Anul 2015
Anul 2014 periodic nr. 1-3 4-6 | 7-9 | 10 |
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL NR.10 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRAȚIA REALĂ
Starea țării la final 2014- articole care circulă pe internet -
Convorbirile lui Corneliu Leu cu Florentin Popescu și aprecierile altora
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ - partea I: O Aniversare: FLORENTIN SMARANDACHE, Aniversare Jean Georgescu, Emil Lungeanu:Mai bine mai Terziu decât niciodată, Recenzii de Adriana Ghițoi, Octavian Constantinescu, Constantin Stancu, Paul Abucean. Ionuț Carage Despre: Adrian Botez, Ionuț Caragea, Irina Binder, „Dictatura proștilor” – o carte semnal de alarmă
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ - partea II- Un studiu de Adrian Botez despre CONFUCIANISMUL LUI IOAN SLAVICI
TREI DOAMNE ALE LITERATURII NOASTRE, TREI LOCURI ÎN LUME UNDE ELE SCRIU, ACEEAȘI SPIRITUALITATE CARE LE UNEȘTE:- MELANIA RUSU-CARAGIOIU;- FILOFTEIA BARBU-STOIAN;- VAVILA POPOVICI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - partea II
PAGINA A CINCEA

 

TREI DOAMNE ALE LITERATURII NOASTRE, TREI LOCURI ÎN LUME UNDE ELE SCRIU, ACEEAȘI SPIRITUALITATE CARE LE UNEȘTE:

- MELANIA RUSU-CARAGIOIU
- FILOFTEIA BARBU-STOIAN
- VAVILA POPOVICI

 
          MELANIA RUSU-CARAGIOIU
SCRIE ACEASTĂ POEZIE ÎN ZĂPEZILE CANADEI

Stabilită în Laval-Canada, după o susținută activitate la Biblioteca Județeană și în lumea literară timișoreană, Melania Rusu-Caragioiu etste membră a Asociației Canadiene a Scriitorilor Români, ca și a altor organizații culturale din Timișoara și din diaspora românească. Adresa electronică:
mel_rus@hotmail.com
 

 

SONETE

dans ritmat
Dactile săltăreţe în pas înalt de dans
Ticsesc săliţa strâmtă cu iz de bacanale,
Prin colţ se furişează discrete, muzicale;
La masă stă ideea în şubredul balans.
Îşi ciocăneşte tâmpla un ,,mi minor” în glas,
Se leagănă spre dreapta, înclină înspre stânga,
Ideea închistată nu s-a mişcat – nătânga ...
Se strânge-n scrumieră rugina ce-a rămas.
Şi mai pluteşte-n aer, ameninţând să scrie
Un ritm ce şchiopătează de-un deget, la picior,
Şi din fragilitatea-i încearcă să revie.
În lanţ se-nşiră ritmii, fac ochiuri de decor
Elegiac, cadenţe-n substratul de hârtie,
Şi-n loc de puf în perna-mi, să invadeze vor !

o lebădă de smoală
Din călimara mea o lebădă de smoală
S-a ridicat în fum de osanale
Şi în planări de arpi triumfale
Urca... sus, sus..., camera era goală...
Cădea câte o pană zdrenţuită;
Mă străduiam să prind câte-un crâmpei;
Prin geamul spart intrau şi flori de tei
Şi-un cântec - melopee tânguită.
Atât de greu mă ridicam în timp;
Aş fi dorit şi lebede mai albe
Şi-o muză încadrată într-un nimb.
De-afară invadează pale calde;
In stratosferă s-a produs un schimb:
Prind iambii în cenuşă să se scalde...

sonet cu ghiocei
Trec zilele zburând din calendar,
Banal joc de cuvinte mă-mpresoară,
În juru-mi doar comune rime zboară;
Și filele le-am rupt, dar e-n zadar...
Alunecă pe lângă mine timpul,
Simt primăvara coborând pe tâmplă,
Mă înfășoară în candoarea-i simplă:
Mi-aduce ghiocei; și a golit câmpul...
Sub strașini, migăloase rândunele
Pline de-ardoare-și rânduiesc căminul...
Mă iscodesc din ochii de mărgele.
Poate de-atuncea simt ce e declinul,
Și-mi port vibrând scheletul de surcele,
Iar rimele m-au poreclit ,,străinul”.

flori
Privesc candoarea florilor albastre
Ce se desfac în vasul de pe masă,
Mesaj al primăverii – a lor mireasă,
Ce nu le-a amăgit să o adaste...
Oglinda apei lujerul le-a frânt
Şi transparentele nervuri de-opal;
Fragile stau – lungi fire de cristal...
Doar eu pot să le văd ! Mă tot frământ
Să mi le-apropii, să vorbesc cu ele
Şi să găsesc în frunze şi sepale
Cleştarul ce-a căzut cândva din stele.

despre iubire
Aş scrie un sonet despre iubire
În care dragostea nu e o farsă
Şi sentimentul nu-i o pâlpâire,
Nici frunză ce-a ieşit din vară, arsă.
Aş scrie un sonet despre iubire,
Mistuitor, pătruns de nostalgie
Şi printr-o diafană melodie,
De sentimentul meu aş da de stire...
Aş scrie un sonet despre iubire
Să plăsmuiesc in el doar flori şi fluturi
Dansând sub soare-n raze de săruturi.
Aş scrie un sonet despre iubire
Cum n-a mai scris nici Byron , nici Shakespeare,
Şi-n stele-aş sfredeli să mă inspir !

câmp magnetic
Te atrag în irizări de plete blonde
Inconștient, prin magnetismul meu,
Imponderabil, dar nespus de greu
Și calmul tău e-o fierbere în sonde !
Simt imaterial și totuși cert
Un flux ce mă trimite și pe mine
Să urc crispată treptele infime
Ce duc spre tine... Și nu pot să-mi iert !
Văslesc din răsputeri să-mi apăr nava;
Furtuni să domolesc, aș vrea să pot;
Mă țintuiește în vârtej zăbava:
Nu pot să fug, mă ia valul înot
Și apele fiebinți sunt, precum lava !
Și vâslele m-au părăsit... de tot..

așteptare
In eleşteul de la capul casei,
În trestia din mal se-aude des
Când broaştele îşi ţes pânza mătasei
Şi racilor, din nou, cleştii le ies...
Chiar peştii cântă seara pentru somn
Şi sălciilor le vorbesc de drag.
Plopul stă drept şi falnic ca un dom,
Iar luna tremură şi stă pe prag.
Duc lampa pe o masă sub umbrar.
Lustre din struguri - boabe viorii
Să-ţi lumineze întoarcerea, măcar,
Deşi nu cred că astăzi o să vii...
Tăcerile-mi din jur te cheamă arar...
Şi-mi cântă gânduri, dar le simt pustii...

în cumpănă
Atâtea ierburi suspină sub coasa cărării,
Şi scame de-azur se repetă în fire de rouă;
E veche răscrucea din tine, dar astăzi e nouă,
Cum nou e râvnitul balsam al visării.
În pocnet de toamnă, ce - aruncă alune
Prin scorburi ascunse-n carpatice văi;
Trecând printre vulturi cu ochi de văpăi,
Vin fluturi de-aramă, din nou, să te-mbune.
Te-nalţi, spre speranţă, în clipa durerii
În zborul pe talerul frunzelor triste,
Şi parcă te smulgi din praful frustrării....
Din mugurul spaimelor strânse de-o viaţă,
Ies zmeii mărunţi, curioşi, să te-asiste,
Dar tu îi goneşti;
Azi, iarăşi un vis te răsfaţă !

seninul ochilor
Privirea ta se-ndreaptă către mare;
Cu soarele se-aseamănă și râde.
Fantasmele furtunii reci și hâde
S-au mistuit în larga depărtare
Privirea ta se-ndreaptă către soare,
Sub gene din aripi de albatros,
Și părul tău miroase-a chiparos,
Iar în cercei furat-ai câte o floare.
Privirea ta se-ndreapt- către mine,
Învăluind în taină un portret –
Al celui ce se-apropie de tine.
Privirea ta se-nseninează încet,
Ca un safir cu ape cristaline
Dansat de-o crinolină-n menuet...

sunt iarăși trist
Sunt iarăşi trist, în traiul meu de câine;
Zăpezile mi-au fost astăzi culcuş,
M-a mârâit un câine jucăuş
Când draga lui stăpână mi-a dat pâine.
N-am un statut în viaţa mea, prea clar;
Nu-i duc stăpânului ziarul zilnic,
Primesc picioare-n spate şi ochi silnic
Şi timpul trece-ncet şi în zadar...
O, cât aş vrea să am un lanţ şi-o cuşcă
Şi botniţă ! Şi câte-o ciomăgeală !
Să nu-mi mai strige nimeni : ,,Fugi, că muşcă !”
Să-i văd pe-ai casei lucrând cu migală,
Strigând la mine aspru, după-o duşcă,
Iar eu... să le iert clipa de răceală ...

secunde fără cântec
Plâng spaimele în bradul din grădină,
Ulucile bătrâne strâng din umeri;
Sunt ştirbe, de nu poţi ca să le numeri,
Dar se ascund sub streşini de cătină...
Un corb întreabă zarea de răşină:
De ce-a trimis rugina peste lume ?
Dar geamătul uiind dinspre genune ?
Şi când veni-va iarăşi tihna plină ?
Din ramurile grele de-alumină
Se scutură seminţe de tăciune
Si-n graiul lor s-ar zice că enumeri
Secunde fără cântec, în surdină
Când gongul bate a amărăciune
Şi bradu-şi zboară acele în pulberi..

flori presărate - trecutul nostru
Din temelii de cremene și stâncă,
Din veșnicia apelor de mare,
Din vii columne străjuind hotare,
Din liniști de sub lespedea adâncă,
Dacă asculți auzi prin vremi rapsozii.
Izvoade vezi, ce ne-au lăsat strămoșii,
Monumentale aripi, acvile mari - bărboșii,
Oștenii mândri, falnici voievozii.
In cărți de aur se-ncrustau victorii;
Stindardele mai flutură și azi,
Perpetuând, din vechi secole, glorii.
Și doine-alină strunele de brazi;
Iar vitejii urcând măreț poporul
De prin milenii, și-au urzit izvorul.

 

 


 

ograda mea frumoasă
poem bilingv
Mi s-a speriat și somnul meu cel lin
Și mintea-mi este plină de gângănii,
Vorbirea-mi amintește de – orătănii,
Și nu știu a câta oră cer pelin !
Mă-afund între hățișuri cu dihănii,
Îmbrobonări părelnice îmi vin;
Ca un gândac în noapte n-am alin;
Picioarele îmi fug pe tălpi de sănii…
Paianjene, adună-ți iute rama,
Cu țesătura jumătate roasă,
Din care a rămas în colțuri trama !
Iar tu, ulcică, prea ești tămâioasă,
Mâine, poimâine, îți vei da tu seama,
Iluminând ,,ograda mea frumoasă” !


mon bel patio
Mon doux sommeil s’est envolé,
Dans mon cerveau rongent des coquerelles;
J’parle dans mon ton de casserole, et
Je m’abreuve d’une chanterelle...
Je plonge dans les verdures des chênes:
Mes yeux palpitent sous les fantasmes,
J’me sens cafard fixé en plasme;
Aux jambes glissantes je mets des chaînes...
Ô, araignée, ramasse ta toile
Avec la texture déchirée,
Maintenant un misérable voile...
Et toi, mon verre, plus parfumé
Après lendemain, tu comprendras,
Que j’aime mon patio isolé !


B O B Â L N A, 31 martie 1437

Sânge mult s-a scurs...
  Scrâșnetele s-au auzit până departe...
  Înlănțuiți după  roata căruței s-au stins mulți eroi.

  Un cortegiu de opresori,
 Înveșmântați în haine de corbi,
 Investiți cu drepturi „divine”
 Înarmați cu tot ce era tăios și fumigant.
                   
De cealaltă parte un popor de iobagi,
  Cu fețe supte, iluminați de ochi sticloși,
 Cu picioare desculțe sfâșiate de spini,
  Cu desaga plină cu pietre de ură, de jale...

 Și s-au luptat:  putere contra altă putere,
Într-o luptă mereu inegală,
 Cumpăna dreptății  trăgând întotdeauna dureros de greu.

  Și iar s-au înfruntat fantomele oprimării
 Cu paloarea celor ieșiți din bordeie:
Au căzut „primii” și  s-a minunat o lume...

 Le-a fost ușor mișeilor să-nșele
 Flămânzii,  descărnații, răniții...
 I-au crezut,
 Dar,
  în loc de  pământ,
 în loc de pâine,
 Au primit lăcașuri de piatră                                                    
 Sub grele zăvoare și lespezi
Și...  pâine !...uscată și apă,
 Și-au mai primit:
  salbă de gloanțe                     
colane de spânzurători
  și daruri:
orori !
                                                 
  Nu i-am uitat pe-acei eroi,
  Înaintași,
 Ce-au udat cu sânge acest pământ,
 Să-l însemne cu:
„ A fost, este și va fi al nostru !”
 


 HOREA,  CLOȘCA  ȘI  CRIȘAN
                          
      Horind la sărbători pe plaiul dulce,
  Ori răstrurnând o brazdă de ogor,
 Răsună-n valuri doina pe pripor,
 Pic lângă pic, amarul din izvor;
 Aripi de răzvrătire gândul duce.

 Colnic s-a sprijinit lângă colnic,
 Lăcaș năpăstuit de om iobag,
Odihnă n-are casa fărăprag,
 Șuvoi de-aleanuri, chinuri de pribeag,
 Caută pâine dar nu-i nici un pic;
Aprig, poporul n-a primit  nimic.

