Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
SPERANŢA E ÎN TINERI? Liviu ANTONESEI
ALARMĂ - CINE VA HRĂNI ROMÂNIA ? - Gheorghe MANEA
ALARMĂ - CINE VA HRĂNI ROMÂNIA ? - Gheorghe MANEA-continuare I
ALARMĂ - CINE VA HRĂNI ROMÂNIA ? - Gheorghe MANEA-continuare II
ADDENDA LA STUDIUL DE MAI SUS
MIŞCAREA PENTRU PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC
ZIUA NAŢIONALĂ A LIMBII ROMÂNE
NOTĂ EXPLICATIVĂ
EXPUNERE DE MOTIVE
AVIZUL CONSILIULUI LEGISLATIV
PROIECT DE LEGE
ECOURI DIN ŢARĂ
ROMÂNIA, EUROREGIUNEA ŞI ACEASTĂ ZONĂ A OMENIRII
CORNELIU LEU LA 77 DE ANI
CENTENAR CONSTANTIN NOICA
CENTENAR CONSTANTIN NOICA - continuare I
CENTENAR CONSTANTIN NOICA - continuare II
GEORGE ANCA ŞI ÎMPĂTIMIREA LUI LITERARĂ PENTRU FILOSOFIE
SCRIITORI ROMÂNI DIN STRĂINĂTATE - GRUPAJ REALIZAT DE GEORGE ROCA
DIALOG CU LUCIAN HETCO - OCTAVIAN CURPAŞ
BRENDUL MULT DORIT - CORNELIU LEU
POEZIA LUI TRAIANUS - Adrian BOTEZ
ACTIVISMUL SOCIAL ESTE O CRIMĂ? - Ghenadie BREGA
INTERVIU CU DR. GHEORGHE DRĂGAN - George ROCA
AUTOR NECUNOSCUT
Curat folclor, fără să ştim cine-i culegătorul
STUDIU CULES IN ETER - DANIEL DRĂGAN
SPICUIRI DE Dan Ghelase
MIGDALE DULCI- AMARE” DIN REVISTA ACOLADA
DAN GHELASE
PAGINA A CINCEA
 
Într-un fel sau altul, despre viaţa literară a scriitorilor români din străinătate

 Lucreţia BERZINTU

INTERVIU CU SCRIITORUL

 ALEXANDRU MIRODAN

 

 

Am avut deosebita plăcere să-l întâlnesc pe scriitorul special Al. Mirodan la redacţia revistei „Minimum” din Tel Aviv, moment emoţionant pentru mine, aflându-mă faţă în faţă cu un mare scriitor, care, s-a dovedit  primitor şi foarte modest; Modestie  ce-mi aminteşte de spusele lui Tudor Arghezi : „Toţi oamenii de mare calitate din istoria lumii au fost oameni modeşti”. M-am simţit onorată că, la rugămintea mea, a acceptat sa-mi acorde un interviu. A precizat însă, că, de regulă, nu-i place să acorde interviuri. 


Lucreţia BERZINTU: Domnule Mirodan, ştiu că timpul dumneavoastră este foarte preţios, aşa că mă rezum doar la o parte din mulţimea întrebărilor pe care doresc să vi le pun. Mai întâi, vă rog să ne relataţi cum a apărut „Minimum”.

Al. MIRODAN: Parafrazând o replică din piesa mea „Şeful sectorului suflete”, vă spun că „Minimum” este o răzbunare. În primii ani de la venirea mea în Israel, colaboram săptămânal la „Revista mea”, condusă de Adrian Zahareanu, publicând primele capitole din „Dicţionarul neconvenţional...”. La un moment dat, pe la mijlocul anilor `80, Zahareanu a vândut revista unui anume Himmelfarb, directorul trustului de ziare în limbi străine (română, maghiară, germană ş.a.) ce aparţinea Partidului Muncii. Omul care, trebuie precizat, nu ştia româneşte (era polonez de felul lui), tăia şi spânzura printre gazetari. „Trustul” devenise un adevărat monopol în domeniu: cine se certa cu Himmelfarb era un om mort.

Unde să te duci dacă te dădea afară? Ziarele de vis-a-vis nu existau. Eu eram, cum se zice, colaborator extern. Foloseam paginile ce-mi fuseseră rezervate pentru „Dicţionar...” ca să abordez, la rubrica „Poşta Dicţionarului”, fel de fel de probleme care afectau viaţa scriitoricească. Într-o zi, enervat de obiceiul unora, ce se voiau a fi Mecena, de a acorda premii literare practic fictive (o seară solemnă, cu donatorul sau donatoarea la prezidiu, o diplomă impresionantă şi un plic conţinând exact cât avea nevoie fericitul laureat pentru a lua un taxi şi a invita la o bere, după şedinţă, câţiva amici), pe care le numisem premii-bacşiş, am lansat, împreună cu umoristul I. Schechter, o anchetă pe această temă în rândul confraţilor. Am primit o mulţime de răspunsuri, oamenii erau bucuroşi că pot să-şi verse năduful. Pe urmă, am dat rezultatele anchetei la tipar. Cineva din micul establishment cultural-social de la faţa locului prinsese de veste şi, repezindu-se la Himmelfarb, mă pârî. Temutul patron i-a cerut lui Iosif Petran (care devenise, între timp, redactor-şef la „Revista mea”, în locul lui Zahareanu) să oprească materialul.

Cum spuneam mai înainte, cuvântul lui Himmelfarb era lege, nimeni dintre redactorii de la „Trust” nu îndrăznea să crâcnească. Există ceauşeşti şi în lumea democrată. În plus, el a spus subordonaţilor să mă cheme la dânsul, ca să-mi explice care este linia trustului în materie de viaţă literară. Nu m-am dus, deşi prietenii mei din redacţia respectivă mă conjurau să nu-l refuz. „Te distrugi”. Atunci am hotărât să scot ”Minimum”. Era un risc calculat. Dacă merge primul număr, îmi spuneam, o să-l scot, din încasări, şi pe al doilea. Apoi, numărul trei şi aşa mai departe. Înseamnă că voi fi reuşit să-mi îndeplinesc un vis vechi, din tinereţe, acela de a scoate şi eu o revistă şi, cu prilejul acesta, să public ancheta interzisă. La urma urmei, istoria presei cunoaşte mii de tipărituri care s-au oprit la numărul 1. Iar unele din acestea, precum mica revistă de picto-poezie a lui Ilarie Voronca şi Victor Brauner, au rămas în amintire.

Îmi amintesc că în zilele acelea fusesem la masă, într-o seară, la Sebastian Costin, în apartamentul lui din Bat Yam, pe malul mării. Erau, alături de el şi de soţia sa, Jeny, câţiva de la trust: Iosif Petran, Sadi Rudeanu, poate şi alţii, precum şi Matty, caricaturistul, venit pentru o lună de zile din România. Când am intrat în casă, toată lumea mă privea cu mutre de înmormântare, auzind că vreau să scot „Minimum”.

Himmelfarb nu suporta niciun fel de concurenţă, nici măcar un lunar care, în principiu, n-avea de ce să-l deranjeze. Iosif Petran avea umoarea neagră. ”Ţi-ai făcut harakiri”, a mormăit el, după primul pahar de vin. Câteva zile mai târziu, „Minimum” se afla la chioşcuri. S-au vândut vreo mie de exemplare, am primit câteva zeci de abonamente din Israel, apoi şi din străinătate, ne-am ales şi cu şapte-opt reclame. Drept urmare, am mers mai departe, scoţând numărul doi, după aceea numărul trei. A fost, de fapt, şi pentru mine, dar şi pentru colegii din jur, o victorie asupra fricii. Lumea înţelesese că Bagdadul numit Himmelfarb nu este inexpugnabil şi că, la o adică, statuile dictatorilor pot fi doborâte la pământ.

Lucreţia BERZINTU: Sunteţi un produs al literaturii române. V-aţi găsit locul în interiorul acesteia? Care este poziţia dumneavoastră, ca scriitor?

Al. MIRODAN: Eu mi-am găsit locul. Acesta se află printre scriitorii generaţiei mele. Rămâne de văzut însă dacă nu se vor găsi unii care, făcând control în marea sală a literaturii române de azi, să nu-mi ceară să mă ridic de pe scaun, pe motiv că nu am bilet.

Lucreţia BERZINTU: Aţi avut probleme cu cenzura?

Al. MIRODAN: Am avut. Era să zic, bineînţeles că am avut. Prezenţa cenzurii era un numitor comun în viaţa literară a timpului. Întrebarea, din acest motiv, mi se pare ciudată: e ca şi cum m-ar întreba cineva dacă, pe vremea aceea, trebuia să cumpăr bilet când mă urcam în tramvai... Cu atât mai mult cu cât dramaturgia avea parte de un regim mult mai sever decât poezia sau proza. Teama de cuvintele rostite pe scenă, în faţa a cinci sute sau o mie de spectatori în carne şi oase, era mai mare, ba chiar incomparabil mai mare decât frica de contactul nevăzut dintre cititor şi carte, în fotoliu, la domiciliu. Şi mai de temut era efectul cuvintelor rostite la radio sau televiziune.

Îmi amintesc că prin 1957-1958 s-a transmis, la emisiunea „Teatru la microfon”, o adaptare după „Ziariştii”, piesa mea de debut. Piesa trecuse de toate hopurile şi se juca la studioul Teatrului Naţional din Piaţa Amzei. Avusese parte şi de câteva cronici bune, inclusiv în „Scânteia”. Totul părea în ordine. Nu era. Directorul Radidifuziunii din acea vreme, ziaristul H. Dona, a tăiat, fără să-mi ceară încuviinţarea, câteva replici socotite mai îndrăzneţe... şi mai riscante. Uimit şi revoltat, l-am întrebat în biroul său de la Radio: „Bine, domnule, de ce aţi tăiat replicile astea? Piesa se joacă la Naţional; e un spectacol chiar şi astă-seară!” – „La Radio e altceva”, mi-a răspuns el.

Lucreţia BERZINTU: Ce vă caracterizează?

Al. MIRODAN: Teama de frică.

Lucreţia BERZINTU: Aveţi conflicte interioare?

Al. MIRODAN: Bineânţeles, sunt un om normal. Dac-aţi auzi cum mă cert cu mine însumi: ca-n piaţă!

Lucreţia BERZINTU: Ce vă place cel mai mult ca scriitor?

Al. MIRODAN: Să aud că cele scrise de mine au plăcut cititorilor.

Lucreţia BERZINTU: Cum vedeţi creaţia literară de expresie română în spaţiul israelian, în viitorul generaţiilor?

Al. MIRODAN: Când am venit în Israel, la sfârşitul lui 1977, mi s-a spus: literatura de aici, pe româneşte, n-are niciun viitor. Majoritatea celor ce citesc ziarele şi cărţile noastre sunt oameni de 60, 70, 80 de ani şi se duc unul după altul. Copiii vorbesc şi citesc ebraica, nu-i mai interesează scrisul nostru. Astăzi, în anul 2003, dacă te duci la chioşcuri, vezi două cotidiene, vreo patru săptămânale, plus un lunar, ”Minimum”. Mai există vreo şapte sau opt tipărituri care apar în diferite oraşe. Pe de altă parte, eu mă trezesc în fiecare zi cu două cărţi noi, apărute în Israel sau aiurea şi scrise de-un autor de la noi, pe româneşte: poezie, proză, culegere de cronici sau articole, memorialistică, din ce în ce mai multă memorialistică.

Vedeţi etajera cu cărţi din spatele dumneavoastră: e plină cu volume noi care aşteaptă să fie recenzate în „Minimum”. Din păcate, nu mai putem face faţă, astfel încât cărţile acestea trebuie să aştepte luni de zile la „coadă”. Şi totuşi, dacă mă întreabă cineva cum văd viitorul scrisului pe româneşte în Israel, sunt îndemnat să-i vorbesc aşa cum mi s-a vorbit şi mie acum mai bine de douăzeci de ani: majoritatea cititorilor de la Ierusalim sau Tel Aviv sunt bătrâni, au 70-80 de ani sau chiar 90 de ani şi se duc unul după altul, copiii şi nepoţii lor etc. etc. Dar mă abţin de la asemenea pronosticuri. Am greşit de-atâtea ori încercând să-nţeleg trecutul, încât nu vreau să risc nimic făcând previziuni.

Lucreţia BERZINTU: Criticul literar Cornel Moraru menţionează în „Dicţionarul Scriitorilor Români”, vol. III, că aţi „parcurs un traseu asemănător cu al altor scriitori de primă mărime din literatura română: M. Sebastian, B. Fundoianu, F. Aderca”. Constantin Ciopraga afirmă că logica lui B. Fundoianu e mai aproape de cea a lui Andre Gide. „Personalitatea lui Gide - ni se spune - stă în fericirea lui interioară” (Dacia literară, 32/99). Andre Gide îi spusese lui Ilya Ehrenburg că „Omul nu se poate simţi fericit dacă vede în jurul său suferinţă” şi „că religia este duşmanul cel mai înverşunat al omenirii”. Ar rezulta că şi logica dumneavoastră se apropie de cea a lui Andre Gide?

Al. MIRODAN: Cu prima parte din cele spuse de Gide sunt, fireşte, de acord. Cu condiţia de a defini precis noţiunile, o condiţie de care ne lovim în mai toate împrejurările: ce înţelegi dumneata prin om, ce înţeleg alţii... Omul, aşa cum îl gândeşti dumneata, nu poate fi fericit dacă vede nefericire în jurul său. Dar pentru alţi oameni (eventual între ghilimele) fericirea constă tocmai în suferinţa altora. Saddam (ca să nu o luăm de la Sade) se bucura nespus privind, în timp ce trăgea dintr-o havană, cum sunt torturaţi prizonierii din Iraq. Iar numiţii terorişti sinucigaşi juisează de-a dreptul când se năpustesc într-o cafenea plină de lume, apăsând pe butonul care declanşează explozia bombei.

În ceea ce priveşte ideea lui Gide despre religie, aici lucrurile sunt mai complicate, desigur, însă dacă ţii seama de uraganul dezlănţuit de islamişti la acest început de mileniu, trebuie să admiţi, măcar cu jumătate de gură, că observaţia merită a fi introdusă în computerul nostru.

Lucreţia BERZINTU: Care este deosebirea dintre un scriitor şi un grafoman?

Al. MIRODAN: Cred că, aşa cum am mai spus-o cândva, cel mai bun răspuns la această întrebare l-a dat, prin anii `30, Thomas Mann: „Scriitorul este un om care scrie mai greu decât alţii.”

Lucreţia BERZINTU: Care scriitor, din literatura universală, vă atrage mai mult?

Al. MIRODAN: Stendhal, Hamingway, iar din literatura română, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian.

Lucreţia BERZINTU: Pentru că sunteţi „un dramaturg de cea mai înaltă clasă”, vorba lui Radu Beligan, vă întreb: ce părere aveţi despre ideea de a se reconstrui, după planurie originale, grădina „Pomul verde” la Iaşi, unde a fost înfiinţat (1876) primul teatru evreisc din lume şi unde au avut loc creaţiile lui A. Goldfaden? Eu visez la realizarea acestei idei de foarte mult timp! Poate de vreo douăzeci de ani.

