Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Articole de Viorel ROMAN, Mihai BERCA, Alin FUMURESCU, Magdalena Albu, Adrian BOTEZ, Gavril CORNUŢIU, Al. Florin ŢENE, Dona TUDOR, Dan ODAGIU- Partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Partea VII
Articole de Napoleon SĂVESCU, Gavril CORNUŢIU şi Sorin GOLEA - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Marin SORESCU tradus în franceză de Constantin FROSIN,
„Jocuri de cuvinte” de Dimitrie GRAMA - „Sonete erotice” de Ioan LILĂ
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU- Partea II
Oportunităţi de afirmare literară prezentate de Nicolae BĂCIUŢ;
Recenzii de Adrian BOTEZ, Octavian CURPAŞ, Melania CUC, Ionuţ CARAGEA, Manole MOSCU, Eugen CRISTEA, Luminiţa ALDEA, la cărţi de Eugen EVU, Ioana STUPARU, Ionuţ CARAGEA, Theodor DAMIAN, George ROCA, Grigore AVRAM, George TĂUTAN, Al. Florin ŢENE, Paul POLIDOR, Ovidiu CREANGĂ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
şi un „Dosar din câmpul literelor” alcătuit de Corneliu FLOREA, Florentin SMARANDACHE şi T. DUNGACIU despre: CONTROVERSĂRILE PRODUSE DE EXIBIŢIONISMUL CRITIC.- Partea I
Dosar din câmpul literelor - Partea II
Partea III
Napoleon SĂVESCU,- Radu MIHALCEA, Florentin SMARANDACHE , Zaharia BALA Prezentaţi de Gheorghe BUDEANU, Gheorghe ZIDARU, Octavian CURPAŞ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Partea II
Partea III
Lenin a fost homosexual - Partea I
Partea II
D’ALE LUI MARDALE
Rubrica lui Ioan LILĂ
Rubrica Elisabetei IOSIF
DOUĂ NOI COMPOZIŢII ÎN IMAGINE MUZICĂ ŞI TEXT
Identitatea lui Ion Popescu
PAGINA A CINCEA

IMPORTANŢII ROMÂNI AI STRĂINĂTĂŢII ŞI AI ŢĂRII LOR - Prezentarea unor REVISTE ROMÂNEŞTI ŞI A UNOR GAZETARI ROMÂNI, DIN S.U.A.

 

 

                   REVISTE ROMÂNEŞTI ŞI GAZETARI ROMÂNI, DIN S.U.A.


Încă din 2008-2009, am reuşit să creez o punte de suflet (şi românească, de durere şi dor...), cu o primă revistă a românilor din California: revista Clipa, condusă de „Director Publisher”, DWIGHT LUCHIAN-PATTON şi de „Editor in Chief”, VERA LUCHIAN-PATTON. Aceştia, precum şi ceilalţi redactori şi colaboratori onorifici (Preot Chris Terhes, Eduard Ovidiu Ohanesian, Viorel Roman, Germania, Rev. Lazar Gog, Mariana Cristescu, Lazar Ladariu, Dr. Emil G. Onet, Gino Dobrescu, Octavian Curpas, Rev. Fr. Aurel Sas, Viorel Baetu, Germania, Nicolae Balint, Romania, Florentin Gurau, Romania) - sunt, toţi, români patrioţi, de mare valoare de Duh şi cărturărească, unii din România, dar, şi mai mulţi dintre ei,  români, aruncaţi de valurile unei istorii nedrepte şi vitrege, pe multe alte tărâmuri şi ţărmuri de lume… -  şi voiau să afle, prin mine, despre soarta şi, mai ales, semnificaţia profundă a pierderii, de către români/România, a Insulei Şerpilor (Nu vrem să uităm Insula Şerpilor!, Insula Şerpilor – forţa de echilibru mistic a României), despre soarta revoltei tinerilor basarabeni, ridicaţi, cu mâinile goale, cu un curaj părând nebunesc, în aprilie 2009, contra regimului comunistoid al lui Voronin (Requiem pentru Basarabia, România, “moldovenii” şi…”drăguţul de-mpărat”), dar şi adevăruri despre eroi, martiri şi genii româneşti (Sfinţi militari, genii protectoare de neam, mucenici şi martiri ai credinţei: Mihai Eminescu - 1850-1889)…

Deci, erau/sunt într-o “priză” de interes şi de participare spirituală continuă, la viaţa Cetăţii Româneşti! Nu cum sunt cei din jalnic-trădătoarea (de interes naţional), “aplaudaca” şi “yesmen-ita” noastră “intelighenţie” …locală, de doi bani grămada!
…Am fost absolut uluit de promptitudinea cu care Clipa californiană,  această revistă a românilor “de peste mări şi ţări” mi-a publicat, ÎN REGIM DE URGENŢĂ, un articol despre neregulile flagrante ale bacalaureatului românesc-2010, organizat de un ministru al cărui loc ar trebui să fie în banca de elev, iar nu pe fotoliul marelui Spiru Haret: ESCROCHERIE MINISTERIALA, IPOCRIZIE AROGANTA ŞI BRIGANDISM PSEUDO-INTELECTUAL  (Observaţii asupra aşa-zisei probe orale de Română – 15-17 februarie, bacalaureat 2010)…Aceşti fraţi români, din diaspora, sunt infinit mai vii, deci mai interesaţi de realitatea românească, şi şi-au păstrat forţa şi “viteza de reacţie” faţă de eveniment – INTACTE!!!
...Anul 2010 a însemnat, pentru mine, întâlnirea cu  români încă şi mai nostalgici şi (dacă ar fi fost posibil acest lucru...) şi mai „fierbinţi” de dorul de atât de depărtata, spaţial, Patrie – pe care şi-o poartă, precum pe o mare binecuvântare sau blestem, în mijlocul de Vatră, al Sufletului...

În primul rând, cu „timidul” (cum singur se defineşte...dar cât de arzător, în verb!) VIOREL NICULA, acest „factotum” al bravei, splendidei şi de toţi românii americani cititei reviste (...până în Hawaii şi...retur!), din Sacramento/California - Mioriţa USA. Cu o prietenie de un firesc cuceritor, VIOREL NICULA mi-a făcut onoarea de a-mi propune să mă număr printre redactorii revistei sale – şi, fireşte, am acceptat, cu multă bucurie! Mioriţa USA nu se desprinde cu o „iotă ori cirtă”, de „cordonul ombilical” al realităţii – mai ales, de acea realitate asupra căreia românii „diasporeni” au dovedit că pot avea o strălucită, benefică influenţă. Spre exemplu, numărul 38, Anul IV, din mai 2010, a izbândit să realizeze adevărate acte de  vigilenţă a Duhului Românesc, de bravură intelectuală şi patriotică:   
- A fost prima revistă din lume, care şi-a exprimat condoleanţele, către statul polonez, pentru tragedia de la Smolensk!
- După editorialul Mereu aproape de Polonia, urmează articolul problematizant, faţă de tragedia (şi!) Poloniei contemporane: A căzut un avion…şi, din nou, « a murit puţin » o ţară!, de Adrian Botez.
- Apoi, articolul Simonei Botezan, in memoriam prof. Liviu Librescu (Profesorul Liviu Librescu – în memoria eroului român de la “Virginia Tech”) – Liviu Librescu, profesorul român-erou, cel care, cu preţul vieţii sale, a salvat vieţile studenţilor dintr-o sală a Universităţii Virginia Tech, pe 16 aprilie 2007, atacaţi de un asasin psihopat!!!
- O nouă biserică românească, în zona Los Angeles, a arhim. NICODIM – este semnul de recunoştinţa al preotului Gh. Naghi, pentru împlinirea unui gând măreţ şi sfânt.
- Şi un semnal de alarmă: Ambasada culturii noastre  în SUA riscă să se închidă! Le mulţumim…”partidului” şi dlui Director al ICR, Patapieviciu…!!!

...Dar şi în Arizona trăiesc români cu multă NEATINSĂ şi NEÎNTINATĂ vlagă valahă - şi cu şi mai multe amintiri şi doruri... ! Phoenix Mission Magazin şi Arizona New Homes. Prima dintre ele care mi-a făcut onoarea să-mi găzduiască opinii şi comentarii/atitudini cetăţeneşti a fost Phoenix Mission Magazin (prin atât de binevoitorul domn OCTAVIAN CURPAŞ) – care a dovedit nu doar deschidere de comunicare cu tot ce este românesc, în ţara numită România şi în Lumea care « găzduieşte » români – dar şi preocupări şi îngrijorări, foarte sincere şi reale, în legătură cu greşelile şi gafele (şi... « ticăloşiile » !) politicii româneşti contemporane ! Pe de o parte, mi-a făcut onoarea să-mi ofere pagina web pentru interviul meu, luat unui mare Duh Românesc al diasporei româneşti, din Australia – IOAN MICLĂU, pe de alta, recenzia la o carte a dlui Theodor Codreanu (Polemici incorecte politic), carte recenzată şi recenzie (O primă pagină la dosarul procesului, de data aceasta, autentic, al comunismului : « Polemici incorecte politic, de Theodor Codreanu) - care deschideau larg frontul, pentru o discuţie asupra ipocriziei politice mondiale, în general, şi, în particular, asupra neroziei/mişeliei... « cu ştaif » şi « direcţie », a dlui N. Manolescu (preşedinte al USR, ambasador UNESCO la Paris... şi autor al unei incredibil de subiective Istorii a literaturii române!!!) de a-l oferi românilor, drept « canon »-reper spiritual durabil (« în veac » şi... « peste veac » !), pe dl Mircea Cărtărescu, în locul lui... EMINESCU!!!

...Nu pot decât să-i felicit, din străfundul inimii şi sângelui meu, pe aceşti fraţi din depărtări, care se dovedesc atât de aproape de ţară, de România în care mai toţi intelectualii adevăraţi dorm, iar cei « de mucava », confecţionaţi (mediatic !) de regimurile succesive (Iliescu-Constantinescu-Băsescu), se prostituează cu zel, de/cu zor şi...penibil de insistent !
...Cine ştie, poate că n-ar fi o idee chiar stupidă să fie ales viitorul preşedinte al României nu din « Fanarul local », ci din această diaspora neatinsă de Moartea Duhului şi de Boala Cronică a Ne-Veghii de Neam...Cum ziceam într-un articol recent (Cazul Dacia), poate că mediul străin, nu de la început şi nu totdeauna extrem de călduros, în care au fost nevoiţi să se transfere (NU de bunăvoie, ci din pricini total independente de dorinţele şi năzuinţele lor şi ale familiilor lor !) şi să-şi re-înceapă de la zero/să-şi re-clădească, piatră cu piatră, VIAŢA şi ROSTUL FIINŢEI LOR, uneori strângând amarnic din dinţi... - i-a făcut pe aceşti buni, vii şi, deci,  calzi până la incandescenţă, români – să se potrivească la spusele lui Petre Ţuţea, despre diferenţa dintre caracterul-profilul moral şi comportamental al « românilor de curte/domestici », şi cel al aromânilor - din Grecia, Bulgaria, Serbia etc. – unde, în fiece noapte (...şi nu acum o mie de ani, ci chiar în anul de graţie 2010 !!!), sunt siliţi să-şi apere, cu toporul în mână, la poarta gospodăriei lor, dreptul la existenţă fizică ! – sunt siliţi să-şi apere, deci, existenţa  lor şi a familiei lor, în faţa unor « băştinaşi » profund xenofobi, care ies din cârciumi « pentru a bea sânge de valah blestemat » : « “Mă întreba Marin Preda cum era cu macedo-românii şi i-am zis : domnule Preda, macedo-românii nu sunt români, sunt super-români, români absoluţi. Atât de năpăstuiţi şi goniţi, au instinct naţional de fiară bătută.Iar eu şi dumneata, pe lângă ei, avem forţa domestică de raţe.Macaim. Am stat cu macedo-români în temniţă. Ii băteau până îi omorau, dar ei nu declarau nimic. Au o bărbăţie perfectă.”

…Da, mulţi dintre românii-gazetari, din SUA, se potrivesc (destul, ba chiar surprinzător de bine!) acestui “tipar ţuţian”…Este o temă de reflecţie (şi de ruşine, pentru noi, “domesticii măcăitori”…), nu credeţi?!

                                                                                                                prof. dr. Adrian Botez




 Gheorghe BUDEANU

                    NAPOLEON SĂVESCU AFIRMĂ :
                 „NOI NU SUNTEM URMAŞII ROMEI”




Napoleon Savescu s-a nascut la 24 iunie 1946 la Bucuresti. A absolvit Medicina. Acum 33 de ani a parasit Romania, dominata de comunismul lui Nicolae Ceausescu si s-a stabilit la New York. Acolo a perseverat in domeniul medicinei, astazi fiind desemnat printre primii 100 cei mai buni doctori internisti din SUA.

Dr. Napoleon Savescu este presedinte si fondator al societatilor „Dacia Revival International Society Inc.” si „The Romanian Medical Society of New York”. Este una dintre cele mai cunoscute personalitati ale comunitatii romano-americane. De mai multi ani, dr. Savescu se straduieste sa reinvie preistoria poporului nostru daco-roman, aparuta in bazinul Carpato-Danubian cu mii si mii de ani inainte de nasterea lui Hristos. In cartea „Noi nu suntem urmasii Romei”, el demonstreaza nu numai originea mai putin cunoscuta a poporului nostru, dar si expansiunea in timpurile uitate ale preistoriei.
 
Ultima data dr. Savescu a venit la Chisinau la sfarsitul lunii iulie, cu ocazia prezentarii aici a cartii sale “Noi nu suntem urmasii Romei”.

„In 1976 am depus flori la monumentul lui Stefan cel Mare”
 
- Domnule Savescu, cine sunt parintii dumneavoastra?

