Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
VĂ PREZENTĂM UN PORTAL DESPRE CULTURA ROMÂNIEI
EDITURA NOASTRA ON LINE
DEMERSUL NOSTRU LEGISLATIV PRIVIND INSTITUIREA ZILEI NATIONALE A LIMBII ROMÂNE
EPIGRAMELE LUI 2009 DE C.BERBENTE
PROF. DR. VIOREL ROMAN DE LA UNIVERSITATEA DIN BREMEN DESCRIE CRIZA
INTERVIU MARIA-DIANA POPESCU - LUCIAN HETCO
DESPRE VOTUL UNINOMINAL - PROFESORUL DAN BRUDAŞCU
FORME SI EXPRESII SEMNATE PANAITE CHIFU
INSCRIPŢIE LA TOMA GEORGE MAIORESCU
VALERIU MATEI ...CĂMAŞA LUI GRIGORE VIERU
GEORGE ROCA... RECVIEM PENTRU GRIGORE VIERU
INTERVIU CU NICOLAE DABIJA DE CLAUDIU TÂRZIU
MELANIA CUC ÎN 3 CĂRŢI COMENTATE DE NICOLAE GEORGESCU
VICTORIA MILESCU PREFAŢATĂ DE FLORENTIN POPESCU
O NOUĂ REVISTĂ ”ACASĂ”
NOUA CARTE A LUI LIICEANU
LIVIU IOAN STOICIU: PE MÂNA CUI A ÎNCĂPUT UNIUNEA SCRIITORILOR
APEL CĂTRE PRIMARII COMUNELOR DIN ROMÂNIA
PAGINA A SASEA

Doamnelor şi domnilor primari, la început de an nou, în virtutea vechii colaborãri şi conjugãri de forţe pentru progresul satului românesc, revista noastrã vã roagã sã daţi atenţie propunerii pe care o prezentãm mai jos şi sã ne sprijiniţi în dezbaterea pentru perfecţionarea şi definitivarea ei. Este o propunere ce pare mãruntã, referindu-se la foarte mici mijloace economice şi foarte mici cantitãţi de mãrfuri, dar care priveşte atât de multe gospodãrii ce vegeteazã astãzi la limitele subzistenţei şi atât de mulţi oameni pe care-i macinã astãzi inerţia încât, printr-o abordare responsabilã, fãrã mari pretenţii s-ar putea ajunge la rezolvarea prin forţe proprii a unor grave probleme sociale:

ARGUMENT

Pornim argumentarea noastrã atât de la nevoia socialã de depãşire a stãrii de inerţie ce caracterizeazã viaţa multor comune în care lipsa iniţiativei de producţie devine chiar mai gravã decât sãrãcia iar, din furnizor de hranã satul devine consumator al unor produse aduse din altã parte, cât şi de la cea economicã de a nu mai lãsa, chiar pe fondul unui consum restrâns, sã se piardã, prin nepãsare sau lipsã de iniţiativã, roadele unei producţii curente pe care gospodãria ţãrãneascã tot o are. Neglijate, grãdina şi livada pe care sãteanul tot le posedã, ca şi anumite îndeletniciri casnice, agrare ori alimentare pe care el tot le-a deprins, nu se mai valorificã. Ele produc stãri şi de inerţie dar şi de sãrãcie, precum terenurile care nu se lucreazã, fructele care nu se culeg sau pãsãrile şi animalele a cãror reproducere nu mai conteazã. Ca sã nu mai vorbim despre celelalte valori, ale meşteşugurilor şi micilor îndeletniciri ale lucrului de mânã care au constituit mândria multora dintre etapele civilizaţiei noastre, iar acum dispar de la noi în vreme ce cãutarea produselor lor în lume este tot mai apreciatã.

Motivul este limpede: o lume industrializatã începe sã refuze patriarhalitatea micilor produse. Sau, chiar dacã nu o refuzã, o înãbuşã atât cu produsele ei de serie cât şi cu mãsurile fiscale şi birocratice croite dupã dimensiunile marilor industrii şi strivindu-l prin greutatea birocraţiei lor pe micul producãtor. Producţiilor gigante nu le mai pasã nici de firul de ceapã, nici de împunsãtura de ac, nici de tristeţea unui islaz comunal pe care nu pasc vite, nici mãcar de bibilica pe care nu ştii dacã gospodina o creşte pentru ouãle ei mici sau pentru frumuseţea existenţei ei ca atare. Marile industrii trec cu tãvãlugul peste asemenea amãnunte, iar birocraţia financiarã pe care ele o presupun sufocã pur şi simplu o asemenea viaţã vãzutã la dimensiuni mici.