Al. MIRODAN: De acord. Vă rog să mă primiţi şi pe mine în visul Dumneavoastră.

Lucreţia BERZINTU: Pentru că la Iaşi a existat o cultură evreiască autentică, pentru că la Iaşi poetul sionist Naftali Herz Imber (1856 - 1909) a scris Hatikva (Speranţa) în 1878, devenind mai târziu Imnul Israelului, mi-aş dori tare mult o înfrăţire a Tel Aviv-ului israelian cu Iaşul românesc. Având în vedre spiritualitatea existentă în cele două oraşe, ce părere aveţi?

Al. MIRODAN: Acelaşi răspuns ca la întrebarea dinainte.

Lucreţia BERZINTU: Ce aţi vrea să transmiteţi cititorilor?

Al. MIRODAN: Angajamentul meu solemn de a mă strădui să nu-i plictisesc niciodată.

 

 Octavian CURPAŞ

DIALOG CU LUCIAN HETCO,
POET ŞI ESEIST ROMÂN
DIN GERMANIA
 
EDITOR ŞI REDACTOR ŞEF AL REVISTEI AGERO

 

 


 
Octavian CURPAŞ: Unde v-aţi petrecut copilăria şi care este cea mai frumoasă amintire pe care o păstraţi din acea vreme?
 
Lucian HETCO: Copilăria am petrecut-o la Oradea, unde m-am şi născut în august, 1963. Acolo am locuit împreună cu părinţii mei până în 1981, când am plecat, mai întâi, la armată, apoi la facultate şi unde, după cum veţi vedea, nu m-am mai întors decât ca turist. Toate amintirile mele sunt frumoase...
 
O.C.: Vorbiţi-ne despre părinţii dvs.
 
Lucian HETCO: Tatăl meu, Virgil Hetco, a fost avocat interbelic, a avut propriul barou, a luptat pe frontul de est ca ofiţer şi căpitan de baterie, iar după război a lucrat la Banca Naţională din Oradea, ca inspector. Mama, Maria, născută Bălaj, a fost educatoare şi directoare de grădiniţe de copii, absolventă cu Magna cum laude a Liceului Pedagogic din Beiuş. Bunicul meu dinspre tată, teologul şi protopopul greco-catolic dr.Valeriu Hetco, a semnat în 1918 Actul Unirii cu Ţara pentru plasa Beiuş. Familia Hetco este o veche familie de intelectuali ardeleni, preoţi, profesori, literaţi şi jurişti.
 
O.C.: Mai aveţi fraţi şi surori şi dacă da, unde se află?
 
Lucian HETCO: Mai am un frate vitreg, din prima căsătorie a tatălui meu, care locuieşte în acelaşi oraş cu mine, în Germania, la Goeppingen.
 
O.C.: Ce studii aţi făcut, când şi unde?
 
Lucian HETCO: Am terminat Colegiul Naţional Emanuil Gojdu, în 1981, iar după un an de armată, la termen redus, în Galaţi, am absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din Timişoara, în 1986.
 
O.C.: Care au fost principalele dvs. locuri de muncă, după absolvirea facultăţii?
 
Lucian HETCO: Am fost economist şi contabil şef la I.A.S. Şag, în preajma Timişoarei, între 1986 şi 1990, iar înainte de emigraţie, am lucrat ca  economist principal la Trustul de Construcţii Industriale din Timişoara.
 
O.C.: Cum şi când aţi ajuns în Germania?
 
Lucian HETCO: Am ajuns în 1990, legal, prin căsătoria mea cu un etnic german, soţia mea, Renate.
 
OC: Cât de simplu sau cât de complicat a fost să vă adaptaţi la cultura de aici?
 
Lucian HETCO: Orice adaptare la o nouă cultură este o provocare. Ea cere ani de zile de muncă susţinută, ca să nu-i spun efort,   mai ales că nu a fost uşor să trec de la mentalitatea noastră balcanică şi romanică în acelaşi timp,  la cea germană, care presupune alte valori şi pune înaintea oricăror alte deziderate, disciplina, perseverenţa şi calitatea. Cum însă am  fost întotdeuana un om corect şi disciplinat, mi-a fost mai uşor, decât altor  etnici români, care au ajuns în Germania şi au avut senzaţia de victime, ori de neînţelegere din partea localnicilor. Oricum am drege lucrurile, uşor n-a fost şi basta.
 
O.C.: Unde lucraţi în prezent?
 
Lucian HETCO: Sunt angajat de aproape 20 de ani, la Trustul german TELEKOM. Sunt şef de proiecte în domeniul informatic, cu atribuţii manageriale. Lucrez mult, dar îmi place ceea ce fac şi mă motivează continuu.
 
O.C.: Aveţi copii? Ce vârstă au? Ce vă doriţi pentru ei?
 
Lucian HETCO: Am doi băieţi din prima mea căsătorie, Bruno, născut în România, actualmente major, în vârstă de 22 de ani, şi cel mic, Patrick, de 12 ani, la colegiu.
 
O.C.: De unde pasiunea dvs. pentru scris?
 
Lucian HETCO: Din familie, de la mama mea. Aceasta o spun cu siguranţă, fiindcă tatăl meu a fost un matematician şi jurist remarcabil.  Aşadar, descendenţa paternă am moştenit-o doar pe linia informaticii, după cum vedeţi… câte una bună din fiecare parte. Ambiţia, dacă vreti, de a scrie bine, deci nu oricum, este tot o caracteristică pe care am preluat-o de la mama mea, dânsa fiind un reputat analist pe teme teologice şi autoare a unor recenzii pentru diverşi scriitori din sânul bisericii, precum şi a altor diverse comentarii, referitoare la momentele importante ale prezentului.
 
O.C.: Sunteţi un autor prolific. Aţi scris poezie ("Oglinda cu suflet", "Dreptul la culpă"), dar şi eseuri, interviuri, articole de istorie, sociologie şi pe teme comunitare româneşti ("Sufletul românesc sau Zidul din capete", "Românul planetar"). Între acestea se detaşează "Blestemul lui Brancuşi - Poeţi români în diasporă". Când, unde şi de ce a fost o premieră acest volum?
 
Lucian HETCO: Am scris mai multe cărţi, într-adevăr. După parerea mea, fără să voiesc a vă contrazice, cea mai bună carte a mea este volumul de poeme, Dreptul la culpă (2004), urmată de recenta apariţie, la editura Carpatia Press, Românul planetar. Blestemul lui Brancuşi este o antologie a poeţilor români din străinătate, ediţie pe care am îngrijit-o şi a cărei apariţie a facilitat-o prietenul Ion Drăguşanul, din Suceava, pentru care am o mare admiraţie, ca autor, om de caracter şi jurnalist de excepţie. Premiera a fost la Suceava, în 2004, la Festivalul Labiş, unde am cunoscut-o şi pe sora poetului, cu care am vizitat Casa Memorială Labiş. Iată, aşadar, o amintire cu o deosebită vibraţie spirituală şi emoţională.
 
O.C.: Numiţi-ne câteva dintre publicaţiile din ţară şi din străinătate în  care aţi apărut cu eseuri, interviuri şi studii comunitare şi istorice si diverse articole pe teme ecomomice, sociale, analize şi comentarii.
 
Lucian HETCO: Sincer să vă spun, am apărut în nenumărate publicatii, este greu să vă ofer o listă întreagă. În principal, am apărut în revistele de cultură din ţară: la Hunedoara, la Focşani, Bucureşti, Galaţi, Cluj, Brăila, Oradea, Suceava, Iaşi, Râmnicu-Vâlcea, Târgovişte ş.a.m.d. Am fost inserat în toate marile antologii ale prezentului, editate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu, prezidată, pâna în octombrie anul trecut, de regretatul dr. Artur Silvestri, în diferite cărţi: Modele pentru urmaşi, Mărturii tulburătoare,  etc.
 
O.C.: Pentru că tot am vorbit de publicaţii, vă rugăm să ne prezentaţi revista “Agero”, prima prezenţă românească pe Internet, din Germania. Când şi cum a apărut, care a fost rolul dvs. şi cine sunt cei cu care colaboraţi?
 
Lucian HETCO: Revista Agero este creaţia mea de-a lungul anilor şi a peste 600 de corespondenţi valoroşi, printre care vă număraţi şi dvs. Revista Agero s-a născut acum 9 ani, prima în Germania, ca simplă pagina informaţională, care a selectat după criterii valorice, cele mai bune materiale. Colegii mei de breaslă, de odinioară, au dat bir cu fugiţii, aşa ca am continuat să o fac singur. Am demarat-o, mai întâi, ca parte informaţională a cenaclului Agero, pe care l-am condus ani la rând, precum şi ca expresie calitativă, pe internet, a comitetului de cultură, de pe vremuri, al Asociaţiei Deutsch-Rumänischer Verein, E.V. din Stuttgart, comitet cultural pe care tot eu l-am organizat şi condus. Cu timpul, revista s-a dezvoltat ca autentic brand cultural, cu o foarte bună percepţie naţională şi internaţională. Redacţia este actualmente completă şi este formată dintr-un colectiv internaţional de prestigiu, cum s-ar spune în Banat, “tot unul şi unul”: George Roca, scriitor, Australia, Melania Cuc, romancier, România, Diana Popescu, jurnalist, poet, România, şi Cezarina Adamescu, jurnalist şi poetă, România.
 
O.C.: Ne puteţi spune cu aproximaţie, câţi cititori are revista “Agero”?
 
Lucian HETCO: Revista Agero are cel puţin 10 mii de cititori pe zi, dar, în zilele bune, trecem de 12 mii de accesări. Ca un fapt interesant, cifrele oscilează, în funcţie de zile, weekend-uri, concediu, timp liber. Cu 10 mii de accesări zilnice suntem la nivelul unui cotidian românesc de anvergură, ceea ce am şi dorit. Ne putem permite să afişăm articole din stocul nostru de materiale, câte 25 pe săptămână, deci o mie pe an, însoţite de cea mai buna fotografie posibilă.
 
O.C.: Cum îşi dau întâlnire românii de pretutindeni în paginile acestei publicaţii?
 
Lucian HETCO: Redacţia Agero adună şi selectează cele mai bune materiale, pe teme istorice, jurnalistică, reportaje, istorie, filozofie, artă, cultură, eseistică, simeze, comentarii, analize, poezie. Cele mai bune articole sunt corectate şi vizate de către redacţie şi prezentate mie, ca redactor şef. Eu aleg, în final, apariţiile şi coordonez toată activitatea redacţională a unui colectiv de excepţie.
 
O.C.: În 2006, la Oradea, v-a fost acordată festiv, Medalia „Emanuil Gojdu”, pentru susţinerea cauzei Gojdu şi a recuperării Patrimoniului Fundaţiei Gojdu pentru români. Ce rol a jucat revista “Agero” în acest context?
 
Lucian HETCO: Revista Agero prin persoana mea şi a redacţiei a promovat la momentul respectiv orice informaţie şi orice articol prestigios despre moştenirea Gojdu. Nimic mai simplu, la o adică, fiind român, şi fost elev al Colegiului Naţional Gojdu din Oradea, a fost pentru mine o datorie să mă ocup de aceasta problemă de drept şi de suflet în acelaşi timp, pe care am susţinut-o aşa cum era nevoie. Cred eu, s-ar fi putut face mai mult.
 
O.C.: Ce aţi dori să ne spuneţi despre Asociaţia germano-română „Deutsch-Rumänischer Verein e.v.” denumită „Agero"  din Stuttgart, despre cenaclurile literare şi serile de istorie de aici? Cât de implicat a fost şi este Lucian Hetco şi în ce constă contribuţia sa la înfiinţarea acestei societăţi?
 
Lucian HETCO: Asociaţia a preluat un nume (Agero) care l-am propus eu în anul 2000. Personal mă leagă de această asociaţie o serie de amintiri plăcute, mai ales pentru unii membri ai asociaţiei, aşa cum menţionaţi şi dvs. De pildă, serile de cultură, cenacluri, alte manifestări, sunt amintiri dragi. Dar, actualmente, am hotărât sa mă retrag din asociaţie din motive personale, pe care nu am să le comentez aici. Toate la vremea lor!
 
O.C.: Ce funcţii aţi deţinut în cadrul asociaţiei şi între ce ani? În ce constă în prezent, activitatea dvs., aici?
 
Lucian HETCO: Ani de zile am fost ba vice-preşedinte, ba responsabil cu resortul de cultură, permanent cu cel de internet. Funcţiile sunt ceva pentru afişat pe perete. Nu m-au interesat funcţiile, aşa că i-am lăsat pe unii să dea cu capul în zid, să-şi rezolve orgoliile, ori probleme de victimizare, însă pe alţii i-am susţinut. O funcţie într-o asociaţie nu este nimic deosebit, este vorba de doar de efortul comunitar, acolo este unitatea de măsură. Nu funcţia face şi drege lucrurile, ci oamenii pe care poţi să-i mobilizezi. Dar după cum vă spuneam mai sus, retrăgându-mă din asociaţie, am continuat activitatea de editor şi redactor şef pe domeniul
http://www.agero-stuttgart.de  care îmi aparţine ca pagina personală şi care este corespunzător înregistrat ca proprietatea mea. În consecinţă, activitatea mea pentru asociaţia Deutsch-Rumänischer Verein e.V. a luat sfârşit în acest an, cu toate consecinţele de rigoare. Şi cum nimeni nu e bătut în cuie pe un scaun sau  o poziţie, am predat o ştafeta, sunt curios cine o va prelua.
 
O.C.: Vorbiţi-ne despre Premiile şi Diploma de Excelenţă pe care le-aţi obţinut de-a lungul anilor. Ce realizări v-au fost recunoscute prin decernarea acestor distincţii?
 
Lucian HETCO: Diploma de excelenţă a Patrimoniului Românesc dar şi  duzina de premii cu care am fost onorat de-a lungul anilor, sunt pentru mine o expresie a recunoaşterii publice. Dar aici nu e vorba de tăbliţele de pe perete, fiindcă expresia de fond a muncii mele, sunt miile de scrisori de recunoştinţă pentru promovarea culturii româneşti pe toate meridianele, gratuit şi cu idealism, pe care le-am primit de-a lungul anilor. Un premiu mai mare decât o scrisoare de mulţumire, adresată mie, sau redacţiei mele, nu există, vă asigur. Sigur, că pentru toate premiile şi diplomele de excelenţă cu care unii au încercat să mă răsfeţe, alţii să-şi exprime admiraţia, ori invidia, după caz, pornesc de la faptul că sunt o persoana publică, care polarizează. Sunt obişnuit să mi se poarte sâmbetele, aşa cum sunt obişnuit să-i ignor pe toţi invidioşii ori nebăgaţii în seamă, şi asta este o calitate, care se caştigă în ani. Aşa că, le-am preluat cu mulţumire şi am înregistrat atenţia publică. Sunt mulţumit de ceea ce fac şi cum le fac, şi cred că am reuşit să creez un curent literar, pornind iniţiative diverse de-a lungul anilor. Restul să-l comenteze urmaşii, mie-mi este indiferent ce se spune despre mine şi în ce ton.
 
O.C.: Aveţi de asemenea, un premiu „Ion Grămadă" la festivalul naţional de poezie "Nicolae Labiş", de la Suceava, din 2004. Prin ce v-aţi făcut remarcat?
 