- Tatal meu a fost colonelul Savescu, fost sef al apararii antiaeriene a Bucurestiului in timpul razboiului. Si-a facut studiile in Germania – matematica superioara, astronomie si balistica. Pe vremea lui Hitler, lucra in Germania. Cand a vazut ca lucrurile s-au incurcat mult, s-a intors in Romania, unde s-a casatorit si a avut doi copii: pe mine si pe sora mea, Aida Savescu, cantareata de opera. Pe linia tatalui, sunt moldovean get-beget. Bunicul era dintr-o comuna de langa Iasi, care se numea Saveni. Avea o moara, la care venea lume multa.

- Numele Savescu de la comuna vi se trage?

- S-ar putea sa fie… Mai tarziu, Savenii au fost inghititi de Iasi, au disparut. Bunica era si ea moldoveanca, dar din partile acestea, de la Ivancea. In 1976, am incercat sa vad locurile bunicii. Am ajuns la Chisinau. Mi-a placut, dar mi se parea ca nimeni nu mai vorbeste romaneste pe aici. Aveam un ceas american care canta muzica scotiana la fiecare ora. Am intalnit o tiganca care vorbea romaneste. Vindea flori in centrul Chisinaului. M-a intrebat daca nu vreau sa-i vand ceasul. I-am spus ca nu. „Iti dau toate florile”, zice ea. Si m-a dus undeva in parc, langa statuia lui Stefan cel Mare. Mi-a dat trei cosuri cu foarte multe flori. Venisem din Romania cu un autobuz, impreuna cu 41 de doctori. Si le-am spus: „Am toate florile astea, le ducem la Stefan cel Mare”. Imediat a aparut la toti sentimentul patriotic. Am poze foarte frumoase de atunci: un cortegiu de medici din Romania care inunda cu flori spatiul din jurul monumentului. Anii au trecut si l-am cunoscut pe ambasadorul Republicii Moldova la ONU, Tudor Pantaru, un om deosebit, pe care l-am respectat si am ramas prieteni. Datorita lui, am revazut, acum trei ani, Chisinaul. Azi, lucrurile mi se par schimbate. La aeroport, peste tot lumea vorbeste romaneste. Unii vorbesc si ruseste. Evident, nu poti sa le interzici, caci aici s-au nascut…

- Si americanii educa sentimentul internationalist?

- Americanii au scoli pentru toate nationalitatile din lume. Toate sunt insa pana la un punct. In momentul in care vrei sa ocupi o pozitie intr-un sistem in care sa primesti bani americani, daca nu stii engleza, nu poti sa intri.

- Atunci, in 1976, n-ati ajuns la Ivancea?

- Nu, nu mi-au dat voie sa ies din Chisinau. Aveam un ghid care vorbea perfect romaneste. L-am intrebat: esti roman? Mi-a raspuns cu un fel de ura: “Nu”. Am mers mai departe. Am ajuns la Bender. Nu ne-au dat voie sa fotografiem cetatea. Aveam un aparat foto si am facut cateva poze. Ghidul s-a uitat la mine, dar n-a zis nimic. A fost un om amabil, cine stie ce probleme avea si el… Anul trecut, m-am reintors la Chisinau. Tudor Pantaru a vrut sa ma duca la Cricova, sa vad cramele. Am refuzat: am venit pentru o zi si vreau sa vad Ivancea, Orheiul. Am ajuns acolo si el mi-a facut cunostinta cu Andrei Vartic. Am ramas impresionat de acest om si de ceea ce a facut el. Mi se pare ca a facut mai mult decat multi romani din Romania si de pretutindeni pentru neamul romanesc. Pastrez legaturile cu el.
 
- Ati gasit la Ivancea rude?

- Nu, au disparut.

„In America, inteligenta m-a ajutat sa fac bani”

- Cand ati plecat in America?

- In 1977. Am simtit ca situatia din Romania te ingradea si nu mai puteai face nimic. Era un plafon peste care nu mai puteai trece. Devenisem un chirurg bun, dar asta nu ma salva. Ca sa plec, m-a ajutat Ambasada americana din Bucuresti. O persoana de la ambasada m-a inclus pe o lista speciala, pe care Ceausescu a semnat-o cu scarba: „Sa plece astia din tara!” Si am plecat. Dupa ani de zile, l-am intalnit pe acel om de la ambasada, David Fundenburk, ajunsese congresman. L-am ajutat in campaniile electorale cu bani. Intr-o zi, a venit din Carolina de Nord la New York ca sa vada cine e omul care il ajuta cu atatia bani si de ce. Si i-am spus adevarul: „Tu ai fost cel care mi-ai schimbat viata cand eram in Romania si nu puteam sa plec”. L-am dus la Societatea doctorilor romani „Pan America”. Colegii m-au intrebat: „De ce il onorezi?”. Le-am raspuns: „Am fondat aceasta societate si cu ajutorul acestui congresman”.
 
- Dar de unde avea Napoleon Savescu bani ca sa-l ajute pe viitorul congresman?

- Din inteligenta.

- Ati lucrat ca chirurg in SUA?

- In SUA am fost, initial, chirurg la un spital, apoi am facut medicina de urgenta – traumatologie, dupa asta – medicina interna. Am fost nominalizat de curand printre cei mai buni 100 de doctori internisti din America. Datorita clinicilor mele medicale, sunt mai bine stabilit din punct de vedere material decat ati crede.
 
- Locuiti la New York?

- Da.

- E adevarat ca, in America, sunteti presedinte a doua societati?

- Da, una din ele a fost fondata pe baze medicale. Cand am sosit in America, n-am gasit pe cineva care sa ma ajute. A trebuit sa ma catar singur in piramida vietii. In momentul cand mi s-a parut ca am ajuns pe o platforma buna, am hotarat ca romanii trebuie sa fie ajutati. Sunt oameni inteligenti care, atunci cand sosesc intr-o tara straina, nu le este usor. Asa am fondat Societatea doctorilor romani din America, care a devenit, in momentul de fata, mai mult decat prestigioasa. Este considerata cea mai puternica organizatie romaneasca profesionala peste granitele Romaniei. L-am avut ca invitat si pe Emil Constantinescu, in momentul cand candida la presedintie. I-am facut si dansului un “fine leasing”. Nu ne-a uitat. De cate ori vine in America, ne intalnim. La fel, cand vin eu in Romania. Acum doua zile, m-a invitat la Cotroceni, unde i-am prezentat cartea mea “Noi nu suntem urmasii Romei”. A fost surprins: “Va ocupati si de altceva in afara de medicina?” A doua societate pe care am facut-o a fost Reinvierea Daciei. Cred ca in spiritul acesta trebuie sa actionam si sa gandim cu totii.
 
As renunta la medicina ca sa ma ocup de preistoria poporului roman

- Ati scris “Noi nu suntem urmasii Romei”. Premiera mondiala o faceti la Chisinau. Cum s-a intamplat ca un medic are o atractie deosebita fata de preistoria dacilor?

- Tot timpul am fost curios sa stiu cine sunt strabunii nostri si de unde au venit ei. Niciodata nu s-a spus clar. Eram in clasa a patra elementara cand ni se spunea ca limba romana este o limba slava. Ca la dumneavoastra. Astazi – cu putine influente latine. Intre timp, spre ghinionul conducatorilor de atunci ai Tarii Romanesti, au aparut niste cantece italiene ale lui Domenico Modunio, in care limba italiana semana atat de mult cu limba romana, incat mi se parea ca nu mai are rost nici pentru un copil din clasa a patra elementara sa gandeasca ca am fi de origine slava. Lucrurile in Romania au evoluat si ni s-a spus apoi ca noi, de fapt, ne-am trage de la Roma. Am crezut si asta, dar tinand cont de ceea ce mi s-a intamplat la o varsta frageda, am avut dubii. Au trecut anii. Eram student la medicina. Un coleg de-al meu, ungur, a hotarat sa se duca la bunici, la Targu Mures, ca sa se pregateasca de examene. Era o vara caniculara. M-a invitat si pe mine cu el. Sigur ca in acel moment Loţi nu a stiut ce face. M-a dus la Targu Mures, unde familia lui nu vorbea romaneste. Bunicul lui, care infiintase Biserica adventista a Ardealului, avea o singura carte romaneasca printre miile de carti unguresti. Era o carte a lui Densuseanu – “Dacia preistorica”. Si atunci mi-am zis: “Domnule, mai sunt si alte opinii despre istoria poporului roman!”

- Intamplarea a facut sa va deschideti ochii?

- Faptul ca am ajuns in America si ca am o situatie materiala confortabila m-a ajutat sa-mi dezvolt aceasta pasiune. In America, fiecare grup etnic are mandria lui. Grecii au mandria lor, sunt foarte puternici. In America ai posibilitati nelimitate de a deveni destept peste noapte. Te duci la o librarie, spui doar cuvantul “Dacia” si astia iti dau indata mii de subiecte despre Dacia. Ti le aduc din Elvetia, din Franta, de peste tot. In felul acesta am devenit destept. Dintr-o pasiune mica, m-am trezit asa de mult preocupat in problema asta, incat imi vine uneori sa renunt la medicina si sa ma ocup doar de preistoria poporului roman.

- Faceti opinie in societatea americana privind preistoria romanilor?

- Sunt invitat la conferinte, in special – de macedoromanii din America. Lumea este interesata de aceasta noua prezentare a poporului daco-roman. Datele pe care le-am adus in plus apartin cercetatorilor impecabili din toata lumea, care sustin de ani de zile ca spatiul carpato-danubian a dat nastere Europei. Romania este vatra Europei. Cand Europa a fost acoperita de doua ori de o hala de gheata, cum a fost ultima, cea alpina, singura arie ramasa neacoperita era cea din Carpatii de Jos. Or, nu putea sa apara o civilizatie in aria Germaniei, aflata atunci sub calota de gheata. In plus, marile civilizatii au aparut la gura de varsare a marilor fluvii: chinezii – la gura Fluviului Galben, indienii – a Gangelui, egiptenii – a Nilului. In acest context, nu puteau occidentalii sa apara la gura de varsare a Rinului, Senei sau sub gheata. Sa fim oameni seriosi, ca si prostia are o limita. Sunt si alte teorii care ne ajuta. Bunaoara, “teoria sarii”. Popoarele au aparut in ariile unde predomina sarea. Sa ne amintim ca soldatii romani erau platiti nu cu aur, ci cu sare.
 
- Care este esenta cartii Noi nu suntem urmasii Romei?

- Cartea mea are trei capitole distincte. In primul capitol, “Noi nu suntem urmasii Romei”, arat clar si convingator de ce trebuie sa renuntam la ideea impusa de un preot care se numea Miron Costin si care a spus: “Noi de la Ram ne tragem”. Ideea a fost preluata de Scoala Ardeleana care, din mandrie nationala si dorind sa apartina unui grup important, in lupta contra ungurilor, a zis: “Sigur, noi suntem urmasii Romei!”. Bogdan P. Hasdeu s-a opus acestei idei si a zis: “Nu distrugeti istoria acestui popor!”. Multa lume nu l-a ascultat si am ajuns unde am ajuns.

- Si Iorga, nu numai Hasdeu, a sustinut acelasi lucru…

- Absolut! Capitolul doi, “Epopeea poporului carpato-danubian”, este unul mai delicat. Grecii au epopeea lor. Romanii, prin “Eneida” lui Virgiliu, a lor. Singurul popor mare si important din Europa care nu are epopeea sa este cel roman. Si atunci am scris “Epopeea poporului carpato-danubian”, bazata pe date noi.

- Cum ati adunat aceste date, sunt ele convingatoare?

- Cand am scris despre alesul zeilor, Alexandru Macedon, imi trebuia sa stiu cum a fost vremea in Irak in anul 317 i.e.n, in cutare zi. Am gasit cu ajutorul computerului: batea vantul… Pe Columna de la Roma putem vedea chipuri de daci care numai a fi cotropiti nu par. Sunt oameni mandri, inteligenti, imbracati frumos, curati. Se pare ca civilizatia dacica, prin unele personalitati, a influentat mult timp inainte civilizatia moderna, cel putin pana la Constantin cel Mare. Cand Herodot a spus cine sunt dacii, ei traiau de mult pe acest pamant. Erau cei mai viteji dintre toti tracii. Vorbeau o limba clara. Ii place, nu-i place lumii, dar asa e scris peste tot in istorie: dacii au fost primii locuitori ai Europei. Apoi au venit peste ei grecii. Mai tarziu – slavii, ungurii, care au reusit sa patrunda in Transilvania abia in sec. XI. Si toate aceste popoare s-au gasit acuma ca sunt la ele acasa si ne pun conditii de intrare in Europa! Noi nu avem nevoie sa intram in Europa. dar Europa noi am fondat-o si nu trebuie sa rugam pe nici un cotropitor ca sa ne primeasca in tara noastra. Aici ne-am nascut, aici suntem si aici vom fi.
 
Eminescu ar spune: totul trebuie dacizat

- Care e atitudinea oficiosilor de la Bucuresti fata de teoria dvs?

- Deschideti cartea la pagina doi. Acolo este raspunsul nostru pentru toti oficiosii care vor s-o citeasca. Credeti ca ne vor da dreptate, dupa ce au muncit ani de zile si au dat teze de doctorat pe o ipoteza care nu e adevarata? Cum sa arunce ei toata munca lor la gunoi? Ei nu au mila si nu trebuie sa-i condamnam.

- Dar ce zic americanii, bunaoara?

- La New York pana si portarii stiu ca noi nu suntem urmasii Romei.

- Ce-ar spune Eminescu?

- Ar spune frumos: totul trebuie dacizat. In ultima calatorie facuta in Carpati, impreuna cu o echipa din 15 oameni, printre care generalul Spiroiu, fostul ministru al Apararii, actualul reprezentant al Romaniei la ONU, si consilierul principal al societatii “Reinvierea Daciei”, senatorul Boiangiu, alte personalitati din Romania, am umblat zece zile pe la cetatile dacice. Trebuie sa stiti ca este un acces foarte greu la aceste cetati. Drumuri nu exista sau sunt drumuri forestiere, trebuie sa mergi cate 10-15 km pe jos. Muntii Carpati sunt furiosi, demoleaza cararile, zilnic ploua…

- Aveati calauze?

- De multe ori, calauza e Andrei Vartic si cativa oameni, stalkeri din zona, care stiu sa vorbeasca si cu ursul, si cu albina, si cu muntele.

