Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Virgil UNTILĂ: MIRCEA ELIADE ŞI A DOUA CĂDERE
MIRCEA ELIADE BĂTRÂN ŞI POSTUM Însemnări de George Anca şi câteva scrisori către el
SCRISORI DE LA MIRCEA ELIADE
Liviu ANTONESEI „BUNUL SIMŢ – O BĂTĂLIE GATA PIERDUTĂ!”
Gh. Dolinski : De la Ulma la Grămeşti şi de la Arbore la Siret
Vlad Pohilă: „Scandalul limbii moldoveneşti“
POETUL DISTINS ŞI CĂRTURARUL PATRIOT Ion Hadîrcă
GHEORGHE-GAVRILĂ COPIL: DIN CAPITALA ROMÂNIEI, SE SFIDEAZĂ ISTORIA ROMÂNILOR
Galina LUNGU: DESPRE POPULAŢIA TRANSNISTRIEI
Vlad POHILĂ despre PICTORUL GLEBUS SAINCIUC
Constantin FROSIN îi prezintă în limba franceză pe TUDOR ARGHEZI şi GEORGE BACOVIA
Versuri de Gheorghe TOMOZEI îngrijite de Cleopatra LORINŢIU
Corneliu LEU : DEOSEBIREA DINTRE DRAGOSTEA DE LITERATURĂ SI ADEVĂRATA POEZIE DE DRAGOSTE
Versuri de Ionuţ CARAGEA
Oana STOICA-MUJEA : RĂMÂNEM FĂRĂ EDITURI
Gabriela Petcu: George Roca, un evadat din spaţiul virtual, regăsit într-o poveste pe insula fericirii
-Florentin Smarandache la 55 de ani
Magdalena ALBU : CONSTERNAREA DE A FI sau DON QUIJOTE CA VIS
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI: Noi vrem pa neamtz!
Se repetă istoria ?- Dan BRUDASCU
ACEŞTI IDIOŢI CARE NE GUVERNEAZĂ - Liviu ANTONESEI
PASSO DOBLE – rubrica permanentă a lui Ioan LILĂ
IARĂŞI DIN FLOCLORUL INTERNETULUI: Vă oferim spre descărcare filme documentare şi slide-show-uri
CASTELUL IULIA HASDEU
PAGINA A SASEA
                                                   MISCELANEEA 

 

Noi nu vrem pă-mânt!
Noi vrem pă-neamtz!

 

Flamanzi si goi, far-adapost
Intr-un guvern - caci nu ne-ai vrut.
Si ne-ai scuipat si ne-ai batut
Si carpa noi ti-am fost!
Matroz pribeag, adus de vant,
De ai cu Nuti legamant
Sa faci ca ea, loveste-n noi
La tevere, la teve doi
Si fa-ne la Moraru boi;
Fa-ne ciocoi!


Chiar bruma de malai de ieri -
Ciordeala noastra - ne-o apuci,
Partidu' la razboi ni-l duci,
Primarii tu ni-i ceri.
Injuri cand luam si noi un sfant,
Cand mai bagam bugetu-n sant;
Flamanzi, baronii-n drum ne-njur,
Ne-ai confiscat verbul "sa fur".
De toate ne-ar durea in cur
De-ai vrea un neamt!
 

Tu ne-ai facut sa ne pupam
Dusmani de ieri, azi iarasi frati.
Imbratisatii si-nversunati
Sa te-njuram!
Ne tii acum pe toti in lant,
Ne chemi la Cotroceni la dant,
Sa-ti faci tu propriul tau ambitz.
Noi nu vrem premier chibitz!
Nou vrem pa neamtz!


Avem o tara de pradat.
Avem si noi nevoi, poveri,
Avem amante, avem veri
Si bani de dat!
Suntem mai multi ca voi: heraus!
De ce sa dati doar voi din maus
La numarat in primul tur?
De ce jandarmii care fur
Sa stea-mprejur?
Si-l vrem pa Klaus!


Cat ne mai tii de prosti pe toti?
Cat ne mai fatai ca pe oi?
Stai linistit, avem si noi
Stofa de hoti.
E groasa rau, nu fi taran!
Noi vrem un neamtz, un muncitor,
Tu ne servesti un croitor
Si ne mai iei peste picior.
Vrem pa german!


Caci nu mai are nici un rost
Si nu putem cersi mereu,
La Zeus si la pedeleu,
Vreo spaga sau vreun post!
Sa nu dea Dumnezeu din cer
Sa vrem noi bani, nu premier!


Roman, maghiar, german vom sta
Uniti si nu ne va pasa,
De procurori, de DNA.
Hristos sa fii, nu vei scapa
Decat ca timonier !!!...

 

         DIN ALTE PUBLICAŢII ELECTRONICE

 

 


Dr. Dan BRUDAŞCU
publică în  „Newagero” următorul articol:


Se repetă istoria ?
 


