Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
BOCK&TARA - CRONICA POLITICĂ ÎN IMAGINI - de George ROCA
E o problema de cultură - Corneliu LEU
Albu Magdalena : Guvernul Boc
DOUĂ ARTICOLE DE Viorel Roman
Articole de Iulian URBAN
Articole de Generalul Iordache Olaru, Petrache Costinel şi Dan Brudaşcu
Articole Mihai Ciubotaru şi Ionuţ Ţene
Texte de pe internet
Texte de Dona Tudor, Mihaela Albu,Botez Adrian
Afirmaţii provenite din FOLCLORUL INTERNETULUI
Semnează: George Roca, Melania Cuc, Ioan Lilă - Partea I
Partea II
Partea III
Se profilează un volum de dialoguri
SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI - continuare
EMINESCU – „LUCEAFĂRUL” , În versiune engleza de Adrian SONCODI
Poezii de IOAN ALEXANDRU , în versiune franceză de Constantin FROSIN
Carol al II-lea, o figură sinistră care produce mare neîncredere în genealogia moştenitorului tronului său: ESTE MIHAI I FIUL LUI CAROL AL II-LEA ?- de Dr. Dan Brudaşcu
Corneliu FLOREA despre Pusi Dinulescu
Gheorghe Postelnicu, I. Oprisan, Al. Florin Ţene, Dan Brudascu, melania Cuc, Nicolae Băciuţ, Dorel Schor, Octavian Curpaş, Carmen Cătunescu, Adrian Botez, Paul Polidor, Alina Jar şi Jalel El Gharbi Publică articole despre: Ion Gheorghe, Teohar Mihadaş, Vasile Celmare, Sabin Bălaşa, Lazăr Morcan, Lucreţia Berzinţu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, Theodor Damian, George Roca, Liviu Antonesei, Theodor Codreanu, Mircea Stefan, Menuţ Maximilian , Sorin Issvoran, Constantin Frosin - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
Articole de: Părintele Stăniloaie , Andrei Vartic, Adrian Botez, Dumitru Bălaşa, Mihai Bocioacă, Sorin Golea, George Liviu Teleoacă, Ioana Stuparu - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
PARTEA VI
Din folclorul internetului - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV - Rubrica lui Ionut Caragea
PARTEA V - Passo Doble de Ioan Lilă
PARTEA VI
PARTEA VII - „AM FOST DOBITOC, DAR MAI SUNT OARE?!”
PAGINA A CINCEA

SĂRBĂTOAREA NAŢIONALĂ A LIMBII ROMÂNE

 

NE AFLĂM ÎN AL TREILEA AN DE SĂRBĂTORIRE,
AL TREILEA AN DE CÂND PROPUNEREA NOASTRĂ A PRINS VIAŢĂ ÎN LOCALITĂŢILE ŞI COMUNITĂŢILE ROMÂNILOR



ACEASTA EXPUNERE DE MOTIVE ÎNSOTEŞTE LEGEA AFLATĂ LA SENATUL ROMÂNIEI

NOI CONTINUĂM SĂRBĂTORIREA VIRTUALĂ ÎN REŢEAUA DE LIMBĂ ŞI SIMŢIRE A ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI ŞI SĂRBĂTORIREA DE FAPT PE CARE O ORGANIZEAZĂ SUTE DE PRIMĂRII DIN ŢARĂ ŞI ZECI DE COMUNITĂŢI DIN INTINSUL LUMII

SUITA NOASTRA DE ARTICOLE ESTE PUSĂ LA DISPOZIŢIA TUTUROR PUBLICAŢIILOR ŞI TUTUROR ORGANIZATORILOR DE MANIFESTĂRI PUBLICE CARE VOR SĂ LE PREIA CA TEME DE EXPUNERE

ÎNCEPEM PAGINA CU EVOCAREA UNUI MARE SLUJITOR AL LIMBII ROMÂNE, PREZENŢĂ MARCANTĂ LA MANIFESTĂRILE NOASTRE DIN ULTIMII DOI ANI:
 

                              MIRCEA MICU – CEL MARE LA DUH...

... Micu Mircea s-a născut la 31 ianuarie 1937 în comuna Vârşand, judeţul Arad, pe graniţa cu Ungaria. Tatăl a fost ofiţer de Jandarmi, mort în timpul războiului, mama casnică. A copilărit şi şi-a făcut şcoala primară în satul vecin, Grăniceri, la un unchi al său după mamă. Având în familie doi intelectuali, crescuţi în spiritul Şcolii Ardelene, beneficiază de lecturi literare so-lide. În 1950, se mută la Arad, urmează un an cursu-rile Liceului „Moise Nicoară“, după care se înscrie la Şcoala Pedagogică de Învăţători. După absolvire, frecventează cursurile Facultăţii de Filologie, vreme de trei ani. Se angajează în învăţământ, la Şiria (satul lui Slavici), predând ca profesor su-plinitor. Îşi dă definitivatul în Surdo-pedagogie. Ocupă, rând pe rând, postul de redactor la Staţia locală de radio, redactor la ziarul local din Arad.

În 1965, vine în Bucureşti şi este angajat la Uniunea Scriitorilor, unde a ocupat diverse funcţii administrative, până în 1989. A lucrat şi la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, editând o serie de almanahuri literare. Este membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1970. După 1989, conduce revista săptămânală „Viaţa Capitalei“, apoi este inspector-şef la Direcţia de cultură a Capitalei şi, din 1992, director al cotidianului „Cronica Română“. Debutează în 1968 cu volumul „Nopţile risipitorului“, după care publică alte cărţi de poezie – „Teama de oglinzi“ (1970), „Vânătoare de seară“ (1971), „Murind pentru prima oară“ (1972), „Poeme pentru mama“ (1973), „Cu inima în palmă“ (1974). Este şi autor al mai multor volume de parodii: „Dracul verde“, „Parodii de la A la Z“, „Cetiţi-le ziua“, fiind considerat printre cei mai buni parodişti, alături de Topârceanu şi Marin Sorescu.

A scris şi numeroase cărţi de proză, iar cu romanul „Patima“, apărut în 1972, se afirmă ca un pozator redutabil în buna tradiţie a Şcolii ardelene, fiind comparat cu Slavici, Agârbiceanu, Titus Popovici. Criticul Nicolae Manolescu îi consacră o cronică laudativă, romanul fiind apreciat drept cea mai bună carte de proză a anului. Volumul doi al romanului apare în 1975, împreună cu primul său titlu „Semnul şarpelui“. Alte cărţi de proză: „Secretul doamnei de zăpadă“ (1976), „Singur în Mongolia“ (1989), precum şi seria de „Întâmplări cu scriitori“, trei volume, un fel de istorie literară, amuzantă, ai căror eroi sunt scriitori din epocă. Eseuri şi portrete, profiluri, sunt prezente în volumul „Miere şi fum“ (1989). După romanul „Patima“, regizorul Mircea Veroiu a ecranizat un film „Semnul şarpelui“. În 1978, debutează în dramaturgie cu piesa „Avram Iancu“, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Cluj.

După revoluţie, Mircea Micu publică mai rar şi este prezent în presa scrisă cu numeroase articole şi eseuri pe care nu le-a reunit într-un volum. Dintre volumele apărute după anii ‘90, amintim „Viaţa în pijama“ (1999), „Singur în Mongolia“ (1991) – proză – „Poeme pentru mama“ (2000), „Ascuns în lacrimă“ (2002), ambele de poezie, şi un original „Dicţionar sentimental de poezie“, volumul I, apărut în 2002, care conţine o altă serie de portrete. Este autorul mai multor scenarii radiofonice, iar pentru cărţile de poezie, proză şi dramaturgie a fost laureat cu Premii ale Uniunii Scriitorilor. Este laureat al Premiului de excelenţă al Academiei Române. A tradus din lirica universală şi a colaborat constant la aproape toate revistele literare ale vremii. La revista „Luceafărul“, spre exemplu, a avut o rubrică intitulată „Rememorări“, pe care a susţinut-o până în 1989, vreme de 20 de ani. Romanul „Patima“ a fost tradus în limbile poloneză şi rusă. În anul 2003, apare cartea de rememorări literare „Întâmplări vesele cu scriitori trişti“, o radiografie amuzantă, dar şi plină de veridicitate despre viaţa scriitorilor din deceniul şapte şi opt. Despre Mircea Micu s-a scris mult. Critici ca Mihai Ungheanu, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Laurenţiu Ulici l-au apreciat drept un scriitor complet, în sensul că a practicat toate genurile literare cu succes.

Volumele sale, tipărite înainte de revoluţie, precum şi cele de după, au cunoscut o largă audienţă în rândul cititorilor, apărând într-un tiraj de peste un million de exemplare.

În ultimii ani, Mircea Micu a colaborat şi la posturile de televiziune, rea-lizând emisiunile „Cafeneaua literară“ şi „Ateneul artelor“.


Premii literare:
– Poezie: „Poeme pentru mama“ – Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, 1979;
– Proză: Romanul „Patima“ – Asociaţia Scrii-torilor Bucureşti, 1980;
– Teatru: „Avram Iancu“ – Asociaţia Scriitori-lor Bucureşti, 1978;
– Premiul Naţional al Ministerului Culturii şi Cultelor, 2003.

***
…Am găsit, pe blogul lui Mircea Micu, un citat din Justin Capră (inventator şi inginer român genial – dar, ca la români – aproape necunoscut…! : ” inventator, măturător, filozof şi pustnic” – “românul care a inventat rucsacul zburător folosit acum de americani în călătoriile spaţiale, stă la Baloteşti, într-o casă austeră ca o chilie. Când l-au „vizitat“, hoţii i-au făcut pagubă doar pentru că au lăsat uşa deschisă la plecare. Era iarnă, el era plecat din localitate şi centrala a consumat gaz cât pensia lui pe o lună” – îl prezintă,  cu amuzament amar, ziariştii de la Gândul…) : “Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd imagini de reclamă şi nici telenovele.Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi fumători, vreau oamenia devăraţi sau fără oameni.Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin.”
Sunt sigur că citatul acesta îl rezuma, ca atitudine de Duh, în proporţie de peste 90%, pe Mircea Micu. Da, a fost un om prietenos, “pontos” (…parcă şi cam fumător…)  – dar, mereu, îi luneca, în ochi, o privire neliniştită…Sunt sigur că, în acele momente, se gândea cât de bine i-ar fi fost nu în adunări festiviste, ci…pe malul apei, pescuind…cu muzica “ciripitului păsărelelor” si cu “foşnetul frunzelor” deasupra capului.
Emigrând nu neapărat “în Mongolia” (atât de fascinat era de figura mistică, nobilă, AUTENTICĂ, nu cea falsificată de istorie,  a lui Ginghis-han…), ci…”în pădure” .
…Am citit din Mircea Micu, pe apucatelea…l-am privit şi ascultat, la TV şi l-am ascultat la radio. “Faţă către faţă” şi strângându-i mâna mică şi nervoasă – …asta s-a produs abia acum un an, cu ocazia unui Festival Naţional de Poezie - organizat, cu toată osârdia, la Râmnicu Sărat,  de amicul şi editorul meu, Constantin Marafet. Avea Mircea Micu o privire scânteind, parcă s-ar fi pregătit, într-una, să spună o anecdotă bună…savuroasă…dar o amâna! -  şi, pentru că era nevoit s-o amâne, se încruntase puţin…Avea mişcări zvâcnite şi paşi melancolici, străbătând spaţiul într-un dans puţin şui.
…Am stat lângă el, la masa prezidiului…dar festivitatea, cu convenienţele ei, îl încorseta…de aceea, a ţinut un discurs lung (ca timp fizic), dar atât de scurt, prin scăpărările de Duh, care săltau prin sală, precum spiriduşii…  - un discurs prin care voia, pesemne,  să se exorcizeze de orice păcat al constrângerii de Duh…
Marele său Duh se zbătea, încă de atunci, încă de multe vieţi (pentru că pofta lui de viaţă liberă era cât pentru un nou popor!) - în cuşca astei lumi!
…Când s-a stat la masa de protocol – el a fost aşezat la o masă din faţa mea. Mă privea stăruitor…apoi una dintre premiante i-a înmânat un manuscris, şi Mircea Micu, să nu pară că nu e amabil, s-a înclinat, precum un truver al timpilor cei vechi şi fascinanţi…Dar gândurile îi erau, deja, tare departe. După o vreme, iar m-a privit, cu sfredel în ochii puţin dilataţi, din pricina feţei osoase…apoi, s-a sculat brusc de la masă, dând “plecarea”! M-a salutat cu o mică reverenţă, spunând: “Să trimiţi materiale la Literatorul. Îmi place curajul cu care scrii. Să ne re-întâlnim cu bine!”
…Da, Mircea Micu: sigur că ne vom întâlni, într-o lume “cu mult bine” în ea, spre deosebire de asta, UNDE DUHUL TĂU, MULT PREA MARE PENTRU DIMENSIUNILE EI MESCHINE, N-A MAI ÎNCĂPUT… - şi, nervos şi rezolut (că n-aveai timp de pierdut!), ţi-ai dat, fără preaviz, demisia!
…Dumnezeu să-ţi facă ochii  - stele! Când voi privi, în vara asta (poate şi-n alte veri, dacă mă mai amână oleacă, şi pe mine, Domnul…!), spre cer – voiesc să-ţi revăd ochii aceia cenuşii şi, totuşi, atât de luminoşi, privindu-mă cu stăruinţă.. – şi, în sfârşit, să aud, de dincolo, ceea ce n-ai putut să-mi spui, la acea masă, de la Râmnic, atunci…Odihnă bună să-ţi dea Dumnezeu, pe malul celor patru fluvii din Paradis… - cu “foşnetul frunzelor” deasupra capului… -  şi asta, până ne vom re-întâlni, mai… “explicativ”!
La bună re-vedere, Maestre! Să m-aştepţi calm, căci voi veni, negreşit şi foarte curând! Iar eu, când zic o vorbă, apoi vorbă de bucovinean/”neamţ” este!

                                                                                                                                    prof. dr. Adrian Botez




 

                                                                      Alfabetul dacic

O carte veche de 1.000 de ani, scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris. Alfabet dacic cu 150 de caractere redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana)în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeniCodexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi.
Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101. Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina - cetatea din insula Pacuiul lui Soare.
Este numit după orăşelul Rohonc din estul Austriei.
 Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi în Danemarca, unde a studiat scrierea runică.

 

 
                                                       Codexul Rohonczi

O carte veche de 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri. Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus.

De la daci nu au rămas izvoare scrise. Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor. O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor. Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris.

Dăruită de un grof
În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838. Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor.

"Scriere secretă"
După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: "Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am Încercat. Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc".

După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Alfabet dacic cu 150 de caractere
Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci. "Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective.

Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului", spune aceasta.

Solii şi cântece ale vlahilor
Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101.

"Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina - cetatea din insula Pacuiul lui Soare", a descoperit Viorica Enachiuc.

"Jurământul tinerilor blaki"
Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit "Jurământul tinerilor blaki", care a fost tradus în felul următor:

"O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,
Înşelator, să nu primeşti a te uni
Cu prorocirile Şarpelui, anuale,
pentru că lovit Vei fi
Cântecul cetăţii aud îndelung
Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!
Să juri cu maturitate şi cu convingere!
Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!
Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău,
mergi cu jurământ puternic!"

Notă:
Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător. Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei.

Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi ăn Danemarca, unde a studiat scrierea runică.

Aceste fapte nu sunt secrete. Google da cca 2470 de referinte in romaneste pentru "Codexul Rohonczi" si peste 22.000 referinte internationale pentru "Rohonczi Codex". Dar mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi? Sau mass media. Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se ”vând” mai bine? Incompetenţi nu sunt. Sau au primit ordin să tacă?

Originalul poate fi rasfoit la: http://www.dacia.org/codex/original/original.html
nota red:
Pe acest site sint publicate toate cele 448 file ale Codexului Rohonczi. Pastram numerotarea originala a Academiei de Stiinte a Ungariei. Astfel in fiecare fisier vor fi 2 file (exemplu: 2 si 2a etc). Fisierul 1 si 225 contin cite o singura fila. Fisierul 226 contine insemnarea lui Nemeti Kalman despre studiul hirtiei pe care s-a scris Codexul. Fisierele 227-228 prezinta filigranul hirtiei care, dupa Briquet, este originara din nordul Italiei si este datata 1529-1540. Detalii in "Intro", in "file comentate", in "Comentarii la cele 87 miniaturi" si in "Forum".