Crișuri s-au răzvrătit  în matca lor,
 Ravene s-au umplut de sânge mult,
 Istoria a tremurat de-acel tumult,
Scrâșnind înfiorat ca mai demult,
Alte oștiri muind cu-același dor;
  Norii răscoalei s-au întins în zbor.

Horea cu fruntea ‘naltă vrea dreptate,
Cloșca buciumă-n văi, munții răsună,,
,,Mai bine moartea decât strâmbătatea”,
 Strigă Crișan din inima lui bună.
 Eroi români, un neam întreg vă căntă  !
 Trăiți cu noi și lupta e neînfrântă !
                                                


1864
Lui Alexandru Ion Cuza

 Cuget deschizător de drumuri noi
 Prin vremuri triste, aspre, te-ai călit
 Și spre limanuri ai călăuzit..
În jurul tău găsit-ai mulți eroi !

 Încrederea ne înfrântă în biruință
 Este vâtrejul nobil, triumfal,
 Scânteietorul drum pornit în val
 De Dunărea bătrână. Ce ființă

Ar fi știut tăia un drum în stânci,
Doar cu puterea vorbei și-a lui faptă,
  De n-ar fi idealurile-adânci ?

 De n-ar fi țelul spre o viață dreaptă ?
Tu, nedreptatea-n Principate frângi,
 Și viața o ridici pe-o nouă treaptă !


                                                  
 MASA  TĂCERII

 Prima ursitoare mi-a zis:
  ,,Să întâlneşti şi să trăieşti printre oameni de vază  !”
  A doua ursitoare mi-a zis:
 ,,Să zbori peste mări şi ţări”
 A treia ursitoare,  a  zis, 
,,Taci  ! Ce tot plângi ?
Aşezaţi-o sub masă, ca să fie tăcută ca ea !”
 Şi aşa a fost...

 În lume sunt mese şi mese...
 Din toate, în drumul meu, m-am oprit doar la trei:
 
  Masa pe care o doare capul de zornăitul zarurilor     
-atunci de ce nu le scutură, să cadă ?

Masa cea de taină, care este mereu întinsă,
-dar câţi pot să se înfrupte ?

 Masa de piatră, a tăcerii care  vorbeşte...
 De generatii ea stă nemişcată;
  Limbajul ei sfânt şi  mut, se aude  la mari depărtări,
  Şi mulţi l-au auzit şi au venit să o vadă aievea...
   Fericiţi cei ce o au, în casa lor de sub stele şi arbori !

                                                                                                                
  U M A N I S M

 Din cerul ameţitor de înalt,
 Din asprimea mâinilor mele,
 În al muncii şuvoi,
  Vă dăruiesc vouă bucuria păcii tihnite.

 Mistria mea, dansând pe scândura schelei,
  Vă spune cât iubesc eu înălţimea;

  Urcaţi-vă şi voi:
 ,,cât mai sus, sus de tot !”
  ,,înfruptaţi-vă din înălţime !”

 

 

 

  

 

 

                                   FILOFTEIA BARBU-STOIAN
                  DIN LITERELE BUCUREȘTILOR
                     CU GÂNDUL LA DOBROGEA

    Filofteia Barbu-Stoian este absolventă a Liceului Pedagogic din Constanța și a Facultății de Filologie a Universității București, profesor de limba romana la Școala Centrală, una dintre ccele mai vechi instituții ale  învățământului bucureștean, membră a filialei de poezie a Uniunii Scriitorilor din România. Adresa electronică: radustoian@hotmail.com

 

 BLÂNDE IMPERATIVE


Am aşteptat să treacă
Iarna asta
Cu sfârşit şi început
De veac.

Nu ne-a plăcut
Să fim luaţi drept
Brad de crăciun,
Alb, frumos împodobit,
Dar fără rădăcini.

Când ne vom aduna
În faţa bisericii
„Sfântul Gheorghe”
Lângă buni voievozi,
Să chemăm şi prinţii
Limbii române,
Să fim împreună
În jocul secund
Din Arcadia noastră
Şi în oglinda bătrână
Pentru memoria regăsită
Să aşteptăm un ornic
Să bată în piatră
Şi-n clopot de-argint,
Iar Brâncoveanu să cheme
Pe cei duşi şi pe cei plecaţi
Aproape,departe,
Să fim mai mulţi, puternici,
Într-o ţară mare,
„înconjurată tot de români”.

 

CASA DE LITERE

Linişte, nelinişte ca la noi.
Nimeni nu-mi cere vreo mărturisire,
De ce ascund sub pleoape
Chip din Biblie. Pentru cine înalţ,
La răspântii de ceruri, înalţ cuvântul din urmă.
mi-e mai uşor să m-adun din amprente
tipografice decât din ştirbită,
imagine de îndrăgostită,
Cine mai ţine minte?

Linişte, nelinişte ca la Tolstoi;
Vremuri potrivnice, iluzii, iluzii...
În Casa de Litere, poeţi entuziaşti
Discuţii aprinse, clinchet de pahare,
Nuafragiam în vorbe, înecam în vinuri seci
Euforie, tristeţi, iubiri prigonite
De o privire (fiecare cu viaţa lui).
Elita exclusă: Departe, Blaga în tăcere,
Arghezi în grădina cu albine, Barbu cu probleme,
Bacovia în muzică respirării sale.
Linişte, nelinişte ca la Tolstoi, bucurii puţine.
N-am fost Karenina, doar aşteptăm bărbatul
Până în zori, admirăm glas de actor (Grig),
Suflet prins în cărţi (Tom), ochelari
Timpurii (Ion), cu Lae duceam pe braţe o căprioară
Însetată, cu Fănuş beam o cafea amară ca viaţă.
Nu citeam „Craii din Curtea veche”
(Nu erau în programa universitară)

Linişte, nelinişte ca la noi. Păstrăm distanţa.
Vremuri libere, alte iluzii, schimbări nefericite,
Cobre mai multe. În Casa de Litere, dansează, după altă muzică.
Nimeni nu adună spinii aruncaţi de nu-ştiu-cine drept în calea celuilalt
Prea multe nu-uri în viaţa mea
Nu dau erată pentru sentimente
Linişte, nelinişte ca la noi, timpuri vrăjmaşe
În calculator, tremură idei.

 

SEMNALE

Până când Farul,
Suveran peste depărtări,
Va arunca în cer
Drumuri cu foc pietruite –
Frânturi de suflet
Din Scythia Monor –
Tot mai plătesc
Cu bătaia inimii
Bucuria unei priviri vinovate
Şi prin puteri
Din vers bărbătesc,
Înscris pe amfore de lut,
Sfinx
Pe mal mai rămân
Cu lacrimi de piatră
Aşteptând pribegii
În haine albastre.


 
FILĂ DE CARTE

Uneori am ochii oblici
De la soare, de la ploi,
De la crivăţ, ori ninsori,
De la mare, de la vânt,
În lumini de hiacint,
Pe obraz, am ananas
De pe dealuri murfatlare.

Jurământ că nu-s trufaşă,
Nici urmaşă
De străini pierduţi în zare
Printre hoardele barbare,
Iar în luptă nu am scut
Cu-mprumut
Gând solid de rezistenţă
Din străbuni
La suflet buni
Şi tăcuşi, neclintiţi
În mari furtuni

 

SERAFIMI LA FERESTRE

Văpaia se stinge în apă
Cu descânt la fereastră,
Lacrimi
Se duc pe derea,
Lângă Dumbrăveni
Departe,
Unde
Pentru acte, zeul din nume
Şoptise-ntr-o noapte
Unei ursitoare
Două date de naştere;
Tot el aruncase zaruri
Între măceşe sălbatici,
Să nu ştie nimeni
Unde
Se-ascunde visul
Cu bucuria izbânzii
Şi mai trimisese aştri,
Serafimi albaştri,
Să vegheze în nopţi albe
Fanteziile mele
Din livada de piersici
De Medgidia,
Şi, cu glas cunoscut,
Să-mi spună bună ziua
La fereastra cu îndruşaim.
În suflet să adun
Cântări
De la Dosoftei
Până acum.

 

RECUNOŞTINŢĂ

Cred în chemarea
Semnelor
Grele de gânduri
Aşezate atent
Pe file de nufăr
Cu suflete tari
Presate de plumb
Crede şi Tu
În semnele bune
Ale Cerului,
În privirea
De sub genele plecate
A mulţumire.

 

LITERARA INRUDIRE


Când razele de lună-alintau
Creştet de iubiri,
Nu eram împreună
Să ne-ascundem de soare,
De marea-n furtună.

Pentru mine-acum,
Crivăţul bate din altă parte
Dramatic momento.Se face
Că plânge în locul meu,
Aruncă în gol zar fără puncte,
Caiete dictanto...
Printre graţii de ţurţuri,
Trimite foi de papirus
Şi la fereastră, ţese-nflorituri
De gheaţă fierbinte;
Năluciri, trăiri autentice –
Secretă rudenie.

Răii trag fire din ţesătură,
Destramă întreg de aldine,
Farmec de enigme.
Tu lasă-i în pace! Aprinde,
Pe sub gene de cridă, torţe-idei
Să lumineze condei şi eres,
Singurătate, tăcere,
Ca să rămână în proză şi-n vers
Fiorii scrisului de mână.

 

DATORII

Nimeni nu ştie
Când pleacă
În marea călătorie,
Nimeni nu ştie.

De aceea predau
Manuscrisul
Zeţarilor de demult
 Ca să învie
Din golfuri de mare,
Din zona de frontieră,
O poezie, un cânt,
Cu iarbă şi sare,
Glas de crivăţ
În brăţări de-argint,
Pentru memoria
Cu zăpada mieilor,
Padurea Dumbrăvenilor
Mireasma teilor,
A toamnelor de rubin
Pe dealuri şi-n ceair,
În vale, sub cumpeni,
Fântâni de apă vie.

Nimeni nu ştie
Când pleacă
În marea călătorie,
Nimeni nu ştie.

Am luat cu mine
Tăbliţa de piatră,
Condeiul de grafit
Şi povestirile mamei
Cu bunicii luptători
La Mărăşeşti, la Oituz
Şi la Turtucaia.

 

PE CALEA LACTEE

Când soarele aruncă
Privire dreaptă
Şi grădina se înfioară
În dimineţile liliachie de mai,
mi-ar tremura vocea
să răspund la întrebări
în locul altuia...
poate în locul tău.

De aceea traduc
Bătăile inimii
În silabe de vers
Cu firescul perfect
Al suferinţei
Din „Soarta unui om”.

Fără ordine ca în biografie,
Aşez gândurile
Într-un ceas de nisip
Cu drum dus-întors
Pentru memoria-timp,
Fără mulţumiri pentru îndemn
La efort creator,
Fără osanale
De la cei cu porniri
Spre drumuri argonaute,
Cât timp ţin minte
Cifre pare, cifre fatidice
Dar nu mai ştiu anii,
Nu întorc ceasul,
Nu recunosc oamenii,
Uneori,
Umblu năucă pe o cale lactee
Să mă opresc o clipă
Într-un amurg vioriu de poezie
Unde mai fumegă
Verbul
Cu înţelesul sub cenuşa nestinsă,
Pentru martorii netălmăcit
Încă.
 


VENINUL DIN LITERE

În faţa mea, în iarbă verde,
Ca un potrivnic,
Stă cartea ta.

Mă izbeşte-n suflet
Săgeata
Din litere ondulate,
Vipere la pândă, pe file uscate.


Perne pe apă plutesc deasupra,
În soare de vară,
Ploaia cade cu pietre albe.

Filele se-ndoaie,
Apa spală ura
Din litere negre.

 

ORIENTARE

Stăm cuminţi
În maşina timpului
Grăbit să devină istorie
Şi poposim o clipă
În gări fără felinare.

Cine mai prinde
Un timp de luat în seamă
Pentru o istorie
Cu hărţi corecte?

 

ZAR ARUNCAT

De ce-mi judecaţi vinul
Când soarta mi-a încercat
Viaţa
Ca pe un ban de argint?

Nu vă faceţi griji!
Nu mă vedeţi plângând,
Nici nu-mi scuturaţi de pe umeri
Zăpezi fierbinţi,
Nu mă întrebaţi cum
Aleg între bine şi rău,
De ce caut poeme
În rodul pământului,
După ce am trecut pragul
Cu semnul de cretă
La cumpănă de milenii.



CEHOVIANĂ

La-nceputuri de mileniu,
Feerie albă, vişini de zăpadă,
Clopot de vecernii,
Scânteiere de-nţelesuri
Şi vedenii de atee.

Uite aproape o livadă,
Feerie albă, vişini de zăpadă
Şi-n fereastră, ca-n desene de copii,
Ochi prudenţi cată-n cer
Stea de străzi, nume biblic
Dintr-o zodie română.

E-ntuneric la începutul de mileniu
Cu fantome bine-ascunse
În livadă de zăpadă
Când cocoşii nu anunţă
O trădare
De ce oare? De ce oare?

 

OAMENI DE MUZEU

În cetatea umbrelor
De piatră,
Cu ochi pieziş,
Fără pâlpâiri de pleoape
Stau alături în muzeu,
Îngânduraţi în lut,
Bărbatul tăcut
Şi perechea lui
Bătrâni în nemurire,
Goi ca nişte prunci,
Stau în smerenia lor
Nici ipocrită, nici temerară,
Ca nişte oameni simpli
De la Hamangia.
Nu sunt vinovaţi
De presupusele greşeli
Ale unor străbuni
Necunoscuţi, veniţi să ridice
Case de lut, de piatră,
În cetăţi rurale,
Unele-n uitare, altele pierite;
Au mai rămas
Caraomer, Sarinasuf,
Aranchioi,Adamclisi...
Unde plouă cu pietre
Când peste derele
Şi canarele
Zboară mândru, alb,
Un cal năzdrăvan.