O serie de observatori ai fenomenului politic românesc au sesizat, destul de frecvent în ultima perioadă câteva paralele grave, plin implicaţiile lor, dintre morganaticul rege Carol II şi actualul preşedinte al României Traian Băsescu. Înainte de toate, fapt nesesizat de alţi observatori, subliniem că sub conducerea celor doi, România nu numai că a devenit o ţară izolată sub aspect diplomatic şi politic ci şi supusă unor acţiuni menite ai submina inclusiv integritatea teritorial statală. Morganaticul rege Carol II a dovedit un total dispreţ faţă de interesul naţional, punând poftele sale personale mai presus de nevoile ţării. După cum se ştie, el a renunţat cu extrem de mare uşurinţă la dreptul de prinţ moştenitor, lăsând ţara într-o perioadă extrem de importantă, să fie condusă de nevolnicul său frate şi de o regenţă coruptă şi incapabilă. Vreme de ani de zile, retras la Paris, împreună cu amanta sa Elena Wolf Lupescu, el s-a implicat, totuşi, prin interpuşi, în destabilizarea situaţiei interne, lucru care a împins România, într-o devastatoare criză economică şi financiară, puternic resimţită de toate ramurile economiei naţionale şi de întreaga populaţie a ţării.

Cu sprijinul francmasoneriei şi a unora din liderii politici afiliaţi francmasoneriei el reuşeşte să revină, ilegal, în România în 1930 şi să preia conducerea ţării prin abuz şi minciună.

Încă din momentul desfăşurării alegerilor prezidenţiale, încă actualul chiriaş al Cotrocenilor a susţinut zgomotos şi agresiv, săvârşirea de grave fraude electorale, pe care, însă, după câştigarea alegerilor propriu-zise nu a mai încercat să le clarifice, nici să le demonstreze. Deşi avea şi posibilitatea şi obligaţia, cel puţin morală, de a le dovedi. Unii cârcotaşi au susţinut că în realitate, principalul beneficiar al fraudei electorale clamate ar fi fost chiar Traian Băsescu, pentru că altfel, ce motiv ar fi avut să treacă sub totală tăcere pretinsele ilegalităţi.

Încă din primele zile ale preluării puterii, Carol al II-lea s-a manifestat făţiş ca adversarul categoric al partidelor politice şi, implicit, al sistemului democratic incipient existent la acea dată în România. Amintim, în acest sens, încercările sale începând cu a doua jumătate a anului 1930 şi prima jumătate a anului următor, de formare a unui aşa-zis guvern de uniune naţională, a cărui conducere era dispus să o încredinţeze oricui, numai liderilor consacraţi ai partidelor politice nu. O altă ţintă urmărită de Carol al II-lea a vizat instaurarea unei dictaturi personale pentru că, asemenea urmaşului său de azi, şi el s-a dorit să fie un şef de stat jucător, cu alte cuvinte să se implice direct şi nemijlocit în gestionarea curentă a treburilor statului. În cele din urmă, după cum se ştie, el şi-a îndeplinit obiectivul, neinteresându-l nici o clipă impactul dezastruos pe care demersul său l-a avut pentru ţară, pe care astfel a împins-o într-o gravă aventură cu consecinţe dezastruoase pentru destinul ei intern şi internaţional. Încă de la preluarea puterii şi actualul chiriaş al Cotrocenilor şi-a afirmat zgomotos şi insistent decizia de a se implica în gestionarea treburilor curente ale statului, chiar dacă aceasta ar fi putut însemna, aşa cum s-a dovedit în realitate, nu o dată, încălcarea atribuţiilor constituţionale ce îi reveneau.

Deoarece există paralelisme evidente, reamintim şi atitudinea lui Carol al II-lea faţă de liderii partidelor politice. Pe lângă permanente preocupări de manipulare, reamintim campaniile susţinute de discreditare a acestora sau, şi mai grav, tentative directe de ucidere a lor. Aşa cum a fost cazul tentativei îndreptate împotriva lui Iuliu Maniu (din fericire, neînfăptuită) şi a lui Goga, ucis, prin otrăvire, la începutul lui mai 1938, la circa 3 luni după demiterea acestuia din funcţia de prim ministru.

Pe timpul celor aproape 10 ani de domnie dezastruoasă, Carol al II-lea s-a afirmat pe plan politic ca unul care a reuşit ruşinoasa performanţă de a izola aproape complet România, pe plan european şi internaţional. Se ştie, în acest sens, că tot la fel ca încă actualul preşedinte, el a avut serioase dificultăţi în întâlni sau a dialoga cu şefi de state şi guverne, fiind, practic, repudiat şi izolat. Şi ca urmare directă a acestei situaţii, efectul crizei economice ce a lovit Europa a fost mult mai puternic resimţit de economia românească izolată şi, deci, incapabilă să evite consecinţe extrem de dure. O altă posibilă paralelă între cele două perioade ne este sugerată de sporirea dramatică a corupţiei. Fideli adevărului istoric, trebuie să reamintim că, după instalarea sa în fruntea ţării, regele Carol al II-lea s-a înconjurat de o camarilă extrem de hămesită, sprijinită nemijlocit de partenera sa, Elena Wolf Lupescu şi de cei aflaţi în anturajul ei. O parte a presei de azi, e drept mai puţin favorabilă actualului preşedinte, a subliniat o serie de afaceri, nu totdeauna ortodoxe, în care sunt implicaţi de exemplu, rude proprii sau apropiaţi ai unei alte Elene, aflată vizibil în graţiile preşedintelui Traian Băsescu.