                                                                                                                                        Andrei VARTIC
 

                                                
                                            Despre romanii Carpato-Dunareni


Daca acceptam teoria cromozomala a migratiei si raspindirii rapide a popoarelor dupa Michael D. Le Monick (Time Magazine, 13 februarie 1995), odata cu formarea si aparitia spetei umane, aproximativ 200,000 B.C. in sud-estul Africii, omul primitiv soseste in Europa in jurul anului 40,000 B.C., ocupind o suprafata cuprinsa intre Cehia de astazi, ca limita nordica, si continuindu-se prin spatiul Carpato-Dunarean pina in Balcani, pe fisia de pamint ce unea Peninsula Balcanica de Asia Mica si care se va scufunda in Marea Mediterana in jurul anului 4000 B.C. lasind in locul ei o noua mare, Egee si o multime de insule. Peninsula Italica a fost ocupata mult mai tirziu de catre noi, in patru etape:

1. simpla migrare sud-vestica a Carpato-Dunarenilor;
2. sosirea in spatiul italic a Aryenilor-Carpato-Dunareni (aproximativ 3,000 B.C.), sub numele de Etrusci;
3. recucerirea peninsulei de catre Ramanii Carpato-Dunareni avind conducator pe “stralucitul Enea”;
4. recucerirea pasnica a imperiului roman cu mutarea capitalei la Salonic sub conducatorii daci Galer cel Batrin si Galer cel Tinar, iar mai tirziu sub dacul Constantin cel Mare care va muta din nou capitala la Constantinopol.
O data cu topirea calotei glaciare ce acoperise toata Europa exceptind spatiul Carpato-pontic si sudul muntilor Pirinei, din spatiul Carpato-Dunarean populatia locala, paleo-europeana isi incepe explorarea si ocuparea teritoriilor din jur propice vietii. De la noi a inceput Europa sa existe. Nu de pe Rin, din Germania, nici din bazinul Senei (din Franta) si nici de pe Tamisa (din Anglia). Noi am dat nastere la ceea ce se cheama astazi Europa! Astfel ca, prima cucerire a peninsulei Italice a avut la inceput aspectul unei simple migratii pasnice, firesti. Mult mai tirziu, prin jurul anului 3,000 B.C., Aryenii-Carpato-Dunareni organizati politic si religios “civilizatori” vor recucerii aceeasi peninsula Italica de la fratii lor. Acesti “noi” cuceritori ii fac si astazi pe istorici, arheologi, lingvisti, istorici ai artei etc. sa aiba retineri fata de axiomele pe care le prezinta etruscii care au aparut in peninsula Italica in apropierea anului 3,000 B.C. pentru a dispare sub cucerirea romana. Atit lumii antice cit si celei moderne, Etruscii, Aryeni-Carpato-Dunareni au aparut ca “un popor straniu, cu o civilizatie avansata, ce nu aveau nimic in comun cu populatiile vecine” (Raymond Block, Etruscii). Herodot (la mijlocul secolului al V-lea B.C.) ii considera urmasi ai Lidienilor (populatie Tracica). Vergilius, Ovidius si Horatius, sint cu totii de aceeasi parere, in timp ce Nicolas Frere (secolul al XVIII-lea A.D.) ii considera pe Etrusci ca fiind cotropitori Indo-Europeni ce au coborit in peninsula prin anul 2,000 B.C.. Limba Etruscilor nu se cunoaste bine, existind in sensul acesta o multime de ipoteze. Dar… In anul 1885, doi tineri de la scoala franceza din Atena, Cousin si Durrback descopera in Insula Lemnos din Marea Egee, in apropiere de satul Kamina, o stela funerara decorata si purtind o inscriptie. Pe stela funerara este cioplit profilul unui razboinic sau zeu (Zalmoxes?) inarmat cu o lance si doua texte gravate: unul in jurul capului, altul pe una dintre fetele laterale ale stelei. Acest monument, produs al artei arhaice locale, dateaza din secolul al VII-lea B.C., deci cu circa doua sute de ani inainte ca insula sa fie cucerita de greci (in jur de 500 B.C., sub Themistocles) de la neamul Tracic al Sinthioilor (amintit si in Iliada). Literele sint “Etrusce”, iar modul de scriere este bustrofedon (de la dreapta la stinga si de la stinga la dreapta). Iar daca in 1963 Raymond Bloch in Ancient Peoples and Places nu le gasise nici un inteles, nu acelasi lucru ne spune A. Bunescu in Dacia Secreta. In traducerea acestuia, unul dintre texte aminteste de faptul ca Zalmoxes a trait 42 de ani, iar duhul acestuia a fost reinviat si aparat de 10 nobili vrednici. Dupa cum am mai spus de multe ori, inconjurata de mistere, invaluita in legende, preistoria omenirii si in special a noastra, este inca o mare enigma. Fiecare noua descoperire stiintifica ne schimba ideea despre trecut. Cind vom renunta la opinia “carturarilor” din evul mediu si ne vom redescoperi pe noi! Personal, sint fascinat de misterele antichitatii românesti si sint hotarit ca, de cite ori pot, sa ridic voalul nepasarii si sa prezint trecutul asa cum cred eu ca trebuie prezentat.
Si introcindu-ne la Etrusci, Aryeni-Carpato-Dunareni, sa nu uitam ca dinastia Etrusca a Tarquinilor a condus Roma din 616 pina in 509 B.C. cind, unindu-se cu cele ale Cartaginezilor i-au oprit pe greci sa colonizeze sudul Italiei si i-au invins in batalia navala din 535 B.C., de la Alatia. Momentul poate fi considerat drept apogeu al puterii Etruscilor Carpato-Dunareni, care de atunci au intrat in declin fiind invinsi de greci la Cunae, in Golful Naples, in anul 474 B.C.. Republica Romana va distruge, intr-un razboi pe care eu il numesc fratricid, pe Uei, in 396 si pe Volsini, in 265 B.C., in acest fel, acest popor Carpato-Dunarean, Etruscii disparind. De-a lungul a aproape doua milenii, ei au reprezentat un factor de civilizatie in inima Peninsulei Italice si au ridicat-o din intunericul si barbaria primitiva. Dar Roma, care s-a eliberat de tirania Etruscilor Carpato-Danubieni a continuat sa existe sub influenta culturala mostenita de la acestia, preluind-o si la rindul ei, lasind-o mostenire occidentului. In afara multelor monumente funerare, a unui alfabet (sursa buna de inspiratie pentru cele grec si latin) sa vedem ce altceva ne-au mai lasat acesti Aryeni Carpato-Dunareni:
- numele feminin Rama (se stie ca “Arborele Tracic” numara peste 200 de triburi unde, alaturi de Geto-Daci erau si Ramanii) cu formele Ramatha, Rametha, Ramutha si Ramtha;
- o expresie “clasica” a clasei conducatoare de atunci suna foarte arogant si din nefericire o mai intilnim si astazi: “clasa celor ce muncesc nu are drepturi ci numai indatoriri”;
- ei credeau in magi si ritualuri magice; la Piacenza s-a gasit un ficat din bronz (de origine Etrusca) impartit in 45 de sectoare, fiecare dintre ele avind un nume de divinitate;
Dar sa ne oprim aici cu Etruscii-Carpato-Dunareni si sa vedem cine au fost… Romanii?
Am sa incep cu bine cunoscuta legenda a gemenilor Romulus si Remus, fii ai virginei Rhea Silvia. Rhea Silvia, fiica numitorului de Alba Longa (familia Alba Longa a fost intemeiata de tracul raman, stralucitorul Enea, prin casatoria cu fiica unui rege local, Lavinia), fiind vestala in Templul lui Marte, ramine asa, dintr-o data, gravida cu… Zeul Marte. (Istoria ne-a obisnuit cu minuni de felul acesta: este suficient sa ne amintim legenda geto-dacica a lui Meriem, Mama Florilor de Mar, care a ramas gravida, tot “din senin” cu o raza de soare, nascind pe cei doi Zalmoxes, frate si sora.). Revenind la legenda noastra, unchiul Silviei, Amulius, n-a crezut-o si a aruncat-o in temnita, ordonind uciderea celor doi prunci gemeni. Un suflet milos ii va pune intr-un cos si ii va lasa sa pluteasca pe apa Tibrului, de unde, legenda spune, vor fi pescuiti si ulterior hraniti de o lupoaica. Revenind la legenda geto-daca, cei doi gemeni Zalmoxes au fost adoptati de nobilul Aisepos Pastorul si de sotia lui Brito-Lagis (Divina Lupoaica). Cronicari romani ai acelor timpuri au marturisit ca legenda cu lupoaica a fost preluata de la Traci. Dar sa revenim la adevarata origine a romanilor.

OLTINA - ALTINA - LATINA - LATIUM


Cu mii de ani inainte de cucerirea a 14% din teritoriul Daciei de catre Romani (sub conducerea “strabunului” Traian) NOI, Carpato-Danubienii, tracii, cucerisem deja peninsula Italica. Vergilius o stia, atunci, de mult, dar noi cei de azi, BA! Urmele lor, ale Carpato-Dunarenilor, au ramas prin locurile pe unde ei au emigrat, din actuala Oltina, tinut din zona Dobrogei de azi. (Altina inseamna “maretie”, “fericire” in limba geto-dacilor, asa-zisa “latina vulgara”). Un grup de emigranti traco-geti, avindu-l in frunte pe Stralucitorul Enea — trac Raman — au parasit nucleul carpato-dunarean ajungind pina in centrul Peninsulei Italice, numind locul LATINA… LATIUM. Limba lor se va numi Latina (Limba Maretiei, Limba Fericirii). De-a lungul timpului, “cercetatori de frunte” s-au caznit (si inca o mai fac) sa gaseasca o alta origine pentru acesti Latini; dar daca Vergilius recunostea originea Traca a poporului roman si-si folosea imaginatia in a-l pune pe Enea in fruntea epopeii formarii poporului latin, purtindu-si eroul trac de la ruinele in flacari ale Troiei pina pe Valea Tibrului, sa vedem care este parerea altora despre aceasta calatorie.

Gheorghe Musu, in lucrarea Din mitologia tracilor, Victor Kernbach, in Miturile esentiale, Manfred Oppermann, in a sa Tracii intre Arcul Carpatic si Marea Egee, Adrian Bucurescu, in Dacia Secreta, M. Gimbutas, in cartea Old Europe, ca. 7000-3500 B.C.: The Earliest European Civilization before the Infiltration of the Indo-European People si V. Gordon Childe, in lucrarea The History of Civilization: The Aryans ii considera pe Traci drept nucleul civilizatiei proto-europene. Stralucitorul Enea, in fruntea emigrantilor Carpato-Dunareni-Ramani din Oltina, Dobrogea, va ajunge pina in Banat, va trece Dunarea si se va opri pentru o scurta perioada de timp la sudul ei, la CURTU-ZURA (Curtea Stralucitoare, Orasul Alb, Belgradul de azi) unde se pare ca a avut loc idila dintre Stralucitorul Enea si DIDO, Doamna, regina tinuturilor respective. Au mai trecut citeva sute de ani si legenda tracului Enea, chiar daca nu si-a pierdut esenta, s-a deplasat ca loc de actiune intr-o alta zona geografica, personajele suferind si ele modificari. Astfel, Curtuzura va deveni Cartagena, Didona ii va lua locul Doamnei Dido, iar in locul Oltinei avem Troia, ai carei locuitori traci erau tot din ramura Ramanilor. Anii trec, istoria se schimba si iata ca Messapii din estul Peninsulei Italice cit si Venetii de pe cursul inferior al Padului sint astazi considerati a fi de origine Tracica (dupa unii, Traco-Iliri). Satucuri din România poarta nume de Venetia de Sus, Venetia de Jos, Roma. Inainte cu mult de nasterea legendarului Roma, numele ROMULA era frecvent la Geto-Daci. Nu de mult, scriam despre “Cel mai mare imperiu Dacic al erei noastre”, mentionind numele a trei imparati romani, geto-daci, ce au stapinit Roma si intreaga lume antica. Primul dintre ei, Galer cel Batrin era copilul din flori al Romulei, femeie daca din cetatea Recidava, slujitoare a cultului lui Zalmoxes. Galer cel Batrin desfiinteaza Imperiul Roman in anul 305 A.D., schimbindu-i numele in Dacia Mare. Galer, Ler Imparat (293-311) ca ginere al lui Diocletian a avut un nume rau intre crestini, executind ordinele socrului sau, unul dintre cei mai mari persecutori ai crestinismului. Se pare ca el a fost si un general de geniu, fiind asemuit cu Alexandru Macedon (alt Trac) de catre Niels Hannestad, in special dupa victoriile obtinute in Asia Mica. Statuia ce i s-a ridicat il infatisa tinind in mina o sfera mare de arama, reprezentind soarele (dupa Ioannes Lydas, secolul al VI-lea A.D., Fontes, II, 495). Asa ca, in secolul al IV-lea A.D. s-a reinfiintat Imperiul Dacia Mare, Dacii devenind din nou stapinii lumii. Cintecele si colindele populare il mai omagiaza si azi pe Ler, Imparatul Dacilor. Scriitorul Eusebiu spune ca dupa ce Galerius a schimbat numele Imperiului Roman in Imperiul Dacic, a dat si armatelor sale inca de la inceput vechiul drapel al Dacilor, Sarpele Gnostic (lucrat din arama, piele sau chiar stofa), prins in pozitie orizontala pe un baston de corn (dupa Prof. Dumitru Balasa, in Istoria Daco-Romaniei) El s-a declarat cel mai mare dusman al numelui de Roman (Fontes, II, 6-7) si a mutat capitala la Tesalonic. Lactanius, un cronicar roman, nota in 325 A.D. ca Galer cel Batrin este “o fiara cu totul straina de singele de Roman” (Fontis, II, 7). Realitatea era ca toata armata avea ofiteri, conducatori si soldati daci. Credinta in Zalmoxes si in nemurire ii facea aproape de neinvins. Dupa victoria impotriva persilor se ridica “Arcul de Triumf” de la Salonic. Monumentul a fost realizat din marmura alba cu sculpturi in basorelief despre care acelasi Niels Hannestad afirma ca este “cel mai important dintre monumentele tetrarhice pastrate” consemnind pentru eternitate triumful dacilor in intreaga lume antica, orientala si occidentala. In anul 311, Ler Imparat inainte sa moara (din cauza unei infectii) va da decretul de LIBERA PRACTICA A CULTULUI CRESTIN. Ii vor urma la tron cei doi nepoti: Galer cel Tinar, iar mai apoi Constantin cel Mare. Acesta din urma va reconstrui podul de peste Dunare facut initial de strabunul sau Burebista. El muta capitala la Constantinopole, iar prin Edictul de la Milano, din 313 A.D., crestinismul devine obligatoriu, acest fapt bucurind-o mult pe Elena, mama noului imparat. El ridica un arc de triumf la Roma pe care Daco-Ramanii sint prezenti prin opt statui de peste trei metri inaltime, reprezentind comandanti daci. Cele doua arcuri de triumf, precum si cei trei imparati daci mentionati glorifica pentru eternitate victoriile dacilor. “Romanii au fost vechii Ramani, ce descindeau din vechea ginta dacica, iar razboaiele dintre Daci si Romani nu au fost nimic altceva decit razboaie fratricide”
                                                                                                                                                                         
Prof. Dumitru Balasa.

 “Înrădăcinarea în spaţiul propriu” – în viziunea Părintelui Dumitru STĂNILOAIE

Prima caracteristică esenţială a poporului român identificată de părintele Dumitru Stăniloae cuprinde această “înrădăcinare în spaţiul propriu”, considerată drept o calitate, dar şi un defect în acelaşi timp. Astfel, românii sunt foarte ataşaţi de locurile lor natale, mulţi dintre ei alegând să nu-şi părăsească niciodată ţara, chiar şi în detrimentul unui trai mai bun. Cei care aleg să trăiască în străinătate suferă două alienări fundamentale: fie un dor nemăsurat după locurile natale, fie o înstrăinare. Aşa cum subliniază părintele: “Trecerea la o simplitate conformă fie Orientului, fie Occidentului înseamnă o modificare esenţială a fiinţei românilor. Orice simplitate este o simplitate etnică originară, dată împreună cu locul în care s-a format. Românii se menţin în complexitatea fiinţei lor numai prin acest spaţiu-punte, aşa cum anumiţi pomi nu se pot menţine decât la răscrucea vânturilor” (op. cit., p. 7). Cu alte cuvinte, românii îşi pot păstra integral simplitatea caracteristică neamului lor doar în locul în care s-au născut. Orice înrădăcinare într-un spaţiu străin este imposibilă fără pierderea unei mari părţi din propria moştenire ontologică.

SPIRITUL DE SINTEZA. RATIUNE SI LUCIDITATE
Părintele Stăniloae detaliază în continuare alte trăsături fundamentale ale neamului român. Considerând că, în esenţă, pe teritoriul nostru s-au întâlnit două moşteniri cuprinzătoare: cultura latină şi Ortodoxia, părintele Stăniloae precizează că din ele s-a format un spirit de sinteză propriu nouă. “Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai din persistenţa lui din vremuri imemoriale în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi a creştinismului ortodox” (op. cit., p. 16). Prin aceste două moşteniri fundamentale îmbinate într-o sinteză eficientă, românii se deosebesc fundamental şi de celelalte popoare occidentale sau răsăritene: “Noi nu suntem nici unilateral raţionalişti ca latinii din Occident sau ca grecii, care au influenţat latinitatea occidentală, nici unilateral mistici ca slavii sau ca popoarele asiatice şi africane - de un panteism şi mai total prin religiile lor impersonaliste -, ci unim luciditatea raţională a latinităţii personaliste cu sentimentul de taină prezentă în toate, dar cu o taină luminoasă, în care se poate înainta la nesfârşit şi care nu ne anulează ca persoane originare în sentimentul unităţii de comuniune pe care îl trăim” (op. cit., p. 17). Această combinaţie neaşteptată de raţiune şi luciditate este una dintre trăsăturile de bază ale românilor. Gândirea nu este afectată de mister, ea nu se opreşte în faţa tainei, ci se îmbracă în aceasta. Orice gândire care este doar efectul unei lucidităţi lipsite de taină ne poate dezvălui doar valoarea tragediei, nu a bucuriei existenţei.