LOCUL, NENOROCUL

În oraşul cu petunii
Soarele, vântul, apa şi pământul
Nu-s pentru dobrogeni.

Numai sarea mării
Nu doare în oase
Şi în zile cu nume sfinte.

Cei oţioşi nu m-au primit
Cu bun venit.În lumea asta
mi-e frig, mi-e frig.

Ne-am lăsat ademeniţi
De ipocrizia istoriei
Şi am ajuns huliţi ca în Biblie
Să ne simţim vinovaţi
Că am părăsit cai slobozi,
Funia la par pe arman

 

 

 

 

 Şi am venit în locuri
Cu zei, semizei, care biciuie
Norii, se bucură nemăsurat


Că pierdem pe rând
Trudă, sănătate, chiar şi
Libertate.


Ce lume! Ce tranziţie!
Haine pe dos, dihonie
În familie, în societate,

Se rostogolesc vorbele:
„dacă nu-mi iubeşti câinele
Nu mai veni pe la mine!”






PEDAGOGIE ÎN ISTORIE


Miron Costin decapitat
De boieri analfabeţi

Vlad pedepsit
Pentru cumplite legi,

Mihai ucis fără milă
Pentru Unire,

Brâncoveanu jupuit pentru averi,
Pârât de rudă sa Cantemir

Sortit şi el să moară devreme
La curte străină.

Numai pe Ştefan, norocosul,
Trecut prin sabie şi foc,

La bătrâneţe nu l-a durut
Decât o rană vie dintr-o bătălie.

De ce ne pedepseşti, Doamne?
Veşnic vom greşi?

 

ÎN ARGOLIDA NOASTRĂ


Avem şi noi spaţiu destul
Pentru titani, pentru zei,
Să hotărască un joc
Al soartei.

Vino, Demeter, vino
În Argolida noastră,
Tu fiică a Timpului,
Vară primară cu Soarele,
Cu Luna şi Muzele,
Fii pavază câmpului,
Ai grijă de noi!

E spaţiu destul
Pentru oameni şi zei
În jocul de-a soarta
Sau întâmplarea.

Vino, Demeter, vino,
Imploră cerul cu ploaia
Să fie risipă de roade,
Sărută cu patimă
Ochii pământului, să tremure
Chihlimbarul din viţa-de-vie.

Avem spaţiu destul
Pentru zei şi oameni
Să hotărască jocul întâmplării.

Vino, Demeter, vino,
Cheam-o şi pe sora ta
Pe ţărmul mării,
Ascultă vântul, cerne nisipul
Cu miros de alge,
Pentru terase pe dealuri.

Avem spaţiu destul
Pentru titani
Să hotărască un joc al soartei,
Nu al întâmplării,
Când la poarta cetăţii
Bate din copită
Un cal troian.

 

TRANSMARIN LIRIC


La ţărm de plumb,
Corăbii albe –albastre
Aşteaptă un golf.

Nu va crede nimeni
Că eu le-am trimis
(uneori femeile mint)
Să se-ncarce de vorbele tale.

Sub cer înstelat
Şi azi le aştept
Într-un port de vise.

 

FINAL

Cenuşa pe mare
Se duce-n abis,
Inima-mi rămâne
La Poarta Soarelui,
Cerul oboseşte
De aşteptare,
Privind departe
Spre un ţărm ştiut,
Să-l vadă
Crist mergând pe ape,
Semne cu-nţeles dând
Cuvintelor din epitaf
Scris cu valuri albe
Pe copertă-albastră.

 

LUMINI PE SIUTGHIOL


Când voi veni
La întâlnirea dintre ape
Să mă ducă ghiolul
Într-o altă viaţă,
În mare, departe,
Malul va privi în noapte,
Cu lumini răsfrânte
Peste ninsoarea albastră.

Vântul va fluiera
Numărătoarea anilor
Peste corabia
Din tinereţea noastră.


 
TOAMNA CU LILIAC

Priviţi! Umbră de lumină!
Trece EL prin oraşul nostru! –
Strigă femeia cu părul nins,
Bucurie-n ochi.
Uimire…aşteptare…stradă laterală,
„cuibul cu barza”.

Ştiu eu ce-a fost! – zice un reporter –
Toamnă să fie, dar cu liliac!
Ochii femeii au trezit în mine
Dorinţa de scris!

O clipă, Poetul trăise cât o viaţă
Povestea abstractă.

 

DE PAŞTI

 La Palazu Mare

Cu lumânări aprinse.
Veneau de la biserică.
Acasă, pe treptele din faţa uşii.
Mama ne îndemna
Să stăm cu pantofii noi
Pe brazda de iarbă
Adusă atunci din grădina mare
Şi să punem mâna pe fierul de plug
Rezemat de perete.

Era gândul ei fierbinte,
Al străbunilor.
Să fim tari ca fierul şi tineri
Ca iarba cea nouă,
Vorba să ne fie floare
Pentru vecini şi prieteni.

 

CUVINTE DE GRÂU


 În noaptea
De culoarea durerii,
Dospeşte pământul,
La marginea mării,
Spre soare
Să urce, dimineaţa,
Sămânţa de culoarea mierii,
Să urce în cuvinte de grâu.

Vântul
Îmi mângâie faţa,
Alină suspinul,
Dureros semn al împăcării
Fără de noroc.

 

DE VORBĂ CU PAN

Nu mai pune pe alţii
Să-ntrebe de mine
Când sunt aproape
Şi mă pregătesc
Să intru în jocul
De-a v-aţi ascunselea
Cu tăinuite patimi
În suflet, în pietre
Şi-n ierburi.

Mai bine visează-mă
Alergând desculţă
Prin lucernă
Sau pe valea cu urzici,
Pe deal, unde stă Pan…în poiene.
Şi să nu-ţi fie ciudă
Ca în pacea din livadă
Ascultăm împreună
Cum urcă din sevă
Fructele din pomi.

 

DATORII AMÂNATE


Mai mult decât lui Esenin
mi-e dor de satul natal
cu mori eoliene, cu pământ însetat
de rouă, de ploi.


Hai să plecăm pe înserate,
De la un râu de câmpie
Spre graniţa de pământ
Unde vântul alină fruntea
Tufanului din deal.

Ca nişte hoinari, vom purta
Romane de cuceritori,
Să alergăm uşor pe holmuri,
Pe văi cu morminte scite
Unde se răsfaţă la soare,
Pepeni româneşti, turkestani,
Ananaşi, struguri răscopţi…
Cu mâini grăbite vom frânge
Lipia sub nucul sădit de bunici
Veniţi de la Olteni şi Dumbrăveni
Unde la bal, primeau ilustrate
Fetele lui Militaru şi ale lui
Ciobanu. Vom ascunde în orz pere pădureţe
Să se joace mai repede. Ne vom aminti de
Unchiul ascunşi în beciuri şi în păduri
Ameninţaţi cu vorba, cu pumnul, cu arma
La colectivizare.


 
De ce să-mi aduc aminte
De copilărie?
s-o văd pe mama ţesând la război
ştergare şi bluze de borangic
pentru noi?
Spintecând, sub cais, peşte viu
Adus de Nea Marin de la Corbul de Sus?

De ce să-mi aduc aminte de copilărie?
Să văd printre uluci ochii de broască
Ţestoasă (Testudo greaca ibera)
De culoarea prafului?

De ce să-mi aduc aminte de copilărie?
Să văd lacrimi-amintiri pe rozmarin?

 

ÎNTOARCERE

Recunoaşte cu glas de-altădată
Din şapte păcate
Doar unul
Pe-acela cu şarpele şi pomul.

Fii atent! Pe zidul de iederă
Se proiectează ochi iscoditori
Cu gene-nrourate,
Semn de nelinişte.
Personajul tău
Cu lacrimi toceşte pragul
Unde s-a întors,
Cu opera sa,
Băiatul miop
Din Mântuleasa.

 

TEMNIŢĂ PE MAL

Lumea marină nu-mi e străină,
Pe mal de pietre, pelin, nisip,
Mărăcini înfloriţi.

Ţie nu-ţi place între ofiuride
Stai liniştit între alge verzi,
Roşu-carmin, brune…
Aşteaptă s treacă dragoni
Indiferenţi, calcani şi chefali…
Scrie holograme în cerneală
De sepie furioasă, scrie!

Lumea marină nu mi-e străină,
Pe rădăcini de rogoz, mi-e somn,
Mor şi înviez de mai multe  ori,
Boală? Uitare? De ce uitare?
Eol alintă trup rece. Respir
Aer sărat, aştept pe-nserat
Autograf mov.

 

CONTEMPORANEITATE

De la o vreme, norii,
Lebede negre,
Coboară
Pe ţară, iar
Noi căutăm drumul
În vechiul regat de pace,
Cu mers de ţestoasă,
De melc,
Nu ne pasă, nu găsim calea
Mergem mai departe,
Ne împiedicăm, ei şi ce?
Ne ridicăm…iar cădem
Pe malul surpat
Al unui râu de pământ,
Ei şi ce? Vine furtuna
Rătăcim
În oglinzi concave
Nu-i ordine-n casă,
Pe stradă, în gând…
Disperarea-i pretutindeni.

La început de Prier,
Timp căzut
În pustiu de iluzii,
Totu-i de-a valma
Bine şi rău, triumf, victime,
Nelinişte, aşteptare,
Tabere în răzvrătire…
Ce va fi? Care-i viitorul?
Cine răspunde
La prea multe întrebări?
La Universitate
Prezentul se joacă
De-a v-aţi ascunselea,
După o fântână arteziană

 

MUSTRARE PE FIRE DE ROZMARIN

Da, am cunoscut
Şi false-amiciţii
(cu vorbe alese, la telefon,
În miezul zilei,
Întrebări despre ai mei,)
Să-ţeleg acum
Simplu adevăr –
Firească uitare.
Dar Tu?
Tu vezi muntele în mare,
Ştii unde se ascund
Zeii din Olimp,
Care e valoarea unui pergament,
Valoarea pietrei din vatră,
Simţi tăria din vin,
Parfumul din crini,
Auzi clopoţei prinşi de unsprezece cuvinte
Ca nişte cercei,
Poţi să ridici mănăstiri
În versuri cardeene
Şi în aurore să dai bineţe
Soarelui, iubirii
Şi uneori spui că nu se poate
Să nu te înveţe cineva
Să scrii măcar o carte
Când îi iei de pe umeri
Norii
Cu visul din tăcerea ploii.


Atunci
De ce-n taină-ntrebi
Pentru cine-nalţ
Turnuri mari de fum,
De ce nu mai mor
La cernirea serii?
Râmâi puternic,
Duhul pământului,
Că nu te pândeşte
Nici o primejdie,
Nu s-a descoperit piatra
De care te-mpiedici,
Nici lacul cu narcisismul
Fericirii tragice,
Nici sentimentul milei
Care sporeşte
Numărul cardiacilor
Şi acum, înţelegi
Că întrebările mele
Au un răspuns
Bine ascuns
În rozmarin
Numai pentru mine.

  

 

                                              VAVILA POPOVICI:
          ESEURI DIN RALEIGH-NORTH CAROLINA

 

 

VAVILA POPOVICI a lucrat în țară ca profesor și traducător tehnic debutând cu poezie în anii  80, are 17 volume de proza și 14 volume de versuri, Premiul Editurii Eminescu – 1983; Premiul pentru literatură al revistei Argeş -2004. Din 2008 locuiește în Raleigh, Carolina de Nord. Adresă e-mail: vavila.popovici@outlook.com , Website: vavilapopovici.com

 

 SOLIDARITATEA

„O familie trebuie să fie unită şi solidară, căci altfel nenorocul bate la uşă.”
Thomas Mann