După cum se ştie, impactul activităţii camarilei regale asupra economiei româneşti în perioadă de criză a fost unul de-a dreptul dezastruos, puternic resimţit, vreme de ani de zile, de economia românească.

Credem că orice asemănare între cele două etape istorice nu este, aşadar, întâmplătoare. În 1937, după ce putem spune că, practic, economia românească scăpase de efectele crizei economice, şeful statului, consecvent obiectivelor urmărite şi sfidând rezultatul alegerilor electorale din toamna acelui an, a încredinţat formarea noului guvern nu unui partid politic, aşa cum s-ar fi cuvenit, în funcţie de rezultatele propriu-zise ale scrutinului, ci, aşa cum vedem că se întâmplă şi astăzi, după bunul său plac, unui partid extremist, cu rezultate modeste, dar al cărui lider politic era dispus să facă jocul monarhului. (Întâmplător sau nu, şi acel prim ministru era tot ardelean, la fel de înalt ca şi actualul ministru, primul demis de Parlament după 1990, şi tot fără pic de experienţă în domeniul administrativ.)
Constatăm, din păcate, că istoria se repetă şi că, abuzând de prevederile Constituţiei, actualul preşedinte preferă să îşi facă propriile jocuri şi să sacrifice interesul naţional.

Cineva afirmase, pe bună dreptate, că toţi cei care nu cunosc sau nesocotesc, cu bună ştiinţă, învăţămintele istoriei, riscă să o repete, iar acest risc, din păcate, vizează în mod direct însuşi interesul nostru naţional, la fel ca şi în urmă cu 70 de ani. România se află într-una din cele mai critice perioade ale existenţei sale, economia naţională fiind azi supusă unei grave încercări şi lovită de criza economică internaţională. Tot ca în urmă cu mai bine de 70 de ani, în fruntea ţării se găseşte un şef de stat ce se ambiţionează a fi, în acelaşi timp, şi un jucător, cu alte cuvinte, o persoană nemijlocit implicată în desfăşurarea propriu-zisă a deciziilor luate în procesul de administrare şi gestionare a activităţilor de zi cu zi.

Tot ca în urmă cu 70 de ani, şeful statului este vizibil şi în mod declarat ostil partidelor de pe scena politică, încercând să intervină brutal în luarea deciziilor şi încredinţarea treburilor curente unor forţe politice partizane, nu unei majorităţi competente şi dispusă să îşi asume greaua povară a scoaterii economiei naţionale din starea de criză pe care o cunoaştem.

Tot ca în 1938, şeful statului preferă unor politicieni cu experienţă, dar şi cu susţinere politică, tot felul de no-names, a căror singură calitate o constituie obedienţa faţă de interesele personale ale preşedintelui. Iată, aşadar, că la peste 70 de ani de la evenimente extrem de grave pentru această ţară, datorită modului iresponsabil în care Carol al II-lea a înţeles să se implice în viaţa românilor, lucrurile riscă să sde repete.

În momentul de faţă, România se află, din păcate, din nou, la ceas de grea cumpănă, economia ţării este nemilos lovită de criza economico-financiară, milioane de români pierzându-şi zi de zi locul de muncă şi, fapt la fel de grav, pentru alte câteva milioane nu există nici o siguranţă a zilei de mâine, nici o speranţă sau certitudine.

Credem că, în locul unor dispute sterile şi nesfârşite, ar fi acută nevoie de colaborare, între toate forţele politice, de eliminare a tensiunilor politice şi de implicare a întregului potenţial uman pe care îl are ţara. Mai mult, acum, clasa politică este chemată să facă şi dovada responsabilităţii ei, renunţând la inutile şi interminabile confruntări şi mobilizându-se pe proiecte fezabile, în regim de urgenţă, pentru a nu adânci inutil, şi mai mult, starea de criză, dar şi de haos în care ne aflăm.

Chiar dacă situaţia de acum este una cu totul specială, în primul rând ca urmare a apropiatelor alegeri prezidenţiale, credem că nu se poate uita nici o clipă, că, mai presus de interesele conjuncturale şi de moment, ale unei persoane sau partid politic, trebuie puse cele ale ţării, ale celor circa 22 de milioane de români. Pentru că a noastră este ţara, dar tot ale noastre şi ponoasele în cazul în care persoane scelerate, asemenea lui Carol al II-lea, nu sunt oprite, cu fermitate şi la timp, de la distrugerea completă a acesteia, aşa cum s-a întâmplat după domnia morganaticului monarh interbelic.