- Aceste zone ar putea deveni turistice?

- Sigur. Poate ca ultima intalnire cu domnul Emil Constantinescu va misca lucrurile din loc.

- Dar nu credeti ca ele sunt pentru cercetari serioase?

- Va reproduc cuvintele pe care le-a spus generalul Spiroiu: „Dupa ce am vazut aceste locuri, consider ca fiecare dintre cei ce vor sa candideze pentru o functie guvernamentala si, in special, pentru functia de presedinte, trebuie sa viziteze Sarmisegetusa”. Aceste cuvinte spun totul.

- De ce in ultima calatorie in Carpati ati mers cu militari, cu persoane de stat, si nu cu oameni de stiinta?

- Pentru ca oamenii de stiinta, ca Glodaru, Ferenz, sunt de mult timp acolo si fac ceea ce n-ar trebui sa faca: intra cu buldozerul in zidurile dacice fara sa le pese, le distrug, isi construiesc cabane arheologice, smulgand pietre din zidurile dacice. Vin acolo pentru 2 saptamani. Daca ploua, stau in cort, beau o tuica, se imbata, ies afara si… au scris lucrarea. Apoi se intorc la universitate. Cu doua saptamani de cercetare nu faci nimic. Am pus in carte o poza, in care trei sunt cu sapa, doi – cu mapa, iar doi – cu roaba. Nu se face arheologie cu sapa. Mie mi-a placut ce a spus Andrei Vartic: arheologia se face pe grupuri pluridisciplinare. Trebuie sa aduci specialisti din toate grupurile ca sa intelegi care a fost situatia militara oferita de Sarmisegetusa. Gasesti pe aici pietre din granit fasonate de peste 10 tone, ramase prin rapi salbatice. Ele au fost baza unei Columne, facute de niste tarani daci care au fost mandri si bucurosi sa-i afle pe romani si sa-i invete ce sa faca cu banii. Iar romanii, cu banii furati de la daci, au facut cea mai lunga serbare din istoria omenirii. Sarbatoarea romanilor, cu placinte, vin si distractii luate pe gratis de la daci, a durat 123 de zile. De fapt, Traian nu ne-a iubit niciodata. El a venit, ne-a furat tezaurul si a plecat. Ca el au procedat si alti barbari, mai tarziu, de cateva ori. E foarte usor sa distrugi un popor, sa-i schimbi istoria. Timpul trece si poporul habar nu are cine au fost stramosii lui. Cred ca voi, basarabenii, intelegeti foarte bine aceste lucruri. Dar e greu sa convingi oamenii ca ipotezele mele din „Noi nu suntem urmasii Romei” pot fi adevarate. A trebuit sa depun eforturi, bunaoara, ca sa-l conving pe generalul Spiroiu, care acum e stabilit la New York. Sa vedeti, azi el este avocatul cel mai puternic al acestei istorii.
 
- E o carte care vrea sa ne spuna ca noi, romanii, ar trebui sa ne cunoastem istoria adevarata?

- Da. Adevarul are nevoie de doua lucruri: cineva sa-l rosteasca si cineva sa-l asculte.

Nu poti sa traiesti mereu ca un leu care crede ca este oaie

- In Romania este cunoscut numele tatalui dvs?

- Tatal meu a fost Vitalie Savescu, un om inteligent, deosebit. A fost un parinte bun si l-am iubit foarte mult. Am sa va spun ce l-a salvat de la moarte, ca ar fi fost impuscat odata cu schimbarea regimului, dupa razboi. Cand romanii au intors armele impotriva germanilor, niste generali nemti, stiind ca el este un filogerman, au venit si i-au spus: „Romanii sunt tradatori, trebuie sa distrugem Bucurestiul”. Tata i-a arestat. Asta l-a salvat. Apoi a fost luat sa lucreze la constructia Canalului.

- Unde este ingropat?
 
- La New York, in libertate. Mama traieste cu mine. Cu ei alaturi, America a devenit a doua mea casa. Cand m-am intalnit cu Hillary Clinton, i-am vorbit foarte frumos despre Romania. Ea imi zice: “Dar, de fapt, esti un american. Pe cine iubesti mai mult, pe romani sau pe americani?” I-am raspuns foarte iute: “Romania este mama mea, iar America – sotia mea”. Ea a ras si a spus: “O sa tin minte aceasta expresie”. America este tara care mi-a dat voie sa progresez si sa-mi iubesc si mai mult Romania, locul unde m-am nascut si unde ii am ingropati pe toti strabunii mei.

- Ce inseamna Societatea “Reinvierea Daciei”?

- Am anuntat-o prin ziare in mai, anul acesta. Au venit rapid vreo 160 de romani stabiliti in America. Nu incapeau in sala si unul dintre ei a propus: “Am eu o sala mai incapatoare. Am numit-o “Sala Eminescu”. V-o pun la dispozitie”. Un preot mi-a propus si el ceva asemanator. Cu ei discutam si propagam istoria poporului daco-roman. In America, oamenii sunt ocupati, n-au timp de vorba goala, dar cand au auzit de istoria lor… Scriu articole, le public in ziarele de acolo. E greu sa-i convingi la sfarsitul sec. XX pe oameni ca singurul popor care n-a venit de nicaieri in Europa suntem noi, daco-romanii. Noi n-am migrat de nicaieri. Aici ne-au gasit alte popoare, care au venit peste noi. La 2-3 metri sub pamant avem o civilizatie deosebita. Dacii aveau o tehnologie a metalurgiei foarte avansata cu 200-300 de ani inaintea lui Hristos. Exista mostre de fier foarte perfecte din acele timpuri, pe cand cealalta Europa era cu mult in urma dacilor. In America, prin ceea ce facem noi, aceasta idee este cu mult mai incetatenita decat in Romania.

- Privind, din universul dvs dacic, realitatea de la Chisinau, nu vi se face scarba de urmasii dacilor?

- Chiar sunt foarte mandru. Venind la Chisinau, am gasit un oras foarte frumos, curat, plin de verdeata. Cam peste tot auzi limba noastra dacica. Mi se pare ca si aici sentimentul patriotic trebuie sa se dezvolte. Pentru ca nu poti sa traiesti tot timpul ca un leu care credea ca este oaie. E timpul sa stiti ca sunteti lei, sa stati drept si sa va mandriti de asta. Dar nu inseamna ca trebuie sa calcati peste alti oameni din jurul vostru.

- Ati putea sa strangeti mana unui conducator de la Chisinau si sa-i spuneti: „Buna ziua, pui de dac”?

- De ce vreti sa ma bagati in discutii politice pe care nu le inteleg? Stiu ca seful statului este Petru Lucinschi. Cand a fost la New York a dat un interviu pentru statia romaneasca de televiziune de acolo si mi s-a parut un mare patriot, mai mare decat unii din Romania. Cand l-au intrebat ce crede despre Unire, el a raspuns: “Daca poporul vrea si daca o sa fie momentul, unirea trebuie sa se faca”.

- Sunteti crestin?

- Eu sunt ceea ce sunt. Sunt vedic. Ati auzit vreodata de esenieni, acel popor ciudat de la care a pornit Biblia si toata credinta? Se spune ca esenienii se trag de aici, din spatiul nostru. Daca nu ne vom mandri noi cu aceasta, sa stiti ca nu va veni nimeni sa zica: „Mandriti-va, voi, romanilor, ca sunteti cei mai frumosi si cei mai destepti, ca voi ati inventat roata!” La noi a aparut cel mai vechi scris al lumii. Sa dam fiecarui popor in parte ceea ce merita, dar sa nu uitam si de noi. Sa stim cine suntem si sa fim mandri. Cu aceasta demnitate sa-i tratam pe toti de la nivelul la care ne gasim din punct de vedere spiritual.

- Acesta e mesajul cartii dvs?

- Sigur. Dar scriind cartea, eu am inchegat intre paginile ei ceea ce se cunoaste fragmentar despre trecutul nostru.

- Daca traiti de 22 de ani in America, cum de vorbiti atat de bine romaneste?

- Romanii care o fac pe americanii sunt niste mizerabili care vor sa-i impresioneze cu accentul lor pe cei de acasa. Plecand din America, un tanar m-a rugat sa le transmit salutari la ai sai, dar m-a implorat sa nu le spun ce lucreaza. Cand ai lucrat acasa inginer si acolo cari cu roaba, te simti lezat in mandria ta personala. Dar nu-i corect. Am un coleg, Serban Cocioaba, care si-a pus in sala de asteptare a pacientilor o poza de-a lui de pe cand lucra ca sudor. Zice: “Asa am inceput viata in America”. Nu este o rusine sa muncesti si sa perseverezi.

- Sunteti un om bogat?

- Cand m-am dus in America aveam in buzunar 99 de dolari, plus 2 valize. Pe una mi-a pierdut-o pe drum compania aeriana. Dar timpul a fost foarte bun cu mine. In 3,5 luni mi-am luat toate examenele. M-am intalnit cu secretara Ambasadei sud-africane si ea mi-a zis: “Vino in tara mea ca doctor si o sa fii un rege”. Era sa plec, dar am mai dat un examen, dupa care m-am trezit ca am dreptul sa lucrez in orice spital din New York.

- Cum faceti de aratati atat de tanar? Fumati?

- In New York, nici in spitale, nici in alte institutii, nici in restaurantele care au mai mult de 4 mese nu se permite ca cineva sa fumeze. Acolo, cei care fumeaza ii insulta pe cei care nu fumeaza. Pana la 36 de ani, n-am baut nici macar o lingurita de bere. Acum cativa ani, am aflat ca un pahar de vin rosu prelungeste viata si am zis: de ce sa mor atat de devreme?

- N-ati uitat ca sunteti si medic?

- Am cateva clinici medicale in New York si, cum v-am mai spus, sunt nominalizat printre primii 100 dintre cei mai buni internisti din America. Mai mult decat atata nu se poate atinge, cel putin in momentul de fata.

- Cu ce se deosebeste un spital din New Yok de unul din Chisinau?

- Este mai usor sa lucrezi acolo, pentru ca ai totul la indemana. Aici, bunaoara, in loc sa-ti stabileasca bine diagnosticul, daca te jelui de stomac, iti taie burta, ca sa vada ce ai acolo, apoi te coase la loc si-ti spun ca n-ai avut nimic. Acolo exista o tehnologie fantastica. Eu am adus la Institutul Oncologic din Chisinau un mamograf. Dar peste tot doctorii sunt oameni cu problemele lor, si aici si acolo. Oricum, doctorii nostri, daca ajung in America, dau dovada de o buna pregatire. Eu asa zic: „Oamenii nostri au in sangele lor internetul dacilor”.

 Gheorghe Budeanu

NOTA REDACŢIEI:

În pagina a doua a acestui număr publicăm un articol
prin care distinsul nostru conaţional îşi demonstrează
consecventele preocupări privind rădăcinile istorice ale românilor şi mândria de a aparţine uneia dintre cele mai vechi civilizaţii. Continuăm această pagină cu trei articole  conturând figura unei alte mari personalităţi româneşti:




THE «WIN-WIN» STRATEGY


Strategia de origină americană a ajuns în cercurile de afaceri din Europa pe la mijlocul anilor ’80 şi a produs o mare surpriză: „Cum, tocmai americanii, cunoscuţi pentru metodele lor de afaceri rabiate, propun aşa ceva? «Win-win», adică fiecare partener  să aibă partea lui de câştig şi de avantaje? Nemaipomenit!”

Dar de fapt, nu era chiar aşa de nemaipomenit: acest concept făcea de mult parte din arsenalul politicii economice americane şi fusese aplicat – cu rezultate foarte bune – ultimele dăţi în 1947 şi în 1951 în Germania şi în Japonia: pentru ambele tări înfrânte în cel de al doilea razboi mondial fusese iniţial prevăzută dezvoltarea unei economii exclu
siv agrară respectiv una bazată pe pescuitul oceanic. Dar puterile aliate au recunoscut foarte repede că nu pot hrăni numai din agricultură pe cei 70 de milioane de oameni din Germania aşa cum nu pot hrăni din pescuit pe cei 90 de milioane de japonezi. În afară de aceasta pericolul prezentat de forţele armate ale Uniunii Sovietice, între timp înarmate atomic, devenea din ce în ce mai ameninţător. Soluţia a fost găsită în aplicarea unei strategii prin care fiecare avea să câştige: Germania a primit milioane de dolari în cadrul planului Marshall, ceea ce i-a permis să-şi dezvolte economia – mai întâi - şi forţele armate – mai târziu - şi a devenit o cetate inexpugabilă în centrul Europei, eliberând SUA de obligaţia de a întreţine o populaţie nemulţumită şi de a bloca un atac sovietic în câmpia saxonă. La fel şi Japonia, care a primit atât ajutor  economic cât şi militar şi a devenit în numai trei decenii a doua putere economică a lumii.

Dar acum, în 1980… să foloseşti acest concept în economia privată?! Spre norocul europenilor stupefiaţi, americanii au livrat nu numai idea ci şi conceptul de aplicare – dezvoltat la Univesitatea Harward, de decenii deja şi încă şi în prezent cea mai bună universitate din lume - care ulterior a fost preluat şi în viaţa civilă în toate ţările vestice.

În domeniul afacerilor internaţionale, aplicarea conceptului «win-win» a fost cumva forţată de evoluţia politică a ţărilor în curs de dezvoltare: dacă mai înainte în acestea erau livrate instalaţii învechite, deja folosite timp de decenii în ţările dezvoltate, după 1980 au fost refuzate  astfel de investiţii şi s-a cerut - şi s-a impus – numai livrarea celor mai noi dezvoltări tehnice inclusiv a întregului know-how pe baza cărora instalaţiile au fost construite. Ţările în curs de dezvoltare şi-au reclamat partea lor din „win” – din câştig, din avantaje economice - iar ţările dezvoltate au fost nevoite s-o livreze. După mijlocul deceniului al 9.lea al secolului trecut, nu a mai fost posibil să faci afaceri în alt mod: de la început, întregul proiect trebuia să fie conceput astfel încât să asigure şi cel de al doilea “win”.