   Solidaritatea se referă la legăturile din societate care unesc oamenii în baza unor interese comune, idei, credinţe, sentimente, opinii, din dorința unui mod unitar de acţiune şi reprezintă un mediu care generează capital social. În societățile simple baza în principal este rudenia și valorile comune. În cele complexe există diverse rațiuni care contribuie la sentimentul de solidaritate.
   Politica socială este dusă, în general, în favoarea acestei atitudini de solidaritate, având în vedere programe şi acţiuni îndreptate spre rezolvarea diferitelor probleme sociale. Ea se defineşte în cadrul principiilor, valorilor şi tradiţiilor ce guvernează relaţiile sociale dintre indivizi, grupuri, comunităţi şi instituţii, cu referire în primul rând la nivelul bunăstării populaţiei. Procesul cuprinde deopotrivă implicarea autorităţilor publice, acţiunile organizaţiilor neguvernamentale şi acţiunile persoanelor individuale, reunind sectoarele public, privat şi societatea civilă.
   Potrivit filozofului și sociologului francez lui Emile Durkheim (1858-1917), considerat fondatorul școlii franceze de sociologie, tipurile de solidaritate socială corelează cu tipurile de societăți. Durkheim a introdus în teoria sa, cea a dezvoltării societăților, termenii de solidaritate „mecanică” și „organică”. A descris drumul evoluției societăților cu solidaritate mecanică la solidaritate organică. Pe măsură ce societățile devin tot mai complexe, ele evoluează de la prima la cea de a doua, instituindu-se conștiința colectivă. Într-o societate care manifestă solidaritate mecanică, coeziunea și integrarea vine din omogenitatea indivizilor; oamenii se simt conectați la similaritate prin activitate, pregătire educațională și religioasă, stil de viață. Solidaritatea mecanică funcționează de obicei în societățile „tradiționale” și cele de mici dimensiuni. În astfel de societăți oamenii au mult mai puține opțiuni în viață. Într-o societate mai mare, modernă, ei sunt conectați la ceilalți din cauza dependenței crescute, îndeplinirea obligațiilor de specialitate necesare pentru societatea modernă fiind extrem de complexă în vederea supraviețuirii. Solidaritatea organică provine din interdependența care reiese din specializarea activității și complementaritatea dintre oameni – o dezvoltare care apare în societățile industrializate și cele moderne.
   O influență hotărâtoare asupra gândirii lui Durkheim a fost pozitivismul sociologic al lui Auguste Comte (1789-1857), sociolog și filozof francez, pentru care totalitatea convingerilor și sentimentelor comune pentru membrii unei societăți formează un sistem determinat, cu o viață proprie și care poate fi numit conștiința colectivă sau comună. Comte a urmărit înființarea unei filozofii pozitive, corespunzătoare ultimului stadiu spre care omenirea trebuie să tindă, după ce a trecut prin starea teologică și acea metafizică, ce reprezentau trepte necesare ale omenirii. El nu mai caută explicarea cauzelor ascunse ale fenomenelor și se mulțumește cu studiul datelor experienței. Nu este o simplă adunare de date, ci tinde să descopere legile ce guvernează datele și faptele, scopul științei pozitive fiind „Voir pour prevoir, prevoir pour prevenir”, adică a studia ceea ce este, pentru a conclude ce va fi, după dogma generală a invariabilității legilor naturale. Deci – un scop practic care ajută progresului umanității. Progresul îl întrevedea înfăptuit cu ajutorul unei reforme sufletești, în sensul spiritului pozitiv, altruismul luând locul egoismului.
   Revenind la ideile lui Durkheim, în solidaritatea organică oamenii sunt mult mai integrați, interdependenți și cooperanți în același timp. Termenul de organic în acest context se referă la interdependența părților componente. Astfel, solidaritatea socială este menținută în societățile complexe prin interdependența părților sale componente, exemplu fiind agricultorii care produc alimente pentru a hrănii muncitorii din fabrică, care la rândul lor produc mașini ce permit agricultorului să producă alimentele. El consideră că progresul de la mecanic la solidaritatea organică se bazează în primul rând pe creșterea populației și a densității ei (numărul de interacțiuni crește, iar societatea devine mai complexă), în al doilea rând pe creșterea moralității în interacțiunile sociale și în a treilea rând pe creșterea specializării la locul de muncă. Diferența dintre cele două tipuri de societăți este că în societatea mecanică legea este axată pe aspect punitiv și are scopul de a consolida coeziunea comunității, de multe ori prin pedepse publice și extreme, în timp ce în societatea organică legea se concentrează pe repararea prejudiciului făcut și se concentrează mai mult pe persoane decât pe comunitate.
   Una dintre principalele caracteristici ale societății moderne, ecologice este importanța individului, el devenind  punctul central al drepturilor și responsabilităților. „Este societatea care a instituit și a făcut din om zeu al cărui slujitor este” mai spune Durkheim.
   Vorbind despre evoluția culturii, Durkheim subliniază că moda servește la diferențierea între clasele de jos și clasele superioare; deoarece clasele de jos vor să arate (și să aibă – completez) ca cei ai claselor superioare; se vor adapta în cele din urmă la moda claselor superioare, iar moda acesteia se va deprecia și va forța clasa superioară de a adopta o nouă modă. Cred că este de apreciat factorul concurențial din opinia sa și care în final înalță societatea. Procesul fiind, socotesc, de durată, dar inevitabil favorabil.  
   Cu privire la societate, Durkheim remarcă existența mai multor posibile patologii care ar putea duce la dezintegrarea societății: creșterea prea rapidă a populației reduce cantitatea de interacțiune între diferite grupuri, care la rândul ei duce la neînțelegerea unor norme, valori etc. El aduce remarca situației în care deținătorii de putere sunt conduși de dorința lor de profit (lăcomia), unii oameni ajungând să presteze munci necorespunzătoare (se poate lua în calcul și muncile făcute peste limita posibilității fizice a omului), astfel de oameni ajungând a fi nemulțumiți, iar dorința lor de a schimba sistemul poate destabiliza societatea. 
   Durkheim a văzut religia ca fiind cea mai fundamentală instituție socială a omenirii, cea care a dat naștere la alte forme sociale și care a determinat sentimentul puternic al  conștiinței colective. El a văzut religia ca o forță care a apărut la începutul societății, de-a lungul timpului a devenit mai organizată, oferind o creștere a diviziunii între sacru și profan. Cu toate acestea, Durkheim credea că religia a devenit cu timpul din ce în ce mai puțin importantă,  fiind înlocuită treptat de știință, dar, cu toată pierderea importanței, ea încă stă la baza societății și în ciuda forțelor alternative nu a fost creat nici un înlocuitor pentru forța religiei. Durkheim a văzut Modernitatea ca pe „o perioadă de tranziție și mediocritate morală”.
   Tot el consemna că deși indivizii desfășoară munci diverse, adesea cu valori și interese diferite, ordinea și solidaritatea societății depinde de încrederea între ei, de a îndeplinii activitățile lor specifice.
   În concluzie, solidaritatea implică o răspundere comună, ea înseamnă prietenia care leagă oamenii privind principiile și valorile. Am mai spus cândva că divizarea este demonică fiindcă distruge încrederea partenerilor și este practicată de oamenii, grupurile cinice, din plăcerea de a distruge armonia, sau din orgoliu, sau interese meschine, sau chiar interese ascunse. Solidaritatea se obține atunci când la baza prieteniei stau percepte morale precum sinceritatea, integritatea, întrajutorarea, motive raționale dar și sufletești.
   Omul trebuie să fie însetat de înțelegere cu altul. Avem nevoie unii de alții. Valabil este la scară mărită.
   Faptul de a fi solidar implică spiritul de înțelegere, de interes, de sentimente, de idei. Dovezi de solidaritate întâlnim foarte des la locul de muncă, între prieteni, vecini, în diferite localități, în situații de calamitate, între diverse țări de pe glob. Indiferența, nepăsarea doare, din punct de vedere sufletesc, dar din punct de vedere practic poate avea repercusiuni dureroase pentru ambele părți care ar fi putut să se asocieze și să formeze un tot, bazat pe un liant puternic de idei și fapte.
   Scriitorul irlandez George Bernard Shaw, laureat al premiului Nobel în anul 1925 spunea: „Cel mai grav păcat săvârșit față de semenii noștri nu este de a-i urî, ci de a fi indiferenți față de ei…”.
   În acest fenomen al solidarității, toţi trebuie să fie pentru unul și unul pentru toţi. Românul are minunatele versuri ale poetului Vasile Alecsandri: „Unde-i unul nu-i putere/ La nevoi și la durere/ Unde-s doi puterea crește/ Și dușmanul nu sporește!”.
   Intelectualității unei ţări ar trebui să-i revină responsabilitatea în primul rând de ceea ce se petrece în ţara sa, dar și dincolo de granițele ei. Or, intelectualii sunt de multe ori marginalizați, intenționat sau inconștient divizați, pentru a nu fi acea forță care să lovească în interesele murdare ale găștilor formate, ale mafiei instaurate. Clasa politică de azi pare să dorească să se debaraseze de intelectuali, așa cum au făcut comuniștii, dar într-un mod mai perfid, dezbinându-i, ca ei să poată să guverneze peste o populaţie derutată, prostită, umilită. Dau exemplu modul cum s-au bucurat sovieticii în anul 1940 la plecarea intelectualității din orașele și satele Basarabiei românești, ca să nu mai aibă cine să întrețină flacăra patriotismului.
   Uneori am vrea să fim solidari dar nu știm cu cine, suntem divizați, suntem manipulați, suntem derutați. Dar atunci când lucrurile par să se limpezească, când ni se prezintă o cauză în interesul căreia trebuie să ne solidarizăm, atunci acțiunea ar trebui făcută rapid, deoarece dușmanul nu așteaptă, din contră, o ia înainte, pregătit fiind de atac.
   Intelectualii tuturor țărilor ar trebui să se confrunte cu viitorul, să gândească cu seriozitate asupra lui și nu cu oportunitate. Aduc în atenție euroscepticismul manifestat de către intelectuali și care poate influența marea masă a oamenilor. Oare uităm cu cât efort s-a pornit la drum, pentru prima oară înființându-se Comunitatea Europeană la Roma, în 1957, sub numele de Comunitatea Economică Europeană de către Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda, unită pentru interesele comune ale cărbunelui și oțelului și apoi prin Tratatul de la Maastricht înființându-se Uniunea Europeană în 1993? Oare nu trebuie să existe în continuare o solidaritate în construcția ei? Începem să fragmentăm ideile, acțiunile, să dezbinăm prin anumite viziuni sceptice, în loc să ne concentrăm atenția asupra obiectivelor pe termen lung și nu numai asupra programelor imediate, gândindu-ne la viitorul pe care-l dorim, pe care l-am ales, pentru a-l face mai util și a-l umaniza, și a nu lăsa să se piardă această șansă. Afirmația: „am senzația că pentru a construi Europa demontăm într-o bună măsură Europa în sens de civilizație” cred că este o afirmație retorică a unui filozof contemporan. Există greutăți, există greșeli, există și sacrificii, este adevărat, orice câștig include și anumite pierderi, dar scopul nobil trebuie să fie prioritar și de înțeles, solidaritatea fiind sentimentul care trebuie să stea la baza acestei construcții. Așa cum poetul german J.W. Goethe era convins că trebuie să existe o unitate într-o operă de artă, ar trebui și noi să fim convinși că trebuie să fie o solidaritate între oamenii cu idei favorabile societății, în vederea progresului mult așteptat.
   Unde nu există solidaritate există scindare și dușmanii asta așteaptă!
   Viziunile eurosceptice sperăm să fie fenomene trecătoare, exprimările retorice să nu fie să nu răstoarne convingeri. Reamintesc argumentul lui Durkheim, cel invocat mai sus, după înțelegerea mea: unii pierd momentan, alții câștigă, cei care pierd nu se lasă învinși ci se înalță pe o treaptă mai sus. Astăzi, înțelegerea și aplicarea unei politici flexibile, curajoase, loiale, va putea îndeplini visul unei Europe Unite, puternice.

                                     




           Uniți în cuget și simțiri?

„Valoarea unui om rezidă în ceea ce dă el și nu în ceea ce este capabil să primească.”
Einstein