Lucian HETCO: Premiul Ion Gramadă, l-am obţinut pentru volumul de poeme Dreptul la Culpă, care a apărut la editura Eikon, la Cluj, in 2005, cu prefaţa domnului Cubleşan, care a fost nemaipomenit de bine primit de către public, am văzut poemele mele pe internet, preluate de te miri cine. Sper că au plăcut, aşa cum eu la rândul meu, am promovat poezia tuturor talentelor ce au bătut la uşa mea, cu dărnicie şi recunoştinţă pentru faptul de a mă fi considerat, nu doar factor de sprijin, ci şi mentor de nădejde, fiind intr-adevăr o mare mulţumire să poţi face bine atâtor persoane, care au avut nevoie de energia şi de sfatul meu.
 
O.C.: Ce ne puteţi relata despre activitatea dvs. ca membru şi membru de onoare al numeroase societăţi culturale din România şi din străinătate? Vă rugăm să menţionaţi câteva dintre acestea.
 
Lucian HETCO: Activitatea mea ca membru în societăţile mentionate, este legată în principal de corespondenţele cu cele mai importante personalităţi culturale şi politice ale vremii. Ca redactor şef, al unei publicaţii de anvergură, ce vine din ţară ordinei şi a disciplinei, am sute de contacte cu zeci de redacţii şi personalităţi culturale, ori politice ale momentului. Cele mai dragi mie, au fost şi sunt pe mai departe cele cu reputatul scriitor si prieten, dl. Corneliu Leu, redactorul şef şi editorul publicaţiei Albina Românească, regretatul dr. Artur Silvestri, fondatorul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu (ARP), revistele de cultură din străinatate, cu poetul şi filozoful Eugen Evu, filozoful Sorin Borza, muzicologul Oleg Garaz, regretatul Andrei Vartic (Basarabia), Ion Măldărescu, scriitorul şi prietenul George Roca, poeta Angela Baciu, istoricul dr. Viorel Roman, etnologul Julia Maria Cristea (Viena), poetul Dimitrie Grama (Danemarca), Ion Drăguşanul şi încă mulţi alţii, dar şi cu publicaţii româneşti prietene ca Romanian Vip, Observator, precum şi revistele de renume din ţară, ca de pildă: Provincia Corvina, Familia, ARP, etc.
 
O.C.: Între 2004-2006 aţi fost Preşedintele LARG (Liga Asociaţiilor Româno-Germane din Germania). Când s-a înfiinţat această ligă şi ce rol a avut Lucian Hetco?
 
Lucian HETCO: Liga LARG, s-a înfiinţat în 2002 la Stuttgart. Am prezidat liga între 2004-2006, aşa cum aţi menţionat. Am optat doar pentru un singur mandat, spre a mă putea dedica special revistei Agero ce o conduc de mai bine de nouă ani. În acest rastimp, am organizat o serie de manifestări, dintre care manifestarea de anvergură de la Ambasada României, în decembrie 2004,  cu scopul evident de a demara acţiuni culturale şi pro-România, care din păcate au eşuat. Am încercat, fără să reuşesc, să reaşez liga după modele de succes, ca de pildă cel al organizaţiilor evreieşti din Germania, adică pe o linie bisericească şi o linie civilă. Am încercat să nu politizez activitatea ligii, dar nu am avut fonduri, iar statutul nostru nu permite activităţi politice. Relaţiile mele cu departamentul românilor de pretutindeni au fost de slabă calitate, promisiunile guvernaţilor români, au fost doar paie pe foc. N-a ieşit nimic, liga nu este o societate de viitor, noi românii, ne vom pierde în Gemania, în massa germană, aceasta este evident. Românii, fie ei chiar teologi,  sunt din păcate greu de unit, ori de condus, fiindcă există multă invidie şi balcanism de cel mai prost gust, chiar în cele mai aşa-zise elevate cercuri. Lucrurile sunt aşa cum sunt şi trebuie să acceptăm realitatea. După mandatul meu, Liga a continuat să existe, alţi şefi, alte modele…
 
O.C.: Cum este să fii preşedinte?
 
Lucian HETCO: Este ceva normal, dacă accepţi răspunderea, munca, critică din exterior, ori pe cea din interior. Oferi însă ca persoană publică, o suprafaţa de atac. Dacă poţi şi rezişti la toate atacurile, ca individ, biologic ori social,  cum ar zice neamţul, dacă ai “răsuflarea lungă, (langer Atem) şi te poţi impune, ori certa, dupa situaţie cu mai toţi cei care au păreri contrare, atunci este o poziţie de invidiat. Dacă nu poţi să faci ceea ce descrisesem mai sus, atunci e mai bine sa o laşi baltă. În rest, e o funcţie din palmares care ar avea loc pe tăbliţa din hol, dar pe care n-am afişat-o niciodată.
 
O.C.: Ce rezultate deosebite aţi dori să ne prezentaţi din perioada când aţi fost preşedintele ligii?
 
Lucian HETCO: Mai nimic deosebit, de ce să mă laud, funcţia aceasta n-a adus decât bătaie de cap. În afara unui eveniment ce l-am descris sus, nu m-a bucurat deloc, a fost o decepţie. Îmi pare bine ca unii mai au noroc ori curaj să se înhame la aşa un travaliu, să vedem ce ne va aduce viitorul.
 
O.C.: În calitate de editor al publicaţiei LARG pe Internet, ce vi se pare semnificativ să ne relataţi?
 
Lucian HETCO: Am predat editura publicaţiei LARG de o vreme şi nu regret aceasta. Este mai bine aşa, fiindcă mă pot dedica revistei Agero, în totalitate. În principiu nu este nimic semnificativ de relatat despre LARG, de aceea cred ca ar fi bine să-l intrebaţi despre succese ori eşecuri pe plan politic şi social, pe actualul Lider al comunităţii. Sincer, de o vreme, manifestările Ligii nu au făcut parte din orizontul preocupărilor mele, fiindcă pentru mine sunt un capitol încheiat. Ligii îi doresc pe mai departe, succesul cu care a rămas până acum datoare, la cei peste 500 de mii de români nativi şi altui milion de etnici germani din România, pe care nu a reuşit nicidecum să-I coopteze în activităţile sale. Nici n-are cum, mijloacele materiale sunt modeste, iar cele morale demult epuizate. Personal nu mai cred în ligă, şi cred că nu sunt singurul.
 
O.C. : Ce planuri de viitor aveţi?
 
Lucian HETCO: În primul rând, să ramân sănătos şi alor mei să le meargă bine. Planuri de viitor concrete, raportate la activitatea mea culturală nu am, toate vor rămâne aşa cum sunt, voi acorda premii culturale şi voi face jurnalism de calitate pe mai departe, ceea ce consider eu, că mă motivează şi are un scop ori un rezultat vizibil, mai ales pentru cei care mă însotesc în acest demers cultural şi mi-au rămas loiali.
 
O.C. : Cum vă petreceţi timpul liber?
 
Lucian HETCO: În primul rând, cu fotbalul, fiindcă sunt suporter al echipei germane VfB Stuttgart, urmăresc toate meciurile sale, sunt deseori în stadion. Altfel joc tenis de masă, fac fitness la sală, ca orice intelectual care îmbătrâneşte şi simte că-l lasă puterile (fizice). Apoi citesc ”în draci”, dacă vreţi aşa, mai tot ce-mi cade în mână şi are de lucru cu religia, evoluţionismul, neurobiologia, poezia, filozofia şi sociologia. Apoi citesc mai toate materialele ce vin pe adresa redacţiei Agero, adică cele vizate pentru calitate şi publicare, plus cele scrise mai puţin profesional. Vă daţi seama că am dezvoltat în ani o rezistenţă naturală, la lucrul făcut prost. Aleg deci rapid şi eficace. Timpul meu este scurt, eficienţa trebuie ţinută la maxim, şi aceasta este o artă, care se învaţă pe parcurs.
 
O.C.: Ce mesaj aţi dori sa le transmiteţi cititorilor noştri?
 
Lucian HETCO: Să fie autentici şi să aibă curaj social. Să promoveze cinstea şi corectitudinea, nu ca bigoţii după slujba de duminică, pentru un ceas, ci să o aplice în viaţa de toate zilele. Să aplice morala noastră naturală, ce este parte a intelectului nostru şi rod al unei evoluţii de milioane de ani. Să respecte pe cei din jurul lor şi să nu uite, niciodată, că suntem cu toţii muritori. Orice fapta bună, este un indiciu că lumea aceasta poate fi, ori poate fi făcută mai bună, decât ceea ce ni se oferă la momentul actual. Să fim români, oriunde am fi, pentru noi, pentru limba noastră, pentru ţara noastră, să apărăm numele nostru şi să ieşim din mediocritatea în care ne bălăcim de decenii, să fim în sfârşit recunoscuţi pe plan european, ca o naţiune cu o economie bine pusă a punct  şi mai puţin prin imigraţie, orgolii, ţigănie ori munca de jos. Locurile de muncă trebuie ingrijite şi păstrate acasă şi nu la străini, altfel se duce naţia de râpă! Se pare ca unii dintre liderii politici, au început să priceapă că în 20 de ani, nu vor mai fi bani de pensii. Apelul meu este:  creaţi noi locuri de muncă în ţară, să ne vină mamele şi taţii acasă, să nu creştem copii cu probleme psihice, ci copii mulţumiţi... Domnilor guvernanţi, deşteptarea! Bine-ar fi să se întâmple ceva, dar, sincer, nu mai cred în capacităţile bucureştene, căci de fiecare dată când miticii o dau în bară, vine un ardelean să le pună geşeftul la punct. Of!
 

ÎN COMPLETAREA ŞI ARGUMENTAREA CELOR  DE MAI SUS 

DESPRE BRANDUL MULT DORIT
SAU
CEA MAI CĂUTATĂ REVISTĂ A ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI

Ea nu apare în ţară, ci îşi are redacţia în reţeaua virtuală a internetului care leagă peste 600 de colaboratori de elită ce-şi trimit producţiile lor publicistice literare şi ştiinţifice către Stuttgart unde se editează. Este vorba de   „Revista Agero” care s-a născut acum 9 ani, în mijlocul celor de origine română din Germania, ca simplă pagina informaţională a cenaclului Agero,  moderat ani de-a rândul de poetul Lucian Hetco, conducătorul Asociaţiei Deutsch-Rumänischer Verein, E.V. din Stuttgart, comitet cultural al românilor şi germanilor originari din România.
Cu timpul, revista s-a dezvoltat ca autentic brand cultural, cu o foarte bună percepţie naţională şi internaţională. Agero are astăzi cel puţin 10 mii de cititori pe zi, ajungând până la 12 mii de accesări. Se află, deci la nivelul unui cotidian românesc de anvergură şi afişează câte 25 de mari articole  pe săptămână, deci o mie pe an, însoţite de cea mai buna fotografie, pe teme de realitate românească, jurnalistică, istorie, filozofie, artă, cultură, eseistică, simeze, etc. publicând studii, comentarii, analize, poezie, proză, reportaj, ipoteze şi elemente de cercetare, atitudini civice, etc.
 Intrând în al zecelea an de la apariţie, REVISTA AGERO se află astăzi în circuitul larg al presei independente instituindu-şi propria organizaţie, cea a tuturor colaboratorilor de limba română din ţară şi din întreaga lume care o redactează sub bagheta editorială a fondatorului ei: poetul şi omul de cultură Lucian Hetco. Ca iniţiativă strict particulară, bazată pe asocierea liberă a unui număr impresionant de prestigioşi oameni de cultură, ea devine principalul liant intelectual al românilor de pretutindeni dar şi o foarte influentă pagină de presă pentru afirmarea a tot ceea ce este nou în limba română, depăşind cu mult buletinele sectoriale ale anumitor asociaţii, ca şi publicaţiile propagandistice oficiale cu care se cheltuie destul în ţară fără a li se urmări rezultatele.
În contextul căutărilor politice şi politicianiste de astăzi pentru a realiza obsesia ministerială a unui „brand românesc”, putem spune despre „AGERO”  că este deja un brand născut şi nu făcut, adică realizat şi impus în timp, iar nu prefabricat de conjunctură, cum avem până acum multe încercari nereuşite.       Secretul? Poate o fi şi vorba cu „nemţii” a lui Arghezi, fiind o adevărată operă culturală făcută în primul rând de românii care au beneficiat de benigna influenţă germană a seriozităţii şi meticulozităţii; dar, este vorba, desigur şi mult mai sigur, de dăruirea şi pasiunea unor oameni care au vrut şi vor să facă ceva pentru destinul tuturor valorilor create în limba română.
 Asta-i soarta: Unii caută branduri dar n-au idei; alţii, fiind cu adevărat dăruiţi ideilor lor de propăşire naţională, crează brandul fără să-şi dea seama.
 Mai ales în forma ultimă de organizare în care apare, „AGERO” este o demonstraţie „pe viu” a acestui adevăr şi a existenţei lui ca liant românesc în eterul întregii lumi. Revista a căpătat acum o nouă organizare, total independentă de orice foruri, administrată şi condusă numai prin voinţa colaboratorilor strânşi în jurul ei din dorinţa de a-şi face publice creaţiile lor de inspiraţie românească şi a crea, în acelaşi timp, un liant între toţi factorii de cultură românească întru afirmarea ei. Este vorba, deci, de o tribună de întărire contemporană a solidarităţii româneşti prin identitatea de cultură şi conştiinţa îndatoririlor noastre pentru continuitatea ei. O iniţiativă spontană, nepărtinitoare şi neguvernamentală, a cărei creştere şi întărire în timp de un deceniu demonstrează că asocierea liberă este calea cea mai bună de afirmare, prin diversitate, a unui ideal comun.

                                                                                                                                                                                        Corneliu LEU

 

 

 A FI BASARABEAN
ŞI
POEZIA LUI TRAIANUS

ÎNTRE DORINŢA LEGITIMĂ DE AFIRMARE ŞI IMPOSTURĂ:
CÂND S-AU FOST SPUS ÎNGERII ,  de Traian Vasilcău/TRAIANUS

PRELIMINARII NECESARE: A FI BASARABEAN...

Ce vom face noi, va fi mai mult şi mai puţin, în acelaşi timp, decât o recenzare de carte. Pentru că, în persoana lui „Traianus” (Traian Vasilcău)  avem nu doar un om, nici doar un poet... – ci un CAZ! E vorba de cazul unei destul de mari părţi (din păcate) a românilor/basarabenilor, care, în loc să se instituie în mucenici (precum Eminescu, Goga, Coşbuc, Alexei Mateevici, Grigore Vieru, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici etc.), se instituie în înşelători ai încrederii Neamului care i-a născut.  Fie de-a dreapta, fie de-a stânga Prutului... Ei (cei de care facem vorbire, şi dintre „ei” făcând parte şi poetul cu cartea aici recenzată) nu-şi asumă niciun risc real (al luptei pentru afirmarea/apărarea românismului), dar râvnesc, în schimb, la toate foloasele (...vor să fie, în special, „şefi”/”directori”/”preşedinţi”... – şi să iasă în faţă, pentru a culege numai aplauze!) ... - şi asta – când?! – tocmai în aceste vremuri hotărâtoare pentru soarta Neamului celor care ar trebui să mucenicească (nu să...”şefească”!) egal, întru românitate, deci, întru împlinirea destinului comun al românilor/Neamului UNU Românesc!
 Nu credem că subsemnatul, pe de o parte, bucovinean (deci frate de tragedie cu toţi românii dinafara „geografiei de hartă” a României!), din sudul Bucovinei, dar cu neamuri, rămase prizoniere „geografiei sovietice” a Nordului Bucovinei (care este păstrat, cu rânjetul sfidării, agresive şi abuzive/arbitrare, de către Ucraina contemporană...) - dar şi cu neamuri care au murit împuşcate ori deportate în „Siberii fără de sfârşit”...! - pe de alta, interesat de soarta fraţilor de suferinţă basarabeni şi apărător al cauzei Basarabiei româneşti (...iar noi nerecunoscând, precum a făcut-o dl Ion Iliescu, primul din lume la astfel de...”recunoaşteri!!!... - în 1991, „statul independent Republica Moldova”!) am putea fi suspectat de atitudine anti-basarabeană. Deci, nici anti-românească.