În viaţa privată, aplicarea conceptului «win-win» a dus la transformări radicale. Oamenii au început să vină unii în întâmpinarea celorlaţi nu numai cu mâna întinsă dar şi cu conceptul clar: „Eu îmi doresc ceva de la acest om, ce pot să-i ofer în schimb?” Celălalt partener – gândind la fel  - îşi aduce contribuţia lui la preocuparea comună, astfel că, la urmă, câştigul ambilor parteneri a fost mai mare decât cel preconizat iniţial. «Win-win» s-a dovedit a fi o strategie de foarte mare succes care a modificat radical caracterul relaţiilor interumane din ţările dezvoltate.

În România de după 1990 a apărut conceptul  diametral opus ilustrat de expresia „Cum să-i dau o ţeapă şi ăstuia?” Mulţi au dat ţepe, mulţi au luat ţepe… rezultatul se vede în prezent: în ultimii 20 de ani România nu a realizat nici-una dintre speranţele născute în decembrie 1989 şi se află acum pe unul dintre ultimele locuri din Europa din toate punctele de vedere. Din „dat ţepe”… n-a câştigat mai nimeni, iar ţara este aproape falimentară. Diferenţa – faţă de ţările din vestul Europei - constă în strategie. «Win-win» este strategia - este conceptul  - practicat de oamenii cu succes. Succesul unei naţiuni este suma succeselor cetăţenilor ei…

Tot pe la mijlocul anilor ’80 şi în legătură cu strategia «win-win» s-a impus un cuvânt nou: „empatie”. Nu simpatie, nu antipatie, ci empatie, definită ca o atitudine umană prin care - înainte de a interacţiona cu o altă persoană - încerci să pătrunzi în lumea gândurilor acesteia, încerci să-i intuieşti experienţa de viaţă, motivaţia, problemele şi dorinţele lui de viitor. Făcând aceasta, îi descoperi necesităţile şi ai posibilitatea ca - în cadrul strategiei «win-win» - să acţionezi într-unul din cele două feluri arătate mai jos:
să-i oferi exact ceea ce el îşi doreşte mai mult şi în acest fel ambii parteneri să aibă succes
sau să eviţi un contact permanent cu o persoană ale cărei aşteptări nu se potrivesc cu ceea ce poţi şi vrei să-i oferi!

A doua alternativă este extrem de importantă fiindcă elimină pierderile materiale, evită deziluziile, economiseşte timpul pentru atingerea ţelurilor propii şi permite o viaţă plină de succese. Insuccesele – care sunt în cea mai mare parte cauzate de acţiunile interumane – sunt reduse la un minimum inevitabil, mai ales datorită alegerii potrivite a partenerului  - de viaţă, de afaceri, de petrecere – pe baza empatiei reciproce. Relaţiile stabilite pe bază de empatie sunt de foarte lungă durată.

Este de remarcat ca americanii folosesc intensiv empatia în stabilirea relaţiilor interumane. Spre deosebire de toate celelalte popoare din lume, americanii sunt – aparent - foarte deschişi, foarte primitori, foarte prietenoşi, te îmbrăţişează de la prima întâlnire, te întreaba amănunţit despre familie, despre planurile de viitor, despre venit… dar… a pătrunde în intimitatea vieţii lor… este mult mai dificil. Prin atitudinea deschisă ei demonstrează clar aşteptarea lor de a intra în relaţii empatice cu o nouă cunoştinţă dar în acelaş timp provoacă pe noul venit la o atitudine similară. Aceasta nu trebuie confundată cu prietenia: este numai verificarea gradului de înţelegere a empatiei de către noul venit. Dacă acesta nu răspunde corespunzător aşteptărilor… va fi lăsat la acest nivel superficial al relaţiilor interumane tot restul vieţii sale.  

Un aspect specific  sare în ochii primului venit în America şi poate fi interpretat altfel decât îl înţeleg românii: acel „sorry!” sau „escuse me!” auzit foarte adesea într-o aglomeraţie umană. Nu este vorba numai de o expresie de politeţe ci de dorinţa americanului de a evita legături temporare care l-ar întârzia de la realizarea planului lui de „win”. El nu doreşte să intre în nici-un fel de conflicte – reale, închipuite sau provocate – care l-ar întârzia din realizarea 2win”-ului său. De aceea, încă înainte de a se întâmpla ceva, pune un paravan de protecţie prin acel „sorry!” aruncat automat.  La fel se explică - în parte - şi coada care se formează în aşteptarea autobuzului: fiecare îşi aşteaptă liniştit rândul, păstrând o distanţă de câteva zeci de centimetri de persoana din faţă şi de cea din spate.  Acesta este recunoscut în psihologie drept „spaţiul de siguranţă” al fiecărui îndivid şi americanii îl respectă cu sfinţenie: a te apropia de o persoană necunoscută la mai puţin de 20 de cm este perceput  – în subconştient – drept o agresiune. Protecţie proprie începe încă înainte de a se întâmpla ceva şi de aceea ei rămân la distanţă: aceasta este o contribuţie la asigurarea condiţiilor pentru realizarea „win”-ului dorit.
 
Ce deosebire imensă faţă de comportamenul concetăţenilor noştri din ţară care, dacă nu simt pe pielea propie transpiraţia corpului persoanelor din jur, consider că nu îşi apără drepturile în timp ce stau la coadă!

Cei care urmăresc cât de cât reportajele criminalistice care abundă în presa americană au observat desigur că o persoană a fost condamnată pentru că „a făcut o crimă”, nu pentru că „este un criminal”. Deosebirea este esenţială fiindcă prima expresie se referă la o acţiune din trecut şi pentru care persoana respectivă este pedepsită. După ispăşirea pedepsei, persoana îşi poate continua viaţa fără a fi nevoită să poarte o pată permanentă. Prima expresie include posibilitatea de a stabili într-un viitor îndepărtat relaţii «win-win» cu cel condamnat acum. Din contră, a doua expresie stigmatizează pe cineva pe întreaga viaţă luându-i dreptul şi posibilitatea de a reveni la o viaţă normală.

Aceasta este practica juristică internaţională nu numai cea americană: a condamna fapta, nu persoana. Chiar şi în jurisprudenţa română se procedează la fel: este pedepsită fapta, nu persoana. În viaţa de zi cu zi din România această fină deosebire nu a pătruns încă nici acum, la 20 de ani de la revoluţie, mulţi oamenii preferând să-şi arunce în cap unul altuia invective de tot felul care atacă personalitatea propie: „criminal!”, „bandit!”, „hoţ!” se aude mult prea des şi nelegat de o faptă reală în relaţiile dintre români. Stabilirea unei relaţii «win-win» este imposibilă. De aici şi rămânerea în urmă a societăţii şi a economiei româneşti.

Deosebit de grave sunt  expresiile care vizează starea de sănătate mintală a unei persoane: de exemplu cuvântul (des folosit) „idiot” se referă la lipsa unor capacităţi intelectuale. Nici justiţia însăşi nu-şi permite să stabilească starea de „idiot” a vre-unei persoane ci o trimite – dacă este necesar - în tratament medical de specialitate unde medicii decid dacă şi ce trebuie să facă. Mulţi români folosesc însă cu nepăsare şi nepricepere invective de acest gen atribuindu-şi în acest fel şi o capacitate deosebită în a rezolva problemele cotidiene. Ei se înşeală însă amarnic: nu reuşesc decât să elimine orice posibilitate de a intra într-o relaţie de «win-win» atât cu persoana despre care vorbesc cât şi cu cei care aud asemenea luări de poziţie. De aici rezultă fragmentarea societăţii româneşti până la nivel de individ, rezultă luptele fratricide inutile care caracterizează România şi în parte şi societatea românească de astăzi, rezultă ceea ce este caracterizat în România drept „lipsă de civilizaţie”: aceasta este exact contrariu lui «win-win».

La un nivel umanitar şi de conştiinţă deosebit de înalt se situează conceptul unei societăţi profesionale americane (Rotary Club) cu filiale şi în România – care recomandă membrilor săi să-şi analizeze fiecare intenţie de acţiune de patru ori înainte de a întreprinde ceva, folosind următoarele criterii:
Este adevărat, sunt eu sincer?
Este fair pentru toţi participanţii?
Va servi dezvoltării prieteniei şi relaţiilor între oameni?
Va servi bunăstării tuturor participanţilor?

Numai folosirea primei dintre întrebările de mai sus ar duce la eliminarea a jumătate din „ştirile” din presa românească, folosirea celei de a doua ar duce la paralizarea a unei mari părţi din ceea ce este perceput astăzi drept activitatea economică „capitalistă” în România, iar folosirea ultimei întrebări ar duce la redefinirea întregii activităţi politice… Pentru realitatea românească toate acestea rămân deziderate de neînchipuit, pentru societatea americană ele reprezintă realităţi rezultate dintr-un proces de dezvoltare continuă de peste 200 de ani. Este inutil să accentuez că în Rotary Club este primită numai elita profesională americană, după ani de zile de activitate plină de succes în cursul căreia a dovedit că sunt în stare să urmărească şi să realizeze în viaţa de toate zile principiile de mai sus. Cam într-acolo ar trebui să tindă şi România.

Succesul românilor veniţi în America este condiţionat de adoptarea normelor de viaţă ale acestei societăţi, inclusiv a strategiei «win-win». Cei care au reuşit să lucreze – cu succes - într-o întreprindere americană timp de câţiva ani de zile au fost şlefuiţi atât de mult încât au adoptat strategia «win-win» chiar şi atunci când nu sunt pe deplin conştienţi despre aceasta. În relaţiile lor cu românii veniţi de curând ei se manifestă ca şi americanii: la început deschişi, pentru a stabili dacă este posibilă o relaţie «win-win» pe urmă… corespunzător a ceea ce noul venit este în stare să ofere. Ofertele sunt sau o atitudine de gen american – care include respectul absolut al tuturor celor din jur – sau de gen românesc „contemporan” care include „tăvălirea prin cacao” pe oricine şi orice. Reacţia românului-american la o atitudine „românească contemporană” corespunde cu comportamentul americanului: într-un mod politicos şi rece, noului venit i se închid toate porţile prin care, intrând, ar putea deterioara idealurile pentru care cei veniţi mai de mult au luptat timp de decenii iar americanii le-au realizat de secole.

Fricţiuni între „cei vechi” – care practică chiar şi inconştient strategia «win-win» - şi „cei noi” - care n-au auzit de aceasta - s-au făcut remarcate de  curând şi în presa românească din SUA.  „Cei noi” au definit o nouă categorie socială – „lichele comuniste” sau „comunist naţionalist” – pe care o combat cu vehemenţă, trecând însă peste două  aspecte esenţiale:

Primul, comunismul s-a terminat în România – cel puţin în mod official – în urmă cu 20 de ani iar cei care au fost susţinătorii cei mai aprigi ai comunismului şi încă mai sunt în viaţă… trăiesc încă în România. Serviciul de Imigraţie American şi-a făcut - şi-şi face încă – întotdeauna datoria pe deplin.

Al doilea: conştiinţa omului şi atitudinea lui în viaţă evoluează cu timpul. Germanii – care au cea mai bogată experienţă cu schimbări de acest gen - obişnuiesc să spună: „Cine n-a fost comunist la tinereţe şi n-a ajuns capitalist la maturitate a făcut ceva greşit în viaţă!”

Chiar dacă este prima oară când vine în contact cu principiile etice ale mişcării rotariene, folosirea celor patru principii nu este interzisă nimănui. În cazul de mai sus întrebările ar fi: este adevărat că există lichele comuniste? Este – această caracterizare - fair pentru toţi participanţii, inclusiv pentru cei care au fost  încadraţi în categoria „lichele” fără cel puţin să li se fi comunicat de ce şi pe baza cărei hotărâri judecătoreşti? Contribuie acordarea acestei titulaturi la dezvoltarea  prieteniei dintre românii din diaspora? Vor aduce aceste preocupări – de a introduce racilele româneşti în SUA – la dezvoltarea bunăstării celor vizaţi? Folosirea acestor principii ale elitei americane nu poate decât să ridice nivelul de înţelegere a diasporei române: doar nu doreşte nimeni să se ajungă la rezultatul opus? Adică să se coboare nivelului  etic american la nivelul celui din România?

Revenind la românii sosiţi în SUA  înainte de 1989, se poate spune că marea majoritate a acestora sunt foarte, foarte  departe de caracterizările citate mai sus. Diferenţele au apărut numai fiindcă cei veniţi de curând au aplicat în SUA o strategie românească care aici… este depăşită de mult: „I win, you lose!” Nu, nimeni nu are nevoie şi nici nu aceptă - în SUA - aşa ceva: aceasta corespunde unei etape istorice americane încheiată inainte de 1980!

Pe când, deci,  trecerea la aplicarea generalizată în diaspora română a strategiei «win-win»? Pe când folosirea generalizată a empatiei în locul condamnării orbeşti şi în locul folosirii invectivelor de tot felul? Mai este cineva care nu doreşte să extragă din prezenţa sa în SUA maximum de avantaje? Mai există cineva care doreşte să-şi dedice viaţa limitării accesului conaţionalilor săi la aceste avantaje, care doreşte să-ţi atribuie poziţia unui Judecător Suprem însărcinat cu condamnarea morală a conaţionalilor săi pentru vini  nejustiţiabile?

Prof.Univ.Dr.Dr. Radu MIHALCEA
Chicago, Illinois, SUA
august 2010

-----------------------------------------------------------

MIHALCEA Radu, (n. 1940) Din 2006 deţine funcţia de profesor universitar (adj) la Catedra de Management a Colegiului de Business Administration şi profesor universitar (adj) la Catedra de Inginerie a Colegiului de Inginerie, de la Universitatea Illinois din Chicago. Primul doctorat l-a obţinut in management la Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti, iar cel de al doilea, în inginerie mecanică, la Rheinisch Westfalische Technische Hochschule - Universitatea din Aachen, Germania.  A muncit treizeci şi trei de ani ca inginer şi director la mai multe companii industriale din diferite părţi ale lumii, unsprezece ani ca profesor de management la Universitate de Studii Aplicate din Bochum, Germania şi ca visiting professor la universităţi din Germania, Elveţia, Suedia şi România. A scris nouă manuale (cursuri) de management şi inginerie industrială, peste cincizeci  de articole de specialitate şi a brevetat patru invenţii. A obţinut, de asemenea, un doctorat onorific (Doctor Honoris Causa) de la Academia de Studii Economice din Chişinău, Republica  Moldova şi trei medalii de merit oferite de foruri guvernamentale din România (Ordinul Naţional “Pentru Merit” în clasa Comandor) şi Yugoslavia. Este membru al Academiei Româno-Americane.