Sper, din tot sufletul, pentru compatrioţii mei de azi, dar şi pentru generaţiile viitoare, ca istoria dezastruoasă să nu se mai repete, iar România să nu aibă neşansa de a fi din nou sacrificată prin poftele iresponsabile ale vreunui lider politic.

 … iar  Liviu ANTONESEI
publică în „Pagini româneşti în Noua Zeelandă”
Editorialul intitulat:

ACEŞTI IDIOŢI CARE NE GUVERNEAZĂ

Cand ma uit prin notatia mea, datata 23 decembrie 1989, din “Jurnal din anii ciumei”, ma apuca un sentiment foarte amestecat – de nostalgie fata de entuziasmul si optimismul de care putusem da dovada, desi eram dupa vreo doua luni de domiciliu fortat si cu moralul tinzand spre zero pentru ca la Congresul al XIV-lea nu se intamplase nimic, cum spera toata lumea, dar si de rusine aproape depresiva, gandindu-ma cat de naiv fusesem crezand ca totul se va schimba radical, in bine desigur, peste noapte. De altfel, entuziasmul si optimismul nu aveau sa astepte douazeci de ani pentru a se risipi. Au fost suficiente cateva zile din ianuarie 1990, pentru a se intampla acest lucru – 6 ianuarie, cand Sevarnadze, pe atunci ministru de externe al URSS, sosit la Bucuresti, avea sa se intalneasca exclusiv cu Iliescu si Brucan, nu si cu Mazilu, care reprezenta, totusi, „externele” Frontului; 12 ianuarie, cand „batalia de pe tanc” a fost castigata de Iliescu, reprezentantul laturii sovietice a complotului, nu de Mazilu, care dupa toate aparentele – si informatiile aparute ulterior – juca pe cartea americana, chestiune ce nu avea sa ramana fara urmari in evolutia ulterioara a situatiei Romaniei, macar pentru vreun deceniu; in fine, manifestatiile opozitiei din 21, carora FSN le-a raspuns cu contramanifestatiile violente de a doua zi, dupa cel mai clar, mai limpede tipic bolsevic. Faptul ca incidentele cu pricina au condus la aparitia CPUN, in care, in principiu, „puterea provizorie” oferea o tribuna oficiala de exprimare si opozitiei, nu m-a indus in eroare. Opozitiei nu i se oferea ceva, i se inchidea in realitate gura, facand-o si mai fragila decat era, decat ar fi fost daca ar fi ramas in afara oricarui exercitiu de simulare a participarii la putere. O opozitie care ar fi ramas exclusiv in strada si in paginile ziarelor, ar fi obtinut rezultate mai bune la alegerile din 20 mai decat cele obtinute, cautionand practic puterea neocomunista prin acceptarea cooptarii in CPUN. Pentru mine, aceste evenimente au fost revelatorul faptului ca singurul gand al „puterii provizorii” era cum sa se eternizeze la putere, in buna traditie a partidului comunist din care se nascuse, aparent precum Afrodita din spuma marii.
Si, totusi, aceste concluzii amare la care am ajuns atat de repede nu m-au
demobilizat, ci mai degraba au avut efectul invers, altfel nu s-ar explica militantismul civic si jurnalistic, apoi politic in care m-am inscris, imediat dupa demisia din conducerea nationala a FSN, care a urmat contramanifestatiei feseniste amintite. Am scris sute, mii de articole impotriva „noii puteri”, am organizat vreme de vreo doi ani zeci de mitinguri de protest, m-am trezit fondator si lider al Aliantei Civice, apoi al partidului acesteia, ba chiar si prim-secretar de tip nou, vreme de vreo doi ani jumatate, pana cand m-a apucat boala si dezgustul constatand ca „ai mei” nu erau nici mai competenti, nici mai onesti decat „ai lor”. Am plecat si bolnav de acolo, ca sa nu se poata spune ca plec cu mana goala dintr-o demnitate publica! Dar nu regret.
Experienta mi-a acordat o vizibilitate pe care nu as fi avut-o altfel – practic, de la ultimul secretar de primarie comunala din judetul condus de mine si pana la toti cei trei presedinti post-ceausisti ai Romaniei, am cunoscut cam toata floarea cea vestita a politichiei romanesti post-decembriste. Sigur, asta m-a vindecat de maniheism si de orice iluzii legate de clasa politica aborigena! Pana la implicarea politica, mai ales pana la exercitarea puterii, imi imaginam ca toti cei „buni” sunt in partea in care ma situam eu, in vreme ce „raii” se aflau exclusiv in tabara adversa. Dupa aceasta experienta, stiam deja ca cei „buni” sunt foarte putini, iar numarul lor era si el in scadere continua, cei „rai” foarte multi si, de buna seama, in crestere continua, iar distributia lor era relativ proportionala in toate taberele – ca partide ar fi destul de pretentios sa le numesc. Gasti clientelare, chiar mafii, mi se par denominatii mai adecvate.
Asa am ajuns sa nu mai pot vota decat negativ, sa merg pe strategia „raului cel mai mic”, daca de „bine” era clar ca nu putea fi vorba, iar de doi-trei ani, sa nu mai votez chiar deloc. M-am fript in 2000 votand – si instigand la vot! – pe unul cu miinile pline de sange, ca sa nu castige altul cu gura plina de cacat! Care, acum, ne reprezinta in Europa, frate!
In fond, cand nu ai de ales, nu alegi – e si aceasta o atitudine, o optiune politica ferma, chiar daca manifestata, oarecum buddhist, ca inoptiune. Si, totusi, chiar daca am strigat si eu la mitingurile din primii ani post-decembristi „Tineti minte cinci cuvinte/ E la fel ca inainte!”, cu varianta inca mai dura „Tineti minte cinci cuvinte/ E mai rau ca inainte”, nici o clipa n-am crezut asta. Cum urmau sa evolueze lucrurile a depins de noi in fiecare moment. Din pacate, nu exclusiv! Pentru ca nu putem evalua lucrurile in absenta a ceea ce avea sa devina clasa noastra politica.
