Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 |
Anul 2010
Anul 2009
Prima parte: Din folclorul internetului, caricaturi de Mardale, articole de Lucian Avramescu,Sergiu Găbureac Ion Marin Almăjan citând din C.T.Popescu, Emil Bucureșteanu, Dinu C.Giurescu.
Prima parte - continuare
ÎN LOC DE CONCLUZII LA ACEASTA PRIMĂ PARTE
PARTEA II CONTINUĂM ENUMERAREA UNOR ASPECTE PRECUM CELE DE MAI SUS ŞI, ÎN ACELAŞI TIMP, ARGUMENTAREA NOASTRĂ DIN NUMĂRUL TRECUT, PRIVIND: Sfârşitul programat al democraţiei
MISTERELE BUCEGILOR Continuarea anchetei din numărul trecut Articole de Marian RIZEA şi Radu CINAMAR
MISTERELE BUCEGILOR Continuarea anchetei din numărul trecut Articole de Marian RIZEA şi Radu CINAMAR- continure
Continuare 2
ULTIMA ORĂ
VEŞNIC CRITERIU ŞI MEREU ÎNTĂRITĂ MÂNDRIE A LIMBII ROMÂNE – PROFETISMUL EMINESCIAN de ADRIAN BOTEZ
Constantin FROSIN - Eminescu în limba franceză
Poezii de Dan Mircea CIPARIU,Aricole despre: ANUL CARAGIALE, MIHNEA GHEORGHIU, DAN PURIC, EUGEN DORCESCU, PREMIUL NOBEL, PROCESUL DE LA NURNBERG,MITROPOLIA BASARABIEI, CEZAR IVĂNESCU, ELISABETA IOSIF, GRIGORE AVRAM, INIMĂ REA, LIA RUSE, AL.FLORIN ŢENE, MIRCEDA CIOBANU, GEORGE LIXANDRU scrise de:DAN MIRCEA CIPARIU, ALEXANDRU PETRIA, VLAD LEU, VIOREL ROMAN, ŞTEFAN PLUGARU, STELIAN GOMBOS, GABRIELA CREŞAN, MELANIA CUC, LIVIU ANTONESEI, IONUŢ CARAGEA, PETRU BIRĂU, AL. FLORIN ŢENE
Actualitatea cultural artistica- Partea II
Actualiteatea culturala - Partea III
„RĂNILE SOLDAŢILOR ÎNVINGĂTORI” romanul lui Corneliu LEU în ediţie definitivă
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea I
Caricaturile lui Pătrăşcan
Partea II
Paso doble rubrica lui Ioan LILA
Politica in photoshop
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - PARTEA III
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - PARTEA IV
PAGINA A CINCEA
„RĂNILE SOLDAŢILOR ÎNVINGĂTORI” romanul lui Corneliu LEU în ediţie definitivă

 
 



vă urează Sărbători fericite şi mulţi ani cu sănătate, punând drept dar această carte în ediţie definitivă”
                  

                    

                      Rãnile soldaţilor învingãtori
                                               ROMAN

                                                                            „Existã trei feluri de minţi omeneşti:
                                                                            unele care înţeleg singure, altele care pricep
                                                                             ceea ce alţii înţeleg şi le explicã apoi lor, în sfârşit,
                                                                           ultimele, care nu înţeleg nici singure, nici prin alţii;
                                                                           cele de primul fel sunt desãvârşite,
                                                                        cele de-al doilea fel sunt foarte bune,
                                                                    iar cele din a treia categorie sunt fãrã nici un folos.”
                                                                             Machiavelli –„Principele”

 

                                                PARTEA ÎNTÂI
                                              1



Oare obsesiile vin odatã cu vârsta? Experienţa de viaţã o fi cea care le aduce, ori tocirea anumitor mecanisme ale raţiunii umane care scoate lucrurile din rigiditatea lor realistã şi pragmaticã, dând aprecierilor o toleranţã mai mare? O toleranţã pe care obişnuim s-o numim înţelepciune, când ea este doar lejeritate, îngãduinţã, plutire între ceea ce apare categoric sau concret şi unele libertãţi mai greu de explicat pe care şi le ia mintea noastrã cu de la sine putere.
Ar fi şi una şi alta. Pentru cã şi toleranţele devin mai evidente pe mãsura şlefuirii maşinii noastre de gândit, dar şi obişnuirea cu performanţele ei ne dã plãcerea de a-i descoperi alte virtuţi, în plus faţã de cele pe care contãm de obicei, asemãnãtoare subtilitãţilor pe care le dobândeşti mânuind un instrument la care ai exersat îndelung.
În acest caz, experienţa de viaţã este, totuşi, explicaţia care ne convine. Mai ales cã sunã mai frumos decât ideea unei tociri, a unei lustruiri care, chiar dacã înseamnã utilizare, aminteşte în acelaşi timp şi de uzurã. Experienţa de viaţã duce la utilizarea diversã a instrumentului de trãit care este însãşi fiinţa noastrã, la antrenarea lui în toate ipostazele pentru care este apt şi la încã ceva în plus, ceva ce se obţine prin meşteşug şi artã ca-n pilotarea avionului pe care ai învãţat-o ca sã circuli prin aer şi apoi îţi dai seama cã, nefiind un simplu birjar, poţi face cu aparatul cele mai neînchipuite minuni de zbor. Tot astfel şi existenţa noastrã: este un fel de zbor, de plutire tot mai perfecţionatã în care mintea descoperã satisfacţiile neaşteptatului, ale nepregãtitului, provenind din nişte virtuţi superioare pe care iniţial nu i le cunoaştem. Dar, odatã cu timpul, ne diversificãm existenţa pe mai multe planuri, atât conştiente cât şi subconştiente, punând fantezia la baza acţiunilor noastre foarte concrete, luând dintre lucrurile cele mai pipãibile elemente pentru ceea ce visãm, pretându-ne la reacţii care nu au nici o logicã dar vin dintr-un îndemn, dintr-o nevoie mult mai mare decât logica însãşi. Recepţionãm din alte lumi sau printr-o altã electricitate decât cea ale cãrei legi le cunoaştem, impulsuri şi mesaje care fac din noi, din fiecare dintre noi, adevãrate staţii unice care primesc din interior şi din exterior, din propria plasmã şi din întregul univers, din cine ştie care celulã perifericã a trupului sau dintr-o îndepãrtatã galaxie, comenzi şi îndemnuri pe care numai fiinţa noastrã le poate comenta sau îndeplini. Când ajungi sã nu mai fii un element autonom, o voinţã singularã şi bine circumscrisã, cum te fac sã crezi încãrcãturile puternice de energie cu care eşti dotat la tinereţe, pierzând din forţa lor care te izoleazã fãcându-te sã te simţi foarte unitar şi foarte independent, foarte rotund şi închis în circuitul existenţei tale, este, categoric, vorba de experienţa de viaţã. Ajungi la a simţi subtilitatea conexiunilor cu care eşti legat de univers şi, intuindu-le sau stabilindu-le, capeţi un mai mare sentiment de relativitate în existenţã. Un sentiment de relativitate care, paradoxal, îţi dã oarecare siguranţã în plus. Pentru cã, neînsemnând deloc mai puţin ci întotdeauna mai mult, acesta se confundã la un moment dat cu înţelepciunea pe care o atribuim vârstei. Înţelepciune care ne ajutã sã atenuãm nemulţumirile pe care, tot cu vârsta, începem sã le simţim şi sã le manifestãm. Dar dacã aceste nemulţumiri sunt mari, sunt esenţiale, totul se rãstoarnã; iar legãturile pe care le simţi sunt doar speranţele tale în alte forţe care vor veni sã rãzbune ce te doare pe tine şi, poate, sã facã ce n-ai reuşit tu.
 Cam aşa stau lucrurile sau, cel puţin, aşa şi le explica Drãgan cu gravele sale nemulţumiri pe care, în aceastã viaţã, nu reuşise sã şi le rãzbune; ba, mai mult decât atât, acum, când se simţea un bãtrân fãrã prea multe rezonanţe în jur şi cãuta sã se racordeze la rezonanţele puternice ale unora mai tineri, aceste rezonanţe se împleteau cu o oarecare speranţã de a apuca sã trãiascã nişte gesturi esenţiale ale celor care îl urmau. 
Raţionamentele sale erau unele de om îmbuibat de dialecticã şi materialism, dar nu într-atât, totuşi, încât sã fi uitat acea frumoasã transcendenţã a poveştilor din copilãrie, sau a visurilor din adolescenţã.
ªi, totuşi, obsesia era obsesie şi nu putea spune dacã ea îi venise odatã cu vârsta, sau dintr-o altã nevoie, mai imperioasã, a conştiinţei sale.
Fiindcã aceastã obsesie îl fãcuse sã parã bizar în cererea de concediu, mai ales cã, pentru funcţia sa, pe cât de înaltã pe atât de formalã, aprobarea presupunea acorduri la care nu se ajungea atât de uşor.
Discreţia lui în legãturã cu motivele şi insistenţa cu care se interesase de mai multe ori, laconic dar ritos pe la funcţionarii înaltei cancelarii de care depindea acel post al lui cu titulaturã pompoasã dar fãrã prea mult conţinut, demonstrase îndeajuns atât interesul sãu deosebit cât şi faptul cã nu avea chef sã dea prea multe explicaţii. De fapt, ciudãţeniile îi erau cunoscute, iar caracterul sãu încãpãţânat de asemenea, pentru ca cineva sã încerce sã-l iscodeascã: În definitiv, omul îşi avea dreptul la concediu, iar prezenţa sa de bãtrân ilegalist în unele prezidii avea mai mult importanţa onorificã a unei recunoaşteri târzii de cãtre nişte oameni mai tineri care nu-i agreau pe cei cu care se înfruntase, venitã însã dupã destule bobârnace şi trimiteri la munca de jos. În plus, la vârsta lui, putea fi vorba de vreo nevoie de tratament, vreun beteşug despre care, cochetãria bãrbatului îl face sã pareze salvând aparenţele.
Pe toţi cei din jur, de fapt, Drãgan i-a tratat astfel, zgârcit în explicaţii, cele mai multe cuvinte adresându-le şoferului în ziua precedentã plecãrii, când i-a întins cheile de la maşina sa personalã:
- Te duci cu ea la garaj şi-o gâdilaţi bine, sã n-am nici o bãtaie de cap şi nici un pocinog la drum greu şi lung.
Mai zgârcit la vorbã a fost în aceastã situaţie şoferul prin acel „trãiţi” extins din armatã în toatã ierarhia.
În fond, nu era vorba la Drãgan de vreo discreţie intenţionatã sau deliberatã, ci de firea lui voluntarã pe care, acum, o mai alertau şi acele palpitaţii prin care inima îi transmitea anumite semne deloc binevoitoare. Nu era dorinţa de a ascunde ceva altora ci preocuparea lui de a profita cât nu era încã prea beteag spre a se lãmuri în legãturã cu soarta celui de care cam uitase. În legãturã cu figura aceea ascuţitã de tânãr indignat, cu ochi neîncrezãtori, plini de reproşuri, care-l distrãgea mereu de la alte îndeletniciri. Îl obsedase într-atâta încât ajunsese la pornirea asta care nu mai era o decizie ci, mai degrabã, o inexorabilã obligaţie.
Pentru cã nu e uşor lucru, nici mãcar pentru o fire îndelung tãbãcitã de vremuri şi de întâmplãri, ca a lui Drãgan, sã te obsedeze nişte priviri cu expresie de moarte şi urã. Care aparţin unuia ce ar fi trebuit sã-ţi fie apropiat, de vreme ce ţi-e fin tocmai ţie care eşti un om fãrã copii, fãrã urmaşi direcţi. Nişte priviri rele care ţi-ar fi spus cã ai uitat de el. Sau, poate mai rãu: Cã ai uitat de tatãl lui care-ţi fusese ca un fiu... Nişte priviri tinere, copilãroase încã, dar a cãror prospeţime, prospeţime fragilã şi strãlucitoare, accentueazã mai mult acuza şi respingerea categoricã.
