Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Jumulirea contribuabilului român
Cunoscuta „scrisoare către ţara sa” a regizorului Alexandru Tocilescu
Adrian Alui Gheorghe, Bedros Horasanghian şi şi Monica Sumalan în trei însemnate reviste culturale
„Actualitatea românească” – articole de prof. dr. Adrian BOTEZ - Partea I
„Actualitatea românească” – articole de prof. dr. Adrian BOTEZ - Partea II
Criza educaţiei, criza mass-mediei, criza din Basarabia – văzute de Magdalena Albu şi Vasile Şoimaru
În loc de concluzii: Mircea Eliade - "Pilotii orbi", articol publicat in ziarul Vremea, 1937
Ziua românilor de pretutindeni şi daruri de binecuvântare
Despre problema identitară de Gavril Cornuţiu
Despre numele de etnie, extrase din articole de Ion Abrudan şi I.D. Sârbu Partea I
Despre numele de etnie, extrase din articole de Ion Abrudan şi I.D. Sârbu Partea II
Versuri de LUCIAN BLAGA în traducerea lui Constantin FROSIN
Articole de Adrian Sturdza, Georgeta Resteman, Al. Fl. Ţene, Adrian Botez, Gheorghe Istrate, George Anca, Loredana Ionas, Constantin Ciubotaru, Dan Lupescu Despre: Incriminarea comunismului, Cenaclul „Lucian Blaga”, Un premiu de excelenţă „B. Fundoianu”, Marea enciclopedie a spiritualităţii româneşti, Educaţia permanentă, Remember: Gabriel Stănescu şi Ştefan Ioanid. Colocviile de marţi, Oradea interbelică, Roşiri de Vede contemporan - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
MARE CREATOR DE LIMBĂ, MIHAIL SADOVEANU A CREAT ŞI MALEFICE CONFUZII – corespondenţă între Corneliu LEU şi Dimitrie GRAMA
Avem un laureat al Premiului Nobel român, care a fost traitor în România, documentare prezentate de George ROCA
Mirodan şi cafeneaua de la nr. 88, de Roni Căciularu
o bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi (partea I) -
Partea II
Rubrici de Elisabeta Iosif, Ionuţ Caragea, Ioan Lilă
O bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi(partea a II-a)
O bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi(partea a II-a)- continuare
O bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi(partea a II-a)- continuare
PAGINA A CINCEA
SURPRIZE, PRECIZĂRI ŞI EVOCĂRI DIN BIOGRAFIA UNOR PERSONALITĂŢI ROMÂNEŞTI

                  Continuă corespondenţa dintre Corneliu LEU şi Dimitrie GRAMA :

DINCOLO DE FAPTUL CĂ A FOST UN MARE CREATOR DE LIMBĂ, MIHAIL SADOVEANU A CREAT ŞI MALEFICE CONFUZII DE POLITICIANISM DUBIOS


Corneliu LEU :
Îmi permit să dau acest titlu corespondenţei noastre, dragă Dimitrie, numai datorită faptului că tu mi l-ai provocat, prin nedumerirea produsă de ultima ta scrisoare.
 Da, o dublă nedumerire : Prima tematică, pentru că noi, de comun acord, ne propusesem să facem în corespondenţa noastră un schimb de idei despre modul cum se poate redresa în prezent societatea românească, bine înţeles ne ignorând cauzele mai vechi care au condus la decăderea actuală, dar punând accentul pe realităţile contemporane pe care le cunoaşte fiecare : Eu, în materie de degradare a conceptului de democraţie care se constată astăzi în România şi chiar în gândirea unora dintre români, tu prin fericirea de a fi cunsocut şi trăit marile democraţii ale lumii civilizate, cu avatarurile dar şi succesele lor. Asta, pentru a ajunge împreună la anumite concluzii privind speranţa mea că, de vreme ce avem  un  număr deloc de neglijat de conaţionali de ai noştri care au trăit în mijlocul democraţiilor adevărate, nealterate de antinomicul concept al « democraţiei socialiste », care era o minciună sfruntată şi o sfidare pe faţă, devenind sechela ce constituie cauza principală a nereuşitelor noastre  de astăzi, putem spera în luciditatea acestor români, căpătată acolo, prin care să ne contamineze spre bine şi progres. La fel cum au făcut-o generaţiile de aur ale celor cunoscuţi mai ales sub denumirea de « paşoptişti » care, plecaţi fiind din ţară au trăit şi au simţit în conştiinţele lor efectul revoluţiilor occidentale, dar au avut şi patriotismul de a-şi aduce experienţa aici, întru asanarea de balcanisme a societăţii româneşti şi ridicarea ţării, cu demnitate, alături celor din Marea Europă.
 A doua nedumerire a fost una de modalitate, de vreme ce, în loc să continui dialogul cu mine, mi-ai pus în faţă nişte tăieturi de ziar care subliniază nefaste adevăruri despre anumite stări şi personaje ce ne-au determinat sau ne determină istoria, tăieturi cu circulaţie curentă mai ales în diaspora românească atentă la « ecourile » din ţară. Mi le-ai pus în faţă cu bună credinţă : şi ca să mă informezi despre anumite lucruri care, poate, mie mi-au scăpat, şi ca să mă-ntrebi ce părere am despre asemenea « paradoxuri ». Dar, în plus faţă de asta, eu m-am simţit ca şi cum mi-ai fi spus cu o intransigenţă bine justificată la un om care a avut şansa sa-şi ducă viaţa în adevărate democraţii: « Uite în mijlocul căror rahaturi trăieşti, fără să-ţi dai prea bine seama ! »…
 Da, cam aşa am simţit şi când mi-ai scris despre bătrânul estetician care dă lecţii astăzi amuzându-se la suspiciunea că ar fi fost o vină lucrarea lui efectivă în aparatul comitetului central comunist şi n-ar fi avut nici o însemnătate puterea sa de a cenzura sau agrea idei, ori chiar persoane putând să le susţină promovarea. La fel şi când mi-ai trimis articole despre alogenii agenţi cominternişti ajunşi la guvernarea care a condamnat la moarte două rude venerate în familia mea, iar acum, vocile care condamnă comunismul sau elogiază actuala guvernare catastrofală sunt ale urmaşilor lor direcţi, formaţi de ei şi, până la o vreme, absolut în spiritul lor. Ca şi atunci când n-ai ştiut ce să faci în faţa confuziei de valori creată de sentimentele funerare ale conducerii unui poet pe ultimul drum… Însă, când am primit din parte-ţi şi tăietura din ziarul de la Botoşani care scormoneşte în masoneria lui Sadoveanu, chiar că m-ai lăsat paf !… Da, dragă Dimitrie, demersul nostru pentru impunerea unei democraţii reale în muribunda noastră societate democratică, părea a se topi într-o formă de cancan jurnalier…
 Aşa credeam până când, iartă-mă, n-am mai gândit egocentric doar în virtutea propriilor mele amintiri şi mi-am dat seama că, de fapt, trăindu-ne viaţa în lumi diferite, desigur că şi modalităţile noastre de cunoaştere sunt diferite : Pe mine mă interesează anumite lucruri care pentru tine sunt banale, facând parte din practica unei vieţi civice de zi cu zi mai normală decât cea de la noi, în vreme ce, pe tine, te surprind şi te intrigă strâmbătăţile cu care noi, aici, ne-am obişnuit şi, în faţa cărora, ne-am tocit simţul de reacţie.
 Fapt pentru care recunosc şi confirm că ai dreptul să-mi pretinzi un răspuns. Aşa că îmi pun la încercare memoria, tocmai pentru că, în demersul nostru privind un act de gândire contemporan, am căzut amândoi de acord că nu e de ajuns să ne irităm şi să protestăm la ignobile acte prezente ci, dacă vrem să ajungem la nişte concluzii obiective şi, mai ales la nişte soluţii pragmatice, trebuie să analizăm şi dedesubturile altor vremuri din care vin sechelele prezente. Tot aşa cum trebuie să analizăm şi să nu preluăm drept bun tot ce a produs occidentul în aceşti ani scurşi mai mult în paralel şi foarte puţin împreună cu noi. Ţie îţi revine actul lucid al acestui din urmă deziderat, în vreme ce eu, consecvent trăitor în mijlocul necazurilor înjosirii de decenii a neamului nostru, trebuie să-mi amintesc cele « produse » înlăuntrul graniţelor statale ale lumii româneşti din care facem parte amândoi.
Dă-mi aşadar voie să aleg şi, din nesimţirile demne de evocat, sau obligatoriu de neuitat, cuprinse de toate cazurile asupra cărora mi-ai atras atenţia, să-ţi spun că puţin îmi pasă de demagogiile prin care unii se fac a condamna exact ceea ce le-a aparţinut, fiind ei de condamnat la propria lor mătrăgunoasă rădăcină. Dar « Cocostârcul albastru »  este o prea aureolată figură a literaturii noastre, ca să nu adăstăm puţin asupra lui ca fenomen tipic în care, admirând sau apreciind opera, avem  motive temeinice de a detesta comportamentul civic, demagogia interesului personal şi imoralitatea autorului ei. Tocmai pentru că în lumea artelor asemenea cazuri nu sunt prea rare, ele revin mereu sub alte aspecte manipulând cititorul spre simpatii sau antipatii exagerate. Iar sentimentalismul manipulat de anumite grupuri de interese tinde întotdeauna să ierte, pentru că aplauzele nu au niciodată adresa precisă : Către operă, sau către autor ? Către ceea ce l-a inspirat să creeze frumos pe un muritor urât mirositor, sau către, chiar, mirosurile acestuia ?
Situaţiile se repetă până la prezentul cel mai apropiat, aşa că nu ne putem referi la toate. Dar luciditatea unui act de redresare spirituală trebuie să ia în calcul asemenea racile. Şi nu neapărat pentru a le condamna, ci pentru a învăţa şi a-i învăţa pe oameni să le evite făcându-şi viaţa mai limpede şi mai nesupusă manipulărilor, aşa cum se impune într-o democraţie de fond.
Permite-mi, deci, ca dintre toate mizerele perfidii ale demagogiei umane pe care mi le-ai semnalat prin evidente documente şi aprecieri care avertizează public asupra necinstei cu care ele subminează încrederea reciprocă necesară membrilor unei societăţi care se vrea în progres, să mă refer la exemplul sadovenian cu a cărui pregnanţă, estetică sau malefică, ne-am obişnuit, în aşa fel încât, prin el, putem trage concluzii şi despre altele. De la acest mare scriitor şi mare profitor al conjuncturilor politice care afectau ţara, măcar am, printre documentele ce mă privesc, o semnătură importantă pe carnetul meu de membru juvenil al Uniunii Scriitorilor înfiinţată în 1949. În vreme ce, de la ceilalţi, poate la fel de mari profitori ai conjuncturilor de astăzi, dar mărunţi, foarte mărunţi condeieri, scăldaţi doar în aprecierea unuia de teapa lui Băsescu, nu am decât gustul amar al trădării democraţiei pe care ţara noastră, funciarmente, şi-o doreşte.
  Aşa că să începem cu ceea ce îmi (trans-) scrii tu …

Dimitrie GRAMA trimite :
Jurnalul de Botosani si Dorohoi
30 oct 2010-11-18
Misteriosul deces al scriitorului mason Sadoveanu
• un subiect „interzis” de aproape 50 de ani
Înainte ca, pe 5 noiembrie 2010, să fie marcată naşterea, cu 130 de ani în urmă, a cunoscutului scriitor Mihail Sadoveanu, lumea literară contemporană a comemorat extrem de discret, pe 19 octombrie, 49 de ani de la decesul acestui controversat reprezentant al literaturii interbelice.
Personaj cu o viaţă socială activă şi deloc liniştită, Sadoveanu a avut parte, în paralel, de o viaţă secretă extrem de zbuciumată, mai agitată chiar decât cea publică, despre care abia acum, graţie cercetărilor, graţie întâmplării, ies la iveală adevăruri şi mistere surprinzătoare.
Poate nu aş fi abordat niciodată subiectul sadovenian, colateral preocupărilor şi preferinţelor mele literare, dacă în timpul documentării la cartea dedicată scriitorului martir Dimitrie Iov nu m-aş fi intersectat de câteva ori cu incitantul subiect al trădării şi bizarei morţi a scriitorului din Paşcani. Subiectul mi-a trezit interesul, în primul rând pentru că nu l-am găsit abordat în nici o sursă oficială contemporană. Deci, care a fost cauza morţii lui Mihail Sadoveanu? Banalul atac de cord, datorat vârstei, de care se vorbeşte pe ici şi pe colo, înregistrat în Bucureştii anilor 1961? Greu de crezut, după cum vom arăta mai jos!
 
