Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Cea mai dulce limbă – versuri de Vasile POENARU
AL XXX-lea CONGRES AL ASOCIAŢIEI ÎNVĂŢĂTORILOR DIN ROMÂNIA A VOTAT
Documentele demersului legislativ pentru instituirea sărbătorii
OSMOZA AFIRMĂRII ROMÂNEŞTI
MESAJE PRIMITE ÎN SĂPTĂMÂNA SĂRBĂTORIRII
MESAJE CĂTRE CHIŞINĂU ŞI RELATĂRI DIN ALTE COMUNITĂŢI ROMÂNEŞTI
Limba ca element de structurare a tiparului de gîndire european – de Lucia DĂRĂMUŞ
Mesajul MPSR către Congresul Asociaţiei Generale a Invăţătorilor : DISCRIMINĂRI DEMNE DE TEATRUL ABSURDULUI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR - de Prof. Viorel DOLHA
DOUĂ STUDII DE Prof. dr. Carmen CĂTUNESCU
Manual de istorie pentru românii din Bulgaria şi din Serbia
Cartea-prieten sau duşman? – de Marieta GĂUREAN
Simpozion universitar la Cluj-Napoca
ADRIAN ERBICEANU – Montreal-Quebec CANADA
Ioan LILĂ – Vichi-Franţa
George ROCA – Sydney-Australia
EDGAR PAPU – de Magdalena ALBU
DENIS DE ROUGEMONT „Partea diavolului“ – de Doina DRAGUT
BAKI YMERI, UN POET AL IUBIRII ALBANO-ROMÂNE – DE Marius CHELARU
BUCURIA SIMULATĂ ŞI FERICIREA GÂNDITĂ ÎN POEZIA LUI MIRCEA CIOBANU – de Al. Florin ŢENE
Cartea cu poeme rebele – de Melania CUC
Romanul poliţist... desuet? – de Marieta GĂUREAN
DESPRE NICOLAE MANOLESCU ŞI ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE – de Radu BĂRBULESCU
LUCIAN HETCO IN FAŢA CONFUZIEI DINTRE PERSOANĂ ŞI PERSONALITATE – de Corneliu LEU
Interviuri cu: DR. GHEORGHE DRĂGAN, FIZICIAN ROMÂN STABILIT ÎN AUSTRALIA, ADRIAN ŞONCODI - POET ŞI TRADUCĂTOR DE EXCEPŢIE, LIA LUNGU - CÂNTĂREAŢĂ ROMÂNCĂ STABILITĂ LA NEW YORK, - de George ROCA
Continuare interviuri - George Roca
Continuare interviuri George Roca
Interviuri cu: IOANA HARMONY RÂŞCA- patinatoarea care va reprezenta România la Jocurile Olimpice din anul 2010, MIHAELA MIHUŢ, o actriţă care joacă pe scenele americane păstrându-şi o parte din suflet în România - de Gabriela PETCU
Complexul cultural-spiritual „Sfanta Vineri” din Sălaj
O corespondenţă de la azezământul „ESPACIO NIRAM” din Madridunde au loc multe evenimente româneşti.
LA CÂMPUL ROMÎNESC DE LA HAMILTON – de Corneliu FLOREA
UN SLIDE-SHOW DESPRE CASTELUL „IULIA HAŞDEU” DIN CÂMPINA
PAGINA A CINCEA

 ROMÂNUL REALIZAT PE MERIDIANELE LUMII CA

MODEL SUFLETESC ŞI EXEMPLU PENTRU AI SĂI

 

LUCIAN HETCO IN FAŢA CONFUZIEI
DINTRE PERSOANĂ ŞI PERSONALITATE

 Mulţi, dacă nu chiar majoritatea oamenilor cu pretenţii intelectuale exagerate şi prezenţă intelectuală relativă, fac această confuzie. Unii ignoră propria lor existenţă ca persoană umană printre alte persoane umane (care te respectă doar în măsura în care le respecţi şi tu), dar se vor deodată personalităţi, adică deasupra celorlalţi. Alţii, care prin diferite concursuri de împrejurări au ajuns la faimă fără a fi adevărate personalităţi, se consideră lucraţi când decad şi nu-şi dau seama că le-a jucat festa necultivarea propriei lor persoane. În vreme ce persoane care ştiu să-şi cultive eul în raport cu egalitatea în drepturi a celorlalte persoane cu care convieţuiesc, devin personalităţi prin reperul moral pe care îl reprezintă. Legile democraţiei reale, cea care va înlocui ficţiunea democratică a statisticilor electorale drept criteriu de evaluare a triumfului social, aduc normele de conduită morală pe prim plan  şi fac din spiritualitate o determinantă a progresului material. În aceste condiţii, triumful politic nu mai e totuna cu triumful social, rămânând mult mai găunos şi mai prejos decât acesta. E capabil de succese imediate şi chiar de lovituri neaşteptate prin manipulări dar, ne ţinând seama de aspectele etice ale progresului, nu poate produce acea stabilitate obştească, aptă a asigura  o continuă perfecţionare a democraţiei, deci o continuitate mulţumitoare în evoluţia acestei omeniri formată din persoane „născute egal în faţa lui Dumnezeu”. Speranţa mea într-un concept meritocratic este că vom reuşi să avem cândva o orânduire (sau un sistem, cum spune autorul cărţii de faţă) în care succesul politic să nu fie altceva decât corolarul succesului social al persoanei respective.
Pe măsură ce democraţia vrea să înainteze, să progreseze depăşind politicianismul
intereselor personale sau de grup şi devenind atât o normă de vieţuire a fiecăruia în parte cât şi a comunităţii la un loc, aceasta devine în primul rând o problemă de înţelegere morală a existenţei persoanei noastre. Aş îndrăzni să spun: de diacronie a moralei în perfecţionarea persoanei noastre şi, de aici, în perfecţionarea societăţii umane. Iar, cum volumul pe care îl publică acum Lucian Hetco este intitulat definitoriu „SISTEMUL ŞI MORALA COLECTIVĂ” întrunind titluri precum: „Despre criză şi morală”, „Autonomia spiritului”, „Avem nevoie de caractere”, „Sistemul actual poate fi perfecţionat prin morala colectivă” , este firească divagaţia spre definirea personalistă a termenilor,  la care ne îndeamnă parcurgerea lui.
Programatic sau neprogramatic, deliberat ca demers de cercetare-comentare sau chiar nedeliberat, dar provenind dintr-o preocupare care chinuie fiinţa autorului, această culegere de eseistică pe diferite teme stringente ale anilor noştri, publicate cam în ultimii cinci-şase, ajunge mereu, orice temă şi-ar propune, la o problemă cheie: aceea a omului responsabil, a celui care, respectându-se pe sine îi respectă şi pe alţii şi, preocupându-l comunitatea cu ceilalţi, se cizelează pe sine însuşi ajungând la a impune acea mult dorită „morală colectivă”. Care, iarăşi din punct de vedere personalist, s-ar numi mult mai bine „morală comunitară” deoarece „colectivă” ar putea însemna de la unul mai mult şi de la altul mai puţin, în vreme ce existenţa comunitară presupune participarea fiecărei persoane respectate ca atare, cu drepturile ei şi îndatoririle ei.
Este o sugestie pe care o fac, tot aşa cum, încă din titlu, mi-am permis să sugerez şi comentatorilor acestui important autor afirmat în ultimul deceniu (intuiţi deja în cei care i-au luat interviurile),  să  nu se repeadă a vorbi despre personalitatea lui fără a-i studia persoana. Deoarece personalitatea este mai întotdeauna doar desenul de suprafaţă, acoperind cu rele şi bune aspectul public în decorul de rigoare, în vreme ce adevăratul model social, capabil să facă nu numai prozeliţi, ci semeni, oameni de acelaşi calibru moral care pot pune picioru-n prag determinând progresul, este persoana. Persoana în toată evoluţia ei ca ambiţie de perfecţionare, de cizelare în bine, de ajungere la nişte convingeri hotărâte privind această viaţă şi cu capacitatea de a ne convingere că nu le va abandona.
Chiar dacă aceştia au motive de admiraţie sau de recunoştinţă pentru un om dăruit, ştiind să creeze, benevol şi dezinteresat material, un climat cultural românesc de care beneficiază şi ei, le sugerez nu atât să-i caute meritele, cât să-l imite tocmai pentru impunerea comunitară a acestui tip de om. Să fie mai întâi atenţi la persoana sa, aşa cum a fost formată şi aşa cum s-a autoformat apoi în continuare – persoana sa care devine, de fapt, personajul gânditor al acestei cărţi – şi, de aici pornind, să deducă de ce  personalitatea sa se conturează bine în prezentul cultural românesc.

* * *

Recunosc faptul că sunt subiectiv, ba chiar foarte subiectiv în aceste afirmaţii deoarece, citind cartea altfel decât cum citeşti articolele disparate publicate în timp, mi-am găsit suport pentru o teză pe care o susţin de câtăva vreme şi care, din produs al dezamăgirilor politice ca român trăitor al societăţii sale tot mai degradate în aceşti douăzeci de ani (şi uitându-şi speranţa naivă, dar nu demagogică a luminiţei de la capătul tunelului), a început să-mi devină convingere destul de fermă. Adică, atât de fermă cât pot fi soluţiile la care recurgi atunci când ajungi să nu mai vezi o a doua. Raţionamentul acestei convingeri este următorul: Aşa cum marea generaţie a renaşterii româneşti s-a constituit la 1848 prin fermentul intelectual al celor reveniţi din lumea occidentală, după ce s-au dedicat acolo frământărilor sociale ale epocii şi şi-au însuşit idealurile pe care le avea cea mai deschisă către democraţie parte a omenirii, tot astfel, instabilitatea noastră politică de astăzi, datorată lipsei de caractere care se conjugă cu sechelele unui trecut nefast, ca şi nevoia unei clase politice autentice, capabile să impună acele puţine dar definitorii criterii ale democraţiei avansate, află rezolvare prin revenirea sau implicarea celor care au muncit, au trăit, s-au format şi şi-au consolidat preceptele într-o asemenea democraţie dinafară, conştienţi şi de imperfecţiunile ei, dar şi de dezideratele ei ferme, bine impuse social.
Din acest unghi şi cu această intenţie declarată, să vedem cum ni se descrie personajul principal al cărţii de faţă:

- Crescut într-un mediu intelectual românesc autentic, de formaţie militant naţională şi religioasă, adică având continuitatea tocmai a acelei formări spirituale pe care comunismul a încercat să o decapiteze ca să-şi impună o manipulabilă intelectualitate pseudomarxistă sau, în egală măsură, o pseudointelectualitate marxistă.
- Contaminat şi cu cât trebuie ca să ştie în ce constă, de educaţia publică a epocii, cu toate relele şi mai puţin relele ei, inclusiv stagiul militar al demagogiei pentru „apărarea cuceririlor poporului”.
- Angajat în sistemul economiei socialiste, aflat în direct contact cu problemele de atunci ale economiei reale, ale repartiţiei ei nedrepte, ale aspectelor ei de pricepere a unora şi de neeficienţă a altora, ale minciunilor triumfaliste cu care era împodobită, ale consolidării unei clase profitoare şi ale demagogiei patriotarde pusă în locul eficienţei bazate pe morală şi competenţă.
- Nu a fost nici măcar unul dintre cei care şi-au căutat libertatea dinainte, ci şi-a ales de bunăvoie să trăiască în Germania după 1990.
- Lucrează acolo constant, într-un domeniu tehnic de concepţie, făcând carieră de specialitate în aceeaşi firmă la care s-a angajat de la început, ceea ce demonstrează că nu e afectat prea tare de complexul emigrantului ci  ci ştie să-şi însuşească atributele pozitive necesare existenţei în acel mediu social avansat.
- Dar, în acelaşi timp, nu-şi uită nici identitatea culturală ajungând să reprezinte prin propriul său eu splendidul principiu modern al interculturalităţii europene.
- Aduce şi un aport substanţial la afirmarea acestuia, aport care este, în egală măsură, o contribuţie de cetăţean german respectuos cu toate principiile democraţiei occidentale, ca şi de etnic român dedicat spiritualităţii limbii sale.
- Şi face aceasta nu ca un Rastignac visând să cucerească, indiferent cum, gloria marilor metropole, ci dedicându-şi timpul liber, voluntar şi fără vreun interes financiar, politicilor culturale pe care le promovează.