Alãturi sprâncenelor zburlite, gata de atac, alãturi schimei de invectivã a nãrilor şi buzelor, expresia aceea de urã a ochilor tineri care vãd moartea, îşi dau seama tot mai exact ce-nseamnã şi ar distruge totul ca sã rãzbune neputinţa în faţa ei, devenea pentru el o obsesie tot mai cruntã. Pentru el, cel cãruia, palpitândã, inima-i transmitea acele avertismente de care ar fi trebuit sã ţinã seama.
2
Nu era Drãgan omul care sã se lase dirijat de alte forţe sau intenţii decât cele ale gândirii sale acide şi perseverente, în lunga sa carierã - dacã acesta poate fi termenul pentru o viaţã de zbucium, de puşcãrie, de revoluţie, de putere, de ceartã cu alţii cu care împãrţeau puterea, de muncã de jos şi muncã plinã de înalte rãspunderi, de lucru cu oamenii şi înfruntare cu mentalitãţile - în aceastã lungã carierã, deci, unde avusese destule ponoase de tras de pe urma unei asemenea gândiri independente care nu putea crede în nimic altceva decât în ceea ce deducea şi stabilea complicatul ei mecanism. Ideea de supunere oarbã, cum pretindeau sau se pretau unii, nu exista la el; iar dogmele învãţate papagaliceşte îi creau aceeaşi indignare ca şi nedreptãţile sociale împotriva cãrora ridicase cândva pumnul sãu uriaş, riscându-şi viaţa şi aliindu-se cu oameni al cãror caracter şi-a dovedit de multe ori murdãria.
ªi, pentru cã era vorba de mintea lui perseverentã, cu nişte convingeri temeinic fixate, dar şi cu rãdãcini care nu ţineau de logicã ci de încãpãţânãri transmise, ca şi eresurile copilãriei, din deducţiile cine ştie cãror strãbuni cu cine ştie ce fel de experienţã de viaţã, se trezeau uneori în sinea lui prejudecãţi pe care toatã şcolirea filozoficã ce-o fãcuse mai devreme sau mai târziu nu avea cum sã le explice; ba, la o privire superficialã, s-ar fi putut considera chiar îndreptãţitã sã le condamne.
De exemplu, de la mama sa, Drãgan îşi amintea o mulţime de înţelesuri ciudate pornind din cine ştie ce tradiţii ale familiei lor în care se legau neamuri de pescari şi de mineri şi de marinari, prejudecãţi, deducţii şi simboluri ale vieţii din jurul apelor şi din adâncul pãmântului, dar desprinse de coaja lui, ca şi cum ar fi venit de la alte forţe, dintr-o altã luminã a semnificaţiilor. Astfel, era parabola simpluţã şi didacticã a faptului cã, unghiile, când ţi le tai, trebuie sã le aduni pe toate şi sã le arunci în foc fiindcã sunt pãrţi din trupul tãu şi, altfel, pe lumea cealaltã vei fi pus la cazne mari sã umbli sã le cauţi, ca sã fii tu în întregul tãu... Dar, alãturi de ea se aşeza, ocultã şi foarte întortocheatã, credinţa în luna nouã, pe care, când o vezi pentru prima oarã, când dai cu ochii de ea prima oarã, trebuie sã-ţi pui o dorinţã în minte. Spunea eresul cã gândul acela se va înfãptui pentru cã cineva de-acolo de sus care te iubeşte intrã în comunicare cu tine atunci când luna îşi trimite undele fiind numai cât o unghie. Acel cineva care te iubeşte aflã ce dorinţã ai; sau, poate, chiar tu, o parte din tine, din fiinţa ta, faţa nevãzutã a fiinţei tale care se aflã acolo sus şi departe intrã în legãturã cu cea de jos; şi, atunci, forţa ta e întreagã, fãcându-te sã reuşeşti ceea ce vrei. Pentru cã, asemenea lunii în acel moment când apare ca o secerã, fiecare fiinţã are o faţã nevãzutã care rar îşi adunã forţele cu ceea ce e la vedere mereu. Deci, fie cineva de acolo, de sus, care te iubeşte, duhul mamei de obicei, sau al unui bunic ce te-a mângâiat cu drag, fie propria ta jumãtate de forţã, indiferent care dintre acestea douã sau, poate, amândouã la un loc, intrã în acţiune numai sub raza purtãtoare de mesaje şi energii a lunii noi... Lucruri neclare, deci, cu mai multe variante, dar nu din nesiguranţã obscure, ci datoritã inefabilului lor, tocmai inefabilului lor care le fãcea plutitoare şi greu de apucat dintr-o laturã anume, cum ar fi vrut acei filosofi absurzi şi lipsiţi de imaginaţie ai materialismului rigid pe care ajunsese sã-l înveţe, dar nu sã-l şi creadã. Fiindcã, de la cea care-l ţinuse în braţe legãnându-l, el învãţase ceva despre legãnarea lucrurilor. Da, acele lucruri inefabile, la  care orice laturã era mişcãtoare şi schimbãtoare ca şi imaginaţia ochilor buni ai mamei, ai femeii zdravene, arãtoase, plinã de-o personalitate ce-i ascundea duioşia, cãreia el îi moştenise, pesemne, atât de bine caracterul. Un caracter voluntar şi duios în acelaşi timp, o fire demnã, deschisã, care ştia sã-şi ascundã doar tristeţile, temerile şi frãmântãrile, sã punã mâna şi sã facã treabã cât zece, treabã curatã, temeinicã, ţinând o casã şi-o curte de copii. Sã le arate grija dumnezeiascã, dar dragostea pe care i-o simţeai fierbinte sã şi-o drãmuiascã dintr-o discreţie înnãscutã, din bunul-simţ al omului de caracter care-şi mângâie-n secret sentimentele şi nu le strigã precum mahalagioaicele apucate în patima lor de-a se manifesta.
În legãturã cu aceastã discreţie şi cu credinţele oculte a cãror mânuire mama o ştia cu aceeaşi precizie cu care ştia toate îndeletnicirile, toate meseriile unei femei vrednice care ţine casa, Drãgan îşi amintea de vãlul negru, nu ascuns, dar tãcut, vãlul omului care ţine-n el şi consumã-n el faptele mari ale sufletului. Fiindcã, ştiind sã munceascã şi sã comande în curtea ei, femeia aceea de-o frumuseţe robustã şi truditã, se rãzbuna prin grijã şi dragul faţã de casã, pe grijile ce i le zãmislea o iubire mare, consumatã rapid de bãrbatul ei, al cãrui suflet nu avea la fel de multe argumente de temeinicie. Sau, dimpotrivã, simţindu-se foarte temeinic în aceastã dragoste, îşi permitea şi unele dulci ocolişuri de la încãtuşata sa cale dreaptã din care nu avea ieşire. Pentru cã, orice ieşire ar fi fost pãzitã nu de mâinile zdravene, ci de dragostea încãpãţânatã a femeii pe care şi-o alesese. Grijile astea, deci, în legãturã cu bãrbatul, produse adicã de bãrbatul la rotunda vârstã superficialã când femeia îi creşte copiii, şi le manifesta tot prin eresurile ei care i-l aduceau înapoi de oriunde ar fi fost, de oriunde s-ar fi aflat, de oriunde s-ar fi dorit.
Astfel, la vârsta de copil care înţelege, dormind sub mrejele caline ale mângâierilor mamei, Drãgan o surprindea pe femeia atât de sigurã pe braţele ei, cum prindea glas de vrãjitoare duioasã şi poruncitoare. Plecatã dintre cele lumeşti ale gospodãriei, ea poruncea în gura sobei: îşi înãlţa adicã glasul de poruncã atunci când se ştia singurã şi neauzitã de nimeni, trimiţându-şi chemarea spre hornul care însemna infinitul undelor de legãturã dintre oameni. ªi, cu strigãt înãbuşit dar dens, pe care-l absorbea hornul şi-l fluturau apoi îndelung vânturile, lansa chemarea ei ascunsã şi grea:
- Gheorghe, Gheorghe; unde eşti, Gheorghe?!... Vino acasã, Gheorghe! Vino, cã te-aştept, Gheorghe!... Eu te-aştept, Gheorghe, te-aştept, omule, te-aştept!...
Ei, copiii, auzeau prin somn chemarea de patimã rãnitã din şoapta mamei şi rãmâneau dormind cu glasul acesta în urechi, glas ce nu semãna deloc cu fiinţa-i dreaptã şi frumoasã, ci rãscolea alt chip al ei, chipul devenit din dragostea, pasiunea şi ambiţiile pe care i le rãscoleau bãrbatul chemat.
Iar dimineaţa, când ei se trezeau şi mişunau în jurul mamei redevenitã doar vrednicã şi frumoasã, în patul cu locul ei rãmas gol, dormea ca un frumos animal obosit tatãl lor, mustãcios şi puternic.
La gândirea vârstei mature de mai târziu, când dãduse de necazuri şi înfruntãri, când pumnul lui mare simţea nevoia sã loveascã şi sã rãstoarne o orânduire ce-l sufoca, Drãgan mai credea câte puţin din toate astea. Dar tot credea, ba chiar şi le amintea cu acea plãcere imensã şi necãutatã ce izvorãşte din tine oricând în legãturã cu chipul mamei şi tot ce se întreţese din amintirea ei. Nu se folosea el de asemenea procedee fiindcã nu le cuprinsese toate secretele, dar nici nu putea sã le nege aşa cum i-ar fi pretins gândirea radicalã de pe poziţiile cãreia el îşi fãcea politica. Ba, uneori, când în mijlocul momentelor grele, foarte grele, prin care trecuse, se întâmpla ca, privind cerul de searã, sã vadã tãindu-se pe el lumina subţire a unghiei lunii noi, ciuda, sau ura, sau efortul i se rãstãlmãceau pentru o clipã în gândul bun al conştiinţei superioare cã, cineva de-acolo de sus, care îl iubeşte, îl va ajuta, îi va da putere sã învingã din nou. Numai târziu, când a ajuns la nemulţumirea maximã şi şi-a dat seama cã fãcuse prea mulţi paşi pe un drum greşit, cã dãduse apã la moarã unor manipulãri care nu corespundeau visurilor sale, nu a mai fãcut apel la ajutorul acela transcendent care trebuia sã-i vinã. Pentru cã acela venea din nişte sentimente curate în faţa cãrora îi era ruşine. Îi era ruşine sã recunoascã manipularea intenţiilor lui revoluţionare pe alte direcţii, cã visase cu totul alte transformãri şi cã efortul trebuia luat de la început. ªi, vinovat simţindu-se, multã vreme n-a mai ridicat privirile spre cornul acela subţire al lunii noi din razele cãreia, oricât de bãtrân ar fi fost, ochii mamei îl priveau ca pe un copil nevinovat.
Abia acum ajunsese din nou sã facã apel la acele ecouri îndepãrtate, pe care nu trebuie sã le crezi ci doar sã le simţi prin undele unei trãiri ce nu ţine de logicã sau de gândire, ci aparţine altor dimensiuni. Dimensiuni pe care le descoperi greu şi nesigur în fiinţa ta, aşa cum se spune cã, la bãtrâneţe, toţi oamenii reajung la Dumnezeu; le redescoperi şi ţii seama de ele, îţi racordezi toate speranţele la ele, începe sã te obsedeze ideea cã vei reuşi tocmai prin ele. Tot aşa precum chipul finului sãu care începuse sã-l obsedeze şi care devenea  un fel de eres al bãtrâneţii sale.