Dar, şi de-o fi să fie aşa, ne asumăm întreaga răspundere! ŞI GRĂIM!!!
Departe de noi pretenţia că statul  român (prin reprezentanţii săi nevolnici! – dar şi prin oamenii de Duh/cultură din dreapta Prutului!!!) şi-a epuizat datoriile morale, faţă de românii dinafara graniţelor României – sau că, măcar, şi-a făcut datoria minimă, faţă de aceşti urgisiţi români! Noi am scris, pe unde am putut şi am încăput, în presa românească din România (partea liberă, cu drepturi...dar nu şi cu conştiinţă suficient dezvoltată, a necesităţii luptei pentru românitate şi românism!), despre tragedia aromânilor/macedoromânilor (din Grecia, Bulgaria, Serbia etc.), cât şi despre aceea a basarabenilor şi a Basarabiei.
Dar, totodată, nu avem de gând să acceptăm dublul standard, când judecăm „românismul”! Avem pretenţia ca atât românii din România, cât şi cei dinafara graniţelor (vremelnice...) ale României de azi, şi mai cu seamă cei din aşa-zisa „Republică Moldova”(care nu suferă nici pe departe persecuţiile aromânilor dinafara graniţilor româneşti, sau ale basarabenilor din sudul Basarabiei, inclus în statul ucrainean, la fel cum şi ale bucovinenilor din Nordul Bucovinei, la fel, incluşi, cu anasâna, în statul ucrainean etc.) – să lupte nu pentru a avea unde să fugă, ori să se umfle în pene, cu patriotismul lor de operetă! - ci pentru afirmarea, până la desăvârşirea procesului, a românismului/ideii de românism!
Nu suntem de acord:
1 - cu acei studenţi basarabeni, cărora statul român le-a acordat burse de studii, accesul la şcoala românească – şi ne numesc pe noi, adică pe fraţii lor – „străini”, iar România este numită „ţară străină”: „Obisnuiti-va copii, asa-i la straini!” – sau: “Pentru ca sunteti de-ai nimanui aici, straini intr-o tara straina” – sau: “Asa ca revino la realitate...ca sa obtii ceva in viata asta, dar mai ales intr-o tara straina, nu e suficient doar sa fii bun!”…
Păi, atunci, aceia dintre studenţii basarabeni care ne consideră “străini”, înseamnă că au venit în România nu ca la Ţara Mamă – ci ca într-o ţară şi la un popor de la care să tragă numai foloase, fără să-şi ia, însă, şi răspunderi pentru…ponoase! Înseamnă că percepţia lor este identică cu percepţia românilor noştri, migraţi, din motive economice, în primul rând -  prin Italia, Spania, Irlanda! – şi care, mulţi, se vor întoarce din „străinătate”, după ce şi-au „aranjat” buzunarul!
Şi, atunci, să nu se mire acei  basarabeni care, în loc să vină să înveţe româneşte, şi să înveţe Adevărul despre România, românitate şi românism - iar apoi să se întoarcă în aşa-zisa „Republică Moldova” şi să propovăduiască ce şi-au revelat în România românilor liberi (întreţinând focul speranţei unei unităţi de Duh şi spaţiu a TUTUROR ROMÂNILOR, ÎNTR-O UNICĂ ROMÂNIE!) – să nu se mire cei puşi doar pe profit (cer burse pentru a dobândi cetăţenie românească şi, consecutiv cetăţeniei, DREPT DE MUNCĂ ÎN ROMÂNIA!: „Cum pot eu sa ma angajez la lucru, daca unde nu ma adreses mi se refuza din cauza cetateniei” – sau: „Diploma de BAC sau în cel mai rau caz odata cu Licenta, cand va fi primita legea? sau va ramane numai ca o ideie buna? Poate se merita totusi de gandit la aceasta. Un specialist bun nu trebuie sa gaseasca in aceasta un obstacol in momentul cand doreste sa se angajeze” – sau: „ …ar trebui facilitat procesul de angajare la munca pentru studentii basarabeni. de ce ar mai fi nevoe si permis de sedere pt munca, daca il avem pe cel pt studii?” – sau: „Sa stii ca din pacate chiar daca esti bun sau foarte bun intr-un domeniu, sa te angajezi legal , ca si cetatean strain e foarte greu” etc.)  - să nu se mire, zicem, că li se răspunde arţăgos, de către unii români din România din dreapta Prutului: „Cred ca nu meritaţi cetăţenie română, atât timp cât scrieţi despre România «ţară străină». Trebuie cerut să nu se mai repete măgăria admiterii din acest an”.
 Da, noi considerăm că are dreptate cel din dreapta Prutului : studenţii basarabeni sunt discriminaţi pozitiv, ca ungurii ori ca rromii/ţigani, în România! La admitere în orice facultate din România, ei au locuri rezervate! Suntem siguri că şi „cârtitorul” din dreapta Prutului şi-ar fi muşcat limba şi ar fi acceptat, tacit, situaţia – DAR SĂ AIBĂ UN MOTIV AUTENTIC DE ACCEPTARE! Or, când tu vii la mine nu ca frate, şi nici ca să te pregăteşti pentru apostolatul şi mucenicia, care sunt necesare în Basarabia/„Republica Moldova”, pentru a re-trezi (ACOLO, CA ŞI AICI) Duhul Românesc, în românii din stânga Prutului, amorţiţi de propaganda seculară (de-acum) a Rusiei/U.R.S.S.-ului şi, apoi, de 18 ani, a Ucrainei (sfruntată, obraznică siluitoare de moştenire sovietică!) - ci ca profitor - ei bine, asta nu convine niciunui român cu conştiinţa românităţii în sânge!
 Cum am zis, nu acceptăm dublul standard de judecată asupra luptei pentru românitate! Adică, să nu tolerăm românilor din România tembelismul cu consecinţe anti-naţionale – dar să-l tolerăm acelora dintre basarabeni care îşi insultă baştina care vorbesc, la facultăţile din Iaşi, Galaţi, Bucureşti, Cluj etc. – RUSEŞTE!!! Care, fie  în parcurile din Bucureşti, fie în parcurile din Chişinău, refuză să vorbească reporterilor în româneşte, refuză până şi ideea că şi ei sunt români! NU! Nu acceptăm „premierea” iresponsabilităţii şi a indiferenţei faţă de Neam/Soarta Neamului, pentru niciun român, fie el din dreapta, din stânga, din josul sau din susul Prutului!
2 - Dacă noi nu acceptăm exodul românilor din România, către Vest – dacă noi nu acceptăm şi-i dispreţuim profund pe românii din România care, odată ajunşi, cu familie cu tot, în Vest, refuză să-şi mai înveţe copiii româneşte (şi care „români” strâmbă din nas, a totală scârbă, când li se aminteşte de locul de baştină, România) - adică, nu acceptăm înstrăinarea de românism a românilor şi dezertarea din „postul” de strajă al românismului - de ce am accepta, atunci, această/aceeaşi ATITUDINE MIZERABILĂ, pentru aceia dintre basarabeni care uită că, de fapt, sunt ROMÂNI?!
Fireşte că există, printre basarabenii veniţi la şcoli, în dreapta Prutului, şi oameni de înaltă calitate (din păcate, prea puţini!), cu conştiinţa misiunii lor muceniceşti-apostolice, şi cu conştiinţa apartenenţei la o şcoală comună, ŞCOALA NEAMULUI ROMÂNESC, şi care nu se lasă intimidaţi nici de nemernicia guvernaţilor dâmboviţeni, care se folosesc de studenţii basarabeni doar pentru a le obţine votul, nicicum pentru a elibera din temniţa visului, spre libertatea realităţii, ideea de ROMÂNISM/ ROMÂNITATE COMUNĂ, dar nici de trădarea colegilor lor basarabeni, care nu mai ştiu cum să obţină mai multe şi mai substanţiale profituri, din însuşi faptul că sunt basarabeni (considerând că, de fapt, sunt pe teritoriu duşman şi duc un soi de război de... gherilă, contra unui popor străin şi numai bun de jumulit): „De ce atat de multi de aici isi pun problema cetateniei? Chiar e o problema atat de mare ? Nu cred. De ce? In primul rand multi studenti sau elevi care sunt aici la studii in Ro, nu merita cetatenia. Sau daca ar obtine-o ce s-ar rezolva? o poarta deschisa spre Europa si doar atat. Sa revenim la scopul principal pentru care am venit aici : a invata.”  Da, pentru că numai învăţând Adevărul românităţii, la sursa/izvorul românităţii, se vor putea întoarce în Basarabia, plini de vlaga Adevărului, precum uriaşii/titanii, şi să ducă acolo, cu ochi vizionari, lupta învăţată aici, contra adevăratului duşman - propagandiştii ruşi şi ucrainieni, dimpreună cu slugoii lor, lacheii lor scârbavnici, „voroninii” de tot felul…!
3 - Dacă nu acceptăm părăsirea definitivă a teritoriului patriei, de către Românii din geografia Republicii România, de ce am accepta părăsirea definitivă a teritoriului aceleiaşi patrii, numai că înstrăinată, din pricini istorice, şi mascată (politico-geografic) de duşman, sub numele de „Republica Moldova”?! De parcă ar putea să existe, cu adevărat, aşa ceva! NU poate exista nici „Republica Moldova”, de-adevăratelea, cum este absurdă şi  pretenţia existenţei unei… “limbi moldoveneşti”...a unui “dicţionar” grotesc: “româno-moldovenesc”! – toate acestea ar trebui rezolvate nu doar la nivel de ambasadă (lasă, că Voronin refuză, de-o vreme, de la “evenimentele” din aprilie 2009…! - din partea MAE al României, şi numirea vreunui ambasador român la Chişinău), ci şi la nivel de logică a bunului-simţ!!!
Noi considerăm că basarabenii nu trebuie să înstrăineze geografia României, FUGIND din Basarabia şi considerând România ca pe un loc bun de DEZERTARE - mai curând am dori ca românii (mai ales tinerii!) din dreapta Prutului să-şi ceară loc de viaţă şi mucenicie întru românism  - ÎN STÂNGA PRUTULUI! Nu „poduri de flori” de operetă, CI MUCENICIE AUTENTICĂ, TRUDĂ A TRUPULUI ŞI DUHULUI, PENTRU REVELAREA NEAMULUI METAFIZIC ROMÂNESC!
4 - Nu acceptăm, în România din dreapta Prutului – impostura! – bun, atunci de ce am accepta-o în România din stânga Prutului?! Vin, din Basarabia, tot felul de terchea-berchea, care nici nu ştiu să scrie româneşte, iar de vorbit…întâi îşi încruntă fruntea, traducând vorba noastră, în mintea lor, din româneşte în ruseşte, şi apoi şi-o mai încreţesc o dată, când trebuie să ne răspundă traducând mental, din ruseasca „familiară”, în româneasca... „străineză”! – şi noi, pentru a ne dovedi frăţia şi ospitalitatea „tradiţională”, îi şi premiem (?!), îi facem membri ai U.S.R., şefi şi preşedinţi a tot felul de „comitete şi comiţii”, de fundaţii şi ONG-uri…ca să „pice” niscaiva bănişori de la stat… plată pentru patriotism, vezi bine!
Nu! Patriotismul înseamnă mucenicie şi autojertfire, iar nu folos cămătăresc! Dacă vrem ca, în viitor, să sperăm la şansa Neamului Românesc de a deveni, precum Dumnezeu din Ceruri – UNUL!!! – n-avem dreptul să visăm decât dacă visăm un POPOR ROMÂN MORAL ÎN INTEGRALITATEA LUI! Câtă vreme tolerăm imoralitatea (fie şi parţial), sub forma ei cea mai gravă şi catastrofală – IMPOSTURA! – Neamul Românesc n-are dreptul la nicio şansă! De ce ar îngădui Dumnezeu un Neam MARE - de hoţi, mincinoşi, demagogi şi impostori?! Dacă numai la asta ne duc puterile, păi nici nu trebuie să devenim „mari”, căci am înmulţi, astfel, în lume, doar TICĂLOŞIA! Or, fiece familie şi neam are, de la Dumnezeu, poruncă (aşa cum ne spune şi Sf. Apostol Pavel, când vorbeşte despre el însuşi, faţă cu oamenii popoarelor,  care trebuie să-şi înveţe misiunea: „Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi” – Epistola I către Corinteni, 9/19): să-şi strunească egoismul către altruism, să-şi subordoneze interesul meschin al persoanei, către interesul superior al Neamului – şi, deci, să-l înmulţească pe Hristos-Mântuitorul nostru, care ne dezrobeşte de întunericul ne-iubirii şi ne aduce în Lumina Iubirii! „Sfânta Căsătorie/Nuntire” a unui Neam se face întru UNU-Hristos, iar nu întru desfrânarea egoismului/imposturii demonice!

***
RECENZIA PROPRIU-ZISĂ

Nu ştim cum să dăm mărturie ne-mincinoasă despre acest volum, fără să-l tulburăm, spre ne-mulţumire, pe autor. Dar, din moment ce ni s-a cerut, cu insistenţă, părerea, nu putem să-l dezamăgim pe... „petiţionar/petent”. Sincer, subsemnatul (cu laşitatea cea „de obşte” la români...) am fi preferat să fim omis, trecut cu vederea, uitat, ca pe ultimul paria ori netrebnic, decât să fim nevoiţi a vorbi, cu „surdine”, despre poezia, jenant de nesigură şi inegală, a acestui poet – teribil de  insistent, până la agresivitate, în demersul său de a fi recunoscut ca poet.
Încă de la nivelul titlului, se simte un iz de nefiresc şi de siluire a cuvintelor: poetul Vasilcău a fost obsedat, într-un moment al existenţei sale sonore, de o formă gramaticală eminesciană („s-a fost deschis o poartă” – din Melancolie: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Prin care trece albă regina nopţii moartă”) – şi refuză să-şi pună problema dacă această formă verbală împrumutată se potriveşte chiar oriunde şi la orice împerechere mistică de cuvinte.
Apoi, nici semantica sintagmei-titlu nu este clară. Cum adică: „s-au fost spus îngerii”?! E dorinţă de diateză activă (s-au exprimat îngerii – în vreun fel oarecare, nu ştim care...), sau e diateză pasivă: au fost exprimaţi/„spuşi” îngerii, în vreun fel, de cineva „spunător”?! Dacă trecem forma populară  de mai mult ca perfect – „s-au fost spus îngerii” – în forma modern-cultă: „fuseseră spuşi îngerii” – rămân nedumeriri serioase:
a. de ce îngerii ar trebui să fie EI „spuşi” – iar nu acceptaţi  ca fiind ceea ce sunt, de fapt: vestitori... Adică, tocmai EI să NU spună (activ!)?;
b. dacă tot li se schimbă funcţia originară şi etimologică – totuşi, cine „îi spune”? Chiar dacă „a spune” ar avea, aici, semnificaţia (puţintel „răznită”...) de „a exprima”...ba  chiar şi pe aceea de a pârî, a turna pe cineva... („l-am spus doamnei învăţătoare pe Gigel!”). Până la urmă, nu ajungem la nicio concluzie satisfăcătoare – şi-l lăsăm pe poet să „spună” îngeri, sau „să (se) spună” la/despre/cu îngeri, sau să-i „toarne” pe îngeri - sau să facă ce doreşte el şi cum cum doreşte el, cu bieţii îngeri, atât de canoniţi, încă de pe copertă...