   Viața noastră sufletească, liniștită sau zbuciumată, este ecoul vieții sociale în care trăim. Și cum să fim liniștiți, când ne ajung la urechi, sau ni se prezintă în fața ochilor pe ecrane, zgomotele, imaginile calomnierii zilnice? Bârfim, clevetim, defăimăm… Demolăm valorile reale, distrugem reperele morale și intelectuale ale nației noastre. Nu este suficient că din afară stau unii pregătiți să ne lovească? Ne lovim și noi în interior, lovim în ceea ce avem mai de preț – cultura, în oamenii valoroși care mai sunt, în loc să ne bucure existența lor. Distrugem năzuința, lupta și dobândirea acelui ideal: „uniți în cuget și simțiri”.
   Defăimători sunt destui, apărători mai puțini, și-atunci calomnierea crește ca o ciupercă, în libertatea ei de a sugruma binele, frumosul. Pentru defăimători nu există sentimentul smereniei care ar fi apanajul inteligenței, nu există respect față de oamenii valoroși ai nației, acei intelectuali care se străduiesc să ne deschidă mințile, să ne deschidă ochii asupra unor lucruri care sunt învăluite în ceață. Chiar dacă nu întotdeauna dreptatea este de partea lor, dar întotdeauna ei provocă un dialog cu conștiința noastră. Oamenii de cultură din sfera literaturii se străduiesc și scriu, actul scrierii fiind un act civilizator, ei ne ridică pe o treaptă superioară. Mario Varga Llosa spunea: „datorită literaturii descifrăm, cel puțin parțial, această hieroglifă care este de multe ori existența…”
   Prin luarea de atitudine în scris sau în vorbire convingem, influențăm, înălțăm sau coborâm pe cineva, sau ceva, de aceea este important ca scrierea și vorbirea să folosească binelui. Scrierea și vorbirea sunt puteri care trebuie să dovedească multă înțelepciune. Nu ar trebui să folosim un limbaj curat și corect, cuvinte pline de amabilitate care să încălzească sufletele? Iar atunci când nu suntem de acord cu câte ceva sau cineva, vrând să corectam, să îndreptăm, nu trebuie cuvintele să aibă  totuși mirosul vieții și nu pe cel al morții? Cuvintele aspre, severe rănesc sufletele, produc mânie, răzvrătire, sau profundă îndurerare. Nu ar trebuie mustrările îndreptate spre oamenii de valoare să fie rostite în spiritul iubirii? Sau atunci când cuvintele au rănit să ne cerem iertare? Dar pentru a cere iertare în suflet trebuie să existe măcar o fărâmă de noblețe. Fiind conștient de greșeala sa, de neînfrânarea sa, omul care a jignit, a folosit cuvinte defăimătoare va acționa pe viitor mai responsabil, în acord cu conștiința sa morală, își va imagina consecințele faptelor pe care le-a făptuit sau este pe cale sa le făptuiască, întrucât i se va lărgi dintr-o dată orizontul cunoașterii și va acționa în modul cel mai potrivit, înscriindu-se în armonia acestei lumi, atât de necesară.
   Trebuie să recunoaștem că nu suntem egali decât în fața lui Dumnezeu. „Unii se nasc mari, alții cuceresc mărirea, iar altora le e dată de-a gata”, scria William Shakespeare. Există o ierarhie, un sistem de trepte instituit pentru a clasifica oamenii și lucrurile în lumea noastră pământeană, așa cum există și în cea de dincolo de noi. Dar, toți și toate trebuie să trăiască în armonie și ca să existe această armonie, trebuie recunoscută această ierarhie. „Vă îndemn, fraților, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toți să vorbiți la fel și să nu fie dezbinări între voi; ci să fiți cu totul uniți în același cuget și în aceeași înțelegere” (1 Cor. 1:10).
  Respectul trebuie acordat oamenilor nu după averile strânse, am mai spus-o cândva, și nici după puterea dobândită, ci în primul rând pentru calitățile minții și cele sufletești, destăinuite în scris, întrucât acestea valorează cel mai mult. Un proverb românesc spune: „Omul nu după haine, ci după fapte dobândește cinste” și cuvintele așternute sunt gândurile materializate, egale faptelor. Iar „Aurul se cunoaște după culoare, păsările după tril, oamenii după cuvânt...” spunea un ierarh.
   Mircea Eliade se întreba ce-i lipsește omului modern ca să fie om întreg și credea că  „tocmai această intuiție a ierarhiei, a cosmicizării. Fiecare dintre noi este un mic haos”.
   Limbajul scris sau vorbit este singura modalitate de materializare a gândirii noastre și el trebuie folosit în sensul respectului, al demnității omului civilizat. Avem libertatea de opinie deschisă, adică de a exprima public ceea ce simțim și gândim. Avem libertate, dar trebuie să acceptăm și niște limite ale libertății, altfel echilibrul social este periclitat. Ne dorim o libertate civilizată, nu haotică. 
   Între oamenii civilizați există minime raporturi de respect reciproc, formule de prețuire, de respect, de decență, de bun simț. În mass-media este din ce în ce mai evidentă această eludare a termenilor decenți, evitarea intenționată parcă, a reverențelor de limbaj. Mă întrebam cândva dacă este făcută pentru a se vedea în ce lume trăim, ca o oglindă a vieții? Dar nu, m-am convins că este acea „ciupercă” care a crescut neadmis de mult, devenind cancerigenă. Vorbirea stradală nu trebuie adusă în studiourile de televiziune. O cenzură proprie este necesară, din respect pentru semeni, pentru cei superiori, pentru reperele existente; ierarhia trebuie totuși respectată!  Respect și pentru demnitatea limbii noastre! Altfel există pericolul unei decadențe morale și spirituale cu aceste comportamente verbale agresive.
   Am scris cândva un articol care mi-a fost refuzat spre publicare. Mă indignase vocabularul folosit de unii manifestanți. Și scriam redactorului printre altele: „cuvintele urâte, vocabularul care se folosește astăzi, mă dezgustă. Cred că această pretenție a unui vocabular civilizat nu trebuie s-o avem numai de la cei care scriu, ci și de la cei care știu să-și strige durerea în stradă, sau în fața ecranelor”. Articolul era intitulat „Mai mult de atât nu se poate”, dar iată că se poate! S-au putut auzi cuvinte insultătoare, un adevărat linșaj mediatic la adresa unui intelectual de mare valoare al țării, iubit de foarte mulți dintre noi.
   Scriitorul german Thomas Mann, în cartea sa Muntele vrăjit, scria: „Nu trebuie să li se răpească umaniștilor funcția de educatori, deoarece numai ei sunt singurii depozitari ai tradiției demnității și frumuseții omului…” Și-atunci când un scriitor, un gânditor slujește prin scrierile sale interesele neamului românesc și al civilizației timpului prezent, nu este un act criminal a-l batjocori, a-i adresa cuvinte defăimătoare? Nu se lovește în nația noastră prin defăimarea valorilor intelectuale?

                                                            





        Alege-ți plaja, nisipul, vântul și stânca


„Nu-i trândăvie viața, ci trudă și-alergare.”
Serghie Sevici


   Viețuim, adică existăm. Despre viața noastră, Nicolae Iorga – istoricul care a pășit prin întreaga pădure a istoriei poporului român – spunea că ea este mărginită în timp, în spațiu, în putința de manifestare, că reprezintă așa de puțin, încât „trebuie s-o lărgim și s-o ridicăm cât se poate mai sus”. Echilibrul dihotomic al vieții – egalitate – non egalitate – se realizează foarte greu în societate; inegalitatea în fața legii duce la abuz și corupție, ea se mărește și datorită factorului educațional; egalitatea de șanse oferită este și ea de multe ori nerespectată, așa încât spusele filozofului Johann Gottfried Herder (1744- 1803) devin valabile și uneori „poporul cel mai nobil își poate pierde noblețea; măduva îi este zdrobită în oase, și dorurile sale cele mai alese și frumoase sunt coborâte până la minciună și înșelăciune…”.
   Omul simte când viața își pierde demnitatea, când ea este pusă în pericol, și încearcă să supraviețuiască. Supraviețuirea poate fi de natură fizică sau psihică, poate fi de scurtă sau de lungă durată, poate fi individuală sau colectivă. Metodele de supraviețuire diferă. Ele pot fi necivilizate, precum cerșitul, hoția, prostituția etc., sau pot alege o cale demnă, civilizată. Oricum, cei ajunși în preajma fenomenului – fiindcă se poate numi fenomen – bombardați fiind cu factori de stres, sunt cuprinși de teamă – un sentiment extrem de neplăcut – de anxietate, uneori furie, frustrare, depresie, remușcare.
   Adeseori termenul de supraviețuire este folosit greșit de unii oameni cărora le place să se tânguie, confundând greutățile inerente ale vieții cu cele amenințătoare de înfrângere, moarte. Pe de altă parte, este tot atât de adevărat că ceea ce facem sau trăim zilnic, în aceste vremuri, constituie de cele mai multe ori acțiuni sau situații de supraviețuire și nu aparțin unei vieți normale, în care s-ar desfășura corect toate acțiunile noastre și ar avea răspunsul corect. De aceea, ne confruntăm cu trecerea în aria adevăratei necesități de supraviețuire imediată, uneori dobândită în scurt timp, alteori angajată pe un termen lung.
   Natura, cât și istoria, ne-a arătat și continuă să ne arate că cei care nu luptă, cei slabi pier. Legislații binevoitoare, milă, ideologie nouă, nu pot inversa această lege. Se poate obține o păsuire – bună și ea – dar nu o victorie. Se pune întrebarea: Cum trebuie acționat pentru supraviețuirea biologică, în mod barbar sau civilizat? O perioadă din istoria omenirii era în vigoare maxima: „La raison du plus fort est toujours la meilleure” (Dreptatea celui mai puternic este totdeauna cea mai bună) – primul vers din celebra fabulă a lui La Fontaine – Le loup et l’agneau (Lupul și mielul); de aici au derivat expresiile: „Forța primează dreptului” sau „Dreptul pumnului”. În război, de exemplu, conta enorm forța fizică și numărul luptătorilor: Barbarii au răpus colectivitățile civilizate (țări, imperii) de cele mai multe ori prin forța numărului celor participanți la acțiune. Dar evoluția științei și civilizației din ultimul secol a schimbat radical situația strategică. Cea mai evidentă și totodată tristă manifestare a avantajelor științei o reprezintă capacitatea distructivă a armelor moderne cu care națiunile se apără sau sunt pregătite să atace.
   În prezent lumea e altfel! Se pare că a devenit valabilă logica lui Kant privind moralitatea, „Nu trebuie să ucizi” fiind un principiu, dar nu o lege morală, fiindcă nu întrunește atributul universalității, permițând și excepții, existând împrejurări când trebuie să ucizi, de exemplu într-un război. „Nu trebuie să furi”, dar când îți mor copiii de foame, te duci și furi o găină sau un porc din curtea vecinului, să-i poți hrăni. Faci un păcat, dar ai cugetul împăcat prin motivație. Și aceasta pentru că supraviețuirea, se spune, include eroismul, curajul și uneori sacrificiul. Iată cum principiile se pot schimba, legile morale rămân însă aceleași. Dar sacrificiul poate uneori suprima viața, când vrem prea mult, neluând în seamă că nu putem totul (Non possumus!)
   Pentru a supraviețui – ni se atrage atenția – fiecare dintre noi trebuie să se adapteze noilor condiții. Și ceea ce era bun înainte – atitudine, pregătire, efort, număr – nu mai e acum nici adecvat, nici suficient. Nu se mai poate supraviețui „mioritic”, sunt de părere unii. Metodele vechi, tradiționale de supraviețuire ale înaintașilor noștri erau bune, astăzi ele nu mai sunt toate de mare folos. De exemplu, la sate oamenii lăsau casele descuiate, fiindcă oamenii se cunoșteau și pe ulițe nu pătrundeau străini. Astăzi pe șosele circulă și opresc în sate, tot felul de oameni, unii certați cu legile. Altădată – și aceasta cu puțini ani în urmă – trebuia să știi: să înoți, să mergi pe bicicletă și să scrii la mașină. În prezent e nevoie de alte învățături: limbi străine, meserii noi, șofatul, folosirea calculatorului. Supraviețuirea în viitor este condiționată de policalificare, de permanentă reorientare și adaptare, nu de clasica „meserie pentru viață”. Soluția pentru viețuire și dezvoltare durabilă este: muncă, muncă și iar muncă, făcută cu capul, dar, de data aceasta și cu inima. Numai astfel ne putem salva din sărăcie sau din mizerie.
   Șocul emoţional conştientizat al sărăciei sau inadaptabilității produs la nivel de gânduri, are o mare forţă care poate deteriora efectiv fiziologia organismului; omul se poate îmbolnăvi și moartea-l vânează. De aceea, poate, omului i se cere astăzi să fie mai conștient ca oricând, prevăzător, responsabil, să nu alerge după satisfacerea instinctelor primare, pierzând timp și demnitate și acceptând compromisuri, nerespectând legile morale. Pentru aceasta omul mai are nevoie și de sprijin din exterior, adică de sprijinul societății în care trăiește, o societate cât de cât sănătoasă și nu una bolnavă! Însă, obligatoriu e nevoie de participarea și voința individului. Dacă tu nu vrei să lupți, să răzbești, nu te mai poate ajuta nimeni. Un om rațional și cu credință în Dumnezeu, nu poate refuza lupta.
   Când începi să vezi că viaţa pe care o iubești se deteriorează, că refugiul în muncă, în artă, în literatură nu se mai produce ca o tămăduire, că nu ești luat în seamă și nici răsplătit cum se cuvine, uneori și blamat, începi să te gândești la diverse căi de soluționare, de salvare a ființei tale, printre ele și emigrarea – la modă astăzi – ca o soluție pentru supraviețuire. Ea trebuie să fie, însă, bine motivată conștiinței tale. Sunt unii care emigrează nu pentru a-și salva viața, nefiind în această situație, ci doar pentru a profita de unele avantaje materiale, neglijând partea cea mai importantă, cea a sufletului. Ce facem cu el? Nu ar trebuie gândită și cântărită bine această acțiune, puse în balanță toate avantajele și dezavantajele, pentru ca mai târziu să nu-ți reproșezi ție însuți pasul făcut? Oamenii la care partea sentimentală atârnă mai greu la cântar pot suferi toată viața în urma acestui pas făcut. Dacă ești un om rațional, luptător, puternic și în măsură să realizezi supraviețuirea în noul mediu, adaptându-te, atunci nu vei suferi și vei fi mulțumit că ai reușit să te salvezi, că ți-ai atins țelul, căci „o viață fără țel e o moarte timpurie”, spunea și Goethe. Este tot atât de valabil pentru un individ, cât și pentru o întreagă nație.
   De multe ori, ideea de supravieţuire ni se pare banală, dar ar trebui să-i acordăm o mai mare atenţie. Importantă devine starea psihică în care ne aflăm, priceperea şi abilitatea de a folosi o cale bună de supravieţuire din cele existente. Începi prin a-ți pune întrebări ție însuți, devii mai realist, învingi temerile, adopţi o atitudine pozitivă, într-un cuvânt te antrenezi, până ți se inoculează această dorinţă de supravieţuire. Crezi sau ești sigur că ai găsit calea supraviețuirii. Urmează să te arunci într-o lume despre care știi poate prea puțin, nu cunoști prea bine ce te așteaptă, cu ce șoc vei fi confruntat.
   Scriitorul și futurologul american Alvin Toffler (n.1928) ne spune că societatea dispune de mijloace prin care leagă generația actuală de cea trecută, acest simț dezvoltându-se prin cunoașterea istoriei, prin moștenirea acumulată în artă, muzică, literatură și știință, dar noi nu dispunem de mijloace similare pentru viitor, neavând o moștenire a lui; poate fi însă trezită o conștiință a viitorului, în scopul atenuării acestui șoc al lui, ocupându-ne de prevederi și găsirea unor soluții la problemele viitorului, pentru a putea dobândi deprinderea anticipării lor. Probabil factorul imaginativ trebuie dezvoltat în acest moment și pentru aceasta avem nevoie de îndrăzneală. „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”, putem citi într-unul din cele mai frumoase capitole ale Evangheliei după Ioan. A îndrăzni înseamnă cu adevărat a dobândi curajul de a acționa. Există și riscul pe care trebuie să-l luăm în seamă, adică să fim conștienți că ne expunem unui posibil pericol. Dar nu riscăm imens dacă nu avem curajul unui risc?
   Viitorul ne preocupă. Femeia-filozof Hannah Arendt (1906-1975) spunea că „ceea ce face cu adevărat diferenţa dintre această generaţie şi generaţiile trecute, în toate ţările, este hotărârea primei de a acţiona, bucuria în acţiune, garanţia de a putea schimba lucrurile prin eforturi proprii”. Și gândul m-a dus la cuvintele Fericitul Augustin: „Învață să-ți scrii durerile pe nisip și bucuriile pe stâncă”. Totul este, zic, să-ți alegi plaja, nisipul, vântul și stânca.
   Umanitatea își are mersul ei, înaintează oricum, iar noi trebuie să ținem pașii cu ea. În aceste condiții, poate oricine să-și pună întrebarea: Dar eu ce trebuie să fac, cum trebuie să acționez? Răspunsul trebuie căutat în cuvintele lui Nietzsche care propunea în drumul ascendent al omului folosirea „propriilor picioare”. Filozoful și poetul francez Jean-Marie Guyau (1854-1888) în scurta sa existență, a avut un optimism care se apropia de cel al lui Nietzsche, dar, în plus, a avut și o mare sensibilitate, o adâncă iubire și înțelegere a omului. Vorbea despre puterea vieții și despre acțiune, numai ele putând rezolva o mare parte a problemelor gândirii. Considera că sacrificiul poate fi, în anumite cazuri, o extindere a vieții, preferând un elan de exaltare sublimă unor ani întregi de banalitate. „Părinții, spunea el, sunt cei care ne feresc de erorile în care ei au căzut, noi ferim descendenții noștri de erorile noastre, fiindcă în orice eroare există puțin adevăr și această mică parte de adevăr merge crescând, întărindu-se.” Să ne bizuim așa dar, mai întâi pe noi înșine, pe gândirea noastră, pe pașii noștri și apoi pe gândirea și pașii celorlalți oameni. Să fim călăuziți de sentimentul religios în tot ce întreprindem, întrucât el, acest sentiment, desemnează dependența, legătura reciprocă cu divinitatea. Minunate sunt cuvinte acestui filozof, de care oricine își va putea aminti cândva: „Dumnezeu este prietenul pururi prezent al primei și al ultimei ore, pe care-l vom regăsi chiar acolo unde ceilalți nu ne pot urma, până și în moarte. Cui să-i vorbim de ființele care nu mai sunt și pe care le-am iubit? Printre acei ce ne înconjoară unii abia își mai amintesc de ele, ceilalți nici nu le-au cunoscut…”.
   Filozoful grec Epictet (50 d. H – 135 d. H.) spunea că nu trebuie să ne temem de sărăcie, de exil, de închisoare sau de moarte, ci să ne temem de propria noastră teamă. Și pentru a nu ajunge să ne temem de propria noastră teamă, ne este necesară voința și stabilirea unui ideal, în așa fel ca viața să nu fie lăsată la voia întâmplării. Mi-au plăcut două fragmente din scrierile lui. Primul: „Viața la voia întâmplării este ca apa revărsată: tulbure, glodoasă, grea de răzbătut, vajnică, zgomotoasă și repede trecătoare”, cel de al doilea: „Viața orientată după un ideal este ca izvorul nesecat: curat, limpede, gustos, răcoritor, înviorător, căutat de toți, bogat și pururi fără de sfârșit”.