Pentru cã acum eresurile veneau din speranţa lui în cei mai tineri, în vreme ce la începuturi aduceau doar ecoul straniu şi duios al unor lucruri trãite ce nu se puteau nega şi nu puteau fi negate, ale unei pãrţi din viaţã ce-şi lasã amprenta cu chip de mamã sau de prieten, de copilãrie sau de tinereţe. Petrecutã în lumea porturilor, tinereţea lui, fusese plinã de asemenea mistere oculte şi prejudecãţi întemeiate pe cine ştie ce adânci judecãţi care bântuiau viaţa şi mentalitatea oamenilor de pe mare. Petrecutã în lumea asta artificialã adusã de o dictaturã la care nu se gândise, bãtrâneţea lui îşi simţea deodatã rãzbunate sentimentele de inutilitate, cãutând sã descopere eresul acelei figuri de tânãr nemulţumit care, numai uneori era cea a finului uitat; de cele mai multe ori, fiind chiar ale propriei lui tinereţi, sau venind din imputãrile pe care i le fãcea acum propria sa tinereţe... Acum, când pumnul sãu cu care se lãudase nu mai putea lovi singur, ci s-ar fi putut întemeia doar pe altele, ale altor vârste care l-ar susţine. Iar el, cu inima sa slãbitã, cãuta în semnele eresurilor de altã datã vreo speranţã pentru acum.
Nu se astâmpãra şi, pe mãsurã ce inima îi transmitea acele semnale, naviga printre asemenea eresuri uitând cã, odatã, în anii când prin „raţiune” se înţelegea doar lipsa oricãrei reverberaţii în conştiinţa omului, iar pragmatismul bont, obtuz ignora chiar unele explicaţii ştiinţifice ale metafizicii, el, Drãgan, fusese judecat intransigent de sacerdoţii nãimiţi ai dogmatismului pentru faptul cã nu era destul de combativ cu unele prejudecãţi care, dupã pãrerea lor, susţineau o mentalitate înapoiatã ce-i împiedica sã rãspândeascã gândirea adusã de la bolşevici; sau, mai limpede zis, gândirea strâmbã pe care voiau ei s-o impunã. Fusese aspru criticat, adãugându-i-se aceasta gravã lipsã de radicalism în dosarul trimiterii la munca de jos.
Masiv, sigur pe gesturi, pe atitudini şi pe drumul ce şi-l alesese în viaţã, el avea clarã explicaţia mâncãtoriilor şi lucrãturilor de o sorginte mult mai meschinã decât înaltele dogme de care se fãcea caz şi îi ştia pe acei simbriaşi care mâine te pãrãseau ducându-se unde le e mai bine.  Dar, când revenise la funcţiile pe care le merita, revenise acelaşi, fãrã sã se gândeascã la a-i pune la punct sau a se rãzbuna mãcar prin reeducarea acelora. Râdea de faptul cã-l catalogaserã îngrãmãdind viaţa în câteva precepte învãţate papagaliceşte şi aplicate ca-ntr-un ritual la care ei îşi ascund carierismul şi se pretind specialişti. Însã a fãcut rãu, foarte rãu cã le-a ignorat pericolul; cã - el, autodicatul impresionat oarecum de titlurile universitare cu care aceia îşi practicau demagogia - nu le-a dat la cap. Pentru cã, ne ţinând seama de faptul cã de-alde ãştia se ridicã mereu şi se-nmulţesc repede, l-au încãlecat din nou şi l-au judecat mai aspru când le-a venit apa la moarã. Nu merge cu ei s-o faci pe cavalerul, sã le arãţi cel mult mila pentru mentalitatea lor de animale dresate care se târãsc prin funcţii ce le asigurã o viaţã avantajoasã. Dacã nu-i distrugi, te sufocã ei; şi ajungi, uite, ajungi neputincios, ca acum când tu nu te mai simţi în stare a provoca vreo schimbare şi-l cauţi disperat pe cel care care ar putea sã o facã.
Dar, de aici, pânã la revenirea la dorinţa şi speranţa de a te simţi  legat printr-un fel de radar de o altã fiinţã, pe care nici nu o prea cunoşti şi despre care posezi datele şi informaţiile cele mai vagi, tot este, trebuie sã recunoaştem, o distanţã destul de mare.
Poţi şti, oare, atât de exact ce face o altã fiinţã, o poţi urmãri de la distanţã gãsind în conştiinţa ta acea parte sensibilã la cine ştie ce comunicãri care sã-i reflecte reacţiile şi sã ţi le comunice? Se creeazã, oare, la o simplã privire pe care ţi-ai încrucişat-o cândva cu persoana respectivã, un contact ce rãmâne stabilit şi se lungeşte oricât, pe orice distanţã? Existã o undã de comunicare a cãrei conexiune se stabileşte prin cine ştie ce întâmplare sau declanşare pentru ca tu, apoi, sã ştii exact, ca un radar, care sunt oscilaţiile conştiinţei ei? Dacã fiinţa umanã poate fi dotatã cu un asemenea oscilometru care influenţeazã stãrile ei în funcţie de stãrile altei conştiinţe, dacã e posibil aşa ceva, atunci el, Drãgan, ştia exact când s-a produs contactul.
S-a produs pe stradã, în lumina aceea explozivã a dimineţii de varã, în trecerea fulgerãtoare pe care o simţi dupã ce ai depãşit o persoanã cu care doar ţi-ai intersectat drumul, când Drãgan încã se mai întreba cui aparţine chipul întâlnit cu o secundã mai înainte; însã bãiatul, prin privirea acidã cu care-l ţintuise, era fapt sigur cã l-a recunoscut; dar n-a vrut sã se opreascã. L-a fulgerat doar cu o privire, o privire din aceea arzãtoare care are de comunicat multe şi tocmai din pricina aceasta se lipeşte de a ta, stabileşte acel contact de care nu te mai desprinzi, stabileşte în conştiinţa ta obsesia ei şi-şi trimite apoi impulsurile tot mai tulburãtoare, bombardându-te cu toate imputãrile ce s-au concentrat în expresia lui de-o clipã.
Da, bombardindu-te cu sentimente stranii, bizare şi tulburãtoare care se desprind din forţa expresiei cu care te-a ţintuit.
Pe moment, Drãgan a fost doar tulburat de întâlnire; luat pe nepregãtite de trecerea fulgerãtoare a bãiatului, despre care încã se mai întreba cine este când l-a pierdut din priviri în bulevardul animat sub lumina dimineţii. Apoi, dupã ce şi-a dat seama de unde trebuia sã-l ia, adicã din ce colţ al amintirilor sale, gestul de a se întoarce dupã el i-a produs o dublã derutã: mulţimea de oameni ce se interpusese între direcţiile lor inverse şi expresia de dispreţ, de urã, de ameninţare, de tot ce vrei, a privirilor fierbinţi cu care-l ţintuise acela. A încercat, mergând tot mai nesigur spre sediul sãu, sã reconstituie, sã reaşeze lucrurile. ªi şi-a dat seama cã, el fiind în maşinã iar bãiatul pe jos, distanţele şi mulţimea interpusã erau cu totul altele decât cele intuite prima oarã, când întorsese capul încã tulburat fãrã sã mai dea cu ochii de acela. A încercat un gest între a pune mâna pe braţul şoferului - care n-avea nici un rost, pentru cã omul nu vãzuse nimic - şi a şterge geamul portierei, de care avea impresia cã se lipiserã privirile acide, pline de imputare.
Dimineaţa era atât de frumoasã în zornãiala ei de luminã galbenã înfruntându-se cu umbrele clãdirilor paralelipipedice, alintându-se prin formele ovale ale cupolelor şi dantelãria frontoanelor vechi, fãcute înadins, de artişti şi nu de constructori, pentru jocurile ei tinereşti şi romantice. Cerul scânteia printre clãdiri, albastru şi îngust, transferându-şi vioiciunea în mişcarea oamenilor şi vehiculelor, în precipitarea lor mãruntã, scundã, furnicãtoare sub volumele mari ale arhitecturii oraşului. Dar, din tot universul acela, el vedea doar geamul portierei pe care se lipiserã privirile pline de dispreţ dedesubtul unor sprâncene agresive.
Cândva, târziu, ca o imagine vag decupatã, îşi aminti silueta lungã şi subţire a unui tânãr cu mâneci suflecate, ţinând într-un pumn mare mânuţa unei fete firave, în pantaloni, la care se remarcau doar sânii din bluzã şi pãrul negru, bogat, ale cãrui bucle înfoiate îi ajungeau lui de abia dedesubtul umãrului.
Dacã şi privirile ei erau tot atât de dispreţuitoare şi de agresive, nu-şi putea da seama. O vedea doar cum se legãna în mers, micuţã şi sigurã de sprijinul braţului în jurul cãruia pivota cu acea cãldurã şi drãgãlãşenie pe care le conferã numai dragostea.
3
De ce-şi amintea Drãgan tocmai în asemenea momente de faptul cã, pe el, îl trimiseserã la şcoala de cadre mai mult ca o pedeapsã decât ca o recunoaştere a meritelor pe care le avea? De ce-şi amintea ochii autoritari ai acelei femei în funcţie importantã, care vorbea şi cu accent rusesc, ţinându-le şi cursuri teoretice cu accente foarte critice despre diferenţa dintre ataşamentul sentimental şi nevoia de deprindere a comunistului cu nişte dogme foarte precise?... De ce şi-i amintea pe colegii lui, aduşi din sindicatele învãţate cu libertãţile muncitoreşti spre a fi fãcuţi soldaţi disciplinaţi ai partidului bine militarizat?!... Da, şi-l amintea pe Tîrgolici cu capul lui mare în care intra foarte greu marxismul şi pe Nereju care, cu douãzeci de fraze învãţate pe dinafarã combina rãspunsuri de zece la toate întrebãrile, dar nu ştia de ce... De ce amintiri atât de vechi, nemaipomenit de vechi, care nu-i mai veniserã în minte, poate, de zeci de ani?!
ªi, totuşi, ca o justificare pe care şi-o aducea singur, în prima clipã liberã, dupã ce toate oficialele probleme curente ale dimineţii le rezolvase având dinainte ochii acuzatori şi buzele dispreţuitoare ale tânãrului, puse mâna pe telefon şi îl cãutã pe Nereju, deoarece cu el lucrase chiar pânã în ultimii ani. ªi-l binecuvântã aşa cum obişnuia:
- Ce faci, boşorogule, e bine la pensie, a? Te coace soarele socialismului şi pe-o parte şi pe alta!
Nereju îi rãspunse ceva, dând pe glumã ceea ce înainte vreme era unul dintre preceptele învãţate de el papagaliceşte, dar Drãgan nu mai avu chef sau nu mai gãsi în el resurse sã continue în felul acesta.
- Auzi, mã, tu ce mai ştii de vãduva lui Neagu?
- Neagu, sãracul! Idealistul!... Ce om, ce destin; ce-nseamnã sã fii visãtor şi sã te pocneşti cu fruntea de sus!... Ce loviturã, domnule, chiar mã gândesc uneori la el. Era bãiat tânãr, domnule; noi l-am crescut... Dar avea el ceva în sângele lui care nu era aşa cum îl creşteam noi, nu crezi?...- vorbi acela lung, cu nepãsarea pensionarului faţã de timp şi bucuria omului singur care prinde pe cineva la discuţie.
- Bine, bine, lasã-l pe Neagu - nu se sfii deloc Drãgan sã i-o reteze cã doar îi fusese şi şef, era şi din fire om expeditiv; şi-şi negã chiar propria introducere: te-am întrebat de nevastã-sa. Dar, de fiu-sãu, ce ştii?
- Pãi nevastã-sa cred cã nu s-a mãritat, ştii cã-i una din alea încuiate; de altfel, frumoasã femeie; şi superioarã lui într-un anume fel. Cred cã face carierã acum, în epoca femeilor. Dar de mãritat nu s-a mãritat; era frumoasã, dar îi lipsea ceva ca femeie, nu-i aşa, n-ai şi tu impresia asta?
- Te-am întrebat de fiu-sãu, ramolit bãtrân; de fiu- sãu, şi nu mai turui atâta ca sã-ţi umpli cu mine ziua ta de pensionar palavragiu! - tunã Drãgan întâi enervat, apoi marşând la un oarecare ton de şagã ca sã nu-l supere pe acela prea rãu: De fiu-sãu... De fiu-sãu ştii ceva?
- Fiu-sãu? Pãi era cam vai de capul lui... Parcã se zicea cã s-a cam ţicnit bãiatul; parcã zicea cã face boacãne, de-abia l-au salvat. Ce soartã şi pentru Neagu ãsta cu familia lui, vezi, eu cred cã tot din sângele ãla de om cam...
