Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES Semnează:George Roca, Mihai Berca, Corneliu Leu, Mircea Popescu, Ion Coja, Mihaela Stroe, Constantin Stancu, Magdalena Albu, Alexandru Oblu, George Petrovai, Dwight Luchian Patton, Mircea Bunea, Viorel Martin, Jean Liviu Florian - Partea I
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea II
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea III
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea IV
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea V
SUPLIMENT PORT@LEU
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - Sărbătorit în familie
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - SĂRBĂTORIT DE PRIETENI
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea I)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea II-a)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE VENITE ULTERIOR
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…”
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…” - continuare
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI - continuare
Două studii despre spiritualitatea gândirii intelectuale de Stelian Gombos
Cinci recenzii de adrian Botez la N.N.Negulescu, Constantin Stancu, Mircea Dinutz, Radu Botiș, Ioan Enache
Studiul despre cancer al unui fizician român
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea III
PAGINA A CINCEA
Actualitatea culturală, literară, editorială


             SPIRITUALITATEA GÂNDIRII INTELECTUALE
         DOUĂ STUDII DE STELIAN GOMBOȘ


Despre Biserică, abordarea misiunii ei în istorie, precum şi raportul intelectualilor cu aceasta…


Vorbind despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, am ajuns la multe definiţii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor... Nu ştiu, în schimb, în ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le este locul şi rostul!... Şi din cauza acestei stări de fapt există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristos şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului şi a destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger de fapt el ajunge fiară.
Există o tensiune: între real şi ireal, istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristos şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului, destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger el ajunge fiară. Omus secundus deus – maximă iluministă şi marxistă – este concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii a aflat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în Iisus Hristos. Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu este o sumă de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu e una gnostică, teoretică.
 Se uită că religia creştină nu este rodul căutării omului ci este istoria căutării omului de către Dumnezeu. În Revelaţie, în această căutare şi descoperire, Dumnezeu nu comunică numai adevărul despre El, ci se deschide El Însuşi şi ne arată condiţiile mântuirii în El. Unirea omului cu Dumnezeu este scopul Revelaţiei, deci umanul este uman numai în Dumnezeu. Această înfiere a noastră în Iisus Hristos se realizează în Biserică. Acesta e mesajul Ortodoxiei şi puterea ei unică: accesul la duhul înfierii. Ereziile caută a-şi acomoda lor lucrurile Lui Iisus Hristos, patimile, învierea şi chiar trimiterea Duhului Sfânt. Dar se uită, în întunericul ce-i cuprind, că Iisus Hristos este însuşi Omega apostolos tu Teo, marele trimis al Tatălui, după expresia Sf. Grigorie Palama. Căci El Spune: „N-am venit să fac voia mea ci voia tatălui meu, care este în ceruri”. Aşadar, cine trimite, cine alege, cine este trimisul? Tatăl trimite pe Duhul: „cine vă primeşte, pe Mine mă primeşte şi cine mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cele ce M-a trimis pe Mine”. (Mt. 11,40) „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac”. (In. 14,16) Sfânta Treime este misionară prin însăşi trimiterea ei.
 Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea este aleasa şi Ea este plină de Treime, spune Sf. Vasile cel Mare: Ea este aleasa şi ea trimite. Sfânta Treime este baza, modul structurii funcţiilor Bisericii. Taina coborârii Sf. Treimi şi taina urcării omului la Ea este esenţa adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care este Biserica. A fi creştin, a fi în Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică, după principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care-L rupe pe Iisus Hristos de Sfânta Treime, de Biserică, face din Ea o simplă învăţătură umană.
 Mântuirea în Biserică este intrarea în comuniune cu Sf. Treime căci Ea, Biserica este locul şi spaţiul manifestării Sf. Treimi. Iar Biserica se manifestă în Sf. Treime, în care se află nuanţele persoanelor: a Tatălui şi a Fiului şi a Sf. Duh.(Tainele iniţierii) De aceea cea mai mică biserică devine Ierusalimul ceresc. Iisus Hristos ne mântuie nu în primul prin învăţătura Lui ci în prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii  (In. 6,35). De aici rezultă inseparabilitatea operei şi învăţăturii Lui Iisus Hristos de Persoana Sa, şi acesta este un principiu dogmatic. Iisus Hristos nu a venit să ne dea numai o gnoză, o cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al mântuirii: El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea: este viaţa noastră în Sf.Treime după cum Sf.Ap. şi Ev. Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala se identifică cu persoana Lui Iisus Hristos. La fel Revelaţia nu e o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viaţa Sf. Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, ruperea omului de Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin erezie, este un „pustiu de bine”. „Ei uită că ascultarea şi smerenia este modul existenţei în sânul Sfintei Treimi”, după cum spune Sf. Siluan Athonitul. Ei uită că Iisus Hristos „trăieşte în eternitate în stare de Fiu”, adică de ascultare.
 Nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea sunt metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele, sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Palama, cum tu faci din iconomia lor în Biserică şi în Istorie ? După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (Mt. 28,19-20). Expresia “toate” arată natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şi a tradiţiei liturgice şi patristice, căci Iisus Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (In.16,13).Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu a înţeles alegerea ca supremaţie.
 Dumnezeu te alege, nu ca să te înalţe, ci ca să te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, crediciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani - 9,10,11). E de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalţi, Iisus Hristos şi-a dat viaţa pentru toţi, suntem aleşi, pentru a fi la dispoziţia tuturor. În creştinism, alegerea este universală, ucenicii au fost trimişi la toate neamurile. Epistola către Efeseni: este cartea eclesiologică a Bisericii. Prin opera Sa Hristos recapitulează totul, concentrează totul sub un singur cap: El, şi aceasta este marea taină că: „păgânii sunt împreună cu noi martori ai aceleaşi făgăduinţe”. Iisus Hristos rupe peretele vrajbei dintre Israel şi păgâni. Aceasta este misiunea Bisericii, marele mister: ea împacă totul şi ceea ce este pe orizontal şi pe vertical. Misiunea sa este a chemării, a slujirii şi împăcării. Referinţe speciale avem la Matei – cap.10 şi Luca – cap. 9 din ele rezultă legătura indisolubilă dintre evanghelizare şi slujire, Biserica făcând prezentă, ca activitate mântuitoare, prezenţa Lui Iisus Hristos în lume şi Istorie.
 Pe lângă Sf. Taine (avem legătura cu Iisus Hristos), trebuie să se înţeleagă că acest trup al Bisericii este şi organizat după concepţia paulină, din Epistola către Efeseni. Ortodoxia şi Biserica Romano-catolică au o înţelegere bisericească, eclesială, a credinţei, deci obiectivă, ca realizare şi plenitudine a Lui Iisus Hristos. Denominaţiunile creştine, ereziile istorice înţeleg individualist credinţa. Se uită, sau nu se înţelege că Biserica poate fi contestată nu numai secularistic (sociologic, ideologii ateiste) ci din interiorul ei, de natură creştină.
 Aşadar, Biserica şi Iisus Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică. Dar mărturisirea în istorie este incomodă pentru societatea bazată pe minciună, înşelăciune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte cu diavolul, a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării.Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”... Chemarea ei se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei.
În altă ordine de idei, omul zilelor noastre se luptă pentru a nu pierde sentimentul transcendenţei. Ideea că este pe pământ pentru un sens care depăşeşte viaţa lui precară de aici, este zbuciumul lui. El se adaptează imanenţei, veacului. Efortul luptei spre a nemuri îi ia locul o practică, pe care o ideologizează, în vederea realizării fericirii terestre.
 La el, acţiunea capătă un primat asupra contemplaţiei. „Homo Faber” triumfă asupra lui „Homo Sapiens”. Nu în zadar substituie Faustul lui Goethe, mărturisirii despre întâietatea Cuvântului Lui Dumnezeu, mărturisirea modernă: La început era: Fapta! Dar strădania lui, fapta lui, nu sunt desăvârşite, nu sunt o mântuire în sine. Dacă ai pretenţia aceasta îl înlocuieşti pe Dumnezeu. Nu degeaba teologul de marcă al secolului Iustin Popovici, spune că societatea de azi e ariană, ce se pretează în a fi propria-i mântuire, tăgăduind mâna providenţei în istorie, chiar pe Iisus Hristos. Despre o asemenea filosofie a umanului nimic nou, este idealul sofistic, care a existat şi în antichitatea creştină, mai exact în gnosticism, care se preta în a fi o religie intelectualistă, a elitelor culturii. Era greu de respins pentru că se dădea drept religia însăşi, o falsă religie care parazita ortodoxia credinţei, pentru că îi folosea schemele teologice, metodele exegetice, dar această pervertire intelectualistă a creştinismului era o atitudine faţă de dogmă, revelaţie, credinţă.
 Ea venea cu o teorie: Evanghelia Bisericii era o formă superficială a revelaţiei, există o altă revelaţie profană, accesibilă doar gnosticilor, deci esoterică. Uitând că Revelaţie înseamnă totul pe faţă. O structură de gândire întâlnită la secte: a fi pocăit, a face pocăinţă înseamnă a veni la noi, un act ce aparţine nouă, cu alte cuvinte grupări esoterice. Şi aici un idealism sofistic.  
 Un alt concept clasic de „intelectual” apare în Evul Mediu sub forma intelectualului scolastic (sumele teologice) care supune analizei raţiunii adevărurile credinţei. Acest tip de intelectual apărut în Biserica Apuseană s-a transformat în nominalism, într-o perspectivă antibisericească: de la dogmă reflecţia s-a oprit numai la natură, univers, punând bazele ştiinţei moderne fără o raportare la dogmă.
 O nouă ipostază a intelectualului: este aceea a intelectualului revoluţionar, tipice revoluţiei franceze şi nazist-feministe. Marx din Tezele despre Feurbach, conştient de rolul intelectualităţii, ca forţă politică, postulează schimbarea lumii, prin crearea unei intelectualităţi care să schimbe realitatea. Dar ce însemna realitatea în planul social? O conformare cu ideile marxiste, promovată de o intelectualitate ce promova utopia, gândirea în ficţiuni, în sistematizări ale idealului.
 Intelectualul marxist a început să critice totul, să se facă suprainterpretul istoriei, şi, în sfârşit, mobilizând mase de oameni, a adus, în sfârşit, pe toate acestea în robirea voinţei, a libertăţii.
 Faţă de aceste minciuni ideologice să analizăm, izolat, atitudinea unui filosof şi gânditor creştin: Soren Kirgegard care în anul 1848 scria în jurnalul său, în care se face autorul unei diagnoze şi a unei răspândiri a răului istoric întruchipat în comunism, cărora istoria ulterioară le-a confirmat deplin.
 Succesul revoluţiei burgheze i-a revelat faptul că, de acum victoria comunismului este inevitabilă, această „catastrofă” urmând să reveleze esenţa adevărată a epocii: tirania maselor, a fricii, nu de Dumnezeu, ci de om, ruina adevărului, a moralei şi a religiei, declinul omului ca fiinţă spirituală. Cu clarviziune remarcabilă Kirgegard surprinde exact esenţa spirituală, pseudoreligioasă, a comunismului. El notează: „Forţa, tăria comunismului stă evident în ingredientul demonic, conţinut în el, ca religiozitate, căci, demonicul conţine şi el adevărul, numai că e răsturnat.”
 Comunismul este o mişcare religioasă cu aparenţe politice. El este politicul devenit religie, finitul convertit în infinit, comunismul este hybris-ul total. În condiţiile instaurării lui istorice, lumea nu va mai putea fi guvernată lumeşte, răsturnarea valorică şi confuzia spirituală generate de el făcând imposibilă ordinea tradiţională ca mijloc de afirmare a valorilor spirituale anterioare, care nu vor mai putea fi restabilite decât de martiri, afirmă Kirgegard într-o profetică anticipare a „anti-revoluţionarilor” est europene din anul 1989.
 Utopia marxistă a creat intelectualitatea de masă. Este produsul unei tentaţii, a ispitei originalităţii sale. Ea a exclus autentica intelectualitate. Însă a exclude înseamnă, după Bergson, a înlocui. Unii au fost înlocuiţi alţii au cochetat cu marxismul.
 Prototipul intelectual compatibil cu creştinismul este intelectualul profetic având sensul biblic al cuvântului, cu două profunzimi: - şi înainte (care anticipează), - locul cuiva: în locul Lui Dumnezeu, a fi vocea acestuia, a adevărului pe pământ.
 Profetul adevărat nu este urmat de cei mincinoşi, nu-şi duce până la capăt ideile prin minciună, nu clădeşte o rânduială comunitară prin minciună. Ce intelectual este acela care „ucide” în numele ideologiei. Intelectualul profetic îşi dă viaţa pentru aproapele, el îmbracă aura martiriului. Aceasta este o responsabilitate. Al. Soljeniţîn e o altă particularizare a intelectului profetic, e una dintre marile conştiinţe ale sec. Al XX – lea şi, în acelaşi timp, fervent pravoslavnic drept credincios.
 Educat în stilul şcolii sovietice, cursant al Şcolii Militare, luptă pe front, e decorat, dar în anul 1944 este degradat. Este condamnat şi închis într-un lagăr de lângă Moscova, unde scrie romanul: „Primul cerc”. Ajunge în Kazastan, unde este supus unui regim mai dur. Aici scrie lucrarea: „O zi din viaţa unui lagărean”... şi toate celelalte, astfel încât activitatea lui subversivă pentru sovietici determină expulzarea din U.R.S.S., el a avut curajul să spună ceea ce milioane nu au avut curajul să o facă, a demascat ceea ce alţii încercau să mascheze. În occident, cărţile lui au reuşit să demoleze mitul societăţii sovietice, să spargă zidul în care se complăcea intelectualitatea occidentală de stânga şi marxistă. Ţine conferinţe, discursuri celebre, primeşte Premiul Nobel în anul 1970.
A fost una din cele mai importante mesaje, intelectuale şi spirituale, ale secolului XX.
 Occidentul l-a mediatizat, a vrut să-i creeze nimbul de campion, dar Soljenîţin a criticat şi scăderile morale ale liberalismului şi democraţiei occidentului. Reacţia nu a întârziat să apară: este respins din partea unui important segment american care nu s-a recunoscut în puritanismul moral şi teologic a lui Soljeniţîn. El pledă pentru o reformă morală, acuzând societatea occidentului de complicitate cu regimul sovietic, cerea intransigenţă morală,... şi, foarte interesant, şi pe cea militară. A prevăzut căderea comunistă, o profeţise prin viaţă, prin operă, încă din anul 1960.
 În anul 1970 trimite o scrisoare guvernului sovietic, în care postulează că Rusia e în pragul unei iminente catastrofe, vorbeşte de prăbuşirea internă, a moralei, a spiritualităţii. În anul 1973 se adresează Patriarhului. În anul 1974 lansează un manifest: „a trăi şi a nu minţi” în care arată că singura cale  pentru salvare e schimbarea internă, din temelii. Arată că orice situaţie cât de perfectă se prăbuşeşte odată ce omul se prăbuşeşte în interior.
 În mesajul din anul 1989 apără, de altfel de multe ori, libertatea religioasă, aceasta fiind singura cale de salvare a Rusiei. O face el, ca intelectual, o atitudine ce mustra letargia clerului rus... Pune accentul pe reconstrucţia morală a societăţii. Prin tot ce  a făcut, Soljeniţîn a manifestat un statut de profet. La momentul potrivit şi-a asumat un destin de martir. Atunci eşti un  profet adevărat când îţi asumi să spui oamenilor ceea ce nu le place, pentru a vădi minciuna ideologică. A arăta cu  curaj oamenilor ceea ce este. Întâi denunţi minciuna, apoi să-l arăţi şi pe mincinos. Toate că este ţin de responsabilitate.
 Închei, pentru a cinsti pe cei vrednici, cu câteva versuri ale lui Soljeniţîn, adunate într-un poem ce rezumă în el forţa şi crezul acestei mărturisiri:

Rugăciune

Cât de uşor îmi e să trăiesc cu Tine, Doamne
 Cât de uşor îmi e să cred în Tine
 Când mintea mea slăbeşte sau se pierde în neînţeles,
 Când cei înţelepţi nu văd dincolo de seara ce cade 
 Şi nu ştiu ce trebuie să facă mâine,

Tu îmi trimiţi de sus certitudinea clară
 Că tu eşti şi vei lucra în aşa fel
 Încât să nu fie închise toate căile binelui.