 

 




GRANDOMANIA

„Două lucruri sunt infinite: universul și prostia, dar despre univers, nu sunt așa de sigur.”
Einstein

   Cuvântul – grandomanie semnifică  „mania de a se crede om însemnat, valoros, de a-și acorda o importanță nejustificată”. Grandomania se naște din egoism și este rudă cu prostia sau răutatea, cu atitudinea obraznică și sfidătoare definită ca aroganță. Un grandoman este incapabil de a se aprecia corect și în acest context, din egoismul exacerbat al persoanei respective, ia naștere starea patologică. Persoana își apără cu agresivitate poziția obținută prin lupta în care a folosit diferite metode, printre care și minciuna, ca scut al intențiilor sale.
   În viața noastră de toate zilele avem suficiente exemple de egoism, nu mai puțin istoria ne oferă  multiple exemple de luptă pentru ocuparea unei trepte într-o ierarhie, alteori pentru puterea materială, grandomania dovedindu-se a fi asemenea „unei clădiri cu etaje, dar căreia îi lipsește parterul”, clădire ce se poate surpa cu ușurință la un „cutremur”. Planurile de luptă sunt făcute din timp, lupta se duce deschis sau perfid, brutal; o aceeași luptă  de veacuri care bulversează lumea, dusă de oameni care se supraevaluează, își auto-glorifică calități inexistente. Puțini oameni ajunși într-un rang superior știu să se comporte modest și demn. Cei mai mulți se urcă pe un piedestal, de unde privesc spre mulțimea din jur cu detașare și dispreț în suflet, vanitatea le exacerbează dorința ca mulțimea să le recunoască meritele, statutul de „om cuceritor”. Întâlnim la tot pasul în viața noastră persoane cu dorința obsesivă de epatare, de afirmare, de dominare; spațiul în care trăiesc neputându-l îmbunătăți, recurg la extindere, deformând adevărul istoric.
   Caracteristicile sufletești ale omului, în general, se consideră a fi condiționate de factorul ereditar și de cel geografic. O identitate absolută a structurii sufletești nu există între indivizii unui popor, caracterul fiind hotărât de majoritate. Manifestările de natură spirituală sunt manifestări ce aparțin experienței istorice a populației, care prin tradiție se repetă, în mod constant în decursul unei lungi durate de timp, chiar dacă în timp se produc mari schimbări.
   Edmund Husserl (1859-1938) întemeietorul orientării fenomenologice, fenomenologia fiind un mod de cercetare și având ca temă – viața, în lucrarea sa Criza umanității europene și filozofía, scria: „Oamenii care își schimbă atitudinea, își au și pe mai departe interesele lor naturale, fiecare pe ale sale, individuale; prin nici un fel de schimbare ei nu pot să se piardă pur și simplu, adică nici unul nu încetează să fie ceea ce este, cel care a fost de la naștere. În toate circumstanțele, repoziționarea poate să fie astfel numai una provizorie”.
   Populațiile cu trecut istoric au în sufletul lor imprimate caracterele naționale (vorbirea, obiceiuri, concepții preferențiale) și numai în al doilea rând ceilalți factori – fondul biologic ereditar și mediul geografic. Sufletul unui neam se formează ca o rezultantă a sufletelor oamenilor care au trăit în trecut și trăiesc în prezent, căci, în paranteză fiind spus: „ieri este istorie, astăzi este un dar de la Dumnezeu , mâine este mister”. Fiecare popor are anumite calități mai dezvoltate, altele mai puțin dezvoltate, unele defecte accentuate și altele diminuate în timp. Psihologul, psihiatrul Carl Gustav Jung (1875-1961) afirmă că „perechea de contrarii este chiar opera demiurgului”. Comparații se pot face, respectul și toleranța însă, pentru calitățile și defectele unor popoare, unor etnii diferite, trebuie să existe. Și pentru că de cele mai multe ori există, oamenii conviețuiesc și se simt fericiți. Nu toți suntem la fel, știm atât de puțin despre noi înșine, dar mi-te despre celelalte popoare, pentru a le înțelege pe deplin! Suntem deosebiți unul din apropierea celuilalt, așa precum comunitățile pot fi deosebite între ele. Existența toleranței și a respectului poate exclude ura din rândul oamenilor, a popoarelor. Și atunci nu vom mai spune, precum poetul latin Plaut: „Homo homini lupus” (omul e lup pentru om), ci vom rosti frumoasele cuvinte ale lui Seneca: „Homo res sacra homini” (Omul e ceva sfânt pentru om) și vom acționa în acest sens.
   Dar, când poporul este cârmuit de către un conducător devenit tiran sau pe cale de a deveni, pentru care toleranța și respectul pot fi călcate în picioare, grandomania fiind „ciuperca” care crește în sufletul lui, poporul este „otrăvit” și mulți, sau puțini vor fi acei care vor accepta să guste din acea otravă care li se pregătește sau din care unii s-au și grăbit să guste.
   Filosoful german Emmanuel Kant (1724-1804) afirmă că „omul  are capacitatea de a plăsmui reprezentări”, Petre Țuțea, interpretându-l, scrie: „din spiritul uman pot izvorî lumi imaginare, ipoteze de lucru, forme presupus-pure, utile teoretic si practic, monstruozități morale sau estetice, absurdități, modalități ale spiritului autonom care se mișcă între formal și empiric, între concretul opac și fantastic, între util și gratuit, între succes și eșec…”.  
   La baza tuturor deciziilor acestor cârmuitori ar trebui să stea moralitatea, despre care Jung spunea că „nu este o neînțelegere născocită de un Moise ambițios pe muntele Sinai, ci ea ține de legile vieții și este produsă de cursul normal al existenței, la fel ca o casă sau un vapor sau oricare alt instrument de cultură”. Iar fără libertate nu există moralitate și pentru ca omul să poată fi liber trebuie mai întâi să-și înfrângă barbaria, existentă în sufletul lui, într-o doză mai mică sau mai mare, pentru a nu da frâu liber „bestiei” din el.
   Grandomania este o hipertrofiere a conștiinței de sine. Omul/conducătorul pozând, dar în curând fiind și convins că este cel mai inteligent, cel mai valoros, superior celorlalți, predestinat a fi conducător, își arogă merite inexistente. Grandomania unui conducător duce la apariția unor idei delirante cu reforme politice dăunătoare societății sau la răzbunări, conflicte, până la războaie, întrucât ele lezează interesele altora. Oamenii grandomani sunt de temut, dar uneori ei frizează ridicolul, pot de veni chiar jalnici și nu puțini au fost scriitorii vremurilor pe care acești oameni i-au inspirat.
   Grandomania este o trădare față de colectivul din care se smulge individul, o trădare față de spirit care cere cu totul alte înălțimi. Fac o paranteză spunând că doar faptele spirituale, artistice sunt cele care fac abstracție de timp și ne scot din ceața intensă a zilelor, pentru a ne ridica pe alt plan eliberat de chingile timpului, cu totul în afara istoriei. În cazul unei nenorociri care se poate abate asupra unei colectivități ne poate salva doar calea spirituală și ar trebui s-o știm cu toții.
   Cineva critica ambiția sugerată de Napoleon Bonaparte conform căreia fiecare soldat (francez) poartă în raniță bastonul de mareșal, deoarece fiecare prost, încurajat de spusele lui Napoleon, se poate crede un mareșal în devenire sau chiar ajuns în funcție. Mi-a plăcut completarea acestei afirmații făcută de un om politic din țara noastră, vorbind despre comunismul adus cu forța în România, în „ranița soldatului rus”… Istoria lumii, pe lângă oamenii merituoși, își are trufașii, grandomanii – proștii și îngâmfații ei. Filosoful britanic Bertrand Russel (1872-1970) spunea: „Nenorocirea omenirii este că proștii sunt așa de siguri și inteligenții sunt  cuprinși de îndoială”. Proștii la care se referea Russel pot fi unii politicieni fără cunoștințele complete și necesare, geografice și istorice ale lumii în care trăim, la oamenii recrutați din rândul celor cu predispoziție de a deveni grandomani. Acestor oameni le lipsește măsura, prevederea, dar și flexibilitatea spiritului pentru a se apropia de adevăr prin acumulare de cunoștințe, de a se apropia și înțelege oamenii pe care-i conduc și nu numai. Cel mai mare pericol prezintă personalitățile dotate cu un grad de inteligență și care beneficiază de viclenie, înlăturându-și adversarii prin manevre iscusite, înșelând buna credință a altora și uneori chiar utilizând demonstrații de forță. Sunt oamenii care nu trebuie să beneficieze de încredere, acel sentiment despre care am mai vorbit, atunci când am considerat că este necesar, în eseul „Încrederea vs. Neîncredere”.
   În încheiere să ne întrebăm dacă filosoful francez Paul Ricoeur (1913-2005) care atrăgea atenția că ideologiile par a fi indisolubil legate de anumite trăsături ale personalității umane, avea dreptate scriind: „Atâta vreme cât trăim într-o lume atât de complicată, plină de crize și conflicte, vom avea nevoie de ideologii care să explice – chiar și fals – ce se întâmplă și care să ne ofere un plan pentru viitor – chiar dacă e greșit. Ca și utopiile, ideologiile, în pofida aspectelor negative arhicunoscute, își găsesc în continuare apologeți și mai ales oameni dispuși să moară în numele lor”. Acest subiect a fost mult discutat în mediul universitar și academic, autori influenți precum sociologul, profesorul american de la Universitatea Harvard – Daniel Bell (1919 -2011) – afirmând: „conceptul de ideologie s-a destrămat complet”. Personalitatea este foarte important de a fi definită, întrucât nenumăratele probleme și crize cu care se confruntă omenirea (iminența unui război nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul etc.) au aceeași cauză: oamenii. După cum considera unul dintre gânditorii umaniști, remediul ar fi înțelegerea ființei umane: „Dacă vom reuși să îmbunătățim natura umană, atunci vom îmbunătăți totul și aceasta deoarece doar astfel vom înlătura cauza dezordini mondiale” .
   „Fiți buni unii cu alții”, ne spune Biblia, fiindcă bunătatea creștină trebuie să se manifeste în toate aspectele vieții noastre de fiecare zi. Prudența care este „mama înțelepciunii” și curajul la momentul potrivit, s-ar înscrie în perceptele morale ale Bibliei. 


.