- Bine, bine, te sun eu mai târziu; mã cautã acum cineva la telefonul celãlalt...- Îl expedie Drãgan repede şi închise ca sã nu-l sictireascã. Pentru cã o asemenea conversaţie îi amintea iarãşi de modul meschin, cam rigid şi prostesc, de prost cu pretenţii, în care Nereju ãsta vedea viaţa, dându-şi întotdeauna mai multã importanţã decât era cazul.
Dar rãmase cu receptorul în mânã, privind la el ca la un portret, ca la un chip.
„Sângele ãla de om cam...” îi suna în urechi glasul, distorsionat de telefon, al lui Nereju.
- „Cam romantic” fir-aţi ai dracului! - îl completã el - spuneţi „romantic” aşa cum aţi spune „caraghios”! - rosti, în vreme ce obiectul la care privirea prindea chipul lui Neagu; şi-i mai blagoslovi o datã: pentru voi, un visãtor e un fel de netrebnic!
Aşezã receptorul în furcã, dar chipul lui Neagu, ascuţit şi ambiţios, cu frumoşi ochi febrili şi-un rictus cam neplãcut în stânga buzelor, îi rãmase dinainte. Cu intenţia de-ai spune ceva, parcã. Asemãnãtoare cu intenţia aceea când - ce multã vreme trecuse! - la petrecerea câmpeneascã de dupã manifestaţie, cum fãceau ei la începuturi, când totul era improvizat, fãrã ştaif şi pretenţii, da, la petrecerea aceea care încã mai pãstra o simplitate frumoasã, Neagu o scosese cam din spatele sãu, cam de dupã umãr, pe Claudia. Ca şi cum ar fi scos-o din coasta sa. ªi i-o prezentase:
- Cu ea mã-nsor; e proaspãt promovatã de la UTM; n-aţi vrea sã ne fiţi naş?
Da, o scosese aşa, încet, la ivealã, ca şi cum ar fi scos-o din coasta sa, iar vara era toropitoare şi frunzişul încãlzit mirosea a verde dens de clorofilã ca-ntr-un eden improvizat.
Drãgan apucase atunci douã pahare mari, şi-i pusese sã bea pânã la fund, iar el bãuse cu cana. Apoi ţinuse un discurs - despre faptul cã trebuie sã ne-nmulţim şi, dacã ne înmulţim noi, ai noştri, adicã oamenii de acţiune şi iniţiativã, atunci e şi mai bine. ªi le improvizase un fel de cununie pe loc, trimiţând de douã ori dupã bãuturã şi provizii, încât toatã lumea venitã la chermezã a chefuit pânã la ziuã printre copacii subţiri ai pãduricii aceleia de salcâmi cu  verzişul mirosind amãrui.
Claudia, cu figura ei de frumoasã fatã de ţarã, avea foarte multã personalitate şi o simţise chiar ţanţoşã la braţul lui când a luat-o la dans, ceea ce o urâţea puţin, prefigurându-i pe obraz asprimea pe care avea sã o capete odatã cu vârsta.
- Nu credeam cã un tovarãş ca dumneavoastrã danseazã atât de frumos! - i-a spus ea lui Drãgan incitând în el ambiţiile cavalerului de port.
- Mã judeci dupã Neagu şi generaţia lui - a protestat Drãgan - ãştia-s împiedicaţi şi principiali, ca şi cum revoluţia le-ar cere sã renunţe la cele lumeşti!
Flatat la început, a simţit-o cum îi aprecia nonşalanţa bãrbãteascã.
- Romantismul sau preocupãrile lui serioase l-au fãcut cam neîndrãzneţ - spuse ea referindu-se la Neagu. ªi lui Drãgan nu i-a mai plãcut; intuia parcã în comportarea asta un instinct al ierarhiei care ar fi fãcut-o sã treacã peste Neagu dacã el...
Ar avea haz, fir-ar a naibii de treabã, îşi spusese amintindu-şi cântecul cu „i-auzi, i-auzi, i-auzi, ia!”, adicã: „La cârciuma din şosea, bea naşu cu finã-sa, i-auzi, i-auzi, i-auzi ia!”...
- Este un om foarte serios - spuse el cu ciudã - poate de asta te-a luat aşa, în pripã.
- Dar nu m-a luat în pripã - protestã ea - tot se uitã la mine de vreun an, dar fãrã îndrãznealã.
- ªi ce apreciezi la el?
- Pãi asta, seriozitatea; cã toate convorbirile noastre au fost ca de învãţãmânt politic.
Prin cine ştie ce asociaţie de idei, lui Drãgan i-a venit sã spunã aşa, de-a dreptul:
- Sã nu-l împingi sã facã nuntã cu popã, cã n-o sã-ţi meargã cu el!
Iar efectul a fost cel scontat: Claudia s-a înroşit, subliniindu-şi frumuseţea robustã, ţãrãneascã şi i-a spus cu accentuatã personalitate:
- Vai de mine, credeţi cã eu n-am nivel politic?!... Am fãcut pânã acum douã cursuri serale şi sper sã fiu trimisã la şcoala de un an. Poate cã pãrinţii mei ar vrea o asemenea nuntã, dar eu de-abia aştept sã veniţi la noi în casã sã-i lãmuriţi sã intre în gospodãrie, sã am şi eu situaţia clarã din punctul de vedere al autobiografiei...
Lui Drãgan i-a pãrut rãu c-o judecase greşit. Respectul ei era numai ierarhic, iar Neagu o iubea c-un fel de nebunie a omului care fusese multã vreme un singuratic. Îi acorda un respect pedant, faţã de care ea se simţea bine şi autoritarã. Dar nu exagera, neştiind prea limpede ce era principial şi ce nu din dragostea lor devenitã publicã prin acel act de curaj al bãrbatului subţiratec, foarte atent şi plin de-un patos neconformist ca activist, dar care, în fond, era un timid cu ochi febrili.
Îl privea cum o dansa strãduindu-se sã fie la înãlţime. Erau vremuri grele şi încã sãrace. Fanfara raionalã cânta valsuri ce zdrãngãneau toatã pãduricea de salcâmi, iar activiştii, sãtui de molanul mai denumit şi Zãibãrel sau Motorinã, petreceau cu bere, lichior de mandarine şi un fel de rachiu denumit „Parã”, la singular. Numai Drãgan, care nu voia sã se umfle, bea vin de ţarã şi, când tuciurii cu alãmurile îşi îndeplineau prea mult obligaţia generalizatã de politruci în toatã ţara, aceea de a avea în repertoriu cel puţin jumãtate muzicã ruseascã, le dãdea de bãut ca sã rãmânã doar ţambalagiul cu cântece de lume de-ale noastre. Erau încã vremuri grele, pline de-un entuziasm afişat demagogic dar tãios ca lupta de clasã la care erau incitaţi, ca şi de-o propagandã tenace în care se lãudau cu fiecare cupã de beton turnat. Oamenii încã nu se deosebeau prea mult ca vestimentaţie, deoarece sortimentele erau destul de puţine, iar femeile lor se îmbrãcau demodat de teamã sã nu sufere vreo influenţã decadentã. În hainele lui cam largi, Neagu arãta deosebit de fericit. Claudia, cu frumuseţea ei de fatã de internat, considera firesc acest lucru şi încerca sã se poarte cât mai principial. Era o varã sãracã, dar plinã de un entuziasm dur...
Iar, peste douãzeci de ani, sau chiar mai bine de douãzeci de ani, cînd lucrurile se aflau în plin progres economic, aşa cum scriau ziarele, ce derutatã tristeţe au trãit în cimitirul norois, sub cerul scund şi umed, printre oamenii înfriguraţi!
Drãgan venise de departe, din exilul sãu ca ambasador într-o ţarã lipsitã de importanţã; iar statura lui înaltã se vedea straniu printre crucile de piatrã albã, pentru cã celelalte de lemn, de-abia dacã îi ajungeau genunchii. Foştii sãi colaboratori erau şi respectuoşi, aveau şi o tãcere funerarã prin care nu voiau sã comenteze moartea lui Neagu. Urâţitã şi îmbãtrânitã, Claudia nu ştia dacã sã plângã sau sã bârfeascã şi privea la mort rãu, cu nişte ochi înroşiţi.
Numai bãiatul, un fel de Neagu foarte tânãr şi foarte slab, fãrã sã-i pese de nimic, nici mãcar de tãcerea cimitirului, a izbucnit tocmai cînd Drãgan voia sã-l îmbrãţişeze:
- E o porcãrie! A murit cu zile... Nu faceţi nimic pentru om!... Ce-mi pasã mie cã se zboarã în cosmos, dacã omul ãsta a murit cu zile?!...- ªi i-a ameninţat prevenindu-le gestul: Nu încercaţi sã mã convingeţi! Sunt foarte convins cã ar fi trait dacã l-aţi fi trimis în strãinãtate sau, mãcar, i s-ar fi adus medicamente de acolo. Sunt foarte convins de ce spun!... Puţin îmi pasã de succesele tehnice ale omenirii; viaţa lui ar fi costat cât un şurub care zboarã în cosmos!... Nu încercaţi sã mã convingeţi de nimic! - a mai strigat el o datã faţã de gestul pedagogic al maicã-sii şi s-a smuls.
I-au vãzut silueta subţire cum se îndepãrta printre cruci cu o vitezã nebãnuitã, cu toate cã nu alerga. Printre cruci şi morminte noroioase.
4
Ba nu, parcã mai spusese ceva. La gestul autoritar al Claudiei, adicã la încercarea de a fi autoritarã aşa cum o împinsese, cu toatã tristeţea şi drama momentului, un reflex din instinctele ei de femeie obişnuitã sã dea lecţii şi dispoziţii, Drãgan parcã îl mai auzise pe bãiat scrâşnind:
- Lasã-mã; mãcar acum lasã-mã cu lecţiile tale politice!
Parcã îl auzise. Scrâşnindu-şi şoapta cu durerea şi revolta reverberate adânc de drama vârstei lui tinere. Dar nu era sigur. Sigur era numai de încercarea de justificare cu care rãmãsese în durerea ei rãscolitã de incertitudini, Claudia:
- ...ªi eu, când era copil l-am educat atât de sistematic!... Vã jur: am avut grijã de toate criteriile politice ale formãrii unui om!... Dar el seamãnã cu Neagu; a moştenit caracterul lui!
Fiindcã nu voia sã se rãfuiascã, sau s-o mustre pe Claudia acolo, lângã pãmântul proaspãt al gropii lui Neagu, Drãgan a alergat dupã bãiat. Sau, nu mai ştie dacã a alergat, pentru cã nu ştie dacã l-ar fi putut ajunge printre crucile acelea umede, triste şi mute în mulţimea lor. În orice caz, s-a depãrtat pentru o vreme cu gândul de Claudia şi de meschinele frãmântãri ale durerii ei. S-a dus cãtre bãiat; l-a ajuns, undeva, printre mormintele pãrãsite din marginea veche a cimitirului, şi a auzit, da, e sigur de asta, a auzit din gura lui, rostite cu buzele lui care modelau ambiţios cuvintele, o serie de gânduri tulburãtoare:
-...ªtiţi ce se-ntâmplã acum cu mine? Toate ideile lui, toate gândurile mari pe care le-a avut - şi omul ãsta a avut într-adevãr gânduri mari - s-au înregistrat undeva în mine şi mã chinuie; pentru cã doar s-au înregistrat, s-au depus de când eram copil şi-l ascultam admirându-l, sau de când eram adolescent şi, înţelegând ce spunea mama, începeam sã nu-l mai înţeleg pe el; sau de când am crescut şi l-am înfruntat... Da, s-au înregistrat acolo, în mine şi asta e drama: s-au tot adunat, dar de comentat cu el n-am avut vreme sau n-am avut eu bunul simţ sã le comentez. Acum el a dispãrut, iar eu nu mai am cum le comenta decât cu mine însumi. Asta-i drama: îmi dau seama cã sunt gânduri importante, chiar dacã mama i le combãtea şi-i spunea cã de asta nu avanseazã în funcţie. Erau nemulţumiri sincere, iar omul care le-a avut a murit chinuit de ele, fãrã ca mãcar eu, fiul lui, sã i le comentez. De asta vã spun cã ele zac acum în mine necomentate; pentru cã nu mai pot fi comentate cu el. ªi puteau, fiindcã el a murit cu zile. Erau reacţiile lui sincere faţã de nedreptãţile pe care alţii nu vor sã le recunoascã, iar mama îi cerea sã nu le mai spunã.  Dar erau afirmaţii şi aprecieri care meritau a fi comentate deschis şi cinstit şi, poate, chiar sã i se dea satisfacţia de a-i fi recunoscute!... Le spunea cum putea, dar a murit cu zile, fiindcã omenirea nu a fãcut nimic mai mult decât birocraţia ei sanitarã şi din pricina asta, el, nici cu mine, fiinţa în care i s-au înregistrat ideile, nu a apucat sã discute prea mult. De-abia de acum înainte ar fi venit vremea sã discutãm. Vã daţi seama în ce constã drama şi cât de mare este ea pentru mine?... Lãsaţi-mã, vã rog; nu mã puteţi convinge de nimic; valoarea unei piuliţe de la un şurub trimis în cosmos ar fi fost de ajuns ca sã-l salvãm; dar lumea asta, cãreia el i-a dat totul, nu l-a rãsplãtit decât cu birocraţia ei sanitarã. Lãsaţi-mã, vã rog, lãsaţi-mã, ca sã nu mai spun ce am în gând în legãturã cu mama!