Pentru a ajunge la moartea lui Sadoveanu, trebuie urmărită, dintr-un alt punct de vedere, însă, viaţa sa, dar nu cea binecunoscută prin activitatea literară notorie, de o prolificitate calitativă ieşită din comun, şi nici cea marcată de prezenţa sa academică îndelungată (scriitorul fiind primit în prestigioasa instituţie, ca membru titular, în anul 1921, la numai 41 de ani, după ce fusese membru corespondent din 1916). Mai obscură decât controversata sa trădare, asociată pactului politic semnat cu regimul comunist care, i-a adus, din 1948 şi până la moarte, onoruri publice de mare vizibilitate, s-a dovedit existenţa, în fundătura biografiei sale, a acelei dimensiune oculte, inaccesibilă profanilor, închisă sub pecetea discreţiei şi a activităţii sale de francmason. Dacă despre participarea lui Mihail Sadoveanu la francmasoneria interbelică românească s-a vorbit decenii întregi numai cu aproximaţii, cu simplificări venite nu întotdeauna din surse autorizate şi credibile, poate şi din cauza faptului că în toată perioada comunistă francmasoneria a fost un subiect interzis, după 1990 lucrurile s-au schimbat, scriindu-se destul de mult pe acest subiect.
Veritabil specialist în decriptarea simbolurilor şi scenariilor francmasonice din opera sadoveniană, Radu Cernătescu a publicat mai multe studii serioase pe această temă, îndeosebi în revista „Luceafărul". Dar cum nu acest aspect, hermeneutic, era cel aşteptat de cititori, ci acela mult mai senzaţional, legat de lămurirea secvenţei biografice pro-masonice a lui Sadoveanu, a fost nevoie de apariţia volumului „Mihail Sadoveanu francmason”, semnat de Horia Nestorescu-Bălceşti (apărut în 2007 sub patronajul Centrului Naţional de Studii Francmasonice), pentru ca lucrurile să se lămurească oarecum, înlocuind vechile aproximaţii, bănuieli şi simplificări.
Conform informaţiilor din materialul citat, Sadoveanu a fost iniţiat de bunul său prieten Grigore Ghica, care l-a introdus, în ianuarie 1927, în loja „Dimitrie Cantemir", constituită la Iaşi, avându-i alături, printre alţii, pe scriitorii Mihai Codreanu şi Păstorel Teodoreanu. În anii 1928-1929 a devenit Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România, străbătând într-un timp foarte scurt ierarhia internă. Într-un singur an, din februarie până în mai 1929, a trecut de la gradul 18 la gradul 33, cel maxim, devenind membru activ al Supremului Consiliu de Grad 33 şi Ultim al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din România.
Prezenţă pregnantă în viaţa masonică din România, Sadoveanu s-a dedicat cu pasiune politicii de unificare a francmasoneriei din România, în condiţiile în care Marea Lojă Naţională din România avea în cealaltă lojă, Marele Orient al României, o concurentă de temut. În acest proces complicat s-au cheltuit multe energii şi s-au născut numeroase adversităţi, fiecare lojă având susţinătorii ei de peste hotare. În pofida aprigelor lupte interne, Sadoveanu a avut timp de trei ani (între 1934 şi 1937) satisfacţia de a conduce, ca Mare Maestru Federal, Francmasoneria Română Unită, deţinând în continuare şi demnitatea de Mare Maestru în Marea Lojă Naţională din România. Deşi în februarie 1937, toate organizaţiile politice şi masonice au fost suspendate de către guvern pentru a pregăti dictatura regală, Mihail Sadoveanu a rămas, în anumite cercuri, la fel de detestat pentru acţiunile lui de unificare sau federalizare a lojilor masonice, ajungându-se, după cum se spune, la „arderea în efigie" a portretului său de către conservatorii neobedinenţi Federaţiei. Pe fondul acestor ciocniri, nu o dată violente între liderii masoneriei româneşti, Mihail Sadoveanu, care în cartea „Baltagul” scria, cu subînţeles, că „Tot în jurul nostru sunt semne”, a început să manifeste tot mai vădit, înclinaţii socialiste, considerate în epocă „împotriva firii”. Siderată de semnalul sadovenian, presa de dreapta a declanşat o ofensivă nemiloasă împotriva ziarelor de stânga, controlate de evrei şi de francmasoni, în speţă asupra gazetelor „Dimineaţa” şi „Adevărul”, conduse chiar de Mihail Sadoveanu. Aproape pe tot parcursul anului 1937, ziarul „Porunca Vremii”, aparţinând Mişcării Legionare, a prezentat, număr de număr, câte o caricatură, în care Sadoveanu era înfăţişat ca un mason ce orientează România spre Rusia comunistă, dar şi mesaje de genul: „Mihail Sadoveanu, fruntaş între masoni, exemplu tipic de trădător al cauzei naţionale”.
Concludent se dovedea şi articolul doctorului Ilie Rădulescu, intitulat „Români şi românce, pedepsiţi trădarea lui Sadoveanu!”, în care se scria: „Nici un rând, scris de sabbasgoimul spurcatelor canalii din Sărindar, nu trebuie să mai găsească adăpost în casa voastră! Scoateţi din biblioteci toate operele sufletului de năpârcă al lui Mihail Sadoveanu şi aruncaţi-le în flăcări, care trebuie să ardă cea mai odioasă trădare ce s-a săvârşit vreodată Neamului Românesc... N-am făcut caz de francmasoneria lui Sadoveanu, azi nu numai mason, dar şi patron al veninului judeo-comunist din Sărindar”.
 Aşa cum am amintit, toate aceste frământări au condus la dizolvarea masoneriei de către regele Carol al II-lea şi la condamnarea acesteia de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1937. Subiectul condamnării a ridicat, decenii întregi, noi semne de întrebare asupra sincerităţii acestui act, ba chiar a provocat ilaritate în rândul fraţilor de aceeaşi orientare, atât regele cât şi patriarhul fiind, de fapt, vechi simpatizanţi şi susţinători ai masoneriei. Nu mai puţin interesant e faptul că, în plină epocă comunistă, imediat după evenimentele de la 23 august 1944, masoneria a ieşit din adormire. În decembrie 1945, după căderea lui Antonescu, a fost deschis primul Convent al Marii Loji Naţionale din România, iar la 11 martie 1945 a fost reconstruit Supremul Consiliu din România, a cărui activitate nu a durat prea mult, noul regim comunist neagreând masoneria. După cum remarca Dragoş Pârcălabu, „lojile masonice n-au fost desfiinţate, paradoxal, printr-o decizie politică sau în urma unei acţiuni coercitive a securităţii, aşa cum s-a întâmplat în cazul partidelor politice, ci pur şi simplu li s-a recomandat conducătorilor masoneriei româneşti să se autodizolve în linişte”, lucru realizat după ceremonialul de intrare în adormire a Supremul Consiliu de 33 din România, a Marii Loji Naţionale şi a Ordinului Masonic Român. Comuniştii, deşi nu erau interesaţi de procese şi scandaluri internaţionale, deciseseră suprimarea activităţii masonice, „iar cum cei patru şefi masoni, Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, N.D. Cocea şi Victor Eftimiu, trecuseră de partea comuniştilor, există posibilitatea ca aceştia să-i fi convins pe şefii securităţii şi Partidului Comunist Român, că se vor ocupa personal de stingerea masoneriei româneşti în linişte”.
Cert este că în iunie 1948, urmare a trădării venerabilului Mihail Sadoveanu, care, odată reabilitat în faţa stăpânilor sovietici prin cartea de reportaje „Lumina vine de la răsărit” şi romanul „Mitrea Cocor”, a pus la dispoziţia acestora întreaga structură şi organigramă a reţelei masonice române, controversata societate a încetat să mai existe.
Trădător cu diplomă, răsplătit pentru „serviciile” făcute bolşevicilor cu funcţii onorante, care l-au propulsat în ierarhia comunistă până pe locul 4 al aparatului de stat, Mihail Sadovenu – cel căruia conducătorul statului, Gheorghe Gheorghiu Dej, i se adresa cu „excelenţă" - nu avea cum să scape nepedepsit de cei pe care îi vânduse cu atâta uşurinţă pe 30 de arginţi. Arginţi, vorba vine, pentru că, se pare , „tovarăşul” fugise şi cu valuta şi leii fraţilor, pe care îi avusese până atunci în păstrare, având şi funcţia de mare casier. Dar cum masoneria nu era CIA (sau cine ştie ce instituţie secretă care antrenează ucigaşi plătiţi), pedeapsa avea să vină mult mai târziu, abia în 1961, pe neaşteptate, când lucrurile păreau aşezate şi priorităţile politice erau altele (se pregătea propulsarea în prim plan a activistului comunist Nicolae Ceauşescu, viitor membru al ultrasecretei loji masonice italiene Propaganda Due, celebra P2).
Într-un material semnat de prof. dr. Dan Brudascu şi publicat în „Arhiva românească” editată de Asociaţia Română pentru Patrimoniu, este citată nemulţumirea Veturiei Goga, văduva titanicului poet Octavian Goga, la rândul său respectat mason. Ea a precizat că, prin anii ’30, în virtutea poziţiei sale de francmason, Sadoveanu i-a cerut ministrului Goga fonduri pentru editarea unei publicaţii cultural-literare, care ar fi trebuit să se numească „Comoara”. „Potrivit Veturiei Goga, Sadoveanu ar fi obţinut circa 27 de milioane de lei din fonduri ale Ministerului de Interne, sumă pe care, în marea ei majoritate, la încheierea mandatului, nemaiputând-o recupera sau justifica, Goga a fost nevoit s-o achite din propriul buzunar. Relatând această întâmplare, văduva poetului a susţinut că, personal, a fost nevoită să renunţe la multe blănuri şi bijuterii ale ei pentru ca soţul său să poată face rost de banii respectivi”, menţionează materialul citat. Dezamăgiţi de comportamentul social şi uman al proaspătului tovarăş Sadoveanu nu au fost numai publiciştii şi observatorii politici de dreapta. Somitate indiscutabilă a literaturii contemporane, medicul şi profesorul universitar C. D. Zeletin sublinia, în volumul „Gaură-n cer” (1997), că după al Doilea Război Mondial, când, confruntată cu „căpuşele roşii”, întreaga naţiune aştepta „eroism de la spiritele artistice de mare anvergură”, bolşevismul însângerând deopotrivă ţăranul român şi biserica strămoşească, „Sadoveanu cel Mare şi Mut” a împrumutat „glasul apostolilor sovietizaţi”, dezamăgind şi declasificând marea masă a condeierilor români.
    Se pare că soarta scriitorului a fost pecetluită la Paris, unde, conform istoricilor contemporani, masoneria română şi-a continuat activitatea chiar din 1948, printr-o reprezentanţă a Marii Loji Naţionale Române care a funcţionat sub obedienţa Marii Loji din Franţa. Nu lipsit de importanţă este şi faptul că în unul dintre ateliere, România Unită, condus de evreul Jean Pangal, nu fusese recunoscută niciodată autoritatea lui Mihail Sadoveanu. Se pare că, după reorganizarea, în exil, a Supremul Consiliu de 33 din România şi a Ordinului Masonic Român, a cărei conducere a fost preluată de evreul Marcel Shapira, cel care îl va iniţia pe Nicolae Ceauşescu în amintită lojă romană, s-a procedat, la fel ca în 1937, la „arderea între coloane” a (numelui / portretului) scriitorului, eveniment echivalent cu o sentinţă.
    Ipoteza legăturii dintre masonerie şi moartea (violentă) a lui Mihail Sadoveanu nu este nouă. Ea a fost avansată şi de gazetarul Ioan Rotundu, care, la 13 iulie 2009, în materialul intitulat „Coşereanu, Eminescu şi masoneria”, scria, pe blogul său: „O altă enigmă care stăruie să nu fie dezlegată este legată de moartea lui Mihail Sadoveanu. Scriitorul a fost chiar Mare Maestru al Masoneriei Române. Există însă suspiciunea că moartea sa s-ar trage de la masoni, pentru că a predat regimului comunist listele cu cei aparţinând Ordinului”. Reluând, întâmplător, subiectul într-o discuţie purtată, în acest an, cu o persoană care cunoaşte, foarte bine, se pare, aspectele masoneriei române, am aflat cu surprindere că, neoficial, însuşi Horia Nestorescu-Bălceşti, marele istoric şi cercetător al istoriei acesteia, la rândul său mason din 1994, a confirmat această ipoteză. Dacă este adevărat ceea ce nimeni nu a scris încă negru pe alb, se pare că la 19 octombrie 1961, „excelenţa sa” Mihail Sadoveanu, a fost găsit în comă în compartimentul unui tren care-l transporta spre Iaşi, lovit în cap cu o piatră învelită într-o hârtie care purta însemne masonice, la puţin timp după plecarea garniturii din gară. A decedat aproape imediat, făcând inutil efortul marilor doctori bucureşteni, semn cert că „gâdele” masonic trimis de la Paris îşi îndeplinise misiunea.
  Se pare că senzaţionala întâmplare (legendă francmasonică?) i-a fost confirmată interlocutorului meu şi de regretatul lingvist şi jurnalist român George Muntean, cercetător principal la Institutul de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu" al Academiei Române, cel care, în anul 1996, a candidat la preşedinţia României, iar după anul 2000 a fost, până la moartea sa subită, din 2004, purtătorul de cuvânt al Masoneriei Române (funcţie preluată imediat de alt regretat dispărut, actorul Florian Pittiş).
Este foarte puţin probabil ca cei doi cercetători să fi susţinut, independent, aceeaşi variantă a morţii lui Mihail Sadovenu, mai ales că fiecare dintre ei utilizase informaţii diferite, dacă n-ar avea şi ceva adevăr în conţinut. Prezent mai des la Paris, George Muntean a folosit, se pare, sursele din arhiva Marelui Orient al Franţei, pe când istoricul şi scriitorul Horia Nestorescu-Bălceşti s-a folosit de informaţiile descoperite prin poziţia sa de director al Centrului Naţional de Studii Francmasonice.
   Membru marcant al masoneriei botoşănene, jurnalistul Ioan Rotundu afirmă la rândul său că, deşi a auzit discuţii pe tema teribilului sfârşit al scriitorului, rămâne sceptic în multe privinţe pentru că „masoneria nu a recunoscut niciodată, indiferent sub ce regim şi formă oficială a funcţionat, că a recurs la acte subversive extreme, cu atât mai mult cu cât cele amintite sunt „semnate” atât de stângaci, părând detaşate dintr-un roman poliţist de duzină”.Inventată sau reală, legenda morţii lui Sadoveanu mai are o variantă, nu mai puţin „excitantă”, la propriu, după cum vom vedea. Într-o discuţie purtată în luna iunie 2010 despre Dimitrie Iov, condeierul din Flămânzi al cărui stil scriitoricesc era comparat la debut cu cel al lui Sadoveanu, amintitul prof. univ. dr. C.D. Zeletin a relatat o întâmplare surprinzătoare atunci când a venit vorba despre moartea ultimului.
El a afirmat, nici mai mult, nici mai puţin, că Mihail Sadoveanu şi-a găsit sfârşitul – atenţie!!! – într-un compartiment de tren, din cauza unei poţiuni afrodiziace pe care o îngurgitase voluntar. Se pare că „excelenţa sa”, în pofida faptului că tocmai devenise octogenar, avea un apetit sexual considerabil, motiv pentru care, pentru a putea răspunde în mod onorabil unor anumitor cereri, a solicitat un ajutor discret unor tovarăşi dintr-o ţară socialistă prietenă. „Aceştia, proveniţi probabil dintr-un stat cu cetăţeni (mai) galbeni la culoare, au răspuns cu promptitudine cererii „tovarăşului Sadoveanu” dar, după ce i-au oferit flaconul, au omis să-i specifice în amănunt „principiul de funcţionare”. Se pare că scriitorul a vrut să testeze înainte de întâlnirea galantă pentru care se pregătea efectul „viagrei” avant-la-lettre, dar luând o porţie prea mare, a făcut un stop cardiac, care i-a fost fatal”, ni s-a spus.
Cu toate că şi această ipoteză ridică destule semne de întrebare, rămâne în picioare coincidenţa compartimentului de tren, numitorul comun al ambelor variante vehiculate! Să fi fost cea de-a doua versiune plăsmuită intenţionat, pentru a o acoperi pe cea reală? Sau invers? Cu siguranţă că în istoria literaturii române mai sunt încă multe mistere de descoperit. Precum cel al morţii lui Eminescu, în care, din nou, a fost implicată, cel puţin la nivelul supoziţiilor, masoneria, şi asupra căruia, deşi s-au scris pe subiect mii de pagini, planează încă o mare enigmă.
                             (Gabi Gomboş - Frumuşica / 20-24 octombrie 2010)