Schiţând acest portret, în mod deliberat n-am vrut să intru în amănunte personale, ci m-am rezumat la trăsături care pot fi mai generale, alţi români, poate, la fel de dăruiţi ca el, putând să se realizeze în alte direcţii şi putând să se dedice altora dintre politicile promovate prin experienţa Uniunii Europene şi a vieţii civilizat-democratice a continentului nostru: Sociale, educaţionale, de mediu sau chiar de politică curentă în cadrul unor partide corespunzând idealurilor lor, deoarece, în democraţia adevărată, şi apartenenţa la un partid tot voluntariat înseamnă, profitul şi lipiciul de avantaje fiind doar atributul găştilor şi mafiilor.
Am încercat, aşadar, să las cât mai largi deschiderile acestui portret, importantă fiind doar concluzia la care vor ajunge, alături de Lucian Hetco, toţi românii dinafara hotarelor ţării care se vor regăsi în el: Faptul că ei, oameni realizaţi acolo simt nevoia să atragă atenţia conaţionalilor lor din ţară că singura cale de a scăpa sistemul nostru politic de viciile care îl subminează este aceea morală; şi că, redeşteptarea naţională făcându-se prin comandamentele moralei, numai însuşirea ei de cât mai mulţi va conduce şi la impunerea ei în viaţa tuturor. Aceasta nu este atât o problemă de mare filozofie, cât una de voinţă colectivă pentru reînnodarea multor precepte morale pe care le-am avut, pentru reanimarea normelor de conduită cetăţenească liberă pe care comunismul a încercat să ni le extirpe, pentru aplecarea cu atenţie asupra celor câtorva principii de muncă cinstită, de strădanie pentru competenţă, de respect pentru iniţiativele altuia şi de neîncălcare a libertăţilor nimănui, care dau stabilitate popoarelor de tradiţie europeană prin acel amănunt semnificativ că: Imoralitatea şi amoralitatea se manifestă întotdeauna; important însă, este ca morala comunitară, morala colectivă, cum spune autorul despre care vorbim, să fie mai puternică decât acestea.
Cu o asemenea speranţă, a modelului de seriozitate europeană însuşită acolo unde ei s-au realizat neuitându-şi identitatea culturală românească, eu sper în aportul substanţial al unor atari persoane bine formate democratic, în sisteme bine constituite democratic. Sper că, prin ei,  vom ajunge la formarea unei adevărate culturi politice democratice româneşti şi la producerea, de acum înainte, după ce vom scăpa de reziduuri, a unei clase politice româneşti a redresării naţionale. Din acest motiv pun accentul nu atât pe personalităţile româneşti care au triumfat înafara ţarii, ci pe persoana umană care s-a format după modelele bune dinafara ţării şi care poate deveni personalitate politică pentru ai ei. 
Personajul Lucian Hetco ce ni se profilează din această carte care, ca alcătuire, prezintă un risc despre care voi vorbi în final, este astăzi o persoană realizată acolo, care nu şi-ar ierta faptul că ar putea să nu-şi împărtăşească experienţa şi aici. Anterioara lui carte de publicistică se cheamă „ROMÂNUL PLANETAR”, dar tocmai din această conştiinţă el nu şi-a uitat rădăcinile şi, fără a se da exemplu, se constituie pentru conaţionalii săi ca un manual din care poţi învăţa ce înseamnă seriozitatea într-o societate serioasă. Iată cum îşi defineşte el adaptarea la cerinţele uneia dintre ţările întemeietoare ale Uniunii Europene: „Orice adaptare la o nouă cultură este o provocare. Ea cere ani de zile de muncă susţinută, ca să nu-i spun efort,   mai ales că nu a fost uşor să trec de la mentalitatea noastră balcanică şi romanică în acelaşi timp, la cea germană, care presupune alte valori şi pune înaintea oricăror alte deziderate, disciplina, perseverenţa şi calitatea. Cum însă am  fost întotdeuana un om corect şi disciplinat, mi-a fost mai uşor, decât altor  etnici români, care au ajuns în Germania şi au avut senzaţia de victime, ori de neînţelegere din partea localnicilor. Oricum am drege lucrurile, uşor n-a fost şi basta.” Pentru ca, în aceeaşi ordine de idei, într-o altă pagină să completeze: „…Cu timpul însă, te obişnuieşti şi înveţi că trebuie să accepţi realitatea aşa dură cum este ea. În fond, decizia de a emigra îmi aparţine şi port răspunderea pentru ea. Nu pot regreta deloc faptul că am învăţat o limbă străină, a unei culturi de prim rang, că am interiorizat şi acceptat mentalitatea germană, ce presupune munca la baza oricărui succes. Actualmente sunt mulţumit şi fericit că pot trăi într-un stat de drept, cu forţă economică şi care este mai înainte de toate, un stat social. Am un drum lung în urma mea, a fost greu, dar nu imposibil.”
În acest sens, vorbeam mai înainte despre speranţa mea în aportul la redresarea României, mai ales prin structura ei morală, a acelor persoane care s-au realizat în alte ţări. Pentru că ele ştiu ce înseamnă  să te realizezi cu adevărat într-o societate stabilă şi serioasă. Dacă ei vor veni cu aceste convingeri de muncă şi nu descurcăreală, de aport social şi nu doar  pretenţii de la societate, de respect pentru aproapele tău şi nu fraierirea acestuia şi, mai ales, de voluntariat onest din partea celor care au vocaţii politice şi de prioritate statală a încurajării sprijinirii şi promovării iniţiativei în mod egal la toţi cetăţenii, dacă ei vor veni cu experienţa prin care şi-au adâncit şi şi-au perfecţionat persoana ca fond moral democratic într-un adevărat stat de drept şi au reuşit să fie apreciaţi acolo, fiecare la nivelul lui (pentru că nu vorbesc numai de intelectuali şi de vârfuri, ci de orice român, aflat la orice muncă, dar care a învăţat în străinătate mai multă cinste democratică), atunci vom învăţa cu toţii şi cum să ne consolidăm sistemul statal şi ce pretenţii să avem de la el. Aceasta pentru că, spre a încheia aici comentarea raporturilor dintre persoana umană care suntem fiecare şi personalitatea care se profilează mai distinct pe fundalul altora, aceşti oameni care au învăţat să se realizeze în contextul unor cerinţe superioare sunt dovada vie a faptului că: Lucrând moral şi spiritual asupra propriei tale persoane îţi clădeşti personalitatea.