  
INSOLENȚA vs. BUNACUVIINȚĂ

„Înaintea prăbușirii merge trufia și semeția înaintea căderii.” (Pilde 16,18)

   Pentru convieţuirea armonioasă în societate, încă din timpuri străvechi s-au impus unele reguli de purtare între oameni. Unele dintre aceste reguli au fost cuprinse în legi, altele s-au păstrat în sufletele oamenilor, printr-o așa numită simțire și atitudine cuviincioasă, ea alcătuind cele mai minunate reguli. „Ce nu opreşte legea, opreşte buna-cuviinţă” consemna Seneca, filozoful roman, marele moralist din vremea împăratului Nero, care cu tonul său creștin al recomandărilor morale și-a asigurat o puternică influență și o îndelungată supraviețuire.
   În zilele noastre este foarte des întâlnită atitudinea insolentă care încalcă regulile morale. Ea este nuanțată prin cuvintele impertinență, obrăznicie, neobrăzare, nesimțire, devenită chiar fenomen al societății, la bază având aroganța, sentimentul de superioritate. Vârsta, se pare, nu mai are prea mare importanță, insolența fiind întâlnită la oameni de diferite vârste. O întâlnim atât la tinerii lipsiți de experiență, de educație, cât și la oamenii maturi, trecuți oarecum prin experiența vieții și de la care ne-am aștepta să se comporte civilizat. Înaintarea în vârstă nu implică neapărat înțelepciunea, deși ar trebui. Dacă la tinerețe ea mai poate fi pusă pe seama lipsei de gândire pentru o bună alegere, a anturajului necorespunzător, a  modelelor negative, deci, oarecum mai puțin condamnabilă, la maturitate, atunci când omul este în plină activitate, dovada insolenței este mult mai gravă, întrucât ea este generatoare de greșeli în defavoarea celor din jur.
   Insolența nu este specifică unei nații, ci este întâlnită, în mod gradual la oameni din diferite locuri ale globului. Este plină lumea în care trăim de tupeiști, teribiliști și, iertată fiindu-mi vorba, de nesimțiți, sau mai blajin spus – insolenți. Ei nu disociază gradele libertății, despre care poetul-filozof Lucian Blaga preciza: „Avem drept doar la libertatea pentru care ne putem asuma răspunderea”. Unde acest „virus”  al insolenței s-a răspândit mai mult, găsim și „bolnavi” mai mulți. Este întâlnită și aproape nelipsită la oamenii care și-au obținut „fraudulos” un loc în ierarhia politică, ei având impresia că numai prin acest fel de a fi -  netrecut prin filtrul educațional și nici prin cel cultural – pot supraviețui, umilindu-i, dominându-i pe ceilalți. Sunt cei care în viață nu au ascultat de sfaturile educatorilor, au acționat de capul lor și nici nu au încercat să-și facă o educație prin lectura cărților, nici să dobândească bunele maniere de la cei care ar fi putut să le fie un exemplu de comportament. Se spune, despre această categorie de oameni, că le lipsesc cei 7 ani de acasă, ani foarte importanți pentru că ei sunt temelia pe care se definește personalitatea. Există copii care asimilează bunele sfaturi, dar și unii care refuză să le primească, existând în ei un sâmbure de egoism, de vanitate, de lipsă de judecată.   Nu iau în seamă ceea ce Biblia le grăiește: „De-ți va plăcea să asculți, vei învăța, și de vei pleca urechea ta, înțelept vei fi!”.Când astfel de specimene ajung la maturitate, jignirile, glumele proaste, batjocura sunt considerate moduri de a se descurca; pentru unii, culmea, sunt de admirat acțiunile sau răspunsurile date în batjocură, de alții sunt trecute cu vederea, sau, și mai rău, sunt găsite scuze pentru  gafele impardonabile comise.
   Auzim tot mai des certuri, învrăjbiri, afirmații jignitoare din partea unor persoane de la care pretindem maturitate, inteligență, comportament civilizat. Dar, „Cine iubește certurile iubește păcatul; cel ce ridică glasul își iubește ruina”(Pilde 17,19).  Sigur că certurile, insultele ne bulversează gândirea, orientarea, (după cum se întreabă românul în proverbul: „Când grinda de sus se pleacă în jos, ce poate face cea mai de jos?”, adică cei mici ce pot face, când cei mari greșesc?), când ne izbim de lipsa de civilizație a unor persoane, fie ea din greșeală, din lipsă de educație, din vanitate, din frustrare sau din imaturitate emoțională. Sunt oameni care nu acceptă sfaturi la nici o vârstă, nu acceptă argumente, pe principiul „știu!” care se referă întotdeauna la eu, adică la persoana sa, sau „nu mă înveți tu pe mine!” Cu alte cuvinte nu mă interesează ce spui, fiindcă eu știu cel mai bine, eu le știu pe toate, nu am nevoie de nimic în plus. Această atitudine duce la discordie și nu avem nevoie de așa ceva. Cred că avem nevoie de o societate sănătoasă și corectă în ansamblu ei.
   Filozoful englez Thomas Hobbes(1588-1679) care a scris și despre filozofia politică, vorbea de trei cauze principale de ceartă întâlnite în natura omului: concurența, neîncrederea și gloria. „Prima face pe om să dea năvală pentru câștig, a doua pentru siguranță, a treia pentru reputație. (…) În atare război fiecare om e împotriva celuilalt, căci războiul nu constă numai în lupte sau în actul de a lupta, dar și dintr-o durată de timp, în care voința de a combate este destul de cunoscută.(…) Consecința timpului petrecut în (astfel de) război – fiecare om este inamicul fiecărui om. (…) Noțiunile de dreptate și nedreptate, justiție și injustiție nu au acolo nici un loc. Unde nu este putere conducătoare, nu există lege, unde nu e lege nu există nedreptate. Forța și frauda sunt în timp de război (pentru gloria personală) cele două virtuți principale.”
    Mă întreb de ce unii dintre noi vor să fie complet altfel și forțează schimbarea, dar nu în bine, ci în rău, conștient sau inconștient? De ce vor cu tot dinadinsul să fie „originali”? E de înțeles că trebuie să existe o analiză, o judecată și în judecată să se țină seama de rădăcini, de obiceiurile împământenite care au urmat îndelungatei experiențe trăite, la bază având și gândirea marilor filozofi ai lumii și învățăturii pe care ne-a dat-o Cel ce a venit să ne arate drumul vieții ce trebuie urmat pentru binele nostru. De ce vrem să urâțim viața frumoasă dăruită de Divinitate, în loc să-i păstrăm frumusețea și să descoperim noi frumuseți, ci nu stricăciuni?
    Buna cuviință este diametral opusă insolenței, ea folosește judecata dreaptă. În vremurile noastre, cel care este cuviincios intuiește cu cine are de-a face, intuiește situația în care se află, dar, de cele mai multe ori nu îndrăznește sau nu reușește să înfrunte insolența și aceasta din cauza „cantității” de nesimțire ce aparține unor indivizi. Avem oare dreptul de a tolera, a ne umili și a ne resemna în fața acestor  oameni? Psihiatrii consideră buna simțire ca fiind „gust estetic și probitate morală, dar și simț practic, valori concrete”, iar Biblia ne învață: „Să umblaţi cu bună cuviinţă faţă de cei din jur” (Apostolul Pavel). Părintele Nicolae Steinhardt (1912-1989) în „Jurnalul fericirii” scria: „La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviință, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari și goale pentru șmecheri și pentru turnători; vorbe mari și de mare folos și pline de înțeles când le simți răcoarea în iezerul de foc și le poți gusta farmecul experimental”. Oamenilor care „au dat din coate” și au ajuns undeva în față le lipsește, iată,  Buna-cuviință, însemnând ceea ce se cuvine unui om, o purtare bună în vorbire și în fapte, despre care filozoful francez René Descartes (1596-1610) spunea că este „puterea de a judeca bine şi de a distinge ce-i adevărat de ce este fals” sau ilustrul poet german J.W. Goethe (1782-1832) care o considera a fi „geniul umanităţii”.   
   La ce ne putem aștepta de la cel căruia îi lipsește echilibrul, buna cuviință, el considerând că prin modul  de a se comporta obține „reușita”  în viață, că în acest fel devine simpatic, sociabil și comunicativ cu cei din jur, când de fapt este acceptat doar în cercul lui de oameni aleși tot de el pe aceleași criterii, oameni de aceeași „măsură”?
  Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) vorbea despre justiția imanentă ca fiind un simț al corectitudinii și al proporțiilor pe care îl are fiecare individ, iar judecata nedreaptă, spunea tot el, este întâmplătoare, „un accident” atunci când omul  nu se supune imperativului moral „când voința e smintită și o ia înaintea rațiunii, când gustul pasiunilor prevalează asupra intelectului”. Dreptatea deci există în simțurile noastre și ea „poate fi adusă la lumină și aplicată în actele noastre”.  Iar când justiția imanentă este dublată de o justiție empirică (bazată pe experiență), legea aplicată „trezește conștiința omului”, considera tot Kant.
   Filozoful italian Giovanni Gentile (1875-1944) era încrezător în faptul că orice individ poartă în el societatea imanentă spiritului său, ca atare nu putem trăi, oricât am vrea, într-o absolută izolare, indiferenți la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ci primim în intimitatea noastră pe „celălalt” de lângă noi. A nu ține seamă de acest fapt înseamnă a nu gândi. În opinia sa, cel dintâi tribunal de pe pământ și din cer este cel dinlăuntrul spiritului nostru, el fiind liber și dezvoltându-se în mod continuu, existând posibilitatea de a lua o decizie favorabilă lui și societății în care trăiește.
   Ca atare, omul poartă răspunderea deciziei sale, după ce a examinat, a aprobat, a judecat, a acționat. Se înțelege că, în cazul unei dizarmonii în conviețuirea existentă, răzvrătirea existentă împotriva formei de disciplină socială nu poate admite lipsa de discernământ, lipsa de supunere, iată, în fața disciplinei intime a spiritului fiecăruia, cea a bunei cuviințe, fiindcă, spune filozoful „Adevărata societate trăiește în noi înșine”. Cu alte cuvinte alegerea este a noastră! Se poate alege binele în locul răului cel mai mic, cum ne-am obișnuit să facem?

 



 

Decență sau vulgaritate?


„Există o decență care trebuie păstrată în cuvinte ca și în ținută.”
Francois Fénelon