Corneliu LEU:
 Bine înţeles, dragă Dimitrie, că ne-am obişnuit în anii acestei democraţii bazate pe improvizaţiile unei culturi relative să nu luăm în serios chiar orice publică un ziar; şi nici să nu luăm drept literă de Evanghelie, orice literă tipărită. Articolul acesta conţine multe explicaţii superficiale sau improvizate, iar documentarea lui este relativă. Ca să nu spun că, pentru un om de vârsta mea, care am trăit multe din momentele relatate aici ca preluate din relatările altora, capătă hilare accente de neadevăr.
Pornesc de la ideea că, într-o lume tolerantă, cum trebuie să fie democraţia, nu putem lua în consideraţie nici un fel de accente extremiste. Aşa că, şi în cazul comunismului cu exagerările sale inuman bolşevice, nu avem dreptul să perpetuăm suspiciunea la alte generaţii decât cele care le-au practicat. Şi e doar o chestiune de bun simţ dacă, chiar de la prima generaţie de după cea torţionară, cineva îşi  permite să dea lecţii anti-tăticul său. Tătic prin care a avut dreptul şi la studii în străinătate şi să se formeze în manieră occidentală. În vreme ce o masă întreagă de virtuale inteligenţe româneşti autentice, direcţionată spre umilire prin generalizarea ca „fii de chiaburi”, aveau de trecut prin rânduri şi rânduri de furci caudine la examenele de admitere chiar ale celor mai umile şcoli şi meserii din ţară.  Aşa că, de asta prefer să comentez exemplul lui Conu Mişu Sadoveanu care s-a implicat direct în practicile comuniste, fiind chiar el cel cu semnătura de Prezidiu al Marii Adunări Naţionale. Semnătură care ar fi putut parafa graţierile în cazul condamnărilor la moarte date de instanţe nelegiuite; adică legiuite doar prin minciuna legilor „luptei de clasă”. Semnătură care, dacă n-ar fi fost formală în obedienţa lui faţă de cei care-i dictau de la partid, ar fi putut da un regim mai blând de claustrare decât cele de tip „Zarca” unor fruntaşi politici ca Maniu şi Brătianu alături de care se lăudase că a făcut România Mare, cum i-au dat francezii lui Petain. Sau, măcar ca intelectual, ar fi putut interveni când toată intelectualitatea generaţiei sale era decimată, asuprită, trimisă la spălatul creierelor, când 64 de scriitori dintre cei vreo 300 câţi număra Societatea Scriitorilor (căreia îi fusese de mai multe ori preşedinte în perioada interbelică şi luase singur pensie  lăudându-se că „A obţinut pensii pentru scriitori”) erau arestaţi, implicaţi în procese de clasă sau duşi la Canal. Ba, mai mult decât atât: am şi rezerve personale faţă de el de vreme ce doi înalţi prelaţi din familia mea, cu care el dusese viaţă spirituală şi intelectuală la Iaşi, erau condamnaţi la moarte sub senina lui oblăduire care gira din cea mai înaltă poziţie a legislativului crimele sovietizării ţării. Poziţia lui de Cocostârc Albastru, cum superb-prieteneşte îi spusese Păstorel, pe care el, iarăşi, l-a lăsat să fie arestat şi bătut la securitate, această poziţie olimpiană care nu vede nimic de la înălţimea cataligelor sale, era doar aspectul formal al unei nesimţiri egoiste, de vreme ce talpa acestor catalige nu simţea noroiul sângerând pe care călca triumfător şi adulat. Dar el îşi crease masca de sfinx care scotea cuvinte foarte rare, ca-n gestica şefilor de mafii ce poruncesc prin mici schime şi, sub ea, îşi satisfăcea ca o rozătoare perseverenţa intereselor meschine. Deci, nu mă refer la lucruri care creează confuzie între generaţii, ci la acest monumental scriitor consemnat chiar şi de lojile pe care le-a condus în ţara asta, ca un exemplu tipic de trădător al cauzei şi jalnic profitor în interes propriu. După cum nu mă refer la categorii generale, cum ar fi să-i suspectez pe toţi cei din generaţia mea care au făcut studii la Moscova că au devenit agenţi năimiţi ai puterii străine, cu toate că ştim că KGB-ul făcea eforturi în acest sens. Nu pun anatema asupra întregii categorii dar, în acelaşi timp, ştiu prea bine că, dintre aceşti studenţi în URSS, unii deveniseră categoric agenţi KGB, când activi, când în adormire, când repede activaţi la aşa zisa revoluţie din 1989.
 Ca şi confraţii mei de generaţie care s-au înfruptat uneori din funcţii girate de la Moscova ( şi fac această asemănare tocmai pentru că sunt în cunoştinţă de cauză), fiind uşor de momit cu bani şi funcţii, Sadoveanu a fost atras în mrejele lor de agenţii sovietici infiltraţi în loja de la Iaşi despre care este vorba în articolul pe care mi l-ai trimis. Şi, poate, chiar prin sprijinul acestora se explică rapida lui carieră ocultă. Poate!… Ceea ce este sigur, însă, este nemulţumirea pe care, o asemenea afiliere a lui a trezit-o chiar în rândurile  masonilor care nu se doreau conduşi pe o asemenea direcţie, aşa că actele de repudiere, de condamnare a lui şi ca persoană şi ca autor, au pornit din interior.
 Prin asta, de la cazul comunismului ajung la cazul masoneriei şi aplic acelaşi principiu al non-extremismului: Astfel, dacă nu subscriem la exagerarea că numai ea poate aduce binele, în ori ce caz trebuie respinse şi refuzate categoric exagerările negre şi obtuze cum că ea aduce tot răul. A da vina pe masonerie pentru toate relele sociale şi toate aspectele obscure ale mafiotismului contemporan, este exemplu de obtuzitate.  După părerea mea, masoneria trebuie abordată în contemporaneitate precum unul dintre componentele societăţii civile; un grup de organizaţii a căror calitate sau nocivitate, ca întotdeauna, depind de caracterele şi morala persoanelor pe care ele le întrunesc. Avem şi exemple de partide cu programe frumoase aplicate strâmb de nişte membri nedemni. Pentru că, orice organizaţie neguvernamentală cu dorinţe deschise de modelare morală, înglobează cu sau fără voie destule instincte de parvenire personală şi chiar destule practici condamnabile pe care trebuie să şi le reglementeze singură, în interiorul ei. Uneori cu rol mai mare, alteori cu rol mai mic în afirmarea unor deziderate eficiente în mersul omenirii, asemenea organizaţii se afirmă prin propriile lor fapte sau pier pe propria lor limbă. Dacă loja de la Iaşi a putut fi infiltrată producând chiar frumoşi monştri culturali de tip sadovenian, se pot trage concluzii de viitor, dar nu recurge la un oprobriu generalizat. După cum, nici impresia de veşnică vioară întâi în treburile sociale pe care o cultivă unii creduli, nu are cum fi reală.
Asistând, parcă de-o veşnicie de pălăvrăgeală miticistă în controversarea de păreri prin care, tocmai astfel, această organizaţie arată că nu poate fi indiferentă celor preocupaţi de mersul lumii, mi-am pus întotdeauna întrebarea de unde le vine unora ilogica idee de respingere a unor asemenea filosofii de acţiune, de vreme ce bine ştiut este că aproape întreaga tinerime luminată a neamului românesc, cea care a adus întru emanciparea lui idei salutare începând cu cele concretizate la 1848, 1859 şi mai târziu, se formase în carbonarism, în lojile pentru străini de la Paris şi în ecouri din lumea anglo-saxonă de pe cele două maluri ale Atlanticului? Tot aşa cum, încercând să aprofundez răscolirea ideatică a perseverentului carbonar Ion C. Brătianu, răscolire care l-a făcut să conspire, până la condamnare penală, împotriva lui Napoleon al III-lea care încerca (şi, în parte reuşise) să facă un instrument al dictaturii sale personale tocmai din masoneria în care căpătase ranguri prin discursul liberal, nu pot înclina nici către cei care laudă în această organizaţie perfecţiunea. Este, deci, o organizaţie supusă aceloraşi legi ale onestităţii sau neonestităţii componenţilor ei, cele care pot, în egală măsură, să-i prezerve valorile, sau să i le altereze. Pentru că una este o lojă în care are cuvânt un Bălcescu, Kogălniceanu, Eugen Carada sau unioniştii transilvani şi alta când se-nclină regalităţii găunoase de la Carol al doilea la Duda sau trage sfori prin masoni securişti pentru primirea lui Ceauşescu.
Şi, tocmai în legătură cu aceste realităţi obiective privind componenţa grupurilor umane, repet că nu o dată am auzit despre masonul Sadoveanu că provenea din cea mai alterată lojă masonică din România: O lojă de la Iaşi în care se infiltraseră, nici mai mult nici mai puţin decât agenţii INKVD, KGB-ul de mai târziu, care o manipulau încet spre interesele aşa zis „cominterniste” ale bolşevismului. Nu numai Sadoveanu, spunea un document pe care l-am citit în presa literară acum câţiva ani, ci şi alţi intelectuali de la Universitatea ieşeană printre care se afla şi George Călinescu şi unii dintre asistenţii săi (în mod sigur George Ivaşcu scos chiar la 23 August ,,din adormire", dar nu din adormirea masonică ci cea a agenţilor ruseşti care trebuiau să facă ziare în limba română), au căzut sub influenţa acelor intruşi ai spionajului bolşevic, de obicei oameni cu origini dubioase care o făceau pe intelectualii de stânga. Dar era vorba de o stângă care nu mai corespundea necesităţilor unei orânduiri moderne, cu mişcare sindicală şi de emancipare populară ci, direct şi provocator, ataşată spionajului statal bolşevic şi intereselor acaparator dictatoriale ale sovietelor, cel mult mascate prin aparenţe asemănătoare cu simpatica stângă democratică. Fapt care pentru mine, ca om de bibliotecă, se confirmă prin acele volume de pe raftul ruşinii editoriale pe care am ordonat cărţile proletcultiste şi pupincuriste la adresa sovietelor, începând cu „Lumina vine de la răsărit” de Mihail Sadoveanu şi continuând cu laudativele jurnale de călătorie ale lui Zaharia Stancu şi G. Călinescu. Care, nu numai că, trist completându-l pe Sahia, trebuiau să acopere demascările grave făcute de Panait Istrati în „Spovedania unui învins”, primul glas european de scriitor lucid faţă de cancerul sovietic fiind astfel al unui român. Ci, la mai bine de 15 ani de la întâmplările din acea lojă ieşeană, arătau în ce fel de grade masonice avansaseră preopinenţii: Dintre cele cu steluţe de pe epoleţii politrucilor. Pe urmele lor, cu adevărat ordinar şi agresiv, fiind un talent mult mai nesemnificativ decât al celorlalţi, vine Geo Bogza cu „Meridiane sovietice” care l-a promovat, din infantilismul pseudoavangardist direct în scaunul de academician de unde a manipulat, mereu diriguitor, dedesubturile vieţii literare în socialism.
De remarcat la aceştia faptul că nici unul nu a avut nevoie atunci, nici măcar formal, de calitatea de membru al partidului comunist român; cea de lingăi ai marii uniuni sovietice însemnând pesemne mai mult în oculta ierarhie din care făceau parte. Sadoveanu serenissim, Stancu deplângându-şi jalnic suspendarea pentru a-şi păstra scaunul de director al Naţionalului, Bogza afişând mereu pretenţii de îndrumător şi, doar Călinescu agitat şi contrariat, pentru că simţea pe pielea lui de mare literat herpesurile nefaste ale cenzurii realist-socialiste. Făceau parte, pur şi simplu, din categoria de profitori pe care generaţia mea a apucat-o  în perioada comunistă: Aceea asemănătoare cu a FIAP-iştilor, mari burghezi sadea iertaţi de naţionalizare şi de pedeapsa de clasă, primind pensii bune şi având odrasle răsfăţate de regim cu cariere fulminante, numai pentru că, aşa cum din cameleonism pariaseră pe toate partidele, cotizaseră şi la „Ajutorul roşu”, adică dăduseră bani pentru ca agenţii statului sovietic să-şi ducă acţiunile provocatoare pe teritoriul României. „Fidelitatea faţă de marea uniune sovietică” era un criteriu de apreciere uzitat pe faţă în ţările aşa zise de democraţie populară, aşa că cei care probau asta, adică trădarea intereselor naţiunii lor în slujba unor interese străine, beneficiau de cele mai mari avantaje. Aşadar, toate legăturile făcute cu agenţii cominternişti, persoane dubioase cândva, spioni şi provocatori în interiorul ţării, gazde şi călăuze de contrabandişti ideologici la vadurile Nistrului, insinuatori de „credinţe marxist-leniniste” în lumea intelectuală sau universitară, de obicei declasaţi şi alogeni, dintre care unii îi „iniţiau” pe Sadoveanu şi ai săi în cadrul lojii respective, toate aceste legături le aduceau, după cincisprezece ani, mari avantaje în România ocupată.