* * *
Să revenim acum la această carte purtătoare a câtorva idei care nu pot să nu ne cucerească prin luciditatea dar şi onestitatea lor. Ea reprezintă viziunea unei experienţe moderne şi post-moderne a unui om de formaţie intelectuală care, prin morală, înţelege şi sensul formării creştine. Speranţele lui în perfecţionarea sistemului prin adâncirea şi generalizarea moralei nu pot să nu vină şi din acea conştiinţă pe care o avem în special noi, ca europeni: Faptul că istoria continentului nostru oferă exemplul clar al salvării unor societăţi viciate de tot felul  de „sisteme” ale epocii prin creştinismul care a răspândit morala adusă de Mântuitor.
În subtextul acestei cărţi găsim, de fapt, o continuitate firească, bazată pe observaţii de bun simţ asupra contemporaneităţii, a preocupării unor mari gânditori care, pornind de la exemplul creştinismului au definit soluţia morală ca prioritară în redresarea de orice fel a omenirii, preocupare privind societatea post-modernă cu aspectele ei de crize provocate prin falimentul moral al unui capitalism care prea a triumfat pe laturi de inginerie financiară ale căror speculaţii depăşesc nepermis de mult dimensiunile economiei reale. Din pricina aceasta, percepţia libertăţii autentice (care porneşte de la John Locke acum trei secole şi ajunge la Maritain, Mounier şi Dennis de Rougemont în secolul trecut) se continuă astăzi ca idee de realizare a persoanei umane prin afirmarea meritocraţiei într-o democraţie reală, care să nu mai permită nici un fel de lipsă de transparenţă a unor aşa zise „interese superioare” ce ne obturează accesul la datele propriului nostru destin, favorizând manipularea subterană a societăţii prin procedee ascunse (nu vreau să spun mafiote) care nu ţin nici de economia reală şi nici de realele nevoi democratice ale existenţei.
Nu vreau să-i pun în cârcă lui Lucian Hetco asemenea idei pe care nu le-a formulat, dar faptul că el vorbeşte despre reabilitarea adevărului public prin raţiune şi morală, despre criza economică prin determinante politice, despre echivalenţa falimentului unor state cu falimentul moral, despre centrele puterii şi mobilitatea lor iar, în acelaşi timp, lansează un apel pentru asumarea răspunderii de către o intelectualitate activă şi altul ca românii să fie mai puţin nostalgici şi mai mult pragmatici, cred că mă îndreptăţeşte ca, cel puţin, să-l iau aliat la acestea. Iar faptul că el vorbeşte despre conştientizarea sinelui care dă pacea interioară şi despre o Restauratio magna ca perfecţionare prin morala colectivă, mă face pe mine să subscriu la soluţia lui privind schimbarea de mentalitate, învăţându-ne că, într-un stat de drept şi, tocmai pentru consolidarea acestuia, este absolut necesară concentrarea asupra unor fapte simple, dar categorice: Să gândim, să muncim şi să ne plătim impozitele.
Iată aici un adevărat program cum n-am văzut până acum la nici un ministru al culturii de la noi:
„ Entertaiment nu poate deveni însă cultura în sensul sau clasic, aşa cum o percepem noi, românii. Sigur că ducem nostalgia clasicilor noştri şi căutăm pare-mi-se cu lumânarea modele, ori personalităţi publice (nu numai literaţi, ci în general oameni de caracter, cu o alură mesianică), care ne-ar putea ridica moral, mai întâi în ochii noştri pe noi înşine, iar mai apoi şi în cei ai străinilor. Cândva însă, vom renunţa să ne chinuim a mai dovedi altora, ori nouă înşine, ceea ce nu mai trebuie neapărat dovedit şi aceasta se va produce de îndată ce naţiunea română va câştiga în personalitate! O chestiune de câţiva ani buni, veţi vedea! Dar schimbarea este deja perceptibilă. Cred de aceea, că ne vom schimba treptat, dar în final radical, modul de gândire, vom consuma poate mai puţină cultură în sensul ei tradiţional, dacă vreţi, mă refer aici la literatură, istorie ori filosofie. Vom citi mai puţină beletristică, dar mai multe cărţi de specialitate. Vom descoperi şi aprofunda astfel aspecte noi ale culturii tehnice, economice, politice ori sociale. Vom începe să ne întrebăm dacă originalitatea noastră nu este totuşi de preferat modelelor, ori brandurilor ce ni se oferă din afara ţării. Şi această formă de cultură, noua cultură informatizată pe teme economice, sociale ori politice, mai puţin apreciate până acum la noi, va face parte din bagajul de cunostinţe şi informaţie al unei persoane ce se respectă. Aşa cum la fel, literatura nu va dispare, fiindcă este nevoie de ea ».
 Iată cum îşi defineşte condiţia personală : “Inainte de toate mă consider un intelectual român, de factură comunitară, de formaţie germană, prin convingere însă un român autentic, între ceilalţi europeni, ce şi-a văzut de treabă. Căci tot ceea ce am facut în cei 16 ani de diasporă în Germania, toată munca mea comunitară, indiferent că a fost la nivel de asociaţie la Agero, sau ca preşedinte al Ligii LARG (Liga Asocaţiilor Româno-Germane  din Germania), ori ca editor şi redactor al publicaţiei Agero, despre care vorbim astăzi, a fost pusă în slujba ideilor românismului. Personal mă consider a fi mai degrabă un vizionar sau dacă vreţi, de muncitor ce şi-a căutat silitor, întotdeauna ceva de lucru, cu un anume sens, nerisipind energii aiurea, trăindu-şi ziua la adevarata ei intensitate. Trăim însă vremuri frământate în viaţa românilor şi a lumii în general, căci neînţelegerile sunt tot mai grave, iar tarele societăţii trecute încă ne mai chinuie la noi acasă, laolaltă cu invidia, confuzia, păcatele sau alte angoase de factură comunistă ori neo-comunistă, însoţite de boli spirituale, ce ne afectează moralul şi cultura naţională. În antiteză, am gândit iniţial şi am vazut în Agero un spirit nou, un loc unde se respiră, se gândeşte liber şi se speră la mai bine, un loc de scăpare, de refugiu, sigur şi nealterat. Cele câteva cărţi sau unele eseuri pe care le-am scris de-a lungul anilor, au toate la baza lor, acest principiu, al unităţii româneşti, în fond simplu - şi eficient. »
 Iată cum a învăţat el, printr-o trăsătură de specific naţional, conştiinţa demnităţii omului : « . A plăti nemţeşte înseamnă a prelua fiecare, nota sa de plată. Adică, transpus în limbajul zilei, ar însemna în viaţa de toate zilele, că individul are personalitate suficientă ca să-şi accepte greşeala, confuzia, se autocritică, se acceptă în imperfecţiunea sa, la fel cum nici să nu aştepte să fie nici compătimit, ori lăudat din start, fiind conştient de propriile sale dimensiuni. Exclude servilismul, mita, corupţia! Este un act de delimitare socială şi un bun exerciţiu de caracter, ce l-am întâlnit adeseori şi care personal, place şi românului de rând.”
Iată cum analizează lucid poziţia ţării sale de origine: „Ceea ce s-a întâmplat cu ţara noastră n-a fost în niciun caz o restauraţie. Nici nu ştiu dacă m-aş aventura să mai vorbesc despre o revoluţie. Lucrurile au fost în parte dirijate din afară. Sigur că unii din liderii politici de atunci, ce se mai află în viaţă, ar putea să ne povestească mai multe. Dar de ce ar face-o, ca să se discretizeze şi mai mult? Cert este că schimbarea era necesară şi oarecum previzibilă în contextul momentului, chiar dacă unii dintre noi pierduseră speranţa în schimbare. Liderii politici ai momentului, mă refer la cei lichidaţi ori linşaţi, cum vreţi a-i spune, erau deja oameni în vârstă. Dacă evenimentele nu s-ar fi produs în 1989, s-ar fi întâmplat cu un an, doi, trei mai încolo. Momentul declanşării lor a fost însă, se pare, oarecum nepotrivit, sau, dacă vreţi, unele chestiuni s-au precipitat ori s-au produs ceva mai devreme şi puţin mai altfel decât se preconiza. De aceea am şi avut parte de harababura „revoluţiei” cunoscute, de tip balcanic, de „terorişti”, de diversiune, de informaţia parşivă, de manipularea în trombă a unei populaţii înfometate, ţinute conştient timp de decenii în neştiinţă. Harababura a fost voită, fiindcă a fost expresia unei manipulări colective, iar noi n-am fost nici breji, nici democraţi, ci ne-am comportat şi în 1989 întocmai aşteptărilor, adică am fost naţiune asupra căreia s-a hotărât ideologic, din umbră, malefic, fără a ţine cont de doleanţele celor mulţi. Unii activişti de partid au devenit peste noapte „democraţi”, noii noştri conducători. Iar noua clasa politică de după 1990 a fost la fel de diletantă, ca cea de dinaintea ei. O nouă restauratio magna s-ar fi putut produce doar în 30-40 de ani, aceasta presupunând o nouă mentalitate şi o nouă educaţie, fără totalitarism, autoritate excesivă şi o viaţă în demnitate. Este exact ceea ce nu am putut avea în 1989. Cel mai important lucru este că totuşi n-am fost divizaţi ca naţiune, deşi aceasta se încearcă permanent. Aici ar trebui să recunoaştem o oarecare competenţă politică, dar oare, cui să-i mulţumim?
Iată-l şi cum este cu gândul la ai lui: „România trece din nou printr-o periodă tulbure. Şi cred că românitatea trebuie privită cu seriozitate, căci România este tot ceea ce avem! Şi era şi de aşteptat să fie aşa, căci nu există priorităţi mai mari pentru mine, cel puţin, decât România şi oamenii săi. Dar ceea ce mă îngrijorează cel mai mult, dacă tot vorbim despre românitate, este faptul că actualei conduceri politice pare-se că nu-i este încă suficient de clar, că doar o Românie puternică economic, cu o rată redusă a şomajului şi cu mult mai puţină migraţie economică, va fi garantul…Munca şi disciplina, faptul de a se afirma real şi a trăi în sfârşit o viaţă demnă. In ţară din păcate este mult mai greu sa te afirmi profesional, aceasta şi datorită faptului că posibilitaţile financiare ale întreprinderilor sunt reduse. Motivaţia principală în străinătate este plata muncii, deci pentru muncă bună, românul aşteaptă bani buni şi în occident munca sa este în sfarsit platită, deoarece pragmatismul este în occident mai important decât faptul de a avea în Romania două facultaţi cu două masterate şi un titlu de doctor, dar un salar de mizerie. Cred că aici românii rămaşi acasă în tară, ar trebui să-şi schimbe mentalitatea şi optica şi să se orienteze mai mult spre practic… românii (din străinătate) încearca să se identifice cu noua societate şi doresc sa aibă în sfârşit succes, atât profesional, cât şi în viaţa de toate zilele, succes pe care nu l-au avut acasă în ţară… Tocmai respectul faţă de om şi de existenţa sa – acesta este principiul, singura soluţie valabilă şi care va fi permanent unanim acceptată. Cum spuneam mai sus, cel mai pozitiv sistem de până acum este democraţia, care va fi şi de acum înainte îmbunătăţit treptat. Nu vreau să vorbim de utopia unui socialism, fiindcă ştim din propria experienţă că nu poate funcţiona. Dar societatea, pentru a putea fi cu adevărat democratică, are nevoie de realizări economice, de industrie, de performanţă intelectuală, de gânditori, de filozofi, de standarde sociale, la fel cum are nevoie de un cod moral. Moralul societăţii, chiar dacă oscilează în timp, nu poate dispare, fiindcă este una dintre pârghiile existenţei. Şi cum fiecare dintre noi purtăm în noi un fel de arhetip al moralei, cred că este bine să avem încredere că sistemul actual poate fi perfecţionat permanent prin morala colectivă în mod corectiv.”
 Iată şi modul cum vede el emigraţia: „Nu în străinătate e viitorul neamului românesc ci acasă! Nu există o tragedie mai mare pentru mine, decât să aud sau să-i văd pe nostalgicii partidului comunist şi pe fanii ceauşismului, loviţi de amintirile dulcege pe ritmuri de  "Cântarea României” în suspine balansându-se.”
 Totul pentru a reajunge la teza care devine un fel de liant al acestei cărţi despre care nu se poate spune că este un studiu organizat: „Elementul social stabilizator al Eului, ce-l întreţine indirect pe cel existenţial, garantul fiinţării, se transmite de la generaţie la generaţie, nu prin genă, ci prin morală – ce pare a fi înnăscută şi posibil de îmbunătăţit, repetabil, înainte de trecerea ei la generaţia următoare”


* * *

 În final, mă simt obligat să explic sau să justific afirmaţia de mai sus: Da, parcurgând cartea şi gândindu-mă apoi la ideile ei, nu odată am simţit regretul că ele nu sunt aşezate într-o cursivitate logică a unui studiu organizat. Nu o dată am simţit tentaţia de a-i imputa autorului că s-a mulţumit cu o simplă culegere de texte scrise disparat şi nu a retopit totul într-o formulă rotundă de argumentare cu cap şi coadă.
 Prezentată astfel, şi ca gen literar – să-i zicem, cartea mai conţine o disfuncţionalitate: Ea e alcătuită din trei categorii distincte de publicistică: Articole scrise pe teme „la zi”, o discuţie pe criterii de egalitate ideatică şi colocvială şi o serie de interviuri date altor autori. Nu există, deci o unitate din punctul de vedere al redactării. Ai impresia că Lucian Hetco, sigur pe şi conştient de ideile sale, le-a adunat repede între copertele unei cărţi prin care ne arată : „Iată, acesta sunt, aşa gândesc!”… Iar eu, după cum am mărturisit, îi răspund: „Multe idei bune; organizează-le şi argumentează-le în consecuţia necesară unui studiu eseistic”.
 Şi, totuşi, iată-mă, cu toată încântarea scriu despre această carte care:
 - Ca literatură nu-şi propune un gen;
 - Ca argumentare nu-şi propune o dezvoltare tematică;
- Ca filosofie nu pledează pentru una anume.
Cel puţin pentru mine, sunt adevărate toate acestea rămânându-mi valabil şi îndemnul către autor pentru o retopire a importantului material ideatic. Dar, cu toate acestea…
Da: există un „dar” care trebuie adăugat. Pentru că, toate cele trei observaţii rămân valabile dar… Dar putem spune că am întâlnit în această carte un personaj deosebit de interesant care filosofează cu sentimentul cetăţeniei sale în secolul al douăzecişiunulea al erei noastre pe continentul numit „Europa”, scoţând la iveală cum nu se poate mai bine o tematică deosebită a locului şi timpului menţionat. El procedează la un act de profundă meditaţie faţă de destinul românului, ceea ce este deosebit de meritoriu în comparaţie cu literatura cârcotaşă a mărginaşilor publicisticii care se simt obligaţi să aibă  un punct de vedere despre tot şi despre nimic. Iar bunul lui simţ (de a pune degetul pe o rană sufletească autentică şi a nu se preface într-un „analist” în toate şi în orice) înseamnă foarte mult şi ca act publicistic de literatură angajată, şi ca filosofie a vieţii contemporane, şi ca dezvoltare de argumente privind soarta noastră astăzi.
Prin unitatea pe care i-o dă descoperirea acestui personaj ca o bine ancorată trestie gânditoare, putem spune că avem în faţa noastră o carte!

                                                                                                                Corneliu LEU

Ca demonstraţie la teza exprimată mai sus în legătură cu exemplul celor care s-au realizat pe alte meridiane, publicăm grupajul de interviuri care urmează:

 

 INTERVIU CU DR. GHEORGHE DRĂGAN, FIZICIAN ROMÂN STABILIT ÎN AUSTRALIA

fragmente
 

De curând am primit prin poşta electronică un anunţ care mi-a atras antenţia. Am considerat că merită să îl reproduc mai jos pentru a-l face cunoscut şi citiorilor noştri:

Sydney, Australia
INVITAŢIE LA DEZBATERE:
CANCERUL ŞI DIABETUL SUNT BOLI SOCIALE
Iniţiator Dr. (fizician) Gheorghe DRĂGAN

Ediţia de faţă se constituie într-o invitaţie la o dezbatere publică pe teme de sănătate
în urma unor serii de comunicări ştiinţifice privind 
modul în care stilul nostru de viaţă ne afectează sănătatea.
Se va discuta în detaliu despre două boli cu incidenţă foarte mare
în rândul populaţiei de vârstă adultă care, din nefericire,  au început să aibă cazuistică
şi în rândul  adolescenţilor şi chiar al copiilor: 
cancerul şi diabetul.

De aceea,  informarea cu privire la aceste două maladii devine  imperios necesară,
pe lângă motivul de mândrie că un conaţional de al nostru
este deţinătorul unor noutăţi de ultimă oră în materie,
argument suficient de puternic, sperăm noi,
pentru a vă aduce în număr cât mai mare la sesiunea de comunicări pe care
dl. Dr. Gheorghe Dragan (fizician)
o va susţine în sala M.R.C. din Parramatta.