CULTURA ROMANA
Sunt suficiente voci ale intelectualilor români crescuţi în Occident care consideră că noi nu am avut niciodată cu adevărat o cultură. Mergând pe linia lui Mircea Eliade, una dintre puţinele excepţii de la această linie falsă, părintele Stăniloae consideră că: “Eliade accentuează faptul că toată cultura impresionantă a Occidentului din ultimele secole şi-a luat impulsul din Renaştere, ca şi faptul că ea a devenit o cultură a păturii intelectuale, de care poporul nu se împărtăşeşte; câtă vreme cultura românească a păstrat caracterul popular nu numai pentru că ea este opera poporului şi din ea se împărtăşeşte tot poporul, ci şi pentru că toată activitatea culturală scrisă ce s-a desfăşurat în Ţările Române “s-a făcut pentru luminarea şi întărirea sufletească a poporului”. Câtă vreme în Apus Racine, Montaigne, Goethe, Dante rămân străini de universul spiritual al ţăranului francez sau german, la noi, Creangă este gustat de tot poporul” (p. 19). Această dorinţă inconştientă care există în popor de a forma o cultură accesibilă tuturor este ceva aproape unic. La noi, adevăraţii autori de opere importante au oferit o hrană accesibilă aproape tuturor. Nu există practic români care să nu fi auzit măcar de Eminescu, Creangă, Coşbuc sau Arghezi şi sunt chiar mulţi cei care au citit măcar câteva din scrierile lor. Nu acelaşi lucru se observă în Occident, unde mulţi scriu doar pentru specialişti, ignorând pătura largă a poporului. Încă un aspect negativ este că popoarele occidentale nu mai citesc prea mult, ignorându-şi propriile moşteniri culturale, considerate acum prea dificile şi pretenţioase. Simplitatea culturală specifică românilor nu există în Occident. De altfel, părintele continuă: “Preocuparea aceasta de educare a poporului în spiritul unei înalte spiritualităţi se încadrează în toată mentalitatea Bisericii din Răsărit, a cărei literatură a urmărit în mod principal formarea unui om desăvârşit. În Occident, nici în Evul Mediu, nici în epoca modernă, inaugurată de Renaştere, nu s-a urmărit formarea unui astfel de om. Literatura Evului Mediu urmărea exclusiv apoteozarea legendară a membrilor clasei feudale, lăudându-le orgoliul dornic de glorie, de onoare şi de stăpânire, celor simpli neoferindu-le decât lauda supunerii” (p. 31).

ECHILIBRUL SPIRITULUI ROMÂNESC
Poporul român a fost criticat adeseori pentru lipsa sa de iniţiativă, pentru faptul că nu a dat dovadă de suficient curaj în anumite momente istorice în care acest lucru părea că trebuie făcut. De la Emil Cioran încoace, s-au încumetat mulţi intelectuali să afirme că poporul român fie nu are o cultură, fie că niciodată nu a jucat un rol important în istorie. Ceea ce nu au remarcat aceştia este splendidul echilibru al acestui neam, care, în ciuda atâtor nenorociri care au venit peste el în istorie (şi nu au fost puţine!), nu a fost deloc afectat. “Echilibrul românesc nu e un echilibru al mediocrităţii. Chiar dacă soluţia aleasă pare cea mai simplă, cea mai puţin spectaculoasă, simplitatea aceasta cuprinde în ea cumpăna între luarea în considerare a o mulţime de posibilităţi. (…) Alegerea unor sinteze echilibrate, sănătoase, şi a atitudinilor în care se cumpănesc stări spirituale mai complexe, care prin corespondenţa lor cu sinteza de împrejurări continuu nouă fac posibil un progres şi o creştere spirituală a omului, este superioară lăsării în seama violentelor porniri unilaterale. (…) Românul consideră că echilibrul constituie normalitatea existenţei” (pp. 41-42). Alegerea unei soluţii de mijloc surprinde poate gândirea complicată a oamenilor culţi care preferă tot felul de variante pretenţioase şi dificile, dar aceasta indică o eficienţă. Românii sunt oameni eficienţi. Ei ştiu că păstrarea echilibrului înseamnă alegerea unor soluţii care să îl susţină în continuare. De aceea nu sunt persoane înclinate să rişte, să efectueze schimbări bruşte doar de dragul de a observa ceva nou. Simţim în schimbările dese potenţialitatea unei ispite.
Printre trăsăturile poporului român enumerate de părintele Stăniloae se numără: legătura cu spaţiul natal, echilibrul extraordinar al deciziilor şi sinteza magnifică dintre luciditate şi gândire suspendată în faţa misterului. Toate acestea au un efect asupra dezvoltării intelectuale înalte a acestui neam. Pentru a rezuma cele spuse mai sus ne întoarcem la părintele Stăniloae care sintetizează astfel: “Poporul român a primit prin literatura bizantină o educaţie în acest sens; el a primit o educaţie în vederea unui umanism echilibrat, de stăpânire asupra pornirilor unilaterale, pătimaşe, stăpânire fără de care omul nu poate valorifica toate potenţele naturii sale, adică umanitatea sa integrală. Poate această capacitate a minţii nepătimaşe de a valorifica toate potenţele naturii umane se numeşte, în spiritualitatea bizantină şi apoi şi în cea românească, “minte întreagă” (p. 44).
                                                                                                                           Arhim. Teofil Anastasoaie
                                                                                                                             Sursa: Ziarul Lumina

 
 

                          LA SUD DE DUNĂRE ÎN JURUL ANULUI 1000


„În jurul anului 1000 » alături de bulgarii slavofoni, izvoarele bizantine, cele narative de la cancelaria imperială si de la cancelaria patriarhală îi mentionează la sud de Dunare pe aromâni, populatie romanică din regiune.

În anul 1185, în Bizant domneste tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-si pregătească cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supusilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi si vite. Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări si felul abuziv în care sunt strânse produc o mare nemultumire printre valahii care locuiesc în muntele Hemus. Acestia trimit la împărat, care se afla la Kypsella în Tracia, o delegatie condusă de fratii Petru si Asan, fruntasi ai lor, pentru a-si prezenta plângerile. Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrăzare”. În aceste conditii, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nicetas Choniates, cheamă poporul la răscoală împotriva bizantinilor. (…). Împăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care îl pălmuise pe Asan. Acesta nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, si este înlocuit cu Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului. Acesta nu are nici o experientă militară si, în urma unui atac pe timp de noapte, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor.  (…) în timp ce Alexios se află în răsărit pentru a înăbusi răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o altă armată bizantină în apropiere de orasul Seres.(…) După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ionită cel Frumos (Caloian, 1197-1207), ce dovedeste remarcabile însusiri de militar si om politic. În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, întelegând că Bizantul nu-l va recunoaste niciodată ca „împărat”, Ionită apelează la Papa Inocentiu III, căruia îi cere recunoasterea ca Impărat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de Patriarh pentru întâi-stătătorul bisericii sale.(…) a cum încearcă să dovedească azi unii istorici bulgari. Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas mentionează în mai multe rânduri că Petru si Asan erau „vlahi” si că ei apartineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” si care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”. Originea valahă a fratilor Asănesti este confirmată de numeroase izvoare contemporane.
Se pune întrebarea cum au reusit acesti vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să repurteze asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că vlahii erau elita conducătoare peste mozaicul de neamuri din regiune. În plus, ei aveau deja o traditie în opozitia fată de autoritătile bizantine. De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijiniseră activ rezistenta împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. De asemenea, ei fusesera principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic si social din zona specific românească, Larissa (Thesalia) în preajma anului 1066.(…)Spre dezamăgirea Papei, împărătia Asănestilor nu devine un pilon al Romei în sud-estul Europei si nici nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit, fondat de Balduin de Flandra, care cucerise Bizantul în cea de-a patra Cruciadă (1204) proclamându-se Impărat al Imperiului Latin de Răsărit. Ionită, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizantului, trimite o delegatie, cerând să fie recunoscut si de acestia. Latinii fac însă o greseală fatală, cerându-i regelui să nu li se mai adreseze ca unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi.
Lui Ionită, ofensat, care porneste război, i se alătură o serie de nobili greci, fosti ofiteri în armata lui Alexios III, izgoniti de latini. Ionită preia conducerea noii aliante, iar latinii ajung repede să înteleagă ce greseală au făcut. Vrând să înăbuse revolta lui Ionită, ei se decid să lovească punctul principal si asediază Adrianopolele. Bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie însă cu un dezastru pentru latini, iar Balduin este prins si dus la Târnovo, unde moare în chinuri grozave, după cum povesteste cronicarul Nicetas “ – cf. Bogdan Mateciuc, Imperiul Româno-Bulgar al Asăneştilor - Scurtă istorie a imperiului clădit de trei frati vlahi (aromâni) la sud de Dunăre.


 

 

                           În Asia, 80.000.000 de oameni vorbesc limba română!
 

Lucian Cueşdean: “Limba punjabi, din India, are 2.000 de cuvinte curat româneşti, iar multe altele seamănă foarte mult cu ale noastre. Asta pentru că ei sunt urmaşii unui trib getic, ca şi noi, deşi distanţa dintre români şi punjabi este de 4.500 de kilometri”.
Noi am învăţat la şcoală că daco-geţii ar fi fost o ramură a neamului tracic, care trăia exclusiv în Dacia, pe actualul teritoriu al României şi care vorbea o limbă diferită de latină. Imperiul Roman a cucerit Dacia, iar daco-geţii ar fi renunţat parţial la limba lor pentru a învăţa vorbirea cuceritorilor. Din combinaţia acestora ar fi apărut, în timp, româna. După 20 de ani de studiu, dr. Lucian Cueşdean a ajuns la concluzia că această teorie este falsă. Cueşdean spune că triburile getice, sub diferite nume, ocupau o arie geografică vastă, din Europa Centrală până în Asia, aproape de China şi de India. Actuala populaţie punjabi, din nordul Indiei, de pildă, este urmaşa unui trib de geţi localizaţi în Asia Centrală cu peste 2.500 de ani în urmă. Aceşti urmaşi ai geţilor vorbesc o limbă asemănătoare cu româna. Dar multe din cuvintele punjabi comune cu româna sunt comune şi cu latina. Problema este că acum 2.500 de ani nu exista Imperiul Roman. Asta înseamnă că geţii vorbeau o limbă “latină” mult înainte de expansiunea romană.

Războinicii geţi au urmaşi în India
“Am pornit de la informaţiile legate de marele trib al masageţilor, atestat în centrul Asiei de către istoricii antici şi pomeniţi în Evagrius Scholasticus, scris în secolul VI d.Hr. şi tradus în formula Ecclesiastical History de către E. Walford în 1846, din care citez: «Actuala populaţie JAD din nordul Indiei este descendenta masageţilor. În limba pahalavi, messagetae este tradus Marii Jats». Am plecat pe urmele acestei populaţii, Marii Jats. Chinezii îi numeau Yueci, adică Geţi, consemnând dominaţia lor în Punjabi. Deci, geţii au trăit cândva în Punjabi. De reţinut: neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, după cum spune geograful antic Strabon (60 î.Hr.-26 d.Hr.), adică de la Carpaţi până în centrul Asiei”, ne-a spus Lucian Cueşdean.


Dacă geţii au stăpânit teritorii din Europa până în Asia, dacă populaţia punjabi este o urmaşă a acestora, iar românii sunt, la rândul lor, urmaşi ai geţilor, dr. Cueşdean a fost curios să vadă dacă există vreo legătură lingvistică între noi şi ei, comparând cuvintele din cele două limbi.
“După 20 de ani de studiu, am ajuns la concluzia că cele 80 de milioane de persoane ale comunităţii punjabi vorbesc o română arhaică. Au 2.000 de cuvinte identice, multe din ele comune şi cu latina. Dar dacă punjabi este o limbă vorbită cândva de geţi, înseamnă că neamurile getice vorbeau o limbă «latină» înainte de apariţia Imperiului Roman. De unde rezultă că limba română e mai veche decât latina. Concluzia e că într-un trecut imemorial exista o singură limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodaca, şi care printr-o serie de migraţii şi modificări a născut toate limbile numite indo-europene, printre care şi latina. Iar războiul dacoroman a fost unul fratricid. Până în ziua de azi se vorbeşte româna sau aromâna din nordul Mării Adriatice, până la Volga. Mai mult, în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”, spune Cueşdean.
A studiat 20 de ani problema masageţilor
Lucian Cueşdean are 70 de ani şi şi-a dat doctoratul în ştiinţe medicale. Înainte de 1989 a lucrat câţiva ani în Libia, fost teritoriu al Imperiului Roman. Acolo a început să caute explicaţii pentru faptul că dacii au renunţat la limba lor în favoarea latinei, iar libienii nu. În 1990, studiind toată istoriografia legată de geţi, a ajuns la datele despre masageţi, care l-au condus la urmaşii lor, populaţia punjabi.
Herodot a scris despre masageţii din Asia
Primele atestări ale tribului masageţilor în Asia le găsim la Herodot: “Caucazul formează barierea parţilor (neam scitic - n.r.) dinspre apusul Mării Caspice, iar pe urmă spre vest şi înspre răsăritul soarelui vine o câmpie de o întindere imensă (Asia Centrală, în apropiere de China - n.r.), care se pierde în depărtare; această câmpie mare o ocupau masageţii, în contra cărora avea Cirus poftă să pornească cu armata”. Cirus, regele perşilor, chiar a pornit împotriva masageţilor conduşi de regele Tamyris, dar armata sa a fost nimicită, iar Cirus, decapitat.
Teoria se verifică pe internet
Ceea ce spune dr. Cueşdean se poate verifica pe internet. Pentru lămurire, propunem un exerciţiu: cititorul poate alege cuvântul în română, îi dă căutare pe dicţionarul online în engleză, iar din engleză îl traduce, tot prin internet, în limba punjabi. Nu putem da toate cele 2.000 de cuvinte comune. Vom arăta câteva dintre cele pe care le credeam de origine latină. O să observaţi că sunetele sunt aproape identice, iar înţelesurile sunt absolut la fel. La o privire mai atentă pare un fel de aromână.
                                                                                                                                                Sorin Golea

 

 
  SUPOZIŢII DESPRE O LIMBĂ-MATCĂ A ÎNTREGII EUROPE



Trebuie să gândim drept, să gandim stiintific, nu politic, nici conjunctural. Dupa toate marile institutii stiintifice din lume ( Univ. Cambridge, Univ. California din Los Angeles, Columbia, Massachuset Inst, etc) limba matca a intregii Europe, Asia, cele 2 Americi este limba Romana, fosta Pelasgica, Dacica. Tot asa sustine Doamna Marija Ghimbutasa din Lituania,de la Univ. CAlifornia din L.A.
Mai nou 2 ing. geologi W. Rayan si W. Pitman, de la Columbia University, in lucrarea “Potopul lui Noe” bazat pe o ampla documentare in toata lumea si investigatii in Marea Neagra, ajung la concluzia ca cea mai veche civilizatie de pe Planeta Pamnat a aparut langa Lacul de apa dulce, numit azi Marea Neagra si ca acesta s-a raspandit in toate zarile ca urmare a accidentului tectonic de la Bosfor. Lucrarea a fost tradusa de Editura DACICA.
Nici nu se stia atunci de rusi, sau Rusia, limba rusa, etc, pe atunci cel mai avansat popor erau Traco- Geto- Dacii, din care faceau parte statul Get/Got de la nordul Marii Negre, cum afirma istorici din antichitate, pana la cei moderni de buna credinta.De luat aminte ca limba “slava” a fost creata de doi calugari aromani (populatia primordiala din toata peninsula Balcanica) Chiril si Metodiu din Saruna Valaha- azi Thessaloniky din Makedonia asa zis greceasca, in realitate provincia Trakia ( a se vedea in Iliada de ce faima se bucurau Tracii).Mai adaug ca Mihai Eminescu, combatand asa zisele teorii ale generalilor Rumiantev si Cozintev, precum ca la 1812, la invazia ruseasca in Basarabia au gasit Tatari sub corturi, desfiinteaza asa zisele teorii pe baza de documente vechi bisericesti ale Episcopiilor de Falciu si Husi, care-si revendicau intre ele cateva sate din Basarabia. Intrebandu-se la ce le-ar fi folosit tatarilor episcopiile in cauza. Iar daca revedem problema tatarasca, asta era stipulat de Stefan cel Mare in documente ca au permis contra plata folosirea pasunilor, dar nici macar sa nu bata vre-un tarusi, nefiind nici macar vorba de asezari sau constructii stabile.Deci toate tezele lor false nu slujesc decat la ascunderea adevarului in scopul acapararii teritoriilor care le convin lor in scopul dominatiei si pana la urma a desfiintarii celui mai mare neam organizat de pe pamant.Apoi, asa cum este limba engleza o creatie de cancelarie, bazata pe limba Getilor, ea este totusi vorbita in multe state, vezi SUA, sau limba (germana este incorect) dacilor, sau cum spun chiar ei Deutsche Sprache sau vorbirea doicilor, la fel nu este o limba olandeza ci una a dacilor/ Dutch.Problema se pune cu deosebita fermitate in ati apara valorile multimilenare ale neamului romanesc mostenitorul de drept al acelor mai vechi creatori de cultura si civilizatie. Merita sa fie studiata si istoria bisericii ortodoxe, sa ne amintim de Sfintii Capadocieni. De fapt populatia din toata Asia Mica sunt acei cunoscuti din antichitate a Hititilor / Chititzi,oameni care si azi vorbesc o romaneasca arhaica, la fel in sudul Frantzei, in Pirinei, Grecia , Bulgaria vezi si in Finlanda.Mai trebuie remarcat ca la 539 i.Ch. regina Massageta Tomiris a stopat pe Amu Daria expansiune persilor, ea fondatoarea cetatilor Tomis (Constanta de azi) Tomis-Zeginus de la stramtoarea Cherci, unde era cetatea TROIA, (tracica) autentica. Vedeti lucrarile arhiepiscopilor suedezi de la Upsala Johanes si Olaus (olahul/ valahul) Magnus GOTUS. (got- get este acelasi neam au aceeasi limba, obiceiuri, etc, dupa cum spune Casiodorus si Iordanes/Jornanades in sec VI dupa Christos.
                                                                                                                                                                              MIHAI BOCIOACA


                                    SPINOASA PROBLEMĂ A AROMÂNILOR

                                                                                                                                                                                                      Aromânii –
                                                                                                                                                                             “fraţi di mumă şi di-un tată”



(I) O ISTORIE…

Nu cred să fie pe lumea asta vreun neam cu o istorie  mai sublimă şi mai ingrată -  decât Neamul Frate Geamăn de la Sudul Apei Uitării (Dunărea…): AROMÂNII. Cel puţin, Europa nu cunoaşte neam mai eroic şi, totodată, mai ignorat (de însuşi Fratele Geamăn de la Nordul Apei - noi, românii traianici, nordici, îi ignorăm, de mult şi vinovat, pe fraţii noştri gemeni - românii aurelianici, sudici!) - decât ramura de sud a trunchiului traco-român.