 


                DOUĂSPREZECE PRINCIPII DE VIAŢĂ


În urmă cu şapte decenii, în luna iunie, un puştan roşcovan se ducea „la baie” la plaja „Trei Papuci” din Constanţa. În zilele acestea, în luna iunie, un profesor universitar se ducea  „la baie” la Health Club  din Burr Ridge, SUA. Ce l-a mânat pe puştanul roşcovan atât de departe până a ajuns chelosul  de astăzi? Care au fost principiile pe care le-a urmat?  Le aveţi mai jos! Poate că cineva le-ar putea folosi ca puncte de orientare, de referinţă.

1. Viitorul  este mai important decât prezentul. Fă astăzi toate eforturile ca să-ţi meargă mâine mai bine iar poimâine şi mai şi! Gândeşte strategic!
 
Intuieşte viitorul, analizează ce se poate întâmpla şi ia-ţi măsuri  de prevedere ca să nu fii lovit de schimbări ci să profiţi de ele.  Adaptează-te de astăzi la situaţia care mâine va fi reală!

Inventariază resursele tale de inteligenţă, financiare şi de sănătate. Determină cine eşti tu astăzi şi stabileşte cine vrei să fii mâine, peste un an, peste 5, peste 10, peste 20 de ani şi când vei ieşi la pensie considerând familia, calificarea profesională, averea şi nivelului tău de cunoştinţe: acestea sunt ţelurile pentru care va trebui să lupţi zi şi noapte. Nu te indentifica şi nu te limita singur ca fiind socialist, republican, democrat, anarhist, comunist, capitalist, creştin, musulman, rapidist, stelist, liberal, idealist, intelectual, microbist, etc. etc., ci ia tot ce este mai bun de la fiecare şi fii întotdeauna tu însuţi: original, puternic şi dedicat ţelurilor tale.

2. Succesul profesional este extrem de important! Este mai important decât problemele de familie. Succes înseamnă atingerea ţelurilor tale. Du-te să lucrezi acolo unde ai condiţii favorabile pentru dezvoltarea ta: după  muncă vine succesul, după succes poţi să te bucuri de viaţă din plin, după asta vine… pensia. Schimbă tot ce trebuie schimbat – programul de viaţă, atitudinea faţă de muncă, calificarea, postul, prietenii, întreprinderea, profesia, ţara, dacă nu se poate şi nu se poate altfel chiar şi familia - ca să ai succes profesional: fă-o, dar în ordinea de mai sus!
 
Priveşte locul tău de muncă drept o universitate în care ai ocazia gratuită să înveţi tehnologii noi, să faci schimb de experienţă, în care intri în contact cu lumea şi ai ocazia să te perfecţionezi  continuu. Dedică-i toate forţele tale şi obţine maximum de cunoştinţe din poziţia ta! Pe urmă schimbă poziţia: mai ai ceva de învăţat şi în altă parte şi vrei şi să câştigi mai bine!

3. Creează ceva nou de câte ori ai ocazia. Dacă pe căile bătute este prea mare înghesuială, taie drumul, ia-o prin bălării, sări pârleazul, treci prin zid sau dărâmă zidurile, treci peste munţi, născoceşte ceva nemaipomenit şi nu te sinchisi de zeflemeau celor care au rămas locului şi acum te invidiază pentru succesul tău.

4. Societatea este în continuă schimbare politic, social, economic şi tehnic: informează-te despre tot  ce este nou, însuşeşte-ţi  noile calificări de care ai nevoie în meseria ta. Învaţă mereu, învaţă la orice vârstă, altfel rămâi în urmă, rămâi de căruţă! Alege grâul de neghină şi nu urmări moda trecătoare ci numai valorile permanente. Preia cunoştinţe din vechime pornind de la filozofia lui Confucius, strategia lui Sun Tzu şi transferul de energie descris în medicina chineză: te pot ajuta foarte mult în viaţă. Dar ţine-te după schimbări şi mai puţin după perceptele din moşi-strămoşi. Contribuie tu însuţi la aceste schimbări în loc să fii nevoit să te laşi schimbat de ele!

Consultă cel puţin trei persoane înainte de a-ţi formula o părere. Nu crede pe cine-ţi spune că Mafia, Masonii, Ruşii, Evreii, Guvernul Mondial sau celălălt partid sunt de vină pentru situaţia actuală a ta – sau a ţării – care este atât de nefavorabilă. Întreabă de cel putin de cinci ori „De ce?” De fiecare dată faci un pas înaninte spre problema care le-a generat pe toate celelalte: plecând de la acesta poţi să clădeşti ceva nou. Părerea ta va fi diferită de cea a semenilor tăi: nu te sinchisi de asta căci fundamentul tău este solid, al celorlalţi este numai superficial.

5. Timpul este cea mai preţiosă comoară pe care o ai. Aparent ai foarte mult din el: 70, 80, 90 de ani, dar… trece atât de repede şi este unica  din care nu poţi să cumperi şi să pui ceva deoparte. Foloseşte fiecare secundă ca şi cum ar fi ultima, cu intensitatea maximă în tot ce faci!

6. Du-te pe drumul tău pe vreme frumoasă, pe furtună, pe ploaie, pe îngheţ, pe orice vreme… asta este menirea ta! Să mergi pe drumul tău!
 
Lasă locul din frunte celor care vor să facă politică, să pozeze, să se frece de oameni din jurul lor, celor care vor să facă compromisuri în public. Pe locul al doilea ai mult mai multe libertăţi, inclusiv aceea de a-l influenţa pe cel de pe locul I în sensul dorit de tine!

7. Simplifică-ţi viata, mergând direct spre ţel! Ţelul este acela pe care ţi-l defineşti tu: nu lăsa pe nimeni să-ţi definească ţelurile tale! Înlătură, ocoleşte, separă-te de tot  ce te împiedică să -ţi atingi ţelul cât mai repede!

Evită tot ce te poate înfrâna: speculaţiile, politicile, gargara, polemica, bancurile, bârfele, iluziile, naţionalismul, religiile, tradiţiile, partidele politice, oamenii care nu te simpatizeaza, cei care cred că au o „altă părere” dar nu au nici-una, etc. Nu jigni pe nimeni dar nu te lăsa înfrânat de nimeni si nimic: foarte multe – nu chiar toate - sunt posibile, trebuie numai să-ţi găseşti drumul potrivit.

Dacă prietenii nu te sprijină, mergi singur mai departe. Vei  găsi alţi prieteni care vor împărtăşi vederile tale cele noi!   

8. Succesul vine ca urmare a calităţii excelente a tot ce faci. Renunţă să dormi opt ore în fiecare noapte, renunţă să bei o bere cu prietenii, renunţă la meciul de fotbal, la pocker, la remy, la un cognac şi la mai ştiu eu ce-ţi face plăcere… dar calitatea a tot ceea ce faci trebuie să fie excelentă!

Străduinţa spre perfecţiune te transformă total, devii un alt om: mai sensibil, mai dinamic, mai activ, mai deschis societăţii şi transformărilor ei, plin de înţelegere pentru semenii tăi, cu capacitatea de a sesiza relaţii pe care ceilalţi nu le observă. Şlefuind ceea ce faci duce la şlefuirea personalităţii tale într-o măsură care devine evidentă treptat: evoluezi continuu spre noi ţărmuri de înţelegere, ţi se deschid noi orizonturi.

Investeşte în tine însuţi, este cea mai rentabilă investiţie!

9. Nu avea  „milă de tine”! În toate ocaziile performă excelent fără să te compătimeşti nici-o dată  pentru eforturile tale. Capacitatea ta de a performa este cu mult mai mare decât crezi tu că este: foloseşte-o, până dincolo de toate limitele cunoscute ţie! Împinge propia ta graniţă a imposibilului spre infinit.

10. Alege cu grija femeia cu care vei  împărţi totul, dedică-te ei şi asigură-i o viaţa minunată: a ta va deveni extraordinară. Sprijin-o în tot ce face, spală vasele fără murmur  – viaţa ei este mult mai dificilă decât a ta –  ia-o cu tine în aventura vieţii şi ajut-o să-şi dezvolte personalitatea alături de tine. Dar… fereste - te de dominaţia femeii în viaţa comună!

Succesul copiilor tăi este cea mai mare satisfacţie care îţi va mai rămâne la sfârşitul vieţii profesionale: îngrijeşte-te din vreme de asta, îndrumează-i, sprijină-i, împărtăşeşte-le conceptul tău de viaţă dar lasă-i să-şi  determine singuri viaţa lor!

11. Dăruieşte în primul rând femeii de lângă tine, pe urmă copiilor, pe urmă familiei, pe urmă prietenilor, pe urmă oamenilor sprijinul, recunoaşterea, recunoştinţa, simpatia, empatia, dragostea ta, spiritul tău critic, rezultatele eforturilor tale si lasă-i să se folosească de experienţa ta… dar asta numai dacă … vor ei!

12. Viaţa este extraordinar de frumoasă! Încearcă mereu s-o înţelegi şi mai bine – n-o să ajungi la acest ţel nici-o dată, dar merită să-ţi baţi capul mereu! -  s-o preţuieşti  şi să te bucuri de tot ce este minunat: delicateţea femeii – străduieşte-te s-o pui în valoare! -  familia, sportul, arta, călătoriile, muzica, pictura, arhitectura, politica, literatura, istoria şi… restul, tot ce nu am trecut aici! Dar fă asta numai după ce ai rezolvat punctele 1 – 11 de mai sus!

Mult succes pe drumul tău în viaţă!
Prof. dr. Radu MIHALCEA
Chicago, SUA
2010


 

                       OAMENI CU CARE
                          NE MÂNDRIM


Într-o dimineaţă de mai în 1960 treceam pe lângă terenul de volei de lângă Facultatea de Drept din Bucureşti, de unde se auzea hărmălaie mare. Am intrat să văd ce se întâmplă şi am asistat la ultimele schimburi de mingii între echipa Institutului de Cultură Fizică şi Sport şi echipa Politehnicii pentru titlul de campioni republicani universitari. Meciul era echilibrat, jucătorii erau toţi obosiţi şi plini de zgură (pe atunci terenurile în aer liber aveau zgură pe jos). Din echipa Politehnicii, numai unul cu părul roşu părea încă plin de energie şi de hotărâre. În minutele următoare a făcut aproape singur ultimele puncte aşa că Politehnica a devenit campioană universitară pe 1960. „Cine-i ăsta?” întreb pe un vecin de la tribună. „Radu de la CCA (Casa Centrala  a Armatei, precursorul clubului sportiv Steaua), este student la Politehnică… A mai câştigat şi campionatul naţional din 1958! Face parte din echipa naţională de tineret!”

Pe Radu l-am cunoscut personal în 1963, pe plajă la Mamaia. Părea mai curând retras, introvertit, liniştit, nu foarte comunicativ dar… simpatic. Terminase Politehnica în 1961 – la 21 de ani – lucra la Şantierul Naval din Constanţa şi juca volei la clubul Farul… „Cel mai bun jucător de pe teren” scria adesea ziarul Dobrogea Nouă cu toate că Radu renunţase la perspectivele activităţii sportive ca să se dedice profesiei. Ne-a povestit despre problemele lui recente:  Comitetul de Partid respinsese propunerea întreprinderii de a-l numi sef de secţie – la 23 de ani! – din cauza originii nesănătoase: tatăl fusese ofiţer în Marina Militară. Acum se gândea să plece din localitate, să înceapă o nouă viaţă… Ne-a invitat a doua zi de dimineaţă în faţa Cazinoului: urma să iasă în probe pe mare cu un petrolier al cărui motor de 60.000 CP îl reparase el  cu oamenii lui… 60.000 CP! De 1000 de ori mai mult decât avea motorul unui Renault 8, care tocmai începuse atunci să se importe în România!

*
În 1967 l-am întâlnit la Grupul de Şantiere de la Porţile de Fier 1. Condiţiile pentru lucrul pe apă, imediat în aval de cataracte, erau atât de periculoase încât Navrom – societatea de navigaţie pe Dunăre – refuzase să le execute. Atunci Grupul de Şantiere  a organizat o Secţie Navală proprie. Asta era ceva pentru Radu: unde era mai greu!  În primii doi ani reuşise să pună la punct tehnologia de lucru – o premieră pe ţară -  să angajeze oamenii şi să atingă parametrii ceruţi prin proiect. Instaurase o disciplină de fier şi chiar aşa îl şi porecliseră salariaţii: „omul cu mâna de fier!”  Cum să garantezi  altfel atât viaţa oamenilor cât şi întegritatea vapoarelor în condiţiile acelea infernale?

Dar altele erau necazurile, necazuri tipice româneşti: neacceptând că un constănţean este însărcinat să-i conducă pe oltenii localnici, mai mulţi salariaţi reclamaseră la Miliţia Economică  că Radu face contrabandă cu aur în Yugoslavia! Miliţia a emis mandat de arestare dar conducerea Grupui de Şantiere s-a opus: cine să conducă lucrările? După şase luni ancheta se terminase fără rezultat – nicio contrabandă, nicio neregulă! - şi Radu a fost invitat la Miliţia Economică unde a căpătat  permisiunea să se uite în dosarul lui! Şi-a notat numele celor care făcuseră reclamaţiile şi… a doua zi a redus personalul Sectorului Naval cu 27 de persoane, dintre care 9 erau membri de partid iar un număr necunoscut dar apreciabil erau informatori! Asta în 1967! Mare curaj trebuie să fi avut!