Dezbaterea se va desfăşura exclusiv în limba română
şi va fi urmată de discuţii libere pe această temă.
Se intenţionează să se înscrie pe ordinea de zi o serie de subiecte
privind problemele de sănătate actuale
şi importanţa acesteia pentru viitorul societăţii umane.

Acţiunea va avea loc:
 
Sâmbătă 25 Iulie 2009
începând cu ora 13:00 (1:00 pm)
la Migrant Resource Centre etajul 4,
la adresa: 1 Horwood  Pl., Parramatta
(la câteva minute de mers pe jos de la gară)

Vă recomandăm să aveţi creion şi hârtie pentru a vă nota anumite detalii importante şi un stick de memorie pentru preluarea unor documente pentru calculator.

Amănunte la:
Dr. (fiz) Gheorghe DRĂGAN
dragan_gdf@yahoo.com

***

Fiind conştient de importanţa unor asemenea dezbateri, de atitudinea pe care trebuie să o luăm pentru a „face faţă” unor asemenea boli, şi totodată fiind interesat de asemenea subiecte importante prin care ni se face cunoscut şi înţeles nu numai profilaxia dar chiar şi modul cum pot fi acestea prevenite, am luat legătura cu domnul Dr. Gheorghe Drăgan, autorul şi organizatorul dezbaterii iniţiate mai sus. Aceste convorbiri - din partea mea o serie nesfârşită de întrebări -, iar din partea domniei sale - răspusuri la subiect - au dus la dialogul care urmează. Desigur am aflat şi multe date interesante despre viaţa şi activitatea interlocutorului meu, date pe care vi le fac cunoscute în cele ce urmează:

George ROCA: Domnule Dr. Drăgan, aş dori să vă faceţi cunoscut citiorilor noştri. V-aş ruga să ne daţi câteva date despre viaţa dumneavoastră.
Dr. Gheorghe DRĂGAN: M-am născut la Ploieşti în casa bunicilor din partea mamei, exact la terminarea celui de al doilea război mondial. Copilăria până la şcoală a fost marcată de bunicii din Ploieşti şi cei de la Braşov (din partea tatălui) . Am urmat şcoala primară şi liceul la Iaşi unde părinţii îşi aveau locurile de muncă, perioadă care a însemnat o maturizare a mea din punct de vedere intelectual, atât tehnic cât şi cultural-artistic. Deşi perioada stalinistă şi ce a urmat a intenţionat să distrugă tradiţiile, Iaşul, ca multe alte centre de cultură din ţară, a reuşit să-şi păstreze, chiar să-şi dezvolte potenţialul intelectual în toate valenţele sale. De exemplu Iaşul avea profesori de foarte bună calitate pe toată gama de învăţământ; Teatrul Naţional avea o echipă completă de artişti, făcea permanent săli pline şi s-a extins apoi cu spectacole de operă din care au „crescut” artişti care s-au impus pe scenele lumii; Filarmonica avea cel puţin două spectacole săptămânal multe din ele cu prezentări din partea unor muzicologi cu o bogată cultură. Învăţatul limbilor străine, a unui instrument muzical (cântam la vioară şi sora mea la pian), frecventarea cercurilor liceale (de matematică, fizică, chimie, română, etc), rezolvarea şi creierea de probleme la revistele de matematică, fizică şi chimie, participarea la corul liceului, spectacole – erau activităţi curente şi larg răspândite.
George ROCA: Ce studii aţi făcut şi unde?
Dr. Gheorghe DRĂGAN: În ultimele clase de liceu începusem să optez pentru medicină, deşi tatăl meu insista să-i urmez cariera care era încă un domeniu de pionierat în România acelor vremuri. Tata pusese bazele primei catedre din România de mecanizare a agriculturii în cadrul Institutului Agronomic din Iaşi - loc unde s-au iniţiat primii specialişti în industria de maşini agricole şi şefii celorlalte catedre similare din alte centre universitare. Eu însă eram preocupat în special de fiziologie, de procesele ce se petrec în organismele vii. Era o continuare a curiozităţii permanente de care am dat dovadă încă înainte de a începe să merg şi să vorbesc. Mă atrăgeau mecanismele, animalele, să ascult şi să observ tot ce mişca pe lângă mine. În paralel am avut o constantă atracţie spre matematică, fizică şi chimie, iar faptul că din cărţile de medicină pe care le adunasem pentru admitere trebuia să memorez o grămadă de elemente anatomice, am optat în final pentru fizică ca fiind ştiinţa-cheie a celorlalte ştiinţe. M-am înscris pentru admitere la facultatea de Fizică (Universitatea Bucureşti), însă sora mea care era deja studentă la facultatea de electronică (Institutul Politehnic Bucureşti) a reuşit să mă convingă să-mi retrag actele şi să le depun pentru admitere la facultatea de electronică unde exista şi o secţie de ingineri-fizicieni. După un an de electronică m-am convins că nu este ceeace îmi doream şi m-am transferat în mod discret la Facultatea de Fizică pe care am absolvit-o în 1968, secţia Fizica Macromoleculelor. Acest domeniu era de curând deschis în lumea ştiinţifică având aplicaţii tehnologice practic nelimitate.   

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

George ROCA: Aţi putea să ne spuneţi câte ceva despre ilustrul savant Nicola Tesla. Pun aceasta întrebare deoarece vă ştiu interesat de acest subiect.

Dr. Gheorghe DRĂGAN: Eu am aflat destul de târziu (după 1989) amănunte privind originea română şi o serie de experimente proiectate şi realizate de Tesla. Cred că nu direct românii sau politica comunistă este responsabilă de ascunderea acestor adevăruri. Tesla şi-a desfăşurat activitatea în America ca cetăţean american. Cercetările lui aveau caracter strategic şi deci în mare parte sunt protejate de legislaţia americană. Totuşi, există mărturii ale unor  contemporani care au asistat sau la rândul lor au preluat mărturii privind aceste experienţe. Ştiu că Academia Română a întreprins o documentare privind viaţa şi activitatea lui Nicola Tesla despre care am citit un rezumat de aproximativ o pagină. În presă apar din când în când astfel de mărturii cu tentă teribilistă a căror credibilitate este greu de verificat. La Belgrad există un muzeu tehnic dedicat exclusiv lui Tesla dar pe care nu am avut ocazia să-l vizitez încă.

Ceea ce este unanim recunoscut este faptul că Edison era în concurenţă „neloială” cu Tesla pe mai multe proiecte. Edison era susţinut de oficialii americani ca fiind copilul minune al noii naţiuni şi câştiga sume uriaşe chiar pe proiecte minore. Edison a propus ca transmiterea energiei electrice să se efectueze sub formă de curent continuu în timp ce Tesla propunea curentul alternativ. Compania Westinghouse a încercat mai întâi ideea lui Edison ca în final să o adopte pe cea a lui Tesla, soluţie aplicată ulterior în toată lumea.

George ROCA: Înainte de a incheia v-aş ruga să transmiteţi câteva sfaturi sau mesaje din parte unui fizician cu experienţă, precum sunteti considerat.

Dr. Gheorghe DRĂGAN: În final nu am decât să repet, convins fiind de experienţa proprie, de ce au afirmat marile spirite ale lumii: „Să ne iubim unii pe alţii, să fim mai buni, să gândim pozitiv luptând permanent pentru adevăr: numai aşa o să ne salvăm. Chiar dacă nu vom ajunge să înţelegem acest lucru singuri, legile cosmice ne vor impune să o facem, dar atunci va trebui să plătim un preţ foarte scump pentru neascultarea noastră prin suferinţe cauzate de boli, catastrofe, vieţi curmate aparent fără explicaţie”. 

                                                                                                                 A consemnat,
                                                                                                                  George ROCA

Interviul integral îl găsiţi in numărul 6 al revistei noastre

continuare interviuri George Roca 

 INTERVIU CU

ADRIAN ŞONCODI

POET ŞI TRADUCĂTOR DE EXCEPŢIE


Nu de mult timp am scris un articol despre cartea dumneavoastră „Poezii româneşti alese” ale căror traducător în limba engleză sunteţi. Am rămas încântat de calitatea acestor traduceri şi de aceea am considerat că ar fi bine să vă cunoască şi cititorii noştri. Cine sunteţi şi cu ce vă ocupaţi, domnule Adrian Şoncodi?

Adrian Şoncodi: M-am născut în 1959, aşa că tocmai am împlinit 50 de ani. Părinţii mei sunt originari din Transilvania, din zona Satu Mare, dar s-au stabilit în capitală când aveam 1 an. Ca urmare eu am copilărit şi am făcut şcoala în Bucureşti, unde am locuit 31 de ani, în cartierul Dorobanţi. În tinereţe am fost înclinat mai mult spre matematică, am participat la olimpiadele şcolare – unde în 1975 am obţinut premiul întâi pe ţară – iar  până la urmă m-am orientat spre o carieră tehnică, absolvind în 1984 facultatea de Automatizări şi Calculatoare. De atunci lucrez ca inginer în software, specializat în telecomunicaţii.

George ROCA: De când trăiţi în afara spaţiului românesc?
Adrian Şoncodi: Am plecat din ţară în 1990. Sunt pe continentul nord-american din 1993.  Am trăit mai întâi în Canada – unde am obţinut şi cetăţenia acestei ţări – iar de zece ani locuiesc în SUA. M-am stabilit la Dallas, de fapt în Plano, o suburbie a sa, deoarece aici există aşa-numitul „Telecom corridor", o zonă cu multe firme în domeniu.

George ROCA: Care este relaţia dumnevoastră cu literatura română? De ce sunteţi îndrăgostit de poezia românească pe care vreţi să o faceţi cunoscută lumii engleze?
Adrian Şoncodi: Deşi am o formaţie profesională tehnică, mi-a plăcut întotdeauna literatura, atât proza cât şi poezia. Nu pot să mă laud cu o cultură foarte vastă, dar am de mult pasiunea cititului. Îmi amintesc că în liceu am citit cel puţin 10 piese de Shakespeare în original, precum şi multe din sonetele sale. Părinţii mei au insistat să îmi însuşesc limbi străine precum engleza, germana şi franceza. Pe lângă ceea ce se învăţa în şcoală am luat lecţii particulare acasă şi astfel am avut ocazia să studiez mai îndeaproape literatura universală. De asemenea  am avut mereu prieteni pasionaţi de literatură, cu care întotdeauna mi-a plăcut să discut pe această temă. În ceea ce priveşte poezia românească, poate că nu am apreciat-o îndeajuns de la început. Desigur, am studiat-o la şcoală - şi acum îmi dau seama că la vremea aceea se preda destul de amănunţit, spre deosebire de astăzi când, din câte aud, programa de limbă română se „condensează” de la an la an. Cu timpul am ajuns să-mi dau seama că poezii precum „Luceafărul" sau „Scrisoarea I” ar face într-adevăr mare cinste oricărei literaturi, şi numai faptul că limba română nu este de circulaţie mondială face ca poeţii noştri să fie mai puţin cunoscuţi, comparativ spre exemplu cu cei francezi sau englezi.