Revenind la cazul Sadoveanu, se demonstrează că şi masoneria, putând fi infiltrată de agenţii puterilor statale, prezintă vulnerabilităţi faţă de preceptele moral-liberale iniţiale. Vulnerabilităţi pe care oamenii de bună credinţă, precum Brătianu cândva, le mirosiseră. Deoarece, aşa cum arată şi articolul citat mai sus, din interiorul lojilor a pornit prima dată contestarea lui Sadoveanu: „… Mihail Sadoveanu a rămas, în anumite cercuri, la fel de detestat pentru acţiunile lui de unificare sau federalizare a lojilor masonice, ajungându-se, după cum se spune, la „arderea în efigie" a portretului său de către conservatorii neobedinenţi Federaţiei. Pe fondul acestor ciocniri, nu o dată violente între liderii masoneriei româneşti, Mihail Sadoveanu, care în cartea „Baltagul” scria, cu subînţeles, că „Tot în jurul nostru sunt semne”, a început să manifeste tot mai vădit, înclinaţii socialiste, considerate în epocă împotriva firii”… Apoi abia „Porunca vremii”, a cărei orientare conducea direct la sancţionarea oricărui act de probolşevism, a deschis campania care a provocat arderea cărţilor lui Sadoveanu.  Tocmai pentru că această campanie nu incita gratuit împotriva vreunui mod de a scrie literatură, nici împotriva vreunei modalităţi de a aborda literatura, ci era menită a înfiera aservirea unei persoane fizice din primul plan al vieţii publice, faţă de o putere duşmană României care, fiind şi vecină, ameninţa agresiv la hotar. Chiar dacă nu ţinem seama de idealurile şi obsesiile politice ale unor formaţiuni, ci doar de interese de scandal gazetăresc prin care se vinde şi presa de astăzi, tot ne este foarte limpede că un ziar de orientare naţionalistă nu avea cum să rateze un asemenea „subiect gras”. Dar naţionalismul nu venea numai din direcţia mişcării legionare. Acelaşi articol de mai sus arată cum, lezat în materie de „onestitate sadoveniană” este şi guvernul Goga-Cuza al cărui prim-ministru, care era şi naşul lui Sadoveanu în politică, a fost trişat financiar primind o lovitură de „Baltag”  din partea autorului acestui celebru titlu şi trebuind să plătească personal pentru a-şi salva onoarea a cărei glandă nu funcţiona la hrăpăreţul său confrate literar. Pentru că Octavian Goga a fost cel care, în idealurile sale naţionale prin care contribuise la înfăptuirea României Mari, l-a atras pe Mihail Sadoveanu în politică într-un gest de bun coleg ce-i preţuia literatura. Sadoveanu nu era, aşa cum s-a spus, prea stimat de moldovenii săi care l-ar fi ales în Parlamentele de după Marea Unire. El a intrat acolo pe uşa din dos, fiind pus pe listele candidaturii politice de Goga, într-un judeţ din nordul Ardealului, alegătorii votându-l mai degrabă datorită recomandării poetului lor de suflet, decât pentru că ar fi ştiut ceva mai mult despre autorul unor cărţi de care, poate, doar auziseră. Iar generosul mason a profitat de această frăţie cu „Poetul Pătimirii Noastre”, pentru a-i da o ţeapă mai gravă decât „Zodia Cancerului”.
Aud pentru prima dată despre această întâmplare bănească, dar o cred din experienţa mea de tânăr scriitor lucrând prin redacţii literare ale căror fonduri de colaborare se topeau în întregime când obţineam vreo trei vorbe într-un salut către Mişcarea Păcii semnat de Sadoveanu, tocmai când credeam că ni-l va da pe gratis fiindcă el era chiar preşedintele acelei Mişcări. Se îndreptau către el şi o bună parte a fondurilor Şcolii de literatură, unde generozitatea îi era adulată pentru că venea să schimbe două vorbe cu tinerii scriitori. Ca să nu mai vorbim de sinecurile consistente de la Asociaţia vânătorilor, ARLUS şi alte comitete şi comiţii, prin care se rotunjeau normalele drepturi de autor de la tirajele de masă ce i se difuzau peste tot aproape obligatoriu. Ca şi funcţiile grase în care-i împingea pe acoliţii săi cu personalitate modestă gen Demostene Botez căruia, pesemne din răzbunare pentru modul cum îl ţinea strâns în braţe mentorul său, noi îi anagramam numele în Closetene Obez.
Mentorul, Marele Mut, Sfinxul, zgârcitul şi apucătorul Conu Mişu, atunci când nu petrecea la Neamţ, în casa de retragere monahicească ce-i fusese confiscată Mitropolitului Visarion Puiu care avea o condamnare la moarte în contumacie, locuia pe strada Pitar Moş, într-o vilă cu ceva iz maur şi cu gheretă de miliţian la poartă, în faţa căreia ne strângeam în dimineţile când ni se spunea că putem veni, câte cinci şase redactoraşi de la diverse publicaţii, cu banii din casierie scoşi în avans pe care, când intram îi depuneam la o rudă care-i  asigura secretariatul particular. Sume mari pentru care el ne scria cu zgârcenie câteva cuvinte despre Stalin sau lupta pentru pace asigurată de măreţul om sovietic, sau se lăsa înregistrat pe magnetofoanele imense, cu lăzi cărate de cel puţin doi oameni. Uneori, întorcea fruntea către ai săi şi spunea, zgârcit la cuvinte: ”vreau şuncă”, „vreau tort!”; sau: „cafea!”. Atunci noi eram scoşi afară în timp ce servitorii îi aduceau tăvi cu porţii uriaşe şi aşteptam înghiţind în sec până ce, când eram rechemaţi, o ţigară fumega între degetele maestrului. Asta în situaţiile bune. În cele rele ni se luau doar plicurile cu bani şi ni se spunea să venim altă dată, fapt pentru care ne întorceam în redacţie la muştruluiala nemulţumită a şefilor care, bine-nţeles, aşteptau să se laude cu semnătura maestrului în mărunta lor publicaţie.
În acest timp, fără nici o legătură cu scriitorii legionari de la „Porunca vremii”, de multă vreme arestaţi dacă mai erau în viaţă, confraţii lui din masonerie îl „ardeau din nou în efigie”, după cum relatează şi respectivul articol: „Se pare că soarta scriitorului a fost pecetluită la Paris, unde, conform istoricilor contemporani, masoneria română şi-a continuat activitatea chiar din 1948, printr-o reprezentanţă a Marii Loji Naţionale Române care a funcţionat sub obedienţa Marii Loji din Franţa. Nu lipsit de importanţă este şi faptul că în unul dintre ateliere, România Unită, condus de evreul Jean Pangal, nu fusese recunoscută niciodată autoritatea lui Mihail Sadoveanu. Se pare că, după reorganizarea, în exil, a Supremul Consiliu de 33 din România şi a Ordinului Masonic Român, a cărei conducere a fost preluată de evreul Marcel Shapira, cel care îl va iniţia pe Nicolae Ceauşescu în amintita lojă romană, s-a procedat, la fel ca în 1937, la „arderea între coloane” a (numelui / portretului) scriitorului, eveniment echivalent cu o sentinţă.”…
Dar, de aici, dragă Dimitrie, şi până la povestea celor care fac o sperietoare din orice nu le convine, povestea cu ucigaşul plătit de masonerie ca să-i spargă capul cu un pietroi într-un compartiment de tren, (iar asta, şi sub ochii miliţienilor şi securiştilor pe care-i avea drept pază ca demnitar al statului comunist, şi ca o crimă perfectă căreia organele criminaliste nu i-au prins autorul) pare o neîndemânatecă improvizaţie cusută cu aţă albă. Ca şi cea cu afrodisiacul chinezesc venit din gazetăria incultă şi lipsită de imaginaţie a tabloidelor sexuale de astăzi. Simple invenţii!… Sadoveanu a zăcut bine mersi în patul său – dacă ne putem exprima astfel. A zăcut damblagit după un atac cerebral, vreme de mai mulţi ani. Ba, mai mult decât atât: atunci când efectul hemiplegic a mai trecut şi s-a început obişnuita recuperare, de la mişcarea membrelor lovite de paralizie la reînvăţarea, precum pruncii, a rostirii anumitor cuvinte, l-am văzut de mai multe ori adus la plimbare la Mogoşoaia. Ba, odată sau de două ori, l-am văzut chiar pus pe un scaun în prezidiul unor scurte întruniri. Făcea faţă onorabil chiar şi în starea de legumă în care se afla, deoarece eram obişnuiţi cu ascunzişurile şi perfidia tradiţionalei lui tăceri de sfinx.
A trecut, deci, şi prin această fază a degenerescenţei senile, prezidând în continuare Uniunea scriitorilor a cărei conducere efectivă o acapara un om făţiş declarat al Moscovei: Mihai Beniuc. Există, din această perioadă, chiar o întâmplare hazoasă când Gheorghiu-Dej l-a vizitat la vila de la Neamţ: Luată prin surprindere de înalta vizită, familia s-a gândit să cultive în continuare bunăvoinţa conducătorului comunist şi, la plecare, i-au oferit o puşcă de vânătoare din rastelul existent. Domnule secretar general - au încercat Profira şi Valeria Sadoveanu o mică solemnitate chiar în faţa ochilor damblagitului, punând arma frumos încrustată în mâinile lui Dej – e o onoare deosebită pentru noi să ne vizitaţi şi trebuie să vă spunem că Maestrul, chiar dacă acum e obosit, a fost emoţionat şi ne-a cerut neapărat să vă facem cadou această puşcă la care el ţine foarte mult... A cerut insistent, tocmai ca semn de preţuire pentru Domnia Voastră - au mai adăugat ele arătând chiar spre generosul donator ale cărui priviri se holbau spre a înţelege ceva prin conexiunile întrerupte din creierul său; şi au folosit retorica: Uitati-vă, expresia lui confirmă această mare dorinţă!… La care minunea s-a produs, buzele nesigure au început să caute să muşte vreun cuvânt, degetele au zvâcnit cât le permitea paraplegia şi leguma s-a animat puţin scoţând sunete separate. Până la urmă, expresia ochilor holbaţi s-a făcut înţeleasă pe deplin: „Nu dau puca… Nu dau puca!!!”… - scâncea Sadoveanu ca un copil, neputând da din picioarele paralizate.
A trăit vreme îndelungă prezidându-ne vegetativ şi, ca să folosim din nou expresia, a murit bine mersi în patul său înconjurat de onorurile statului socialist. La funeralii, care au început de la Ateneul Român întinzându-se pe toată Calea Victoriei şi Calea Şerban Vodă, eu şi cu Dinu Săraru am dus tabloul care deschidea cortegiul, iar Titus Popovici şi alţii din generaţia jună, pernele cu decoraţii. Noi, cei din faţa afetului mortuar eram, ca să zic aşa, tinerii nevinovaţi care formam decorul. Tăutu, Deşliu, Tulbure şi un reprezentant al filialei din Iaşi ţineau de panglicile abandonate după câteva intersecţii de reprezentanţii Biroului Politic şi ai Prezidiului Marii Adunări. În urma afetului, la căpătâiul celui care mergea cu picioarele înainte, generaţia în forţă, a celor puşi pe mare carieră după exemplul răposatului, îşi căutau în cortegiu locuri pe lângă şefii de la partid, gudurându-se pentru vreo funcţie cum apar de obicei la schimbarea grangurilor. Arghezi aştepta calm la Mărţişor, ca să fie el înscăunat preşedinte al Uniunii scriitorilor, fiind asigurat de Beniuc care trăgea sforile în ciuda lui Bogza şi Jebeleanu, veşnic râvnitori la posturi de conducere.
În rest, nu mai avem de pomenit nume sonore care se despărţeau de binefăcătorul lor sub pulpana căruia se organizaseră provocări pentru a putea fi arestaţi. Unii muriseră în închisoare, alţii mai aveau de zăcut acolo până în 1964, când i-au lăsat ceva mai liberi, dar şi mai nehrăniţi, în domiciliile acelea forţate din Bărăgan.
La Bellu, după terminarea onorurilor şi discursurilor, am fost rugaţi discret de către un tip cu ochi albaştri care se ocupa de protocol, să părăsim cimitirul  lăsând doar familia la mormânt. Coborându-l în pământul ţării pe care atât de frumos l-a descris şi atât de urât l-a trădat, îi făceau pe şest o slujbă religioasă. Desigur, cu voie de la stăpânire, dar şi cu indicaţie de discreţie. Ca la tot păcătosul care se vrea şi cu … şi cu sufletu-n cer. 
                                                                                                                &n
În ciuda faptului că nici acum nu ştim despre el mare lucru, avem un laureat al Premiului Nobel român, care a fost traitor în România, desfăşurându-şi aici activitatea!