„Aromânii, armânii sau rumânii, cum îşi zic ei, macedonenii, cuţovlahii şi ţânţarii (adică Fiii Cezarului - sânî=fii, ţar=împărat), cum îi poreclesc grecii şi sârbii, sunt cea mai veche seminţie şi cea mai eugenică, adică mai nobilă, dintre toate câte trăiesc în sudul Dunării. Ei sunt populaţia aborigenă, vrednici urmaşi ai stihiei traco-ilire, peste care s-a altoit demnitatea romană: mister tracic şi pragmatism roman” (cf. Teohar Mihadaş  - art. Aromânii şi rolul lor în Balcani).
                                                               
„Moştenitori direcţi ai vechii civilizaţii trace, aromânii sunt, prin limba şi cultura lor, singurii reprezentanţi, la Sudul Dunării, ai latinităţii balcanice, născută odată cu cucerirea Macedoniei de către Legiunea a V-a romană, în anul 168 î.H.” (cf. Vasile Tega – art. Aromânii: aceşti necunoscuţi).

„Sobri, având instinct de căsnicie şi industrie - românii sunt, în privinţa acestor calităţi, cu mult superiori acelora ce vorbesc greceşte  -  sunt însă inferiori greco-slavilor în… şiretlicuri. Toţi aceşti ciobani simpli şi de rând au o eminentă aptitudine pentru lucrări în metal. Armele şi armăturile lucrate în aur şi argint, pe care le admirăm la arnăuţi şi palicari (grecotei) au ieşit din atelierele vlahilor” (cf. Mihai Eminescu - art. Românii Peninsulei Balcanice).

Întrebă, azi, pe Calea Victoriei, în plin Bucureşti - şi ai să vezi câţi români au auzit de fraţii „aromâni”. Aşa guvernanţi avem azi - aşa şcoală de conştiinţă şi suflet avem azi. Cum să nu îndrîznească grecii să înfăptuiască, de sute de ani - etnocidul, prin asimilarea forţată (în dispreţul oricăror reglementări legale internaţionale) - al aromânilor? Grecii, „fraţii noştri ortodocşi” - îi numesc pe eroii luptei pentru păstrarea identităţii de neam: „renegaţi ai elenismului”, acuzându-i că „visează la românizarea greco-românilor”. Când n-ai fost niciodată altceva decât român - nu poţi „renega elenismul”. Iar a zice greco-români – „expresia(…) e tot atât de improprie ca şi afirmarea că iedul e fiul zimbrului” (cf. Mihai Eminescu – art. Despre Apostol Margarit).

O, răsfoind scrierile străinilor despre aromâni, ţi se face ruşine că eşti… român din Nord! Căci iată ce ştia evreul Beniamin Tudela, rabin, la 1770, despre valahii-aromâni din Munţii Balcanilor: „Nimeni nu se poate război cu ei, nici un rege nu poate domni asupra lor.”

Cine mai ştie azi, dintre „nepoţii lui Traian” - că strămoşii săi valahi, din sudul Apei Blestemului Uitării (Dunărea) - între 1187 şi 1373, sub conducerea lui Petru şi Asan şi ai urmaşilor lor, toţi principi valahi din Balcani - nu erau doar nişte bieţi ciobani, nici doar armurieri, negustori etc. - ci au fost RĂZBOINICII NEBIRUIŢI AI RĂSĂRITULUI BALCANIC? I-au snopit în bătaie, pur şi simplu, pe trufaşii împăraţi greci ai Bizanţului, ba şi pe cruciaţii latini, din Apus, nu mai puţin (decât grecii bizantini) infectaţi de păcatul superbiei: „Valahii(…) au coborât din munţii lor sub conducerea celor doi fraţi, s-au unit cu bulgarii şi au făcut prăpăd în imperiu(…). Bulgarii şi valahii au năvălit aici(…) în timpul nopţii şi au făcut un adevărat măcel asupra armatei greceşti. Cantacuzen (n.m. - împăratul!), cu numai o mână de oameni, abia a putut să se salveze la Constantinopol(…). Au luat săbiile(…) s-au năpustit asupra grecilor (conduşi de însuşi împăratul Isaac Angelos) mai repede decât rostim noi vorba şi i-au ucis pe toţi cei ce luptau(…). Asan îl surprinde (n.m. -tot pe „falnicul” Angelos…) într-o trecătoare şi(…) i-a omorât cea mai mare parte din oştire(…). Isaac a căzut prizonier, cea mai mare parte a ostaşilor săi este ucisă(…). Alexis Comnen (n.m.: împăratul Bizanţului!) ceru pace (n.m.: cuţo-vlahilor, vlahilor şchiopi! – „poporului de homosexuali”, cum i-au calomniat, grosolani, grecii, mai târziu!). Ioniţă puse de se construi o maşină de război în patru laturi(…) şi cu ajutorul ei pătrunse în oraş(n.m.: Varna), după trei zile de asalturi(…). Ioniţă (n.m. - regele vlahilor), care fusese uns şi recunoscut de către Papă, a hotărât să le facă război cruciaţilor (n.m. - cruciaţii puşi pe jaf, că doar jefuiau doar pe nişte fraţi ortodocşi!) îi lovi pe latini, care fură spulberaţi” etc. (cf. Mihail Kogălniceanu – Vlahii de la sud de Dunăre).

Apoi, au venit turcii „păgâni” - dar nu le-au fost duşmani mai mari românilor din Sud, decât „fraţii greci ortodocşi” - pârâtori la Sublima Poartă - cu grea năpastă asupra cuţovlahilor.

**

Vă va fi greu să răspundeţi la întrebarea cine-i „ortodox” şi cine-i „păgân” - când veţi face lectura privilegiilor acordate aromânilor de către turci, în sec. XVI, printr-un vizir recunoscător faţă de ospitalitatea celnicului (n.m. - stăpân de turme) Sterie Floca (aromân), din Meţovo: „Orice persoană de orice religie şi condiţie ar fi, care se va refugia la districtul Meţovo, şi oricare ar fi motivele pentru care s-a refugiat acolo, nu va putea fi niciodată urmărită şi reclamată de nici o autoritate.

Orice musulman care va trece prin districtul Meţovo trebuie să considere acest pământ CA PĂMÂNT SACRU;  şi la ieşirea sa din ţinut SĂ SCOATĂ POTCOAVELE DE LA CAI, CA SĂ NU IA DIN ACEASTĂ ŢARĂ NICI CÂT NEGRUL DE SUB UNGHIE (s.n.).”

Se pare că Duhul Sfânt bate pretutindeni - şi pe unde-i este voia - şi i-a ales şi pe aceşti musulmani, din sec. XVI: respectul sacrei ospeţii, determină recunoaşterea ţinutului ospeţiei ca BISERICĂ-AZIL SACRU. Dar pe grecii ortodocşi  -  ce i-a atins? Să vedem. Pe 9/22 mai 1905, ca urmare a ULTIMATUMULUI ÎNAINTAT SULTANULUI (sic! – am avut şi astfel de conducători!) de către regele României, Carol I (nemulţumit de rezolvarea problemei drepturilor aromâneşti în Rumelia - conflictul fiind între valiul din Ianina şi greci, pe de o parte - şi aromâni, pe de alta) - s-a dat o iradea (hotărâre), prin  care se acordau aromânilor privilegiile cerute şi se anunţa pedepsirea valiului din Ianina. Care a fost reacţia Patriarhiei Greceşti şi a Athenei, în aceste circumstanţe? „Patriarhul grec a protestat (n.n. - evident, împotriva iradelei). Violenţa criminală a bandelor greceşti a făcut restul” (cf. H.N. Braisford).

Ghiciţi cine conducea bandele de criminali greci? „Episcopii greci din Monastir, Katerino, Grebovo, Drama şi Kozani (…) organizează bande de tâlhari, care pedepsiră crunt pe aromâni, pentru că voiseră să-şi păstreze naţionalitatea, prin mijlocul bisericii şi şcolii” (cf. N.Iorga).

Nu trebuie să fiţi aşa uimiţi -  grecii au şi sfinţi bandiţi (sic!): „Sfântul” Cosma (“el – Cosma – cutează a arunca anatema pe toţi acei români care vor mai vorbi limba română (…) Cosma spunea că Dumnezeu foloseşte aromâna numai când vorbeşte cu diavolul” (cf. Weigand, 1895, V, 146). “<> faptă a lui Cosma a fost recompensată cu sanctificarea(!): „proclamară (n.n. - clerul grec, cu Patriarhia Grecească în frunte) pe Cosma sfânt – şi îi adunară moaştele” (cf. Dimitrie Bolintineanu – Călătorii). <> Satanei.

Tot Patriarhia Grecească a instigat şi susţinut pe mercenarii albanezi ai lui Ali Paşa Tepelin din Ianina - să spulbere Moscopole, la 1788 - Moscopole - Cetatea de Vis a aromânilor, râvnită şi invidiată de greci (şi de alţi vecini), pentru frumuseţile şi bogăţiile ei, unice în Estul Europei: avea Academie, Stampă (Tipografie), strălucite biserici ale lui Hristos, şcoli în limba valahă… O, limba de foc a Sfântului Duh Românesc - care-i arde pe duşmanii noştri… Limba asta trebuie nimicită, stinsă! „Ucide! Stinge limba în gâtlejul valah!”  -  asta a fost, sute de ani, singurul consemn şi singura parolă a „ortodocşilor” greci. Căci, ori că au înfipt ei, direct, sabia în aromân şi făclia în casa aromânului - ori au interpus, între ei şi crimă, mâna năimiţilor albanezi musulmani (e proverbială sărăcia - deci potenţialul de corupţie - a albanezilor) – cazul demn de tragedie antică, de la cantonul Aspropotamos: „La schitul Veterniste să curmă cantonul Aspropotamos, lângă podul făcut de romani, Coracos, şi unde sulioţii fuseră ucişi de albanezii musulmani, în luna lui ghenarie 1813. Femeile lor, în număr de 200, văzând pe soţii lor ucişi, se aruncară cu pruncii în braţe în râul Ahelonus, unde se înecară. Această faptă fuse drama cea mai tristă şi mai mare a acestui secol” (cf. Dimitrie Bolintineanu – Călătorii).

E ceva schimbat, azi, în raporturile dintr greci şi „cuţo-vlahii” din Grecia şi Macedonia? A mai îndrăznit vreun “vodă”, din Nordul Apei Uitării - Istrul/Dunăre - să dea ultimatum cuiva ce-i supăra pe fraţii noştri din Sudul Apei Blestemate şi Sacre a Istrului? Iată ce spune francezul Michel de Vantelière, în Du Marché Commun à l'Europe, 1969 (n.n. - în România era regim comunist): „O minoritate românească în Grecia este supusă încă unui regim de lichidare spirituală, tot atât de sistematic ca în secolele trecute - şi românii din Grecia nu au dreptul să asculte slujba în propria lor limbă, în bisericile lor.”

În 1997, sub „democraţia capitalistă” din România, cotidianul Stohos, din Athena, îi sfătuieşte pe „palicari” (n.n. - voinicii-vitejii greci), cu privire la comportamentul lor faţă de valahi: „Unde îi veţi întâlni pe aceşti aşa-zişi vlahi, cu limba lor vlăhicească, pe stradă, la târg, la locul de muncă - rupeţi-le picioarele, smulgeţi-le limba. Aici este Elada-Grecia, şi ea este a elenilor-grecilor. Scopul scuză mijloacele!” (cf. România liberă, nr. 2135, vineri 4 aprilie 1997 - art. din p.2: „Mai sunt tratate”, de Florin Cândroveanu).

„Astăzi îi învăluie (n.n. - pe aromâni), tot mai stăruitor, amurgul, spre întunecarea totală, iar sufletul lor mărinimos îngână abia, ca un cântec de lebădă” (cf. T. Mihadaş).

Şi iată ce declară un apărător înfocat al drepturilor neamului lui, ramura din Sudul Apei Uitării-Istru: „Suntem în posesia altor elemente recente de genocid cultural, la care este supusă populaţia aromână din Grecia. Asociaţia ARMÂNAMEA întocmeşte toate datele privitoare la un protest internaţional, în legătură cu soarta aromânilor din Balcani. La 92 de ani de la prima recunoaştere imperială a naţiunii aromâne ca etnie distinctă în Peninsula Balcanică. Armânamea trăieşte. Armânamea va trăi. ARMÂNLU NU CHIARI!” (cf. V. Tega - Iradeaua imperială  -  Magna Carta Libertatum a Aromânilor, 1999).

Aşa să fie  -  Amin, Amin, Doamne din Ceruri!

***

(II) „LA CE NI-S BUNI AROMÂNII!?”

Ca să-mi confirme, încă o dată, tristul adevăr al lipsei de solidaritate a românilor -  moştenire, zice-se, de la traci - am auzit într-o zi o voce a unui om nu prost, ci inconştient, ca nu puţini români de azi, zicând: „La ce ni-s buni şi basarabenii ăştia? Lasă-i să stea acolo, cu ruşii lor! Dac-or veni la noi, îi avem iar, în România, pe cioloveci…!”

Da, te pomeneşti că stimabilul respectiv - şi câţi ca el… - tocmai de aceea îi uită, dimpreună cu guvernanţii României de după 1989, şi pe aromâni, adică să nu-i avem în România, Doamne fereşte-ne, iar pe fanarioţi! „Cugetătorul Nuşici zice pe undeva: <> – iar eu aş mai adăuga una: << Să te ferească Dumnezeu de ce-şi fac românii unul altuia>>„ (cf. Teohar Mihadaş, Aromânii şi rolul lor în Balcani).

Nu erau de-ajuns nemerniciile spuse de „fraţii ortodocşi” greci pe seama aromânilor (au ajuns să-I numească până şi … „popor de homosexuali”!) - trebuia şi noi, acum, fraţi de sânge, să-i scuipăm în obrazul lor de Hristos Atotîndurător! Căci pesemne, fără această Golgotă a trădării lui Iuda şi a Sacrificiului Mielului - Neamul Românesc n-ar putea împlini misiunea sfântă ce-o are pe Pământ, între toate neamurile.

La ce-s buni aromânii - ROMÂNII ABSOLUŢI, cum le zicea Petre Ţuţea?! Întâi, să fie soldaţi eroici ai lui Alexandru Macedon, cuceritorul lumii - asta, înainte chiar de a se altoi cu sânge traianic, de romani (tot de cuceritori ai celor patru zări) şi a căpăta nume de români-aromâni. Apoi au fost buni „să reprezinte populaţiile latine în Imperiul Bizantin” (cf. V. Tega, Aromânii, aceşti necunoscuţi), apoi, tot buni au fost să întemeieze, între sec. X-XII, „state independente: Vlahia Mare (în Tesalia), Vlahia Mică (în Etolia), Vlahia de Sus sau Anovlahia (în Epir) şi Mica Vlahie Albă, formând astfel baza Imperiului Româno-Bulgar” (cf. V.Tega, art. cit.). Şi tot buni au fost să mai tempereze trufia prădalnică a împăraţilor bizantini şi a unora dintre cruciaţi.