Pe culmea slavei pământeşti
 Mă întorc cu uimire pe această cale
 Pe care n-aş fi putut-o descoperi singur niciodată,
 Această uimitoare cale care,
 Dincolo de desnădejde, m-a condus acolo
 De unde am putut trimite umanităţii, reflexul Luminii Tale.

Şi cât timp va trebui să o reflectez
 Tu îmi vei da puterea
 Şi tot ceea ce eu nu voi avea timpul să fac
 Tu vei încredinţa altora.
 
 





Despre cine suntem noi astăzi, cum (mai) suntem noi astăzi ortodocşi şi în ce (mai) credem noi, românii de astăzi – din perspectiva şi în viziunea sociologului român Dan Dungaciu…

Câteva repere bio-bibliografice

Domnul Dan Gheorghe Dungaciu s-a născut la data de 3 octombrieanul 1968 în municipiulTârgu Mureș; este un sociolog și geopolitician român, fost consilier al președintelui interimar al Republicii Moldova Mihai Ghimpu, pentru problemele integrării europene a acestei ţări. Are și cetățenia Republicii Moldova. Dan Dungaciu este Profesor Universitar la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti şi Directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române(ISPRI). A studiat sau a lucrat ca cercetător asociat în diverse instituţii occidentale: Fernand Braudel Institute (SUA), Max Weber Centre for Advanced Cultural and Social Study (Germania), Law, Economics and Political Sciences’ School of Athens (Grecia), Central European University (Ungaria), Departament of Social Studies, Polytechnic University (Marea Britanie), Institut für die Wissenschaften vom Menschen (Austria), Max Planck Institute for Social Anthropology (Germania). Este membru al mai multor asociaţii naţionale şi internaţionale de profil şi laureat al premiului Dimitrie Gusti pentru sociologie al Academiei Române (1995) şi al Premiului Internaţional pentru Sociologie al Universităţii din Istanbul - Turcia (2001).
Dintre lucrările şi cărţile publicate amintim câteva:
Sociologia și geopolitica frontierei (coautor), 2 volume, 1995;
Istoria sociologiei. Teorii contemporane (coautor), 1996
“Rețelele omeniei” și rețelele mistificării, 1997
Enciclopedia valorilor reprimate, 2 volume, 2000 (coautor)
Statul și comunitatea morală. Memorii (1904-1910), Traian Brăileanu, (ediție îngrijită, studiu introductiv și repere bibliografice de Dan Dungaciu), 2002
Sociologia românească interbelică în context european, 2002
Națiunea și provocările (post)modernității, 2002
Moldova ante portas, 2005
Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, Editura Cartier, Colecţia Cartier Istoric, 2009 şi multe altele...
  Viziunea, concepţia sau opinia Domnului Dan Dungaciu despre implicarea creştinilor, a laicilor în viaţa Bisericii
În clasicul studiu “Mirenii în Biserică”, eminentul canonist român Liviu Stan era cât se poate de tranşant: „Convins că Biserica nu-şi poate manifesta din plin viaţa prin mădularele sale legate şi imobilizate... socotesc că trebuie să li se dea tuturor credincioşilor toată slobozenia, şi în slobozenie, toate drepturile ce li se cuvin, potrivit situaţiei lor de mădulare vii ale bisericii. Altfel biserica nu va fie vie niciodată, ci va vegeta mereu“. Avertismentul din anul 1939 al teologului ortodox român rămâne periculos de valabil. Prestaţia şi conştiinţa mireanului în Biserica noastră rămâne problematică, iar relaţia dintre Ortodoxie şi spaţiul public din România arată prost.
Trei motive, cauze şi pricini pot fi invocate aici şi acum pentru a înţelege de ce statutul mireanului este astăzi nedefinit, difuz, contestat. Pe de-o parte, „dictatura“ liberei cugetări, dominantă în spaţiul public, care vituperează – de cele mai multe ori liberă de orice cugetare – la apariţia vreunei voci „reacţionare“. A doua pricină este lipsa de coerenţă şi de consistenţă a „turmei credincioase“, care, deşi dominantă cantitativ, rămâne, calitativ, extrem de pestriţă şi incapabilă să îşi gestioneze lucrativ adeziunea statistică la cei „86% de creştin ortodocşi“. În al treilea rând, lipsa capacităţii de „angajare la acţiune“ a mirenilor, defect care le aparţine, dar care poate fi plasat şi în contul administraţiei bisericeşti. Să le luăm pe rând.
Când libera cugetare fură startul…- remarcă sociologul Dan Dungaciu
La fotbal şi la agricultură se pricepe toată lumea! Asta repetăm abundent. Dar la... religie? Dacă te uiţi cum arată spaţiul public din România, senzaţia pe care o ai deseori este că Biserica sau credinţa devin subiecte în raport cu care nu există nici autocenzură. Oricine se poate pronunţa în aceste chestiuni, nestingherit şi nepedepsit. Dacă în agricultură şi fotbal poţi, totuşi, să o dai în bară şi să te faci de râs, în problematica religioasă, nu. Libera cugetare din România se exprimă prompt, vigilent şi apodictic pe orice temă creştină, în special creştin-ortodoxă, cu toate că subiectul, inclusiv în datele sale elementare, îi este de cele mai multe ori străin. Iar ideea instituită tacit că nu contează competenţa când te pronunţi pe chestiuni religioase (Biserică, credinţă, cler, dogmă etc.) este prima înfrângere a mireanului în spaţiu public. Libera cugetare fură, de fiecare dată, startul şi impune cadrul în care disputa se derulează, instituind o defecţiune a spaţiului public pe care o acceptăm senin şi firesc. Este măsura lipsei de prezenţă publică a laicatului, parcă anesteziat de recensăminte sau sondaje encomiastice.
Corelativ cu această primă chestiune, vine a doua. Referinţa obsesivă la... Europa! Care „Europă“ devine în mâinile liberei cugetări o veritabilă bâtă pentru a mai tempera din faşă fie prezenţa prea puternică în spaţiul public a Bisericii, fie vreo suspectă apropiere dintre aceasta şi stat. Pericol, strigă aceştia! Aşa ceva nu este european, glăsuieşte ultragiată libera cugetare şi dă aspru din deget. (Deşi, în paranteză fie spus, statul nostru cariat de corupţie, ineficienţă şi lipsă de angajamente morale, a evoluat de 20 de ani în răspăr cu orice idee religioasă.)
Referinţa la Europa este, în acest caz, ridicolă şi incultă. Pentru că, în realitate, Europa nu are un model unic şi unanim acceptat. Relaţia dintre Biserică şi stat nu este reglementată de vreun acquis communautaire. Dincolo de separaţia dintre Biserică şi Stat, moştenire unanimă a modernităţii, modul în care aceasta se instituie este extrem de divers. A spune că o anumită relaţionare încalcă „normele europene“ este riscant. Care norme ar fi încălcate? În raport cu ce măsurăm deviaţia? Există astăzi acreditate trei-patru modele „europene“ pentru relaţia Stat-Biserică, cu deosebiri însemnate inclusiv între exemplele care intră în aceeaşi categorie. Nu există, prin urmare, un model, pentru că această relaţie s-a constituit în timp, printr-o chimie socială şi religioasă sofisticată, în care intră, deopotrivă, tradiţiile, istoria locală, gradul de religiozitate al populaţiei, influenţele externe sau pecetea confesională. Referinţa apodictică la un aşa-numit „model european“ în gestionarea relaţiilor Stat-Biserică este deci un abuz, iar acceptarea ei tacită este o altă manieră a laicatului de a rămâne timorat şi defensiv (fie că este vorba despre icoanele din biserici sau de o legislaţie specifică pe dimensiunea socială).
Al treilea element prin care discursul public este distorsionat este „iluzia neutralităţii“. Libera cugetare a reuşit să impună ideea că a vorbi din afara religiei înseamnă neutralitate, iar toţi care „sunt cu Biserica“ sau „cu popii“ sunt viciaţi iremediabil şi inapţi să-şi depăşească propriile prejudecăţi. „Soluţia“ liberei cugetări sună aşa: dacă eşti religios trebuie să-ţi menţii religia privată, să nu îţi exhibi, impudic, prejudecăţile în spaţiul public. Altminteri spus, ţi se cere să te comporţi ca şi cum religia nu are nicio importanţă pentru tine! Credinţa ta – axială şi constitutivă pentru un credincios – nu poate servi nici ca bază a discursului politic, nici măcar ca bază a discursului public.
Şi aici apare problema acestui stil de gândire: dacă eşti femeie (identitate de gen) sau homosexual (identitate sexuală) poţi să-ţi prezinţi mesajul şi revendicările publice în funcţie de această identitate, dar dacă eşti credincios (identitate religioasă), nu. Religia devine, după vorba unui teolog american, „… just another hobby“. Unii merg duminica la pescuit, alţii la film, alţii la munte, alţii... la biserică. Acest mod de a gândi presupune, în subsidiar, faptul că „religia“ (credinţa) este doar una dintre multele credinţe pe care inşii le posedă la un moment dat – perspectiva seculară – ceea ce, din perspectivă religioasă este complet eronat şi tendenţios. Căci din acest punct de vedere, credinţa este „identitatea“ constitutivă cea mai importantă, cea care modelează conştiinţa şi defineşte inserţia omului în realitatea (şi) socială. Sofismele liberei cugetări – căci sofisme sunt – odată înlăturate, nu fac decât să releve concluzia: personajul care vorbeşte în numele secularului nu este cu nimic mai neutral decât cel care vorbeşte în numele religiosului. Doar pretinde, forţând lucrurile, că este. Există aici o cale de mijloc? Aparent, nu... Situarea, vorba post-modernilor, nu poate fi evitată.Deocamdată, spaţiul public din România nu a învăţat acest adevăr elementar: în măsura în care le considerăm „prejudecăţi“, cele religioase nu sunt cu nimic mai presus sau mai prejos de prejudecăţile liberei cugetări.
În ce cred cei care (mai) cred? – Ne întreabă sociologul Dan Dungaciu
Cunoscutul titlu al dialogului dintre filosoful Umberto Eco şi cardinalul Carlo Maria Martini, „În ce cred cei care nu cred“, induce o idee falsă. Respectiv, că „cei care cred“ ar fi o tabără omogenă, care ştie ce vrea şi, mai ales, care poate fi aşezată într-o singură categorie. Statistica nu face decât să întărească această idee, inclusiv atunci când se aplică la cetăţenii României: în termenii comparativi ai sondajelor, religiozitatea acestora ar fi mult peste media europeană, românii fiind, declarativ, foarte harnici în a-şi declara credinţa. Dar o cercetare calitativă ne-ar dezvălui incomparabil mai multe şi ar fi un instrument pentru a explica – totuşi! – lipsa prezenţei publice a discursului religios, în ciuda dominaţiei cantitative indiscutabile.
La pelerinaje,  iconiţele sunt vândute ca în talcioc, pe post de talismane purtătoare de noroc – afirmă, cu multă seriozitate şi responsabilitate, Domnul Dan Dungaciu
Iată doar câteva ipostaze sociologice ale religiozităţii românilor, fără pretenţii de exhaustivitate. Prima categorie este cea a „omului religios“, credinciosul propriu-zis, care frecventează biserica regulat şi stă binişor şi la nivelul catehetic. Este o categorie sociologică constantă, chiar dacă greu de cuantificat.
A doua categorie este cea a „pelerinului“. Acest personaj religios – nu este vorba despre toţi participanţii la pelerinaje – este spectatorul fervent şi frecvent al oricăror procesiuni: înfăţişări de icoane, moaşte sau alte „instrumente“ eficace religios. Acest tip nu frecventează regulat biserica, sau, oricum, preferă un pelerinaj concret unei prezenţe constante şi monotone la liturghie. Nu e neapărat necredincios, dar este unul care vrea răspunsuri prompte. Pentru el, viaţa liturgică este exasperantă prin lentoare; el caută, negustoreşte, bonificaţii concrete şi eficacitate aici şi acum. În ultimă instanţă, acest personaj nu se luptă neapărat pentru cele veşnice, ci utilizează cele veşnice pentru victorii din prezent: un câştig la loterie sau la un examen, o boală de trecut, o moştenire de căpătat, o căsnicie de refăcut.
A treia categorie este cea a „credinţei fără apartenenţă“. Acest personaj este credincios, dar nu poate crede tradiţional. Este credincios, dar nu mai aparţine Bisericii creştine. Nevoia lui de religiozitate se livrează acum unor forme exotice, asiatice, sau diverselor eclectisme mistice răsăriteano-orientale. Sociologii numesc asta „noi mişcări religioase“.
A patra categorie este cea a „apartenenţei fără credinţă“. Această categorie aparţine Bisericii tradiţionale, zgomotos chiar, doar că aparţine altfel. Nu atât prin legături de credinţă, cât prin conexiuni istorice. Biserica Ortodoxă este acum importantă deoarece este „a noastră“, nu neapărat pentru că este darul dumnezeiesc făcut oamenilor întrucât nu pot să se mântuiască singuri. Pentru această categorie, Biserica devine patrimoniu istoric – este mai degrabă românească decât ortodoxă.
A cincea categorie este cea a„creştinului nepracticant“. Este un oximoron, desigur, dar unul cu semnificaţie sociologică certă. Cei care aparţin acestei categorii au o locaţie declarată şi asumată, respectiv Biserica tradiţională de la care se revendică, se consideră religioşi şi nu au neapărat o atitudine patriotardă faţă de Biserică. Doar că o frecventează extrem de rar sau deloc. O secţiune consistentă din acest tip este intelectualistă: nu poate nici în ruptul capului să ia în serios un popă mai puţin şcolit decât ea, darămite să sărute dreapta bătătorită a unui preot de ţară.
Ultima categorie este cea a „indiferentului“. Cel care o ilustrează nu este ateu, pentru că nici măcar nu se oboseşte să îl conteste pe Dumnezeu. Se declară creştin-ortodox din inerţie, dar în realitate este anesteziat religios; pentru el, pur şi simplu, problema nu există. Teologic vorbind, atitudinea este un păcat dintre cele mai grave: al nesimţirii, şi a fost sancţionat drastic de Sfinţii Părinţi. Categoria tinde să devină o ilustrare tot mai solidă a europenităţii noastre cotidiene.
Care este ponderea acestora în masa celor 90% creştin-ortodocşi? Greu de spus. Dar diversitatea aceasta, încă precar cercetată, dă seama în mare măsură, cum spuneam, de prestaţia neîndestulătoare a laicatului în spaţiul public. Credem diferit – ceea ce e firesc, până la un punct – dar se pare că uneori nici măcar nu credem în aceleaşi lucruri.
Cine gestionează „mădularele slobode şi active“? – Se întreabă, pe bună dreptate, sociologul Dan Dungaciu
Dincolo de baraje sau incapacitatea mirenilor de a infuza religios spaţiul public, nici intervenţia administraţiei bisericeşti nu a fost cea mai eficientă. Şi asta din două motive. Prima ţine de lipsa unui portret judicios al spaţiului religios autohton. A fi sociolog al religiei în România este o bizarerie, iar piaţa muncii este practic opacă la aşa ceva. Dar nici Biserica nu a încurajat acest demers. Existenţa sociologilor religiei sau a institutelor de profil afiliate uneia sau alteia dintre Biserici este un loc comun în Occident. La noi, nu, în ciuda bogăţiei peisajului religios din România, amplificat cu românii din diaspora (SUA, Europa) sau cei din jurul României (Republica Moldova, Serbia, Ucraina etc.). O expertiză sociologică, fie şi afiliată, nu i-ar fi stricat deloc Bisericii şi ar fi ajutat-o să îşi ghidoneze acţiunea, să decripteze cât mai just profilul, nevoile şi aspiraţiile credincioşilor ei. Şi, în ultimă instanţă, să îşi livreze mesajul mai eficace.
Şi aici apare a doua problemă.Deşi aplombul mediatic al Bisericii este, în termeni comparativi, cel mai pregnant după anul 1990 încoace – televiziune, radio, presă scrisă –, aceasta evoluează, deocamdată, cu frâna de mână trasă. Lipsesc din peisajul mediatic, deseori, „mădularele slobode şi active“ ale Bisericii, disputele, controversele, chiar vocile critice – dar critica aceea pe care un Nae Ionescu o fixa „în limitele teologiei“ şi o aşezase drept program al Predaniei. De aici, prin recul, şi incapacitatea de a puncta, decisiv, spaţiul public din România.
„Oficial ne merge bine...“ Teoretic vorbind, „spaţiul public“ într-o democraţie este un loc de comunicare liberă, unde toate vocile trebuie lăsate să vorbească, toate au dreptul să urce pe scenă, iar decizia vine în urma argumentelor şi „agreement“-uri rezonabile, fără – în niciun caz! – recurgere la forţă. Cam aşa sună o definiţie consacrată. Spaţiul public este deci locul unde se poate obţine consens (sau nu) prin acţiuni discursive.
Se aude vocea mireanului din România în acest spaţiu? Contează ea? Cum am încercat să sugerăm mai sus, nu. Sau prea puţin. De aici şi dificultatea de a vorbi astăzi despre un dialog real în societatea românească şi o prezenţă pe măsură a Ortodoxiei în spaţiul public. Laicatul rămâne deocamdată statistic… - afirmă şi susţine, cu multă sinceritate şi seriozitate, Domnul Dan Dungaciu.