Din nou reclamaţii până la ceruri! O comisie a Comitetului Central al Partidului este trimisă pe şantier, ancheta continuă, şi-i dă dreptate lui Radu! Secretarul de partid al Sectorului Naval, care îi făcuse atâtea zile negre, este detaşat la Şantierul nr. 1 unde a primit o unitate de lucru mai mică şi independentă. Radu urma să plece acum cu o comisie tehnică  la Moscova ca să cumpere utilaje necesare pentru şantier.

Trei ani mai târziu citesc în ziare despre „amiralul” de la Porţile de Fier! Radu dezvoltase o tehnologie de derocare a stâncilor sub apă pentru care Dinamit Nobel  - singura companie din lume care dispunea de Know-how-ul necesar  - ceruse 600.000 $! Cum banii nu erau disponibili, Radu, în stilul lui personal, a zis „las’că facem noi!” şi vreo trei luni de zile a lucrat împreună cu minerii la foraj şi la explozii sub pământ „ca să simtă în mâini vibraţiile solului în timpul exploziilor”. A studiat o grămadă de cărţi de specialitate, a propus tehnologia - care fusese aprobată - şi acum conducea şi lucrările de derocare a stâncilor din fundul Dunării! Premieră mondială!  

Ne-am aşezat la o bere într-o gradiniţă de pe malul Dunării… „Ce-ai făcut la Moscova? îl întreb eu. „Nimic! N-am cumpărat nimic! Ruşii aştia sunt – din punct de vedere tehnologic şi  în acest domeniu - cu trei decenii în urma României!” zice el şi mă lasă cu gura căscată! „Şi mai este ceva: dacă viitorul României va arăta aşa cum am văzut eu în Rusia, atunci eu… eu prefer să trăiesc… în trecut!”

Într-o duminică din primăvara lui 1972 mă opresc din nou în Turnu Severin. Radu nu era acasă, era pe şantier. De doi ani fusese numit inginer şef, acum conducea şi fabricile de betoane şi atelierele de cofraje mecanice, ba mai avea lucrări şi pe partea iugoslavă: sârbii aveau să-i mulţumească decorându-l cu ordinul „Steagul Roşu”. Predase lucrările la şenalul navigabil, iar delegaţiile Comisiei Europene a Dunării apreciaseră calitatea acestuia ca fiind „excepţională”! Mai târziu voi afla că acesta a fost singurul calificativ de excepţional acordat la Porţile de Fier, unde lucraseră până la 20.000 de salariaţi timp de 7 ani de zile! Pentru asta urma să primească „Ordinul Muncii” clasa III.

De pe şoseua naţională spre Orşova dau să intru pe şantier: imposibil, totul închis! Panouri galbene anunţau „Pericol de explozie!”  De departe desluşesc  cumva părul roşu – acum cu un început de chelie - pe care-l cunoşteam atât de bine şi rog pe cineva să-l cheme. Radu vine, şi-mi zice: „Hai să asişti la ceva în premieră! Sunt două premiere!”

Mergem mai întâi la platforma plutitoare cu care făcea forajele şi exploziile în stâncă sub apă. Îmi explică: „Aici s-a lucrat la uscat, dar sub digul de protecţie au rămas câteva vârfuri de stâncă care trebuiesc eliminate. Numai că ele se află la 8 metri adincime, la 1.5 metri distanţa de zidul subţire de beton care este gata finisat. Zidul are 14 m înălţime şi nu a fost calculat să reziste la explozii! Îţi dai seama ce se poate întâmpla, nu?”. Mă uit la el, părea liniştit, cu mintea întreagă! „Dar ăia cine sunt?” îl întreb eu şi arăt spre două persoane care stăteau de o parte şi arătau cu totul altfel decât muncitorii îmbrăcaţi în salopetă. „Sunt cei doi ofiţeri de securitate care răspund de şantier” îmi spune el... „iar maşina aia neagră este aici ca să mă ia pe mine dacă se întâmplă ceva! Înţelegi, nu? Peste o lună este inaugurarea oficială a complexului hidroenergetic!” Mă uit la el… Aş fi preferat să fi venit la o săptămână după istoria asta!

„Fii liniştit, am calculat şi experimentat totul, va fi perfect!” „Foc!” îl aud comandând şi artificierul îi răspunde: „Ardeeee!”… De sub apă se aude un  bum-bum prelungit: sunt încărcăturile de dinamită dimensionate cu îndemânare şi aduse la explozie într-o anumită ordine bine precizată. Şi apoi …linişte! Fumul galben care iese din apă se împrăştie pe Dunăre, scafandrul intră sub apă şi controlează totul: perfect! Nici-o stricăciune! Poate pentru prima oară în lume!

„Hai să mai vezi ceva!” Ne suim în maşina lui de şantier şi ajungem repede la o clădire cu fundaţia şi cu pereţii de beton care servea de magazie. „Vezi asta? mă întreabă el. „Poimâine trebuie să fie rasă de pe suprafaţa pământului, dar nu pot să fac asta când sunt oameni aici. Trebuie s-o fac astăzi!” „Bine dar e plină de tot felul de lucruri!” „Ei… tocmai asta este: să distrugi structura betonului fără să dărâmi clădirea!” Scoate nişte planuri din buzunar, discută cu oamenii, aceştia lucrează încă vre-o oră şi din nou: „Foc!”… „Ardeee! “... dar de data asta numai „Prrrrr…”. De peste tot, din fundaţiie, din ziduri iese fum galben, sar bucăţele mici de  beton, geamurile se sparg dar zidurile rămân în picioare cu toate că fundaţia este ferfeniţă! “Mâine muncitorii vor goli clădirea şi pe urmă o să pună un buldozer s-o împingă puţin şi o să cadă toată ca un castel din cărţi de joc!”  Mă uit… Da, un lucru de maestru! Foarte sigur că în România nu se mai făcuse aşa ceva!

Mergem la o bere şi-mi povesteşte ce s-a mai întâmplat: „A avut loc un mare accident: fostul secretar de partid, căpitanul de vas care nu vroia să  lucreze cu mine, nu s-a mai ţinut după regulile mele decât câteva luni… Pe urmă disciplina s-a dus pe apa Dunării!  A făcut o manevră greşită şi a scufundat remorcherul Filiaşi: au murit  el, alţi 5 marinari şi o fetiţă pe care o luase la plimbare! Ce tragedie! Dar… acum am linişte, pot însfârşit să mă concentrez pe rezolvarea problemelor tehnice şi pe conducerea şantierului” „Dar cu exploziile astea, ce-i?  Tu eşti mecanic, ce te bagi în astea?” îl aţâţ eu. „Ei… dacă ai şti ce pasionant este să stăpâneşti tehnica, s-o faci să lucreze pentru oameni, pe oameni să-i organizezi în aşa fel încât treaba să mergă şnur şi să poţi să ţii şi costurile în frâu! Asta este adevarata menire a inginerului!” Spunând asta îl văd cum se aprinde, văd cum din omul puţin obosit şi destins devine din nou mânunchiul de energie şi voinţă pe care-l observasem pe terenul de volei în urmă cu 12 ani!  „Şi…în rest?” „Eh… am fost în Belgia, în concediu… Măi, ăia au construit deja socialismul, au de toate: şi case şi maşini şi… tot!” spune el fără să dea detalii. „Noi aici… nu avem nici-o şansă: ba nu avem ciment destul, ba nu avem cauciucuri pentru autocamioane, ba… Aşa nu se poate construi nimic! Nici cel puţin socialismul!” mai spune el trist. Ştiam că are paşaportul în buzunar, că urma să plece la Jocurile Olimpice de la Muenchen…

*
Următoarea dată l-am întâlnit din întâmplare după unsprezece ani, pe aeroportul din Stockolm. Radu venea de la Lidkoeping, din nordul Suediei unde firma Volvo avea o fabrică de automobile: lucra – în Germania - pentru SKF, o firmă suedeză, world market leader în industria de rulmenţi. După Jocurile Olimpice a rămas în Germania unde primise azil, a învăţat limba germană şi a lucrat doi ani la o fabrica de piese auto unde inventase un dispozitiv de reglare hidraulică a unei maşini unelte şi primise un patent pentru idea lui. Pe urmă terminase o maşină complexă de montat automat amortizoarele de şoc ale automobilelor: aici colaborase cu un institut de automatizari al Politehnicii  (RWTH) din Aachen şi după acesta profesorul îi propusese să vină să lucreze în institutul lui. Radu a acceptat cu plăcere neştiind că ceea ce va urma va fi cea mai grea perioadă din viaţa lui: asimilarea conceptului german despre inginerie,  trecerea de la tehnica  analogă la cea digitală (trei decenii mai târziu avea să-mi spună că tehnica română nu făcuse acest pas nici în 2010!), creşterea calificării la nivel de „Doctor Inginer neamţ” plus lucrările de cercetare pentru dispozitive de poziţionare de mare precizie: 0.01 mm! Ce mai! O revoluţie întreagă în numai patru  ani de zile!

Mă uit la el, mă uit la începutul pronunţat de chelie, la privirea foarte sigură şi parcă tăioasă, la economia la vorbă dar cu fiecare cuvânt plin de însemnătate şi greu ca de plumb. Devenise aproape un specialist neamţ aşa cum îmi închipuiam eu că arată aceştia! Anunţase încă trei patente. Între timp mai lucrase patru ani la o întreprindere minieră, mai întâi pentru coordonarea lucrărilor cu explozibil, pe urmă în cercetări: dezvoltase un dispozitiv electronic de măsurarea a parametrilor cu transmisia datelor la distanţă prin telefoanele digitale care tocmai se introduceau pe piaţă. Colaborase cu Deutsche Telekom şi acum întreprinderea lui primea automat informaţii de îndată ce ceva nu era în regulă la una din instalaţiile montate în Germania, Anglia, Belgia, Franţa… peste tot în vestul Europei! Şi asta o premieră mondială! „Măi, ce treabă ai tu cu telefoanele digitale?” îl întreb eu. „Ah, este pur şi simplu fascinant să creezi soluţii noi folosind posibilităţile tehnicii actuale: îţi umple viaţa într-un mod nemaipomenit!”

Părea absent şi n-avea chef de vorbă. Mi-a spus că firma Volvo ceruse SKF în urmă cu cinci ani să-i proiecteze şi să fabrice nişte piese necesare pentru cutiile de viteze, dar aceasta nu reuşise să rezolve problema. El a fost trimis să preia proiectul şi acum era pe cale să găsească soluţia. „Cum asta, aici pe aeroport?” îl întreb eu. „Ah, nu… Aici aştept numai legătura spre Frankfurt! Dar am delegat problema subconştientului care acum lucrează la rezolvarea ei!” „Asta este o tehnică derivată din medicina tradiţională chineză care permite să activezi conştient capacitatea uriaşă de lucru a subconştientului,  cel care dirijează automat respiraţia, bătăile inimii, digerarea şi alte funcţii vitale ale organismului. Maşina de calcul – dacă aş putea-o numi aşa - lucrează zi şi noapte pentru a asigura viaţa omului sau, dacă o foloseşti dibaci, pentru rezolvarea problemelor tehnice. Zi şi noapte, fără întrerupere! Ea stă cumva în legătură cu memoria – respectiv cu tot ce ai învăţat şi cu toată experienţa ta de viaţă - şi are o capacitate de intuiţie enormă: rămâi uluit ce idei îţi propune!” …Dar stewardesele ne cheamă la avioanele noastre şi nu putem să continuăm convorbirea.

*
Mai trec câţiva ani… Eu sunt mare amator de muzică iar Leonid Bernstein – renumitul compozitor şi om de arte american - dădea  în New York un concert omagial cu ocazia împlinirii a 70 de ani. Cu mare greutate făcusem rost de bilete la Carnegie Hall, Meca muzicii simfonice mondiale. În pauză, încă ameţit de avalanşa copleşitoare de sunete minunate produse de New York Symphony Orchestra, ies pe culoar să mă liniştesc puţin şi… dau nas în nas cu Radu! Radu Mihalcea! „Măi, ce faci tu aici?” „Ce faci şi tu!”  „Bine, dar tu eşti un… mecanic!” „În primul rând că nu sunt un mecanic ci un motorist, şi asta este ceva cu totul altceva! Şi pe urmă… ştii tu ce simfonie minunată desfăşoară motorul automobilului tău atunci când tu te sui nepăsător la volan şi apeşi pe pedala de  acceleraţie? Un motor are ceva mai mult de 100 de parametri care trebuiesc supravegheaţi şi reglaţi continuu şi puşi în armonie unul cu celălalt; o orchestră simfonică are cam 100 de instrumente care şi ele… Cei mai mulţi oameni aud numai zgomotul motorului, dar dacă asculţi cu atenţie distingi în spatele acestuia o simfonie nemaipomenită, cuceritoare şi răscolitoare, aşa cum n-a fost compusă încă de nici-un compozitor, dar a fost creată de ingineri! Este formidabil de frumoasă când motorul funcţionează perfect şi-ţi permite să distingi nu numai melodia ci chiar armonia din spatele creaţiei inginereşti!” Mă uit lung la el…

După concert ne retragem în restaurantul rusesc de lângă Carnegie Hall. „Ce-ai făcut cu suedezii?” îl întreb. „Ah… directorul general a convocat o şedinţa şi eu le-am expus conceptul meu. Toţi colegii au protestat spunând că aşa ceva nu se poate face, că au încercat şi ei, că nu este cazul să ne aventurăm şi să ne compromitem! M-am ridicat şi le-am spus că dacă vor să aibă piesele, mă găsesc în biroul meu” „Şi…?” „Directorul general m-a chemat la el şi m-a întrebat de ce am nevoie. I-am spus că am nevoie mai întâi de linişte: cu temerile colegilor nu pot face nimic. Pe urmă îmi trebuie personal, o clădire unde să montez instalaţia şi bani ca s-o fac – banii urmau să vină de la Volvo - şi dacă se mişcă repede pot să aibă totul gata în nouă luni de zile: ştii tu, sunt multe lucruri bune care apar după nouă luni!”  „…şi?” „Directorul general mi-a spus că-mi acordă tot sprijinul lui, dar dacă treaba nu reuşeşte… să-l înţeleg... ori merge el… ori merg eu… în afara întreprinderii!” „Şi ce ai făcut?” „Ah, nimic, totul numai rutină: am angajat câţiva ingineri buni şi i-am introdus mai întâi în tehnicile mele de meditaţie chinezeşti. Pe urmă am dezvoltat conceptul pentru măsurătoarea şi sortarea pieselor şi i-am lăsat pe cei din Lidkoping să-l aprobe. După opt luni şi jumătate instalaţia complect automată a intrat în funcţie, suedezii au făcut receptia după nouă luni iar întreprinderea mea a mai avut nevoie de încă trei luni ca să priceapă că au un nou produs care era deja vândut pentru următorii doi ani!”