   Dicționarul explicativ al limbii romane definește DECENȚA: respect al bunelor moravuri, bună-cuviință; pudoare. Ca atare, omul decent respectă regulile de bună purtare, conveniențele și morala. Un om cu un suflet sensibil este imun la vulgaritate, fiindcă vulgaritatea jignește, umilește. Vulgar este omul neșlefuit, precum o piatră care zgârie, rănește, fiindcă este colțuroasă.
   Nu avem cum să cerem tuturor să se încadreze în nişte norme sau linii trasate de societate, deoarece există printre noi unii care vor să iasă din tipare, să epateze într-un fel, fie din cauza unui dezechilibru mintal, fie din lipsa bunei creșteri, fie din cauza unor trăsături vicioase de caracter, iar pentru acest comportament sunt priviţi şi catalogaţi, în cel mai blând caz, ca fiind nişte oameni ciudaţi. Dacă nu ar face rău societății, sigur că nu ne-am alarma, dar se întâmplă tocmai contrariul – umilesc conduita normală de bun-simț a majorității oamenilor. Și poate că ei nu ar exista sau ar fi în număr foarte mic printre noi, dacă societatea în ansamblu ar fi una normală; dar se pare că ei se înmulțesc în condițiile unei societăți anormale, după cum societatea devine din ce în ce mai puțin normală din cauza înmulțirii numărului lor.
   Metoda brutală cu care acționează acești oameni, stilul pe care-l adoptă, este o sfidare la adresa bunului simț, a bunei cuviințe. Iată că râsul lor sfidător, vorbele de amenințare, limbajul de cea mai joasă speță – limbaj de mahala – tonul vorbirii – urlet uneori – sau îmbrăcămintea, obiectele preferate, poziția corpului, gesturile în intimitate, dar și în societate – vădesc vulgaritate.
   Bine ar fi ca în folosirea cuvintelor, dar și în toate manifestările noastre, să ne comportăm cu decență și responsabilitate. Să dezaprobăm aspectul, atitudinea și limbajul agresiv.
   Decența se învață! Nu ne naștem nici decenți, nici cu caracterul frumos format! Socrate spunea că „oamenii nu sunt virtuoși de la natură”, iar Aristotel adăugase la faptul că virtuțile noastre nu ne sunt date de către natură, constatarea că din contra „ele sunt date contra naturii, dar avem dispoziția naturală să le primim în noi”. Adică o deprindere „un stil al acțiunilor pe care-l căpătăm prin exercitarea lor, prin modul în care-l realizăm”, cu care să căutăm să fim altfel și în felul acesta se poate întâlni „mijlocia” pe axa pe care se mișcă voința sufletului nostru; măcar aici, dacă nu putem ajunge în cealaltă parte – opusă! Tot Aristotel arăta că trebuie evitate trei lucruri în viață: „răutatea, lipsa de reținere și primitivitatea animală”.
   În zilele noastre rămân valabile aceste percepte filozofice. Omul nu este ad litteram trup și spirit, ci după cum trupul întră în acțiune – să-i spunem într-un proces trupesc – și spiritul are întregul său proces spiritual, ca atare omul nu este ceva împlinit, ci este în continuă lucrare. Filozoful Giovanni Gentile spunea: „Omul este om întrucât se face om.” A fi oameni înseamnă a ne crea pe noi înșine, a ne crea viața, beneficiind de libertatea dăruită de Divinitate.
   Se coboară atât de jos, încât putem auzi înjurături din gura unor oameni de la care ne-am fi așteptat să fie exemple de comportament civilizat, cuviincios și unde? – într-un mediu unde s-ar fi cerut decență… Cum de ies din gura lor înjurături, drăcuieli, uneori chiar blesteme? Cum se naște această plăcere diavolească, înscrisă în sentimentul unei vieți neîmplinite sau râvnite? Scriam cândva – și nu mă dezmint – că oamenii devin din ce în ce mai răi, capabil omul fiind să lovească şi să ucidă pe cel de lângă el, cu cuvinte – scrise sau grăite –, cu propriul corp, cu arme, în special atunci când interese de ordin material sunt în joc.
   A dispărut toleranţa, sentimentele nobile, decența, a dispărut morala după care s-au ghidat străbunii noştri atâtea veacuri! Cuvintele, gesturile nu mai sunt spiritualizate, în aşa fel ca să-l facă pe cel de lângă noi să înţeleagă, să-l mângâie, să-l alinte... Nu ne mai apropiem unii de alţii prin acel sentiment de iubire, nu mai suntem înamoraţi de bine, de înalt…
   Am avut o colegă de facultate care înjura printre dinți când nu-i convenea ceva – și multe nu-i conveneau – și am întrebat-o într-o zi: „De ce înjuri?” „Să-mi vărs focul, să-mi treacă nervii!” „Dar de unde ai învățat să înjuri?” „La mine în casă nu era zi fără înjurături! Mama-l înjura pe taică-meu că se mișca încet și n-o făcea fericită, tata o înjura pe mama că n-are minte să-nțeleagă!” Și-am înțeles cum în acea familie lipsea iubirea și respectul și cum s-au imprimat cuvintele în mintea ei.
   Când am lucrat în fabrică, am întâlnit un coleg, inginer, fiu de preot, care înjura. Și erau unii care îl priveau admirativ pentru curajul de a sfida educația pe care o primise de la părinți, aceea a bunei cuviințe și a credinței. Era pe vremea comunismului! L-am întrebat odată: „De ce înjuri?” „Fiindcă sunt un om sincer! Eu sunt prieten cu muncitorii din secție: ei înjură, eu înjur…” Cunoșteam atmosfera și am realizat învoirea sufletului său cu gândul rău.
   Am cunoscut un intelectual, profesor la un liceu care la cinci minute trebuia să-l pomenească pe „cel rău”. Și l-am întrebat și pe acesta: „De ce drăcuiți tot timpul?” „Da, așa fac? Nu-mi dau seama, dar, oricum, cei din familia mea nu se sfiau să mai și drăcuiască! Probabil că mă «răcoresc»!” Și-atunci am realizat evoluția păcatului, de la atacul gândului rău, până la obișnuința cu el.
   Am avut o vecină care înjura, drăcuia și am întrebat-o pe un ton glumeț: „De unde ați învățat atâtea înjurături «frumoase»?” „Din piață, dragă doamnă! Du-te și dumneata de vezi ce se bate la gura ălora de acolo!”
   Și m-am tot întrebat, de ce oare oamenii nu pot găsi un mijloc decent de defulare? De ce au ajuns să considere normală o astfel de atitudine, încât nu-i deranjează? De ce toate aceste emoții nu le transferă în cuvinte frumoase, într-un strigăt către Dumnezeu, într-o rugăciune? Și dacă greșim – fiindcă nu este om să nu greșească – de ce nu folosim scuzele sau acel atât de frumos cuvânt: „Iartă-mă!”?
   Fără educație, important fiind acceptul ei (spun aceasta întrucât de multe ori auzim câte un părinte plângându-se de copilul său: „Îi intră pe-o ureche și-i iese pe cealaltă!”), omul rămâne pradă fanteziei sale, iar fără credință în Dumnezeu fantezia poate lua căile cele mai urâte, ale păcatului, ale vulgarității, iar păcatul este lucrarea diavolului, a întunericului. În Romani 13:12 scrie: „Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii”.
   Cauzele păcatului se spune că sunt mai multe: natura noastră animalică, anxietatea, înstrăinarea existențială, lupta economică, individualismul, ispitirea de către Diavol. Oare nu ne putem da seama că toate aceste cuvinte și manifestări vulgare, indecente, sunt curse ale Răului? Că prin ele ne înstrăinăm de aproapele  nostru și de Dumnezeu? Apostol Pavel spunea: „Duhul vorbește lămurit că în vremile cele de apoi, unii se vor depărta de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor” (I Timotei 4, 1).
   Un om decent este un om curat sufletește și trupește; el nu se murdărește, nu se încredințează vulgarității pentru a șoca, a se refula, a păcătui.
   Părerea mea este că ne lipsește evlavia, acea atitudine de respect și duioșie față de cineva sau de ceva, despre care pomenește Thomas Mann în cartea sa „Doctor Faustus”: „Libertatea pe care o avem înseamnă și libertatea de a păcătui, iar evlavia înseamnă a nu face uz de această libertate, din dragoste pentru Dumnezeu, care a trebuit să ne-o dea”.

 





„Respectă să fii respectat!”


„Respectul față de ceilalți, un respect plin de modestie și politețe, este prima condiție a adevăratei egalități.”
F. M. Dostoievski


   Dicționarul explicativ al limbii române definește respectul ca fiind atitudine sau sentiment de stimă, de considerație sau de prețuire deosebită față de cineva sau de ceva, spre deosebire de politețe care este o comportare conformă cu buna-cuviință, prin care se înțelege o atitudine de amabilitate. Nu trebuie confundate, deoarece este vorba de nuanțe și așa cum spunea Petre Țuțea: „Nuanțele amplifică gândirea, fiindcă ne permit să percepem separat calitățile care nu pot exista separat în corpurile sau în obiectele concrete întâlnite și pe care le transformă în obiecte ale gândirii.” Respectul, acest sentiment se apropie mai mult de admirație.
   Citind unele articole apărute în ziarele din țară, privirea-ți alunecă fără să vrei spre comentariile articolelor și, pur și simplu, te trec fiorii. Poate și voit uneori, pentru a citi „Vox Populi”, deh!
   Și mi-am zis că este incredibil cât de jos poate ajunge un om care are libertatea de a se exprima. De ce nu contrazicem cu argumente exprimate în cuvinte civilizate și preferăm să ne scuipăm și să ne înjurăm unii pe alții ca niște brute? Comentatorii, sub anonimat de cele mai multe ori, își permit libertatea să reverse tot veninul din suflete. Suficient venin, preaplin venin! Și lectura devine contagioasă. Deși ești scârbit, parcă vrei să vezi până unde se poate ajunge cu gândul veninos, ce cuvinte ai mai putea întâlni să-ți „îmbogățești” vocabularul.
   Limbajul scris sau vorbit este singura modalitate de materializare a gândirii noastre și cred că el trebuie folosit în sensul respectului, al demnităţii omului civilizat. D. Drăghicescu în cartea sa „Din psihologia poporului român”, apărută la începutul secolului XX, scria: „Fineţea şi vioiciunea spiritului a dezvoltat în caracterul românului, mai cu seamă, un spirit critic amar, distructiv…” „Să fi rămas la acel stadiu, încă era bine”, scrie-acum cineva bine inspirat.
   Nu se respectă nici ziarul, nici autorul articolului, nici ideea pentru care a trudit într-un mod ziaristul, nici ceea ce au scris ceilalți comentatori în limitele bunului-simț, nu se mai respectă nimic! Se scrie după cum „își dau drumul la gură” (to run off at the mouth – spune englezul). Doar suntem în democrație, doar suntem liberi să vorbim cum vrem, să jignim cât și cum vrem, nu este necesar să ne cenzurăm cuvintele; de ce să-l respect pe cel din fața mea, de ce să țin cont de emoțiile lui, de ce să nu-l mint, ce mă împiedică să-l desconsider, să-l păcălesc, să-l înjosesc? De ce să-mi respect limba? De ce să respect oamenii de valoare ai țării? Să fie acesta modul de a gândi al  omului, omul modern pentru care a trudit societatea?
   Avem libertatea de a gândi și simți în conformitate cu propriul nostru eu, este adevărat! De asemenea avem libertatea de opinie deschisă, adică de a exprima public ceea ce simțim și gândim. Avem libertate, dar trebuie să acceptăm și niște limite ale libertății, altfel echilibrul social nu este posibil. Să ne dorim o libertate civilizată, nu haotică. Libertatea se face cu alegere înainte de acțiune: gândești, te autocenzurezi și apoi te exprimi. Acest principiu trebuie să funcționeze și în politică. Așa ne putem respecta între noi, așa ne vor respecta și cei din afara noastră, căci nu lipsa de respect este trăsătura caracterului românului, ci dimpotrivă! De la Socrate cel ce a produs o adevărată reformă în gândirea antică când a văzut gravat pe frontispiciul Templului din Delfi cuvintele „Cunoaște-te pe tine însuți” și mai apoi Religia care ne-a vorbit despre primirea lui Hristos și trăirea creștină profundă ce pot produce revelația sinelui, omul a încercat să se cunoască, să se înțeleagă, pentru a putea evolua; acelaşi lucru petrecându-se la nivelul naţiunilor.
„Cunoaşte-te pe tine însuţi” înseamnă și recunoaşterea propriilor greşeli şi slăbiciuni; cere o voinţă continuă şi seriozitate, pentru depăşirea vanității care conduce adeseori la iluzia asupra ta însuți. A fost și este o nouă abordare a cunoașterii despre esența omului, ca omul să ştie nu numai ce este, ci mai ales ce vrea. Este cea dintâi cerinţă pe care ne-o porunceşte raţiunea, este temelia cunoaşterii şi a înţelepciunii.
   Între oamenii civilizați există minime raporturi de respect reciproc, formule de prețuire, de respect, de decență, de bun-simț. În mass-media este din ce în ce mai evidentă această eludare a termenilor decenți, evitarea intenționată a reverențelor de limbaj, poate și pentru a se vedea în ce lume trăim? O oglindă a vieții? Vorbirea stradală nu poate fi aceeași cu cea scrisă, nu poate fi adusă cu predilecție pe ecranele televizoarelor. O cenzură proprie este necesară, din respect pentru semeni, pentru cei superiori – ierarhia trebuie totuși respectată! – și pentru demnitatea limbii noastre. Altfel există pericolul unei decadențe morale și spirituale. Avem atâtea tonuri de exprimare, atâtea pronume de politețe în limba română care exprimă o atitudine de respect, de apropiere sau de distanţă faţă de persoanele cărora ne adresăm: mata, dumneata, dumneavoastră, Domnia ta, Domnia voastră, Maria voastră …. Am avut voievozi, am avut regi, dar nimeni nu îndrăznea, din bun-simț, să le spună pe nume, să-i strige pe nume. Cu alte cuvinte, respecți ceea ce merită să fie respectat și… respectă pentru a fi respectat! Bunul-simț ar trebui să ne fie cântarul care să ne spună până unde poate fi denaturat acest respect. Au apărut, după cum semnala cineva, substitute: pentru doamnă: cucoană, duduie, băi, tanti; pentru domn: nene, băi, măi. Sau adresări de genul: „Domnu, domnu de la ziar!” Ne-a plăcut? Sau amuzanta expresie, dar nu lipsită de geniu: „Neica nimeni!” Mai recent aflu tot din ziare o „frumoasă” amenințare făcută în Parlamentul României: „Am să-ţi dau o scatoalcă de am să te trec prin peretele de acolo”.
   Chiar dacă nu toate persoanele merită, totuși avem nevoie de respect pentru liniștea noastră și pentru a nu inflama relațiile dintre noi. Din păcate, în democrație, oamenii obraznici, cu tupeu, speculează buna credință a semenilor și dau drumul vorbelor fără nici un pic de control. Antidotul acestei maladii răspândite ar fi educația și cultura. Cât despre democrație, cum ar zice românul despre nevasta cu care trăiește: Bună, rea, e nevasta mea!
   Respectul este o componentă foarte importantă în orice relaţie, în orice comunicare, fie că e vorba de căsătorie, prietenie, familie, serviciu. Comportamentele agresive nu vor apărea în căsătorie, nu ne vom pierde nici prietenii, nu vor exista tensiuni la locurile de muncă dacă se va păstra un respect sincer faţă de celălalt, fiindcă, trebuie să recunoaștem, există relaţii în care suntem implicaţi de-a lungul vieţii şi în care va fi întotdeauna nevoie de respect.
   Avem puterea să ne facem respectaţi prin felul în care înţelegem viaţa și modul în care ne comportăm? Ne este necesară decența în vorbire, în scriere, precum și în alte manifestări? Acestea sunt întrebările asupra cărora ar trebui să reflectăm.
   Respectul trebuie acordat oamenilor nu după averile strânse și nici după puterea dobândită, ci în primul rând pentru calitățile sufletești, întrucât acestea valorează mai mult decât faima. Un proverb românesc spune: „Omul nu după haine, ci după fapte dobândeşte cinste”. Oamenii care merită respectul sunt cei care muncesc, creează, se țin de cuvânt, nu mint, nu înşeală şi nu fură, sunt echilibraţi, nu-şi pierd cumpătul, nu ţipă ori nu ridică tonul la alţii atunci când lucrurile nu ies aşa cum le place lor, au un simţ al discernământului şi nu au în vedere numai împlinirea propriilor dorinţe, ci se mai gândesc și la ceilalți, îşi cunosc locul şi rostul pe lume, admit când greşesc, știu să ceară iertare și să ierte. De ce să-i lovim, să aruncăm cu pietre în ei, când toți suntem făcuți din lut și ne putem sfărâma atât de ușor? Respectăm meritele unora dintre noi? Și dacă nu știm a le respecta, cum își vor putea valorifica oamenii meritele?
   În zilele noastre „avem o criză spirituală manifestată și printr-o criză de autoritate, culmea, pe fondul unei inflații de autorități. Trăim într-o lume a autorităților fără autoritate. Și autoritatea persoanei umane suportă o eroziune socială în decorul general compus din tot mai mulți indivizi și din tot mai puține persoane. Cum s-ar spune: multă lume, puțini oameni!”, ne spune Pr. Alin-Cristian. „Fără educație și fără Dumnezeu, persoana devine individ, cuvântul devine vorbă, mintea devine creier, sufletul devine trup... de necuvântător, iar limbajul devine onomatopee. […] Aurul se cunoaște după culoare, păsările după tril, oamenii după cuvânt...”



 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971