Material întocmit şi redactat de Stelian Gomboş




 Noi apariţii editoriale semnate de Lucia Olaru Nenati
      

   De curând au ieşit de sub tipar două noi cărţi semnate de scriitoarea Lucia Olaru Nenati.  Una se numeşte Academia Nordului-150 (Editura Agata Botoşani) şi este o lucrare de cercetare privind istoria literară şi culturală a nordului românesc, prilejuită de aniversarea a 150 de ani de la înfiinţarea unei societăţi culturale care a avut un foarte mare rol în formarea caracterului şi personalităţii eminesciene - Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. Comunicarea pe această temă a fost susţinută cu ani în urmă în aula Academiei Române iar ca urmare, autoarea a primit  ca premiu  o serie întreagă de publicaţii  şi cărţi rare (circa 700 de volume) editate de forul academic, de la înfiinţare până în 1946, colecţie care a fost depusă  integral la muzeul eminescian de la Ipoteşti pe care-l coordona pe atunci.
         Cea de-a doua carte se numeşte Sentimentul spiralei şi este o antologie din toate cărţile de poezie ale autoarei apărute din 1975 până în prezent fiind editată în Colecţia OPERA OMNIA – Poezie contemporană, a editurii TipoMoldova din Iaşi. Cartea are 350 de pagini şi conţine în afară de poeme, un Breviar biobibliografic şi o selecţie din numeroasele referinţe apărute de-a lungul timpului despre  poezia autoare semnate de personalităţi ale culturii româneşti precum: Laurenţiu Ulici, Mircea Scarlat, Constantin Ciopraga, Al. Piru, George Muntean, Vlad Sorianu, Nicolae Ciobanu, Constanţa Buzea, Adrian Dinu Rachieru, Ioan Holban, Simion Bărbulescu,  Constantin Călin, Mircea Vaida, Adrian Popescu, Cristian  Livescu, Theodor Damian, Grigore Vieru, Svetlana Paleologu Matta, Irina Petraş, Vasile Sporici, Ana Blandiana, Monica Pillat ş.a.     
           Amândouă cărţile au fost lansate la Memorialul « Mihai Eminescu » din Ipoteşti pe 15 iunie 2012, în cadrul Zilelor Eminescu.
 