Ciocnim un pahar de bere, îl dăm pe gât! „Şi...?” „Păi m-au chemat la sediul concernului la Goeteborg, mi-au dat SKF Innovation Award „in recognition of outstanding individual achievement beyond and above normal expectations” şi… m-au numit director tehnic al unui grup de întreprinderi din Anglia, Brazilia, Germania şi SUA. Fabrica americană este în Quens aşa că am ocazia să ascult câte un concert fantastic din când în când”.

Zece ani mai târziu eram în delegaţie în Düsseldorf. Zi geroasă de iarnă. Pe panourile de afiţaj citesc: „Recital Extraordinar de Pian dat de…” şi urmează două nume ale unor tineri pianişti români! N-am stat  pe gânduri, m-am dus direct  acolo, intru în sala mare minunat împodobită şi aştept să înceapă. Când colo… pe scenă vine Radu (!!) şi mulţumeşte publicului!
 
Începe concertul: primul solist, o fetiţă de 10-12 ani cântă formidabil, publicul german atât de educat şi de pretenţios este entuziasmat şi aplaudă frenetic. În pauză îl caut pe Radu şi-l găsesc stând de vorbă cu Dr. Teodor Ionescu, un muzician pasionat, pe care-l aud spunând: „Radule, ce faci tu pentru muzica românească este extraordinar!” „Ei aşi, nu-i nimic deosebit! Uită-te la copii aştia, uită-te ce talente extraordinare naşte acest popor român! Asta este într-adevăr extraordinar! Dacă nu-i ajut eu, cine să-i ajute?”  Câţiva ani mai târziu fetiţa avea să câştige - la numai 14 ani - Olimpiada Mondială a Tinerilor Pianişti din Cincinatti, SUA şi să debuteze în 2004 la Carnegie Hall în New York. Dar acum îl întreb pe Radu: „Te ştiam în New York şi inginer, acum te întâlnesc în Duesselorf ca impresar, ce ai păţit?”

După concert mergem într-un restaurant de pe Konigsallee (Aleea Regilor) din Duesseldorf şi, după al treilea pahar de bere băut cu sete, Radu începe să-mi povestească istoria ultimilor zece ani: „Ştii că mă ocupam de automatizări, de ceea ce mai este denumit şi inteligenţă artificială. După ce puneam maşinile în funcţie, trebuia să instruiesc personalul să lucreze cu ele, cu aceste creaţii ultime ale inventivităţii  umane. După ani de experienţă am ajuns la concluzia că numai omul este cel care poartă inteligenţa (desigur, umană!) şi că a lucra cu acesta, a-i modela personalitatea, a-l adapta la cerinţele mereu crescânde ale societăţii  în plină evoluţie poate fi mult mai pasionant decât să dai viaţă unor maşini care pe urmă nu fac altceva decât să-ţi execute ordinele. Aşa că… am început cu mine: am lucrat mai departe ca director tehnic pentru SKF şi am acumulat o experienţă de conducere şi de creaţie de nepreţuit şi asta în mai multe ţări. În acelaş timp am făcut şi cursurile de Executiv MBA la Graduate School of Business Administration în Zürich: vroiam să stăpânesc nu numai maşinile, creaţia imaginaţiei mele, ci şi procesele economice, cele care duc la obţinerea valorii din aceste maşini. După absolvire, GSBA mi-a oferit să rămân la ei ca profesor pentru Managementul Calităţii, dar eu am preferat să fac ambele activităţi în paralel.  Aşa am avut ocazia să lucrez cu oameni cu experienţă profesională deosebită, deja cadre consacrate în diferite întreprinderi din toată lumea, care veneau la GSBA să-şi ia ultima şlefuire înainte de a fi promovaţi încă şi mai sus. A fost o perioadă de viaţă fascinantă şi mai ales extrem de variată: după ce terminam programul la Zürich, mă întorceam la maşinile mele din Frankfurt, Sao Paolo, New York, Manchester…O nebunie!  Elveţienii mi-au acordat în 1995 - Outstanding Achievement Award - pentru «the most outstanding achievement in transfer of academic theory in management practice». M-a bucurat această recunoaştere, fiindcă mi-a confirmat realizarea visurilor mele: să pot face inginerie pe personalitatea oamenilor, modelând-o, dezvoltând-o, adăogându-i sensibilitate, forţă şi capacitatea de creaţie. Este minunat, nu-i aşa?”

„După 1989 am revenit şi în România, am co-fondat o universitate particulară şi am ţinut cursuri de «Conducerea Întreprinderilor» şi de «Managementul Calităţii», am scos şi un manual de management în limba română, alte nouă manuale le-am scris în germană. Am ţinut cursuri la ASE, la Universitatea Politehnica din Bucureşti, şi la alte câteva: acolo am întâlnit copii ăştia extraordinari: cum să nu-i ajut? Aşa că…i ată-mă şi impresar!”

Mai bem o bere… Radu continuă: „Pe urmă m-am gândit că ar fi mai bine să mă dedic total lucrului cu  personalitatea  oamenilor. Am participat la un concurs pentru ocuparea postului  de profesor de «Conducerea Întreprinderilor» şi l-am câştigat: nu au participat decât alţi 42 de doctori în economie germani iar eu… nu aveam doctoratul în economie! Le-am făcut-o! Vezi tu cum se schimbă soarta omului!”

*
Mai 2010: cobor din metrou la staţia Eroilor din Bucureşti şi mă îndrept spre Universitatea Naţională de Apărare (fostă Academia Militară). Clădirea impozantă, placată cu marmoră albă, se ridică măreţ pe un vârf de deal iar monumentul Eroilor din faţa ei punctează decisiv istoria atât de dramatică a României. Urc pe treptele largi împreună cu vizitatorii veniţi să participe la lucrările congresului al XXXIV-lea al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte. Lume multă, profesori universitari, militari, mulţi epoleţi auriţi de general… Intru înăuntru şi îl recunosc pe… Radu! Este îmbrăcat la „patru ace” cu un costum bleumarin cu dungi subţiri, cămaşă albă scrobită, cravată roşie cu un desen modern şi pare încă foarte tânăr cu toată chelia deasă, cu tot părul alb de pe tâmple şi cu toată rotunjimea din jurul mijlocului… Silueta lui este tot cea a unui sportiv, iar el se mişcă atât de neaşteptat de repede şi de elastic încât ceea ce văd contrastează puternic cu prima impresie, cea dată de părul alb: totuşi se apropie de 70! Aşteaptă pe cineva şi faţa lui exprimă concentrare: trăsături tăiate în piatră, imobile, privire oţelită aţintită în depărtare… Aşa or fi arătând profesorii nemţi?

Mă îndrept către el şi el mă observă: dintr-o dată se transformă total, re-devine prietenul meu din tinereţe, cald şi deschis, cel  pe care-l cunoşteam de atâtea decenii şi care acum, vâzându-mă, râde cu gura până la urechi. Deschide braţele largi şi eu dispar în îmbrăţişarea lui totală dar în momentul următor suntem despărţiţi de mulţime şi luăm loc în rânduri diferite în sala de conferinţe pavoazată festiv. Începe deschiderea oficială la care nu sunt prea atent, oficialităţile coboară de la tribună, generalul Frunzeti, comandantul Universităţii de Apărare, anunţă pe key note speaker prof. dr. dr. dr.h.c… Vecinul din dreapta mă întreabă ceva şi eu nu aud cine urmează acum dar mai apuc să aud „…din Chicago!” şi pe urmă la tribună se urcă… Radu! Îşi aranjează hârtiile şi pe ecranul din faţă apare scris cu litere mari „Economia Mondială la Începutul Deceniului II” Ei, na! Nu mă aşteptam!

Radu salută mai întâi pe cei câţiva colegi veniţi să-l întâlnească şi vocea îi tremură uşor: nu-i mai văzuse de mult! Apoi intră în tema care îşi propunea să trateze ultimii 30 de ani de istorie economică şi asta începând cu SUA şi terminând cu România. Toate astea într-o oră? Mi-e teamă că o să iasă o varză…

Dar Radu o ia metodic, evită detaliile şi prezintă clar aspecte atât de complexe, despre care eu nu mai auzisem niciodată! Încet, încet toate problemele care  s-au discutat zilnic la televizor în ultimii 20 de ani cu comentarii care pe mine mai mult m-au dezamăgit şi înfuriat decât le-am înţeles, se ordonează într-o evoluţie logică a economiei mondiale, devin consecinţe ale unor schimbări care ar fi trebuit să aducă numai bunăstare dar – din păcate – au şi o latură negativă iar aceasta se face simţită la sfârşitul deceniului al II… Ascult, încerc să memorez totul, dar este prea mult, este o colosală avalanşă de informaţii de prima calitate, ordonate şi sistematizate… Încerc să memorez cel puţin legăturile logice dintre fenomenele economice atât de diferite, atât de necunoscute mie şi cu care Radu jongla la pupitrul conferinţei cu atâta dexteritate. Îmi aduc aminte ce-mi spusese un cunoscut comun, prof. dr. dr. Nicolae Filipescu: „He present complex and controversial subjects with authority and clarity!”… Aşa este!

Mă deslipesc cu greu de atracţia irezistibilă a conferenţiarului şi mă uit prin sală: toţi ascultau concentraţi, fără să se mişte, ba unii chiar şi uitaseră să închidă gura! Nu-mi venea să cred ce trăiam, dar mi-am amintit din nou de cunoştinţa noastră comună: „(It) is a fascinating public speaker!” Da, într-adevăr, Radu domina sala total, atât prin prezenţăi cât şi prin calitatea inedită a informaţiilor pe care le punea  la dispoziţie.

Pentru seara, Radu şi-a invitat colegii să mai stea la un pahar de vorbă. A căutat şi a găsit un loc aşa de romantic, cum nici nu ştiam că există în Bucureşti: o cârciumioară sub un pod din Parcul Carol, chiar la intrarea din strada Lânăriei. Câteva mese de lemn sunt aranjate sub sălcii pletoase, de o parte şi de alta se intinde luciul lacului, mai departe se văd arcadele zvelte ale unui alt  pod  peste ape: ce delicateţe neaşteptată într-un oraş inundat de maşini negre! Soarele coboară spre apus şi lăsa o tentă aurie pe lac, pe mese, pe scaune, pe crengile sălciilor şi… pe faţa lui Radu care venise mai devreme şi-şi aştepta colegii. Mă uit mai atent şi deosebesc nişte pete mai deschise… „Ce-s astea?” îl întreb. „Stres, stres total, dărâmător şi cumplit de care am avut parte între 1995 şi 1998... Din fericire a trecut şi astea sunt singurele semne care au rămas: pe urmă am avut cei mai productivi ani din viaţa mea!”.

Îl ascult şi nu-mi vine să cred câte-mi înşiră: şi-a luat doctoratul în «Conducerea Întreprinderilor», a fost  concomitent profesor pentru «Conducerea Întreprinderilor» şi pentru Managementul Calităţii» la două diferite universităţi din Germania, s-a angajat politic preluând poziţia de vicepreşedinte al Sindicatului Profesorilor Universitari din Nordrhein-Westfalen, a scris manuale pentru studenţii germani, a publicat câteva zeci de articole, a înfiinţat o întreprindere de consultanţă şi a dat consultanţă la mai multe întreprinderi româneşti şi la altele din orientul îndepărtat, a propus un plan de relansare a cercetării în România, a organizat proiectul NEUT cu fonduri europene, aducând 2 milioane DM în ţară, a ţinut cursuri la mai multe universităţi româneşti de prim rang… Pentru activitatea în România şi pentru contribuţia adusă la dezvoltarea relaţiilor româno – germane a fost decorat în 2004 cu Ordinul pentru Merit în clasa Comandor. Asta n-a fost de ajuns: a mers patru ani la rând la Chişinău şi şi-a adus contribuţia din plin la dezvoltarea acestui petec de pământ românesc!  Academia de Ştiinţe Economice a Republicii Moldova i-a acordat titlul de doctor honoris cauza… „Stai aşa! Când le-ai făcut pe toate? Şi…ce cauţi în Chicago?”

„Ei, tu ştii, ţi-am mai spus: organizarea nemţească a timpului, alegerea ţelurilor, pe urmă tehnicile mele chinezeşti de creştere a creativităţii, toate astea creează o plăcere şi o uşurinţă nemaipomenită în rezolvarea problemelor! Este un deliciu asemănător unui drog de care nu pot să scap! Asta m-a făcut ca atunci când s-a apropiat timpul de pensionare să-mi pun întrebarea unde mai pot să-mi folosesc restul de forţe creative care mi-au rămas. Am căutat o universitate care ar avea nevoie de mine şi m-am dus peste tot în afara Europei pe unde mai fusesem şi pe unde mai aveam legături: Bangkok, Brunei, Hong Kong, Singapore, Shanghai, Cape Town, Rio… România? Nu! Nu este atât de pregătită ca să mă pot întoarce...!”