La sfârşitul volumului de 96 de pagini, criticul şi esteticianul EUGEN DORCESCU, stânjenit de misiunea sa, aceea de a da girul criticii de specialitate unui poet nesigur (nesigur ca poet, dar mai nesigur pe cuvinte şi pe rostul şi noima lor...), mai curând decât să facă o apologie jenantă a poemelor dlui Vasilcău, se apucă să facă o teorie, destul de puţin credibilă, despre deosebirea/nuanţarea necesar de făcut, dintre poezia religioasă şi poezia mistică. Oricum, teoria de la paginile 95-96 este mult mai agreabilă şi înviorătoare, decât poemele dlui Vasilcău, din restul de 94 de pagini ale cărţii.
Nu intenţionăm să emitem nicio ironie, ci doar constatăm: ar putea exista un poet Traian Vasilcău  - cu condiţia ca acesta să aibă, de la Dumnezeu, dar şi prin autoeducaţie estetică – o trăire poetică autentică. Din păcate, nu întâlnim decât puţină poezie autentică, extrem de puţine momente de încordare interioară... – şi supărător de multe momente gongorice, de preţiozitate şi ...pretenţiozitate. Dar şi de absurd (dar nu de cel  simbolistico-paradoxal!: „Logica poeziei este absurdul” – ci absurd  penibil...). Nu vrem a zice că suflul poetic lipseşte cu desăvârşire din paginile cărţii – dar, pe deasupra şi pe dedesubtul rândurilor, în loc să plutească Duhul Sfânt/Logos-ul Întemeietor de Lume – simţim desfăşurarea/fluturarea gesticii dezordonate, nerăbdătoare, a poetului, care, cu fiece sintagmă, parcă ne întreabă, plin de...golul unui triumf fără prea multă susţinere în verb: „Ei, nu-i aşa că-s Poet? Stai!” – şi parcă simţi cum te apucă, energic, de guler – „stai, nu te mişca,  vreau să-ţi mai dovedesc că-s Poet! Ia auzi, ia mai ascultă ce mai pot eu să zic şi să fac...!”
Prea mult narcisism şi prea puţină poezie! Prea multă „zburdăciune” ireverenţioasă şi uşuratic-iresponsabilă, indecentă, blasfematorie chiar! (la un poet care pretinde a fi catalogat, nici mai mult, nici mai puţin, decât „religios” sau cel puţin, „mistic”, conform teoriei emise, în Postfaţă, de dl Dorcescu) – prea multă hoinăreală fără noimă şi plictisită, printre cuvinte. („Nu-mi ajunge înviere./ Învierea numelui,/ Numelui-prenumelui” – cf. Zumzetul Tăcerii – sau: „La hanul norilor vin să mă cânte/ Cvintete de tăceri şi să-mi împlânte/ În zgura inimii hanger de cântec./ De el ca de Iisus să nu mă vindec” – cf. Boală – ce rost are să amesteci, ca-ntr-o pălărie, cuvintele „han”, „să mă cânte” – „să mă cânte” amintind mai curând de „turnătorie/ciripeală”, decât de orfism...! - „zgură”, „hanger” şi „cântec”, şi, apoi, să-l mai adaogi, ca pe linguriţa de smântână la aluaturi, pe... Mântuitorul Iisus?!) - tragem concluzia, credem noi, cu îndreptăţire, că pe autorul  Traian Vasilcău nu-l dor/interesează  cuvintele DELOC!
Prea puţină grijă de a elimina truismele şi nonsensurile şi poncifele şi manierismele („Te-am căutat în cea din urmă stea/ Ce-o înecau într-o privire cerbii” - bine că „într-o/dintr-o privire”, iar nu într-un/dintr-un „cârd” sau „turmă” de priviri, că tot pare că e vorba de o ”stână de cerbi”care se ocupă cu înecatul stelelor -  logic, dacă „ea”, care-o fi aia „ea”, ar fi în stea, şi steaua ar fi înecată, atunci şi „ea”, nu-i aşa, ar fi „la fel de înecată” precum steaua de baştină/„steaua-locuinţă”/„steaua-spaţiu locativ” şi-atunci, dacă ştii asta, de ce-o mai cauţi? Probabil, doar să te afli în treabă!) şi „răsuflăturile” („Pân-am aflat că tu urcai, Stăpâne,/ Pe muntele calvarului din mine/ Şi cin' te răstignise eram eu” – cf. Psalm, p. 19) - şi prea multă dorinţă a poetului de a se poza cu Poezia!
Şi o spunem asta cu amărăciune, în niciun caz cu răutate! O spunem cu sentimentul că, dacă, de la începutul carierei sale, dl. Traian Vasilcău  ar fi avut un dascăl întru cuvinte mai priceput şi mult mai sever cu discipolul său, ar fi reuşit să renunţe la oglinda de bărbier – şi să se dedice, cu smerenie, cultului şi cultivării Cuvântului, iar nu a propriului chip, propriei imagini. Ce bun ar fi fost, ce bine le-ar fi prins un critic „al naibii”, la timpul potrivit, adică la începutul lor timid, şovăielnic, iar nu la vârsta maturităţii „cu guşă de curcan”, multora dintre pretinşii poeţi de azi! Din păcate, ceea ce observăm la dl. Vasilcău, această grabă furibundă de a ieşi în faţă, chiar dacă nu are ce arăta, demn măcar de libaţii, dacă nu chiar de luminare/revelare şi de închinare – o observăm la mult prea mulţi tineri (şi chiar la cei mai puţin tineri) ai zilelor noastre, care-şi caută ego-ul, cu orice preţ (chiar cu acela al crimei, al păcatului contra Duhului Sfânt!),  imaginea, „chipul cioplit”, uitându-se complet de Unul Dumnezeu, care se vădeşte/ „bate”... „pe unde-i este voia”, ca Duh Sfânt al Cuvântului Demiurgic. Mai bun e un debut editorial  „pe cinstite” şi triumfal, la 47 de ani, precum acela al lui Arghezi, decât un debut „precoce”, la 6-7 ani, să zicem - cu rezultate poetice cu totul îndoielnice, în viitor...
Nu ajunge să rosteşti cuvinte evocatoare de divinitate, ca să şi fii poet religios, ori mistic (conform nuanţării, din teoria dlui Dorcescu). Dl Vasilcău socoteşte că simpla rostire, indiferentă faţă de contextualitatea cuvintelor - a numelui lui Dumnezeu, este arhisuficientă pentru a căpăta dreptul de a se autointitula „poet religios” – pare a uita că mulţi oameni (mai intelectuali ori mai puţin) folosesc cuvântul de Dumnezeu (ba chiar pluralul) în cu totul alte scopuri decât slăvirea divinităţii.
Ce vrem a spune noi este că a rosti numele sacre numai pentru a-ţi atinge un scop personal şi meschin, numai din ambiţie, numai de dragul de a „sparge piaţa” cuvintelor - este un păcat, înseamnă luare în deşert a numelui Lui Dumnezeu - şi, în niciun caz, „poezie religioasă”.  Un pic de simţ al măsurii şi al bunei-cuviinţe n-ar strica unora dintre poeţii zilelor noastre, atât de hămesiţi de afirmare aici, în „lumea cezarică”. În fond, prin comportamentul lor verbal, aceştia neagă sau chiar reuşesc să demonetizeze/discrediteze divinitatea  - în sufletul unui public şi aşa ateizat de cultul modern al Viţelului de Aur!
Nu se explică altfel decât printr-o critică de întâmpinare extrem de laxă, nociv şi insalubru de binevoitoare - derapajele şi neglijenţele poetului, acum, de 40 de ani, Traian Vasilcău. De ce dl. Vasilcău scrie atâtea versuri proaste, pe lângă versuri onorabile, ba chiar frumoase (dar, din păcate, atât de rare!), ca: „O candelă de boltă atârnând,/ Înveşniceşti de mine, Pustiire// Şi de atâta taină-mpărătească/ Cuvintele se-ntrec să mă gândească” (cf. Sfatul cuvintelor); „Vezi sunetul? Auzi lumina?/ Surpă-te-n rai” (cf. Surpările Fiinţei); „Din moarte scoborât într-un poem” (cf. Crucificare modernă); „Şi-ai vrea să cânt ca luna în geamul Salomeii/ Dar nu mai sunt pianul la care cântau zeii” (cf. Ceaslov); „Înduhovniceşte-mă, Părinte/ Şi îngroapă-mă lin în cuvinte” (cf. Psalm); „Grădinii care dă în Dumnezeu” (...) „Petale de azur, fără-ncetare,/ Şi nu înţelegeam, nins de viori,/ Că mă preschimb în cea mai mândră floare/ Pentru alt rege ce s-o naşte-n zori”  - această strofă este ultima a unui poem intitulat mult prea pompos şi gomos: Ultimul recviem (Simfopoem)! De ce „Simfopoem”? Pentru că are 39 de strofe-catrene?! Dar dacă valabilă, din punct de vedere al Verbului Poetic, e doar ultima strofă (plus încă vreo câteva versuri risipite) – şi, în rest, abundă truismele, preţiozităţile („Abia de-nţelegeam câtă murire...”), exprimări frivole („O să-ţi aduc, să n-ai nicio problemă/ Umilul meu verdict prin ciocârlii...”), fără miez şi ucigaşe de fior metafizic ( de tipul: „Eram al nimănui, o păpădie/ Dusă de vânt, pierdută în neant. /Amiroseam a cântec şi-a pustie,/ Dar altceva era mai important”) – de ce, zor-nevoie – „Simfopoem”? Mania grandorii, oare?! La fel stau lucrurile şi cu Dirijorul (...tot, cum altfel: „simfopoem”).
Pe lângă versuri care, la o privire mai neatentă,  ar putea trece drept „frumoase” (dacă n-ar fi necesară o anume rigoare informaţională, până şi în poezie... pentru că verbul „a ninge” nu are şi referitul potrivit...: Psalmii lui David numai zăpada n-o evocă!): „Ningea ca din psaltire” - „respiră”, sportiv, o mulţime de stupidităţi, de tipul: „...El Dirijorul/ Orchestrei unice de flori/ Ce n-au ştiut securea” – unde Dumnezeu a văzut dl. Vasilcău „meseria” asta, de a tăia florile cu securea? Fie şi în Paradis, florile tot flori trebuie să fie, adică să sugereze fragilitatea, gingăşia pură, imponderabilul şi inefabilul Frumuseţii,  iar nu duritatea trunchiurilor de sequoia!
Să nu se creadă, cumva, din partea autorului, că-i vânăm, răutăcios, ba chiar  cu sadism, micile scăpări. Iată dovezi clare ale „organicei” sale neglijenţe a frivolităţii, ne-îngăduite unui om care se pretinde (sau vrea a fi recunoscut ca) REGE AL CUVÂNTULUI, Co-Demiurg - dovezi clare ale golurilor semantice, care-l determinau pe Eminescu să ofteze cu amărăciune şi revoltă: „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune”:
-„Când te văd pe tine/ M-amintesc pe mine” (cf. Alai poetic); chiar aşa de multă lejeritate/(auto)permisivitate, în jocul (steril) cu pronumele personale?! adică, altfel spus, cu Persoana-Fiinţă, Minune a Creaţiei, Capodoperă a Zilei a Şasea? Noi doar clătinăm, neîncrezător, din cap... – concluzia  lăsăm s-o tragă, eventual, autorul acestor versuri.
-„La birt se vinde moartea,/ În târg se vinde moartea,/ Pleoapele-s căzute,/ Luceferii i-s reci” (cf. Boală) – dacă tot se vrea evocarea eminesciană a Luceafărului, atunci Eminescu trebuie cunoscut, prin însuşi Cuvântul său de definire a condiţiei hyperionice: „Nemuritor şi rece”...Atunci, ce-o fi spus, nou şi nemaiauzit, versul dlui Vasilcău?
-„Măcelăresc petardele tot cerul/ Diavolul de icoane s-a înconjurat  (...)/ Jertfă aduc lui Alah rugăciunile mele” (cf. Boală). Îl informăm pe dl. Vasilcău două lucruri:

• cei ce se închină icoanelor, nu se închină lui Alah (se iveşte, cu adevărat, „raison”-ul nuanţării dlui Dorcescu: dl Vasilcău nu este religios, în sensul creştin...ei, apoi, lasă, că poate fi eclectic, new age-ist, sincretic etc. – ...„mistic”, deci, ca...”voodoo”-iştii...!); b- pentru versurile de mai sus, aparent nevinovate, autenticii fudamentalişti islamici (noi, ortodocşii, suntem extrem de toleranţi, şi poate că rău facem...) l-ar condamna la moarte pe dl Traian Vasilcău – cum au ameninţat că fac, acum câţiva ani, cu danezii cei breji, care au publicat caricaturi cu Profetul Mohamed... - dl Vasilcău o „face” încă şi mai „groasă”: îl „figurează” pe însuşi Dumnezeu-Alah/ ABSOLUT NEFIGURATUL!!! (la islamici).
• „Şi dac-o fi să-mi fie apusul infinit (nota noastră: facem pariu că amurgul este „infinit” numai pentru că dl Vasilcău se gândea, deja, la cuvântul...”cernit”?!)/ Iisus să se arate c-un curcubeu cernit”(cf. Boală) – acum, poetul Vasilcău poate, după jocul cu verbul „a fi” (de tip „crapă capra-n patru”...: „dac-o fi să-mi fie”), să pretindă că licenţa poetică îl absolvă de orice responsabilitate faţă de cuvinte -  dar noi îi vom răspunde că Poezia se instituie tocmai prin respectul faţă de mentalul uman, stabilit de mii şi sute de mii de ani: unde va fi văzut domnia sa curcubeu negru?! E poet şi nu fizician, fie! – dar ROGVAIV-ul este o realitate divină, prestabilită de Dumnezeu, adică stabilită de Dumnezeu înainte cu mult de a apărea obiectul Fizică în cataloage...a se vedea „cazul” lui Tata Noe!