George ROCA: Cum va venit ideea acestor traduceri?
Adrian Şoncodi: Acum vreo trei ani, căutând pe Internet pagini despre România, am găsit şi câteva traduceri de poezii, totuşi nu foarte multe. Nici în cărţi nu mi s-au părut a fi destule, deşi poate că există dar nu le-am găsit eu. Operele lui Eminescu au mai fost traduse, într-adevăr, chiar de mai multe ori, dar ceilalţi mari poeţi ai noştri relativ rar. De exemplu, am găsit puţine traduceri din Minulescu, Bacovia sau Barbu. Pe urmă, cu toate că am apreciat munca şi bunele intenţii, nu toate aceste traduceri m-au entuziasmat. La multe dintre ele am avut senzaţia că se pierde destul de mult din mesajul şi expresivitatea originală, că nu mai sună ca în română. Poate din cauza inversiunilor din strofe sau a schimbărilor de metrică. Uneori, accentul din traducere nu era pe cuvintele care mie mi se păreau a fi cheia versului sau a strofei. În alte cazuri am avut sentimentul că, din punct de vedere al conţinutului, traducerile nu sunt suficient de conforme, că traducătorii au deviat substanţial de la textul original şi, deşi au folosit metafore sau alte figuri de stil frumoase, acestea nu reprezintă de fapt ceea ce a vrut să exprime autorul. Citind, ca urmare, m-am tot gândit cum s-ar putea remedia aceste neajunsuri. Am început să traduc aproape dintr-o întâmplare, cu toate că nu mi-am închipuit niciodată că aş putea să o fac. La început pur şi simplu am încercat, numai ca să văd cum aş putea să traduc câteva strofe din poemul „Luceafărul”. Am reuşit cu oarecare rezultate, deşi ulterior aveam să revin în repetate rânduri asupra textului. Practic, am învăţat în timp ce traduceam. Din aproape în aproape am tradus toată secţiunea, pe urmă întreaga poezie, iar mai apoi altele... Aşa s-a născut această carte.În sfârşit, am tradus şi eu cum am putut, în limita posibilităţilor şi a talentului. Să lăsăm cititorii să judece. Până la urmă e vorba şi de stil, poate unora o să le placă, altora nu. Dar m-am gândit că dacă cineva, vreodată, va publica o antologie de poezie românească în limba engleză, nu strică să aibă la dispozitie cât mai mult material pentru a alege versiunile cele mai bune. Cred că poezia română ar merita o astfel de antologie.

George ROCA: De ce vreţi să faceţi cunoscută cititorilor de limbă engleză poezia românească?
Adrian Şoncodi: Sunt mai multe categorii de cititori de limbă engleză cărora li se adresează cartea. Am discutat cu câţiva prieteni din comunitatea română din SUA şi Canada care au copii, unii născuţi aici. Aceştia sunt educaţi în şcoli de limbă engleză şi, deşi vorbesc acasă limba părinţilor, în general se pare că au o anumită inerţie la citit în română. Acelaşi lucru l-am constatat la băiatul meu, Alexandru, căruia unele cuvinte sau subtilităţi din limba română îi sunt necunoscute, fapt care îi creează o reţinere în a citi. Totuşi mulţi dintre noi, părinţii lor, am vrea ca şi ei să cunoască lucrurile care ne-au fost apropiate nouă, care ne-au bucurat mintea şi sufletul, printre care şi poezia naţională. M-am gândit că poate cu traducerile alături le va fi mai uşor. Pe urmă, evident, sunt şi cititorii care nu sunt români. După cum am menţionat, mi se pare că poezia noastră nu este încă suficient de cunoscută peste hotare, iar o carte ca aceasta ar fi o bună modalitate de a o promova. Nu în ultimul rând m-am gândit că poate alţii, citind, ar putea fi motivati să încerce şi ei să traducă şi să reuşească chiar mai bine. Un traducător ideal ar fi cineva de limbă maternă engleză, cu bun simţ artistic, care care să cunoască foarte bine limba română - sau să colaboreze îndeaproape cu un român - şi care în plus să aibă şi răbdare, şi dispoziţia de a se ocupa de un asemenea proiect. Evident, persoane care să îndeplinească toate aceste condiţii sunt greu de găsit. Dar o primă condiţie ar fi ca ei să cunoască poezia românească, să ajungă să îi aprecieze valoarea. Sper că această carte să contribuie şi la acest obiectiv.

George ROCA: Cum aţi ales poeziile din acest volum?
 Adrian Şoncodi: Cartea este exact cum spune titlul: o selecţie de poezie românească. Nu e nici completă, nici cronologică, dar operele sunt remarcabile, iar varietatea stilurilor oferă o lectură plăcută. Am vrut să prezint cititorului de limbă engleză o colecţie cu unele dintre cele mai frumoase poezii clasice româneşti. Sincer să fiu, la început am avut intenţii mult mai mari: voiam să includ traduceri din cel puţin 10-15 autori. Pe parcurs însă mi-am dat seama cât de laborioasă poate fi aceasta muncă, desigur, dacă vrei să o faci bine. Prin urmare a trebuit să mă limitez la cei şase poeţi pe care eu îi consider a fi cei mai reprezentativi din perioada pre-comunistă: Mihai Eminescu,  George Coşbuc, Ion Minulescu, George Bacovia, Lucian Blaga şi Ion Barbu. Poeziile le-am ales dintre cele mai cunoscute, de asemenea dintre acelea care îmi plac mie cel mai mult. În afară de aceasta, a trebuit să mă limitez la poeziile pentru care am considerat că am  reuşit o traducere destul de bună, adică suficient de aproape de nivelul originalului. Altfel, ar mai fi fost multe altele pe care aş fi dorit să le includ, dar nu le-am tradus numai ca să fie. De exemplu, mi-ar fi plăcut să înceapă culegerea cu Mioriţa şi Meşterul Manole, poezii deosebit de frumoase şi originale care şi ele, evident, ar trebui să fie mult mai cunoscute şi să stea la mare cinste în literatura universală. Din păcate, la acestea mi-a fost imposibil să obţin nişte traduceri cât de cât satisfăcătoare... Mi-e teamă că sunt intraductibile!
 
George ROCA: Cum a fost munca de traducere?
Adrian Şoncodi: A fost deosebit de lungă şi dificilă. Am lucrat mai mult de doi ani la această carte, aproape în fiecare zi. La sfârşit, făcându-mi socoteala orelor petrecute cu ea, rezultă că am tradus în medie cam o pagină pe săptămână! La majoritatea strofelor am făcut nenumărate corecţii până să ajung la versiunea finală. La „Luceafărul” am lucrat cel mai mult, m-am străduit enorm să iasă cât mai bine. Dar totuşi cel mai greu de tradus a fost „Moartea lui Fulger" de George Coşbuc - din cauza rimelor triple. De asemenea „După melci” de Ion Barbu, din cauza vocabularului deosebit de variat şi a expresiilor neaoşe...
 
George ROCA: Ce alte pasiuni mai aveti?
Adrian Şoncodi: Sunt numeroase domenii care mă atrag. După ce mult timp am fost preocupat de ştiinţă, mai nou sunt din ce în ce mai interesat de arte. Sunt foarte pasionat de muzică, în special de cea modernă. Din păcate nu cânt la nici un instrument, însă am produs totuşi două albume cu muzică compusă de mine şi... interpretată de calculator! Dacă apuc să îmi fac un website personal, le veţi putea asculta acolo. Soţia mea este, în timpul ei liber, artist plastic, se ocupă cu pictura şi grafica. Împreună am călătorit destul de mult în Europa, am vizitat foarte multe muzee, şi astfel am devenit şi eu un admirator al artelor plastice. În sfârşit, mă mai pasionează şi istoria, în special cea antică şi medievală.
 
George ROCA: Am să vă rog să îmi mai daţi câteva detalii despre carte. De unde se poate cumpăra în ţară şi cum o pot procura cei care locuiesc în străinătate?
Adrian Şoncodi: Cartea se poate cumpăra de la Editura Cavallioti, contact Radu Cosăceanu la telefon 0744 201 568, e-mail
office@cavallioti.ro sau de pe Internet la http://www.cavallioti.ro/index.php?categorie_id=12 Este disponibilă şi expedierea în străinătate, am înţeles că se poate plăti cu carte de credit sau cu cec. De asemenea, încercăm să distribuim cartea la câteva librării din Bucureşti şi din alte oraşe din ţară.

George ROCA: Cu toată modestia de care dispuneţi, pot să vă spun că după ce am citit cartea dumneavoastră eu v-am numit poet nu numai în titlul acestui interviu  ci şi în fapt. Pentru a tălmăci cu o asemenea dezinvoltură clasicii noştri trebuie să fii neapărat poet nu numai traducător. Aţi compus vreodată poezie, domnule Şoncodi? Şi... în ce limbă?

Adrian Şoncodi: Pe aceată temă sper să putem discuta într-un interviu viitor...

George ROCA: Vă mulţumesc mult pentru răspusurile date. Am înţeles astfel că dumneavoastră aţi cucerit America cu traduceri reprezentând poezia clasică românescă. Consider că este o acţiune onorabilă. Să ne citim de bine!

                                                                                                                                              George ROCA

Continuare interviuri George Roca

CUCERIND AMERICA (4)

INTERVIU NECONVENŢIONAL CU

LIA LUNGU

CÂNTĂREAŢĂ ROMÂNCĂ
STABILITĂ LA NEW YORK


George ROCA: Sunteţi o cântăreaţă cunoscută atât în România cât şi în America, aţi cucerit lumea cu vocea dumneavoastră, v-am văzut la televiziune cântând de Ziua României chiar şi pe faimosul Broadway... Care au fost „începuturile” dumneavoastră, cu ce începe romanul vieţii cântăreţei Lia Lungu?

Lia LUNGU: M-am născut în Ţara Haţegului, localitatea Baru, de unde provine mămica mea. Ca orice femeie tânără, căsătorită în Banat, la vremea sorocului – mama, a venit să nască aproape de părinţii ei, de mama dânsei - bunica mea - şi de surorile ei dragi pe care le lăsase triste după plecarea de-acasă. Deci, am apărut pe lume pe la începutul anilor ’50, în prima săptămână a lunii august. Exact ca şi în cântecul „Lume soro, lume” în ziua naşterii mele, stărbunicul meu Iacob, tatăl bunicii dinspre mama, mi-a predat ştafeta vieţii plecând să se odihnescă puţin la ceruri. Dânsul fusese primar cu ani în urmă şi, la venirea comuniştilor, a avut mult de pătimit.

Copilăria mi-am petrecut-o în comuna Domasnea, situată  de pe culoarul Timiş – Cerna, între Caransebeş şi Herculane, unde tăticul meu era şef de gară. Gara Domasnea deservea şase sate, risipite între dealurile subcarpatice: Domasnea, Cornea, Canicea, Luncaviţa, Mehadica, Verendini. În acel timp, gara reprezenta legătura cu lumea. Aici veneau fetele să vândă fructe călătorilor care treceau dinspre Bucureşti înspre Timişoara. Erau fete tinere, în jurul vârstei de 14 ani, care urmau să intre in joc şi aveau nevoie de bani ca să îşi facă haine noi de sărbătoare, adică costume româneşti pe care tot ele le coseau. Cred că, vâzarea fructelor la tren, era în aceal timp, singura formă de comerţ liber, pe care „şeful de gară” o autoriza tacit. Din mai, când apăreau cireşele şi până toamna târziu, rampa gării devea a o microlume fantastică. Aceasta a fost prima mea şcoală de folclor authentic şi foarte diversificat. Aici, am văzut pentru prima oară scalanele de cireşe şi de prune pe care nu le-am uitat niciodată. Scalanele se făceau pe nuiele lungi de treizeci de centimetri, pe care se legau cu aţă codiţele cireşelor sau ale prunelor.

De la culesul cireşelor, găsirea şi tăierea nuielelor de răchită şi până la aranjarea pe scalan totul se întâmpla ca un ritual. Primul tren important la care trebuiau să ajungă fructele pentru vânzare, era  personalul  către Timişoara de la ora 14:30. Trenul avea o oprire doar trei minute, timp în care fetiţele cu coşurile încărcate purtate pe mâna stângă, alergau pe lângă tren purtând în mâna dreaptă scalanul-pomişor cu cireşe stralucitoare şi proaspete, strigând: „Luvaţ cirèse, luvaţ cirèse!”. Călătorii obosiţi de drumul lung, însetaţi şi mai ales fascinaţi de minunaţia  scalanului, cumparau pe 1 leu un scalan, iar dacă erau la drum cu familia cumpărau mai multe scalane, uneori la aceiaşi fereastră se cumpăra toată marfa micii vânzătoare. Fata aceea era norocoasă. Câştigul depindea de isteţimea şi de rapiditatea  fetei care vindea.