N-a mai fugit ci, pur şi simplu, a zburat; a fâlfâit ca un corb imens şi îndãrãtnic peste partea aceea de cimitir vechi, cu morminte pãrãsite. Sau, cel puţin, aşa i s-a pãrut lui Drãgan, pentru cã tot atunci a auzit în urechi nişte semnale, ca nişte trâmbiţe, şi s-a trezit din nou lângã Claudia, în partea nouã a cimitirului, ca şi cum el zburase, el fusese corbul acela imens şi fâlfâitor, iar nu bãiatul. În orice caz, atunci a fost prima oarã când a simţit, când i s-a întâmplat aşa ceva, fãrã sã-şi dea seama pe ce teritoriu s-a dus discuţia - cel concret, al colţului de cimitir cariat şi neîngrijit, cu toate cã are morminte cu sculpturi preţioase, sau cel abstract, al sufletului sãu bãtrân, care s-ar putea sã aibã pãrţi ce aratã tot astfel. Iar semnalele acelea ca nişte trâmbiţe...
Nu, nu; acelea au apãrut altã datã; acelea erau, pesemne, în glasul Claudiei, care se justifica parcã ar fi tras-o cineva la rãspundere:
- Eu l-am crescut cu principii sãnãtoase; de mic i-am dat o educaţie politicã. La şaisprezece ani fãcusem din el activist judeţean la tineret!... Eu, eu am fãcut tot ce puteam; dar a moştenit caracterul lui Neagu!...
Erau nişte stridenţe neplãcute în glasul ei, sau apãruserã doar în auzul lui Drãgan, ca o contrariere, o respingere?
Pânã când, îndepãrtându-se de femeia aceea care-şi manifesta meschin tristeţea, îşi dãdu seama ce era. Era întrebarea cu care se ferea s-o plesneascã:
- În definitiv, ce fel de caracter avea Neagu, cã putea fi condamnat aşa, chiar şi dupã moarte? Chiar şi în faţa pãmântului neaşezat al gropii sale?!
5
I-o spusese şi el odatã; el, Drãgan, cu toatã autoritatea sa de om care-l crescuse:
-Neagule, bagã de seamã cã lumea nu se preface de unul singur; bagã de seamã, împotriva tuturor e greu, Neagule; bagã de seamã cã...
- ªtiu cã-mi vreţi binele - rãspunsese acela cu modul sãu plãcut, de minte deschisã, sincerã,  ironicã doar prin deşteptãciune - îmi doriţi sã ies la pensie ştãbuleţ mãrunt şi cu principii maleabile, atingând maximum de indemnizaţie!
Cândva, ajungând cu discuţia asta într-o stare în care n-avea chef de glumã şi nici de consideraţii savante - una din stãrile acelea rare ale sale pe care întotdeauna ulterior le regretã, iar când şi le aminteşte în timp, îi e jenã de ele şi ar vrea sã le uite - Drãgan nu l-a mai lãsat sã continue. Când Neagu spunea:
- ªtiu; sunt incomod prin gândirea mea prea deschisã şi sincerã...
El l-a pus la punct cu dreptul sãu pãrintesc.:
- Mãi bãiete, nu e vorba de gândire prea deschisã, ci de faptul cã prea eşti singur împotriva altora; unul care e prea singur, chiar dacã o fi având el impresia cã are dreptate, înseamnã cã nu e om politic!... Uite, eu, mã ştii bine cât de-al dracului şi de ferm sunt, tot gãsesc ocolişuri prin care sã nu mã rup total de proştii cu care trebuie sã lucrez. ªi nu din laşitate, ci fiindcã în fiecare legãturã omeneascã investeşti, iar dacã te rupi, nu mai ai cum recupera ce-ai investit... Viaţa asta nu e simplã, bãiete şi n-are numai o faţã. E cel puţin  cu dus şi-ntors!
Dar nenorocirea a fãcut ca asta sã fie una dintre ultimele lor convorbiri în relaţiile de dependenţã oficialã pe care le aveau. La scurt timp Drãgan a plecat, judeţul a rãmas pe mâna lui Saghin şi soarta lui Neagu tot pe mâna lui Saghin, cãruia, nu o datã, el îi trântise în obraz lucruri care-l înverziserã pe acela.
Saghin - „suflet de hîrtie”, cum se scãpa uneori Drãgan când îl înfuria prea tare cu gândirea lui obtuzã, care niciodatã nu dãduse dovadã de prea multã generozitate... Suflet de hârtie, Saghin, dar, de când, odatã cu plãcerea de a fi şef, aflase şi avantajele acelei cruste a birocraţiei prin care îşi putea da importanţã fãrã a avea şi iniţiative, nu-i putea fi lui Neagu decât antagonic ca existenţã. Mai ales cã nici Neagu nu avea o gurã care sã ierte. Iar greşeala lui Drãgan, greşealã pe care, atunci, pe marginea pãmântului proaspãt de deasupra gropii, avea sã-şi dea seama cã nu şi-o va putea ierta toatã viaţa, fusese cã-i lãsase pe cei doi în înfruntare directã, fãrã sã se gândeascã la asta.
Cu instinctele sale care-l fãceau sã fie destul de priceput în aranjamentele de culise, priceput şi meticulos aşa cum pot fi doar bãtrânii care au acumulat destulã experienţã într-o viaţã de tenacitate meschinã, Saghin l-a trecut mai întâi pe Neagu din munca de partid într-o funcţie la Sfatul Popular şi, pe urmã, l-a lucrat uşurel pânã l-a trimis la şantierul acela dificil dintre dealuri unde, chipurile, rãspunderea politicã era mare tocmai pentru cã dificultãţile erau aproape de nerezolvat. L-a trimis cu o rãspundere din aceea totalã în care încrederea ce ţi se acordã este la fel de certã ca şi convingerea intimã, din subsidiarul lucrurilor, cã e locul cel mai bine ales pentru a-ţi rupe gâtul. Neagu a fãcut un lucru la care numai Drãgan s-ar fi putut aştepta, tocmai fiindcã îl cunoştea bine: trimis sã ancheteze o stare de fapt care dusese la rezultate dezastruoase, în loc sã se întoarcã la comitetul judeţean cu o listã de sancţiuni şi vinovaţi, el a prezentat dosarele mai multor oameni care trebuiau promovaţi, o serie de oameni uitaţi sau neglijaţi în munci fãrã rãspundere şi, care, dupã pãrerea lui, puteau fi folosiţi mai bine. Saghin nu a putut lua asta decât ca o frondã la adresa sarcinii iniţiale pe care i-o dãduse lui Neagu, aceea de a sancţiona şi a destitui luând mãsuri radicale. S-au înfruntat într-o problemã de semanticã, Neagu susţinând cã, ceea ce fãcuse el, adicã descoperirea acelor oameni în care zãceau nefolosite valori latente, erau mãsurile cele mai radicale cu putinţã. Saghin a ricanat fãcând o crizã de autoritate, dar Neagu, care nu numai cã-l cunoştea şi-l aprecia la adevãrata lui valoare, dar nici nu era omul care sã facã pe placul mai-marilor, şi-a susţinut atât de înfocat teza încât o parte dintre membrii comitetului judeţean au început sã-i dea dreptate, iar la forurile centrale a circulat mult povestea asta despre prima înfruntare teoreticã a lui Saghin în funcţia de prim-secretar.
Saghin a tãcut; avea el un instinct care-l fãcea sã se retragã într-o carapace precautã şi sã pândeascã. N-a mai comentat, a lãsat sã fie puse-n mişcare dosarele şi, când s-au configurat cadrele pentru noua conducere a importantei lucrãri, în fruntea lor l-a pus chiar pe Neagu, dându-i rãspunderea totalã odatã cu posibilitatea de a lucra cu oamenii pe care-i alesese chiar el. Desigur cã, aici, ca-n toate situaţiile tulburi, un anume rol l-a avut roşcovanul acela gras, huiduma cu ochi albaştri de copil şi parşivenie simpaticã de escroc, Fane Zarapciu, unul dintre personajele acelea imbatabile despre care toatã lumea ştie câte parale face, dar e nelipsit din funcţii de conducere, considerându-l uns cu toate alifiile. Deosebit de mobil, în ciuda corpolenţei, cu mişcãri articulându-i într-o zvelteţe umoristicã pãrţile mari, disproporţionate, din care îi era alcãtuit trupul, Zarapciu te turna într-o glumã, justifica printr-o lozincã gogonatã atunci când trebuia sã facã pofta unui şef, închidea gura cu brutalitate camaradereascã celor mai mici în rang şi trãgea foloase pentru sine însuşi fãrã sã-şi facã prea multe scrupule. Neagu, cu încãpãţânarea lui rigidã pe nişte idealuri de viaţã, îi era victimã sigurã; Saghin n-a trebuit decât sã-l asmuţã puţintel.
Drãgan, cu toate cã-i era silã de meschinul sãu urmaş, i-a spus-o odatã de la obraz:
- Vichente, nu te purta aşa cu Neagu; ãsta-i metal rar, se scoate greu, greu de tot din minereu!
Saghin, care semna Vinchentie, plãcându-i toatã rezonanţa de birocraţie bizantinã a numelui şi ricana totdeauna în sinea lui cînd Drãgan nu-i lua în consideraţie plãcerea, spunându-i „Vichente” ca-ntre mahalagii, a pufnit de douã ori înfuriat: o datã pentru cã nu-i plãcea sã-şi aminteascã de Neagu şi a doua oarã fiindcã Drãgan, cã-ntotdeauna, îl domina.
- Cautã „legitãţi”! - spuse el cu ton de pârâci; mie nu-mi face planul şi el stã sã caute legitãţi... „Legitãţile orânduirii noi, care se creeazã sub ochii noştri”, adãugã el cu nãduf, ca şi cum l-ar fi îngânat pe Neagu fãrã sã mai ascundã din aceastã reacţie faptul cã nu-l putea suferi.
Era pe vremea când Neagu încã mai putea fi prins la o discuţie normalã.
- Ce-ţi veni ca tocmai cu Saghin sã vorbeşti de legitãţi? - l-a întrebat Drãgan când s-au vãzut prima datã.
- Pentru cã nu-mi plac plutonierii care executã orice din ordin, chiar şi construcţia noii societãţi, dacã o putem face, trebuie sã o facem cu plãcere şi iniţiativã - a rãspuns Neagu nu mai puţin indignat.