                       CINCI RECENZII DE ADRIAN BOTEZ
 
                         INCANTAŢIA COSMICĂ A UNUI  INIŢIAT:
                                   N. N. NEGULESCU


Avem în faţă poemele unui iniţiat, N.N. NEGULESCU. Un transmodernist iniţiat. Sunt două volume („LACRIMI DE DIAMANT”  – cu o Prefaţă de  Florea Miu -  Forma Cuvintelor - şi „OCHIUL DE FOC”  – cu o dublă Prefaţă: una de Harion Voroneţeanul – Calea Regală, precum şi una de Petre Ciobanu: Metafizica triunghiului originar).
Ambele volume sunt împărţite în câte cinci secţiuni:
I-„LACRIMI DE DIAMANT”: 1-„Piramida ontică”; 2-„Crucea Sephirotică”; 3-„Pendulul percuţiei opalice”; 4-„Cupola cu haikaiuri”; 5-„Domnia Logosului”.
II-„OCHIUL DE FOC”: 1-„Omul gnostic”; 2-„Roua Hierogliptică”; 3-„Întruparea Luminilor”; 4-„Misterele Verbului”; 5-„Fântâna Panomphee”.
Se vede clar, cel puţin, prin intermediul primului volum, „LACRIMI DE DIAMANT” -  că Poetul N.N. Negulescu ţine „morţiş” la cifra cinci, în secţionarea pe care şi-o propune: partea a V-a, a primului volum, nu conţine decât două poeme (faţă de celelalte patru părţi din volum: 16, 11, 33 – respectiv, 9 „haikaiuri”). Dar...TREBUIA să se işte, şi a cincea „secţiune”, căci era nevoie de binecuvântarea Cifrei Sacre!!!
Şi orice iniţiat are toată dreptatea de partea sa, în ce priveşte grija şi respectul (dus până la adoraţia pythagoreică!), faţă de cifra 5: la ebraicii vechi, spre exemplu, Cifra 5 era echivalentă cu Litera HÉ - „Numărul CINCI al Literelor şi 15 al Căilor  – Hieroglifa Marelui Hierofant, Quinta Eternă – Numărul Ştiinţei Binelui şi Răului; Litera Femeii şi a Religiei; Pentagrama Angelică şi Diabolică” (cf. Eliphas Lévy, Chei majore şi Pantaclul lui Solomon) – este, deci, CIFRA SUPREMĂ A CUNOAŞTERII REGAL-COSMICE, CIFRĂ A CONTRASTELOR DEMIURGICE SUPREME ŞI A NUNŢILOR COGNITIVE SUPREME!
Este „semn al unirii, număr nupţial” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt – Dicţionar de simboluri, vol. I) – dar şi număr al Centrului! -  deci, al Armoniei şi Echilibrului! „Cinci este şi simbolul Omului (având braţele desfăcute, acesta pare dispus în 5 părţi sub formă de cruce)” – cf. idem. În hinduism, „reprezintă conjuncţia dintre 2 (număr feminin) şi 3 (număr masculin) – este, deci, Principiul Vital” – iar în buddhism şi creştinism, este simbolul sintezei şi al Treptelor Iluminării-Revelaţiei (cele 4 principii elementare cruciforme sunt „cimentate”-unificate şi semantizate, întru eternitatea Învierii, de către Hristos-CENTRUL!).
...Din punctul de vedere al conţinutului, însă, opinia noastră este că titlurile (atât ale secţiunilor, cât şi ale poemelor!) sunt de-a dreptul futile: avem de-a face cu o incantaţie/VIBRAŢIE CONTINUU-DEMIURGICĂ (PARASHABDA brahmanică!), aşa cum numai în templele buddhiste am mai putea auzi, atunci când „Marii Hierofanţi” invocă, identifică,  şi reprezintă/actualizează eternul AUM/Omul Divin.
...Cum se defineşte Poetul, prin N.N. Negulescu? Ca fiind CĂUTĂTORUL TĂCERII MISTICE – adică, Ucenicul Supremei Aflări: „Eu caut în mine/tăcându-mi roza tăcerii” (cf. Temelie a Puterii Începuturilor, p. 9). „Roza”, în creştinismul esoteric medievalo-alchimic, este Hristos-Lumina Lumii. Roza/Trandafirul/Tradafillos este hieratica Floare cu 1.000 de Petale...!
Numai prin simţirea efectivă, a Verbului Demiurgic, se pot stabili, şi pentru om („precum în cer, aşa şi pre pământ” – sau, în Tabula Smaraldina: „Ceea ce este jos este la fel cu ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este la fel cu ceea ce este jos”), „Marile Ierarhii” şi „Marii Ierarhi”, care conduc la starea de SFERĂ platoniciană a Re-Armonizării Cosmosului („Din măreţia sferelor/ vine duhul asupra limbilor:/<<în>> – zice;/<<în-spre>> – zice;/fluturii monahi ies din gânduri” – cf. Din măreţia sferelor, p. 14;  „în” este SPLEDOAREA MEDITATIV-EXTATICĂ, iar „în-spre” este DINAMISMUL LOGOS-ULUI – FLUTURII fiind simbolul Dublului Zalmoxis-HRISTOS: Om târâtor care, prin metamorfotica crisalidă, devine DUMNEZEU MÂNTUITOR/ILUMINATOR DE ŞANSE DEMIURGICE!)!) , întru SPLEDOAREA SUPREMĂ şi VEŞNICĂ (întâi cea al Fiinţei Proprii, şi, prin aceasta, ulterior, Re-Armonizarea Creaţiei Divine – viziunea aceasta există atât în creştinismul isihast, cât şi în ocultismul astrologic, alchimic sau al Kabalei!) : „Şi-n vibraţiile/Marii Ierarhii/îmi devin sferă a sunetului,/îmi devin sferă a culorilor,/îmi devin temelie/a puterii începutirilor/din substanţa opalică/a Spiritului Zohar” (cf. Temelie a Puterii Începuturilor, p. 9).
OPALUL are semnificaţii mistico-mentale: are rolul de a ajuta individul să-şi descopere/reveleze ADEVĂRATUL EU, “stimulând originalitatea şi creativitatea” (cf. www.semipretioase.ro).
ZOHARUL este, de fapt: Sepher ha-Zohar (Cartea splendorii"), care a fost publicată, în 1290, de evreul spaniol Moise ben Semtov de Leon. Încă din veacul al XII-lea (Languedoc), KABALA (cea mai veche tradiţie - caldeeană, egipteană şi ebraică, în egală măsură!) era considerată Izvor de Energii Cosmice. Circulaţia energiei prin Sistemul Solar este reprezentată prin Arborele Sephiroth, la care face apel (metaforic, evident!) N.N. Negulescu:
“Pe măsură ce Forţa Vieţii se manifestă, ea exprimă noi calităţi precise. Pornind din punctul superior Kether (Coroana), printr-o traiectorie în zig-zag, ea exprimă, în ordine, Hokmah (Înţelepciunea). Binah (Înţelegerea), Hesed (Mila), Gheburah (Severitatea), Tifereth (Frumuseţea), Netzach (Victoria), Hod (Gloria), Yesod (Fundaţia) şi, în final, Malkuth (Împărăţia), care este a zecea Emanaţie.
Între limbajul şi simbolistica planetară din astrologie, pe de o parte, şi Arborele Vieţii, pe de alta, există o corespondenţă strânsă. Primele trei Emanaţii se numesc Triada Superioară. Începând cu a treia Emanaţie, găsim corespondenţa cu planetele sistemului solar, cunoscute în antichitate şi caracteristicile asociate acestora în astrologie: Binah - SaturnTimpul, scleroza, bătrâneţea, uscâciunea, răsplata actelor fiecărei fiinţe. Hesed - Jupiter-Măreţia şi strălucirea, guvernarea, justiţia, succesul social, banul, prosperitatea materială, burghezia. Gheburah -  Marte-Lupta, războiul, violenţa, forţa. Tifereth - Soare-Viaţa, dragostea altruistă, sănatatea, aristocraţia. Netzach - Venus-Emoţia, sentimentalitatea, plăcerea, atracţia erotică, artele. Hod - Mercur-Cunoaşterea, inteligenţa, energia mentală, cărţile, şcoala, comunicarea, adaptabilitatea. Yesod - Luna-Inconştientul, naşterea, căminul, femeia ca mamă, mulţimea, democraţia. Malkuth -  Pământul-Manifestarea cea mai densă şi cumulul tuturor calităţilor enumerate mai sus.  Şi mai ştim că: Cabala împarte omul în trei părţi fundamentale:
1.Nefes - corpul eteric sau principiul vieţii, ce stă la baza corpului fizic şi al existenţei concrete. Nefes este forţa care contribuie la construirea trupului. Cabala ne spune că nefes se introduce în sămânţa bărbatului când se uneşte cu soţia sa. După ce omul, duhul, a părăsit lumea terestră, nefes înconjoară mormântul său;
2.Ruah - suflu, viaţa, sufletul format din corpul dorinţelor şi mentalul concret, este un mediator între nefes ţi nesamah. Ruah nu este atât de sensibil la influenţele lumii exterioare ca şi nefes şi cuprinde personalitatea sau ego-ul. Plutind între activ şi pasiv, între interior şi exterior, ruah reprezintă legătura dintre spirit şi materie, unind în om lumea internă cu cea externă;
3.Nesamah - arborele vieţii" -  este spiritul ce cuprinde voinţa, inteligenţa şi memoria. Este în legătură cu Divinitatea, astfel că ruah şi nefes ajung la Sursa divină, prin nesamah. Pătrunzând în nesamah, Divinitatea le dă viaţă lui ruah şi nefes.
Nefes şi nesamah sunt esenţe diferite - ca uleiul şi apa - între care nu poate exista o conexiune directă. Din acest motiv, este nevoie de un mediator, de ruah, care le uneşte. Nefes, ruah şi nesamah nu sunt complet distincte şi separate, ci se interferează, asemenea culorilor spectrului, care, deşi sunt successive, se topesc una în alta. După moartea biologică, nefes, ruah şi nesamah se separă de trup şi se înalţă, fiecare în sfera de unde a venit” – cf.
www.opal-astre.ro.
„Până la blânda chemare/a efluviului TIFERET,/împodobite de planete/merg pe urmele însângerate/ale lui Iosif din Arimateea/să umplu drumul cu plânset,/suflete sihastre” („sihastru” - sinonimul Iniţierii) – cf. Trecerea Eului, p. 34.
...Din aceste izvoare pur spirituale, pline de Otrava Regală a Adevărului Ultim, se trage şi domnia (aparent, oximoronică!) a Poetului: „imperiul bogatei sărăcii/întemeindu-mi domnia” (cf. Imperiul Bogatei Sărăcii” – p. 10) – o domnie a „dezmărginirii”, prin „îmblânzirea” (FĂPTUIREA cognitiv-ontologică, îngânare/dublare demiurgică!) a Focului Sacru al Duhului: „eu îmblânzesc focul/zidit de îngeri/din fiinţa lumii/care se dezmărgineşte” (cf. Îmblânzirea Focului, p. 11) – dezmărginire, sinergică, a Fiinţei Umano-Divine şi Lumii!
...”Smaraldul” (cf. Seniorii Smaraldului: „Din nouă vremi/din nouă fulgere/din nouă împărăţii/seniorii smaraldului/mă caută/pe o corabie zburătoare/în ploaia de aur/a amurgului” – adică, în Viaţa GLORIOASĂ, de Dincolo de Ierarhiile Cerului, oricând amurgitoare!) este un alt simbol para-biblic şi ocult, care este utilizat, pentru lucrarea sa alchimică, de N.N. Negulescu: „Au cele ţesute/pe văi retrase în rugăciune/ strălucirea smaraldului ceresc” (cf. Culegătorii de seri, p. 12).
SMARALDUL :”(…) este piatra luminii verzi, ceea ce îi conferă atât o semnificaţie esoterică, cât şi putere regeneratoare. (…)Chezăşie a fertilităţii(…). Pentru alchimişti, era piatra lui Hermes, crainic al zeilor şi Mare Psihopomp. (…) Are proprietatea de a străpunge cele mai întunecate tenebre(...). Din fruntea lui Lucifer s-a desprins, în timpul căderii acestuia, un smarald (...). Piatră a cunoaşterii secrete(...). Era piatra clarviziunii, precum şi a rodniciei şi nemuririi. La Roma, era atribuită lui Venus, iar în India conferea nemurirea” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt, idem).
Să nu uităm şi ce spun V.Lovinescu şi R.Guénon, în cărţile lor: din Smarald a fost cioplit Potirul GRAAL...pe care Iosif din Arimateea l-a purtat, întâi, prin “Ţara EVALAC” (probabil, Maramureşul VALAHILOR CTITORI!...datorită lor, a apărut Ţara lui VENUS/”CEA VERDE”/SFÂNTA VINERI/PARASCHEVA/MOLDOVA!), după care l-a dus în Irlanda/Ţara-cea-VERDE, se pare…oricum, la druizii din “Ţara Bretaniei” (probabil, partea ei scufundată, azi…: OCULTATĂ SACRU!) – Regatul Regelui Arthur!