„Şcoala mea de folclor” se desfăşura în timpul aranjării fructelor pe scalane. În acele ore, fetele povesteau întâmplări din satul lor, altele cântau sau spuneau snoave şi chiar povestiri fantastice pe care le creau pe loc. Eu le ascultam fascinată, le provocam imaginaţia şi invăţam cântările lor. Uneori, după îndelungi rugăminţi şi promisiuni din partea fetelor că vor avea grijă să nu mi se întâmple ceva, părinţii îmi permiteau să merg cu fetele la culesul fructelor. Tot drumul cântam şi ne imaginam cele mai nastruşnice întâmplări cu zmei, sau alte creaturi fantasmagorice care puteau apare în orice moment să ne răpească. Of Doamne, m-am lăsat copleşită de amintiri şi nu aş vrea să vă plictisesc!

George ROCA: Povestea dumneavoastră e minunată. Îmi vine greu să vă întrerup şi să vă pun noi intrebări. Continuaţi vă rog. Doar tot am numit interviul... neconvenţional!

Lia LUNGU: Şcoala  primară am făcut-o acolo la Domasnea unde prima învăţatoare mi-a fost domnişoara Florica Galescu. Cum noi locuiam chiar în clădirea gării, eu mergeam până în sat la şcoală, aproape patru kilometri, pe jos. Primăvara şi toamna drumul era o minunaţie. Îl parcurgeam împreună cu alţi copii care locuiau în căsuţele din apropierea gării, sau cu copiii mai mari care veneau din Cornea sau Canicea să termine opt clase în Domasnea deoarece la ei în sat era numai şcoală elementară. Copiii, toţi, îşi duceau manualele în chesuri, nişte trăistuţe ţesute în casă. Eu eram singura care aveam ghiozdan şi eram foarte nefericită că nu am şi eu ches. Dar am rezolvat repede problema, după ce am făcut rost de un ches de la tovarăş de „navetă” şi… pe drum după ce treceam de „Coveiul lui Iepta” mutam cărţile în ches, ascundeam ghiozdanul lângă crucea de piatră care străjuia coveiul şi la reîntoarcere de la şcoală schimbam totul din nou în ghiozdan. Învăţatoarei i-am spus adevărul - că de acasă nu mi se dă voie să umblu cu chesul şi că am gasit acest mic truc pentru a fi  şi eu în rând cu lumea şi totuşi să nu-mi supăr părinţii! Toate au mers bine până la prima ploaie, care a început chiar pe când plecasem de la şcoala. Ploaia mi-a udat cărţile şi caietele din ches, dar şi ghiozdanul ascuns lângă cruce. Istoria chesului a ieşit la iveală iar eu a trebuit să mă reîntorc la neîndrăgitul ghiozdan din muşama de culoare maro!
 
Iarna, când drumul era troienit eu locuiam în sat, în gazdă, la tanti Marioara Blănaru şi la părinţii acesteia. Uneori, seara, mergeam în plimbare cu tanti Mărioara şi cu tatăl dânsei până la zidul cimitirului din sat. Nicicând nu înţelegeam de ce. Cu timpul, am văzut că bunicul, aşa îi spuneam noi bătrânului, avea parcă ceva sub cojoc la plecarea de acasă şi chiar mi s-a părut că lasă „acel ceva” undeva lângă gard… dar nu am îndrăznit niciodată să pun întrebări deoarece simţeam că este o mare taină! Totul era învăluit în mister! Adesea, împreună cu tanti Marioara, mergeam la venerabila doamnă Roman, o persoană distinsă, unde se vorbea numai în şoaptă. Atât de în şoaptă, încât eu care stăteam lângă soba de teracotă unde mi se servea întotdeauna dulceaţă sau prăjiturele cu mere, nu auzeam nimic. După vacanţa de Crăciun, Cornel, băiatul lui tanti Mărioara, nu s-a mai reîntors la şcoală la Timişoara. Era un baiat mare, elev de liceu, foarte liniştit şi foarte slab. Tanti Mărioara a spus că este bolnav şi de aceea nu mai merge la şcoala, dar am fost  surprinsă să îl văd că era destul de vioi şi se duce deseori cu sania, împreuna cu bunicul, după lemne la pădure…

Odată cu venirea primăverii mi-am reluat drumul pe jos, iar Cornel, băiatul cel „bolnav”, a plecat înapoi la Timişoara la liceu. Aşa au trecut patru ani de şcoală elementară. Primăvara şi toamna umblam pe jos, făcând naveta, iar iarna locuiam la tanti Marioara. Spre sfârşitul liceului, prin anii ’70, multe din misterele lui tanti Mărioara Blănaru mi-au fost dezvăluite. Dânsa era soţia lui Spiru Blănaru, erou şi martir al rezistenţei anticomuniste, cel care fusese executat la Pădurea Verde de la marginea Timişoarei în 25 iunie 1949. Cornel era fiul lor. Bunicu mergea „în plimbare” la gardul cimitirului, sau cu sania după lemne, pentru a duce merinde partizanilor din munţi. În iarna aceea când fusese „bolnav”, Cornel, de fapt, fusese dat afară de la liceu deoarece se aflase de originea sa. Deci nu el era bolnav ci originea sa era nesănătoasă! Am întâlnit-o tot atunci, prin 1973 şi pe  Anişoara, sora lui tanti Marioara, pe care o ştiam din poze şi despre care nu se vorbea niciodată. Am aflat că venise de la închisoare, unde a stat pe nedrept ani şi ani. Fusese arestată în anii de studenţie împreună cu soţul dânsei. Tanti Marioara, nu s-a recăsătorit niciodată. Cornel, care după ce a „bolit” o iarna, s-a întors - sub numele  bunicului, Horescu, la un alt liceu din Timişoara, apoi a terminat politehnica.

George ROCA: Ceea ce ne-aţi relatat este extraordinar de captivant. Deci într-un fel sau altul aţi ajutat şi dumneavoastră rezistenţa anticomunistă fiind pavăza „bunicului” la plimbările pe care le făcea la „gardul cimitirului”. Prin ce peripeţii aţi mai trecut după terminarea şcolii elementare?

Lia LUNGU: Din clasa a cincea, am început şcoala la Caransebeş, la Liceul nr. 2, devenit apoi Liceul Pedagogic. Caransebeşul, centru cultural bănăţean, era o lume aparte, cu trei licee: teoretic, teologic si pedagogic, apoi Ansamblul de cântece şi dansuri populare „Lazăr Cernescu” şi un cenaclul literar „Sorin Titel”, pe iniţiatorul căruia l-am şi cunoscut personal. Era o lume culturală vie, cu tradiţie, cu moşteniri cărturăreşti pe ale căror urme se mai umbla încă. Aici, pot spune că  mi-am început ucenicia scenei. Atât la serbările şcolare, cât şi la corul oraşului din care făceau parte elevii „muzicali” ai celor trei licee. Cu acel cor am avut prima apariţie televizată în cadrul emisiunii „Patrium Carmen” în 1970.

George ROCA: Cum aţi ajuns cântăreaţă profesionistă?

Lia LUNGU: După terminarea liceului, am plecat să studiez muzica la Timişoara, unde i-am avut profesori pe Ion Romanu, care în aceea perioadă era directorul filarmonicii timişorene şi profesor la facultatea de muzică şi pe profesorul Doru Murgu la teorie şi sofegiu. Apoi am intrat prin concurs solistă la „Ansamblul Profesionist de Cântece şi Dansuri” din oraşul de pe Bega. Cu acest ansamblul am făcut primele inregistrări la radio şi la televiziune, turnee prin ţară şi în străinătate. Turneul din Cuba şi botezul zborului peste Atalantic mi-au rămas cele mai dragi amintiri. Alte turnee au fost în Iugoslavia, Ungaria, Spania, Germania, Austria, Belgia, Olanda, Luxemburg, Canda şi Statele Unite, atât cu spectacole de operă cât şi cu folclor. La prima vizită a unui preşedinte american în Romania, anume preşedintele Richard Nixon, am avut cinstea să fiu între cei care au cântat la recepţia oferită în onoarea acestuia pe litoral la Neptun.

George ROCA: Ce gen de muzică aţi adoptat. De unde vă „imbogăţeaţi” repertoriul. Ce influenţe v-au afectat expresia artistică?
 
Lia LUNGU: Venem cu un repertoriu ciudat - sacru şi ceremonial - care făcea notă aparte între cântările populare proletcultiste. Asta mi-a adus şi bine şi… rău, deoarece nu prea încăpeam în tiparele politice ale vremii. Calităţile artistice însă m-au ajutat să pot înregistra pe discuri electrecord şi la radio piese de mare valoare precum: „Codrule, Împărat Verde”, sau „Cântă Mierla Cucului” - doină culeasă de Vasile Alecsandri în comuna Mehadica de lângă Baile Herculane unde venise la tratament pe la 1850 să îşi oblojească picioarele. Aceasta doină este o splendidă piesa alegoircă, în care se invocă iubirea dintre o mierlă şi un cuc. Mi-au trebuit ani de zile să pot găsi melodia care aproape se pierduse. Majoritatea repertoriului meu este cules din satele mai îndepărtate... de tren, sau de la „drumul mare”. Aşa mi-am cules cântările din „Rituale de trecere - de la naştere la moarte, trecând prin momentul nunţii” şi am însăilat pentru scenă un spectacol care mi-a adus multă bucurie sufletească, onoare artistică şi recunoaştere în breaslă.

George ROCA: Şi mai apoi ce a urmat?

Lia LUNGU: Din 1977, am intrat prin concurs în corul Operei Române din Timişoara. Mă căsătorisem şi multele turnee cu ansamblul de muzică populară mă împiedicau în noua mea viaţă. Am rămas totuşi fidelă folclorului şi am înregistrat în continuare discuri. Am mai făcut turnee în străinătate şi am cântat folclor pe lângă muzica clasică de la operă. În 1989 am participat la revoluţia din Timişoara, unde mi-am adus aportul la menţinerea vie a acesteia.

George ROCA: Deci care este relaţia dumneavoastră cu Timişoara? Am auzit că aţi dat un concert pentru ajutorarea orfanilor de la revoluţie şi faptul că vi s-au decernat multe diplome de recunoştinţă...

Lia LUNGU: Timişoara? Las două versuri ale cântecului meu „Timişoara, Timişoara" să grăiască pentu mine: „Timişoara, Timişoara/ Mă întorc la tine iară/ Tu mi-ai legănat feciorul/ Prin lume iţi purtam dorul/”. Relaţia mea cu Timişoara este aproape sacră. Sacralizarea s-a desăvârşit, după cum am amintit mai sus, în zilele lui Decembrie '89. Începutul dragostei mele cu oraşul de pe Bega a fost încă de pe vremea când aveam vreo opt ani, şi când părinţii, la un sfârşit de săptămână, m-au adus la operă. Mai fusesem de câteva ori mai înainte „la oraş” la teatru de păpuşi. Însă opera m-a fascinat de la prima vedere. Spectacolul  „My Fair Lady”, m-a urmărit ani de-a rândul...

Revenind la întrebarea dumneavoastră despre spectacolul de ajutorare, acesta a fost tributul meu oferit copiilor orfani şi a celor împuşcaţi pe treptele Catedralei în 16 decembrie 1989. A fost primul spectacol de caritate dat de un artist după '89. Diploma de Onoare a oraşului meu drag, Timişoara, mi-a fost dată cu acel prilej. Am mai primit diplome de la Opera Română şi de Filarmonica Banatul, cu care a lucrat şi colaborat, pentru activitatea mea artistică în cadrul acestor instituţii de cultură.

George ROCA: Ce v-a determinat totuşi să vă „exilaţi” în Statele Unite?

Lia LUNGU: Văzând că nimic nu se schimbă în bine în ţara mea – continuându-se aceleaşi nedreptăţi - ba  chiar amplificate - am profitat de ocazia unui turneu în Statele Unite ale Americii şi m-am hotărât să rămân aici.

George ROCA: Ce realizări de seamă aţi avut pe pământul american? Aţi continuat să cântaţi sau v-aţi schimbat „meseria” precum au făcut-o mulţi dintre românii plecaţi?