     George ROCA prezintă:

  IOAN MORARU LAUREAT AL PREMIULUI NOBEL PENTRU PACE?
   SINGURUL ROMÂN CARE A CÂŞTIGAT PREMIUL NOBEL PENTRU ŢARA SA


Vă prezint mai jos câteva materiale obţinute din surse meţionate care încearcă să dezvăluie şi să lămurească o mare enigmă. În 1985 savantului român prof. dr. docent Ioan Moraru i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace. Aşa o fi? De ce l-or fi uitat români oare?
George Roca
Romanian VIP
***

I.
Gheorghe SCHWARTZ:
„IOAN MORARU, PREMIUL NOBEL ŞI ROMÂNIA”
O ancheta cu marja de eroare 100%.
 O straveche tristete ne bantuie patria: toate tarile au laureatul lor la Premiul Nobel, numai noi nu! Iar cei doi laureati originari din Romania au plecat de mult din tara. Toata lumea are falitii sai, dar si Premiul Nobel: si nemtii, si frantujii, ba chiar si ungurii! Doar noi nu! Lipsa unui Nobel pentru romanii din Romania reprezinta un afront care, este limpede, nu poate fi explicat decat printr-o straveche si neagra conjuratie mondiala.
Bine ca-i avem macar pe Palade si pe Wiesel! Asa ca am purces, pe cont propriu, la o ancheta de strada. N-am chestionat decat oameni cu studii superioare si am folosit doar doua intrebari:
 
1. De ce credeti ca nu avem si noi un Premiu Nobel?
2. Ce romani laureati ai Premiului Nobel cunoasteti?

Trecand peste inconsecventa de sens dintre cele doua intrebari:
 
- la primul punct, raspunsurile s-au asezat in cele doua extreme: 1a) "Cine sa ne ia si pe noi in seama, dupa halul in care ne prezentam?" si b) "Noi nu suntem cu nimic mai prosti decat altii, dar am fost intotdeauna ignorati de cei mai mari si mai tari decat noi. A fost mereu nevoie ca oamenii de valoare sa plece din Romania pentru a fi apreciati cum meritam." ("Cum meritam" - la acest aspect o sa revenim.)
 
- la cea de a doua intrebare, au fost nominalizati cei doi amintiti mai sus de catre 30% dintre repondenti (dintre care unii nu le-au stiut exact numele, dar raspunsul a fost acceptat), alti 15% au stiut doar un singur nume, iar 55% n-au stiut nici unul. De remarcat ca aceasta ultima categorie s-a recrutat mai ales din randul celor ce - sincer indignati - pun absenta romanilor de pe lista laureatilor Nobel pe seama conspiratiei universale rauvoitoare la adresa tarii noastre.
 
Eroare de sondaj de 100%: avem un laureat al Premiului Nobel roman, traitor in Romania!
Premiul Nobel pentru Pace pe 1985 a fost atribuit Organizatiei "Medicii lumii pentru prevenirea razboiului nuclear". La Oslo, premiul a fost primit de cei trei conducatori ai organizatiei, Mihail Kuzin (URSS), Ioan Moraru (Romania) si Bernard Lown (SUA). "In loc sa-i fie decernat lui Ceausescu!" Drept urmare, in Romania, evenimentul a fost abia pomenit, iar numele celor trei laureati a fost ignorat cu desavarsire. (Daca Lown a fost sarbatorit in tara sa, si la Moscova, reprezentantul sovietic s-a bucurat de toate onorurile.) Cei trei se cunoscusera la Geneva, la OMS, unde Lown fusese presedinte, iar Kuzin si Moraru vicepresedinti. Asta se petrecea prin anii '60. Dupa o colaborare excelenta si dupa ce li s-a terminat mandatul, cei trei au ramas prieteni. Preocupati de consecintele unei mereu posibile noi conflagratii nucleare, si-au propus sa imagineze scenarii pentru ce ar fi putut fi dupa o catastrofa ipotetica. O catastrofa pe care ucenicii vrajitori nascuti in secolul XX ar fi putut-o - si o mai pot - oricand declansa. Datele pe care le-au infatisat constituiau concluziile unor oameni de stiinta si nu simpla literatura SF, astfel incat avertismentul lor a avut ecou. Un ecou pe masura.
Cei trei si-au impartit rolurile si au construit imaginea unei planete Pamant distrusa in mare parte, a unei planete afectate doar partial si a unei catastrofe atomice limitate. Pentru rigurozitatea demersului, era nevoie de un cadru institutionalizat. Astfel s-a nascut Organizatia "Medicii lumii pentru prevenirea razboiului nuclear". Din pacate, in Romania, Ioan Moraru n-a izbutit sa realizeze o filiala a organizatiei, hartiile demersurilor sale, aflate la Institutul "Victor Babes" si la Ministerul de Externe, ramanand o marturie demna de cercetat a unui esec cauzat nu doar din motive birocratice. Poate, in urma publicarii acestor randuri, se va gasi cineva dispus sa studieze si piesele acestei arhive unice.
 
Fizic, Ceausescu nu mai este de peste 15 ani, dar documentele amintite, precum si celelalte urme lasate de singurul (co)laureat al Premiului Nobel plecat din Romania spre a ridica distinctia se afla la fel de adanc ingropate in ignoranta.
 