- Saghin nu-i un plutonier care executã - i-a spus atunci Drãgan cu umor, dar mai mult încercând doar sã aibã umor, ca sã-l potoleascã - Saghin e un plutonier care stã drepţi când primeşte ordinele pentru cã vrea sã ordone altora care stau în faţa lui drepţi, dar sã primeascã el decoraţii şi avansãri. E cel mai perfect prostãlãu condus de instinctul de a face carierã.
Dar Neagu era greu de îmbunat. Replica lui n-avea mai puţinã pornire decât cea anterioarã:
- De asta merg lucrurile aşa! Fiindcã avem minţi ca a lui, pe care nu le intereseazã legitãţile economice, ci de-abia reuşesc sã facã faţã întâmplãrii.
- „Legitãţi economice”!...Spune-mi o lege, formulatã de tine şi care sã aibã caracter general valabil între oamenii ãştia de care şi eu mã îndoiesc... Da. ?ie ţi-o spun Neagule: Am început sã am îndoieli, cu oameni ca ãştia nu ajungem unde visam cândva. Când îi vãd cât sunt de fãţarnici, de meschini şi de rãu intenţionaţi în instinctul lor de a deveni o clasã profitoare, îmi vine sã dau cu pumnul sã pornim o nouã rãscoalã!... Hai, spune; vezi cã faţã de tine n-am ce ascunde!
- Am sã vã spun; de formulat, sã formulaţi dumneavoastrã legea, eu vã dau faptele; faptele pe care Saghin nu e în stare sã le înţeleagã, pentru cã, în orice altã funcţie ar fi, în afara aceleia în care este, el s-ar afla printre cei despre care vã vorbesc.
- Vorbeşte.
Ochii lui Neagu, ochii sãi febrili, cu tãieturã care putea fi şi neiertãtoare şi plinã de înţelegere în acelaşi timp, strãluminarã în acea privire inteligentã de fiinţã stãpânã pe toate complicaţiile gândirii sale. Veni lângã el cu cãldurã, acea cãldurã şi respectuoasã şi camaradereascã în acelaşi timp, cu care Drãgan simţea cã se legaserã, în ciuda diferenţei de vârstã. Cãldura aceea care, mai târziu, avea sã-i lipseascã şi, şi mai târziu, sã nu-şi mai aminteascã de ea, s-o uite prin peregrinãrile în munci lãturalnice unde, ne având tãria sã refuze, s-a lãsat trimis...
În virtutea acelei legãturi, în virtutea înţelegerii pe care ea o presupunea, Neagu îşi permise sã înceapã abrupt, fãrã introducere, ca şi cum ar fi vorbit în continuare, dupã o virgulã:
- Dãm vina pe aprozarişti şi mãcelari; ei sunt expresia consacratã a celor care ne furã la cântar, care se îmbogãţesc de pe urma populaţiei; ei, chelnerii, în general lucrãtorii din comerţ, cei care au posibilitatea sã înşele, sã dea marfã de la o categorie la alta mai scumpã, sã mãreascã scãzãmântul prevãzut legal, sã ia bacşişuri şi suprapreţ pe mãrfuri ce nu se gãsesc decât sub tejghea, sã fure de la populaţie spre a-şi rotunji veniturile. Mai existã şi o altã categorie evidentã - medicii, la care nimeni nu se duce cu mâna goalã, preoţii, care iau de la viu şi de la mort şi funcţionarul corupt, care acceptã sã fie mituit. Alãturi de cei care mãsluiesc meciurile de fotbal, cam acestea sunt categoriile de oameni ce realizeazã extravenituri în societatea noastrã. Plus profesorii; universitari care vând diplome şi de liceu dând meditaţii pentru lecţii pe care le fac incomplet. S-a impus astfel în societate ilicitul, şpãgarul, care îşi redistribuie furtişagul la superiorii din branşã ce închid ochii, la organele de control, la miliţienii, la judecãtorii care vor şi ei sã se înfrupte. De aici, o serie întreagã de venituri suplimentare la alte categorii de cetãţeni, pânã la noi, aici, la partid; da, unde aproape toţi primesc plocoane. Astfel câştigul ilicit, furat din producţia oamenilor de rând, ajunge la cei cu funcţii şi, de aici, clasa conducãtoare profitoare despre care vorbiţi dumneavoastrã. Pretenţiile ei încep a fi deosebite: de trai deosebit,  cu mãrfuri pe care le aduce bişniţarul - formulã nouã de comerciant ilicit, emanaţie contemporanã, socialistã şi marxistã sutã la sutã, care  iarãşi împarte cu şefii. Aici am vrut s-ajung: societatea se diferenţiazã în cei ce trãiesc din veniturile realizate prin munca lor remuneratã egalitarist şi cei ce realizeazã venituri suplimentare eludând prevederile oficiale. În condiţiile acestea, administraţia, oficialitatea îşi pierde din prestigiu şi existenţa socialã capãtã oscilaţii de nesiguranţã.
- I-ai spus asta lui Saghin?
- Am prezentat-o ca temã în una din dezbaterile teoretice din cadrul activului.
- ªi?
- Au râs toţi de gluma lui Zarapciu, când a spus cã eu am un cap prea mare pentru epoca pe care o trãim...
Era pentru prima oarã când Drãgan observa cum încãpãţânarea subţire şi acidã de pe chipul lui Neagu se transforma într-un fel de frondã, de ambiţie rãutãcioasã a omului lovit prin neîncrederea altora ce se considerã mai şmecheri şi, din pricina asta, mai „practici”.
- Mi-au spus, chiar, cã sunt bun de academician, nu de activist! - Suna cu contrariere glasul lui Neagu în faţa singurului om cãruia i se putea mãrturisi astfel, întrebând cu nãduf: Ce soluţie avem dacã ajungem sã ne şmecherim unii pe alţii, dacã socialismul rãmâne simplã demagogie?... Vã-ntreb pe dumneavoastrã, care aţi mai încercat o rãsturnare!...
-Am mai încercat, e drept. Când am simţit cã mã sufocã, am strâns pumnul şi...
- Pãi şi eu simt cã mã sufocã, tovarãşe Drãgan!.. Când şmecheria triumfã mai mult decât inteligenţa, ceva e putred!
Iar Drãgan a fãcut greaşala sã nu-i aprecieze contrarierea chiar într-atât de serios. I-a dat dreptate, i-a confirmat cã nemulţumirile lui sunt multe şi vechi, dar nu i-a spus de ce el se abţine de multã vreme sã punã degetul pe o asemenea ranã care nu se vindecã... I-a promis numai cã vor mai discuta despre asta şi, iatã cã nu mai are cu cine. Iatã cã a ajuns sã trãiascã disperarea de a se-ntreba dacã, mãcar, în fiul lui Neagu rãmãsese ceva din aceastã luciditate.
6
 Desigur cã un anumit rol a avut şi Claudia. Plãcerea ei de a conduce, de a avea cui sã facã servicii şi cui sã dea indicaţii, adicã de a avea importanţã sau de a fi flatatã ca soţia unei persoane importante pe care ea ştie s-o corecteze sau s-o perfecţioneze, o situa psihologic mai aproape de Saghin decât de soţul ei. ªtiindu-i ambiţiile, Drãgan putea deduce cã ea nu i-a putut fi lui Neagu sprijin şi sfãtuitor. ªi-a crescut cel mult bãiatul, adicã ferindu-l de o influenţã prea adâncã a spiritului „nepractic” al tatãlui sãu şi, poate, chiar cântându-i în strunã lui Saghin sau asociindu-se cu acela. Fapt este cã, bãiatul, inteligent şi capabil, bine format în nişte principii didactice rigide de cãtre personalitatea dominatoare a Claudiei, ajunsese în conducerea judeţenei de tineret şi, dupã cum spunea ea, „avea perspective frumoase” dacã va şti sã se despartã, acolo unde trebuia, de felul de a fi al tatãlui sãu.
Cam aşa avusese loc discuţia, atunci cînd Claudia venise la Drãgan sã se plângã şi Drãgan a tot ezitat s-o întrebe dacã ea încercase sã-şi sprijine bãrbatul, sau mãcar sã-l înţeleagã. Nu avea rost, se justifica el faţã de propriile întrebãri ce şi le punea acum, Claudia nu era o femeie care sã creadã o clipã cã s-ar putea sã nu-şi ajute bãrbatul. ªi-l ajuta, dar aşa cum considera ea, cum o împingeau ambiţiile ei, cum îi impuneau limitele ei. Ea nu putea sã-l înţeleagã, dar asta nu era o vinã. Nu toţi oamenii, mai ales cei din fibra din care era alcãtuit Neagu, puteau fi înţeleşi chiar atât de uşor.
Încercase doar o aluzie, ca un paleativ:
- Între unul ca Zarapciu şi unul ca el, cine crezi tu cã poate sã aibã dreptate?
- Zarapciu îl urãşte de moarte, rãspunse femeia aşa cum o împingeau preocupãrile şi interesele ei; când a demascat Neagu cabinetul acela unde se fãceau lucrãri de diplomã pentru conducere, el era tocmai pe cale sã termine facultatea. Nici nu ştiu dacã s-a mai prezentat.
- O sã-l lucreze...- se adaptase Drãgan la gândirea ei.
- Pãi la ce altceva s-ar putea aştepta; oamenii se ajutã între ei, îşi dau concursul; el o face pe superiorul şi-i batjocoreşte.
- Nu-l mai iubeşti, Claudia, nu-i aşa? Nu mai e nimic din iubirea voastrã de la început!
- Îmi iubesc familia, am grijã de evoluţia fiului meu...- rãspunsese ea cu demnitate.
- De ce nu te muţi cu el, acolo, poate i-ai fi de ajutor?
- Eu?
Contrarierea ei se adresa ideii de mutare, dar modul cum rostise accentuata întrebare putea sã se refere şi la ajutorul pe care i l-ar fi putut da.
ªi-ntr-adevãr, Neagu ar fi avut nevoie de ajutor. Ar fi avut. Nervii lui pesemne cã slãbiserã. Sau, poate, numai rãbdarea.
ªi, când rãbdarea asta nu l-a mai ajutat, a bãtut un om.
Dar nu era cum îl acuzau ãştia. Pentru cã el nu bãtuse; el lovise. ªi nu lovise un om, ci lovise ca sã rãstoarne ceva. Ca şi Drãgan în tinereţe: ca sã rãstoarne ce-l sufoca. Neagu era omul a cãrui loviturã ar fi putut sã-i trezeascã pe mai mulţi. Revolta poate sã dãinuie în mai mulţi, ca şi în el, în Drãgan. Importantã e lovitura prin care ea se manifestã; important este cel care o dã şi momentul în care o dã. El, Drãgan, se cunoştea prea bine: Pierduse acel moment. Neagu încã nu.
- Se simte încolţit soţul tãu; dar sã ştii cã nu numai el... - rostise atunci Drãgan eliptic, tocmai fiindcã se abţinea sã-şi dezvãluie femeii rezervele sale faţã de modul cum evoluau lucrurile spre o dictaturã tot mai rea, tot mai depãrtatã de populaţie; rezerve pe care doar Neagu i le ştia sau i le intuia – Dacã tu l-ai ajuta la locul de muncã ce i s-a dat.
- E cel mai pãcãtos loc din judeţ, poate chiar din ţarã!
- Crezi cã l-au trimis ca sã-şi rupã gâtul? – Întrebã Drãgan cunoscând pe pielea sa metodele.
-Nu mã intereseazã asta; mã intereseazã cã el nu vrea sã vinã de acolo. Se simte bine acolo; pesemne cã şi-a gãsit vreuna...
Ceea ce, pe Drãgan l-a fãcut sã reacţioneze aspru. Chiar foarte aspru pentru cã, de atunci, s-a rãcit ceva şi n-a mai avut de-a face cu nici unul dintre ei. Doar prin zvonuri, prin ecouri, aşa cum îţi vin fãrã sã vrei, din locurile cu care ai legãturi. Mai ales cã el a lipsit lungã vreme cu misiunea aceea ce i s-a dat în strãinãtate tocmai pentru a fi marginalizat. ªansa, dacã asta se poate numi şansã, a fãcut sã fie în ţarã atunci când a avut loc înmormântarea...