În timpul turcilor, mulţi dintre aromâni s-au refugiat în munţii Pind şi Balcani, dar de asemenea mulţi, în sec. XVIII, au jalonat drumul dintre Constantinopol şi Viena (însă şi spre Italia; Germania - până în America, la Philadelphia), cu Agenţii Comerciale Macedonene, aproape MONOPOLURI! Unii i-au numit chiar „evreii Europei” - dar ei erau creştini adevăraţi, deci binefăcători; ceea ce se uită, de mulţi, este că oraşul Trieste, în mare parte, este o creaţie a Companiei Macedonene (cf. N. Iorga, Macedonenii), şi că întregul comerţ şi artizanat din Zemun (punct-cheie al comerţului între Austria şi Turcia) erau aromâne (cf. istoricul sârb, de origine aromână, Duşan Popovici – care mai afirmă ceva extraordinar: aromânii au născut burghezia sârbă contemporană: „Aromânii erau (n.n. - atenţie, vorbeşte un istoric sârb!), din punct de vedere intelectual şi artistic, cu mult superiori germanilor şi sârbilor(…) influenţa lor a fost foarte mare, mai ales la populaţia oraşelor, unde au pus bazele comerţului sârbesc(…). Când într-o zi se va face analiza sângelui marilor noştri oameni, se va vedea că un mare număr dintre ei(…) aerau urmaşii acestor oameni - macedoromânii(…). Din rândurile lor au ieşit cei mai mari filantropi ai noştri: Anastasijevici, Bozdu, Trandafil şi alţii(…), nume ilustre din viaţa literară şi artistică a Serbiei (…)”. Într-o altă ramură, fraţii Manaki, pionieri ai cinematografului, de reputaţie europeană, au fost aromâni din Macedonia (cf. Neagu Giuvara, Diaspora aromână în sec. XVIII-XIX).

Aspiraţiile de unitate de stat şi independenţă ale Albaniei (1912) au fost susţinute de aromâni (cf. Gelcu Maksutovici, Raporturile dintre albanezi şi aromâni, la începutul sec. XX): „Aproape că nu se făcea deosebire între acţiunile albanezilor şi aromânilor (…) se constituie un Comitet Cultural Studenţesc, în cadrul Societăţii Albaneze „DRITA”, din care făceau parte Dobre Ionescu Bujor, Alex. Paraschivescu, Ovidiu Tino, Teodor Mărăşescu, Gheorghe Lazăr, Dumitru Anghel, Rene Polizu şi Pandele Dormişe - după cum se poate constata, majoritatea o constituiau aromânii(…), la fel în componenţa noului Comitet al Societăţii „DRITA”, ales în 1907, format din N.N.Naciu, preşedinte Nik Hristu şi Manole Boscu, vicepreşedinţi - Ion Hristu Pani, D.Tacica, Marcu Trifan, Mihalache Belo, P. Dumitru, membri  -  Ilie V.Costuri, casier – Theodor Cona, secretar  - teodor Lopa, Naum Gheorghe, Ilie Th. Emanoil, cenzori - iar ca preşedinte onorific continuă să fie Dimitrie Butculescu”.

Puţini ştiu că însăşi Ungaria şi Grecia datorează, în mare parte, unui aromân, SIMEON GHEORGHE SINA, întemeierea lor ca state moderne: „instituţii fundamentale ale statelor mai sus amintite îi datoresc existenţa lor(…); el a contribuit (n.n. - şi acum urmează un citat dintr-un document maghiar): <>

În faţa acestor opere, un glumeţ (n.n. - şi nu prea…) ar putea spune că baronul Sina a întemeiat, cu ajutorul ungurilor – statul maghiar însuşi” (cf. Victor Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică). Bancherul Sina era „deţinător al uneia dintre cele mai mari averi din Europa” – aliindu-se cu ţarul Rusiei, împotriva Rotschild-ilor (cf. Neagu Djuvara, op. cit.). Ironia sfântă a sorţii a făcut ca victimele grecilor - aromânii -  să fie binefăcătorii călăilor lor! (după strictul model Cristic) şi să sprijine, o istorie întreagă, „helenismul”, să fie eroi şi martiri pentru „elephteria” (libertatea) grecilor, în 1921 (cf. Neagu Djuvara, op. cit.), Theodor Colocotroni, generalissimul armatelor din Peloponez, generalul Coletti Constantin, Rhigas Phereos, autorul Marseillaisei grecilor - apoi, în bătălia eteristă, pe pământ românesc: Iordaki Olimpiotul, Iani Farmaki şi Diamandi Giuvara (toţi, morţi martiric, pentru independenţa statului grec!). Baronul Sina nu şi-a uitat „patria de origină”  (Grecia…): „Între altele, înfiinţează, dotându-le bogat, Observatorul şi Academia din Athena(…). Recunoscătoare (n.n. - faţă de individ, iar nu faţă de etnia din care provenea), Grecia îl numeşte ministrul său la Viena, München şi Berlin” (cf. Neagu Djuvara, op. cit.).
 
Francezul Victor Berard, profesor la Écoles des Sciences Politique, din Paris: „Valahii au fost, de 50 de ani, binefăcătorul elenismului. Aproape toate monumentele din Athena - Academia, Observatorul, Polytechnion etc. – au fost construite de valahi. Aproape toţi donatorii celebri, ale căror donaţii şi cadouri au sprijinit statul şi comunităţile greceşti, sunt de rasă valahă: baronul Sina este valah din Moscopolis, Dumbas este valah din Nikuliţa – Tuşiţă, Sturnari, Averof sunt valahi din Meţovo.”

Blestemată soartă! Cum răsplătesc grecii binefacerile constructorilor Athenei moderne, cum răsplătesc sârbii şi toţi vecinii, pe ctitorii lor valahi?

Cu prigoană, silnicie, asimilare forţată. Şi totuşi, neclintiţi au fost românii-aromâni în credinţa lor în Hristos, şi asta o remarcă străinul-sârb (deci, oarecum, „adeversar balcanic”…) Duşan Popovici: „dintre toate popoarele din Balcani, ei (aromânii) au rămas cei mai perseverenţi ataşaţi credinţei lor (…). AU PREFERAT SĂ ÎNDURE ORICE, DECÂT SĂ SE LEPEDE DE LEGEA (CREDINŢA) LOR”(s.n.). Aromânii, ctitorii „Balcanilor moderni şi ai Europei Centrale Moderne”.

Cine vrea să recunoască acest adevăr absolut ştiinţific, azi, la Consiliul Masonic al Europei? Vin, vin fraţii din Sudul Apei (Dunării!), mai ageri - către fraţii din Nordul Apei - fraţi care iar… stau să adoarmă în post, gata să-şi uite Sfinţenia Misiunii de Neam Ales (cf. Mihai Eminescu, Misiunea noastră ca stat). Unitar întru Făptuire: „Apa unui izvoraş de pe umărul unui munte înalt, atâta timp cât el nu va seca, ea va curge mereu pe panta acelui munte din care ţâşneşte – nu o vei putea-o da peste capul muntelui, chiar dacă în josul ei ai ridica un zid  mai înalt decât acel munte. Izvoraşul vieţii munteneşti a aromânilor îşi mână stropii lui spre plaiurile României. Monstruozităţile <> ce ar încerca stăvilirea sau devierea lor, drept răsplată vor fi spălate de aceşti stropi de orice murdărie, fără însă a putea fi stăviliţi” (cf. Tache Papahagi, Aromânii, 1932).

Şi ei, veniţi la Învierea de Neam, ne dăruiesc nu doar averi materiale (a se vedea moştenirea Gojdu, de care statul român îşi bate joc, cedând-o, iresponsabil, fără ruşine, Ungariei! – dar şi moştenirile Mocioni, Dumba, Darvari, Ruja, Bellu, Hagi Mosco, Meitani etc.); ei ne dăruiesc sufletul lor – vâlvătaie, iar românilor din Nord de Dunăre le-au dat pleiade de oameni ieşiţi din comun prin spiritualitate - ca Dosoftei (Barila), Ion Neculce; muşata, frumoasa Teodora, mama lui Mihai Viteazul (…). Urmează Şaguna, Gojdu, Vulcan („naşul” lui Eminescu…), Mesota, Sina, Cavaliotti, Roja, Boiagi, Mocioni, Goga după bunic, Blaga după mamă, Titu Maiorescu după mamă, Bolintineanu, Odobescu după mamă, Dimitrie Anghel („poetul florilor”) după mamă, Carafoli - creatorul aeronauticii româneşti, medici de seamă, creatorii primelor spitale din România, cărturari de elită, ca Naum, Bezdechi, Murnu, Capidan, Caracostea, Papacostea (familii întregi!), cei 4 Papahagi, Iorga după bunic, Tache Ionescu – mare politician etc. – apoi actori ca Vraca cel cu glas de tunet, Caragiu – acel Anthony Quinn al scenei româneşti  - chiar şi sportivi de excepţie, precum “drăcuşorul” de Gaţu şi „dracul” de Hagi(…)”(cf. Teohar Mihadaş, op. cit.).

Se spune că şi Eminescu ar fi descendent, pe linie paternă, de aromâni. Şi eu cred că altfel nici nu se poate: căci unde-i focul mai mare, unde-i instinctul naţional mai viu - acolo trebuie să fie toate geniile noastre! (Chiar dacă istoria actuală, comandată din exterior, respinge orice discuţie, pe faţă şi cu documente pe masă, despre Mişcarea Legionară – trebuie să ştiţi că cei mai înfocaţi tineri patrioţi şi cinstiţi apărători ai creştinismului şi ai Spiritului Neamului Românesc, din Legiune, au fost „macedonenii” – dintre care îl amintim aici doar pe martirul/mucenicul Sterie Ciumetti, cel mai credincios şi profund înţelegător al Misiunii Arhanghelice, izbăvitoare de Rău nu doar a României, ci a planetei Terra! - a lui Corneliu Zelea Codreanu).  Dar Ţara Unitară şi Suverană a Românilor Liberi are obligaţii de sânge şi onoare, faţă de fraţii neliberi, martirizaţi în istoria omenirii, acolo, în Sudul Apei Uitării: AROMÂNII.

„Dar România, statul cel mai important din sud-estul european, poate purta, trebuie să poarte tratative în acest sens (pentru obţinerea de drepturi culturale pentru aromânii din sudul Dunării), cu Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria. În definitiv, nu se cer decât drepturi dobândite deja în trecut. Este acesta un lucru imposibil, într-o Europă care şi-a făcut un crez de onoare din respectarea drepturilor minorităţilor naţionale? (cf. Hristu Cândroveanu, Matricea stilistică românească – în Caleidoscop Aromân - care, prin volumele I-III, ne-a oferit o parte din documentaţia prezentei lucrări).

La ce ni-s buni aromânii? „Ni-s buni, ca să nu uităm cine suntem. Ei, aromânii, sunt, în spiritul lor arzător în România, ca şi-n Sudul Apei Sacre şi Blestemate (totodată) -  „buletinul de identitate” al tuturor românilor-români. Dar fie că vor sau nu ele, aromânii sunt „buletinul de veritabilă identitate” al tuturor naţiunilor balcanice moderne şi al unora dintre cele mai trufaşe/arogante ţări din Centrul Europei. (Prof. dr. Adrian Botez)

***

(III) AROMÂNII, SUB POLITICA GRECILOR CONTEMPORANI

UN TITAN AROMÂN: profesorul, cărturarul şi luptătorul HRISTU CÂNDROVEANU. VEŞTI DESPRE „ASASINATE ÎN MODERNITATE”

Pentru mine, istoria cunoaşterii tragediei aromânilor se împarte în două epoci, cu totul distincte: înainte de 1997 şi după 1997.

După această dată, am avut nepreţuitulul privilegiu de a lua legătura cu incontestabilul lider cultural, moral şi spiritual al aromânilor din România, domnul profesor, ziarist şi distins om de cultură, erudit - vigurosul şi neîntrecutul patriot Hristu Cândroveanu (autor, împreună cu Kira Iorgoveanu, al primei antologii de poezie cultă aromână – Un veac de poezie aromână, Cartea Româneacă, Buc., 1985, al primei şi singurei ediţii, în româneşte, a epopeii Voshopole, de Nida Boga, Cartea Românească, Buc., 1994, al Caleidoscopului aromân, la care lucrează, neîntrerupt, din 1998, al primei Antologii de poezie străină, tălmăcită în aromână, Ed. Fundaţii Culturale Aromâne „Dimândarea părintească”, Buc., 2003, al re-editării moderne a operelor capitale ale genialului lingvist, istoric şi etnolog Theodor Capidan – în primul rând, a capodoperei Aromânii – Dialectul aromân, Ed. Fundaţiei Culturale Aromâne „Dimândarea părintească”, Buc., 2005 -  autor de romane de mare anvergură ideatică, precum Marea Serenităţii, Cartea Românească, 1996,  a zeci de cărţi despre spiritul aromânesc, dar şi de popularizare a culturii aromâne, de tipul Carte de vacanţă pentru aromâni, Ed. Fundaţiei Culturale Aromâne „Dimândarea părintească”, Aromânii, ieri şi azi, Scrisul Românesc, Craiova, 1995 etc.etc. etc.)  -  de la care, prin generoasa şi înalta sa bunăvoinţă, am avut, lunar, informaţii despre aromâni: domnia sa mi-a furnizat, în egală măsură, cărţi şi documente despre aromâni - cât şi ziarele aromâneşti, al căror ctitor şi neobosit redactor este domnia sa: Dimândarea şi Deşteptarea aromânilor - pentru editarea şi supravieţuirea cărora dl Cândroveanu, aidoma unui titan din mitologie, a dus adevărate şi grele războaie (în România şi în străinătate)   -  războaie pe care (cum altfel, pentru un titan  -  înfocat, neînduplecat şi autentic patriot?)  -  le-a câştigat, în cea mai mare parte, până de curând - nu doar spre onoarea şi folosul aromânilor, ci spălând, oarecum, şi ruşinea şi dezonoarea românilor, nord-dunărenilor inerţi, nedemn uitători de fraţi…

Dar de la domnia sa am aflat şi veştile trădării intereselor aromâneşti, chiar de către aromâni. Cel mai flagrant gest de “necinste sufletească” l-a comis însuşi fostul Ministru al Culturii – dl. Ion Caramitru (aromân, din naştere!). Când s-a dus cărturarul Hristu (nume predestinate Martiriului/Calvarului, de la Hristos) la acesta din urmă, pentru a solicita un minim ajutor, pentru supravieţuirea singurelor reviste aromâneşti din România (Dimândarea şi Deşteptarea aromânilor), dl. Ion Caramitru (mi-a mărturisit la telefon, cu infinită mâhnire, marele luptător al cauzei „armâneşti”…) ar fi zis cam aşa: „Pentru oricare revistă din România aş da bani, dar niciodată pentru ale tale…”
 
Nu erau „ale lui”, ci ale fraţilor aromâni, câţi sunt veniţi, cu inimi deschise, de prin străinătăţi, la „obârşie” (socotesc ei, naivii), în România - unde şi-au dat toată puterea spirituală, devenind cărturari de neînlocuit (cf. art. „La ce ni-s buni aromânii?”, de Adrian Botez, în revistele ARP – Epoca, Arhiva Românească şi Neamul Românesc). Dar, peste câteva zile, dl. Hristu Cândroveanu s-a lămurit asupra motivaţiei reale a refuzului ministrului: Ion Caramitru primea „Marele Ordin al Sfântului Ierusalim””! Fusese o condiţie „sine qua non”, pusă de Masonerie, să nu aibă/întreţină contacte cu aromânii, cei care fuseseră prea înverşunaţi patrioţi, apărători de „lege (n.n. - creştin-ortodoxă!) şi de ţară”, în perioada interbelică.

Acum vreo doi ani, revista Dimândarea (Director fondator: Hristu Cândroveanu) apărea cu menţiunea (în sfârşit, meritată, se pare, de Guvernul României): „Mensual de cultură şi literatură aromână, în 12 pagini, editat de Fundaţia Culturală Aromână <>, cu sprijinul Guvernului României - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni”(s.n.). Dar câte zbateri, cât nesomn, câtă energie consumată, din partea ctitorului Hristu Cândroveanu - pentru a se ajunge acolo unde, din start deja (adică, măcar din 1990), trebuia să fie lucrurile, ca normalitate firească. Dar n-a ţinut minunea decât „trei zile”.

La începutul verii lui 2007, aflu, tot la telefon, de la titanul rănit şi leul ostenit, de atâta zbucium, HRISTU CÂNDROVEANU - că prigoana „frăţească” iarăşi s-a dezlănţuit: NIMENI DE LA GUVERNUL ROMÂNIEI NU MAI AJUTĂ REVISTELE AROMÂNEŞTI! – nici cu un „firfiric”… Şi ele „mor pe picioare”…

Şi, tot de la stihialul Moise Aromânesc, profet şi călăuză cultural-spirituală a aromânilor, prin deşertul neînţelegerii/indiferenţei deznădăjduitoare, din partea fraţilor din România (blestemul dihoniei de la Nordul Istrului Sacru), am aflat şi despre alte mişcări piezişe, ale unor aromâni…Tip Vasile Barba sau Mariana Bara, care, la Simpozionul Comunităţii Aromâne, de la Constanţa, dar şi la un simpozion al minorităţilor, de la Sighişoara, afirmă cum că aromânii nu sunt români, ci ALT popor… -  şi că, în consecinţă, „guvernul României să facă bine să le acorde statutul de minoritate etnică! (s.n.) Chiar aici în România!” -  cf. Dimândarea, Anul XI, nr. 9(47), septembrie 2004 - art. Împotriva oricărei evidenţe, al d-lui prof. Hristu Cândroveanu. Ce demoni fojgăie prin lumea asta şi ai cui mercenari sunt sus-numiţii?

Deşi, în definitiv, istoria ne spune, clar, că a existat faimosul Imperiu româno-bulgar, din secolele XII-XIII, cu capitala la Târnovo, al Asăneştilor  - Ioniţă Asan era numit rex valachorum et bulgarorum, de către papa Innocentius al III-lea, contemporan cu el; „şi au mai fost şi alte începuturi  -  mereu părăsite, de nevoie  -  mai apropiate de noi: Conferinţa de Pace de la Londra şi cea de la Bucureşti, în urma războaielor balcanice din 1912-1913; ca şi o altă alternativă, din 1917, în timpul primului război mondial, şi cea mai recentă, din 1940, când, sub ocrotirea trupelor italiene, s-a întreprins înfiinţarea unui district naţional aromân, în munţii Pindului.” (Cf. Hristu Cândroveanu, Aromânii -  ieri şi azi, Scrisul Românesc, Craiova, 1995, p. 43).