-„Prin albastra crinişte/ Zbori cu luna” (cf. Harfe-n răsărit): se potriveşte atmosfera hieratică, a „criniştii”, cu...”zburatul cu luna”, ca orhideea cu castravetele! Ceva de genul „Foaie verde, verde şi-o petală/ Sunt bolnav, Mărie,  de... angină pectorală”

-Următorul exemplu ar putea să fie utilizat drept completare la Proces verbal, de I.L. Caragiale: „Cum să te-arunci cu pruncul tău în braţă/ De la etajul zece şi să mori (nota noastră: deh, mai şi moare omul, când se aruncă „de la etajul zece”, şi nu foloseşte navete spaţiale intergalactice şi... imponderabilitatea!)/ Când eu spre tine drum făceam de-o viaţă (nota noastră: parcă-l şi vedem pe minerul Vasilcău, săpându-şi în sus, drumul - cu trudă şi eroism socialisto-stahanovist - drumul spre iubită, printre molozurile blocului - precum contele de Monte Cristo, când se pregătea de evadare, pe când era numai Edmond Dantès, deţinutul din castelul d'If)/ Şi-l semănam cu-ale iubirii flori? (notă: aha, va să zică e un reproş: „Fă, păi degeaba-ţi adusei eu să cazi pe flori, şi tu, ca proasta, tot pe betoane căzuşi?)// Cum să te zbori spre nicăieri, monadă,/ De la tajul zece şi să cazi...” – oameni buni, daţi o fugă şi anunţaţi-l pe dl. Leibnitz, să afle şi el unde-i era monada... la etajul zece! - dar să se  grăbească... că cade! adică, pardon, „se zboară”!

-„Implor ca un bastard” (cf. Mortuară) – din nou, poetului Vasilcău i se „fâlfâie” de cuvinte! Unde o fi văzut domnia sa bastard care să implore? Şi încă EXEMPLAR! Ştiut este de oricine are oleacă de habar despre Evul Mediu că însăşi condiţia de „bastard” (adică, de copil ilegitim al unui nobil!) implică, din partea acestuia, formarea unor complexe de inferioritate şi manii ale persecuţiei atât de crâncene, încât bastarzii mai degrabă ar fi dat foc întregului Pământ (cu oameni cu tot, şi, în primul rând, cu tatăl şi cu fraţii ne-bastarzi, se înţelege!) – DECÂT SĂ SE GÂNDEASCĂ, MĂCAR, O CLIPĂ,  SĂ IMPLORE! Dar, deh, când poetul se află şi el, în treabă, şi scrie de plictiseală, nu din „impuls sacru”.

-„Din inima mea, fără comând,/ Pianul plin de mierle-n cer zburând” (cf. Psalm pentru nobili zei): pe lângă faptul că s-a scris cuvântul „comând” de...sanchi (inima, în orice condiţii meteoro-sensibile,  n-are nevoie de „masă de pomenire a mortului”), e grozav de supărător (unii ar considera, răutăcioşi, că e amuzant) să-ţi închipui nobilul şi atât de sever-imperialul (deci statornic precum „buricul lumii”) pian zburând! - şi nu oricum, ci „plin” de ciripeli şi fluierături  asurzitoare! Păcat de Beethoven, Mozart şi de toţi marii compozitori din ultimele 3 veacuri, care-şi făceau/fac muzica NUMAI pe/prin claviatura austeră a pianului...

-„Prea mare Dumnezeul/ Să-l vadă alter-eul” (cf. Alter-eul) – e o constatare atât de profund-revelatoare, încât se zgâlţâie lampa şi candelabrul. Şi chestia asta struţo-cămilească „alter-eul” în loc de bine-fixatul, în mentalul românesc, a sintagmei, preluate din latină: „alter ego”. Ca şi cum ar fi unul Napoleon Brânză... Nu că nu ar putea fi,  dar ce râs, tocmai pentru că este! O fi bine şi cu „re-inventarea limbii prin/de către  poeţi” dar depinde, decisiv, de către CARE poeţi! -„Prea plin de Tine, Doamne, vreau să fiu,/  Căci numai Tu eşti poezia lumii./ Ea mamă mi-i acum (nota noastră: bine că nu-i e...mătuşă...dar, cine ştie, cu timpul...căci asta sugerează adverbul „acum”!), în ea te ştiu,/ Anii de-azur în necădere du-mi-i...” – o, Doamne, atât de evident este că poetul  trage de cuvinte, ca fotbalistul de timp, încât totul devine penibil deci, penibil începe a fi şi demersul nostru demonstrativ!

-„La mormântul Poeziei/ Ce mi-a fost maică de-a doua (notă: of, cât timp ne-a luat ca să aflăm „şpilul”:  acum ne dăm seama de motivele  - ABSOLUT LEGITIME! - pentru care Poezia şi dl Vasilcău sunt, în genere paraleli: pentru că Poezia „îi e mamă de-a doua”, adică VITREGĂ) /Plâng că i-am permis să moară/ Când plecam mai bine eu” (cf. Un frig mereu). Orice mitocan ar ricana cam aşa, la astfel de exprimare („pardonează te rog, de aşa exprimaţiune, monşer”): „Raison, coane Fănică... pardon, bonsoar... Traianică: mai bine plecai mata! Lasă Poezia în pace! Că, şi-aşa, nu ştiu dacă îmi dai voie să-ţi zic: deja, nu că i-ai permis matale Poeziei să moară, dar chiar matale ai omorât-o! degeaba mai plângi acu', că-i târziu! - şi, dimpotrivă, matale ţi-ai permis prea multe cu Poezia, nu ea cu matale!” Dar noi, oameni cu „manere” cum suntem, tăcem, cuminţi...

Dacă dl Vasilcău va fi înţeles că nu e bine să părăduiască pădurile patriei, numai pentru a-şi „croi” glorie de poet (cam impostor!) bine de bine – dacă nu... atâta este! Doar „o vorbă să-ţi mai spun”. De fapt, un sfat frăţesco-părintesc, şi gata!:

-pentru că dl Vasilcău ne anunţă (de fapt, ne ameninţă) că, până la finele anului curent, va scoate o „antologie de autor”, noi considerăm că ar trebui să mai aştepte cu „antologarea Aproape-Nimicului” – şi să mai reflecteze dacă n-ar putea să fie mai clement nu doar cu celuloza, ci şi cu noi – şi chiar cu domnia sa: de ce să nu înveţe, întâi, să se disciplineze, ca poet, şi abia apoi să scrie poezie! Cât despre „antologare” de ce să nu lase poetul posteritatea să mai lucreze şi ea? Că tot n-are coana „Posteritate” altă treabă mai urgentă... nici ea! S-o pună, pe doamna „Posteritate”, la treabă, „pe bune”! Antologiile sunt, de fapt, expresia recunoaşterii altora (altora decât tine!), pe care talentul tău, autentic, i-a silit să ţină cont de tine, şi după (sau: mai ales „după”) dispariţia ta, din „locul social”. Poate că, totuşi, teoria conform căreia nu există Poezie fără public – o conţine ceva adevăr. Altfel, ar fi de-a dreptul jalnic, de neîndurat mental, ca tot şi numai Poetul „să centreze, să dea cu capul şi să valideze... golul”!

                                                                                                                                                            Prof. dr. Adrian BOTEZ

                                                                                                                                                                               29 iunie 2009
                                                                                                                                                               De Sfinţii Petru şi Pavel

 

ACTIVISMUL SOCIAL ESTE O CRIMĂ?

 


Numele meu este Ghenadie Brega, născut la Sîngerei, Pepeni, am 34 de ani, cetăţean al Republicii Moldova şi al României (din 2007). Sunt ex-preşedinte al Asociaţiei Hyde Park din R.Moldova (am fost lider al acestei asociaţii în perioada aprilie 2006 – mai 2008).
Sunt de asemenea:
• Observator naţional (din partea Institutului pentru Drepturile Omului) acreditat de CEC pentru alegerile din 29 iulie 2009;
Monitor al întrunirilor publice, în cadrul unui proiect al Centrului de Resurse pentru Drepturile Omului;
• Membru-fondator al asociaţiei Pro-România, pe care autorităţile refuză nejustificat s-o înregistreze.
Sunt junalist free-lancer, antrenat în proiectul internaţional VJmovement.com Sunt artist liber, expert/magistru în comunicare şi relaţii publice şi promovez libertatea cuvântului, dreptul la informare şi exprimare, alte libertăţi fundamentale.
La data de 10 iulie 2009, în privinţa mea a fost emisă o ordonanţă de începere a urmăririi penale (dosar nr. 2009270220) pe faptul unei pretinse agresări şi a jafului unui cetăţean, care ar fi avut loc la data de 04 noiembrie 2007 în zona comunei Zorile, raionul Orhei.
În ordonanţă mai este pomenit numele lui Anatol Mătăsaru, care a fost deja reţinut la data de 10 iulie 2009 şi care până în prezent se află la în custodia poliţiei din Orhei.
Anterior, am fost cercetat într-un alt dosar, în care am figurat în calitate de bănuit pe faptul organizării „dezordinelor de masă”, care se pretinde că au avut loc pe 6 – 7 aprilie 2009 în municipiului Chişinău.
Totodată, 10 iulie 2009 era data limită până la care, conform legii, putea fi înaintată învinuirea sau cererea de prelungire a calităţii de bănuit „pentru organizarea dezordinilor de masă” din data de 06 aprilie 2009. La moment calitatea mea de bănuit pe dosarul din 06 aprilie 2009, a expirat de drept. Până la această dată, mie nu mi s-a adus la cunoştinţă despre existenţa vreunui demers al procurului cu privire la prelungirea termenului pentru a-mi fi păstrată această calitate.
Declar hotărît că aceste dosare sunt fabricate şi că eu n-am nicio vină, atît în ce s-a întîmplat la Chişinău pe 7 aprilie 2009, cît şi în jaful de la Orhei, în toamna lui 2007.
Pe 7 aprilie 2009 nici nu eram în Chişinău, ultima dată am fost în Piaţa Marii Adunări Naţionale în ajun, pe 6 aprilie, cînd am organizat protestul paşnic împotriva fraudării alegerilor.
În noiembrie 2007 eram angajat la Euro TV în calitate de cameraman, lucram aproape fără întrerupere şi nu aveam de ce să ajung la Zorile, unde n-am fost nicio dată şi nu cunosc pe nimeni. Mai mult decît atît, la acea dată nu îl cunoşteam pe Anatol Mătăsaru şi nu aveam cum să întreprind ceva împreună cu el. De cînd am monitorizat şi filmat protestele lui paşnice cu măgarul sau cu masca de porc, am început să-i urmăresc activitatea şi consider că arestarea lui repetată este o manifestare de cenzură pentru opiniile sale exprimate, o încălcare flagrantă a drepturilor omului.

Declar că şi o eventuală reţinere, arestare sau condamnare a noastră va însemna doar răfuirea autorităţilor pentru activitatea noastră civică, de promovare a libertăţii cuvîntului.
Vă rog să monitorizaţi activitatea poliţiei şi a procuraturii, deoarece consider că dosarele penale în care suntem urmăriţi sunt fabricate la comandă, iar probele şi mărturiile care au fost sau vor fi prezentate sunt false şi colectate cu rea-credinţă.
Asociaţia Hyde Park, al cărei membru sunt, are ca misiune apărarea dreptului la liberă exprimare, accesul la informaţie şi alte drepturi conexe; are 16 dosare expediate la CEDO, dintre care 4 deja au fost câştigate. Membrii organizaţiei sunt persecutaţi inclusiv din acest motiv.

În aprilie 2009, autorităţile centrale au dispus percheziţia sediului Asociaţiei Hyde Park şi sechestrarea bunurilor acesteia. În momentul de faţă, bunurile asociaţiei se află la procuratura generală de mai bine de trei luni.
                                                                                                                                                                                   Ghenadie BREGA
                                                                                                                                                                         Telefon  +37369801212
                                                                                                                                                                                        12 iulie 2000

 Si, pentru a încheia cu un gust mai bun,ajungem şi la viaţa ştiinţifică a unor români din străinătate:

INTERVIU CU DR. GHEORGHE DRĂGAN, FIZICIAN ROMÂN STABILIT ÎN AUSTRALIA

 


De curând am primit prin poşta electronică un anunţ care mi-a atras antenţia. Am considerat că merită să îl reproduc mai jos pentru a-l face cunoscut şi citiorilor noştri:
Sydney, Australia
INVITAŢIE LA DEZBATERE:
CANCERUL ŞI DIABETUL SUNT BOLI SOCIALE
Iniţiator Dr. (fizician) Gheorghe DRĂGAN

Ediţia de faţă se constituie într-o invitaţie la o dezbatere publică pe teme de sănătate
în urma unor serii de comunicări ştiinţifice privind 
modul în care stilul nostru de viaţă ne afectează sănătatea.
Se va discuta în detaliu despre două boli cu incidenţă foarte mare
în rândul populaţiei de vârstă adultă care, din nefericire,  au început să aibă cazuistică
şi în rândul  adolescenţilor şi chiar al copiilor: 
cancerul şi diabetul.

De aceea,  informarea cu privire la aceste două maladii devine  imperios necesară,
pe lângă motivul de mândrie că un conaţional de al nostru
este deţinătorul unor noutăţi de ultimă oră în materie,
argument suficient de puternic, sperăm noi,
pentru a vă aduce în număr cât mai mare la sesiunea de comunicări pe care
dl. Dr. Gheorghe Dragan (fizician)
o va susţine în sala M.R.C. din Parramatta.

Dezbaterea se va desfăşura exclusiv în limba română
şi va fi urmată de discuţii libere pe această temă.
Se intenţionează să se înscrie pe ordinea de zi o serie de subiecte
privind problemele de sănătate actuale
şi importanţa acesteia pentru viitorul societăţii umane.

Acţiunea va avea loc:
 
Sâmbătă 25 Iulie 2009
începând cu ora 13:00 (1:00 pm)
la Migrant Resource Centre etajul 4,
la adresa: 1 Horwood  Pl., Parramatta
(la câteva minute de mers pe jos de la gară)

Vă recomandăm să aveţi creion şi hârtie pentru a vă nota anumite detalii importante şi un stick de memorie pentru preluarea unor documente pentru calculator.