...Oricum, cunoşterea duce la hierogamia celest-solemnă, trans-temporală, deci trans-istorică/trans-terestră, re-întregitoare/re-structuratoare ANDROGINIC-ARMONICĂ: „daţi-mi sunetul liniştii unice/întru limpedea solemnitate/a nuntirii astrale” (cf. idem, p. 13).
...Din „pânza cărnii” crisalidice (adusă sub semnul Eros-ul hesiodic - „cel dinainte de toţi zeii”: „Sunt născut înainte/de vremea care se năştea” – cf. Naşterea dintâi, p. 17), se produce Revelaţia Logos-ului Demiurgic, a Crucii Învietoare de Cosmos şi a Răscrucii Noilor Lumi-Căi Nebănuite decât de Poet şi Demiurg (alter-ego-ul mistic al Poetului) : „Aşa, încântător de nevăzut,/la capătul strigătului/pierzi locul omului” (omul pierdut este cel Înviat, Re-Găsit în Eternitatea/Anastasias); „Doamne,/este primăvara biblică!/şi embrionii îngerilor/luminoşi/îmi vor sălăşlui inima” (cf. Primăvara biblică, p. 23); zeităţile sunt „îmbrăcate în lotuşii” infinirii Luminii (cf. Semn prorocit, p. 31); până la ICONARUL VEŞNICIEI PARASHABDEI/SUNTETUL ORIGINAR-DEMIURGIC („Eu, creatul eu/ivit prin fii omeneşti,/mă vedeam înălţat/pe aripa sunetului/de iconarul veşniciei” – cf. Pe Aripa Sunetului, p. 37) şi la Mumele Logos-ului: „O, Doamne,/privesc şi ascult/apropierile, înrudirile, / familiilor de limbi/care se trăiesc,/ care se ridică/din rădăcini originare” – cf.  Familii de limbi, p. 73).
Astfel, prin Iniţierea în Arborele Sephirotic al Fiinţei Cosmice, se produce Re-Sfinţirea, întru ORFEUL Re-Armonizator al Stării Paradisiace a Făpturii Lui, a Logos-ului, Re-Încoronarea Logos-ului-CUVÂNT DEMIURGIC: „În strălucirea/cântului tău / arbore sephirotic,/limba mi se împodobeşte/cu ambrozia/ slăviţilor crăişori” (cf. Împodobirea Limbii – p. 79 – „crăişorii” erau Regii Mistici ai Neamului Românesc, neîncoronaţi de oameni, dar purtând aureole de la Logos-ul Dumnezeiesc!); se produce Originalizarea „Zilei Înalte” A Facerii prin Cuvânt A Lumii (YOD este Slovă şi Semn al Lui Dumnezeu!): „De atâta armonie/la nordul (n.n.: NORDUL este Capul Lui Hristos, Iluminarea/Învierea Duhului!) poemului/îngenunche oceanele” (...) IOD străluceşte/peste întinderea strălucirii,/arborele Universului” (cf. Zi înaltă, p. 87); Tatăl Logos s-a stârnit, şi iniţiatul cade (cu trupul) în extaz – dar cu Duhul îşi ia zborul, alertant, dintre noi (cei „din Cercul Strâmt”!): „Tată LOGOS - /Domn al Lumilor, Domn al INIMII/vieţilor arzătoare/din inimi/zbor Visul Tău/din interiorul Cercului,/zbor măreţia/întreitei recunoaşteri,/zbor ashramul/gravat/de cele şapte raze,/zbor Taborul,/cu aripile Vărsătorului” (cf. Tată Logos, p. 88).
***
...Vizibil influenţat de proiecţiile masonice asupra lumii, volumul din 2008, „Ochiul de foc”,  nu aduce, din punct de vedere al eficienţei incantatorii, nimic nou (adică, are MAXIMĂ eficienţă, precum volumul proxim, din 2005!) – ceea ce, evident, nu este echivalent, în niciun caz, cu sterilitatea semantică! Dimpotrivă, semantica se dezvoltă maiestuos, într-un ritm perfect al Armoniei Sferice.
Doar că, ceea ce, în volumul Lacrima de diamant, era învăluit în surdine, aici, în volumul Ochiul de foc, explodează într-o apoteoză steiner-iană/antropozofică!
Avem, la pagina 110, enumerarea tuturor perioadelor de evoluţie spirituală a Pământului:
1-perioada polară;
 2-perioada hiperboreeană;
3-perioada lemuriană;
4-perioada atlanteeană (şi postatlanteeană), sugerându-se, ulterior, şi „cele 7 rase”  şi cele „Şapte Epoci de Cultură” – cf. Rudolf Steiner - Apocalipsa lui Ioan, Univers Enciclopedic, 1996, p. 200 (India veche, Persia veche, egipto-chaldeană, greco-latină, actuală, Filadelfia, Laodiceea...).
„Ies din naşterea Galactică/visat de Geniile Ierarhiilor/şi cobor în nadirul materiei/fostelor trupuri/Îmi caut scânteia puterii/Sufletului Hyperboreean/Îmi caut scânteia puterii/Sufletului Atlanteean/Îmi caut flacăra splendorii/Sufletului Arian (...) Se fac curcubeie/şi urcă, urcă/un munte etherat/de Aura Lui Dumnezeu/Ce ne e nouă?/întreb viaţa înaripată/Ea deschide zâmbetul/polului austral/Mişcă cheile/vechilor Sfere/şi întinde rădăcinile/dimineţii căzute în genunchi” (cf. Viaţa Înaripată, p. 110).
De ce cade „dimineaţa”  - „în genunchi”? Pentru că Starea Gloriei Spirituale Finale se numeşte „Locul cu PATRU RĂSĂRITURI” – şi este, evident, starea de Iluminare Spirituală superioară oricărei încercări de imaginare, din partea noastră, aici, pe acest Pământ prăpădit şi tot mai amurgit, cu lumina tot mai îngenunchiată, chiar din „rădăcină” (de la a doua „frângere” COMPLETĂ a Fiinţei, după GLEZNĂ... – ...şi Prima „FRÂNGERE” ÎNTRU CRUCE: Prakrti re-unificată, funcţional, cu Purusha)!!!
Însăşi Lumina Originii se închină...SUPREMEI ORIGINI, HRISTOS-LUMINA LUMII/IZVORULUI LUMII/LUMINII!
...Din păcate, din acest poem evocând sferele evolutive ale spiritului terestru, lipseşte „carnea”, simţirea autentică, din primul volum. Totul, în poemul citat (parţial) mai sus (Viaţă Înaripată), pare o înşiruire, iar nu o trăire. O consemnare de „jurnal de bord”, febrilă şi rapidă, iar nu reproducerea (imposibilă, spun mulţi!) unui/unei...EK-STASIS!
...Peste tot, în întreg volumul, sunt, totuşi,  metafore splendide, iconografice/iconoglifice sau icono-dinamice („O pădure de umeri /caută-n vadul visului/urma Omului”- p. 16, „Lyra-flutura” – p. 31, „fărâmiturile cuvântului” – p. 31, „alergau pe cărările/cerbilor/speriate sub/sinusoida şarpelui” -, p. 36, „îi dau drumul/cântecului crucii/prin furtuna poemului” – p. 44, „eonii filigranaţi” – p. 119 etc. ) - dar care nu pot sugera...”ceva mai înalt decât înaltul”! În plus, e mai puţin evidentă Calea spre Lumină, tocmai din pricina Beţiei de Lumină, năucitoare!
Un singur poem convinge, nu prin Lumină (NIMIC nu ar mai convinge, prin Lumină, după Iniţierea din Lacrima de Diamant!) – ci, tocmai, prin durerea re-găsită, re-luată, re-trăită... – poemul Desculţi (p. 131): „Fratele meu Sufletul/umblă desculţ!/Şi mă întreb/în Biserica naşterii: pe ce mai călcăm, Doamne?/că, uite, am venit/să ascult tăcerea,/cu tot Cerul în mine” – p. 131.
Da, este consemnată, clar, criza celui care conştientizează că a ajuns la CAPĂT – indiferent unde ar fi capătul acesta – în cer ori pe pământ...Cine nu mai „calcă”(măsurând, ritmic, Pământul, cu limitele Inimii sale!), este silit la...”plutirea eternă”, adică, la condiţia non-terestră, a-cordă/anti-cordă!
Chiar nu ştim a răspunde la întrebarea: oare, după Iluminarea Supremă, Dionysiacă (din aceste două ultime două volume), Iniţiatul N.N. Negulescu n-ar trebui, oare, să nu mai scrie despre Gloria Armonică, o vreme...”şi-nc-o vreme”...?!
...Apoi, într-un târziu, ca şi cum ar fi uitat de ele/volumele cele două, ar trebui să schimbe registrul poetic...Poate.
Criza din poemul de mai sus (Desculţi) ne face să credem că Iniţiatul întru Cer va avea o şansă, precum Kesarion Breb, al lui Sadoveanu: după Cer – Pământul, Mlaştina Augusteonului, poate...
...VISUL, mai curând: da, o re-scriere, în cheie personală, a viziunii romantice – este o solidă speranţă de „pipăire (penibilă, dar teribil de UMANĂ!) a Dumnezeului”, în manieră argheziană!
...Nu ne lasă inima să părăsim aceste poeme „cu cheile sferelor” într-însele, înainte de a sublinia o posibilă afinitate templieră, a Iniţiatului N. N. Negulescu: „(...) cormoranul ţâşneşte /prin etherul privirilor/chemat la Învierea/LITEREI CHINONULUI” (cf. Poemul luminos, p. 68).
În ciuda titlului, poemul nu evocă DELOC lumina, ci blestemul fruntaşilor TEMPLIERILOR (primul prizonier – JACQUES DE MOLAY!), închişi, de Filip cel Frumos (cu complicitatea papei Clement al V-lea!), în donjonul castelului de la Chinon!
„Litera (de pe pereţii castelului) Chinonului” este, în fapt, o lucrare satanică! „Ordinul Templierilor era un organism viu, în deplina stăpânire a depozitului său tradiţional, şi atunci ei (n.n.: TEMPLIERII) au socotit crima (n.n.: regelui şi a papei) într-atât de mare, încât au cerut răzbunare pentru criminali şi pentru posteritatea lor. Ei nu şi-au dat seama că ordinul, fiind la sfârşitul ciclului lor de existenţă, căzuse sub dominaţie demonică. Proba cea mai evidentă a acestei situaţii constă în faptul că Templierii foloseau acţiuni de MAGIE NEAGRĂ” (cf. Vasile Lovinescu, Mitul Sfâşiat, cap. Blestemul Templierilor din Donjonul din Chinon, Institutul European, 1993, p. 105).
...Aşa se face că, pe 21 ianuarie 1793, când a căzut capul nevinovat al regelui Ludovic al XVI-lea, din mulţime a apărut un aşa-zis „călugăr”, care, luând sânge din gâtul tăiat al bietului rege, i-a „botezat” pe toţi cei prezenţi la hidoasa execuţie-asasinat, „Au nom de Jacques!”/„În numele lui Jacques”...
...Adică, al demonizatului JACQUES DE MOLAY...ars pe rug, cu „tovarăşii” săi cei demonizaţi, dimpreună, „în ziua de <<13 martie 1313>>, iar nu pe 18 martie 1314” - cf.
www.osmth.ro, Marele Priorat al  României, Obedienţa Regulară de Porto, art. La  ce  dată   s-a  produs  supliciul   lui   Molay?, de Cav.CRISTIAN  TIBERIU  POPESCU,  Comandantul Comanderiei nr. 1 „Dimitrie Cantemir” !
...Două cărţi ne stau, ne pândesc, acum, de pe birou. Aşteaptă să le reluăm hermeneutica, mereu, la nesfârşit: NUMAI aşa vom afla Taina despre Lume şi despre Sinele propriu devenit, prin miracolul trans-substanţierii - SINEA COSMICĂ!
Numai aşa INIŢIATUL (Poetul - N.N. Negulescu) care le-a scris/înscris (prin Poemele-Glife Sacre!), în Veşnicia Învierii, îşi va fi împlinit Luminata lui MISIUNE, faţă de Om, Omenire – faţă de Creator şi faţă de...mirabila, etern-enigmatica Lui Creatură, care (după ce a văzut, precum Lazăr cel Înviat – Minunile Paradisului!) - nu-şi mai poate curba, spre jos, Fiinţa-CAPUL-Duhul, înapoi, spre Pământ... -  ci aşteaptă Efectul ORFIC-Sărbătoarea-fără-de-Sfârşit, Efectul de Transcendere a MUNŢILOR, în Unicul Munte-MERU - efectul de anulare a ultimei rămăşiţe de tânjire, perversă-diabolică,  după borboros-ul „arginţilor lui Iuda”, după starea de „părere” -  efectul desprinderii de contingent, întru CERTITUDINEA  SACRĂ a „viorilor de sărbătoare”: „Dacă se dilată munţii/topind peste noi arginţii,/mi se pare, mi se pare/că-s viori de sărbătoare” (cf. Dacă vin..., p. 132).