Şi, totuşi, populaţia noastrã la asemenea dimensiuni trãieşte pe mai bine de jumãtate din acoperirea geograficã a ţãrii, iar aceastã sufocare, chiar dacã uneori se rezolvã economic prin cine ştie ce forme neproductive de protecţie socialã, devine o mare problemã socialã, golind de iniţiativã o bunã parte din populaţia ţãrii şi gonind generaţiile din sat. Iar, dacã marile sisteme economice care vor sã-şi producã mãrfurile lor considerându-ne pe noi importanţi numai în mãsura în care li le consumãm, au alte preocupãri, nu acelaşi lucru putem spune despre oamenii hãrãziţi sã simtã şi sã rezolve problemele satului. Aceştia sunteţi dumneavoastrã, care trãiţi în respectivul mediu, vã daţi seama de nevoile unui asemenea mediu, simţiţi aşa cum simt şi ceilalţi concetãţeni ai dumneavoastrã şi nu puteţi rãmâne indiferenţi la dereglarea naturii însãşi a satului ca existenţã socialã. Din acest motiv, temeiul propunerilor noastre sunt oamenii locului, liderii de opinie, primarii si consilierii locali, consiliile locale care trebuie şi au dreptul sã ia decizii nu în funcţie de covârşitoarele probleme ale macroeconomiei mondiale, ci pornind de la firul de iarbã pe care îl coseşte concetãţeanul sãu. Este vorba de legislaţia localã, in sprijinul mãruntei producţii locale care, bine chibzuitã, poate aduce la fel de mari beneficii ca şi marea producţie care a dus la înrobitoarele legi economice ale globalizãrii. Este vorba de iniţiative în hotãrâri locale care sã-i avantajeze pe cei mai mici producãtori care, chiar dacã producţia lor de astãzi nu reprezintã altã pondere decât în supravieţuire, vor avea întotdeauna un surplus, dacã vor şti cã îl pot valorifica. Aceastã valorificare a produselor locale pe o piaţã localã ar trebui sã capete atenţia principalã a autoritãţilor administraţiei publice locale iar, pentru specialiştii în drept şi în fiscalitate din primãrii, ar trebui sã conducã la propuneri de exceptare de impozite şi taxe, ba chiar de sprijin financiar prin care aceste autoritãţi sã încurajeze iniţiativa comercialã la scara ei cea mai mãruntã, stimulându-i pe cei care valorificã ceea ce omul produce în curtea lui şi în casa lui – prisosul de legume, de fructe, de pãsãri, ca şi îndemânarea de a ţese, a împleti, a lucra lemnul sau pieile, sau lutul, ajungându-se atât la a nu se mai aduce legume trecute pe la oraş, cât şi a retrezi îndemnarea ce naşte artizanatul atât de cãutat în lumea civilizatã tocmai prin formele lui de unicat. Noi credem într-o asemenea redresare spre hãrnicia ce duce la micul câştig, la venitul mãrunt dar care se adunã în timp dacã nu i se pun piedici prin mãsuri absurde de taxare, aşa cum suferã şi IMM-urile, darãmite asemenea firave începuturi de activitate casnicã. Si credem în puterea de a discerne a fiecãrui ales local, privind viaţa concetãţenilor sãi, sprijinirea acestora cu avantaje pentru asemenea iniţiative.

În dorinţa noastrã de a crea la nivel de ţarã, pentru stimulare şi monitorizare, un CENTRU DE STUDIU ŞI INSTRUIRE PENTRU COMERŢUL ŞI MEŞTEŞUGURILE TRADIŢIONALE ne adresãm primãriilor şi consiliilor locale cu asemenea gânduri care sã le conduca mãsurile şi hotãrârile spre ceea ce este specific şi, mai ales, spre ceea ce este posibil pentru a reda satului românesc spiritul de iniţiativã, oricât de mãruntã ar fi ea şi oricât de modeste ar fi rezultatele ei economice. Pentru cã acestea vor fi rezultate realizate prin forţe proprii şi îi vor reînvãţa pe oameni sã se bazeze pe forţe proprii, ceea ce, din punctul de vedere al psihologiei noastre naţionale, poate însemna foarte mult.