In fond, aceasta a aparut din laboratoarele PCR si ale UTC, din directorimea industriei socialiste falimentare, din randurile intelectualilor autentici sau parati convertiti la jurnalism si politica, din putinii supravietuitori ai gulagului si chiar mai putinii fosti disidenti si opozanti anticomunisti din ultimele decenii ale regimului de trista memorie. Aceasta clasa politica nu avea cum sa nu poarte toate stigmatele originilor sale si asta s-a vazut limpede in intarzierea de cel putin zece ani cu care s-au facut toate modernizarile, toate reformele necesare – daca trecem peste pluralismul formal, declarat inca din zilele in care mai curgea sange, cam totul, in ce priveste economia, institutiile politice, administrative si juridice, s-a facut mereu cu zece ani mai tarziu Principalul vinovat este, desigur, Ion Iliescu, care a facut acestei tari cel mai mare rau, cand i-ar fi putut face un mare bine. Printr-un simplu gest, retragerea cat mai rapida, de preferat inaintea alegerilor din 20 mai 1990. Dar cum avea sa se retraga cel care a stat aproape treizeci de ani la panda in spatele scaunului lui Ceausescu?! L-am intrebat odata pe prietenul meu Vladimir Tismaneanu cum de a putut face cartea aceea rusinoasa de interviuri cu Ion Iliescu. Mi-a raspuns excedat ca si Adam Michnik a facut una cu generalul Jaruzelski. De parca situatiile ar fi fost comparabile! Pai, nici Volo nu e Adam, cu atat mai putin Iliescu nu e Jaruzelski!
Cel din urma, a facut Poloniei „raul cel mai mic”, ocupatia militara interna, cand putea lasa sa se petreaca „raul cel mai mare”, ocupatia sovietica, pe cand Iliescu i-a facut Romaniei cel mai mare rau posibil in contextul dat, cand ii putea face cel mai mare bine, printr-o retragere care ar fi lasat jocul politic deschis si posibilitatea nasterii unui pluralism autentic, pe care nu-l avem nici astazi, desi s-a schimbat puterea de cateva ori si guvernele inca si de mai multe ori!
Da, suntem unde suntem, am ajuns unde am ajuns la 20 de ani de la o revolutie care ar fi putut sa ne schimbe complet in bine destinele, mai ales din pricina conducatorilor nostri. I-am numit idioti, i-as putea numi imbecili, la fel de bine, sau cretini. Dar acestea nu sint calificative injurioase, ci termeni tehnici utilizati in sensul lor psihologic. Se refera la oameni care, pusi in situatia de a face ceva, nu stiu, nu sint in stare, poate nici nu vor sa faca.
Din acest motiv sint idioti, chiar daca IQ-urile se inscriu in limitele normalului sau trec peste acestea. Cum poti numi altfel o clasa politica, desi politrucime mi se pare un termen mai adecvat!, care a chinuit de doua ori un text consitutional pentru a obtine ceva atat de stufos, de contradictoriu si de aberant incat nici macar forma de guvernamant nu e limpede? Si, pe deasupra, aceasta n-ar putea fi schimbata decat pe cale revolutionara, daca tuturor romanilor le-ar trece prin cap sa treaca de la republica la monarhie!
Cum poate fi numita o clasa politica in interiorul careia, cu o constanta remarcabila, tensiunile si conflictele din interiorul aceleiasi tabere sunt mai violente decat cele intretinute cu tabara adversa? Cum naiba poate fi numita aceasta banda de politruci care, in materie de functie suprema in stat, n-a fost in stare sa ne ofere decat un inalt demnitar bolsevic nici macar reciclat ca lumea, un profesoras de buna credinta, dar mediocru pana la ultima fibra, si un incult, cu gura spurcata, dar care, provenit din aparat, ca si ceilalti, isi imagineaza ca ar fi Sfantul Gheorghe ucigand balaurul comunismului?! Dar care gaseste suficienti intelectuali – de n-o fi exagerat cuvantul! – care sa-l aplaude, linguseasca si promoveze!
Si nu toti pentru avantaje si sinecuri, unii din pricina obiceiului de care se scapa greu, altii din masochism, iar ultimii „ca asa e la moda”! Pai, atunci, cum sa nu-l voteze „popor, prostime”, daca domnii astia cu carte sustin ca e bun, ca e mare si tare ca Stefan cel Mare?! Mai ales ca, in materie de adversari, celalalta cloaca a clasei politice ii expediaza pe baiatul bun la toate, dar transparent ca sticla, fara pic de continut, si pe cel atit nimerit poreclit de Ion Iliescu? Iaca, o mai nimereste si batrinul bolsevic cateodata!
Tortul pe coliva, cel putin pe moment, este pus de asuma-rea rasunderii guvernamentale pentru trei pachete de legi importante, dar pline nu doar de contradictii interne si aspecte neconstitutionale, cum a sesizat deja Consiliul Constitutional, dar si de sute de erori de limba romana stramoseasca, dupa cum poate observa toata lumea!
Ceea ce ar explica oarecum logic si tentativa de desfiintare a Institutului Limbii Romane – exista riscul clar ca strainii sa invete limba strabunilor mai bine decit legiuitorii nostri! Iar asta face pandant perfect cu discursul in Parlament al locatarului de la Cotroceni – daca inchideai ochii si ascultai numai vocea, aveai senzatia ca a inviat Tatuca!
Asta avem dupa douazeci de ani – in locul unui singur idiot cu soata sa, care stiau si faceau totul, o puzderie de idioti de calibru mai mic, dar care sunt in stare sa faca aproape la fel de mult rau. Noroc ca, prin efort propriu, parca impotriva idiotilor care ne guverneaza, societatea aceasta bolnava a reusit sa-si creeze anumite insule de normalitate, zone de autonomie – economica, culturala, de loisir etc – in care lucrurile par sa se desfasoare dupa regulile unei lumi care ar putea fi cea viitoare. Daca nu vor fi sufocate de bravii nostri politruci, daca vor avea putere de iradiere...
Pentru ca singura sansa de ameliorare a clasei politice este renasterea – de fapt, nasterea, prima tentativa a fost un avorton! – societatii civile. Daca nu, nu!