Ioan Moraru s-a nascut in Transilvania, la Darlos, langa Medias, la 5 septembrie 1927, anul in care a murit Victor Babes. Este, probabil, una dintre coincidentele istoriei civilizatiei: Moraru, care peste ani va prelua conducerea Institutului "Victor Babes", s-a simtit toata viata discipolul marelui savant. Seful catedrei de anatomie patologica de la IMF Bucuresti, Moraru va fi, in aceeasi masura, implicat in genetica moleculara si in medicina legala. Remarcat de Emil Palade, se vor intalni si vor colabora. Noi, cei care ne tanguim ca nu avem un Premiu Nobel, dispunem de un sir de aur in domeniu: Babes, Palade, Moraru. (Astazi sirul se continua cu fiul ultimului - cum altfel? - profesor universitar in Statele Unite...) Nu stiu de ce, imi aduc aminte de o scena din Jakob Wassermann, unde discipolul Joseph Kerkhoven doarme fara intrerupere mai multe zile si mai multe nopti, vreme in care preia sufletul maestrului sau, Jochann Ihrl, cel ce tocmai se stinge. Asemenea lucruri se povestesc si in literatura nonfiction... Oricum, doar pana ce nu se pierde prin trecerea in nefiinta a unuia, spiritualitatea are sanse de a supravietui. Indiferent cum ne imaginam perpetuarea.
 
Pe de alta parte, romanul unei asemenea vieti nu se putea desavarsi decat tot printr-o coincidenta. Ioan Moraru, indezirabil pentru ca a indraznit sa primeasca la Oslo "premiul ce i se cuvenea lui Ceausescu", s-a stins din viata, la 62 ani, la 19 decembrie 1989, cu doar trei zile inaintea prabusirii dictatorului. Cum evenimentele se precipitau, inteleptul, grav bolnav, insa la curent cu cele ce se petreceau la Timisoara, a apucat sa-si incurajeze urmasii ca vor veni vremuri mai bune. ("Nu voi trai eliberarea, dar traiesc acum inceputul ei.")
Exceptiile care fac diferenta
Singurul articol aparut in presa romaneasca despre laureatul Premiului Nobel a fost tiparit in ziarul Romania libera din 11 ianuarie 1990 si este semnat "Un grup de cercetatori de la Institutul Victor Babes, Bucuresti". 1. Erau zile fierbinti, cand intreaga lume se mai uita la cele ce se transmiteau in urma revolutiei televizate din Romania. Articolul a trecut neobservat, nelasand nici o urma - vezi si "ancheta" mea. 2. Ciudat este ca, la moartea savantului, vechile autoritati, preocupate de tavalugul evenimentelor, au mai gasit totusi ragazul sa interzica expunerea trupului neinsufletit intr-una dintre salile Institutului "Victor Babes".
 
Ma intreb care sunt exceptiile: in timp de masive tulburari sociale, sa ai vreme de interdictii sau, in aceleasi circumstante, sa-ti pastrezi demnitatea de a te achita normal de o datorie de onoare? Poate ca supravietuirea spirituala se datoreaza si raspunsului la aceasta intrebare.
Lumea in care traim este impartita in mod evident intre mass-media preocupate de senzational si o realitate infinit mai putin spectaculoasa, dar mai reala. In Romania, unde libertatea de expresie - cel putin fata de ce a fost - este o izbanda indiscutabila a lui decembrie 1989, demersul mediatic imparte falii si mai evidente intre noi si noi, intre noi, care consumam informatiile (si suntem, pe nesimtite, formati de ele), si noi, cei ce ne traim viata privata. Una dintre temele predilecte este crearea de eroi: odata intrat in bataia reflectoarelor, un personaj devine creatia acestora. Intr-un asemenea context, viata unui savant este profund plictisitoare. Anii de truda intr-un laborator nu pot interesa un public educat exclusiv pentru audienta prin show-business. Spre a fi atractiva, viata unui savant are nevoie de un scandal de alcov, de un delict sau... de un Premiu Nobel. De aici, iluzia inoculata este acel premiu, despre efectele caruia se vorbesc foarte multe lucruri: el ar reprezenta permisul de intrare in Eden. Asa ca numerosi oameni viseaza la el: mai putini sa-l primeasca personal, multi spre a fi partasi prin nationalitate. La fel ca si suporterii echipei de fotbal.
Se ajunge, astfel, la prejudecata premiului, in spiritul "unui Nobel pentru fiecare". Mai ales in mediile titrate, subiectul acesta tinde sa ajunga obsesie. Dupa modelul, "sa ne ocupam locul in lume pe care-l meritam", domeniile acelei pozitii sunt infinite. In mod firesc, dupa o vreme, sloganul devine: aici nu se poate face nimic.
Ignoranta si cluburile autohtone
Faptul ca vorbim despre o distinctie ce nu e data in Romania mareste nu numai misterul, dar alimenteaza si teoriile conspirationiste. In fond, Romania este o tara a cluburilor exclusive. A cluburilor tot mai exclusive. Numai ca o calitate a unui asemenea club este determinanta doar in tara. Fizic, Ceausescu nu mai e, dar "locul pe care il meritam de veacuri" a ramas neatins. Si virgin.
In numele cutumelor autonome, cluburile isi pompeaza sefii spre recunoastere internationala, sefii atat de vehiculati prin juriile interne. Supunandu-se cu totul altor criterii, selectia de afara nu ia in considerare ierarhiile cluburilor romanesti. Daca, totusi, un roman are cea mai mica sansa de penetrare, cluburile rivale il vor discredita. La fel ca in arondarea mafiota, chiar si pentru sefii cluburilor - si mai ales pentru ei - iesirea din propriul teritoriu poate fi fatala. Acesta este "locul pe care il meritam de veacuri". De aceea, un Ioan Moraru nu putea trece decat in anonimat, iar sansa lui a fost si este tot de afara. Dintr-un altfel de club, cladit pe alte principii.
In legatura cu criteriile, merita sa amintesc propunerile unui ciudat "referendum" continand sugestiile din 1920 pentru Premiul Nobel, sugestii venite din diferitele tari la o "Federatie" ce fiinta, in acest scop, la Paris, Strada Fontaine, 38 bis. Din partea romana rezultatele au fost: A. Dominic (poet), Gala Galaction (scriitor) si E. Relgis (pacifist)3... Mai tarziu, cluburile au intervenit mai putin public, folosind principiul dupa care functiile administrative sa fie si trambulina pentru tot mai reputata distinctie. Rezultatele se cunosc - mai bine zis, lipsa de rezultate.
Si, daca tot vorbim de cluburi, putem lua si un exemplu din sport: exemplul clasic al spiritului gregar este dat de un specialist german in psihologia abisala, Friedrich Hacker, care arata ca apartenenta de grup este extrem de elastica, fiind una dintre cauzele dinamicii deosebite ale vietii sociale. Daca echipa Bayern München intalneste pe Borusia Dortmundt, spune Hacker, fanii celor doua cluburi se vor incaiera inca de pe strazile orasului gazda. In schimb, daca nationala germana va juca impotriva celei engleze, suporterii echipelor nemtesti se vor alia si se vor bate cu huliganii britanici.
Asadar, spiritul gregar nu este intotdeauna benefic, insa mereu indispensabil vietii in comun. In caz ca nu se ajunge la excese si la cautarea unui tap ispasitor, el poate avea si valente pozitive, oferind numeroase pilde de solidaritate, de patriotism, de respect reciproc. Numai ca exemplul lui Hacker nu mai functioneaza in Romania, la ultimele meciuri ale reprezentativei, numerosi suporteri infocati punand mandria de club inaintea solidaritatii nationale. La noi, interesele de grup mic sunt inaintea interesului national. In jocul de fotbal, ca si in marele joc al vietii de toate zilele.
Au trecut 20 de ani de cand Ioan Moraru a primit Premiul Nobel. 4 ani sub Ceausescu si 16 ani de libertate. Dar, tot vaitandu-ne si creand scenarii, Ioan Moraru tot n-a intrat in constiinta publica.
Ne meritam un Premiu Nobel? Dar, iata, chiar avem si un Premiu Nobel al unui savant care a plecat din Romania sa si-l ridice si s-a intors cu el in Romania. Daca Ioan Moraru desigur ca l-a meritat, ma indoiesc tot mai mult ca noi, dupa 15 ani de libertate de expresie, il meritam. Meritele pentru o asemenea distinctie se cinstesc...
 Dumneavoastra ati auzit de (co)laureatul Premiului Nobel Ioan Moraru?
***
II.
IOAN MORARU, LAUREAT NOBEL PENTRU PACE
Singurul român care a câştigat un Nobel pentru ţara sa
În 1985 Premiul Nobel pentru Pace a fost decernat organizaţiei International "Physicians for the Prevention of Nuclear War" ("Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear"). Trei persoane erau liderii acestei organizaţii mondiale: un rus, un american şi un român. Nu un român emigrant, care fugise din România, ci un român care trăia în România. Numele său este Ioan Moraru şi este un ilustru necunoscut printre compatrioţi. După ce a primit celebra distincţie, a intrat rapid într-un con de umbră, regimul de atunci neputând trece cu vederea că "i-a furat premiul lui Ceauşescu."
Ioan Moraru, un laureat Nobel în anonimat
A murit în 1989, cu 3 zile înainte de 22 decembrie, dar a apucat să rămână în conştiinţa studenţilor săi şi a colegilor cu care şi-a împărţit pasiunea pentru medicină. A continuat munca de cercetare începută de Victor Babeş în domeniul anatomiei patologice, remarcându-se prin numeroase descoperiri de profil. A condus Institutul de Anatomie Patologică din Bucureşti, în acest loc unul din anfiteatre purtându-i acum numele. Premiul Nobel pentru Pace primit de Ioan Moraru la Oslo, în 1985, l-a împărţit cu doi colegi: un rus şi un american. Este vorba de Mihail Kuzin, din fosta URSS şi Bernard Lown, din SUA. Dintre cei trei, Moraru a fost singurul despre care nu s-a ştiut nimic în ţara sa în acel an, ceilalţi doi fiind, evident, ovaţionaţi de compatrioţi. Cei trei se cunoşteau din anii '60 şi au decis să înfiinţeze o organizaţie mondială pentru prevenirea războiului nuclear. Cu atât mai mare e meritul lui  Moraru, ajuns la conducerea acestei organizaţii, în condiţiile în care el nu a reuşit în România de atunci să înfiinţeze o filială a acesteia şi la Bucureşti. Ioan Moraru s-a născut în 1927, La Dârlos, lângă Mediaş, cei de aici fiind printre puţinii români care ştiu că un sătean de-al lor a luat un premiu Nobel.
 
De altfel, Ioan Moraru este singurul român laureat al Premiului Nobel care s-a născut şi a trăit în România. Ceilalţi laureaţi: George Emil Palade, medic şi om de ştiinţă american, născut în România, specialist în biologia celulară, a primit premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină în anul 1974, pe care l-a împărţit cu Albert Claude şi Christian de Duve. Elie Wiesel, un scriitor evreu american originar din Sighetu Marmaţiei, a primit Nobelul pentru Pace în 1986. Herta Müller, născută în Banat, a câştigat în 2009 Premiul Nobel pentru Literatură pentru Germania.
***
III.
 EXCLUSIV ANTENA3.RO
Într-o vreme în care în România par să lipsească criteriile morale şi profesionale, informaţia potrivit căreia un compatriot a reuşit să câştige un premiu Nobel pentru ţara sa, trăind aici, în România cea de toate zilele, vine ca un crâmpei de normalitate într-un mediu profund anormal. Articolul apărut săptămâna trecută, în exclusivitate, pe site-ul Antena3.ro, conform căruia Ioan Moraru este singurul român care ar fi câştigat în 1985 Premiul Nobel pentru Pace a iscat emoţii puternice în mediul online. Dilema principală a celor care au comentat: numele savantului nu apare pe site-ul nobelprize.org.
 
Antena3.ro a continuat investigaţiile şi, din surse cumulate, continuăm să vă spunem povestea savantului român. Singura dovadă materială care există până în prezent este un articol care a apărut pe prima pagină a ziarului România Liberă, în ianuarie 1990, însoţit de o fotografie în care apare savantul român Ioan Moraru, împreună cu ceilalţi doi colegi de echipă, un rus şi un american. Cum sunt momente când Google nu îi mai ajută pe ziarişti în obţinerea informaţiilor :), echipa Antena3.ro a fost la o bibliotecă publică şi a obţinut această fotografie.