„Tot căutând un post pentru anii de după 2005… am întâlnit-o pe Rodica, colega mea de facultate pe care n-o mai văzusem de peste 40 de ani.” „Şi?” „Ea avea un post liber lângă ea – soţul îi murise de câţiva ani, eu eram divorţat  - şi locuia în Chicago... I-am propus să vină cu mine în Africa de Sud, dar ea mi-a atras atenţia că acolo nu ninge şi deci nu se poate schia!” „Ei şi?” „Păi… eu dacă nu petrec două săptămâni pe skiuri în fiecare an… nu mă simt în forţă în anul următor!” „Dar ea… ştia să schieze?” „Nuuu!  Dar am învăţat-o în primul concediu petrecut împreună: n-avea decât  64 de ani, cum să nu înveţe? Ne-am căsătorit în 2004!” „Şi University of Illinois at Chicago?”  „Rodica este profesor la universitatea asta: puteam s-o las singură? M-am băgat şi eu şi am ţinut ce cursuri au avut nevoie: logistică, conducerea întreprinderilor, dezvoltarea produselor… Cum să-mi las tânăra nevastă fără asistenţă!?”

Da, aşa este Radu, mereu pus pe glumă, sau… cum spune prietenul lui „is a warm, personable and charming individual, who inspires others through his openness and integrity”. Îi savurez prezenţa până vin şi ceilalţi colegi invitaţi, pe urmă bem o bere,  mâncăm nişte mici… iar el ne povesteşte despre revenirea lui în rândurile diasporei române după ce a trăit atâţia ani printre străini, despre articolele de specialitate pe care le scrie, despre informaţiile inaccesibile publicului larg pe care el le pune la dispoziţia cititorilor ziarelor româneşti din SUA pentru a-i ajuta să înţeleagă realitatea americană şi să poată folosi avantajele acestei societăţi în interesul personal al fiecăruia… Mă uit la el: a rămas tot aşa de dinamic şi de pasionat cum l-am văzut pe terenul de volei în urmă cu cinci decenii! Este exact aşa cum l-a caracterizat un alt prieten, prof. dr. James Schrager de la University of Chicago: „…an exceptional unusual individual… His personal character and drive is… the most amazing part of Radu!”

Se înserase bine când unul dintre colegi a ridicat paharul şi i-a urat: „La mulţi ani, pentru cei 70 pe care o să-i  împlineşti în curând, măi Radule!”                

                                                                                                                           Prof. dr. George ZIDARU
                                                                                                                           Hochschule, Bochum
                                                                                                                                            Germania, 2010


          Un român a făcut „Fuziunea Informaţiei”
                                    în capitala Scoţiei

În perioada 26-29 iulie 2010, romano-americanul Florentin Smarandache, născut la Bălceşti în 1954, profesor universitar la Facultatea de Matematică a Universităţii „New Mexico”, din oraşul Gallup, statul New Mexico, SUA, a fost în oraşul Edinburgh, din Scoţia, Marea Britanie, pentru a participa cu mai multe lucrări ştiinţifice la A 13-a Conferinţă Internaţională de Fuziunea Informaţiei, organizată anual de către Societatea Internaţională pentru Fuziunea Informaţiei în diverse locuri de pe glob, găzduită în acest an de către Centrul Internaţional de Conferinţe din capitala Scoţiei.
Fuziunea Informaţiei este un domeniu al tehnologiei de vârf care foloseşte informaţii (date) provenite de la surse de naturi diferite (electronice, optice, acustice, mecanice, umane), cu numeroase aplicaţii militare şi civile. Deoarece între informaţiile provenite de la aceste surse pot exista contradicţii, este necesar un model matematic pentru selectarea informaţiilor credibile, ca să se poată lua decizii corecte. Există mai multe astfel de modele matematice, purtând denumirea generică de „Teorie”, unul dintre ele fiind „Teoria Dezert-Smarandache” (notată prescurtat TDSm, pentru a se deosebi de „Teoria Dempster-Shafer”, care se prescurtează TDS), realizată de către inginerul electronist francez Jean Dezert, cercetător la Oficiul Naţional pentru Studii şi Cercetări Aeronautice (ONERA) din Chatillon, Franţa, împreună cu Florentin Smarandache. Din anul 2008, o secţiune a conferinţei, condusă de Jean Dezert şi Florentin Smarandache, se numeşte „Dezvoltări şi aplicaţii ale TDSm”.
La Edinburgh, acesta a fost şi titlul unei conferinţe de trei ore susţinută de către cei doi autori ai TDSm.
În cadrul secţiunii speciale dedicate TDSm, Florentin Smarandache a prezentat lucrările: „Fuziunea surselor de probe cu diferite importanţe şi credibilităţi” (scrisă împreună cu Jean Dezert şi cu un alt cercetător francez, Jean-Marc Tacnet, de la CEMAGREF – Institutul de Cercetări pentru Ştiinţele şi Tehnologiile Mediului Înconjurător) şi „Metoda α-reducerii pentru luarea multicriterială a deciziei” (scris numai de către bălceşteano-gallupeanul Florentin Smarandache).



                                                                                                                                            Mircea Monu

                     OCTAVIAN DUMITRU CURPAŞ
                NE ANUNŢĂ UN EVENIMENT VIITOR


Sfintirea bisericii ortodoxe din satul Inceşti, comuna Ceica, judetul Bihor, va avea loc pe data de 23 iulie 2012

Pe data de 23 iulie 2012 va avea loc sfintirea noului locas de inchinare, biserica ortodoxa din satul Incesti, comuna Ceica, judetul Bihor. La acest eveniment vor participa mai multe personalitati si lideri locali din judetul Bihor. Intrucat o parte dintre fiii satului nu mai locuiesc de multa vreme în casa copilariei lor, nici macar în judetul Bihor si nici macar în tara lor de bastina, un asemenea eveniment este ocazia fericita în care unii dintre ei se pot intalni si depana amintiri în mijlocul consatenilor, rudelor si prietenilor din copilarie.

Printre cei ce au parasit Romania de cateva decenii se numara si domnul Zaharia Bala. Personalitate marcanta in Lumea Noua si unul dintre romanii care fac cinste tarii natale si numelui de roman, acesta s-a stabilit in Statele Unite ale Americii in 1987.

Zaharia Bala – un roman patriot

Zaharia Bala a vazut lumina zilei in satul Incesti, a crescut si a participat impreuna cu parintii sai la toate muncile agricole, la fel ca multi alti romani remarcabili pe care viata i-a purtat pe alte meridiane ale Terrei.

Indiferent în ce loc de pe pamant s-ar stabili, oamenii asemeni lui Zaharia Bala au radacinile adanc infipte în pamantul patriei, iar satul lor natal este locul în care se intorc mereu cu dor si drag ca sa-si incarce bateriile si sa-si alimenteze ideile, realizarile si misiunea care li s-a dat pe acest pamant. „Nihil est agricultura milius, nihil utilirius, nihil dulcius, nihil dignius” (Nimic nu este mai bun, mai util, mai dulce, nimic nu face pe om mai liber si mai demn decât agricultura),  spunea Prof. Univ. Dr. Nicolae Vasilescu în cartea sa, “Agricultura în proverbe si cugetari”.

Domnul Zaharia Bala pretuieste si acum aceleasi principii de viata valoroase care provin din traditiile satului romanesc arhaic. Tocmai de aceea, el a ales sa participe la festivitatile dedicate sfintirii bisericii din satul natal, imbracat în costumul popular traditional, retraind o frantura de viata la fel ca altadata.

Din Romania in sudul Californiei

Din 1987 Zaharia Bala locuieste în America, in sudul Californiei. A adus cu el valorile romanesti si a promovat toata viata cinstea si bunul simt ca pe o carte de vizita cu care deschide orice usa si obtine orice rezultate si-ar propune. Asemeni multor romani care si-au petrecut copilaria în satele Romaniei, domnul Bala transmite ceva din spiritual ancestral al asezarilor romanesti, fiecarui om pe care-l intalneste în activitatea sa de zi cu zi, chiar daca au trecut multi ani de cand, copil fiind, a deschis abecedarul si cartea de geografie în satul sau din Tara Crisurilor.

A promova Romania ca pe o destinatie turistica rafinata si stilizata a devenit un stil de viata pentru Zaharia Bala, omul care contribuie la imaginea Romaniei în SUA mai mult decat targurile de turism de pe Coasta de Vest si care si-a castigat stima si respectul americanilor, datorita valorilor si principiilor sale morale ireprosabile. De altfel, Zaharia Bala a fost invitat de mai multe ori la cina cu presedintele Bush.

Domnul Zaharia Bala este un membru marcant al "National Republican Congressional Committee's Business Advisory Council" din Washington D.C. Republican Congressional Committee l-a decorat pe dl Bala cu medalia de aur Ronald Reagan.
Zaharia Bala este totodata si un prosper om de afaceri. Detine mai multe tipuri de afaceri si proprietati imobiliare in California si Arizona, dar si in Romania. Prin munca sustinuta, cinste si integritate, Zaharia Bala contribuie la consolidarea imaginii Romaniei peste ocean si, în acelasi timp, la prosperitatea tarii sale natale.

23 iulie 2012

In data de 23 iulie 2012, dimineata la orele 8:30, un mare convoi de masini va pleca de la rezidenta domnului Stefan Cacuci, situata langa Hotelul Dacia din Oradea. Prieteni si cunostinte care doresc sa se alature acestui convoi de masini, pot sa o faca.
 
Cetatenii din satele invecinate si toti cei care-l cunosc pe domnul Zaharia Bala sunt invitati si rugati sa fie prezenti in satul Incesti la ora 9:00 dimineata, inainte de inceperea slujbei de sfintire a bisericii, pentru a avea ocazia sa-i stranga mana acestui roman remarcabil si sa se fotografieze impreuna cu dumnealui.
 
Dupa slujba religioasa, domnul Zaharia Bala isi va exprima gandurile si sentimentele fata de cei prezenti intr-o alocutiune care se bazeaza pe experienta traditionala, dobandita de ilustrul fiu al satului Incesti peste ocean.

Va urma un moment emotionant, în care lumea satului de altadata va fi adusa pe retina celor prezenti printr-un gest simbolic al domnului Bala, care intentioneaza sa urce dealul imbracat in costumul popular traditional al satului. Domnul Zaharia va evoca muncile campului asa cum si le aminteste - va da cu coasa, va merge cu plugul si va evoca prin scurte demonstratii practice, viata taranului roman din Campia de Vest si dealurile Bihorului.
 
O vacanta acasa

La eveniment au fost invitati, si au confirmat deja participarea, o serie de jurnalisti si reporteri americani, care vor imortaliza momentul si-l vor face cunoscut intregii planete.
 
Festivitatile vor continua cu o serbare campeneasca, o masa festiva cu mancaruri si bauturi traditionale romanesti. Atmosfera va fi intretinuta de cantareata de muzica populara Florica Opris Abaghioaiei, care va interpreta melodii din folclorul local pana in zori.
 
Motivul pentru care anuntam atat de repede evenimentul din 23 iulie 2012 este ca si alti fii ai satului din diaspora sa afle despre initiativa laudabila a consatenilor si sa aiba timp suficient pentru a-si planifica o vacanta acasa, un concediu de neuitat în Romania, în acea perioada.

Nationalism, libertate si nemurire

Sfintirea noului locas de inchinare, biserica ortodoxa din satul Incesti, comuna Ceica, judetul Bihor, este un eveniment unic si incarcat de simboluri si emotii pentru toti fiii satului Incesti, ale caror inceputuri sunt legate de aceste plaiuri mioritice.

Petre Tutea spunea ca: “Nimeni nu poate interzice unui popor sa-si traiasca traditia si istoria cu gloriile si înfrîngerile ei. Etnicul este punct de plecare si universalul punct de sosire. Eu, ca nationalist, am gîndit multa vreme ca natiunea e punctul terminus al evolutiei universale, dar cand dispare nationalismul dispar popoarele si intram în Turnul Babilonului. Popoarele sunt legate de biserici pentru ca fara nemurire si mîntuire, libertatea e de neconceput. Omul, daca nu are în substanta lui ideea nemuririi si mîntuirii, nu e liber”.

Evenimentul din 23 iulie 2012 de la Incesti este un asemenea moment de nationalism, de libertate si de nemurire. Organizatorii va asteapta cu drag si va promit ca veti trai momente de neuitat la Incesti – Ceica, judetul Bihor.

O mare sarbatoare în lumea ortodoxa  

Cu toate ca de obicei stirile se anunta imediat dupa ce s-au intamplat, iar daca este vorba despre un eveniment programat, ziarele scriu despre el cu cateva zile mai devreme, de data aceasta, anuntam un eveniment care va avea loc peste doi ani si de aceea este necesar sa facem cateva precizari.

Sfintirea unei biserici este o mare sarbatoare în lumea ortodoxa  si adesea reprezinta un eveniment unic în viata oricarei comunitati. Odata ce este terminata constructia unei biserici si ea este inzestrata cu toate odoarele de cult, urmeaza ceremonia de sfintire a bisericii, asa cum este descrisa ea in Cartea de sfintire, dupa un ritual vechi, transmis din generatie in generatie si nealterat de trecerea timpului.

Sfintirea bisericii reprezinta cel mai important, cel mai fastuos si cel mai complicat ritual ortodox si se face de catre un episcop impreuna cu un sobor de preoti si este de o importanta covarsitoare, pentru ca odata sfintita, biserica devine lacasul lui Hristos. Ceremonia are prototipul din Vechiul Testament, de la sfintirea Cortului Marturiei (Ies., 29, 32-37) si a templului lui Solomon (II Paral., cap. 5-7). In crestinism, ca locas de inchinare, Biserica este Casa lui Dumnezeu (I Petru, 4, 17) sau "Biserica lui Dumnezeu" (I Cor., 1, 2) in sens de loc pentru rugaciune a obstei crestine.

Asadar, peste doi ani, în data de 23 iulie 2012, constructia  bisericii din Incesti - Ceica, judetul Bihor va fi terminata si inzestrata cu toate obiectele de cult necesare, iar Episcopul Oradiei si Bihorului, Sofronie Drincec, insotit de preacuvioasele maici de la Manastirea Sfanta Cruce din Oradea si un sobor de preoti, vor sfinti biserica si-i vor da hramul.

Octavian Dumitru Curpaş
Phoenix, Arizona, SUA



Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971