 PASO DOBLE

2

Uite, fraza asta m-a dat peste cap, de m-am rotit in jurul propriei mele constiinte ca un titirez inconjurat de propriul lui miez halucinant : « …momentul ajungerii persoanei umane de la instinctul apucãtor pentru supravieţuire,  la conştiinţa creatoare de supravieţuire în sensul de continuitate a vieţii. Sau, cum spune Tielhard de Chardin: „omul devenit unealtã a Creaţiei Divine”. Nu spun nici mort cine a scris-o, pe fraza, ca se supara boier Leu pe mine, ca prea umblu eu cu dezvaluiri indrituite unui patriotism ce izvoraste din suferinta zilnica a gesturilor noastre adesea zadarnice. Ca, ma gindesc, poentru cine sa ne dam noi “Rasunetul Carpatilor”, daca nu pentru amaritii aia care nici la « Carpati » fara filtru nu mai au acces. Cind eram tinar “si la trup curat” ( suav poet! ), imi cumparam de un leu opt tigari “Carpati” si eram fericit, ma inchideam intr-o biblioteca si citeam pina imi vuia capul inundat de valurile Oltetului. Gorjean fiind si prin definitie si prin traditie, eu am invatat ca omul trebuie sa se trezeasca cu noaptea in cap, ca sa crape pe el camasa de frig si sa se incalzeasca muncind, iar seara sa adaste linga flacarile din vatra stramoseasca si sa il intrebe pe ginditorul de la Hamangia: “Ei, care este realitatea ?” Bucata aia de pe costisa, mejdina de pe care aduni un brat-doua de fin... dar imaginea asta s-ar putea sa para (apara) idilica, asa ca, renuntam la ea, dar nu si la gindirea noastra simpla si lineara, in timp ce, in meandrele globalizarii pidosnice, gindirea este prin definitie o gloaba politica cu apucatiri perverse, o (m)UE europenizata, o kamasutra anguasanta. Ce sa faci cu “gloaba”, Omule ? Incotro sa-ti rotunjesti privirile cazute in manipularea din ecranul televizorului ce seamana cu povestea “Scufitei rosii” cu lupul. Dupa ce o violeaza, Scufita rosie da in plinsul-risul livresc: “Cine ma mai ia pe mine ?” Si lupul: “Taci, fa, ca te mai iau eu o data!” Daca ati inteles ce am spus eu pina acuma (cum dracu, ca Dumnezeu este la Holywood, cazut in pipoastele cele celeste, pe care tot el le-a izvodit), veti intelege, nu veti intelege, ca spectrul viitorului va fi la fel de clar ca si spectrul trecutului imbixit de violenta cerurilor cernite cu polutiile cernobilurilor. Ce e cu gloaba asta a globalizarii ? Un alt drum trasat de citeva minti bolnave de liturghia masturbatorie a gindirii. Am deviat de la gindirea lineara (dar nu si simplista, ci clarvazatoare !), pentru ca, privirea pe dupa colt este ca orasul Hamburger, ala in care se repezira firtatii lui Ioan Budai Deleanu sa le spele parbrizurile hotentotilor, hughenotilor si  histriotilor. In “Tiganiada”, Voda ii intreaba pe bronzatii ce s-au oferit nesiliti de nimeni sa apere hotarele fara de hotare ale patriei mume, nu ciume: “ De ce-ati fugit, bre, cind au dat navala turcii ?!” “Pai, Maria Ta, de unde sa fi stiut noi pe cine vrea mandea sa omoare dintr-ai nostri ? “Si” ?! s-a mirat Voda. “Si a fost scor egal, minca-ti-as !, unu la unu. De la noi a scapat unu, de la ei a murit unul bolnav de gripa porcina, avioara, de vioara infectata cu arcus in aripioara.” Sa ne intoarcem la radacina, ca sa vedem unde se  ingradina aceasta tulpina! De niciunde, poate din mintea stralucitoare a vreunui vizionar ce a visat ca fluturii pot zburda intr-o veselie din floare in floare, dind coltul dupa cicoare. Dar cum sa globalizezi mirtoaga, atita timp cit unii stau la rind