Lia LUNGU: La un an după venirea mea aici am început colaborarea cu compozitorul Dinu Ghetzo, şeful catedrei de compoziţie de la Departamentul de muzică din cadrul New York University. Ca urmare am creat împreună un spectacol de muzică contemporană grefat pe muzica tradiţională românească, respectiv pe spectacolul meu de „Ritualele” pe care eu îl oferisem deja publicului american. Acest proiect mi-a deschis drumul spre cetăţenia americană pe care am obţinut-o la categoria „Extraordinary Ability”.
 
Am făcut foarte multe spectacole de muzică contemporană cu „Chambers of Contemporary Sound Orchestra”.  De-a lungul anilor am avut, (şi mai am în continuare) spectacole permanente cu aceasta orchestră, cel mai recent a fost in iunie a.c. la Loews Theater - New York University, într-un spectacol multimedia cu titlul „Summer Solstice”. Am înregistrat piese audio şi video de muzică contemporană sub bagheta compozitorului Dinu Ghetzo. Spectacole am mai avut şi la Lincoln Center, Simphony Space - Broadway, Actor's Place, Central Park din New York, apoi la  Washington în Sala Parlamentului şi aproape în toate statele americane. Am fost invitată cânt în spectacole ale primăriei oraşului New York cât şi la sediul ONU. Cânt de asemenea pentru români în diverse spectacole sau evenimente de viaţă precum hramuri, nunţi şi botezuri...

În anul 1996 am avut primul spectacol multimedia transmis pe internet, spectacol din care au făcut parte, împreună cu Orchestra UCLA din California şi cea din New York, muzicieni de seamă din Italia, Corea de Sud, Olanda, eu şi compozitorul Ghetzo reprezentând România. A fost un spectacol de mare succes care perfomat în spaţiul virtual timp de doi ani.

George ROCA: În cei aproape douăzeci de ani de când aţi plecat „de-acasă”, v-aţi mai reîntors pe meleagurile natale? Aţi mai cântat în România? Mai întreţineţi relaţii de prietenie cu foşti colegii de breaslă români?

Lia LUNGU: Desigur! Îmi place să ţin legătura cu ţara! O simt şi acum în suflet şi deseori mă apucă dorul de România. După stabilirea în America m-am reîntors de mai multe ori „acasă”. Am avut diverse recitaluri în Bucureşti la Sala Palatului - cel mai recent la Concertul de Crăciun de anul trecut - şi la Sala Radio şi în mai multe rânduri la Festivalul de la Mamaia. Anul acesta, pe 16 august, voi fi prezentă la „Festivalul de la Callatis” unde voi cânta împreună cu orchestra „Lăutarii” din Chişinău condusă de maestrul Nicolae Botgros.

I-aş enumăra printre prietenii dragi pe maestrul Gheorghe Zamfir, pe artista emerită Marieta Grebenişan, (care a fost profesoara mea de canto pentru toţi anii cât am fost cântăreţă la Opera din Timişoara), pe soprana Viorica Pop Ivan (pe care am invitat-o anul trecut la Festivalul românilor de pe Broadway, unde a avut recital), pe dirijoarea Lia Cornea (stabilită în Germania, unde conduce orchestra din Nüremberg) pe dirijorul Bujor Hoinic (care este acum la opera din Ankara), pe saxofonistul Emil Sain, stabilit în Spania (cu care am avut spectacole aici la New York). Amintesc cu acelaşi drag de cei rămaşi acasă, precum regretatul Ion Dolănescu, apoi Tiberiu Ceia, un artist de o valoare umană şi profesională de necontestat, Ana Pacatiuş (care a fost colega mea ani de zile), Florica Bradu (care îmi este apropiată deoarece am trăit împreună „vremuri americane”, şi am cântat aici la New York), Elena Jurjescu, Maria Butaciu, Viorica Flintaşu, Veta Biriş, Maria Ciobanu, Ionuţ Dolănescu, Ana Munteanu, Achim Nica. Am o admiraţie profesională pentru toţi acei interpreţi care respectă sacrul din cultura tradiţională.

George ROCA: Ştiu că aţi cunoscut multe personalităţi politice, culturale sau chiar şi sportive cu renume mondial. Aţi putea să ne enumăraţi câteva?

Lia LUNGU: E drept că pe parcursul carierei mele am întâlnit nenumărate personalităţi, atât româneşti cât şi străine. Cu mulţi dintre aceştia am continuat relaţiile pe parcursul timpului. Aş putea enumăra, după cum am reamintit, pe preşedintele american Richard Nixon, pe preşedintele Cubei Fidel Castro Ruz, pe secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite Kofi Anan, pe primarul New York-ului Rudolf Giuliani, pe fostul ambasador al Braziliei la Bucureşti José Jerónimo Moscardo De Souza şi pe mulţi alţii. Am avut deasemenea onoarea să cânt pe prestigioasa scenă din Central Park din New York cu Yoko Ono şi cu fiul acesteia Sean Lenon. Aş mai menţiona o personalitate culturară românească venită la New York la un spectacol de-al meu şi care a ţinut neapărat să mă întâlnească, să mă felicite şi să facem fotografii. Un nume drag mie... regretatul gânditor Octavian Paler! La fel de drag mi-a fost şi îmi este baschetbalistul NBA, Ghiţă Mureşan, un om şi un prieten minunat, stabilit şi el în America. Desigur, nu poate fi uitat nici Ştefan Minovici organizatorul „Festivalului românesc de pe Broadway”.

George ROCA: Ce proiecte de viitor aveţi?

Lia LUNGU: În curând voi avea un spectacol în Central Park din New York. sub egida ONU, unde sunt invitată pentru a şasea oară. În octombrie voi reveni în ţară cu un recital, la Festivalul „Maria Tănase” al cărui laureat am fost în 1982. În noiembrie am spectacol la Houston în Texas. La 1 Decembrie, de Ziua României, voi fi California, la  Sacramento, unde voi performa într-un spectacol organizat de domnul Viorel Nicula, preşedintele Asociaţiei culturale „Mioriţa”.
 
Proiecte de viitor? Doresc să ajung să cânt şi în Australia şi Noua Zeelandă atât românilor cât şi marelui public australian pe care aş vrea să-l captez cu spectacolul „Rituale”. De asemenea plănuiesc un turneu în diverse ţări din Europa unde voi cânta cu precădere românilor. Mi s-a propus şi am discutat deja despre posibilitatea unor cursuri de folclor pe care le voi ţine în cadrul unor universităţi din Israel şi din Austria. Ceva asemănător cu ceea ce am făcut vreme de patru ani la New York University unde am fost „resident” la catedra de culturi est-europene. Urmează să finalizăm acest proiect la sfârşitul acestei veri.

Plănuiesc să scriu o carte al cărei conţinut care se zbate în mintea mea de ani de zile. Va fi o privire atât în existenţa noastră comunistă - experinţe artistice de la recepţiile de gradul „zero” (sic!), lumea artistică a celor timpuri, colegi vânduţi securităţii care ne controlau turneele şi profesia, revoluţia din Timişoara, cât şi realizarea „dream”-ul american care se suprapune adesea pe coşmarul trăit „dincolo” şi în sfârşit experinţa tristă pe care am avut-o anul trecut când am încercat să devin deputat în Parlamentul României - reprezentantă a diasporei din America...

George ROCA: De curând am ascultat cu mare plăcere un compact disc intitulat „Toată lumea-i dintr-un neam - Lia Lungu - Colinde”. Mi-a plăcut foarte mult. Dumneavoastră daţi o altă dimensiune colindelor româneşti. „Cântările” sunt interpretate într-o formă diferită, sacră, cu rezonanţe ancestrale... Ce ne puteţi spune despre discografia dumneavoastră? 

Lia LUNGU: CD-ul de colinde l-am înregistrat în America în 2006, cu un compozitor român, Romulus Cruceanu, profesor la Liman College din New York, singurul român nominalizat la Premiul Grammy pe anul 1993. Cred că vă place cum a creat armonic „colindele” cântate de mine?
 
Discografie: Până în 1989: 6 LP-uri cu Casa de discuri „Electrecord” din Bucureşti; 2 casete audio (folclor românesc), 2 CD-uri (folclor), unul înregistrat la Electrecord, altul cu un studio din Timişoara. După stabilirea în America: 1 CD cu muzica contemporană, înregistrat la New York (compoziţiile lui Dinu Ghetzo); 1 CD cu colinde româneşti, înregistrat tot la New York (compoziţii de Romulus Cruceanu); apariţii pe diverse CD-uri comune cu alţi interpreţi din ţară.

Am făcut mai multe înregistrări la Radio Bucureşti, Radio Timişoara, Radio World Music New York, (peste 150 de cantece originale) şi spectacole de televiziune în America la canalul  PBS13 (prestigiosul canal de cultură care acoperă întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii).

George ROCA: Care este relaţia pe care o aveţi cu presa? Ştiu că nu numai de Lia Lungu se scrie ci şi Lia Lungu scrie despre alţii. De când sunteţi implicată în jurnalistică!

Lia LUNGU: Presa din ţara a scris despre mine în multe rânduri, atât în ceea ce priveşte impactul artistic cu lumea americană cât si despre atitudinea mea şi poziţia fermă pe care o am în privinţa respectării valorilor autentice în cultura ţăranească adusă pe scenă şi în cântecul lumesc. Au scris despre mine: România Liberă, Evenimentul zilei, Jurnalul Naţional, Libertatea, Adevărul, Orizontul, România Literară, Renaşterea Bănţeană, Evenimentul de vest... şi multe altele. În ceea ce priveşte implicarea mea în presa scrisă pot să vă spun că lucrez de 14 ani la Meridianul Românesc, fostul Micro Magazin, unul dintre cele mai vechi ziare de limbă română din America. Scriu materiale diverse, în general culturale. De asemenea lucrez pentru ziarul Ziua USA şi  colaborez cu revista Mioriţa din California.
 
George ROCA: Mai am o singură întrebare. O întrebare ciudată! Recent mi-aţi relatat ca sunteţi foarte afectată de faptul că v-a părăsit Princess, câinele dumneavoastră, care este legat de o povestire extraordinară. Aţi putea să ne dezvăluiţi şi nouă misterul lui Princess?  

Lia LUNGU: Princess a fost un câine special, deoarece făcea parte din familia câinilor regelui nostru. L-a primit băiatul meu Tudor când, copil fiind, a fost părtaş la primul atentat terorist asupra blocurilor gemene din 1993. Atunci era în excursie cu clasa lui la World Trade Center, la trei luni după venirea noastră în America! Explozia i-a surprins în lift în timpul coborârii. 16 copii, împreună cu învăţătorul şi cu încă 40 de adulţi au rămas captivi acolo pentru şapte ore cumplite în fum şi caldură de peste 100 grade Farenheit (38 grade C), până au putut fi scoşi din lift. Vă daţi seama prin ce am trecut, ca mamă? Mulţumesc lui Dumnezeu, totul s-a sfârşit cu bine şi... cu onoruri în binecunoscutul stil american: copiii declaraţi „Eroi ai Americii" de preşedintele Clinton, interviuri, vizite la Casa Alba, etc. Noi, nu am fi avut nevoie de o asemenea experinţă şi nici de onoruri! Ar fi fost mai bine fără ambele! Aşa a ajuns Princess la noi, cadoul cu acest prilej. Era un câine cu adevărat imperial ca atitudine, comportament şi distincţie. Tudor, a plecat la facultate în Washigton DC şi mama a rămas la New York cu Princess. Ne-am legat foarte tare una de cealaltă. Din fericire când a plecat din această lume, la inceputul lunii iunie a.c., Tudor era acasa şi s-a ocupat el de tot ceea ce a trebuit pentru odihna ei definitivă.

George ROCA: Vă mulţumesc mult pentru fascinantele dumneavoastră povestiri şi relatări. Vă doresc mult succes în continuare.

                                                                                                                 George ROCA

 ROMÂNI CU CARE NE MÂNDRIM:
IOANA HARMONY RÂŞCA

 

Ioana Harmony Râşca – descendentă a unei familii româneşti cu o prezenţă de peste 100 de ani în America, va reprezenta România la Jocurile Olimpice din anul 2010

Străbunicul Ioanei, preotul Alexandru Râşca, a fost un reprezentat de frunte al acestei familii de bucovineni şi a comunităţii de români din America.