ªi, totuşi, peste rãstimpul ãsta mare, încã o imagine a lui Neagu, cu totul neconformã cu ceea ce ştiuse pânã atunci despre el, se face simţitã în amintirea lui Drãgan: aceea a unui Neagu afemeiat, aşa cum îl acuza Claudia.
„De ce stã acolo, de ce nu mişcã un deget ca sã vinã înapoi la casa lui?” - întreba Claudia cu glas tare, adresându-se unei conştiinţe unice care, poate, nu era alta decât a ei. ªi dãdea tot ea rãspunsul cu tristeţea aceea defãimãtoare a femeii care, negãsindu-şi fericirea în amor, tânjeşte, bãnuieşte şi invidiazã: „ªi-a gãsit, desigur, vreuna pe-acolo şi-o face pe principialul vorbind despre ridicarea locurilor rãmase în urmã!”... Atât. Nimic despre idealurile omului lângã care stãtuse atâţia ani, despre credinţele lui sau, mãcar, despre ambiţiile lui. Pentru cã, cine altul i-ar fi putut cunoaşte mai bine ambiţiile sau chiar modul cum se formaserã sau cum se accentuaserã ele în decursul anilor, în înfruntãrile cu tot felul de oameni, de pãreri, de ascunzişuri ale celor cu care lucra sau piedici puse de cei cu care intra în contradicţie?!...
Nimic. Mândrã în comportamentul ei de simbol al fiinţei jignite, Claudia ajunsese acea apariţie acrã a vârstei de declin, cînd femeii îi trebuie multã generozitate, voioşie şi candoare ca sã-şi mai pãstreze tinereţea. Cu coroana princiarã fãcutã din cozile unui anumit tipic activist provenit din sobrietatea învãţãtoarelor de ţarã, cu figura intransigentã a omului care are rãspuns pentru orice şi o concepţie în legãturã cu toate, cu lipsa de maleabilitate a celui cãruia îi convine mai degrabã sã ocroteascã decât sã iubeascã, fata îndrãzneaţã de odinioarã era o figurã autoritarã în viaţa oraşului. Cu chip auster, lipsit de zâmbet, ceea ce-i accentua dentiţia oarecum ieşitã în afarã şi ochii placizi pe chipul unei femei foste frumoase. Purta rochii lungi, întotdeauna puţin demodate şi eşarfe în culori sobre, ca de doliu, nesfiindu-se sã afişeze o anumitã dezamãgire provenitã din experienţa de viaţã care o fãcuse intransigentã.
Iar bietul Neagu, care ani de zile rãbdase sloiul ãsta de gheaţã cu principii osificate, ce avea despre el cel mult impresia cã este un nedescurcãreţ, fãrã sã ştie exact dacã îşi gãsise vreo femeie care sã-l spele, sã-l cârpeascã şi, eventual, sã-i dea şi o parte din cãldura de care atât de mult ar fi avut nevoie sufletul lui chinuit, cãpãta aparenţele unui crai cãruia nu-i mai prieşte viaţa de familie. El, care se înfrunta cu atâtea interese şi care avea de furcã, prin însãşi firea lui, prin nervul acela neliniştit cu care cãuta absolutul şi perfecţiunea, prin sensibilitatea aceea cu care suferea în faţa compromisurilor, prin luciditatea care nu-l lãsa sã se înşele, avea de furcã mereu cu oamenii care o fãceau pe pragmaticii urmãrind mai mult foloase decât bunuri cuvenite. El, acesta, apãrea deodatã ca un afemeiat despre care Fane Zarapciu, mişcându-şi cu umor parşiv cãrnurile putea face glume deocheate şi insinuãri care dãdeau destule satisfacţii în jur:
- Ehe, filosoful nostru cicã a ajuns la o formulã superioarã de fericire; sfera noţiunii de „Claudia” se interfereazã la el cu altele, creind un tot armonios şi-un echilibru de vârste. Ehe... e bine ca omul sã fie ceva mai filosof!... Când vorbeşte el despre drumul spre perfecţiune al fiinţei umane, ehe!...
Iar el, Drãgan, n-a înţeles atunci cã Neagu, sentimentalul Neagu nu fãcea faţã unor asemenea lovituri şi n-a mai apucat sã-i transmitã nici o încurajare.
7
Dar, în definitiv, de ce trebuia un om ca Neagu încurajat?
Nu ştia sã rãspundã la întrebarea asta decât prin încãpãţânarea unei intuiţii: da, trebuia încurajat.
Tot aşa cum n-ar fi ştiut sã explice exact ce-l obligase acum sã porneascã pe urmele bãiatului lui Neagu. Oare fãcea aceasta numai datoritã privirilor atât de dispreţuitoare cu care tânãrul îl ţintuise?
Desigur, privirile acelea îl confiscaserã; se înşurubaserã în conştiinţa lui şi-i comunicau tot ce aveau ele nevoie de a comunica, indiferent de localitãţi, de lumi, de distanţe. Altfel, cum s-ar fi trezit cu un asemenea gând atunci, dupã ce i-a telefonat lui Nereju, dupã ce şi-a dat seama cã fusese rãu inspirat pentru cã Nereju nu putea decât sã-l enerveze prin certitudinile lui de prost cu pretenţii?... Cum s-ar fi trezit imaginându-se stând de vorbã acolo, în biroul sãu larg, la bine cunoscuta sa masã de şedinţe sau, poate, la mãsuţa rotundã de lângã canapea?... Cum s-ar fi trezit imaginându-şi cã stãtea de vorbã cu Neagu şi cu fiul sãu?!...
Fusese obsedat de nevoia asta, pentru cã îşi amintea cum avea impresia cã ar fi stat de vorbã serios, ca şi cum ar fi avut de luat nişte decizii. Ba, mai mult, el, Drãgan, refuzând sã rãspundã la telefoane şi chiar cerând secretarei sã nu lase pe nimeni sã-l deranjeze vreme de vreo orã.
„Vreme de vreo orã”... Da, îşi aminteşte amãnuntul acesta cu exactitate, cu toate cã nu şi-ar fi putut spune, tot cu exactitate de unde veneau cei doi, pe unde intraserã în biroul acela, şi nici prea clar cum arãtau ei. Cum era îmbrãcat Neagu sau ce fel de gesturi fãcea fiu-sãu... Ba nu, bãiatul avea acele gesturi de fiinţã gânditoare pentru care totul e supus întrebãrii; gesturi caracteristice lui Neagu în clipele când chibzuia la ceva şi-şi plimba degetele rãsfirate prin dreptul nasului, adicã în dreptul privirilor pe care le aţintea în jos scormonitor. Le mai avea şi pe celelalte, tot ale lui Neagu, categorice, de convingere absolutã, cu degetele rãsfirate ale palmei lipite strâns pe tãblia mesei, când rostea unul dintre lucrurile asupra cãruia mintea sa deliberase.
Deci, asta înseamnã cã imaginea bãiatului îi era mai clarã decât cea a lui Neagu, sau cã fãceau gesturi la fel, când Neagu, când fiu-sãu, ca-ntr-un balet bine pus la punct, ori ca în acea comuniune de pãreri care conduce la o asemãnare în exprimare şi în gesticã... Iar el, Drãgan, fãcea şi el aceleaşi gesturi. Ca-ntr-un balet dirijat de cineva anume, de cineva care-l conducea şi-l manipula, era şi el robul gesturilor lor pe care le vedea ca prin ceaţã. A gesturilor pe care li le imita şi a nemulţumirilor lor pe care le încuraja. Ba, nu numai cã le încuraja, dar chiar le completa cu nemulţumirile sale la adresa starii de restricţii materiale şi de demagogie politicã la care se ajunsese, ne mai ţinându-se seama de ce se promisese cândva populaţiei... Da: îi completa; discuta, dar nu în contradictoriu. Ci, cu toatã precauţia lui care îl fãcea de obicei sã nu-şi facã publice nemulţumirile şi, cel mult, sã înfrunte tacit, acum se situa  foarte aproape de gândurile lor, doar cu unele precizãri fãcute de mintea lui mai vârstnicã şi mai experimentatã. Se-nţelegeau precum oamenii apãsaţi de aceeaşi nemulţumire şi, totuşi, discutau aprins; aprins ca atunci când ai lucruri grave de pus la punct, lucruri care mocnec în tine de mult. Iar el - îşi aude şi acum glasul - spusese foarte hotãrât secretarei: „Sã nu mã mai deranjeze nimeni; vreme de o orã sunt ocupat”... ªi chiar verificase capitonajul uşii duble. Ca sã se-nchidã bine, sã nu fie auziţi, cu toate cã nu avea cine sã-i audã dacã totul se petrecea în sinea sa.
Oare numai în sinea sa?... Punându-şi întrebarea, avea impresia cã lucrurile se petrecuserã aproape real, pentru cã îşi auzea glasul rostind clar cãtre secretarã: „Vreme de o orã...” „Nimeni; nu sunt pentru nimeni!”...
Dar oare despre ce discutaserã?
Îşi amintea, bineînţeles, cu exactitate şi asta. Îşi amintea perfect ce spunea fiecare dintre ei trei, aşa cum stãteau, la masa de şedinţe sau la cea rotundã de lângã canapeaua din pluş reiat, albastru, culoare care, de fapt, lui nu-i plãcea.
El, Drãgan, se ridica din când în când în picioare, plimbându-se prin camerã; se ridica şi rãscolea amintiri de aproape o jumãtate de veac, spunându-le - rãspunzând pesemne la întrebãrile lor - ce-l fãcuse sã devinã militant, ce-l fãcuse sã se încrânceneze în aceastã luptã şi ce-l fãcuse sã persevereze dându-i tot mai mult povara înregimentãrii pe mãsurã ce orânduirea de atunci, sau oamenii ei, sau, poate, nu oamenii, ci puterea aceea a lor nefastã cãuta sã-l înfrângã; sã-l facã sã renunţe... Dar, la fel de limpede, la insistenţele lor, recunoştea şi cât de dezamãgit devenise la bãtrâneţe, vãzând cã mişcarea aceea în care crezuse era acaparatã de nişte carierişti lipsiţi de caracter, slugarnici cu dictatura care venea de sus şi despoţi cu populaţia pe care o dezamãgiserã ca şi pe el. ªi se justifica, simţea nevoia sã se explice în faţa celor doi de ce intrase într-o asemenea mişcare, chiar dacã nu recunoştea faptul cã acum, la bãtrâneţe, nu mai gãsea o cale sã iasã:
- Nu puteam sã nu lupt împotriva nedreptãţii, asta e! Pentru cã nedreptatea era legiferatã de legile celor dinainte. Ba, poate, cea mai mare nedreptate era chiar aceastã legiferare a ei, a nedreptãţii. Iar eu, care luptam împotriva ei, eu eram un „element periculos” care trebuia prins şi arestat tocmai în virtutea legiuirii lor. Asta m-a încrâncenat; faptul cã oamenii pot face legi dupã cum le convine şi-ţi pot eticheta intenţiile tale dupã cum le convine! Asta m-a fãcut sã lupt şi sã ţin strâns cu dinţii!...
-Dar acum, nu fac şi ãştia legi dupã cum le convine?
- Pesemne cã ãsta-i statul, asta-i puterea; mi-am dat seama prea târziu.
- Tata spune lucruri pe care dumneata nu vrei sã recunoşti cã le-ai spune.
- Dar uite cã le spun!
- E prima datã când te aud. Eşti mai ascuns decât tata.
- Mai precaut. Sunt trecut prin mai multe.
- Prin mai multe; dar şi prin bune şi prin rele; nu mai ai consecvenţã.
- Vreau sã fiu eficient. Sã fiu sigur cã am posibilitatea sã schimb ceva.
- Deci stai la pândã.
 - Uneori e necesar. Lui ce i-a folosit cã a ieşit cu pieptul gol înainte?
- ªi dumitale ce-ţi foloseşte cã stai acoperit, fãrã sã acţionezi?... În tinereţe simţeai nevoia de revoluţie şi acţionai. Nu cumva te-a dezamãgit o asemenea revoluţie?