sa cumpere chilotei facuti din diamante de treizeci de milioane bucata, iar altii sint zdrobiti nu numai de saracie, dar si de taifunuri, uragane, cutremure, analfabetism, autism si tot felul de astfel de ism-uri, comunismuri si capitalismuri! Hai s-o luam tiris-grapis si sa ne intoarcem la oile noastre e-mail-iere. Lasa-l pe “cu drag stat la coada la cartofi boabe”, sa isi cultive gradina, da-i seminte, da-i ingineri, cumpara-i produsele, pe scurt, nu cadea cu nasul in “Pizda tigancii”, ca te deochezi de nici macar nu mai salivezi de pofta! Romanul nu s-a occidentalizat. El este eminamente patriarhal, gospodar, limitat la limitele fara de limite ale gindirii linistitoare de constiinte. Eu i-as intelege pe fanaticii astia, care planuiesc distrugerea Umanitatii, daca ar mosteni-o ei ( pe umanitate, nu pe distrugere !) De aceea, convins fiind ca democratia a fost violata de lupul capitalist, nu ma mai intreb cine ne mai ia pe noi sub aripa lui ocrotitoare, pentru ca, este limpede, aiuristic, bombastic, foarte plastic si eminamente fantastic, ca ne ia dracul ! Asa ca, este cazul sa continuam sa marsaluim (Nichita Stanescu !) cu acest cinticel din mosorel, nu-mi da nici un ban pe el: “Foaie verde de Rovine, / Ghes imi vine, rau imi vine / Sa-mi bag mindrul maracine / In noianul de tulpine / Care se innoada bine / In aceeasi adincime ! Sa le zicem din surcea / Domnilor de mucava / Care ne traseaza viata / Cu galeata, dimineata: “Trageti tare / La globalizare / Ca tot nu aveti / Cele noua vieti ! / Noi avem o viata / Tata precupeata / Si nu ne-o dam pe / Tot un PCR ! (gripe Porcine, visuri Cracanate, reguli Regulate !)
Si, ca sa vedeti ca mai exista visul:

 Delicata papadie
Cresti la mine în livada,
Vin ingerii sa te vada,
Sfioasa mea papadie.
Stai in iarba ca un vis
Si imi dai, sfioasa floare,
Din parfumul tau din care
Beau doar zeii-n paradis.

As sorbi cu lacomie
Din pocalul tau de floare,
Dar il stringi intre picioare,
Fata mare, papadie...
Despre balada “Miorita”. Cine este “Morita ? Un restaurant! “Valurile ce valseaza vii, / de vii, nu vii / la vii sa vii / dar nu privii / ca am numai visuri tirzii / Cu frunze putrezind in vii / In timp ce toti betivii vii / Beau must din poale a(z)urii.” De ce am inceput asa ? Pentru ca !” Asta o fi citat din clasici sau clasicism plin de cinism?! Fereasca-ne gindirea lui Platon de aceste idiotisme cu iz de (cl)isme si de ismeneli simandicoase. Punctul nostru comuna este Germania, tara pe care o iubim amindoi, dar dinspre epoci diferite. Eu o iubesc de pe vremea cind era rupta in doua ca o piine mucegaita uitata intr-un cos de pe raftul din stinga al cuhniei mele batrinesti, domnia sa o iubeste de dupa ce s-a reintregit in propria ei substanta intima germanica. (Oi fi zis-comis vreun pleonasm ? Las’ ca face bine la vaccine de gripe sictir ! porcine !) Cu sagetile disimulate in tolba gindirii ei, Maria Diana Popescu il pune la zid pe domnul Hetco si il sageteaza. Intrebarile curg demential de logic, domnia sa se lasa ranit in subiect, dar supravietuieste in predicat, pentru ca predicatul arata ce gindeste subiectul intervievat.
Daca lebada ar invata sa moara
Cine ne-ar mai scrie liturghii ?
Toti am atirna legati de-o sfoara
Spinzurati in iernile tirzii
Dar ne-ndragostim de o fecioara
Ce ne-a fost sortita sa ne fie
Jumatea noastra efemera
Flacara si portul primitor
In care se-aprinde o himera:
Visul nostru-etern si muritor !