Este vorba de douã produse concrete: Primul este cel din grãdinã, care poate fi valorificat chiar pe plan local, ne mai aprovizionând comuna din altã parte, dacã se iau nişte hotãrâri care sã-i apere de furia legislaţiei şi taxelor pe nişte mici negustori ce s-ar angaja la aceastã intermediere. Al doilea este cel din casã, din îndemânãrile deprinse tradiţional care ajung la gama atât de variatã a produsului casnic ţãrãnesc, fie el alimentar sau industrial. O legislaţie localã trebuie sã aibã grijã sã ocroteascã mereu asa ceva, iar legislaţia ţãrii trebuie sã creeze cadrul pentru aceastã ocrotire şi stimulare. Iar, ca sistem de lucru, în vreme ce Centrul de Studiu şi instruire, a cãrui înfiinţare o propunem noi, s-ar ocupa de configurarea unor idei generale de acţiune, ar facilita schimburile de experienţã şi ar lupta pentru un cadrul legislativ în cadrul legilor specifice administraţiei publice care sã permitã cât mai multe mãsuri stimulative locale, pe plan local, primarul şi Consiliile ar trebui sã propunã concret tot felul de asemenea mãsuri, luând în grija şi apãrarea lor şi departajându-le de prevederile fiscale ce privesc societãţile comerciale existente pânã acum, toatã producţia casnicã, toatã producţia ecologicã, meşteşugurile tradiţionale şi, mai ales, comerţul tradiţional care le valorificã pe acestea.

La întrebarea dacã este posibil aşa ceva, încercãm sã înfãţişãm o simplã schiţã a stãrii de fapt actuale, dupã cum urmeazã:

În ciuda faptului cã agricultura practicatã la noi de proprietari ai unor suprafeţe mici sau foarte mici este consideratã una de subzistenţã, nu este lipsit de interes faptul cã asemenea producãtori, sporadic sau doar la unele produse agricole, încearcã uneori sã-şi valorifice surplusul apãrând timizi prin pieţe chiar dacã riscã sã fie anihilaţi de aşa zişii precupeţi contemporani care, de fapt, sunt nişte mãrunţi terorişti ai unui meschin monopol de economie subteranã. Din acest punct de vedere consideram cã, indiferent cât de mic aport ar aduce pentru început, formarea unor adevãraţi precupeţi, cu acte în regulã si susţinuţi fãrã mare efort de autoritãţile locale prin hotãrâri de acordare de facilitãţi fiscale, ar putea totuşi stimula producţia casnicã spre surplusuri care sã-i cointereseze pe micii proprietari care nu au posibilitatea sau puterea vârstei spre a deveni cu adevãrat fermieri.

Pentru cã, pe lângã fiecare gospodãrie sãteascã este imposibil sã nu se gãseascã un zarzavat în plus, o fructã, o floare sau un ou pe care omul le-ar valorifica bucuros dacã ar putea lua mai mult decât cheltuieşte cu mersul la târg şi riscã prin umilirea de cãtre acele „interfeţe” de bişniţã din pieţele noastre agroalimentare. El nu are puterea economicã pentru producţia regulatã a unei mãrfi pe care s-o transporte şi sã-i gestioneze vânzarea, dar ar da bucuros (şi, poate, realizând visul nostru de a-i reactiva şi a-i scoate din inerţie pe gospodarii satelor, chiar s-ar simţi stimulat sã producã mai mult) unor consãteni în care are încredere, ca sã-i ducã la piaţã sau sã-i valorifice chiar în comunã, cele câteva fire în plus pe care i le produce grãdina, fructele pe care nu ajunge a le istovi din livadã, carnea şi ouãle orãtãniilor.