- Eu pot sã urãsc; eu îi pot dispreţui pe cei care fac demagogie ne mai ţinând seama de dezideratele revoluţiei, dar nu pot contesta nevoia de revoluţie. De asta, cu toate cã nu seamãnã deloc cu mine, pot spune fãrã îndoialã cã Neagu este un revoluţionar consecvent. O spun eu care, se ştie, întâi m-am trezit revoluţionar şi, pe urmã, m-au şcolit alţii sã fiu şi marxist, adicã sã învãţ perfidiile lor... Nu seamãnã cu mine, deci; dar eu am fost format de o epocã, iar el de alta. ªi, sã nu uitãm, cã între noi, între generaţiile noastre, chiar a mai fost una, pentru cã Neagu era fraged când alţii mã criticau pe mine pentru cã eram prea impulsiv, adicã prea dãruit şi explicau asta prin faptul cã nu aveam educaţe marxistã, cã eram sincer în simţirile mele de muncitor, adicã, dar nu vedeam lucrurile atât de ştiinţific pe cât le vedeau ei; nu-mi însuşisem adicã toate dogmele perfidiei lor... ªi nici n-am vrut sã mi le însuşesc! – strigã el deodatã – Pentru cã, uite, dogmele lor duc la demagogia de astãzi. Iar eu îl apreciez pe tatãl tãu pentru cã urãşte, ca şi mine, aceastã demagogie!... El era fraged atunci când ei mã criticau pe mine şi mã avertizau cã aş putea fi sancţionat ca deviaţionist; dar, în frãgezimea lui îl simţeam cum judeca şi nu lua în serios chiar toate lucrurile spuse de ãia. Aşadar, Neagu nu seamãnã cu mine, dar e tot ca mine un revoluţionar consecvent care-a ştiut s-arunce la coş prostiile cu care veneau ãia şi, format de ei, dar crezând şi-n ce aveam eu bun, sã meargã mai departe cu gândul. De asta se loveşte de ei exact cum mã lovesc şi eu. Numai cã, fiind mai tânãr, este mai impulsiv, iar eu vreau sã-l apãr pentru cã ştiu cât de ticãloşi pot fi şi cei cãrora le place dictatura, şi  cei care se supun ei.
- ªi atunci, de ce nu faceţi ceva ca sã-i rãsturnaţi?!
Aici, Drãgan rãmânea descumpãnit, spunând un lucru de care nu mai era chiar sigur, ca-n vremurile de altã datã:
-Rãsturnarea trebuie sã vinã din interiorul partidului. Poate cã te dezamãgesc, dar eu încã mai cred în forţa de perfecţionare a unui partid. Cei de bunã credinţã vom gãsi o cale!
- Aveţi dreptate: Mã dezamãgiţi; da!
- De ce?
- Pentru cã tata a cãutat sã-i gãseascã pe cei de bunã credinţã şi n-a gãsit prea mulţi, în afarã de dumneavoastrã. Se concentreazã prea mulţi laşi şi profitori la un loc.
Dar afirmaţia lui nu suna binevoitor, a împãcare, aşa cum ar fi arãtat sensul vorbelor. Suna ca un avertisment arãtând spre faţa tãcutã a tatãlui sãu. Într-adevãr, în ceţurile lui, Neagu tãcea într-un mod crispat, demonstrativ. Tãcea fãrã nici o bucurie cã ar fi apãrat de fiul sãu, ci cu umbra neagrã a unui exemplu rãu pe întreaga figurã.
- Aici m-ai înţeles aproape exact - rãspunse Drãgan – cei nu prea deştepţi, dar şmecheri profitã întotdeauna, faţã de oamenii cu adevãrat capabili, dar cinstiţi. Problema asta nu e rezolvatã în omenire şi, de aici, apar nedreptãţile.  Ne înţelegem perfect din acest punct de vedere.
- Voi v-aţi înţeles - ridicã atunci Neagu faţa sa neagrã, ca din sicriu, dar eu, prin asta, am pierdut totul!
- Chiar totul, nu mai crezi în nimic?- întrebã contrariat Drãgan, parcã presimţindu-l unde vrea sã ajungã.
- În cazul meu, nedreptãţile celor proşti şi şmecheri au reuşit sã mã ducã la groapã .
Neagu rostea vorbele acestea cu ochi atenţi, nedorind, pesemne, sã dramatizeze faţã de fiul sãu. ªi numai paloarea excesivã, lividitatea buzelor îi arãtau adevãrata stare. Pentru cã era vorba de o stare mortalã şi nu de sentimente vii. O stare care-l înnegrea, îl chinuia, îl anihila, fãcându-l, spre uimirea lui Drãgan care tocmai atunci ar fi simţit nevoia sã înceapã sã discute cu el, sã fie tot mai inexistent. Pânã când conturul i se şterse definitiv, ca o confirmare a ideii cã, într-adevãr, fusese înfrânt, anulat.
Bãiatul, însã, nu arãta deloc surprins. Liniştit, aşteptase pe scaunul lui destrãmarea oricãror urme, a ultimelor urme din prezenţa tatãlui, ca şi cum era firesc sã se întâmple astfel, sau, ca şi cum realitatea durã a vieţii îl obişnuise cu ideea aceasta şi, fãrã sã arate a remarca tulburarea lui Drãgan, îi spusese ca o confidenţã pe care o faci cuiva dupã ce ai aşteptat ca terţa persoanã sã nu mai fie:
- Sã fiţi convins cã, tot aşa cum legea de atunci vã catalogase pe dumneavoastrã drept element periculos, cei de-acum, cu care s-a înfruntat, l-au catalogat şi pe el la fel. Pentru ei şi pentru lumea pe care şi-au fãcut-o altfel decât cum visaţi dumneavoastrã, pentru interesele lor meschine, era şi el un element foarte periculos. S-o ştiţi dumneavoastrã!
Drãgan nu avu cum sã rãspundã decât cu nedumerirea durerii cã i se putea imputa lui aşa ceva:
- Parcã nu-mi spuneai „dumneavoastrã”; parcã eram mai apropiaţi; îţi sunt, totuşi, un fel de naş... Eşti finul meu, iar un fin înseamnã mult când n-ai copii!...De ce modul ãsta oficial?
- Aşa vorbesc eu când sunt indignat - rãspunse bãiatul fãrã sã facã nici o pauzã ca sã mediteze mãcar o frânturã de secundã la ce rostea: Sã ştiţi cã tata a fost un om mare. De-abia acum încep sã-mi dau seama de asta. Oamenii dumneavoastrã nu l-au înţeles sau n-au avut interes ca sã-l înţeleagã!
- Dar de ce spui „oamenii mei?” - întrebã Drãgan la fel de strâns, fãrã nici o pauzã dupã ultimul cuvânt al aceluia.
Figura juvenilã a acestui tânãr care nu avea nimic conformist în el, ba dimpotrivã, nãştea mereu o agresivitate cu care ar fi cãlcat în picioare orice i s-ar fi pãrut conformist, era o prezenţã acidã, pusã pe discuţii neiertãtoare. Drãgan îl simţea cã existã numai printr-o voinţã liberã. Nu-l mina, ca pe el, simţul cã ar putea pierde cumva ceva şi din pricina asta ezitã; adicã ezitã doar ca sã amâne sã cedeze. Bãiatul îl obliga sã-şi recunoascã limitele, sã fie mai puţin ascuns cu nemulţumirile şi sã vrea sã-şi înţeleagã partea lui de vinã. Iar el, într-adevãr simţindu-se vinovat, se pregãtea sã-i spunã ceva esenţial şi fãrã ocolişuri; ceva ce ţinea adânc de conştiinţa lui şi, care, poate c-ar fi îmblânzit privirile neiertãtoare ale bãiatului.
Dar atunci, încet, fãrã zgomot, uşa cabinetului sãu se mişcã şi, în deschizãtura ei, aşa cum apãrea când lucrau împreunã, discret, respectuos dar având întotdeauna de spus ceva important în urma unei discuţii care-i dãduse de gândit, reapãru, mai liniştit, mai luminat la faţã, Neagu.
- Vrei sã-l chemi! - îl apostrofã Drãgan nervos - Mai lasã-l, am de discutat cu el lucruri grave. De ce vrei sã-l chemi?
- Nu-l chem eu; se duce el, se duce el singur, fiindcã el singur ştie ce sã asculte şi ce nu - spuse Neagu liniştit şi cu faţa fireascã pe care o avusese bãiatul privind dispariţia lui de mai înainte.
ªi, într-adevãr, încet, fãrã grabã, dar şi fãrã sã-şi schimbe intransigenţa privirilor, silueta bãiatului se topi din faţa ochilor uimiţi, speriaţi aproape, ai lui Drãgan. Se topi; nu ieşi pe uşã. Uşa o închidea cu discreţie grijulie tatãl sãu. O închidea Neagu, cu acea grijã a omului care vrea sã spunã un lucru ce trebuie sã rãmânã acolo, între ei doi numai.
ªi, fãrã sã-i pese de tulburarea pe care Drãgan o trãia ca rod al uimirii dar şi al supãrãrii cã fusese întrerupt de la ceea ce voia sã-i spunã bãiatului, îl privi cu ochii sãi la fel de acizi, doar mai puţin juvenili în febrilitatea ideilor ce fierbeau în ei, spunându-i îngrijorat:
- Sã ştii un lucru: mã tem cã fiul meu şi-a pierdut orice încredere. El n-o sã mai vrea sã lupte în nici un fel... ªi-a pierdut încrederea şi nu mai are nici pentru ce lupta. Gândeşte-te bine la pericol: În felul ãsta se va produce o cu totul altfel de revoluţie... Oamenii nu vor mai fi deloc oameni... Îi paşte pe toţi neantul, cum m-a pãscut pe mine, ultimul care am mai crezut cã se poate salva ceva.
- Dar eu?... Ce, şi eu cred cã se mai poate salva ceva!
- Dumneavoastrã nu credeţi nimic – redeveni Neagu protocolar şi rece – Dumneavoastrã ştiţi prea bine cã aţi pierdut totul de mult. Dumneavoastrã...
- Taci!
Atât strigã Drãgan: „Taci!”... Ca şi cum fãcându-l pe acela sã tacã, ar fi dispãrut şi adevãrurile negre pe care i le spunea.
Sau, poate cã nici asta nu strigã. Strigã ceva gâtuit, ca sã acopere afirmaţiile omului din faţa sa. Sã le acopere, sã le respingã. Pentru cã, acum îşi dãdea seama: de ele îi era fricã; la ele nu voise sã ajungã.
Striga. Dar striga altceva. Striga la secretarã. Striga, aşa cum ea nu-l auzise niciodatã:
- De ce l-ai lãsat sã intre? Am spus sã nu laşi pe nimeni! Pe nimeni!...
-Dar n-am lãsat pe nimeni, spunea aceea cu ochii mari, mai mult decât surprinsã de o asemenea ieşire... N-am lãsat pe nimeni.
- Pe nimeni?
Dându-şi seama de starea tulbure pe care i-o dãdeau acele semnale nefaste pe care i le transmitea inima în palpitaţiile ei, Drãgan gemu greu întrebarea, cuprinzând cu priviri total neînţelegãtoare întreaga lãrgime a cabinetului. Cu covorul mare, cu pluşurile nesuferit de albastre, cu plafoniera vibrând încã sub apãsarea geamãtului sãu provenit dintr-o durere neclarã ce i se fixa acum în umãr.
Fãrã cei doi, era gol şi ameninţãtor biroul. Sau, poate, cu lemnul brun al mobilei şi pluşurile albastre, era chiar batjocoritor.
- Sã-mi faci forme de concediu, îi spuse el secretarei ruşinat s-o priveascã. Sã-mi faci formele de concediu şi sã-mi spui când sunt gata.
                              ************************************

 Alte volume ale lui Corneliu Leu puteti comanda
cautând alfabetic numele autorului la adresele:
www.amazon.com   şi   www.corectbooks.com    
sau direct la:
http://www.amazon.com/s/ref=nb_sb_noss?url=search-alias%3Dstripbooks&field-keywords=Corneliu+Leu
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971