Amănunte la:
Dr. (fiz) Gheorghe DRĂGAN
dragan_gdf@yahoo.com

***

Fiind conştient de importanţa unor asemenea dezbateri, de atitudinea pe care trebuie să o luăm pentru a „face faţă” unor asemenea boli, şi totodată fiind interesat de asemenea subiecte importante prin care ni se face cunoscut şi înţeles nu numai profilaxia dar chiar şi modul cum pot fi acestea prevenite, am luat legătura cu domnul Dr. Gheorghe Drăgan, autorul şi organizatorul dezbaterii iniţiate mai sus. Aceste convorbiri - din partea mea o serie nesfârşită de întrebări -, iar din partea domniei sale - răspusuri la subiect - au dus la dialogul care urmează. Desigur am aflat şi multe date interesante despre viaţa şi activitatea interlocutorului meu, date pe care vi le fac cunoscute în cele ce urmează:

George ROCA: Domnule Dr. Drăgan, aş dori să vă faceţi cunoscut citiorilor noştri. V-aş ruga să ne daţi câteva date despre viaţa dumneavoastră.
Dr. Gheorghe DRĂGAN: M-am născut la Ploieşti în casa bunicilor din partea mamei, exact la terminarea celui de al doilea război mondial. Copilăria până la şcoală a fost marcată de bunicii din Ploieşti şi cei de la Braşov (din partea tatălui) . Am urmat şcoala primară şi liceul la Iaşi unde părinţii îşi aveau locurile de muncă, perioadă care a însemnat o maturizare a mea din punct de vedere intelectual, atât tehnic cât şi cultural-artistic. Deşi perioada stalinistă şi ce a urmat a intenţionat să distrugă tradiţiile, Iaşul, ca multe alte centre de cultură din ţară, a reuşit să-şi păstreze, chiar să-şi dezvolte potenţialul intelectual în toate valenţele sale. De exemplu Iaşul avea profesori de foarte bună calitate pe toată gama de învăţământ; Teatrul Naţional avea o echipă completă de artişti, făcea permanent săli pline şi s-a extins apoi cu spectacole de operă din care au „crescut” artişti care s-au impus pe scenele lumii; Filarmonica avea cel puţin două spectacole săptămânal multe din ele cu prezentări din partea unor muzicologi cu o bogată cultură. Învăţatul limbilor străine, a unui instrument muzical (cântam la vioară şi sora mea la pian), frecventarea cercurilor liceale (de matematică, fizică, chimie, română, etc), rezolvarea şi creierea de probleme la revistele de matematică, fizică şi chimie, participarea la corul liceului, spectacole – erau activităţi curente şi larg răspândite.
George ROCA: Ce studii aţi făcut şi unde?
Dr. Gheorghe DRĂGAN: În ultimele clase de liceu începusem să optez pentru medicină, deşi tatăl meu insista să-i urmez cariera care era încă un domeniu de pionierat în România acelor vremuri. Tata pusese bazele primei catedre din România de mecanizare a agriculturii în cadrul Institutului Agronomic din Iaşi - loc unde s-au iniţiat primii specialişti în industria de maşini agricole şi şefii celorlalte catedre similare din alte centre universitare. Eu însă eram preocupat în special de fiziologie, de procesele ce se petrec în organismele vii. Era o continuare a curiozităţii permanente de care am dat dovadă încă înainte de a începe să merg şi să vorbesc. Mă atrăgeau mecanismele, animalele, să ascult şi să observ tot ce mişca pe lângă mine. În paralel am avut o constantă atracţie spre matematică, fizică şi chimie, iar faptul că din cărţile de medicină pe care le adunasem pentru admitere trebuia să memorez o grămadă de elemente anatomice, am optat în final pentru fizică ca fiind ştiinţa-cheie a celorlalte ştiinţe. M-am înscris pentru admitere la facultatea de Fizică (Universitatea Bucureşti), însă sora mea care era deja studentă la facultatea de electronică (Institutul Politehnic Bucureşti) a reuşit să mă convingă să-mi retrag actele şi să le depun pentru admitere la facultatea de electronică unde exista şi o secţie de ingineri-fizicieni. După un an de electronică m-am convins că nu este ceeace îmi doream şi m-am transferat în mod discret la Facultatea de Fizică pe care am absolvit-o în 1968, secţia Fizica Macromoleculelor. Acest domeniu era de curând deschis în lumea ştiinţifică având aplicaţii tehnologice practic nelimitate.   
George ROCA: Unde aţi lucrat în România după terminarea studiilor şi ce realizări pe plan profesional aţi avut?
Dr. Gheorghe DRĂGAN: După facultate şi cele şase luni de armată obligatorie care a coincis cu evenimentele din Cehoslovacia, m-am dus „glonţ” la ICECHIM – institutul unde făcusem deja practică în timpul facultăţii, la secţia de sinteze şi prelucrare mase plastice. Cunoscusem cu această ocazie preocupări şi chimişti care mi-au făcut o impresie bună şi am considerat că pot să contribui cu cunoştinţele mele la rezolvarea problemelor lor. Nu m-am înşelat şi implicarea efectivă s-a produs la scurt timp. Începuse programul Apollo, lumea era sincer deschisă la noutăţi tehnice, iar eu am avut norocul să am cale deschisă spre literatură, atelierul mecanic, accesul în alte laboratoare din institut, alte instituţii şi combinate chimice.
Aşa se face că după un an de la angajare am fost numit şeful laboratorului de încercări fizico-mecanice, iar după un alt an realizasem un dispozitiv de testare a unor piese din diverse tipuri de polietilene care evidenţiau ceea ce urma să numesc cuplajul amorf-cristalin care se corela cu condiţiile de prelucrare. Au urmat şi alte instrumente proiectate şi realizate de mine, experimente şi rezultate originale publicate în ţară şi reviste de prestigiu din alte ţări. În paralel aveam o colaborare strânsă atât cu colectivele de sinteză polimeri cât şi cu cei de la prelucrare.
O serie din rezultatele experimentale obţinute m-au făcut să întrevăd existenţa unor noi forme şi surse de energie, astfel că am solicitat susţinerea oficială a cercetărilor în această direcţie. Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie a organizat o comisie pentru analizarea acestei propuneri şi din care au făcut parte şi foştii mei profesori Nicolae Bărbulescu şi Ion Mihu care deja îmi cunoşteau lucrările. În final s-a aprobat finanţarea acestor cercetări.
Deşi nu am beneficiat de aparatura pe care speram să o obţin, mi-am proiectat şi construit singur dispozitive artizanale dar de înaltă performanţă cu care am obţinut rezultate deosebite şi cu aplicaţii imediate în obţinerea de materiale cu proprietăţi noi şi testarea eficientă a materialelor şi produselor finite. Cu această ocazie am dezvoltat o serie de analize originale şi am descoperit fenomene şi proprietăţi noi cum ar fi structura compozită a apei şi a lichidelor în general. M-am ocupat de analiza unei game largi de materiale printre care şi medicamente în ideea de a corela structura, proprietăţile in vitro cu activitatea farmacodinamică. Pe baza noilor principii topoenergetice am redefinit mult mai complet noţiunea de solubilitate atât de importantă practic în toate procesele tehnologice. M-am apropiat de homeopatie audiind numeroase prelegeri ale medicilor şi farmaciştilor care practicau această „medicină tolerată” de ştiinţa medicală oficială pentru a înţelege cum se obţin şi care este mecanismul de acţiune a remediilor homeopatice. Am testat cu noile mele instrumente astfel de diluţii preluate din „producţia” curentă a farmaciştilor şi a medicilor cât şi efectuate de mine. Am găsit noi dovezi privind existenţa unor forme de energie diferite de cele cunoscute şi utilizate în prezent. Este vorba de forme de energie specifice acumulate în cuplajul (interacţia) componentelor constituiente în materialele compozite.
George ROCA: Acum am înţeles ce v-a determinat să studiaţi evoluţia unor boli precum cancerul şi diabetul...
Dr. Gheorghe DRĂGAN: La studiul cancerului şi al diabetului am observat că aceste energii apar ca interacţii sociale ca rezultat al relaţiilor interumane. Acestea stau la baza apariţiei acestor boli. Conform principiilor topoenergetice aceste energii pot avea o polaritate pozitivă sau negativă corespunzător gândirii şi acţiunilor indivizilor. Toate aceste caracteristici pot fi măsurate şi evaluează riscul îmbolnăvirii prevenind cu mult timp înainte riscul de instalare a acestor boli sub forme ireversibile.
Am dezvoltat printr-o muncă continuă şi îndelungată, de peste 40 de ani, HuPoTest, un test care evidenţiază modul de gândire pozitiv sau negativ al individului ca sursă a stării de sănătate sau risc de boală. Acest test este accesibil gratuit de pe website-ul meu (
http://www.gdfdatabanks.ro), dar este foarte important ca acesta să fie aplicat corect. Am creiat şi alte instrumente şi procedee originale care aştept să le dezvălui pe măsură ce voi constata interes din partea persoanelor particulare şi mai ales a organismelor unde riscul de înbolnăvire în special de cancer şi diabet este o realitate. Concluzia principală a cercetărilor mele este că aceste boli apar ca rezultat al relaţiilor interumane în colectivităţile unde există o competiţie ce dezvoltă energii negative, iar o concluzie permanentă  a  numeroaselor experienţe atestă că „dacă ceva există, acel ceva poate fi şi trebuie măsurat corect”.  
George ROCA: După terminarea facultăţii, am înţeles ca v-aţi luat doctoratul. Care a fost tematica tezei dumneavoastră de doctorat?
Dr. Gheorghe DRĂGAN: Deja când m-am gândit să mă înscriu pentru doctorat - la insistenţele tatălui meu - aveam peste 15 lucrări publicate în majoritate centrate pe cuplajul amorf-cristalin la polietilene. Din păcate chiar atunci apăruse noua lege a doctoratelor prin care candidaţii trebuiau să aibă un dosar de cadre din care să rezulte activitatea lor obştească, astfel că primul an a fost ratat deoarece eu refuzasem chiar de la angajare să fiu implicat în probleme politice şi am ieşit din UTC. Trebuie să menţionez cu obiectivitate că responsabilii politici şi sindicali din ICECHIM de la acea vreme îmi cunoşteau bine activitatea profesională şi au rezolvat problema rapid prin implicarea mea în câteva sarcini obşteşti şi primirea în PCR. Am avut mare noroc să am în comisia de doctorat profesori ca Nicolae Bărbulescu, Ion Mihu şi Ion Gavăt care au avut răbdare şi mi-au citit lucrările, astfel că examenele erau adevărate dezbateri ştiinţifice, iar titlul de doctor în ştiinţe fizice l-am obţinut după 2 ani de la înscriere (1980).
George ROCA: Care a fost motivul părăsirii României şi de ce v-aţi stabilit în Australia?
Dr. Gheorghe DRĂGAN: Nu am părăsit România, ci eu şi soţia încercăm să ajutăm pe cât putem la îngrijirea cât mai consistentă a celor doi nepoţi ai noştri stând pe rând cu ei aici în Sydney. La un moment dat va trebui să ne alegem utlimul domiciliu, însă cred că mai sunt cîţiva ani buni până atunci timp în care nepoţii vor fi pe picioarele lor.
George ROCA: Aici la Antipozi vă ocupaţi în continuare de meseria mult iubită? Mai faceţi cercetare? În ce domeniu?

Dr. Gheorghe DRĂGAN: Caut să fiu la curent cu toate preocupările tehnice şi ştiinţifice din lume fiind abonat la informaţii periodice primite prin poşta electronică. Nu îmi este greu să ţin pasul deoarece progresele sunt din ce în ce mai puţin spectaculoase. Se simte apropierea unui prag limită, dacă nu chiar s-a şi atins deja, căci aşa zisele noutăţi constau în detalii neglijabile. Marile probleme se adâncesc şi îmi pare rău să observ reticenţa oamenilor din jur la noutăţi care le-ar putea lumina viaţa. Este o atitudine din ce în ce mai autodistructivă prin aplicarea implacabilă a principiului „fiecare pentru el şi împotriva tuturor”.

George ROCA: Cum aţi ajuns să studiaţi efectele cancerului şi a diabetului asupra fiinţei umane şi de ce denumiţi aceste boli, boli sociale?

Dr. Gheorghe DRĂGAN: Cancerul şi diabetul fac victime la persoane de lângă noi care cel puţin aparent duc o viaţă similară cu a noastră. Am încercat să răspund la întrebările fireşti prin ce se deosebesc acestea de mine şi când o să-mi vină şi mie rândul. Datele statistice, principiile topoenergetice şi numeroasele cazuri studiate direct pe perioade îndelungate ce au cuprins atât starea de sănătate, declanşarea şi dezvoltarea bolilor, majoritatea până la deces, mi-au dat răspunsul la aceste întrebări. Am putut să constat: 

• legătura strânsă între comportamentele populaţiei de femei şi a celor de bărbaţi; de exemplu există un raport constant între numărul total al cazurilor de cancer la bărbaţi faţă de cel al femeilor care tinde spre numărul de aur (1.618...);

• diferenţa netă între cele două populaţii, mai exact prin emoţiile (energiile) negative vehiculate de o parte a populaţiei feminine care reprezintă cauza principală a declanşării acestor boli;


• valabilitatea acestor reguli pentru o gamă largă de populaţii de pe glob şi pe perioade de până la 25 de ani. O mare parte din aceste studii sunt prezentate în detaliu pe website şi în articolele din revista editată.
  De aici rezultă clar că starea de sănătate este de natură socială, colectivă, neputând fi rezolvată numai local şi/sau personal.Cancerul şi diabetul au o importanţă deosebită deoarece ştiinţa actuală recunoaşte că nu cunoaşte cauzele şi adevăratele remedii pentru ele, deşi cancerul a devenit cauza principală de deces în ţările în care stresul este din ce în ce mai pregnant.