Cunoscând noi foarte bine procesele de deznaţionalizare, care au loc în toate nou-intratele state în U.E., dar mai ales în cele slugarnice, prin guvernanţi trădători şi populaţie/locuitori, MAJORITARI,  nepăsători/iresponsabili - am putea să-i amintim omului pe care-l respectăm atât de mult, atât de onestului şi frământatului patriot Hristu Cândroveanu, că trădarea mişună peste tot, în România contemporană, nu doar în cele câteva puncte nevralgice aromâneşti: milioane de manuale alternative TENDENŢIOASE, urmărind deznaţionalizarea românilor, comandate şi subvenţionate de U.E., s-au „produs” pe bandă rulantă, cât ai bate din palme - cel mult în câteva luni… Pe când pe cele care să-i înveţe pe „puii de români” identitatea lor cea adevărată, probabil că nu le vor prinde nici măcar nepoţii noştri. Iar cele pentru aromânii din străinătate… Dar mai bine să spunem despre altele!

Căci problemele aromânilor, în ţările vecine şi „prietene”, sunt mult mai grave. Nici Grecia, nici Albania, nici Bulgaria şi nici Serbia nu oferă, pe pământul ţărilor respective, absolut nicio perspectivă aromânilor: nici de învăţământ în (a)românească, deci nici de existenţă/viaţă, aromânilor - care, să admitem prin absurd, ar absolvi vreo şcoală în (a)românească.

Şi aromânii sunt plini de modestie, nesolicitând aceste lucruri elementare - stipulate, zice-se, pe undeva, prin Carta U.E. Păcat că nu gândesc cu un bun-simţ – MĂCAR CÂT DE CÂT APROPIAT! - membrii U.D.M.R.-ului din România (AJUNGÂNDU-SE LA OBRĂZNICIA DE A PRETINDE CA LIMBA ROMÂNĂ SĂ DEVINĂ LIMBĂ STRĂINĂ, ÎN ROMÂNIA - prin încurajare prezidenţială) - şi Carta U.E. este „mumă” numai pentru unele naţii, iar pentru altele „ciumă” este! Trebuie să spunem că drepturile istorice ale aromânilor din Peninsula Balcanică nu suferă măcar comparaţie, cu drepturile istorice ale maghiarilor, în Europa…

Iată dubla măsură cu care operează „tătucii” noştri vestici, de la U.E.: României i s-a spus clar, de la bun început, că n-are dreptul de a intra în U.E., dacă nu face guvern cu U.D.M.R-ul. -  pe când o veche membră N.A.T.O. şi U.E., Grecia (la fel ca Franţa) nu are nici un fel de probleme de „integrare europeană”(?), deşi refuză recunoaşterea minorităţilor etnice (ba le şi prigoneşte, de-adevăratelea, cu temniţă şi teroare!). Iată cuvântul ziarului central Stohos, din Athena: „Unde îi veţi întâlni pe aceşti aşa-zişi vlahi, cu limba lor vlăhicească, pe stradă, la târg, la locul lor de muncă, rupeţi-le picioarele, smulgeţi-le limba. Aici este Elada, şi ea este a elenilor. Scopul scuză mijloacele!” - din ziarul Stohos-Athena (cf. România liberă, nr. 2135, vineri 4 aprilie 1997, art. Mai sunt tratate, de Florin Cândroveanu.).
 
Dar iată ceva şi mai şi, în contemporaneitatea europeano-grecească: în nr. 7(137) al Deşteptării, din iulie 2001, la p. 8, se prezintă, de către Mircea Kadar, cazul strigător la cer al lui SOTIRIS BLETSAS (n.n. - de fapt, SOTIR BLEŢA, un arhitect grec, de origine vlahă!), condamnat la 2 februarie 2001 „la 15 luni închisoare (n.n.: închisoare de „stil” grecesc… - cu tortură „la stroi”) şi amendă de 500.000 de drahme (cca. 1.400 USD, pentru răspândire de informaţie falsă (potrivit art. 191, al codului penal grec). Adevărata vină? SOTIR BLEŢA a distribuit, în iulie 1995, la un festival aromânesc, o publicaţie a Biroului European pentru Limbi mai Puţin Folosite (EBLUL), al U.E. (Birou în care BLEŢA este „observator” din partea Greciei), publicaţie ce specifică existenţa a 5 limbi minoritare în Grecia: aromâna, arvanita(albaneza), macedo-slava, pomaca(slava macedo-slavilor musulmani) şi turca. În timp ce primarul aromân din Prosotsani (nordul Greciei) a considerat defăimătoare pentru vlahi taxarea limbii lor drept minoritară, deputatul <>, Evghenios Haitidis (s.n. - n.n.: uite cum se căpătuiesc  unii, de la naştere, cu nume predestinate), l-a acuzat de răspândire de informaţii false, cerând urmărirea în justiţie…”. No comments!

Finalul art. d-lui Mircea Kadar: „Cea de-a 10-a Curte de Justiţie din Atena a decis că referirea la alte limbi decât greaca, vorbite în Grecia, constituie un delict criminal. (…) Iată că în Grecia, stat N.A.T.O., deci al democraţiei (n.n.: da, n-au încotro de atâta „democraţie”! - de aşa „democraţie” a murit şi sărmanul Socrate), românii nici măcar n-au voie să declare că există, limba lor fiind considerată un fel de bâiguială! A venit vremea să ne îndreptăm şira spinării şi să emitem şi noi legitimaţii de român. C-aşa-i în U.E. şi în N.A.T.O.!”

Din nou: „No comments!” – nu-i aşa? Cam ar fi timpul să ne trezim, fie şi pentru că aşa ne tot zice, de zor (şi cam degeaba), imnul naţional…

***

(IV) „VOSHOPOLE”, DE NIDA BOGA

Epopeea transfigurării – şi singura epopee eroică a neamului românesc

Întrebarea pe care mi-o pun are în ea un sâmbure tragic: de ce nu au avut aromânii, până acum, ambiţia, orgoliul – să semnaleze, măcar (dacă nu să impună), fraţilor lor români, de la nord de Dunăre, existenţa acestei măreţe şi mistice epopei – SINGURA EPOPEE EROICĂ A ROMÂNILOR: VOSHOPOLE - epopee în sonete (150 de sonete+bocete ale voshopolencelor, de după masacrul-incendierea Cetăţii Voshopole – epopee formată din 13 părţi, sugerându-se DEPĂŞIREA VECHIULUI CICLU - 12,  PENTRU LUMEA ETERNITĂŢII SPIRITUALE:
1) Voshopole se-ntemeiază ca târg;
2) Voshopole în furtună;
3) La târgul din Voshopole;
4) Iată târgul!;
5) Voshopolea strivită de arnăuţi;
6) Cum s-au luptat în mahalale;
7) În castelul lui Gojdu;
8) După furtună;
9) Sfatul bătrânilor;
10) Ajun de îngropăciune;
11) În ziua despărţirii de cei dragi;
12) Voshopolencele îşi plâng morţii dragi;
13) Dezrădăcinaţii - finisată prin 1950, publicată în româneşte întâi în antologia „Un veac de poezie aromână”, realizată, în 1985, la Cartea Românească, de Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu - şi publicată, automom, abia în 1994!, la aceeaşi editură Cartea Românească - versiunea daco-română: HRISTU CÂNDROVEANU, prefaţă de Constantin Sorescu), de NIDA BOGA (1886-1974 – numele lui NIDA BOGA nici nu este trecut în Dicţionarul enciclopedic, din 1993, şi, bineînţeles, nici în Dicţionarul enciclopedic din 1964, vol. I – sau în Micul dicţionar enciclopedic, din 1976)?

Să fi avut atât de amara conştiinţă a unei înstrăinări ireversibile, între fraţii aceluiaşi Neam-Spirit? Să se fi resemnat să moară, îngropaţi alături de comoara lor inestimabilă – decât să fie subapreciaţi, sau chiar respinşi, atunci când vor fi dezvăluit strălucirea divină a epopeii lui NIDA BOGA, sub ochii fraţilor din nordul Dunării? Ştiau şi ei, cum ştim şi noi, că marile neamuri se întemeiază pe epopei, pe MAREA POVESTE A ÎNCEPUTULUI, CU GERMENII VIITORULUI - şi sunt respectate şi temute) de celelalte neamuri, graţie unei cât mai măreţe temelii epopeice?

Câtă neîncredere, câtă amărăciune am produs noi, românii de la Nord, fraţilor noştri de la Sud – prin trădarea noastră faţă de ei, prin părăsirea noastră, inexplicabilă şi impardonabilă, a rădăcinilor noastre, păstrate în limba şi fibra fraţilor din sudul Dunării! Doamne, iartă, rogu-te, laşitatea noastră milenară – şi fă ca ruga noastră de iertare să fie primită de fraţii aceluiaşi sânge, aceluiaşi LOGOS SACRU (identic cu al nostru) – GRAALUL ROMÂNESC!

Încă de la început, trebuie spus că VOSHOPOLE este epopeea unui neam eroic, fixat (după o luptă-rezistenţă eroică, în faţa armatei turco-albaneze – rezistenţă sfârşită prin măcelul populaţiei şi incendierea, de tip Troia, a Cetăţii Sacre - relativa istorie vorbeşte de cadrul tragediei ca fiind anul 1769) – în Absolutul Divin, în Eternitatea Sinelui Spiritual al Neamului. Căci cetatea Voshopole (care avea, pe atunci, cca. 60.000 de locuitori – cam cât Bucureştiul vremii aceleia – dar, în plus, catedrale, zeci de biserici, o academie de studii înalte, tipografii de cărţi în aromânească, biblioteci, castele, palate) este considerată un centru material (invidiat, în egală măsură, de turci-Paşa Ali-din-Ianina, de greci - Patriarhia Constantinopolitană + Vasilike-metresa-lui-Ali - cât şi de către mercenarii, ispitiţi şi năimiţi de turci, întru crima de deicid asupra Sfintei Cetăţi Aromâneşti– năvălitorii, incendiatorii şi masacratorii ghegi-albanezi, din acele zile tragice ale lui 1769…) – dar, în primul rând, CENTRUL SPIRITUAL al aromânilor. Deci, soarta Voshopolei este arhetipul destinului Neamului (Voshopole cuprinzând, esenţial, spiritualitatea, pură şi eternă, gesturile, interioare şi exterioare, pure şi ritualice, ale aromânilor), Voshopole este nu doar Ierusalimul, Mecca spirituală a aromânilor – cât, mai ales, Walhalla, „spaţiul” edenic, pur spiritual (devenit astfel prin investire spirituală de către eroii Neamului – în frunte cu acest Zeus olimpian al spiritului cultural voshopolean-aromânesc: CAVALIOTTI) – în care sufletele şi spiritul aromânesc se retrag, pentru a se reîncărca cu eternitate: infinit triumf al Speranţei. Dacă vrei să recapeţi durabilitate, tu, neam aromânesc obosit, spulberat, deznădăjduit – întoarce-te, regresează spre originar, în STAREA VOSHOPOLE – Voshopole-Eden, Voshopole-starea de perpetuă rezistenţă şi luptă spirituală a Neamului Aromânesc. Acest statut, subliniem din nou, Voshopole şi l-a câştigat prin trei forţe: înţelepciune ordonatoare, activitate creatoare – şi, mai ales, prin luptă eroică şi plină de credinţă, luptă transfiguratoare. Dincolo de mulţimea (cantitativă) a duşmanului etnic, aromânii voshopoleni şi-au întrevăzut eternitatea spirituală, victoria întru Spirit, nepierirea veşnică. De aceea şi părăsirea ruinelor materiale ale Voshopolei (a se vedea sfatul preoţilor şi bătrânilor înţelepţi), pentru a permite transcenderea Voshopolei, dincolo de formele epuizate – în SPIRITUL EI INEPUIZABIL: în propriul ei arhetip: „Voshopolea-aţea arsă şi surpată/ L’ia ca s-arsară multu ma muşată/ Tu mintea-armânilor di tu xinitie .(…)Cu-aistă nividzută nă ciudie/ Ş-Voshopolea şi-pitreaţe agiutorlu/ S-armână fara armânească vie” (transpunere de HRISTU CÂNDROVEANU: „Voshopolea cea mândră, spulberată,/ Nepieritor, ÎN SPIRIT(s.n.) e-ntrupată, -/ Al băjenarilor, al tuturora.(…)/  Miracol straniu, nemaipomenit, -/ Voshopolea nu numai s-a luptat / Ci va lupta mereu, la nesfârşit!”(s.n.) – cf. ultimul sonet, Miracolul Voshopolei.


                                                 SPINOASA PROBLEMĂ A AROMÂNILOR

                                                                                                                                                                                - CONTINUARE-

 Credem că aceste versuri apoteotice, finale, fac aproape superfluă următoarea afirmaţie: Voshopole nu poate rămâne doar ARHETIPUL MÂNTUIRII SPIRITUALITĂŢII AROMÂNEŞTI (sud-dunărenilor români) – ci a tuturor băjenarilor – adică al tuturor membrilor-indivizi ai Neamului, care membri şovăie şi disperă, se rătăcesc în necredinţă şi disperare – faţă de eternitatea (victoria întru eternitate) a Spiritului Neamului: Voshopolea este leagănul arhetipal pentru românii de pretutindeni – în momentele de suportare grea a agresivităţii neantului spiritual, a forţelor entropice (simbolizate, aici, prin turci, albanezi-ghegi, greci – adică, Biserica Patriarhală Grecească şi monahii greci pervertiţi, de ură, invidie şi lăcomie – Satana fiind, de fapt, cuplul satanic: Ali-Paşa din Ianina – turcul – şi metresa lui, Vasilike-grecoaica sinelui pervertit, devastator, Dalila greacă – ce nu suportă durabilitatea monumentalităţii eroic-spirituale, monumentalitate prin puritate spirituală – haruri pe care grecii le pierduseră, prin trădarea misiunii lor spiritual-terestre, iar aromânii le căpătaseră, prin puritate şi credinţă…). Dar, paradoxal, ca în toate epopeile autentice, RĂUL are funcţie transfiguratoare: dansul de bucurie al Vasilikei, ATUNCI CÂND AFLĂ DE DISTRUGEREA Voshopolei şi de stingerea în sânge a mândriei aromânilor harnici, creator-activi, denşi din punct de vedere spiritual – este dansul lui Shiva sau al lui Dionysos. Dezintegrator, în plan material – dar reintegrator, în plan spiritual. Fără neagra încercare, fără tragica încercare a distrugerii Voshopolei materiale – Cetatea Exemplară, strălucită din punct de vedere material – aromânii n-ar fi experimentat transcenderea spirituală, trecerea lor în regim divin, prin VOSHOPOLEA REVELATĂ, devenită ARHETIP AL SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI.

Diaspora aromânească este una aparentă, cum tot aparentă trebuie să fie/rămână despărţirea Neamului Românesc – în românii din Sud şi românii din Nord: toţi românii se regăsesc, se numesc, peste limitele accidental-istorice, materiale, peste spaţiu şi timp, peste răutatea şi trădarea omenească, peste orice slăbiciune şi vrajbă, slujitoare Satanei – în VOSHOPOLEA IDEALĂ. Pentru noi, românii nord-dunăreni, NIDA BOGA, prin epopeea lui extraordinară, profund creştină (neasemuibilă decât, poate, cu Ierusalimul liberat, al lui Torquato Tasso) a dar un subiect de meditaţie profundă şi foarte gravă: Voshopolea ne aşteaptă pe toţi românii, spre a ne uni, în spirit şi-n simţire – în vederea împlinirii sacrei misiuni, de civilizare a barbarilor spirituali din acest Răsărit de Europă, de luminare spirituală a întunericului vijelios, distructiv, din Apus – de transfigurare a unei lumi omise, minimalizate, persiflate, banalizate – cea balcanică (aşa cum apare ea, în specificitatea de viziune, rău-voitoare, de rea-credinţă, a neamurilor nelămurite, împâclite, orbite spiritual, ale Europei) – o lume discutată, mereu, în termeni peiorativi, o lume adusă, până şi de românul Emil Cioran, la sintagma dispreţuitoare: „cultură minoră”. Voshopolea ne cheamă, pe toţi românii (de Sud şi de Nord), să depăşim aceste obstacole de înţelegere – ÎN LUMEA REVELAŢIEI SPIRITULUI.

Poate că băjenarii (cei care au scăpat de sub ruinele arse ale Voshopolei învinse PE PĂMÂNT…), de care spun versurile inspiratului NIDA BOGA – nu vorbesc atât de rătăcitorii, prin lume, aromâni – cât, mai ales, de rătăcitorii încă departe de Adevăr-Revelaţie (dar care râvnesc şi sunt dispuşi să se închine, pe ei şi viaţa lor, ARHETIPULUI ADEVĂRULUI, REGĂSIT) – din această lume desacralizată. Români şi aromâni, deopotrivă. Voshopolea, fără îndoială, ca Arhetip al Neamului Românesc (fuzionat în Spirit) – este şansa soteriologică a celor care vor să se lase mântuiţi, care vor să se integreze pe traiectoria autentică, gravă, tragică, iniţiatică – dar triumfătoare, pentru cei care ascund (fără ştire) – şi apoi vădesc, cu ştire, stimulaţi de acest drum iniţiatic – calităţi spirituale autentice.