 
 

Senator de Drept al Logos-ului Valah, “în iarna vrajbei noastre”: “D'ale democraţiei – Editoriale. Tablete de toată ziua” – de Mircea Dinutz


…La Editura Nico, din Târgu Mureş, a apărut o carte (144 de pagini) foarte subtil, dar dramatic tensionată – cu un conţinut relativ constant-dinamic al meditaţiei şi al ideaţiei atitudinal-cetăţeneşti: “D'ale democraţiei – Editoriale. Tablete de toată ziua” – de Mircea Dinutz. Tot ce se enunţă aici se subsumează, în mod straniu, unei coperţi foarte inspirat alese – “La circ”, reproducere după o lucrare a Tiei Peltz. Dar circul la care se raportează Mircea Dinutz nu-i distrează decât pe…oamenii noi (les nouveaux riches, cum ziceau francezii, în veacul al XIX-lea… - parveniţii/ciocoii neo-îmburgheziţi, cum zicem noi, valahii, azi!) - …în rest, rămâne Spectacolul Amărăciunii (disimulate cu discreţie, eleganţă şi …rasă!). Şi, în cel mai bun caz – al hazului de necaz. Evident, nu lipsit de revolta camus-iană: “Albert Camus asocia solidaritatea de o stare de revoltă – cf. Omul revoltat, 1951. (…) E un mod de a te <> împotriva condiţiei tale de fiinţă (fatalmente) limitată în timp şi spaţiu (…) o “revoltă metafizică” – cf. M. Dinutz,  p. 10.
În cele trei părţi ale cărţii, relativ bine echilibrate structural (I-Editoriale – 15 texte, II-Tablete de toată ziua, cap. divizat în De-ale noastre, de-ale lumii  - 11 tablete şi De-ale politicii – 9 tablete) - asistăm la tragi-comedia, cvasi-onirică, a României în care trăim. Astăzi. şi Acum. De fapt, totul, în carte,  fierbe de imediateţea trăirii - concomitentă, aproape, cu Privirea, Reflecţia şi Expresia Estetică. Un tur de forţă care nu este la îndemâna oricui – mai ales când  linia estetică nu este afectată grav, din acest  cazan în forfotire, al incandescenţei flăcării teatrului  românesc  - involuntar, dar istorico-vitalist! – de veac XXI!
Autorul mărturiseşte, în prima tabletă, Scurtă invitaţie…la spectacol!, având valoare de Cuvânt înainte/Precuvântare –  N-am crezut, până acum şapte-opt ani, că voi scrie vreodată pamflet, pe care-l consideram resentimentar, născut din zonele obscure ale sufletului şi minţii – dar…cum te poţi, altfel, elibera de răul şi urâtul acestei lumi, cum te poţi exorciza, dacă nu prin cuvântul, e adevărat, deturnat de la funcţiile sale fireşti, întemeietoare? Noi, însă, amintindu-ne celebrul distih arghezian: Am luat ocara, şi torcând uşure/Am pus-o când să-mbie, când să-njure– socotim că pamfletul este doar aversul destructurator de învechită (în rele!) lume, al epopeii demiurgice (ca-n semantica dansului shivaito-dionysiac!) – deci, o specie cosmic-necesară, în economia restructurării nucleare - complementare Facerii unei Noi Lumi/unui nou Ierusalim postapocaliptic.
…Majoritatea tabletelor sunt texte pe care cititorii fideli ai  Jurnalului de Vrancea online, le-au mai citit – deci, pot pretinde (zic ei…) că le cunosc. Este o iluzie insidioasă şi o cursă perfid construit-premeditată, de către artistul-autor: atunci când fiece tabletă intră, în contextul tragi-comediei globale, în  constructul global - se nutreşte dintr-însa/-însul, amplificându-şi, re-structurându-şi semantica, devenind parte vie, organică dintr-un spectacol sofoclian-aristofanic. Tabletele lui Mircea Dinutz, nuntite şi orientate Nordic cu premeditare, îşi amplifică, reciproc, rezonanţa semantică…
…Reverenţa dedicaţiei face onoare autorului: Mentorului meu spiritual, bunului şi înţeleptului meu prieten, Constantin Călin. Pe ansamblu, Mircea Dinutz depăşeşte, cu mult, prin cartea de faţă, complexul provincial-vrâncean – deschizându-se, prin ea, spre Valahia etern-ludică: I.L. Caragiale (Paznicul Dharmei Cetăţii, Cinicul Privitor/Observator!) este şi fantasia  extatică/expresia livrescă a respectului dinutzian – dar şi ţinta şi miza cărţii. Evident, e vorba de acel I.L. Caragiale…rânjitorul amar, cel care simţea enorm şi vedea monstruos, cel care nu ştia să râdă, cum depun mărturie sumedenie dintre amicii săi. Din punctul nostru de vedere, cartea profesorului, criticului  Mircea Dinutz, capitol cu capitol, tabletă cu tabletă (cu unele ajustări estetice şi adaptată, mai clar, cerinţelor dramatice), poate fi pusă în scenă, de un iscusit regizor al Marelui şi Bizarului Spectacol al României, nu doar Contemporane – ci…eterne.
…E drept, fiind eminamente profesor, Mircea Dinutz este îngrijorat, în primul rând şi până la exasperare, de circul/bâlciul grotesc şi distructiv din domeniul educaţiei. Şi, în definitiv, această obsesie profesională este deplin justificată: dacă, într-o societate (oricare ar fi aceasta!) nu există grijă pentru Educaţie, atunci, necesarmente, apar/vor apărea, cât de curând, îngrijorările nu doar pentru viitorul ei, ci pentru înseşi şansele ei existenţiale, ca neam, ca naţiune: La urma urmei, câtă educaţie se mai face în şcoli?? Nu cumva, pentru mulţi dintre oamenii şcolii, comunicarea se reduce la un schimb de informaţii, în sensul că profesorul dă, ca să reprimească totul într-un soi de ambalaj considerat, cu un  plus de bunăvoinţă, acceptabil?? Pe de o parte, părinţii absorbiţi cu totul de viaţa social, în lupta destul de aspră pentru supravieţuire, nu mai au destul timp să se ocupe de educaţia copiilor, iar pe de altă parte, profesorii (…) tratează cu superficialitate problema (atât de delicată) a formării pentru viaţă a viitorului matur. Ce poate să iasă de aici?! Adolescenţii au/dobândesc – prematur – o libertate pe care, nu întotdeauna, sunt învăţaţi să o folosească, lăsaţi pradă modelelor-antimodele, livrate generous de mass-media, cu toată zestrea eclatantelor vremuri pe care le trăim: bani, glorie, putere, dacă se poate cu eforturi cât mai mici, sau chiar prin fraudă!! (…) Succesul social pare să-i intereseze, în egală măsură, atât pe părinţi, cât şi pe copii – lucru firesc, dar nu şi pe căile prin care se poate ajunge la obiectivul fixat! În ce fel de lume trăim? Dar, o întrebare mult mai gravă decât pare la prima vedere: în ce fel de lume vor trăi copiii noştri??
Răspunsul şi-l dă singur, atât de atentul Paznic al Cetăţii şi Dharmei ei: într-o lume care capătă, tot mai clar, peceţi apocaliptice, prin dispariţia dimensiunii morale a duhului ei:  a- pe de o parte, sentimentul de ruşine e numit cu un cuvânt ( ruşine…?!) care se află în plin proces de arhaizare, sub privirile noastre neputincioase şi b- pe de alta, atitudinile uman-sociale, nobil-constructive de Duh – dispar. Spre exemplu, solidaritatea (Solidaritatea e acel sentiment puternic şi nobil (…) care ne face să nu întoarcem capul nepăsători, în faţa nefericirii altora, să fim demni, mai generoşi cu semenii noştri (…). Sentimentul de solidaritate (naturală) îi face pe oameni să se simtă mai frumoşi, mai puternici, mai încrezători în puterile lor -  pp. 9-13). Se ajunge la sloganul  sinucigaş: Numai dezbinaţi vom reuşi împreună! - …să dispărem ca stat, ca naţiune, în mod  sigur!  
…Iată ce zicea, despre adolescenţă (ce vârstă minunată, dar ameninţând letal societatea, dacă aceasta din urmă nu o tratează cu grija şi răspunderea cuvenite!), cel mai important şi vizionar pedagog iluminist, din veacul al XVIII-lea, Jean-Jacques Rousseau: Dar nicio vârstă nu e la fel cu cea dintâi vârstă în care omul începe cu adevărat să trăiască (n.n.: adolescenţa). Vârsta aceasta nu durează niciodată îndeajuns pentru folosinţa pe care trebuie să i-o dăm, iar importanţa ei pretinde o atenţie neîntreruptă; iată de ce stărui asupra artei de a o prelungi (…) împiedicaţi-l pe adolescent să devină bărbat, în momentul în care nu-i mai rămâne nimic altceva de făcut decât să devină.
...Se propun şi soluţii, din partea profesorului-moralistului îngrijorat şi înspăimântat de augurii cei răi: ...fixarea unor obiective clare, elaborarea unui program coerent (...) dar – mai important decât orice – schimbarea, în timp, a mentalităţii, încadrarea exiegentă a dascălilor în condiţii de competenţă reală (...) dar şi o salarizare pe măsură, renunţarea definitivă la practica păguboasă a numirilor pe criterii politice, revenirea, pe toate treptele de învăţământ, la concursurile de admitere (n.n.: o, Doamne, în sfârşit, un profesor care o spune cu voce tare!). (...) Asta numai dacă acceptăm, cu adevărat, că învăţământul este prioritate naţională şi nu un salon de naşteri premature, cu malformaţiile la vedere (cf. Bacalaureat 2011. Ecouri – niciodată tardive, p. 24).
…Şi scriitorul moralist, în sens iluminist (în niciun caz… moralizator!) Mircea Dinutz subliniază instaurarea, în societatea contemporană (din pricina egoismului, plezirismului imbecil etc.) a simptomului singurătăţii tragice: Să fie, oare, singurătatea singurul mod de a vieţui onest, într-o realitate atât de bulversată?” (cf. Vocaţia prieteniei, p. 14).
…E normal ca lipsa de educaţie a societăţii veacului XXI să ducă la grave (şi groteşti!) perturbări,  în viaţa socială şi în cultură:  În viaţa socială, <> (la vedere) a ajuns să fie sinonimă cu <>, niciun alt criteriu nefiind atât de funcţional. (…) Unul nu citeşte că-l dor ochii, altul urăşte cărţile şi nu se sfieşte s-o spună în gura mare, al treilea nu are timp de asemenea fleacuri – mulţi, mulţi alţii nu văd folosul de a citi, dar…se feresc, ca de foc, să facă asemenea mărturisiri. (…) Aşa au apărut contramodelele, oferite cu o generozitate criminală, generaţiei tinere. Şi, în acest sens, fireşte că un rol important şi degenerativ îl au şi mass-media vizuală …degenerată (cea mai…căutată, pentru că… apari pe sticlă, ca vedetă de doi bani jum'ate şi de-o derizorie clipă… - în faţa a milioane şi milioane de gură-cască!) – precum şi politica de geambaşi ori de madame de bordel, care se face în România (şi, de-o vreme, în întreaga lume!): Dar ce să faci cu toate acestea, adică să înveţi, să te străduieşti pentru a-ţi face o carieră cinstită, când vezi că un cioban de vocaţie poate deveni europarlamentar, ce rost are să te consacri muzicii, să exersezi ani de zile, să participi la concursuri epuizante, când te poţi despuia cu uşurinţă şi ajunge – într-un timp scurt – o cântăreaţă sexy (mai degrabă, doar sexy), când poţi spune câte prostii pofteşti, la emisiunile lui Măruţă sau a lui Capatos, te poţi numi Senzual, Plugaru sau Zăvoranu – n-are nicio importanţă! Vorba cuiva: <<…este foarte uşor să nu-ţi fie frică când ai curaj>>. Dar parcă <> ar fi cuvântul mai potrivit… (cf. De la aparenţă la esenţă şi…retur!, p. 17).
…Ei, şi într-o astfel de societate fără niciun Dumnezeu, fără repere morale - de măreţie, onoare şi demnitate – este aproape logic ca Adevărul să umble cu capul spart! Mărturie se află unicul artist, disident român autentic, Paul Goma! (cf. O întrebare legitimă, p. 29). Şi cine-l prigoneşte? Păi, tocmai ăia care n-au avut, dacă nu vizionarismul lui Goma, măcar bunul-simţ…de a tăcea :  elita! Cu dl N. Manolescu în frunte! A se vedea procesul intentat de acesta lui Liviu Ioan Stoiciu, pentru vina de a fi publicat, în “Viaţa Românească”, un fragment din Paul Goma…Şi de ce anume îl acuza N. Manolescu, pe Goma (implicit, deci, şi pe publicatorul lui Goma – L.I. Stoiciu!): evident, de anti-semitism! În treacăt fie zis: soţia dlui Goma este de origine israelită...
„Cum e posibil să fie, în continuare, marginalizat, ignorat, înjurat – Paul Goma, la 20 de ani de la revoluţie?” – se întreabă, „patetic”, L. I. Stoiciu.
Uite-aşa, BINE! „Astfel, numărul evreilor ucişi, victime ale holocaustului românesc (?!!), întrece orice imaginaţie, prin transferarea, foarte generoasă, a cifrelor înregistrate de Ungaria horthystă şi Rusia bolşevică, în contul României! Prea puţini sunt cei care protestează public – iar, dacă o fac, sunt suspectaţi de...antisemitism!” – cf. idem, p. 31.
Mda! Şi asta, pentru că, azi, suntem victimele unei cenzuri mondiale/mondialiste dictatoriale, cu nimic inferioară celei bolşevice: political correctness. N-are încotro, de corectă ce-i!
…O lume pe dos. O lume cu centri de Duh falsificaţi (prin puternice influenţe de sus, de cât mai de sus!). Mircea Dinutz caută să fie corect cu Adrian Păunescu, dar nu prea-i reuşeşte (în fară de splendidul citat din final de capitol, dintr-un poem al  bardului de la Bârca – cf. Posteritatea lui Adrian Păunescu, p. 37)  – în schimb, pe centrul fals, Cărtărescu (la fel ca şi pe alţi centri groteşti şi tragici, totodată: Liiceanu, Patapievici, Pleşu… - cf. Fenomenul Mircea Cărtărescu, p. 33) îl identifică bine (cu excepţia, poate, a faptului că dl Cărtărescu ar fi, totuşi…erudit…?!) – în lupta sa, jalnic-infernală, cu  demonii propriului orgoliu, dar şi cu…provincia (dinainte şi definitiv învinsă/condamnată la insignifianţă, de către domniile lor, bucureştenii…!):  Un scriitor din provincie ajuns la Bucureşti se simte exact cum mă simt eu, când mă aflu la New York, Paris, Berlin, Londra…  Dle Cărtărescu, cu tot respectul, dar vă cam paşte (pe ici, pe colo…) paranoia capitalistă, vorba lui Nae Caţavencu! De aici vine şi luarea de poziţie a  lui Mircea Dinutz, faţă de toate manifestările (critice sau pseudo-critice), venite din partea unora dintre corifeii bucureşteni (unii, aflaţi, azi, în zdrenţe spirituale! –         …singurul care şi-a păstrat “sărita” se pare că a rămas tot profesorul şi academicianul Eugen Simion - fie şi numai prin aristocraţia frazei rostite, vis-à-vis de un Adrian Marino, înnebunit de atâta găunoşenie a Duhului şi  răsturnare a scării valorilor româneşti: Îl iert, a suferit prea mult!): Aşadar, în aceşti ani din urmă, de câte ori mă apropii de un dicţionar, de o istorie literară – o fac fără să mă cutremur de pioşenie, încercând să apreciez cu luciditate scara de valori propusă, fără prejudecăţi şi fără resentimente, dar şi fără prea mari iluzii (cf. Ce-i mâna pe ei în luptă?, p. 46).
Şi acest pasaj rimează semantic şi întru sastisire - cu alt pasaj, din tableta lămuritoare De unde ne vin criticii?(p. 42):  De peste tot, din Suceava sau de la Târgovişte, din Satu Mare sau Slobozia, Constanţa ori Iaşi, din Tg. Mureş, Bacău sau Timişoara  - fiecare contribuind la efortul colectiv după puteri şi talent, oferind repere viabile şi construcţii respectabile, chiar dacă unii dintre ei nu ajung prea des pe Calea Victoriei …
…În ceea ce-i priveşte pe scriitori, ca şi pe politicienii contemporani - spectacolul dat de cei fără har, dar cu tupeu (har Domnului…!) - este similar cu cel din schiţa caragialiană Moşii (1901): Turtă dulce - panorame - tricoloruri - bragă - baloane - soldaţi - mahalagioaice - lampioane - limonadă - fracuri - decoraţiuni - decoraţii - doniţe - menajerii - provinciali - fluiere - cerşetori - ciubere - cimpoaie - copii - miniştri - pungaşi de buzunare – hărdaie… : toţi impostorii Pământului fojgăiesc de mama focului, sufocând prim-planul Duhului Românesc - ba sub pretextul că, cică, scriu artă!”, ba că fac reviste: Votez, cu toată convingerea, pentru Curca literară!!” ( – cf. Hai să facem o revistă!!!, p. 62), ba că…România e în stare de urgenţă!, la meciul România-Luxemburg…(cf. România  în stare de urgenţă!, p. 73)…!!!
…   Farsorii, tupeiştii, arlechinii veseli şi zglobii, impostorii şi circarii (cf. Stima noastră şi mândria! – p. 59);  Ei scriu/gravează mani pe stânci, pietre, tăbliţe, dar, mai ales, consumă cantităţi uriaşe de hârtie, spre pieirea inutilă a pădurilor româneşti. Stima noastră şi mândria! -  creându-se, după prostul model heliadesco-paşoptist, un şi mai prost şi periculos contramodel (analfabet şi letal-găunos!), de Duh  şi de Logos (complet degenerate!): Scri-ţi băieţi numai nu vă lăsa-ţi! (cf. Scrieţi, băieţi, nu vă lăsaţi!, p. 54) – dus înainte (?!) de, să zicem, un Mihail Gălăţanu… (n.n.: dar acest lucru este posibil numai cu complicitatea greilor, de tipul N. Manolescu, Alex Ştefănescu etc.!).
…Ce-a fost şi ce rămâne – glosează, nostalgic, Mircea Dinutz, asupra propriilor observaţii,  meditaţii şi constatări (…noi ne oprim aici, la zona culturală, adică la finele Părţii a II-a  – nu pentru că Mircea Dinutz nu ar avea fler şi “nerv” şi pentru  Circul Politic Românesc, ci pentru că acest “Circ”, hidos şi letal, ne este  mult prea aproape-îngreţoşător, deci nu mai avem nici cerneală în călimară să-l exorcizăm prin Logos, nici salivă/flegmă în gură… - pentru o zonă în care impostura arogant-agresivă şi mitocănia înmărmuritoare, cronicizate până la genocid/crimă de trădare naţională, nu se mai pot vindeca/alunga nici cu vorba dulce şi specializat-hermeneutică, nici cu polemica aristocratică…cel mult, cu mitraliera cheguevarică!): Am cam uitat să polemizăm (cu eleganţă, cu argument, cu respect pentru celălalt), am cam uitat ce înseamnă  obiectivitatea, ascunzându-ne (abil) după conceptual de subiectivitate creatoare, inerentă oricărui act critic, am cam uitat de reguli, de principia, pomenind doar acele norme etice care ne avantajează şi ignorându-le, dacă nu ne sunt de folos! Vom intra în normalitate doar în condiţiile în care ne vom privi unii pe alţii cu sincera dorinţă de a ne cunoaşte, citindu-ne cărţile şi comunicându-ne, cu onestitate, impresiile, fără râvna de a umili, de a distruge şi a ne distruge. Pentru că, unde e multă vanitate, tot atâta deşertăciune…la ce bun să avem principii şi să ne conducem după norme etice? Se poate vieţui şi aşa (ce cultură? ce conştiinţă?), de trăit e mai greu!
…Cunoscând noi mult prea bine mediul socio-spiritual al României de azi, am fi înclinaţi să nu trecem, prea blajin, cu vederea, această viziune cvasi-utopică a unui critic, devenit scriitor moralist (cu destule valenţe estetice, printre rândurile sale, uneori de-a dreptul… neagoebasarabiene!). Un Sfânt Francisc a fost de-ajuns omenirii! De ajuns cu utopiile şi cu predicile în pustie! – ar zice alţii, mult prea uşuratici, iresponsabil de pripiţi. Noi ştim şi cunoaştem: 1.- Cel mai blând dintre sfinţi (Sfântul Francisc din Assisi) a ştiut  să fie când ferm, chiar aspru, când să se înfăţişeze blând şi, deci, să-şi intre în firea lui cea de Hristos, dată  - totdeauna, în funcţie de scopurile luptei sale neodihnite, întru Hristos-Dumnezeu şi întru mustrarea Lumii, care re-intra, hidos, în bezna din Kali-Yuga: de multe ori, a reuşit să fie muşcător de pamfletar, chiar cu Sanctitatea Sa Papa Inocenţiu al III-lea (pe la 1210)…2. -…chiar Mircea Dinutz este un spirit mereu încordat, în lupta cu sine, cu lumea, cu destinul, în plin secol XXI!
Aşa cum Predicile de pe Munte nu sunt menite a creştina omenirea într-un…pocnet de bici, aşa şi îndemnurile morale ale unui critic şi scrib (abraş cârtitoriu!) al Faptelor Lumii, bine-cunoscător al Ahrimanizării Lumii de Azi - nu sunt menite să îndrepte, instantaneu, liniile de forţă deviate/strâmbate,  ale Luminii Morale de pe Terra ori, numai din România. Dar Mircea Dinutz a fost, o viaţă de om, în primul rând, profesor/pedagog, şi, deci, ştie bine că orice îndemn spre Bine trebuie repetat, cu răbdare, de atâtea ori şi cu o voce din ce în ce mai ridicată, încât să blocheze, mental, altfel de porniri decât cele spre Bine…
…Mult mai curând decât predicator şi chiar moralizator (chiar creator de teatru absurd-ionescian, în cele mai impetuoase dintre tabletele sale: Hai să facem o revistă! (p. 62), Trei întrebări şi niciun răspuns  (p. 101), Ce bine e în democraţie!!  (p. 113), Mircea Dinutz ne apare, în unele dintre cele mai îngândurate şi încordate pagini ale sale (pseudo-ludice, atractive… - …dar, deşi, deseori, problematizant-impresionante – nu rămân,  totdeauna şi constant, la cea mai înaltă valoare estetică – aceea din, spre pildă, cosmic-liricul Instantaneu, autentic poem incantatoriu, epifanie şi colindă metafizică, totdeodată: …<>, spuse, fără să ezite, tovarăşul său. <>, răspunse primul, îngropând pasărea, din nou, sub zăpadă, ceva mai departe de locul bătut de toată lumea atât de grăbită, încât nu ştiuse să vadă, să audă, să simtă fiorul dumnezeirii, care se aflase aproape, uimitor de aproape de ei… - doar cântecul rămăsese între crengile copacului, pentru ca numai cei aleşi, doar ei, să-l asculte şi să se lase vrăjiţi!) - pagini născute în iarna vrajbei noastre (cum zicea bardul Will…) - ca fiind un senator de drept al logos-ului valah contemporan (în linia George Pruteanu) - Logos contorsionat de toate vijeliile demonice (ale veacului şi mileniului acestuia apocaliptic), care ne strâmbă Duhurile, date nouă spre Sfântă şi Luminată  Păstrare întru Dreptate, de către El…
…REPETITIO [est] mater studiorum…dar poate şi: …mater luciorum et revelationibus!
 