Socrul preotului Alexandru Râşca, Lucaci, a emigrat în America la 1906. Ca mai toţi emigranţii români din acea perioadă şi-a câştigat existenţa muncind din greu în industria locală a Michigan-ului. În timp, şi-a făcut saloon-ul lui - un fel de restaurant. Când a venit Marea Criză a anilor 1929-1933, a plecat în România (1931), unde a devenit un bun gospodar şi întreprinzător pe meleagurile bucovinene. Din păcate, şi aici lucrurile s-au schimbat în rău în momentul când au venit comuniştii la putere. Aceştia, i-au luat tot ce agonisise până la acea vreme, aşa cum multe familii au păţit, rămânând fără nimic din munca lor de-o viaţă.
 
Alexandru Râşca, preot cu studii la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (hirotonisit în Iaşi, la 21 septembrie 1935, de către mitropolitul Grigorie Botoşăneanu) după ce a păstorit 33 de ani în România, a ajuns pe urmele socrului său în America, în anul 1969. După un scurt popas pe la câteva parohii din Ohio, a preluat parohia „Pogorârea Sfântului Duh” din Michigan, începând cu 1 aprilie, 1970. La acea dată biserica îşi avea sediul la adresa: 7835 East Lafayette, Detroit. Între timp s-a mutat în Warren, Michigan, la adresa 31500 Ryan Steet, după ce a fost achiziţionată o biserică Lutherană. Aceasta a trebuit renovată în stil ortodox. Până s-a construit biserica nouă, slujbele s-au ţinut în aceasta clădire. Fosta clădire a bisericii Lutherane este în prezent sală socială. Părintele Râşca a păstorit până la începutul anilor ’90 când s-a stins din această viaţă. Este înmormântat la cimitirul de la Vatra Românească, din Grass Lake, Michigan.

Copiii şi nepoţii lui păstrează tradiţia românească fiind buni români. O familie de cinci generaţii în America care încă ţine sus steagul românismului pe pământ american. Astfel, strănepoata preotului Râşca, Ioana Harmony Râşca a optat să reprezinte România la Jocurile Olimpice de anul viitor din Canada - Vancouver. Un model demn de urmat şi de alte familii româneşti.

Ioana este născută la 16 februarie 1992 în Oakland MI, SUA şi este o talentată şi ambiţioasă patinatoare care ne-a reprezentat anul acesta împreună cu partenerul ei Chase Andrews Brogan la Campionatul Mondial de Juniori de la Sofia în proba de dans. Foarte mulţi români de acasă, din România, apreciază acest patriotism al familiei. Pe multe forumuri online, s-au legat discuţii frumoase la adresa acestei minunate tinere.

Ioana Harmony Râşca împreună cu Chase Andrews Brogan au deja în palmares un loc patru la Campionatele Internaţionale de patinaj artistic ale Canadei din august 2008. Harmony, l-a convins pe Chase să reprezinte împreună România la Jocurile Olimpice din 2010 acesta, declarând că este o bună oportunitate de a promova imaginea României în lume, ţară pe care a cunoscut-o şi pe care a început s-o îndrăgească.

Cu siguranţă, toţi cei care o cunosc pe Harmony, dar şi cei care abia acum, încep să o descopere în lumea patinajului, vor fi încântaţi să-i urmărească evoluţia. Să îi urăm mult succes acestei tinere cu nume armonios ca însuşi dansul ei pe gheaţă!

                                                                                                                                                          Gabriela PETCU

 

ROMÂNI CU CARE NE MÂNDRIM (2):
MIHAELA MIHUŢ


Mihaela Mihuţ, o actriţă care joacă pe scenele americane  păstrându-şi o parte din suflet în România

„Arta este o vindecare, o sărbătoare a vieţii”*
  
Am avut plăcerea să o cunosc şi să port discuţii cu această minunată actriţă, Mihaela Mihuţ. Povestea ei, ar putea deveni un frumos scenariu de film în care realitatea se împleteşte cu vise, amintiri şi sentimente. Când mi-a spus cu emoţie în glas „eu nu joc un rol ci chiar îl trăiesc”, am înţeles că nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să respiri odată cu ea.
 
Mihaela, s-a născut într-o zi de primăvară iar primi paşi i-a făcut în satul bistriţean Căianu alături de părinţi, bunici şi sora sa Camelia. Tatăl Mihaelei, Ioan Mihuţ, era preot în judeţul Bistriţa şi uneori, când fetele erau mici, el îi spunea soţiei sale Maria care îl asculta cu îndoială: „Cami, are să se facă doctoriţă, Mihaela-actriţă, iar eu am să plec în America.” Şi iată, acum Ioan Mihuţ este preot în Detroit, Camelia Mihuţ doctoriţă în Grecia, iar Mihaela Mihuţ predă actoria unei clase la Thomas G. Waites Studio în New York şi are la activ roluri în filme de succes.
 
Actriţa îşi aminteşte cu nostalgie de perioada frumoasă a copilăriei. „Bunica, Susana Vidican, era o femeie blândă şi avea grijă de mine cu multă dragoste. Îmi aduc aminte un plăcut ritual al spălării pe cap, când venea momentul clătitului iar ea pregătea apa în care punea un pic de oţet ca să lucească părul. Nu voi uita niciodată acel miros de apă cu oţet. Uneori, când îmi este greu, închid ochii şi mă întorc pentru o clipă în lumea copilăriei iar acel miros, revine şi atunci ştiu că voi trece cu bine de toate problemele. Bunica, s-a urcat la Ceruri fără să pot să-mi iau rămas bun de la ea... Acum, mă gândesc mereu la bunicul meu, Alexandru Vidican şi abia aştept să merg în România unde mă voi întâlni cu el.”
     
Mai întâi, a luat drumul Americii Ioan Mihuţ, care a devenit preot la Biserica „Pogorârea Sf.Duh” din Warren, Michigan; Mihaela cu sora şi mama, au venit în 1983 pe aceste meleaguri pentru a-şi întregi familia. Era în clasa a V-a. Următorii ani îi va petrece în cadrul comunităţii româneşti din Warren până la absolvirea liceului, în 1989. Viaţa în comunitatea română din Warren (un orăşel satelit al Detroit-ului) semăna într-un fel cu cea de la Căianu, satul unde copilăriseră fetele. Oamenii se cunoşteau şi judecau exigent fiecare gest nepotrivit. Familia preotului trebuia să fie un exemplu. Cele două surori, Camelia şi Mihaela, au avut o educaţie corectă dovada fiind evoluţia frumoasă a fetelor şi poziţia lor în plan profesional din acest moment.

După 1989 Mihaela şi Camelia se vor întoarce în România, pentru studii. Mihaela va fi admisă la IATC (Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie) Bucureşti, la clasa prof. Dem Rădulescu. Din anul II clasa va fi preluată de Gelu Colceag.

Începând cu anul III va interpreta diverse roluri la Teatrul Naţional din Bucureşti, împreună cu Adrian Pintea. Va mai urca şi pe scenele Teatrului Nottara şi a Teatrului Româno-American. În 1994 pe când avea un an de la absolvire, revista „Bucureşti Match” a prezentat-o pe prima copertă - dedicându-i şi un spaţiu într-una din pagini. Mihaela obţine chiar o bursă din partea Fundaţiei Culturale Române. Înainte de absolvire, joacă deja în două spectacole: „Puricele” la Teatrul Nottara alături de Horaţiu Mălăele, Dana Dogaru şi Cerasela Iosifescu care a devenit una dintre cele mai bune prietene; rolul May din „Fool for love” jucat la Teatrul româno-american o marchează în mod deosebit datorită marelui actor şi om Adrian Pintea. Tot atunci, obţine un alt rol de anvergură, în „Orfeu în Infern”, montat de Adrian Pintea la acelaşi Teatru româno-american. La Teatrul Cassandra, joacă cu colegii de clasă spectacolul regizat de Gelu Colceag rolul D-nei Martin din „Cântăreaţa cheala” scrisă de Eugen Ionescu. Cu acest rol câştigă premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul de Teatru de la Costinesti.

Tatăl Mihaelei îi spunea adesea „Mihăiţă (aşa o alintă) ar trebui să continui studiile la New York să ai o diplomă şi să fii profesoară”. Aşadar, se întoarce în America şi ascultându-l, se înscrie pentru examen la The Actors Studio cel mai puternic centru actoricesc. Aici au studiat mulţi dintre actorii celebri precum Dustin Hoffman, Al Pacino, Robert De Niro, Jack Nicolson şi alţii dar nu toţi au fost admişi de prima dată aşa cum s-a întâmplat cu Mihaela. S-a pregătit singură, alegându-şi un rol potrivit accentului ei iar cu o zi înainte de audiţie, nici măcar nu ştia adresa de la Actors Studio. Mihaela Mihuţ obţine Master of Fine Arts, Program in Dramatic Arts, condus de „The Actors Studio” la The New School University New Yok. După absolvire va fi admisă, la 20 februarie 2002, ca membru al clubului actorilor profesionişti, „The Actors Studio” din New York. La sfârşitul anului 2006, are un rol în piesa de debut a lui Mark Leib, „Art People”.

Anul trecut (2008), Mihaela avea o repetiţie cu public la Actors Studio interpretând rolul principal Anka al piesei „Hunting Cockroaches”, personaj cu care se indentifică. Anka este din Polonia şi vine la New York să devină actriţă dar datorită accentului, îi este extrem de greu şi nu reuşeşte. După repetiţie, un domn din sală a întrebat-o dacă accentul şi l-a confecţionat pentru rol sau chiar îl deţine. Aflând că Mihaela este din România, nu i-a venit să creadă. Craig Singer, regizorul filmului „Perkins’14”, tocmai încheiase un contract cu Studiourile „Media Pro Bucureşti” iar peste o lună, mergea în România pentru filmări. Imediat, Mihaela a avut audiţie în vederea rolului din filmul „Perkins’14”, şi aşa a ajuns să aibă cea mai superbă vară, nu numai pentru rolul principal din film dar şi pentru faptul că era acasă, în România. „Perkins’14” prezintă povestea locuitorilor unui oraş american care sunt atacaţi de un grup de 14 fiinţe dezumanizate, acestea fiind copii răpiţi cu zece ani în urmă şi instruiţi să ucidă, pentru personajul Perkins.  Profesionalismul Mihaelei Mihuţ este evident şi de această dată.

Pentru viitor, Mihaela lucrează la o piesă regizată de Mirra Bank numită „Informed Consent” care a avut succes la Londra iar acum, o vor produce studiourile din New York. Mihaela joaca rolul unei românce şi chiar are câteva scene în care vorbeşte româneşte. Cu siguranţă, va fi un succes şi faptul că Mihaela Mihuţ îşi poartă cu mândrie originea de româncă, o va face să strălucească şi în acest rol.

Întrebând-o dacă are un vis anume, Mihaela mi-a răspuns: „Îmi doresc să am o şcoală de teatru care să fie într-o bisericuţă şi să aibă o uşă roşie. Tot timpul îi spun tatălui meu ce norocos este că are un teatru. Pentru mine Teatrul este Sfânt ca şi Biserica. Aici, aş vrea să învăţăm să fim actori buni ceea ce înseamnă să fim oameni buni, să avem piese de teatru care să emoţioneze şi împreună să sărbătorim pentru că arta este o vindecare, o sărbătoare a vieţii aşa cum spune şi Wilhelm Reich «Art is either self-cure, or a celebration of life»*.”

Mă despart greu de Mihaela Mihuţ. Pot spune că sunt mai bogată sufleteşte de când am cunoscut-o. Dincolo de frumuseţea ei ca femeie, am găsit cea mai nobilă stare pe care o poate avea un om, aceea de iubire şi dăruire necondiţionată.
-------------------------------------------

                                                                                                                       Gabriela PETCU
                                                                                                                               Iunie, 2009

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971