Articolul din România liberă, din ianuarie 1990, are trimitere pe prima pagină, unde apare şi celebra fotografie. Explicaţia foto: "Profesorul Ioan Moraru la festivitatea de primire a premiului Nobel pentru pace, în anul 1985, la stânga imaginii: dr. Mihail Kuzin (URSS), iar în dreapta dr. Bernanrd Lown (SUA)". La o simplă căutare pe site-ul Nobel, se poate vedea că, în 1985 dr. Mihail Kuzin şi dr. Bernanrd Lown au susţinut discursurile de mulţumire, după decernarea premiului Nobel. Nici o informaţie despre român. Se pare că, în ciuda acestei legende foto, fotografia nu a fost făcută la decernarea premiilor Nobel, ci într-unul din sediile organizaţiei International Physicians for the Prevention of Nuclear War (în traducere Medicii lumii pentru prevenirea razboiului nuclear).

Românul Ioan Moraru, cel din mijloc. În stânga, dr. Mihail Kuzin (URSS), în dreapta dr. Bernanrd Lown (SUA)
Aşadar, se pare că informaţia potrivit căruia Ioan Moraru a participat la festivitatea de decernare a Premiilor Nobel de la Oslo este inexactă. Astfel, Moraru ar fi fost împiedicat de regimul Ceauşescu să se deplaseze la Oslo, pe motiv că în România de atunci un singur român merita acest premiu: preşedintele Nicolae Ceauşescu. Mai mult, familia sa susţine că, în acea perioadă, autorităţile i-ar fi confiscat paşaportul. Totuşi, legătura sa cu organizaţia care a câştigat premiul Nobel pentru pace în 1985 se confirmă din mai multe surse.
"Dictatorul ucigaş rîvnea la Premiul Nobel pentru Pace. Dar un român adevărat, laureat al Premiului, a EXISTAT! Este vorba de prof. Dr. IOAN MORARU, care a murit în timpul Revoluţiei". Aceste cuvinte deschid acel articol din 1990, care este în fapt un memoriu semnat de "Un grup de cercetători de la Institutul Victor Babeş, Bucureşti", care a apărut în rubrica de "Actualitate Internaţională" a ziarului România Liberă. Ziarul de atunci mai titra "Un premiu Nobel despre care s-a ştiut prea puţin. Înainte de a muri, IOAN MORARU a spus: "Nu voi trăi eliberarea, dar trăiesc acum începutul ei".
Textul este o laudă la adresa lui Ioan Moraru, care este numit în articol "Luptător pentru pace" şi o critică acidă la regimul Ceauşescu, mai ales că "dictatorul ucigaş", după cum este numit în articol fostul conducător de dinainte de 1989, dorea pentru el Premiul Nobel pentru Pace şi nu să îl vadă în mâinile unui român de rând.
Fratele savantului român: Ioan Moraru a fost şeful echipei Nobel
Gheorghe Moraru, unul dintre fraţii savantului român, continuă povestea Nobelului neştiut de nimeni în România. Aflat acum la venerabila vârstă de 80 de ani, Gheorghe Moraru susţine că fratele său ar fi fost chiar şeful echipei ce a câştigat în 1985 Premiul Nobel pentru Pace.
"Acum 24 de ani a fost bucurie mare pentru noi, când ne-a arătat Ioan cartea aceea cu premiul", spune emoţionat Gheorghe Moraru, fratele savantului român, pentru Antena3.ro. "Erau trei inşi în echipă, Ioan, care era român, apoi un rus şi un american. Ioan a fost şeful echipei de inventatori, care a câştigat Premiul Nobel", continuă pentru Antena3.ro fratele câştigătorului Premiului Nobel din 1985.
Gheorghe Moraru adaugă pentru Antena3.ro că fratele său a făcut facultatea de medicină, mai exact a urmat doi ani la Târgu-Mureş şi patru ani la Cluj-Napoca, după care "a lucrat până a murit la invenţiile pentru medicamente, în Bucureşti, la institutele Mina Minovici şi Victor Babeş".
Ioan Moraru provine dintr-o familie cu şapte copii, iar el a fost al treilea. Dintre cei şapte, doar trei fraţi mai sunt în viaţă, printre care şi Gheorghe Moraru. El are acum 80 de ani şi este singurul copil din familie care nu a avut nimic de-a face cu medicina.
"Eu sunt singurul din cei şapte care m-am ocupat cu agricultura. Restul fraţilor, chiar şi nepoţii pe care îi am, lucrează în domeniul medicinii. Iar băiatul lui Ioan, singurul copil pe care l-a avut, a plecat după 1990 în SUA şi se ocupă, la fel ca şi tatăl său, cu invenţiile de medicamente", mai explică Gheorghe Moraru pentru Antena3.ro.
Fratele laureatului Nobel pentru Pace din 1985 spune de asemenea că Ioan Moraru s-a confruntat cu probleme în perioada ceauşistă, când a câştigat Premiul, pentru că de fapt dictatorul ar fi vrut să aibă parte de grandiosul titlu.
"Nimeni nu a făcut public atunci faptul că Ioan Moraru a fost singurul român care a câştigat Premiul Nobel pentru Pace, nimeni nu l-a promovat şi nimeni nu a ştiut că există un român care a avut parte de o asemenea distincţie pentru ţara lui", concluzionează Gheorghe Moraru pentru Antena3.ro.
Dacă aveţi informaţii suplimentare despre acest subiect, nu ezitaţi să ne scrieţi pe adresa site@antena3.ro
Antena3.ro
***
IV.
ION MORARU – CURRICULUM VITAE
Ioan Moraru (1927 - 1989). A fost absolvent al Facultăţii de Medicină din Cluj, doctor în ştiinţe medicale (din 1957) şi doctor docent (din 1968). A activat succesiv la catedrele de fiziopatologie, medicină legală şi morfopatologie, parcurgând toate etapele ierarhice, de la preparator până la profesor şef de catedră.
A fost directorul Institutului Medico-Legal Mina Minovici şi director al Institutului V. Babeş, membru titular şi vicepreşedinte al Academiei de Stiinţe Medicale. A reprezentat ţara noastră la O.M.S. ca membru al Comitetului Executiv şi vicepreşedinte al acestui comitet. A fost laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1985) (pentru activitatea depusă ca membru al "International Physicians for the prevention of Nuclear War"), Secretar General (1964-1966) şi Ministru Adjunct la Ministerul Sănătăţii (1966-1969); a descris pentru prima oară receptorul Fc pentru IgA pe timocitele umane din myastenia gravis.
Activitatea sa ştiinţifică se concretizează în tratate şi monografii şi peste 300 de lucrări publicate în reviste din ţară şi străinătate. Este autorul unei "Introduceri în genetica moleculară" (în colaborare cu St. Antohi, 1964), iar sub redacţia sa apar tratatele de "Medicină legală" (1967), "Anatomia patologică" (1980), "Dicţionar de imunologie" (împreună cu E. Păunescu, 1981), "Imunopatologie" (1984) şi colaborează la volumul "Methods in Enzymology" (New York, 1983).
Lucrând peste 3 decenii în domeniul anatomiei patologice în laboratoarele catedrei de anatomie patologică a Institutului de Medicină din Moscova, la secţia de anatomie patologică a IML Bucureşti şi apoi la Institutul "Victor Babeş" din Bucureşti, a studiat o variată cazuistică legată de boala membranelor hialine, docimazia histologică pulmonară la nou născut, pneumopatia intrauterină, meningita hipertoxică, leziunile vasculare cerebrale în intoxicaţia cu alcool metilic, tanatogeneza prin fibroblastoză şi miocardită primitivă la copii, metastazele cancerului pulmonar, metastazele în glandele endocrine, carcinomul mamar, mecanismul de producere al leziunilor hepatice, hepatitele toxice şi cirozele experimentale nutriţionale şi altele.


 
  Roni CĂCIULARU
             
                   CAFENEAUA DE LA NUMĂRUL 88

Rânduri despre strălucita revistă „Minimum”, a scriitorului Al. MIRODAN
„Minimum”, revista domnului Mirodan. De la primele pagini, cortina se deschide. Spectacolul începe. Căci domnu’ Mirodan, se ştie, este un mare autor de piese de teatru. Are „scena” în sânge. „Minimum” e făcut de el (şi numai de el), cu sânge mirodanian. Şi e făcut de încă un milion de ziarişti şi scriitori. De fiecare dată, cu fiecare număr, avem de-a face cu un mare spectacol. Al lumii. Al lumii din noi şi de-acum. Cu evrei şi români şi oameni de pretutindeni. Al lumii  în luptă. Pentru mai bine, pentru mai frumos, pentru normal, pentru bun simţ, pentru adevăr, pentru omenie, pentru libertatea spiritului. Pentru idealuri curate, aşa cum, de altfel, începuse Mirodan ca reporter, la o publicaţie de tineret din România, de prin anul  46, la numai 17 ani.
De atunci şi până azi  scriitorul ziarist Al. Mirodan s-a constituit într-o aprigă reacţie împotriva a tot ce „violează şi umileşte individul”, după cum îşi recunoaşte şi singur alergia, într-un interviu acordat Lucreţiei Berzintu din Israel, pentru revista românească „Agero”, din Germania. „Nu suport pe nici un plan al relaţiilor interumane – contiunuă scriitorul - condiţia de prizonier.” Începuse cu reportaje, interviuri, ştiri. Era înfulecător de realitate, naiv şi exacerbat în lupta pentru o lume nouă, mai omenoasă, atât de dorită după sălbăticiile războiului mondial. O lume mai bună şi pentru evrei, desigur... El, Mirodan, este de fapt Cerchez: ziaristul din piesa de debut a actualului director de la „Minimum”, piesă care s-a bucurat de un mare succes - „Ziariştii”. A scris apoi: ”Celebrul 702”, „Şeful sectorului suflete”, „Camuflaj”, „Transplantarea inimii necunoscute”, Primarul lunii şi iubita sa”... Un moment de nouă direcţie tematică al teatrului mirodanian, moment de răscruce, îl constituie apoi piesa „Contract special de închiriat oameni” – în care atacă ascuţit şi răspicat antisemitismul.
Aplauze la scene deschise, premii precum cel al Academiei Române, sau cel al Ministerului Culturii etc.,etc. sunt lăsate în urmă: drama vieţii sale se produce! Are loc părăsirea României, plecarea în Israel. Are loc ruptura cu sine, cu viaţa lui, spre a-şi fi credincios sieşi, gândirii şi speranţelor sale. A lăsat fizic, dar a luat cu sine, în inima şi conştiinţa sa, prietenii adevărate, amintiri şi vise. În Israel, unde se stabileşte definitiv, în inima Tel Aviv - ului, porneşte tot de la gazetărie. Începuse a scrie un fel de „Dicţionar” cu  privire  la scriitorii evrei din România şi din Israel, şi de oriunde ar fi ei, dar vorbitori ai limbii în care ne-am născut. E vorba de o reacţie unicat şi substanţială, inteligentă şi puternică, împotriva antisemitismului. Dar desigur, nu numai atât... Dramaturgul Dorel Dorian subliniază, pe drept, că Mirodan a „nemurit” o sumedenie de scriitori...
     
Publica cu regularitate pagini din acest „Dicţionar” în ziarul de limbă română de aici, care aparţinea atunci unui tartor, şef de trust de presă, un anume Himelfarb. Nimeni nu sufla în front! Totul la porunca şi pe gustul lui. Un Neica Nimeni, hălăduind prin culisele ziaristicii de aici, din Israel, şi dirijând-o după un Nord al lui, altul decât cel adevărat: nordul politic, legat de nordul totalitar şi, desigur, financiar. Într-un astfel de context Mirodan a făcut o anchetă despre mascarada premiilor literare cu diplome de carton şi bani de fason; premii de batjocură – mai ales prin sumele minuscule - la adresa condeielor de pe „uliţa românească”. Mirodan se situase astfel în fruntea scriitorimii „româneşti” de aici.
 