               OUROBOROS-UL, DE PE „DRUMUL TOIAGULUI”:
                  „Pe masa de operaţie”, de CONSTANTIN STANCU


De mulţi ani, admiram (aproape extatic – pentru că autorul este un şlefuitor desăvârşit al Verbului Orfic...precum Spinoza, care şlefuia lentile, pentru Re-iniţierea Orbilor Lumii!) scânteierile lirice din poemele lui Constantin Stancu...: Fructul oprit, Păsările plâng cu aripi, A privi cu ochiul inimii, Pomul cu scribi...
...Când am primit, de la Haţeg, o carte de proză (cu aspect de roman) din partea domniei sale, autorul sus-zis – prejudecăţile mele (cu totul ruşinoase!) au şi scos capul, obraznice, degrabă, la suprafaţă (mai ales că eu fac alergie la cam toate cărţile premiate, din ultima vreme... – ...pentru că, zdrobitoarea lor majoritate, reflectă gradul de rudenie sau amiciţie al autorului, cu vreo autoritate municipală, ceea ce n-are nimic de-a face cu esteticul!): „Eh, nu poate atinge, nici măcar râvni – Desăvârşirea, umblând după doi iepuri, deodată...!”
...Tot ce pot să vă mărturisesc este că, după ce am deschis volumul „Pe masa de operaţie” (Editura Rafet, 2011 – premiul „Octavian Moşoiu”, al Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”, ediţia a IV-a, Rm. Sărat, 2011 – acordat de Asociaţia „Renaşterea râmniceană” – preşedinte Constantin Marafet, cu sprijinul financiar al Consiliului Municipal Rm. Sărat şi al Asociaţiei) – nu l-am mai lăsat..., până când n-am întors pagina şi-am văzut scris: Cuprins...Nici nu am cuvinte (şi nici nu cred că există, în vreo limbă a lumii!) să exprim dezamăgirea că „s-a terminat” cartea...cât am regretat că jocul dramatic al ideilor, „montat” în Teatrul Cosmic – încetase...
...Titlul nu pare deloc îmbietor, pentru cine se opreşte la copertă... – şi nici titlurile celor 12 capitole nu sunt prea îmbietoare... – ...cel mult, ciudate: Boala nevăzută, Moartea ca un fel de naştere, Ghimel, Dalet, Misterul frigului, Het, Pâinea cea de toate zilele, Visul, Lamed, Toiagul, Tau, Epistola...
...Dar, iată: Nichita Stănescu – Măreţia Frigului...: „...atunci când am citit Măreţia frigului, volumul de versuri al poetului Nichita Stănescu – simţisem că voi deveni Poet”. POET - Călăuză Orfic-Spirituală, adică - întru căutarea Sinei. Deja, începea să se întrevadă „fântâna” dintre lumi! Interesant, zguduitor - dar...nu suficient, încă, pentru interesul Omului Viu. Omului Care Se Caută...întru Veşnicie!
...Noroc că, într-o vară de tare demult, începusem să descifrez tainele fascinante ale limbii ebraice vechi/veterotestamentare (nici până azi nu am lămurit sumedenie de simboluri...) şi studiasem, cu nesaţ, „Cheilor majore şi Pantaclul lui Solomon”, de Eliphas Lévi.
Apoi, pe măsură ce parcurgeam primele (dintre cele 105) pagini ale cărţii (care, de la început, vorbea despre un om care se pregătea, spiritual, să înfrunte o operaţie de extirpare (?!) a unui neoplasm, fixat la un rinichi – şi era, precum orice OM-Frate întru Hristos, încărcat de toate păcatele şi durerile Lumii, înainte de CRUCIFICAREA/”OPERAŢIE” COSMICĂ!), mi-am adus aminte de Mircea Eliade şi a lui nuvelă despre „cancer”: Les Trois Grâces...Şi, abia atunci, am avut, deodată, Revelaţia... – ...şi m-am dezlănţuit, cu mintea şi sufletul deschise, asupra cărţii lui Constantin Stancu...
... “Dumnezeu n-a putut distruge propria sa creaţie(...). În corpul omenesc totul s-a păstrat, părinte, deci s-a păstrat şi taina vieţii veşnice, cu care fusese dăruit Adam... (…)Păcatul originar n-a putut distruge mecanismul regenerării, ci numai l-a modificat, în aşa fel încât să nu mai poată fi recunoscut. Mai mult, l-a camuflat în nişte procese fiziologice care, aparent, indică exact contrarul regenerării, l-a camuflat în anumite maladii şi mai ales în cea mai primejdioasă afecţiune organică: proliferarea celulelor, neoplasma” (n.n.: tumoarea canceroasă) – spunea Aurelian Tătaru, din nuvela eliadescă.
…Iată cheia! Se întâlneau, de fapt:
1- Omul/POETUL-RE-ARMONIZATOR DE LUMI (Suprafiinţa/Supra-Eul Spiritual, MAGUL INVIZIBIL, multiplicat în ecouri/magi, al “Crăciunului” solstiţial!), cu
2- Dumnezeul Demiurg şi Mântuitor – dar şi cu…
3- ”Cancerul”/probă iniţiatică, Taină Mistică, prin care străbaţi tot infernul, spre a răzbi în Paradis. “Masa de Operaţie” este Cosmosul Fiinţial, în/pe care “operează” Dumnezeu. Supremul Taumaturg/MEDICULCOSMIC/MÂNTUITORUL!
4- Deci, “MASA de OPERAŢIE” - poate fi Masa Cinei Celei de Taină -  poate fi Suprema Masă/PUNTE Resurecţională – CRUCEA!
“Cancerul”, deci, devine Răul cu faţă dublă (precum orice simbol al Marii Tradiţii Terestro-Paradisiace): este puroiul păcatelor noastre: “Îţi indic să te operezi cât mai repede, să scoţi mizeria de acolo, de la rinichi…” – dar şi şansa de a te mântui, prin suferinţă, prin lacrimi lustraţionale, care “curg în sus”, prin misteriul “comunicării mistice” – IUBIREA SUPREMĂ/EROS AGAPÉ: “Aş scrie sau aş plânge poeţii, ei sunt aici, nu-i vedem pentru că sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi, sunt lacrimi care curg în sus. Ceea ce-i face însemnaţi este durerea lor de a nu ajunge cuvintele lor până la noi” – cf. Boala nevăzută, p. 9.
…Şi de ce, neapărat, “rinichii” sunt canceraţi? Rinichii, care parcă sunt doi foetuşi, faţă în faţă, unul către altul privind, curioşi…încă stagnând în uterul paradisiac…! Sau…numai unul ŞTIE? – iar celuilalt îi este frică, încă, să afle că se află, s-a aflat, mereu, TOTDEAUNA, logic şi legic, în Paradis (cum afirmă şi personajul Orbului Borges – Paracelsus, din “Roza lui Paracelsus”, adresându-se potenţialului ucenic: “- Şi în care alt loc ne aflăm atunci? Crezi, oare, că divinitatea ar putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul ? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva deciâ în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis ?)!
Iată ce-i zicea Durckheim – eminentei psihoterapeute şi scriitoare, Annick de Souzenelle (cf. Simbolismul corpului uman, Amarcord, Timişoara, 1999) : “Noi evocăm descrierea biblică a corpului <>,  în care rinichii formează o evidentă frontieră între două etaje ale fiinţei. Şi atunci Durckheim izbucneşte de o nouă profunzime din el şi, luând prima hârtie care îi vine la îndemână, trasează desenul pe care l-am păstrat mereu cu religiozitate şi pe care îl transmit pentru prima dată în aceste pagini: el plasează omul aşezat în hara lui, în postura de lotus şi îmi spune: <>”
Acum abia înţeleg şi simbolistica desenului de pe Coperta I a cărţii lui Constantin Stancu – un porumbel...cu imaginea dublată-reflectată! Este imaginea întâlnirii ego-urilor – „deasupra”, îl întâlnim, totdeauna, pe „Celălalt”!
...Evident, e cazul să organizăm, de-acum, discuţia despre cartea „cu cheie” a lui Constantin Stancu.
Un ORB misterios (şi la fel de misterios, VINDECAT DE CĂTRE MARTORII CERULUI!), Ilie Roman (care îşi aminteşte, trudnic, terapeutico-magic şi soteriologic, originea divină a NUMELUI PARADISIAC/”NUMA”, deci şi a Formei Iniţiale/”RUPA”!: “Mi-am propus ca la durere, în loc să ţip (…) să mă rog, să strig spre Dumnezeu, gândul meu era astfel spre Cel Prea Înalt, Cel Care Stă Pe Un Munte Înalt, adică – şi mă întrebam cum suna numele acesta, în limba veche, făceam un efort să-mi amintesc, era important pentru mine. (…) până la urmă am realizat că numele era în mine – ELI ELION” – cf. Moartea ca un fel de naştere, p. 14), lasă un text/”epistolă”, unui novice (după modelul borgesian…sperând măcar într-UN ucenic destoinic semantic!) – şi, apoi, dispare în necunoscut (sau, poate, se “transplantează” în… “CELĂLALT”/Cititorul Epistolei Sacre/Mesajului Mântuitor?): “De fapt, autorul lor (n.n.: al semnelor de pe “o coală pătată cu sânge, un sânge care nu s-a evaporate…”) dispăruse în toamna aceea, sau a fugit undeva, în munţi, la o mânăstire (n.n.: manolic-cosmică!), sau într-un sat cu garduri de lemn, ţărăneşti (n.n.: Paradisul) (…) Dacă textul a ajuns la mine, înseamnă că mai trăiesc, sau, cine ştie…Eu trăiesc, Ilie Roman cel real şi cel din vis fac, într-un fel, legătura…Îmi este frică, uneori…” (cf. Epistola, p. 101).
Şi, prin infiltrarea „Celuilalt” (cel din Scrisul/Hieroglifa Omului şi Lumii-Epistolă!), novicele, căutând oameni, într-o veritabilă „questă” a Sfântului GRAAL -  află cine este, prin ceilalţi  – află, întru frica Sinelui, cine este SINEA! - deci, cine SUNTEM: „Am încercat să-i vizitez pe cei pe care i-a descris în text, să înţeleg simbolurile din numele lor, dar mi-a fost greu să fac o astfel de vizită. Treptat, am înţeles că fiecare reprezenta o literă dintr-o limbă veche şi că era în joc un cuvânt, un mesaj, poate, pentru că literele apropiate, după cum oamenii se apropie de viaţă, pot forma un cuvânt, exact ca în prietenia dintre ei, legătura lor era secretul” – cf. Epistola, p. 102.
Fraza Divină a Lumii, revelată prin IUBIREA-TEXT, produce metanoia (schimbare şi/sau transformare /restructurare de personalitate)! Re-centrarea/Re-orientarea Fiinţei, spre Eul Divin. Prin „kenoză”! (Gr. Kenosis: deşertare, smerire, umilire.  Starea de "deşertare" sau de "golire", pe care Fiul lui Dumnezeu o asumă în Întruparea Sa, ca act de ascultare, faţă de Dumnezeu-Tatăl). Sau, una prin cealaltă…! “Mi-am propus să-mi schimb viaţa, în urma acestui text, să mă retrag undeva la ţară, într-o căsuţă modestă, cu o grădină plină de pomi, cu fântână în curte (…). Şi nu era greu, pe apartamentul din centru voi încasa o sumă bună, o casă la ţară era mult mai ieftină, cu mult mai ieftină…Dar care este preţul cu adevărat?” – cf. Epistola, p. 103.
“Preţul” Paradisului este însăşi Metanoia/Kenoza. “Aparatamentul” Cărnii – să ne lepădăm de el…pentru că nesfârşirea o întrezărim prin “culoarul” dintre lumi (Fântâna/Styx, plătită cu “parola” AUM/OM!!!) – până la Grădina Merelor de Aur/Hesperidelor/Akes Samenos.
…De ce a orbit…ORBUL? Din pricina Cuvântului Radioactiv (şi dez-dumnezeit, ieşit din Logos-ul/Rânduiala Sacră, întru “praful” eminescian: “Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi!”) - al Arhivei/Bibliotecii Babilonice-Cosmos Borgesian…: “Praful era mult şi arhiva neîngrijită (…) se pare că de la praf i s-a tras, era praf de minereuri şi asta vine din toată lumea…” – cf. Visul/Pietre preţioase, p. 64.
Dar ORBIREA (…ca revelare a V.I.T.R.I.O.L.-ului – Otrava METANOIEI, întru Revelarea PIETREI FILOSOFALE!)  înseamnă, de fapt, INIŢIEREA întru REVELAŢIA LUMII “DE DINCOLO”…!
...Şi cum se numeau oamenii/semenii, Slove ale Frazei Divine a Lumii – dacă ştii să iubeşti, la modul mistico-hristic?
...GHIMEL (p. 17): TERNARUL-MAMA GENERATOARE-GENERAREA – Împărăteasa/APA: „Era mândru de lucrurile rare şi valoroase din casa sa (...) erau acolo adunate tablouri, vase vechi, ceasuri, medalioane, BUMERANGUL (...). Mi-a arătat un ceas vechi (...) dintr-un sat uitat de lume, dar nu şi de Dumnezeu”  şi „subiectul lui era Femeia” – adică, APA! – cf. p. 17)!!! Primul Număr Sacru, Triunghiul lui Jehovah. Mercurul Înţelepţilor: „Vezi, când Dumnezeu are musafiri, le pune muzica aceasta, ca să-i îmblânzească pe oameni, care au nevoie să fie schimbaţi şi muzica poate face minuni...”
...Şi cu Cine nunteşte „GHIMEL” (APA)? Cu Cine – decât cu DALETH/FOCUL? Cuaternarul-Cvadratura. Numele Cercului Perfect. Crucea filosofică. Focul Elementar al Înţelepţilor: „Dalet (...) călător prin lume după jumătatea care dă sens, care rotunjeşte viaţa” (cf. Dalet, p. 22) – o „rotunjeşte” până la OUROBOROS COSMIC...Şarpele Care-şi Înghite Coada, echivalent, în Cosmos, cu Fulgerul Care Uneşte Contrariile, aduce Revelaţia: „...adolescent la aproape cincizeci de ani...(...) Uneori am senzaţia că el mai trece pe străzile oraşului, strâns lângă femeia iubită, două umbre ireale (...) şi nimeni nu pricepe de ce toate acestea trec ca un fulger scurt între O ZI şi ALTĂ ZI, o lumină ce nu există decât în ochii PRINŢULUI”! (cf. Dalet, p. 26).
...Şi unde se întâlnesc „Ghimel” şi „Daleth”? Altfel decât întru Echilibru, întru Desăvârşirea ARMONIEI/DEZ-ÎMPREJMUIRE ( ...pentru a re-ctitori DIZARMONIA/RE-ÎMPREJMUIREA ... –  totul, adică ceea ce ne-a revelat Coloana Infinitului Brâncuşiană... -  până la DE-PERSONALIZARE!) - NU SE POATE!
Deci, CHET! Echilibrul Universal/JUSTIŢIA. Tetragrama cu reflactarea sa. Dublul Stauros (n.n.: STAVROS=CRUCEA!). Cuaternarul multiplicat de binar: „...avea un vers ca un cântec şi un cântec ca un poem (...) părtea că le are pe toate (...) dincolo de aparenţe era drama. (...) Era  hăituit, nu o spunea, dar o arăta (...). Iar noi înconjuraţi de gard stăm într-o lume care nu ne mai aparţine de mult. Gardul ne înconjoară, deşi credem că versul ne-a eliberat...”(cf. Het, p. 35).
...Până unde, TOTUL? Pe Axa Lumii/FIRUL DE BUSUIOC, ni se revelează, dincolo de Orb şi Ne-Orb – dincolo de persoana civilă Ilie Roman, sunt Martorii DOI, care-l atenţionează pe Om că nu-i locul lui „aici”, ci în „Biserică”/”ACOLO”/”VISUL SACRU” („De ce stai aici? Stai degeaba, nici nu intri, nici nu părăseşti locul, mai bine ai fi intrat în Biserică” – cf. Visul/Martorii, p. 53)... Taumaturgii/STRĂINII Divini, care „croiesc” existenţial Coloana/Spirala Infinită, nu sunt, de fapt, ci...EXISTĂ ESENŢIAL/TRANSSUBSTANŢIAL: „Dar cei doi au fost uitaţi, parcă, nu mai contau, străinii păreau a nu fi din cercul oamenilor, ci erau parcă în plus. Ilie a observat asta într-un fel ciudat, umbrele care stăteau prinse în plasa unei iluzii, aşa erau străinii” – cf. Visul, p. 55). 
 Este/EXISTĂ, deci, Depersonalizatul Final şi Demiurg... - ...ELI ELION!
...Orbul devine, acum, Cel din IZVORUL /REVELAŢIA LUMII/FEREASTRA CERULUI TERESTRU, Cel care VEDE CU INIMA: „FEREASTRA (...) pentru că de aici s-a relevat Planul Lui Dumnezeu pentru om, prin Adam şi Eva, pentru cunoaşterea şi stăpânirea Pământului” – cf. Visul, p. 60.
Orbul/POETUL trebuie să se integreze Frazei Cosmice/MESAJULUI DIVIN despre ÎNVIERE! 1-Poetul „îşi forţează limitele” (cf. Lamed, p. 83); TREBUIE să ajungă în EST, pentru a îmblânzi Îngerul-Arhanghelul-Paznic al Edenului: „Ştii că în Biblie se lasă un mesaj, nu spre EST, acolo a fost pus îngerul cu o spadă de foc, să apere Edenul” – cf. idem, p. 88;
2-„DUREREA POETULUI pentru cetate, ca oraş în dificultate, dar nu numai pentru cetatea în  care trăieşte este vizibilă, poetul nu acuză, el cântă şi cântarea sa urcă oraşul MAI SUS CU UN SECOL. Ştiu că se simte solidar cu toţi artiştii care suferă, iar cu poeţii cu mult mai mult, este în acelaşi copac cu scribi. De fapt şi mărturiseşte că moartea poetului este numai în limba română, CA UN LOC ÎN CARE SE POATE ÎNVIA” – cf. idem, p. 87 (Limba Originară, ca Limbă a Resurecţiei Cosmice, a Reluării Ciclului Fiinţial-Cosmic!);
3-Poetul este, mai evident decât oricine, în Creaţie – Frate întru HRISTOS, Autosacrificat pentru REGENERAREA ARMONICĂ a Lumii: „Sensul acesta va trebui modificat, pentru că, de fapt, port şi rănile tale şi ale altora, de reţinut că e nevoie aici de pus cuvântul” – cf. idem, p. 89;
4-deci, „POEZIA (n.n.: FAPTA/Înfăptuirea Călăuzei Lumii, Poetul! – NEGREŞIT/NEGREŞITOR, întru Anamneza Misiunii-FRAZEI sale COSMICE...!) este ŞANSA ÎNVIERII, prin cuvântul (n.n.: Dumnezeul Ioanic!) pus la dispoziţie de divinitate, o şansă pe care nu o ratează, ci o caută, cu responsabilitatea celui care ştie şi care, parcă, a mai trăit, cândva, toate acestea” – cf. idem, p. 91.
...Dar nu fără (NIMIC din RITUALUL/SCRIS al LUMII-COSMOS, fără...: „Scrisul e un fel de ritual, care, de multe ori, înseamnă mai mult, e mod de a intra în Templu, toţi avem nevoie de luminpă, uneori nu o mai vedem, asta e vina noastră, este acolo...” – cf. ibidem) de Suferinţa Izbăvitoare/LACRIMA: „Ioan (n.n.: Preotul în Vârstă) i-a adus aminte că are un loc în Biserică, unul special pentru el...O lacrimă i-a apărut în ochi...parcă plutea...” (cf. Visul/Lacrima, p. 75) – ...ca în Crăiasa Zăpezii, când Lacrima i-a redat lui Kay iubirea pentru Gerda...! – ajungând la TOIAGUL/Axa Lumii, la COPACUL PARADISIAC...mereu, însă, cu „toporul”  lângă RĂDĂCINĂ, „toporul-FULGER al lui THOR” fiind, de fapt, NOUA RĂDĂCINĂ...adică, Satana-Spirală va însoţi toate „demiurgiile” Sinelui, devenit SINE...!  - şi, prin LAMED/Spânzuratul (Desăvârşirea. Sacrificiul. Trecerea. Crucificarea. Spiritul care se separă se materie) – se ajunge la TAU (numărul 21/22, ultima literă a Lumii: Cheia Tarotului Lumii, de TREI ori ŞAPTE. ABSOLUTUL. Rezumatul întregii ŞTIINŢE UNIVERSALE...).
...Nu. Nu e bine ce-am făcut....O carte iniţiatică este DESCOPERITĂ/REVELATĂ, iar nu...povestită/explicată! Dar...ce-am făcut e, de-acum, bine (sau foarte prost!) făcut!
...Această greşeală a mea, însă, sper să nu-i împiedice pe cititorii cărţii să-şi reveleze, mult mai departe decât a reuşit entuziasmul meu...”MESAJUL DIVIN”, simbolurile/litere/semne, către  ELI ELION.
...Fără să ne dăm seama, am uitat de Călăuză...adică, de Autorul Constantin STANCU! Da, aceasta este „Condiţia BUNEI/AUTENTICEI CĂLĂUZE”: să fie uitată, atunci când a condus bine, exact, „corect”... -  ...către Grădină, prin Labirintul-Fântână, vărsând LACRIMA SOTERIOLOGICĂ, pe Drumul Toiagului, până la Rădăcina Copacului-cu-Topor-la-Rădăcină...!
...Ouroboros-ul-Romanul Iniţiatic (şi Eternă Spirală!), care tentează Labirintul Perfecţiunii...! Prin LACRIMA OGLINDIRII  EULUI  DIVIN... - adică, a...”Celuilalt”...! – pe care eu eram gata să-l alung (şi) din Oglinda Mântuirii mele...atât de prostesc ignorant şi suficient ajunge să devină omul, în lumea asta jalnic-„cezarică”!!!
 


      PREOTUL RADU BOTIŞ, POEMELE SALE ÎNGEREŞTI ŞI
                           ÎNDUHOVNICITELE LUI REVISTE


...Dumnezeu îşi alege, cu grijă, pe Marii Săi Misionari. Dumnezeu nu risipeşte, întru zădărnicie, Harul Său Sfânt. Sunt, în lumea asta, oameni care gâfâie, fără să fi făcut nimic. Sunt, dimpotrivă, în lumea asta, oameni cărora le sporesc puterile şi sunt din ce în ce mai senini şi mai fără stare, întru lucrare, cu cât ştiu că-L slujesc, mai abitir şi mai din greu, pe Stăpânul Ceresc!
...Unul dintre aceşti oameni ai harului şi al lucrării misionare întru Ortodoxie, deci pentru Dumnezeul Luminii Tradiţiei -  fără stavilă de oboseală, vreodată! - este preotul iconom stavrofor, maramureşeanul RADU BOTIŞ - licenţiat al Universităţii Babeş Bolyai (din Cluj-Napoca), Facultatea de Teologie Ortodoxă,cu masterat în ştiinţe istorico-practice, la aceeaşi facultate (2006). Este un adevărat izvor de Lumină: Poet de mare rafinament şi cu smerenie angelică, eseist de talent, gânditor, ctitor de reviste, colaborator la tot ce înseamnă Frumos şi Luptă Dumnezeiască, pentru mai Bine, mai Frumos şi mai Drept…
Singur spune despre sine, cu modestie, dar şi cu conştiinţa truditorului fără osteneală, în Via Domnului Dumnezeului nostrum, Mântuitorul HRISTOS: “Fiecare am primit din partea lui Dumnezeu un talant sau mai mulţi. Nu trebuie nimic ţinut la păstrare pentru că vine momentul când vom fi întrebaţi de rostul nostru pe acest pământ. Bucuria va fi mare pentru cei chemaţi întru Bucuria Eternităţii” – şi Adevăr grăieşte, întrutotul!
Iată ce scria despre Poezia religioasă a Părintelui RADU BOTIŞ, binecuvântând-o, cu nesfârşită admiraţie, Î.P.S.S. IRINEU POP BISTRIŢEANUL, episcop-vicar al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului: “Poeme de adâncă sensibilitate şi spiritualitte etnică în care vibrează marile şi sfintele învăţături ale Bisericii noastre apostolice (…)Aceste poezii ne antrenează, subtil, într-un exerciţiu de meditaţie, purificându-ne simţurile printr-o adevărată chenoză literară, odată cu poetul. Cucernicul părinte Radu Botiş ne oferă, prin versurile sale, STROPI DE ROUĂ DIVINĂ, care regenerează şi edifică întru mântuire” – cf. www.universulcartilor.wordpress.com
Cât bun-gust şi câtă dreptate avea Î.P.S.S. IRINEU BISTRIŢEANUL! Căci, iată ce Rugăciune spre liniştirea nebuniilor şi rătăcirilor lumii şi spre răsărirea dragostei uitate, întru fericirea veşnică a Luminii Crucificat-Mântuitorului, cu lacrimă de mărgăritar închină Preasmeritul Părinte RADU BOTIŞ:
“Doamne în a dragostei rânduială /Sub pavăza crucii agale suind, /Lacrimii noastre caută vremi de beteală /Prin astă lume, străluminând. //Doamne, chipul din sfânta icoană /Iradiază, caută vremi de-mpăcare,/Preacum chemarea cea mai de seamă/Inimii noastre dragi, fiecare. /Doamne, la umbra plăcută a liniştii Tale/Ca o închinare căutând împlinirea,/Iartă-ne încă nefireasca umblare,/Pacea din Tine, în noi, fericirea”.  
***