***

(VI) O VARIANTĂ AROMÂNEASCĂ A  „MIORIŢEI”

Ce poate uni, pe deasupra şi pe dedesubt de suflete, pe deasupra şi pe dedesubt de istorie - cele două ramuri ale valahilor/românilor – pe cei „traianici” şi pe cei „aurelianici” (cum îi numeşte Dimitrie Bolintineanu – aromânul/român, pe românii de la Nordul Istrului, respectiv pe cei de la Sudul Istrului Sacru)? Noi credem că (pe lângă Duhul eminescian – Eminescu însuşi având, se pare, ascendenţă aromână!) tracismul autosacrificial al Mioriţei!

Iată varianta Mioriţei, pe care ne-o oferă dl prof. Hristu CÂNDROVEANU (titanescul lider spiritual al aromânilor din România!), în cartea sa Aromânii, ieri şi azi (Scrisul Românesc, Craiova, 1995, cap. Folclorul, p. 9):

„Ñil`ioară vrută,/ Ñi`lioară arudă,/ Pri cale mutreşti/ Şi iarbă nu paşti./ - Avdză tini, picurare,/ Mi bag ş-mi scol,/ Mi şuţ di-ună parte,/ Somnul lai nu mi-acaţă,/ Că ñi-avui ună videare,/ Că va s-mori tu prândzul mare/ Ş-că, la ascăpitare,/ Va s-hii tră vătămare.// -Cara s-mor, cara s-nu mor,/ Ascultaţ-ñi un singur dor:/ Mine nu voi îngropare/ La murminţăl`i di tu hoară./ S-mi scuteţ tu Valea Mare,/ S-iasă cupia di ñil`ioare,/ Dimineaţa la păşteare./ Ş-tine, ñil`ioară,/ Ţi te-am tu vreare,/ Plândzi-mi, plândzi-mi,/Di-adun cu soarle ş-cu luna”.

Încercăm o transpunere, cât mai fidelă, din dialectul aromânesc, în dialectul daco-românesc (deci, nu vom ţine cont de prozodie, de măsură ori de rimă - ci, în primul rând, de semantica textului aromânesc):

„-Iubită mioară,/ Draga mea mioară,/ Pe cale priveşti/ Şi iarba nu paşti?/ - Ascultă, păstorule,/ Mă aşez şi mă scol,/ Mă întorc pe-o parte,/ Mă întorc pe cealaltă parte,/ Întunecosul somn nu mă prinde,/ Căci am avut o arătare:/ (Se făcea) C-ai să mori la prânzul mare/ Şi că, la apus de soare,/ Ai să fii ucis.../ - De-oi muri, de n-oi muri,/ Luaţi aminte la singura-mi dorinţă:/ Să nu mă-ngropaţi/ În mormintele cimitirului din sat,/ Ci să mă scoateţi în Valea Mare,/ Să iasă turma de mioare,/ Dimineaţa, ca să pască!/ Iar tu, mioară,/ Dac-ai să vrei,/ Plânge-mă, plânge-mă, mioara mea,/ De să vină-n sfat şi adunare/Chiar Soarele şi cu Luna!”

A se observa că, chiar dacă nu este atât de bogată imagistic, precum varianta Alecsandri, din Nordul Istrului – acestă variantă pare a fi, sau chiar este, varianta de bază, cea primitivă, în sensul bun, originar al cuvântului (fără niciun fel de „floricele” paşoptiste...): NU LIPSEŞTE NIMIC DIN CEEA CE CONSTITUIE RITUALUL SACRIFICIULUI ZALMOXIAN!

1)    Există indicaţia sacrificiului spre ÎNVIERE (sacrificiul se face „la apus de soare”, pentru ca sacrificatul să urmeze destinul învietor/etern re-născător întru Lumină, al Soarelui);
2)    există atitudinea de linişte desăvârşit-vizionară, profund spiritualizată/religioasă, a sacrificatului;
3)    există indicaţia dobândirii, de către sacrificat/solul spre Zalmoxis, a unui „trup de glorie”, corporalitate cosmic-luminoasă, sacră...Fratele Sfânt al „celor doi ochi ai lui Zalmoxis” – Soarele şi Luna...Desprins total de „hoară”-sat-comunitate socială – şi intrat în comuniunea de Duh cu cosmosul/Creaţia Divină! Într-o DIMINEAŢĂ VEŞNICĂ!!! (Paradisul se şi numeşte, în creştinism: „locul cu PATRU RĂSĂRITURI”...!!!).

Acest popor profund religios (singurul rămas religios, dintre toate neamurile Europei, atât în veacurile dinainte de întruparea Dumnezeului-Hristos, cât şi la 14 (azi, 20) de veacuri de la Minunea/Misteriul Suprem, de pe Golgota!), desăvârşit spiritualizat - poate, deci, să-şi permită atitudinea eroică deplină, aici, pe Pământul-Valea Plângerii – precum spunea, într-un manuscris aflat la British Museum/Londra, Benjamin de Tudela, pe la 1170, după ce peregrinase prin ţinuturile de la sud de Dunăre: „De acolo începe Valahia, ai cărei locuitori trăiesc prin munţi. Este naţia cunoscută sub numele de valahi, care sunt uşori ca cerbii.Nimeni nu se poate război cu ei, niciun rege nu poate domni asupra lor” – pentru că, ei înşişi, TOŢI, erau Regi, erau „stăpâni ai Soarelui”/ BASARABI – şi Îngeri-MUŞAŢI/ ”FRUMOŞII” DIN LUMINA LUI DUMNEZEU! (Comentariul şi transpunerea în dialect daco-românesc a Mioriţei: prof. dr. Adrian Botez)

                                                                                                                                                                                    Prof. Dr. Adrian BOTEZ

 

Două studii de George Liviu TELEOACĂ

I
                  CUVÂNTUL  VALAH – CIFRU AL  LOGOSULUI  UNIVERSAL


Cuvântul Valah trebuie considerat cifru al logosului universal întrucât  reprezintă arhetipul graiului uman articulat, aşa cum l-a definit E. Cassirer în eseul Mit şi Limbaj (vezi revista „Secolul XX”, 1988 Nr. 1-2-3, p.235), conform căruia arhetipul reprezinta atât originea cât şi raţiunile care au generat marea majoritate a cuvintelor fundamentale ale graiului uman articulat.

Pe de altă parte în viziunea filozofului şi matematicianului Leibniz, faptele de limbă care au avut loc la origini pot fi ilustrate şi prin cuvinte actuale, aşa încât prezentăm seriile de mai jos pentru a evidenţia faptul că numeroase toponime româneşti de vecinătate se înrudesc sub aspect lingvistic, prin forme fonetice succesive începând mereu de la unul şi acelaşi cuvânt arhetipal – Valac, ceea ce îl şi impune atenţiei noastre
 
•    Valcău – Balc – Barcău – Porc – Marca – Mărgău,  
              Alac –Lac (dar care este culme şi nu lac)
•    Vlăhiţa – Vulke – Ulcani – Lucani (Lupeni) – Păuleni   
                  Bulgă(reni) – Becle(an)    
•    Vulcan – Lupeni – Uricani
•    Vulcana-Băi – Vâlcăneşti – Bălceşti – Păuleşti – Lipăneşti
•    Valchid – Calva  (şi alte trei hidronime Colbu = Colvu) – Albac
           Coveş – Covasna – Covaşniţa   
            Bârghiş – Richiş – Ighiş  
                   Avrig – Givra  
•    Vârghiş – Arcuş – Racoş – Acoş  omonim cu Agăş, Acâş şi ogaş
•    Vârghiş – Hârghiş – Cârţiş(oara) – Creaţa – Craca – Cracu –                 Crăc(i)un – Crăciuneasca – Crăciuna

Aici trebuie remarcată, în mod obligatoriu, coincidenţa dintre hidronimele Crăciun şi teonimul Craciun, zis Moş Crăciun, fapt care nu poate fi explicat prin transfer de nume, ci prin aceea că unul şi acelaşi arhetip Valac a generat prin aceleaşi forme succesive pe de o parte toponimele, iar pe de altă parte teonimele, unele dintre ele devenite teonime eterne aşa după cum sugerează următoarele exemple:

•    Walhala
•    Walkirii
•    Vulcanus    
•    Valak-Hilyah     atestat de Rig-Veda cu 4000 de ani în urmă,
•    aflat în corelaţie cu al-Ilah astăzi Allah, iar pe de altă parte cu YHWH        
•    Volkodlak       exprimat de hieroglifa (fonogramă) Lupul Dacic                
    folosită ca insemn pentru rangul preoţesc de Vlădică şi   
    implicit ca semn heraldic pentru Dacia.      
•    Volkolak
•    Wilkolak
•    Vârcolac
•    Vurvolak
•    Werwulf
•    Beerwolf  
•    Garwalf    
•    Versipelis
•    În temeiul universalei şi binecunoscutei treceri V—M  mai includem aici
•    Zeus Meilichios   mai târziu Zeus Lykaios
•    Melqart, identificat cu Hercule,
•    Mars  

Remarcat pe cale empirică pentru că este termenul de început al seriilor de toponime şi mitonime pe care le-a generat, cuvântul Valah se motivează ca arhetip prin legătura sa directă cu apelativul avlake, apelativ prin care armânii definesc de multe milenii până astăzi apa curgătoare.

Metaforizat după cele minimum zece înţelesuri ale conceptului de râu, cuvântul, arhetipal avlake a generat noi şi noi cuvinte pentru graiul uman articulat, prin derivate individualizate fonetic, urmând gramatica universală a limbilor ale cărei principii sunt ilustrate prin anumite structuri lingvistice concretizate sub forma unor toponime de vecinătate din România.  

Pentru lingvişti ca şi pentru nelingvişti, cuvântul este metaforă, şi s-a şi născut ca metaforă. Primordiala onomatopee – adică a face ca … – este din punct de vedere stilistic tot o metaforă.

Referitor la vechimea şi importanţa metaforei, Lucian Blaga a arătat cu mult înainte că: „Metafora s-a ivit în clipa când s-a declarat în lume, ca un miraculos incendiu, acea structură şi acel mod de existenţă numite împreună om, şi se va ivi necurmat atâta timp cât omul va continua să ardă, … omul este animalul metaforizant.” (Trilogia culturii, pag. 366-367). Ulterior Prof. Univ. Dr. Ştefan Avădanei consolidează ideea că metafora a apărut odată cu cu omul pe baza unei bibliografii exhaustive prin lucrarea de de mare importanţă intitulată La început a fost metafora.

Interpretată din perspectiva arhetipului avlake, pus în evidenţă de toponimia Vetrei Româneşti, după ce omenirea l-a căutat cu înfrigurare, dar fără succes, două milenii şi jumătate, structura graiului uman confirmă simultan toate anticipările teoretice care s-au făcut până acum cu privire la limba primordială, cele mai importante dovedindu-se a fi anticipările unor mari gânditori printre care Platon, Abulafia, Cassirer, Chomsky, Blaga.

Aşa dar, fiindcă păstrăm în limba toponimelor noastre gramatica universală a limbilor, deţinem implicit, conform criteriului formulat de Umberto Eco, şi pârghiile ontologice pentru adoptarea limbii unice în Europa, iar prin teonimele lumii, care au aceeaşi origine cu toponimele, bazele înfăptuirii reale a ecumenismului.

Cu sau fără avizul celor rămaşi la dogma sterilizantă a lui Saussure, gestionăm vatra sacră a Tradiţiei Primordiale, ceea ce ne obligă să afirmăm şi să interpretăm faptele de limbă descoperite, edificatoare chiar şi pentru cei care din varii motive ne acuză, pe nedrept, de orgolii protocroniste. Aici trebuie să reamintim că noutatea perspectivei la care ne conduce o descoperire nu se etichetează şi nici nu se abordează votând în mod subiectiv pro sau contra, ci obiectiv, punând în discuţie justeţea premizelor şi dezvoltarea logică prin care s-a ajuns la ineditul concluziilor. Dacă nimic nu poate fi contestat cu privire la premize şi la raţionamente, concluziile se acceptă fără rezerve ori cât de surprinzătoare ar părea la prima vedere.  

În cazul dezvoltării de faţă, considerăm incontestabilă marea vechime a toponimelor de pe valea Dunării ( de vârstă neolitică şi preneolitică - Georgiev) ca şi faptul că seriile toponimelor de vecinătate pun în evidenţă arhetipul avlake. Incontestabil este şi faptul că prin metaforizare şi numai prin metaforizare se pot defini noi şi noi cuvinte. De asemenea, incontestabil este faptul că prin metaforizarea conceptului de râu, denumit până astăzi de armâni avlake, au apărut cuvintele fundamentale ale lumii urmând gramatici generative eternizate prin anumite toponime româneşti de vecinătate. De aici, incontestabilă şi concluzia că originea graiului uman articulat s-a păstrat vie şi nealterată în vatra multimilenară a vlahilor, acolo unde în spiritul vital al Tradiţiei Primordiale continuă să se dezvolte neîntrerupt cea mai matură, cea mai bogată şi exactă limbă a Europei, limba română.    

Neaşteptată doar pentru cei cărora le lipsesc noţiunile elementare de geografia resurselor naturale, de arheologie sau de antropologie, originea valahică a limbilor se cere însuşită şi valorificată fără rezerve, cu atât mai mult cu cât această origine valahică satisface integral şi simultan toate anticipările privind originea graiului uman articulat.

Fiindcă Umberto Eco, pornit Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană, caută gramatica universală a graiului uman articulat, ca pe o condiţie ontologică în desemnarea limbii perfecte, iar noi deţinem această gramatică universală mai ales sub forma unor toponime de vecinătatea din Ardeal, trebuie să înţelegem că a sosit timpul să ne punem în slujba Europei Unite.

Prin misiunea pe care trebuie să ne-o asumăm poate că a sosit acel timp pentru Schimbarea la faţă a României.  


 II

VALAC,  DAC,  ROMÂN – MARILE  ETNONIME ALE  ACELUIAŞI  NEAM  




De peste 150 de ani dicţionarele limbii sanscrite şi ulterior cele de mitologie generală spun lumii întregi că, pentru înţelepciunea lor, valahii au fost sacralizaţi ca zeitate colectivă, denumită Valak-Hilyah în Rig-Veda. Cu toate acestea continuă în mod absurd să se afirme că etnonimul „valac” ne-ar fost atribuit de către slavii veniţi, abia prin secolele VI-IX, pentru a continua în spaţiul carpato-danubiano-pontic lecţiile de vorbire întrerupte în anul 271 d.Chr. odată cu izgonirea romanilor numită politicos retragerea aureliană. Prea a trecut, însă, mult timp de la punerea în circulaţie a acestei explicaţii lipsită de orice temei, pentru a nu respinge ca detestabilă starea de suficienţă arogantă a specialiştilor în filologie, care rămân datori adevărului ştiinţific, dar şi banului public.

În ciuda semnalelor primite din partea autodidacţilor, uneori şi sub formă de petiţii,  domniile lor refuză în mod sistematic să ia în considerare evidenţe ca cele referitoare la existenţa zeităţilor Valak-Hilyah şi Dakşa atestate cu aproape 4000 de ani în urmă în Rig-Veda. Prea ne este specific tandemul etnonimic „valac-dac” pentru a ignora în continuare faptul că alături de zeitatea Valac-Hilyah se află la mare preţ în mitologia vedică zeul Dakşa considerat zeu creator, „strămoşul primordial al tuturor fiinţelor lumii”, cum găsim înscris la V. Kernbach.

Cu o aceeaşi nepăsare reprobabilă au trecut lingviştii, şi filologii noştrii în general, peste faptul că celebrul tandem „valac-dac” se regăseşte nu numai în universul mitic, ci şi între cuvintele de uz comun ale limbii sanscrite: „valaka” având înţelesul de procesiune, iar „dakşa” pe cel de sărbătoare a solstiţiului de iarnă. Atunci cand este adjectiv „dakşa” mai are şi înţelesul de capabil, de priceput. Există şi cuvântul „dikşa” care defineşte totalitatea pregătirilor pentru un act religios şi cu toate acestea sutele de cuvinte comune limbii române şi limbii sanscrite, printre care şi cele de mai sus, n-au făcut obiectul cuvenitelor cercetări, în ciuda faptului că, începând cu anul 1909 (sic), lucrări meritorii ale unor autodidacţi cu privire la acest fond româno-sanscrit au solicitat frecvent studierea şi includerea lui în istoria oficială a limbii române.

Pentru vechimea etnonimului Valac chiar şi numai în zona limbilor romanice s-a trecut şi se trece cu o aceeaşi neglijenţă condamnabilă peste faptul că Theodor Mommsen arată explicit în Istoria Romană (Vol I, pag. 35-36) că în Laţiu există munţii Volsgi şi că a existat o populaţie volscă şi inscripţii ale volscilor. Jalnic este faptul că nu se face nici-o referire la istoria Romei Antice a lui Neibuhr Berthold-Georg pe baza căreia diplomatul francez Félix Colson reafirmă că latinii au vorbit un dialect valahic.