Articolul este oprit de la apariţie, autorul - chemat la „Spaima spaimelor”. Un gest de-al dictatorului şi rămâneai fără pâine, sau chiar şi măcar fără perspectiva ei. În esenţă, nu mai aveai unde publica! Pentru un literat ca Mirodan, asta putea însemna sfârşitul. Prietenii îi spun: „te sinucizi!”...  Dar Mirodan nu răspunde chemării Himelfarbului. Nu stă cu capul plecat. Nu e în firea lui. Şi scoate, nici mai mult, nici mai puţin decât o REVISTĂ! Fără bani, fără alte mijloace, doar cu talent, cu prieteni, cu ambiţie şi, mai ales, cu încrederea în libertatea spiritului, a omului! Revista „a prins!”. S-a vândut, a devenit căutată. În ţară dar şi peste hotare. Azi se fac abonamente nu numai în Israel, ci şi în U.S.A., Canada, America de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Insulele Fiji... Revista e citită cu plăcere şi în România. A fost „o victorie asupra fricii”, spune Al. Mirodan. A fost o răzbunare. Împotriva oricărei forme de prizonierat! A fost o sănătoasă reacţie alergică. La întrebarea: „Ce vă caracterizează?”, Mirodan răspunde: ”Teama de frică”.
 
E de 33 de ani în Israel. Şi îşi zideşte sufletul, tânăr şi tenace, în „zidurile” acestei minunate catedrale care este „Minimum” şi în care se desfăşoară, mereu nou, un mare spectacol, unul din cele mai bune spectacole ale lumii noastre de azi!
Răsfoiesc revista cu o plăcere anume, precum aceea pe care o aveam când, la sfârşit de săptămână, lipseam de la cursuri şi seminarii şi, în Iaşii studenţiei mele, singur, singurel, mă ascundeam în a doua cameră a unei cofetării de pe strada Lăpuşneanu,  goală de lume la acele ore de dimineaţă, cu „Contemporanul” lui G. Ivaşcu, cu „Gazeta literară”, cu „Tribuna” de la Cluj şi cu alte vreo două publicaţii pe masă . Eram rege! Făceam ce-mi plăcea! Şi mă îmbătam cu farmecul unor litere de aur, atât de dragi sufletului meu...
Tel Aviv.  Strada Disengoff – renumita stradă a cafenelelor de mai ieri. Renumita stradă a taifasurilor, a promenadei, a discuţiilor de-o clipă, de-o oră, la un cataif de omorât ziua şi pensia... Disengoff – strada toaletelor cochete (mai mult sau mai puţin!), a modelor amestecate, a unor flirturi scurte, strecurate parcă dintr-o altă lume. Dimineaţă de iarnă israeliană, luminoasă, care poate echivala oricând cu o primăvară bucureşteană.  Este acum şi aici un aer burghez, uşor modern şi, totuşi, cam patriarhal.
    
Iată-mă ajuns. Cafeneaua de la numărul 88. Intru. Mese libere, oră de neafluenţă. Mobilier de culoare închisă. Deasupra mesuţelor, la care sunt doar câte două scaune, lampadare care luminează discret dar eficient. Loc elegant, vizibil şi retras, destinat parcă, la ore matinale, discreţiei, dar  şi jocului perfid al imaginaţiei. La fereastră, alături de o doamnă delicată, văd un cunoscut şi reputat istoric. Discută ponderat. Desigur, chestiuni ştiinţifice. Dar eu îl caut pe domnul Mirodan. M-a onorat, stabilindu-mi aici o întâlnire. Privesc în jur. Nu-i. Nici mai în spate, în sala cu mesuţe ce-mi aminteşte de genul de cofetărie provincială din România. Nu-i! Mă uit şi pe terasă. Goală. M-ntorc să plec. Dar cine-i tipul ăsta, dintr-o parte a sălii, aplecat peste masă astfel că nu i se vede faţa, având deja a doua ceaşcă de cafea, şi câteva file desprinse de prin diferite publicaţii străine? Citeşte absorbit, cu pixul în mână, transcriind ori traducând ceva pe un caiet de lucru. O ceaşcă e deja goală. Da, el e!  Ne salutăm, foile rupte şi caietul intră repede în servietă; comand şi eu „una turcească mică”.
 
Discuţia se leagă repede, e antrenantă. Cu Mirodan nici nu poate fi altfel. Mă gândesc- amintindu-mi că în chenarul redacţional de la „Minimum” e amintit numai numărul căsuţei poştale, nu şi sediul - mă gândesc că, de fapt, aici este, într-un fel, redacţia. Aici Cerchez-Mirodan urmăreşte, scrie, devine şi detectiv când e nevoie, scoate un pistol din teaca vreunei cărţi dintre atâtea „poliţiste” traduse de el în româneşte, îl pune tot pe masa de lucru. Aici el asociază, deduce, rescrie, şterge, are probleme de conştiinţă, fumează trabuc şi bea cafele, decupează, desface şi lipeşte texte, poze, caricaturi. Se ceartă. Intrigă. Dărâmă şi cunstruieşte. Face gazetărie „la cataramă”! Acum, în zilele astea, ca şi ieri, ca şi alatăieri, ca şi în urmă cu un an, cu doi sau cu douăzeci şi doi, ori douăzeci şi patru, el face nu un reportaj sau două. Nu face, să zicem, un ziar. Nu! Mirodan crează şi recrează o REVISTĂ! „Revista oamenilor inteligenţi”, cum scria pe copertă, la-nceputul apariţiei sale.
Mesele, când am venit, erau majoritatea goale. Scaune libere, scrumiere. Acum, rod sigur al imaginaţiei mele de visător nevindecabil, au luat loc, ţinând cont, sau nu, de vicioasa mea închipuire, tot felul de tipi, dar şi nume deosebit de respectabile. Condeie alese sau acceptate după preferinţele şi gustul domnului director. Ziarişti şi scriitori. Din Israel. Din România. Din întreaga lume. Cred că este redacţia cu cei mai mulţi redactori şi colaboratori din câte am cunoscut.
Am nimerit, deci, la o aşa zisă şedinţă redacţională, condusă de însuşi domnul Mirodan. Până se ridică „cortina” pentru marea avanpremieră, mai este puţin. Aşteptăm. Deodată  îmi vine o idee, tot de jurnalist. Mă retrag de la locul meu. Ii las pe convivii acestei „cafenele literare şi gazetăreşti” cu discuţiile dintre ei, în aşteptarea dezbaterilor de rigoare, înainte de apariţia unui nou număr. Scot „celularul” şi dau telefoane. Scurte şi grăbite. Am cerut mai multor cititori ai revistei „Minimum”, pe care-i cunosc nu de azi, să-mi caracterizeze, de astă dată doar printr-un cuvânt, această publicaţie. Iată, tot în grabă, un rezultat sintetic şi neordonat: Actuală. Bună. Cu nerv. Atrăgătoare. Percutantă. Credibilă. Adevărată. Scrisă clar. Scrisă bine. Conflictuală. Stimulatoare. Inteligentă. Dură. Interesantă. Perfidă. Curajoasă. Insinuantă. Bârfitoare. Parşivă. Sensibilă. Normativă. Decentă. De scandal. De bun simţ. Armonioasă. Pasionantă. Pasionată. Pătimaşă. De dreapta. De centru. In-co-mo-dă! Substanţială. Cu greutate. Colaj. Lipicioasă. Umanistă. Culturală. Anti-antisemită. Obiectivă. Subiectivă. Cu umor. Informată. Morală. Trăsnită. Deşteaptă. De idei. Consecventă. Realistă. Echilibrată. Autoritară. Îndârjită. Spumoasă. Colţoasă. Generoasă. Subtilă. Evreiască. Românească. Justiţiară. Universală. Socială. Satirică. Istorică. Intelectuală. Populară. Recuperantă. Luptătoare. Guvernantă. Literară. Colocvială. Maliţioasă. Vivantă. Parfumată. Elegantă. Suplă. Are nuri. Are draci. Are ace. Are pe vino-coace!
Bun! Ştiam eu că, de fapt, nu numai subsemnatul gândeşte astfel. Deci – pe de-o parte ăştia din sala cafenelei de pe strada Dizengoff nr. 88; pe de alta – „anchetaţii” mei. Mai confrunt cu ce s-a angajat  Cerchez-Mirodan, la primul număr al lui „Minimum” ( deşi mi se pare că şedinţa de lucru a-nceput de-acum). „Vrem – spunea el laconic – să facem o revistă bună. Asta-i tot.” Iar în interviul (de clasă!) luat de ziarista Lucreţia Berzintu, când aceasta îl întreabă „Ce-aţi vrea să transmiteţi cititorilor?”, Al. Mirodan spune:  Angajamentul meu solemn de a mă strădui să nu-i plictisesc niciodată”! Dacă cumva cineva mi-ar spune că Mirodan nu-i om de cuvânt, i-aş pune sub nas colecţia revistei.
 
Se discută acum – şi-s destule luări de poziţie în contradictoriu - rubricile „La închiderea ediţiei”, „Ne place... Nu ne place...”, Se zvoneşte că...”, „Etc... Etc”. Rubricile sunt orchestrate, regizate, ba chiar interpretate tot de „Omul orchestră”, adică jurnalistul Mirodan, pe baza agenţiilor de presă de pe mapamond, a ziarelor şi revistelor de oriunde, a informaţiilor obţinute prin contactele sale cu tot felul de oameni din întreaga lume largă. Omul nostru de pe Disengoff filtrează totul şi ne redă esenţa. Se discută apoi articolele de la „Lumea românească” şi cele de la „E o lume”. Cât priveşte conţinutul paginilor de „Dicţionar  neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română” el este doar amintit. Nimeni nu comentează. La fel e şi cu „Poşta Dicţionarului”... Dintr-o mapă specială sunt scoase şi comentate alte materiale. Doamna Sanda Peri, relizatoarea graficii revistei „Minimum” (care e pe baricada revistei încă de la primul număr! ) îi arată între timp  „bossului” câteva  machete, mai adaugă ici o caricatură, colo un „nasture” vitriolant.
Ţigara de foi a domnului Mirodan a devenit, acum, doar un ciot: „Domnişoară, ai grijă dumneata, te rog, de cafele!”. Şi face un gest larg, dar scurt, spre sală. Discuţiile continuă. Câte unul se mai supără., da-i trece, că de!, n-are încotro. Sunt forfecate mai departe articole, recenzii, paginile de literatură... Şi uite-aşa, cam aşa, s-a mai închegat un număr de revistă. Se-nţelege, n-am mai vorbit aici de munca imensă, de laborator, de repetiţiile silnice făcute pentru avantpremiera la care am avut norocul să asist. Încă un pic şi tot materialul, cu semnăturile unora dintre cei prezenţi, merge la tipar.
Recunosc, am avut o şansă reportericească aparte, încât să se nimerească a fi întâlnirea mea reală cu domnul Mirodan – întâlnire care era  pe o cu totul altă direcţie – tocmai când să fie şi şedinţa aceasta imaginară, de lucru, a atâtor condeie de clasă care sunt prezente în „Minimum”.
- La mai multe numere, domnu’ Mirodan!, îi spun la sfârşit.
- Mulţumesc, da’ nu depinde numai de mine ...
Am ieşit afară  din cafeneaua care era aproape goală. Totuşi, înainte de noi doi nu plecase nimeni de aici! Înăuntru rămăsese doar ceva fum parfumat de la Havana scriitorului. Fata aia, într-adevăr drăguţă, strângea liniştită de pe masa la care şezurăm. Soarele primăvăratec din amiaza asta de martie, mângâia delicat strada Disengoff. Iar eu, deşi îmi luasem „la revedere” de la Marele Mirodan, nu vroiam să cred că imaginaţia mea continuă să mă menţină alături de el. Singur, spre staţia de autobuz, sunt totuşi împreună cu maestrul. Şi continui să vorbesc cu el:
- Domnu’ Mirodan, zic eu, revista e atât de iubită, de apreciată! Aici şi în lume. Daţi-mi voie să vă spun : „La mulţi ani!”.
- Aţi spus ceva? Autobuzul ne clatină uşor.
-Nu doamnă, cred că vi s-a părut...
La semafor prindem culoarea roşie.
Oprim.
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971