                                                                                                                                                             Ioan LILA

                                                                                                                                           Vichy, samedi 17 octobre 2009

Ce pandispanul meu o fi filosofia,
De ne-a-nnegrit de veacuri si viata si hirtia ?
Un fel de-a zice simùplu ca totul e incert,
Ca o deringolada indusa-ntr-un concert.

Noi nu avem credinta ca lumea e divina,
Si nici ca a fi fiinta este un dar regesc,
Pentru ca nici o floare nu poate fi de vina
Ca eu pe mine insumi nu ma mai regasesc.

Natura poate este darul venit din cer,
Dar nu stiu infinitul de este cum se zice,
Materie eterna, acesta-i un mister,
De care si Eternul adesea se dezice!

Chiar si placerea este, zic popii, un pacat,
Impreunarea carnii ar fi ingrozitoare,
Desi pacatul asta din cer ne fu lasat –
Cadem ades in dinsul ca un bondar in floare...

Si iar ne vom intoarce la un percept scolastic,
Ce ar mai fi natura fara de barzauni ?
Ei tremura-ntr-o floare ce nu are elastic,
De zici ca sint mai falnici decit niste pauni.

Ginduri-umbre
 
 
Orbitele celeste ne-nchid intr-o spirala,
Desi-s echidistante de sufletul uman.
Azi imi aduc aminte ca legea a fost sparta
Cind a patruns in Troia vestitul Cal troian.
 
Dar eu iubesc si caii, care sint zeii mintii,
Ei gindurile noastre le poarta in galop.
De-aceea ne-a fost data legenda aia trista,
Pe care ne-a transmis-o in fabule d’ Esop.
 
Dar astea sint doar ginduri ce se-adincesc in umbre,
Ori ginduri-umbre dure, dulcege, amarui,
Imi ning si azi pe funte, dar nu mai am dorinta,
Sa le adun din iarba coapte ca pe gutui.
 
Si umbre-ginduri, ginduri umbrite de-amintiri,
Imi pasteleaza viata cind nu mi-o mizgalesc,
De-aceea eu sparg gheata si mai ezit putin,
Rivnind la fericire cit inca mai traiesc.
 
 
Ce semn lasam cind parasim pamintul ?
 
Ce semn lasam cind parasim pamintul,
Ca viata noastra-i pe pamint, aici.
O dira delicata, precum o galerie,
Pe care-o sapa-n stinca plapindele furnici.
 
Sau poate ca pe-o culme a visurilor noastre
Vom inalta stindardul de pace si razboi.
Pacea este lumina care ne scalda fruntea,
Razboiul e otrava ce ne-a distrus pe noi.
 
Dar asa este viata aceasta pe pamint
Croita din durere si bucurii marunte.
Vreau sa te iau in brate cu-o dulce voluptate,
Iubito, pune-mi mina fierbinte peste frunte.
 
Ca doar de-atit am parte, in rest sint aiureli –
Ambitii si invidii, pacate refulate,
Care ne cern in suflet si alte grozavii:
Minciuni, otravuri fine, birfe si nedreptate...
                                                                                                                                                                            Ioan LILA



 

 IARĂŞI DIN FLOCLORUL INTERNETULUI: Vă oferim spre descărcare filme documentare şi slide-show-uri

> http://video.google.com/videoplay?docid=-19789395453285455&hl=ro
>
>  2. Terence McKenna - Unda temporala Zero (Time Wave Zero)
> – subtitrare RO
>
http://video.google.com/videoplay?docid=4572494596865618471&q=source%3A005780390453142234702&hl=en
>

>  3.. Curgerea Timpului (The Flow of Time) – subtitrare RO
>
http://video.google.com/videoplay?docid=4442789195330261151&q=source%3A007328761071933158259&hl=en
>
>
>  4. DAVID BRUCE HUGHES - Singularitatea in Matrice –
> subtitrare RO
>
http://video.google.com/videoplay?docid=-7829765266827309417&hl=ro
>

 Pentru a vizona o nouă producţie internet dedicata Iuliei Haşdeu

 ( apăsaţi aici)

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971