Din acest punct de vedere considerãm cã ar fi util şi chiar eficace pentru aprovizionarea unor sate în care se aduce marfã de la oraş sau din supermarketuri, sã se încerce din partea autoritãţilor locale stimularea unor cetãţeni de a-şi folosi o parte din timp ca precupeţi, inventariind cam ce producţie mãruntã pot valorifica de la concetãţenii lor şi preluându-le prisosul rãmas din ce produc aceştia pentru subzistenţã, spre a-l revinde chiar pe piaţa localã, dacã nu în târguri mai mari. Dar, bine-nţeles, fiind vorba de o afacere mai degrabã tot de subzistenţã şi nu de o întreprindere, va trebui sã se gãseascã pentru aceasta posibilitatea de a se desfãşura cu mai puţine forme contabile şi taxãri decât în birocraţia care afecteazã comerţul propriu-zis. O asemenea stare de lucruri s-ar putea realiza prin simplificãri fãcute în hotãrâri de interes local, îndemnuri date de primar şi consilierii ce chibzuiesc la binele comunei, prin mici facilitãţi de genul unei tarabe sau a unui teren public puse la dispoziţie şi, bine înţeles, o micã instruire gânditã pe plan central şi aplicatã local, pe care ne angajãm chiar noi sã o facem publicând unele articole şi instrucţiuni în revista „Albina româneascã” şi organizând o dezbatere pe aceastã temã într-o ediţie a Consfãtuirii Naţionale a Intelectualilor de la Sate.

S-ar forma astfel, la unii oameni mai întreprinzãtori de la sate, nevoiţi şi ei sã-şi rotunjeascã modestul câştig fãcând câteva ore pe sãptãmânã asemenea acţiuni de precupeţie; s-ar consolida o mentalitate de inţiativã care ar conduce la cel puţin douã rezultate imediate: 1. - valorificarea pe plan local, la o piaţã sãteascã (ce poate începe doar cu o tarabã sau la celebrul bufet din comunã ce poate deveni magazin şi cu fructe locale, nu numai cu biscuiţi expiraţi) a surplusului de produse din mica gospodãrie ţãrãneascã, pe de o parte; iar, pe de alta: 2. - stimularea oamenilor la a produce mai mult, a-şi valorifica mai bine terenul şi capacitatea de muncã, atunci când vãd cã pot avea un câştig suplimentar; deci o activizare a întregii populaţii care mai are forţã de muncã şi constatã cã aceasta îi poate aduce un cît de mic venit.

De aici, pe urmã, libera iniţiativã îşi va spune cuvântul şi, poate, vom reajunge la precupeţii adevãraţi, ca intermediari şi stimulenţi ai micii producţii de mãrfuri agricole şi de industrie casnicã, prin care sã ajungã a fi aprovizionate şi pieţele mai mari, sau unele mãrfuri sã fie preluate pentru valorificãri superioare.

Este vorba de un efort minim, la îndemâna fiecãrui consiliu local, depinzând de priceperea aleşilor locali în a crea facilitãţi care sã atragã şi sã stimuleze asemenea oameni. În paralel cu aceasta, în baza experienţei de instruire a voluntarilor sãteşti în diverse domenii, prin publicaţiile noastre şi mijloacele noastre formative, noi ne-am angaja sã prezentãm un proiect de formare a unei reţele de formatori, nu mai mult decât doi-trei la nivel de judeţ, care sã devinã instrumentele socio-educative şi stimulative ale consiliilor judeţene. Un mic nucleu specializat prin care sã se realizeze acţiuni de iniţiativã localã în aceastã direcţie, sã se provoace, sã se monitorizeze şi sã se sprijine apariţia unor asemenea foarte mici întreprinzãtori dintre care, prin selecţie naturalã, vor apare apoi unii mai puternici, antrenându-se în stimularea producţiei satelor noastre cu toate capacitãţile lor, oricât de mici ar fi ele.

Printr-un asemenea proiect, dupã cum am spus, noi intenţionãm sã punem bazele unui CENTRU DE STUDIU ŞI INSTRUIRE PENTRU COMERŢUL ŞI MEŞTEŞUGURILE TRADIŢIONALE, începând a alcãtui o bazã de date, o serie de programe analitice de instruire, de la cele mai simple şi mai accesibile cu putinţã, constând dintr-o broşurã - pânã la unele avansate care sã asigure formarea unor persoane drept stimuli zonali sau judeţeni sau specialişti de cercetare în domeniul stimulãrii iniţiativei proprii cetãţeneşti, intrând în legãturi de reţea şi schimburi de experienţã cu organisme similare care existã în sistemele de educaţie a adulţilor din ţãrile avansate. Asemenea persoane pot deveni cu timpul consilieri sociologici pe problema respectivã sprijinind diverse instituţii guvernamentale şi neguvernamentale în educaţia liberei iniţiative cetãţeneşti şi în monitorizarea evoluţiei ei într-un cadru de progres al societãţii româneşti.


 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971