George ROCA: Care este relaţia dumneavoastră de colaborare ştiinţifică cu alţi colegi de breaslă, din România şi din alte ţări din afara perimetrului naţional.
Dr. Gheorghe DRĂGAN: Relaţiile profesionale în domeniul ştiinţific s-au bazat permanent pe bani şi aproape de loc pe contribuţii palpabile. Am insistat ani la rândul la foştii mei colegi de facultate cu funcţii de conducere pe platforma Măgurele să investească efort în metrologie, având în vedere că metrologia este un domeniu al fizicii, la nivel naţional şi chiar internaţional nivelul este foarte scăzut şi prin acreditare investiţia va fi amortizată, chiar mult amplificată. Colegii mei au preferat „ciupeli” de fonduri europene mai mult pe cont propriu. Aceeaşi optică am întâlnit-o şi la colegii fizicieni din alte centre ştiinţifice din lume. Toţi erau în căutare de surse de finanţare indiferent de tema de cercetare. De exemplu am căutat să formez o grupă de cercetare pentru punerea la punct a unor procedee de măsurare corectă a viscozităţii. S-au găsit o grămadă de amatori, dar aveam să observ la scurt timp că habar nu aveau ce este aceea viscozitate şi metrologie. Puteam să nu iau în seamă acest lucru şi să mergem mai departe. M-au asigurat că se ocupă ei de formalităţi, de obţinerea fondurilor şi că în final nu va conta ce scriem în documentele oficiale. Vă vine sau nu să credeţi aşa stau lucrurile. În toate ţările lumii, din păcate, se aruncă sume uriaşe din bani publici pe proiecte care sunt din start neproductive. Cunosc numeroase astfel de cazuri care se încadrează în procesul global de alienare implacabilă a întregii societăţi umane. În SUA sunt desfiinţate din când în când instituţii de cercetare care se dovedesc a fi fără obiect precis de activitate.
George ROCA: Ştiu că aveţi şi un website de specialitate (
http://www.gdfdatabanks.ro).  Care este mesajul şi menirea acestuia.
Dr. Gheorghe DRĂGAN: Experienţa acumulată s-a concretizat în ceeace am numit principiile de lucru topoenergetice. Acestea au un caracter universal fiind aplicabile la orice sistem şi constau pe de o parte în aplicarea unui procedeu de testare a acestora şi pe de altă parte de prelucrare şi interpretare a datelor experimentale obţinute şi organizate după principii originale în bănci de date. Scopurile practice ale acestui procedeu universal este de a (1) identifica şi/sau (2) optimiza sistemele testate. Acest mesaj este explicitat chiar pe prima pagină a acestui website. Sunt prezentate şi cazuri concrete rezolvate astfel.
Toată activitatea mea a fost şi este marcată de neconformism, mai exact de a prelua orice informaţie ştiinţifică în mod critic şi de a le verifica în cazul în care acestea erau sau sunt în interesul meu. Aşa am putut depista o serie de excrocherii ştiinţifice multe din ele publicate în reviste de mare prestigiu şi altele finanţate cu bani grei de la guverne. Acest lucru îl constat din ce în ce mai des în ştiinţa actuală.
De altfel pe website veţi găsi unele exemple. Unul din acestea se referă la modul incorect de definire şi măsurare al viscozităţii. În general metrologia este o ştiinţă obscură atât prin modul de aplicare cât şi de susţinere ştiinţifică, financiară şi politico-socială. Am avut ocazia să particip la întruniri ştiinţifice internaţionale cu fizicieni de top care nu cunoşteau termenul de metrologie. Metrologia = ştiinţa măsurării ar trebui să fie preocuparea de bază a ştiinţei şi tehnicii, în realitate este o preocupare izolată în instituţii naţionale de profil care nu sunt controlate şi neimplicate direct şi continuu în ştiinţă şi tehnologie. Prin definiţie metrologia este un domeniu al fizicii, însă de care majoritatea fizicienilor sunt străini.
Aceeaşi situaţie am întâlnit-o şi aici în Australia. În plus, aici există o aşa zisă societate de metrologie (MSA) care de fapt în mod cu totul obscur urmăreşte obţinerea unor fonduri de la guvern. Această organizaţie în care am avut naivitatea la momentul iniţial să cred şi să intru, s-a dovedit a fi neconformă cu legile minime de organizare, adică fără sediu, fără statut, fără o conducere responsabilă, etc., aşa că după un an de aşteptare a răspunsurilor la întrebările mele privind legalitatea acestui organism am solicitat eliminarea mea din lista membrilor ei.
În 1999  am propus o legislaţie, valabilă nu numai pentru România, prin care metrologia la nivel naţional trebuie să fie coordonată de o Comisie Naţională de Metrologie care să întrunească reprezentanţi din toate domeniile de activitate, deoarece metrologia trebuie să fie prezentă peste tot. Deşi iniţiativa a fost acceptată (cu greu) în România, aceasta a fost abandonată datorită demersurilor pentru aderarea la Uniunea Europeană şi deci alinierea la regulile acesteia. Sper ca acum după alegerea parlamentarilor europeni să redeschid această problemă la nivel european. Aici în Australia am făcut nişte scrisori către Ministerul Inovării, Industriei, Ştiinţei şi Cercetării, însă speranţele mele privind măcar minime evaluări ale situaţiei reale, sunt minime dat fiind interesele unor grupuri deja bine structurate.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în domeniul sănătăţii. Preocupările pentru cancer şi diabet  au grupat instituţii, fundaţii şi alte organisme care şi-au împărţit deja teritoriul politic şi financiar. Am încercat să intru în colaborare cu o serie din acestea, dar nu am primit nici un răspuns sau doar răspuns fără implicare directă. La un moment dat am fost interpelat direct între patru ochi şi mi s-a spus că singura soluţie ca să fiu băgat în seamă şi să fiu promovat este de a intra în mişcarea masonică pentru care am primit instrucţiuni exacte. Acestea au venit însă după ce am depăşit naivitatea apartenenţei la asociaţii.
Principiul de funcţionare a societăţii actuale şi pe care l-am sesizat încă din primii ani de activitate este că conducerea politică nu doreşte rezolvarea problemelor importante ale societăţii aşa cum se declară, deoarece acestea reprezintă motorul financiar prin care industria funcţionează şi politicienii îşi transmit puterea unul altuia. Ştiinţa este chemată să arunce din când în când bombe fumigene cu „noi descoperiri” care vor duce la ameliorarea acestor probleme. Industria de medicamente, vaccinuri şi cosmetice, fiind una dintre cele mai profitabile s-a opus şi se va opune cu orice mijloace pentru eliminarea soluţiilor eficiente alternative precum medicina tradiţională.În 1988 faimoasa revistă Nature a înscenat unui renumit imunolog francez, Jacques Benveniste, o anchetă prin care trebuia să rezulte că homeopatia este o scamatorie. Din fericire însă experimentele raportate de Benveniste au fost susţinute de încă alte trei laboratoare independente din lume. 
George ROCA: Aţi putea să ne vorbiţi despre „GDF Databank Bulletin”? Ce este această publicaţie care conţine de fapt iniţialele numelui dumneavoastră. De ce apare şi în limba engleza. Este o publicaţie bilingvă? Cărui segment de cititori se adresează?
Dr. Gheorghe DRĂGAN: Am iniţiat această publicaţie (ISSN 1453-1671) în 1997, pe vremea când eram angajat la Biroul Român de Metrologie Legală (şi unde eram singurul fizician!). Atunci am constatat că de fapt ocupaţia principală a acestui organism nu era metrologia ci doar evidenţa funcţionărească a laboratoarelor de metrologie din ţară. Am mai aflat că nici un angajat din această instituţie nu făcuse vreodată în viaţa lui o etalonare. Astfel, am editat chiar din primele numere unele principii de bază ale bunei practici în metrologie. Nici nu vreau să mai amintesc cum au reacţionat cei ce erau pe posturi de conducere şi care au constatat astfel că nu au nici o legătură cu metrologia.
 Franţa este singura ţară care organizează la intervale de 2 ani congrese internaţionale de metrologie şi la care obişnuiesc să trimit lucrări, care fără excepţie, au fost admise pentru a fi prezentate, însă nu-mi pot permite să particip fizic. În 1999 am avut şansa să fiu prezent, beneficiind de fonduri europene, şi am editat o versiune a principiilor de bază metrologice în limba engleză. Am reuşit să vând peste 50 de exemplare cu care bani mi-am cumpărat nişte instrumente de laborator de la expoziţia de aparatură organizată cu acea ocazie. La Congresul de la Paris din iunie acest an am prezentat o serie de măsurători efectuate pe materiale cunoscute ca NTC-termistori care au evidenţiat anomalii în scara de temperatură pe intervalul 0 -+100 0C definită în 1990. Concluzia este că aceste măsurători trebuiesc repetate şi de alte laboratoare şi dacă anomaliile raportate de mine se repetă scara de temperatură trebuie redefinită.Deşi am deja soluţia redefinirii scării de temperatură, aştept rezultatele altor laboratoare de metrologia temperaturii (inclusiv cele din Australia) care în mod obligatoriu ar trebui să verifice aceste rezultate.Trebuie să remarc în contextul celor afirmate aici despre cum este percepută metrologia, că aceste anomalii trebuiau să fie evidenţiate de mult de către producătorii acestor materiale.
Dat fiind că activitatea mea de cercetare am continuat-o şi în Australia cu posibilităţi foarte restrânse, numerele pe care le-am editat începând din 2005 le-am înregistrat şi la National Library of Australia. Veţi constata la sfârşitul fiecărui număr lista şi conţinutul numerelor anterioare şi modul lor de obţinere. Majoritatea sunt gratuite şi sunt postate pe website. 
George ROCA: Ştiu că aţi scris o carte (studiu) cu titlul „Timpul, instrumentul gândirii egoiste”. Aţi putea să ne iformaţi asupra subiectului pe care l-aşi abordat în aceasta lucrare.
Dr. Gheorghe DRĂGAN: Cartea a avut în principal un scop autobiografic, declarat chiar în prefaţă, evidenţiind o serie de experienţe personale cu valoare simbolică şi deci valabile pentru o gamă largă de indivizi. Rezultă că timpul este o mărime legată de experienţa personală şi de aici şi faptul că este un instrument al gândirii egoiste. Exemplele pe care le descriu prin prisma principiilor topoenergetice sper să întărească această afirmaţie. De altfel evoluţia omului în cursul unei vieţi complete decurge de la un egoism feroce în prima fază a conştiinţei spre un altruism şi desprindere de bunurile materiale adunate iar timpul îşi pierde din importanţă în momentul morţii. Principalele etape ale vieţii se supun principiilor universale topoenergetice. Cartea prezintă şi alte fenomene importante prin prisma acestor principii. HuPoTest este descris tocmai ca un procedeu de etalonare a cronometrului personal legat de modul de gândire al individului.
George ROCA: Într-una din discuţiile avute aţi pomenit de Edgar Cayce. Puteţi să reproduceţi pentru citiorii noştri ce afirmaţie făcea acesta despre puterea minţii şi legatura acestei afirmaţii cu problema cancerului, diabetului şi in general a bolilor?
Dr. Gheorghe DRĂGAN: Nu doresc să dezvolt aici subiectul ştiinţei pierdute în decursul dezvoltării speciei umane. Din ce am spus până acum se observă că specia umană nu a avut chiar o evoluţie în sens benefic, ci din contră s-au dezvoltat relaţiile interumane cu energii negative, au apărut boli incurabile şi viaţa individului s-a scurtat, tocmai ca rezultat al desprinderii de viaţa spirituală şi dezvoltarea cu predilecţie a legăturii cu lumea materială. Din când în când au apărut clarvăzători selectaţi în general din indivizi fără educaţie, altfel spus care nu au fost poluaţi mental şi spiritual. Aceştia au avut acces permanent sau temporar la Sursa Supremă de Informaţie Pură pe care ne-am obişnuit să o numim Dumnezeu şi să-i atribuim şi chip omenesc după cum ne sugerează Biblia.
Edgar Cayce în America, Vanga Dimitrova în Bulgaria, în prezent Melfior Ra în România şi Boriska în Rusia, au adus informaţii mult peste nivelul lor de educaţie şi precizau în mărturiile lor că în vieţi anterioare avuseseră funcţii importante în perioada construirii Marii Piramide sau sub denumirea descoperită recent Piramida Luminii Celeste. În chip foarte surprinzător aceştia afirmă complet independent, că civilizaţia umană terestră a fost şi este sub supravegherea permanentă a locuitorilor planetei Vamfim pe care în mod obişnuit o numim Marte. La fel de independent, filozofia şi iniţiaţii indieni aduc informaţii similare privind stadii ale evoluţiei civilizaţiilor terestre. Ştiinţa actuală neglijează aceste mesaje, iar politicienii deşi sunt în contact şi în oarecare colaborare cu extratereştrii ascund acest lucru.
Mesajele acestor spirite repetă constant necesitatea dezvoltării spirituale a omenirii prin cultivarea iubirii, a adevărului şi credinţei. Biserica riscă să devină o instituţie care apără interesele unor grupuri, iar rugăciunea exprimă deseori pretenţii neruşinate.Aud de fiecare dată la slujbe formula „să piară duşmanii mei”, ori românii care au trecut prin încercări deosebite ajung să spună „nu doresc nici la duşmanii mei prin ce am trecut eu”.
Cayce a spus ceea ce şi filozofia indiană are ca principiu de bază: „biserica este în tine însuţi şi nu în preoţi şi nici în clădiri.Corpul tău este templul lui Dumnezeu Cel Viu, iar Isus este  îndrumătorul tău personal în mintea şi corpul tău”.
Credinţa înseamnă de fapt orientarea liberului arbitru spre acţiuni pozitive şi realizarea adevăratului EU interior cuplat la Sursa Supremă de Informaţii Pure.
George ROCA: Ce ne puteţi relata despre fenomenele astronomice prin care trece Europa la acest început de vară a anului 2009? Mă refer la alerta generală privind concentraţia fără precedent de raze ultraviolete provenite din emisiile solare?
Dr. Gheorghe DRĂGAN: Problema radiaţiilor ultraviolete (UV) este mai veche. Ea a pornit iniţial din Australia, unde prin anii ’50 fizicienii au constatat nivelul acestor radiaţii mult mărit faţă de alte părţi ale globului. S-a făcut legătura atunci cu gaura din stratul de ozon datorată poluării atmosferei cu freonii ce se foloseau pe scară largă în sistemele frigorifice şi industria cosmetică. Radiaţiile UV sunt responsabile de modificări ireversibile celulare ce duc la cancerul de piele care este o formă foarte agresivă de cancer.
Trebuie observat că deşi pericolul este foarte mare, ca şi în cazul radiaţiilor nucleare, nu există instrumente la îndemâna populaţiei de evidenţiere a nivelurilor acestora. Eu încerc fără succes, de peste 10 ani, să obţin de la firme renumite în aparatură optică şi nucleară, cu care sunt în permanent contact, astfel de instrumente. În plus, nici metrologiile naţionale şi nici rapoartele meteo nu indică aceste niveluri. Ce concluzie putem trage din această stare de fapt?
George ROCA: Aţi putea să ne spuneţi câte ceva despre ilustrul savant Nicola Tesla. Pun aceasta întrebare deoarece vă ştiu interesat de acest subiect.
Dr. Gheorghe DRĂGAN: Eu am aflat destul de târziu (după 1989) amănunte privind originea română şi o serie de experimente proiectate şi realizate de Tesla. Cred că nu direct românii sau politica comunistă este responsabilă de ascunderea acestor adevăruri. Tesla şi-a desfăşurat activitatea în America ca cetăţean american. Cercetările lui aveau caracter strategic şi deci în mare parte sunt protejate de legislaţia americană. Totuşi, există mărturii ale unor  contemporani care au asistat sau la rândul lor au preluat mărturii privind aceste experienţe. Ştiu că Academia Română a întreprins o documentare privind viaţa şi activitatea lui Nicola Tesla despre care am citit un rezumat de aproximativ o pagină. În presă apar din când în când astfel de mărturii cu tentă teribilistă a căror credibilitate este greu de verificat. La Belgrad există un muzeu tehnic dedicat exclusiv lui Tesla dar pe care nu am avut ocazia să-l vizitez încă.
Ceea ce este unanim recunoscut este faptul că Edison era în concurenţă „neloială” cu Tesla pe mai multe proiecte. Edison era susţinut de oficialii americani ca fiind copilul minune al noii naţiuni şi câştiga sume uriaşe chiar pe proiecte minore. Edison a propus ca transmiterea energiei electrice să se efectueze sub formă de curent continuu în timp ce Tesla propunea curentul alternativ. Compania Westinghouse a încercat mai întâi ideea lui Edison ca în final să o adopte pe cea a lui Tesla, soluţie aplicată ulterior în toată lumea.
George ROCA: Înainte de a incheia v-aş ruga să transmiteţi câteva sfaturi sau mesaje din parte unui fizician cu experienţă, precum sunteti considerat.
Dr. Gheorghe DRĂGAN: În final nu am decât să repet, convins fiind de experienţa proprie, de ce au afirmat marile spirite ale lumii: „Să ne iubim unii pe alţii, să fim mai buni, să gândim pozitiv luptând permanent pentru adevăr: numai aşa o să ne salvăm. Chiar dacă nu vom ajunge să înţelegem acest lucru singuri, legile cosmice ne vor impune să o facem, dar atunci va trebui să plătim un preţ foarte scump pentru neascultarea noastră prin suferinţe cauzate de boli, catastrofe, vieţi curmate aparent fără explicaţie”. 

                                                                                                                                                                                         A consemnat,
                                                                                                                                                                                         George ROCA
                                                                                                                                                                                  Paramatta – Waterloo
                                                                                                                                                                                     Sydney, 4 iulie 2009

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971