Revenind la problema în sine a etnonimelor valac şi dac, definitoriu este faptul că alături de teonimele Valak-Hilyah şi Dakşa, cuvintele sanscrite de uz comun: „valaka, dakşa şi dikşa” au de asemenea semnificaţie sacră, ceea ce pune în evidenţă statutul sacru acordat vlahilor din Dacia, precum şi prestigioasa lor anterioritate în raport cu perioada apariţiei primelor scrieri vedice, cum este Rig-Veda datând din prima jumătate a mileniului doi înainte de Cristos.

Ca mărturie eternă a prestigiului de care au avut parte, vlahii au fost şi sunt înscrişi în toate Cărţile Sacre ale omenirii, iar Valahia, ca vatră sacră a omenirii, este simbolizată de cel mai înalt munte al lumii, considerat acoperişul ei, denumit Himalaia, care este un alt mod de a transcrie cuvântul Valah, ştiut fiind faptul că atât în limba sanscrită cât şi în limba română trecerea V→M este frecventă. Pe temeiul acestei transformări, V→M, Himalaia prespune la origine forma Hivalaia ca anagramă pentru Valahia. Venerând peste timp aceeaşi vatră primordială a religiilor, Eddele germanice denumesc prin substantivul propriu Himli, care este o altă variantă a cuvântului Himalaia, nu numai palatul ceresc construit pe muntele cu acelaşi nume, ci şi lumea regenerată care va fi condusă din acest palat. Nu mai puţin important este faptul că în limba franceză paradisul este asociat aceluiaşi spaţiu valahic denumit, însă, Pays de Cocagne, adică Ţara Kogaionului, cu menţiunea că în limba sanscrită cuvântul „gagana” înseamnă cer sau atmosferă. De aici şi concluzia că dincolo de orice speculaţie de tip ezoteric, memoria colectivă păstrează, prin memoria nemuritoare a cuvintelor, amintirea faptului că Valahia Dacică reprezenta Paradisul pentru toată omenirea de la Est la Vest şi că valaho-daci, numiţi şi pelasgi, erau consideraţi neam divin pentru fervoarea religioasă cu care şi-au asumat rolul de misionari civilizatori în numele Dumnezeului Dumnezeilor lumii. Această concluzie este confirmată şi de cercetările Institutului American pentru Drapelele Lumii pe baza cărora Whitney Smith a arătat în tratatul său de vexologie, din anul 1975, că sub semnul Dragonului Dacic s-a făcut istoria lumii din Persia până în Bretania timp de 2500 de ani. Or, aşa după cum am arătat în repetate rânduri, Dragonul Dacic este hieroglifă pentru numele lui Dumnezeu, care se citeşte la fel ca şi tetragrama sacră.  

Dar, aşa după cum rezultă şi din tabelul de mai jos, înrudirea mitică a teonimelor stabilită de mitologi este dublată de evidentele înrudiri lingvistice ale teonimelor, de unde şi reciproca conform căreia înrudirile lingvistice ale teonimelor presupun înrudiri ale conţinutului lor mitico-religios.

Valac-hilya    Βουρχο-λαχας    Varg-ulfr
Vălco-lac    Βουρ-βούλαχας      Gar-walf
Vărco-lac    Βουρ-δουλαχας    Brugo-lague
Vârco-lac     Βουρ-χαλαχας    Were-wulf
  Vrka-lanka      Βουρ-θαλαχας     Beer-wolf
Volco-dlac        Woer-ulf
Vluco-dlac                                              Woer-hoeg
Vuko-dlac                 Λύκο-υργος                Beo-wulf
Vur-volac             ˝Ηρακ-λης    
Vur-dalac                                              Wulp-hila
Wilko-lak                                Lup-ercus    vlăho-vnic
Fârku-ljak              Versi-pellis                   vrăho-vnic
Baba Hârca                               Herc-ules    vârho-vnic
Valac-Valac          Βουρχ-βούλαχας          Varg-walf
                                                     V A L A H – V A L A H       

Prin compararea teonimelor grupate pe cele trei tipuri de limbi rezultă că sintagma teonimică arhetipală este Valac-Valac, de la care pornind s-au format toate teonimele incluse în tabel, dar şi altele în care litera V a fost înlocuită prin litera M.

Dintre cele câteva exemple, care ilustrază în tabel şi trecerea de tip V→D, se remarcă variantele Vur-Volac şi Vur-Dalac, care indică faptul că arhetipalul cuvânt Valac a dobândit în timp şi forma Dalac sau Dlac, care a pierdut apoi litera „l” pentru a trece în forma Dac. De aici şi tandemul celor două etnonime echivalente Valac-Dac specific pentru locuitorii din Valahia Intracarpatică.     

Pentru vlahii din sudul Dunării cuvântul Vlac a urmat succesiunea de transformări Vlac→Dlac→Trac, iar pentru cei ajunşi în Mesopotamia cuvantul Dlac este citit în sens invers pentru a genera cuvântul Caldei numiţi şi Haldei în Cartea proorocului Daniel. Ei sunt cei care au răspuns împăratului în limba aramaică. Asociat rădăcinii teonimice „Dlac”, cuvântul „haldeu” există şi în limba română conservat numai în limbajul călugărilor daci, care după încreştinare continuă să-l atribuie uneori până astăzi preoţilor de mir.

Spre deosebire de plăsmuirile admise până acum fără probe, aceste explicări ale etnonimelor „valac” şi „dac” bazate pe atestări de mare prestigiu ne conferă nouă, celor care vieţuim de la Facerea Lumii pe pământul Daciei, statutul de entitate sacră etalon, atât pentru civilizaţiile din Orient, cât şi pentru cele din Occident, care împreună ne-au considerat în mod explicit Axis Mundi.

Poate că în spiritul acestei sacralităţi primordiale trebuie căutată şi originea reală a etnonimului „român” având în vedere că deducerea lui din „romanus” ar presupune un fapt istoric fără precedent în spaţiul cucerit de Imperiul Roman, cu atât mai greu de acceptat cu cât începând cu Maximus Thrax în anul 235 şi până la Focas (602-610) împăraţii au fost de origine illiro-tracă şi mereu în dezacord cu Senatul de la Roma. Dacă vom mai avea în vedere şi marea revoltă a vlaho-tracilor declanşată în anul 257 de Ingenuus, dar continuată pe ambele maluri ale Dunării de Regalian (258-268) din viţa lui Decebal, care ajunge conducătorul marelui regat independent dintre Corint şi Vistula, Moravia şi Nipru cu capitala la Sarmisegetuza, unde a şi bătut monedă proprie, nu mai rămâne nimic din presupusa tendinţă a vlaho-dacilor de a renunţa la propriul lor etnonim preamărit în toată lumea, pentru a-l adopta pe cel de „romanus”. Ca profesor de istorie natională, Mihail Kogălniceanu chiar a arătat în plină campanie latinistă că „romano-mania de la Romulus (753 î.Chr.) până la Romulus Augustulus (476 d.Chr.) în loc să susţină cauza românească atrage asupra noastră râsul străinilor”.

Pentru înţelegerea corectă a etonimului român, de o importanţă covârşitoare este faptul că în limitele fostului regat a lui Regalian, vlahii ca vorbitori ai limbii române, cu dialectele ei, au fost până la sfârşitul secolului XIX populaţia dominantă sub aspect demografic, economic, dar mai ale spiritual şi cu toate fracturile provocate de istoria ulterioară încă mai jalonează spaţiul fostului lor regat sub forma unor insule alcătuite din străvechi comuităţi compacte de români situate până la mari distanţe dincolo de graniţele actuale ale României.

Pe acest fundal istorico-geografic, total incompatibil cu asumarea la nivel de masă a lui „romanus”, atunci când Roma nici nu mai era o glorie, lingviştii ar trebui să reevalueze semnificaţia faptului că pentru etnonimul „român” au supravietuit şi forme rotacizate, nu numai în dialectul istro-român despre care se spune că ar fi rotacizat cuvintele de origine latină, ci chiar în limba albaneză care prin marea ei vechime a conservat în fondul traco-illir şi cuvântul „rrëmër”, sinonim pentru cuvântul „vlac” cu conotaţia sa de oier, iar astăzi de om de la oi şi fără şcoală. Or, referitor la formele rotacizate există un larg consens între lingvişti (Émile Benveniste, Origines de la formation des noms en indo-européen, Paris, 1962, p. 3-22) conform căruia tipul nominal în r/n este considerat cel mai arhaic vestigiu pentru străvechea flexiune indo-europeană. De aici şi concluzia, surprinzătoare doar la prima vedere, că etnonimul „român” provine, prin însăşi formele sale rotacizate „rrëmër” sau „rumăr”, din fondul prelatin asociat fiind celor mai arhaice flexiuni ale fondului indo-european. În consecinţă, originea cuvântului român nu mai poate fi explicată pe baza bănuitul „romanus” asociat distrugerii şi jefuirii timp de 165 de ani a cel mult o cincime din teritoriul Daciei, ci facând apel la cuvinte mult mai vechi atestate în fondul indo-european.

Pentru a ne îndrepta spre acest străvechi fond indo-european vom arăta că un foarte mare număr de autori antici (Homer, Herodot, Eniu, Amian, Quintilian, Plaut, Cato, Polibiu, Cicero, Ovidiu etc) şi unii autori din prima parte a evului mediu (Isidor de Sevilla, Papa Nicolae I, Suidas etc) ne-au considerat barbarofoni, adică vorbitori de limbă numită barbară, cu menţiunea că tot barbare erau considerate şi teritoriile din jumătatea sudică a continentului european alcătuind astăzi zona limbilor romanice.

Dar prin recuperarea denumirii de „barbare” pentru dialectele vorbite în zona numită azi a limbilor romanice, devin definitorii faptul că ritualul Fraţilor Arvali consacrat zeului Mars pentru rodnicia ogoarelor era numit Ambarvalia (vezi Dicţionarul de mitologie generală al lui Victor Kernbach), ceea ce arată că denumirea de „barbar” a fost la origini asociată unui concept liturgic (Ambarvalia = Ambarbaria), dar şi faptul că denumirea sacră de Arvali este desprinsă chiar din numele sacru al ritualului: Amb-Arvali-a. În mod similar numele de „rumăr” se regăseşte în cuvântul „B-arbar”, unde segmentul „arbar” a suferit trecerea B→M, adică „armar” rostit uneori în albaneză „rrëmër”, ca şi în istro-română „rumăr”, iar în daco-română „rumân” sau „român” prin trecerea lui r→n. Conform aceleaşi treceri r→n, în limba armână forma „armar” a luat forma „armân”.

Foarte uşor se poate constata, însă, că cele două variante „Ambarvalia” şi „Barbar” provin şi ele de la aceeaşi sintagmă teonimică arhetipală Valac-Valac atunci când este abreviată Val-Val, de unde şi Bar-Val din Ambarvalia, dar şi Bar-Bar pentru sonorizarea ambilor termeni ai sintagmei. Ca o altă dovadă că această explicare a cuvântului „Arvali” care porneşte de la sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac şi implicit de la fundamentele sacre ale etosului românesc este corectă, s-a păstrat în cântecele Fraţilor Arvali, prin uz religios antic, cuvântul românesc „berbece” (berbecez în loc de verveces), dar şi cuvântul românesc „descântec” (descindentes devenit ulterior carmen dicentes).

Tot pe seama abrevierii Val-Val devenită Var-Dal, prin trecerea V→D ilustrată în tabel, se explică originea sacră a străvechiului cuvânt dacic Vardal, devenit Ardal sau Ardeal prin pierderea (afereza) lui V iniţial.

Pentru moment renunţăm la celelalte conexiuni care toate pun în valoare importanţa imensă a sintagmei teonimice arhetipale Valac-Valac, pentru a sublinia, încă odată, că pe seama ei au apărut în diferite zone etnonimele „Valac, Trac, Dac, Rumân” perfect interşanjabile prin una şi aceeaşi origine sacră şi că limba română ca limbă Bar-Bară vorbită de purtătorii acestor etnonime este limbă liturgică, dar şi matricea reală a tuturor limbilor romanice. Dacă vom mai constata că Svenska se mai poate scrie (s)Velska, că Vlah se mai poate scrie Helv sau Horv, iar Vlas se mai poate scrie Welsh, dar şi Slav atunci vom înţelege că existenţa vlahilor cu limba română vorbită de ei este mult mai mare, aşa cum au încercat să ne arate înaintaşii, care stăpâni pe ştiinţa originilor, au transformat oronimul Himalaia (Hivalaia = Valahia) sau oronimul mitic Himli în simboluri ale Valahiei.

                                                                                                                                                                               George Liviu TELEOACĂ

 

ÎNCHEIEM SUITA NOASTRĂ DE ARTICOLE CU DESCRIEREA UNEI TRADIŢII DEDICATĂ CHIAR ACESTOR ZILE

                                                                 

                           
OBICEIURI DE SFINTELE SĂRBĂTORI
                                                               “Adormirea Maicii Domnului”


“Păstrarea tradiţiei” este una dintre caracteristicile poporului român.
 Primite ca moştenire de la strămoşi, fără însă a li se cunoaşte data exactă sau  împrejurările în care au apărut, tradiţia, obiceiurile, multe la număr, unele cunoscute doar pe plan local, de unde şi zicala: “câte bordeie, atâtea obiceie”, sunt respectate adesea cu sfinţenie.
    Voi povesti unul dintre obiceiurile locului, aşa cum l-am pomenit de când mă ştiu pe lume, la care, cu ajutorul Lui Dumnezeu am participat, trup şi suflet, şi anul acesta, 2009, în comuna mea natală Mârşani, judeţul Dolj. Este vorba de Marele Praznic al “Adormirii Maicii Domnului”, sărbătoare cunoscută şi sub denumirea de “Sfânta Maria Mare”. După cum se ştie, această sărbătoare are loc în fiecare an, la aceeaşi dată de 15 august.
    Cu mic, cu mare, locuitorii comunei cu toţii de religie ortodoxă, au fost cuprinşi de febra pregătirilor pentru a slăvi cum se cuvine, după datină, “Sântă-Măria” (aşa i se spune prin părţile locului).
    După tradiţie, în acestă zi la mare cinste se află rodul viţei de vie: “de Sântă-Mărie se împart struguri”. Astfel, pe lângă feluritele bucate ce sunt puse pe colaci, cea mai mare importanţă o au strugurii. Struguri pe alese.
   
    Forfota începe în sat din revărsatul zorilor, când femeile iau drumul cimitirului, să-şi tămâie morţii, aşa cum e obiceiul în zilele de duminică sau în zilele de Mari Sărbători de peste an. Indiferent cu ce ocazie, tămâiatul se face până în răsăritul soarelui.
    După ce vin de la tămâiat, femeile încep să-şi rostuiască, după datină, colacii care urmează să fie împărţiţi la membrii familiei şi prin vecini, pentru sufletele morţilor. Astfel, în fiecare casă, pe mese trosnesc lumânările aprinse pe colacii încărcaţi cu bucate şi, bineânţeles cu struguri.   
După ce termină de împărţit colacii, femeile iau drumul Bisericii. Însă nu oricum, ci ducând bucate cu care să iasă în întâmpinarea Domnului, “Ale Tale, dintru Ale Tale”. Din fiecare casă se duce cineva la Biserică. Acolo are loc adevărata Sărbătorire a Sfintei Marii, obicei moştenit din moşi-strămoşi, mărturie a păstrării Bunei-Credinţe în Dumnezeu şi Soborul Ceresc.
    Pregătirile pentru mers la Biserică în această Mare Sărbătoare sunt speciale: colivă, liturghii, năprojnie, mulţi colaci, vin sau ţuică, multe şi felurite bucate gătite cu grijă şi dragoste ca să iasă dintre cele mai gustoase şi struguri dintre cei mai frumoşi. O femeie, mai ales una mai în etate, abia poate să transporte toate acestea: panerul într-o mână, iar legătura cu colaci într-o mână. Astfel, dimineaţa şi pe la prânz, pe drumul Bisericii are loc un du-te, vino de maşini sau căruţe. De altfel, se descurcă fiecare cum poate. Unele femei se folosesc de  roabe sau de cărucioare.
    Femeile îşi întind feţele de mese în curtea Bisericii, direct pe pământ sau, mai nou, pe mesele de puţin timp construite. Îşi rânduiesc cu grijă şi  smerenie toate cele aduse de acasă şi apoi stau şi ele alături, aşteptându-l pe preot să vină să facă sfinţirea. Pe feţele lor se vede liniştea, împăcarea sufletească, mulţumirea că şi anul acesta, au avut cu ce să iasă înaintea Domnului, aşa cum este datina.  
După săvârşirea Sfântei Liturghii şi citirea pomelnicelor, preotul iese în curtea Bisericii şi sfinţeşte cu cădelniţa din belşug fumegândă şi răspânditoare de miros de tămâie, de la un capăt la altul, cu răbdare şi respect, toate bucatele, în timp ce femeile îşi fac semnul crucii, smerite. Sclipesc în soare strugurii cu boabele lor ca nişte pietre preţioase de toate culorile! O frumuseţe!...
După ce bucatele sunt sfinţite, femeile se aşează alături, şi împăcate în suflet mănâncă ba din una, ba din alta, ca la un adevărat Praznic. Totodată îşi împărţesc una alteia câte ceva, spunând bogdaproste.
Apoi îşi împachetează totul şi pornesc către case, unde sunt aşteptate cu nerăbdare de cei din familie, pentru a pune masa cu toţii, gustul mâncării fiind deosebit de bun, fiindcă a fost sfinţit.


                                                                                                                                               IOANA  STUPARU


                    
      

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971