…Acum mai bine de zece ani, pe când încă trăia întrupat, aici, pe pământ, iar nu dus la îngeri, spiritual encicopedist numit ARTUR SILVESTRI – am auzit, prima oară, şi am văzut, cu ochii mei, câtă cerească slujbă poate împlini un preot ortodox, atunci când este stăpânit de Duhul Cel Sfânt.
Am văzut cum poate un om drept la Duh, chiar cu unealta cea prost folosită de majoritatea oamenilor Pământului, INTERNETUL – să formeze şi să salveze suflete:
1--suflete mai fragede, abia venite dinspre Creator, prin poveştile de suflet (ale dnei CEZARINA DAMESCU, ale dlui JIANU LIVIU-FLORIAN etc.) ori poemele serafice (luminoase şi pline de nesfârşită curăţie, ale maestrelor scrisului: dna CEZARINA ADAMESCU, dna IOANA STUPARU, dna CAMELIA CIOBOTARU, dl ADRIAN MUNTEANU etc.!), apărute (dimpreună cu materiale de mare gravitate pentru existenţa României, întru graniţele ei de Duh Ortodox: Octavian Lupu:PARIS – FARMECUL GRĂDINII TUILERIES ŞI RAFINAMENTUL PALATULUI LUVRU; sau: Cristian LAURENŢIU:Rusaliile sau Pogorârea Duhului Sfânt, ziua în care a luat fiinţă prima comunitate creştină, sau: SIMPOZION INTER-RELIGIOS LA PATRIARHIA ROMÂNĂ  “DIASPORA, O REALITATE A SOCIETĂŢII ACTUALE” etc.) în revista online, fondată de RADU BOTIŞ, “Slova Creştină” –
www.slova-creştină.ro – cu suplimentul “Slova copiilor” (cf. www.copii-crestini.ro, dar şi
2-suflete mature, intrate, demult, în hărţuiala lumii străbătute de fiorii întunecaţi, stârniţi de Marele Iluzionist.  Pentru aceşti din urmă oameni, dacă Îl păstraseră, încă, pe Dumnezeul Luminii Adevărului în ei, Părintele RADU BOTIŞ se aliase, întru luminoasă luptă, cu revistele ARP, ale atât de mult-regretatului ARTUR SILVESTRI – şi dădeau, amândoi, prin articole adânc documentate şi tăios-ferm formulate – străfulgerări cumplite, cu paloşele arhaghelice ale patriotismului, ale desăvârşitei Iubiri de Neam, ale Duhului Dreptăţii şi ale Autenticei Frumuseţi… - …iar oamenii întristaţi, ori, deja, descurajaţi -  se scuturau, ca de un vis rău, şi re-deveneau Războinici ai Lui HRISTOS, alăturându-se, umăr lângă umăr, celor doi Arhangheli pogorâţi pe Pământ!…
Pe lângă faptul că este editor fondator al revistei „Slova Creştină” (revistă de creaţie, atitudine şi cultură) – de la un timp am văzut că materiale de-ale mele şi de-ale amicilor mei cu drag de Dumnezeu şi de ţară, interviuri şi lucrări de amploare ştiinţifică (ex. : traduceri de BAKI YMERI VOKA, sau: Interviu cu scriitoarea şi jurnalista MARIA DIANA POPESCU: “Se impune o dictatură a virtuţii!”, sau: Adrian Botez: NORMALITATEA REACŢIONARĂ: SINERGIA SCRIS-FĂPTUIRE-FIINŢARE COSMICĂ,  LA GRIGORE URECHE, MIRON COSTIN, ION NECULCE-pentru o noua hermeneutică, aplicată asupra textelor cronicarilor moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce etc.),  cu mare dragoste duhovnicească dăruite Părintelui RADU BOTIŞ, se duceau către o nouă ctitorie internetistică de-a sa:
www.glascomun.info
 

Deci, Sfânta Scriptură şi bunele lucrări ale omului-cu-misiune îşi află sălaş de folos şi în lumea virtualităţii, dacă gândul de pornire al lucrărilor este curat şi drept!
Sfânta Scriptură capătă, deci, tălmăciri foarte practice şi spre priinţă Duhului ORTODOX, prin lucrări de mare amploare ştiinţifică şi de credincioşie – cum însuşi glăsuieşte Părintele RADU BOTIŞ, într-un impresionant poem de-al său (cf. Lumina Cărţii Sfinte):
“Săraci, o prea săraci am fi/De n-am avea o călăuză a noastră,/E prea puţin o pasăre măiastră-/Căci, cu nimic nu poţi asemui/Acestă Carte reînviind istorii,/Balsam vindecător şi fără de pereche,/Mai nouă parcă, dar atât de veche/Scriptura Sfântă, a urcuşului spre glorii”…
…Părintele simţise, deci, că lumea care foloseşte Internetul pentru sporirea de Duh era pârjolită de nevoia unei mai cuprinzătoare reviste online.  În plus, Părintele lucre spre prevenirea răului, care, cu viclenie demoniac, se infiltrează, când şi cum nici nu gândeşti, în suflete. Părintele nu voia ca lumea cea căutătoare (uneori de deşertăciune!) să se smintească – şi, ca urmare, lumea trebuia atrasă, prin lucrarea foarte gingaşă a Internetului, spre cele duhovniceşti, ale Binelui, Dreptului şi Frumosului Dumnezeiesc (să nu apuce Satana să le răpească sufletele şi atenţia voluptuous-moleşită, spre pustiu!). Şi, astfel, preotul RADU BOTIŞ a devenit editor fondator al revistei: „Glas Comun” (revistă cultural-creştină).
…Dar a venit vremea să-l cunoaştem mai bine, pe acest Artist al Lui HRISTOS, pe acest Luminător de oameni, pe acest smerit, dar ferm şi neobosit binefăcător, prin daruri şi haruri rarissime, răspândite asupra a mii şi zeci de mii de oameni! - …pe care oameni, chiar dacă (în marea lor majoritate!) nu-i vede, totuşi, fără nici cea mai mică şovăială, le pipăie sufletele şi le smulge din focul patimilor nesănătoase, spre Sănătatea Credinţei în Izvorul Luminii Lumii- HRISTOS :
-Membru al Asociaţiei Scriitorilor-filiala Baia Mare, Maramureş; UCMR-ADA Bucureşti.
ACTUALMENTE:  Preot iconom stavrofor.
Locul II  în anul 2000 la Concursul Literar de Inspiraţie Spiritual-Creştină „Izvorul Tămăduirii” - Bucureşti, premiul editurii Ariadna (sect. volum de debut pentru poezie religioasă) în cadrul Festivalului „Pro Unione”, ed. a II-a Baia Mare, 2001, menţiune CONCURSUL INTERNAŢIONAL DE POEZIE AL ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI ,,Starpress" 2008.
 ACTIVITATE LITERARĂ:  Cărţi publicate:
 
"Aspecte pedagogice şi catehetice în lucrarea de mântuire a Domnului Iisus Hristos, Editura Transilvania;
.”Viata vie a unui mănunchi de creştini români” (Editura Enesis, date monografice); ”Ca tămâia înaintea Ta” (poezii creştine);”Sfaturi pentru mântuire” (Editura Ariadna); ”Elemente  de Istorie Locală; "Activitatea preotului Vasile Lucaciu în America” (Editura Enesis 98, TIP); ”Glas Comun, un an de la apariţie”.
 
APARIŢII  ÎN VOLUME COLECTIVE:
"Memoria documentelor" , Prof.dr.Dobrescu T.Constantin(Fundația pentru Istoria Prahovei),Editura Elapis,Ploieşti,2011;
."Ulmeni Maramureş.Studiu monografic,Editura Olimpias,Galati,2011;
.” Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume STARPRESS,Editura Fortuna, 2011;
.  ”Antologiile revistei Singur(proză),Editurile Singur/Grinta,Târgovişte/Cluj- Napoca,2010;
. ”O Antologie a poeziei maramureşene,alcătuită de Nicolae Păuna Scheianu,Editura Ethnologica,Baia Mare,2010;
.’’ Preoţi sfinţi,lăcaşuri sfinte, Editura Semănătorul,2010;
.’’ Antologie de poezie, 55 de poeţi contemporani(pagini alese)’’, coordonată de Valentina Becart, editura ArhipArt, Sibiu, România, 2010;
.” Îndreptar de terapie divină” - breviar sufletesc – Editura Sinteze, Galaţi, Crăciun, 2009;
.”Artur Silvestri - Documentar memorialistic”,(Editura Semănătorul, 2009);
." Literatură virtuală şi Curentul Generaţiei Google",alcătuită de Ionuţ Caragea,(Editură Fides,Iaşi, 2009);
.”Armonii celeste”,Antologie,Cenaclul Arionda,(Galaţi, Editura Olimpias, 2009);
.”Dor de Dor”, Antologie lirică, epică, plastică, (Călăraşi, Editura S.C. Tipografia S.A. Slobozia-Ialomiţa, 2008);
.”Mărturisirea de credinţă literară”, - vol. II, (Bucureşti, Editura Carpathia Press, 2008).
 
***
...Să trăiţi, întru mulţi ani, sănătoşi, senini şi desăvârşit împliniţi! – vrednice Părinte RADU BOTIŞ!
Fie ca „Slova creştină” a Prea Sfinţiei sale, preotul RADU BOTIŞ, să se scrie, ca SLOVĂ DE FOC, în inimile tuturor celor care năzuiesc, pe Calea Cea Dreaptă a Mântuirii! – iar „Slova copiilor” să modeleze duhurile cele încă fragede, pentru a-L vedea, încă din răsăritul vieţii, pe El, Lumina Lumii – şi a nu se lăsa răpiţi, de îmbierile celui viclean, spre zările beznei şi rătăcirii sufletului şi Duhului!
Iar „Glasul comun” a Prea Sfinţiei sale, preotul RADU BOTIŞ  să însemneze şi să devină Glasul acelei Doine a lui Goga (numită, cu înţelept gând: „NOI”! – adică, FAMILIANEAMULUI ROMÂNESC-CETATE DE NESPART ŞI DE NEBĂTUT, Familie a unui Neam care, deocamdată, îşi prelungeşte, nefiresc şi nesănătos, o expectativă periculosă, depărtată, temporar, de VATRA CREDINŢEI NEABĂTUTE ÎN ÎNVIEREA NEAMULUI!!!), cel cu Sufletul Aprins – întru solidarizarea hristică, pentru nădăjduirea Mântuirii celei din veac, a Neamului Românesc cel DREPTCREDINCIOS/ORTODOX. Pentru că, da, cum dumnezeieşte spunea tribunul Octavian GOGA – numai AICI, în Grădina Maicii Domnului, este Raiul Cel Adevărat (dar pe care tocmai noi, CEI ALEŞI DE EL, CA GRĂDINARI ŞI PAZNICI, nu-l ştim, l-am uitat, nu-i auzim glăsuirea sfântă! – ...şi de aceea, trăim vremi în care, deocamdată, ne încearcă şi TREBUIE SĂ NE ÎNCERCE! - mai mult lacrima căinţei, a conştientizării neîmplinirii Misiunii noastre Sfinte, decât Lumina Biruinţei Desăvârşite!): “La noi sunt codri verzi de brad/Şi câmpuri de mătasă;/La noi atâţia fluturi sunt, /Şi-atâta jale-n casă./Privighetori din alte ţări/Vin doina sa ne-asculte;/La noi sunt cântece şi flori/Şi lacrimi multe, multe...”
 
...Şi merită, acest om de o nobleţe rară a Duhului (şi blând vestitor al vremilor CĂINŢEI, faţă de Mântuitorul nostru, IISUS HRISTOS!), cu toţii să rostim, din străfundul inimii, pentru sine precum pentru noi! - ...căci Părintele RADU BOTIŞ pentru Neamul Românilor celor TOŢI, de PRETUTINDENI, muceniceşte şi cântă, cu îngerii dimpreună, şi-şi trudeşte Duhul şi glasul şi mânurile, cu râvnă sfântă (...râvnindu-i, pe TOŢI ROMÂNII, în turma sa, strânşi iarăşi, din amara risipire a vremilor celor cainice, ale jălniciei prezentului - la sânul cel de MAICĂ şi SFÂNTĂ GRĂDINĂRIŢĂ a Raiului Domnului-HRISTOS, MÂNTUITORUL ŞI LUMINĂTORUL LUMII -  la sânul de SFÂNTĂ ROMÂNIE!):
„Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-l ajute, în continuare, prin Mare Mila Sa, pe acest deosebit de harnic muncitor în Via Domnului, Luminat Misionar, spre Mântuirea Neamului Românesc, să-şi desăvârşească truda sa, EGAL pământească şi cerească: Părintele RADU BOTIŞ!”
 



          15 ANI DE LA ÎNCEPUTUL UNEI MARI MĂRTURII ORTODOXE...!

...În martie 2012, se împlinesc 15 ani de la începutul unei Mari Mărturii a ORTODOXIEI ROMÂNEŞTI: miraculoasa apariţie a revistei „Credinţa Ortodoxă” (cu binecuvântare de la Episcopia Alexandriei şi Teleormanului), condusă de martiricul cărturar Ioan ENACHE, a însemnat şi, probabil, va însemna, în Istoria Neamului Românilor - apariţia, pe Cerul Dumnezeului Celui Viu, a uneia dintre cele mai jertfelnice şi mai curajoase RĂSTIGNIRI ÎNTRU SLOVĂ/publicaţii, ale DUHULUI ORTODOX ROMÂNESC!
...Eu primesc şi citesc zeci de publicaţii ale BOR. Fiecare dintre ele are câte ceva bun şi luminător, între paginile ei – dar în faţa niciuneia nu mă plec, cu mai adâncă şi cutremurată smerenie, precum o fac când citesc versetele de foc şi sânge hristic, ale „Credinţei Ortodoxe”! De ce încerc acest sentiment unic? Pentru că revista „Credinţa Ortodoxă” respectă, SINGURA, ŞI FĂRĂ DE CLINTIRE, porunca Mântuitorului HRISTOS: „NU VĂ TEMEŢI!”
...Numai între paginile „Credinţei Ortodoxe”, sufletul şi cugetul meu se hodinesc întru lumină şi liniştire curată, pentru că ştiu că, atunci când voi citi cuvintele unui preasfinţit călugăr, ieromonah, ori ale unui laic, asupra căruia Duhul Sfânt a pogorât Revelaţia Adevărului – nu mă voi sminti, cu Duhul, întru nimic! – ci mă voi lumina DEPLIN, întru pregustarea Celor Patru Răsărituri ale Raiului Hristic!
...Un alt miracol al Voinţei Lui Dumnezeu: pe când mii de reviste au nevoie (adunat!) de sute de mii de pagini, nu pentru a limpezi Cerul, ci pentru a chema furtuni şi bezne şi tot mai încruntate neînţelegeri... – ei bine, revista de 20/15 cm, „Credinţa Ortodoxă”, are nevoie doar de 16 pagini (format mic, spre minuscul!) pentru a lămuri şi a ne spăla sufletele de orice întuneric al ne-înţelegerii! Precum o apă de lumină trece peste sufletul cititorului, care, când o găteşte de citit, O ARE, DEJA, SCRISĂ, CU LITERE DE FOC, ÎN INIMĂ!!!
Şi, parcă, simte că, după ce s-a ospătat din aceste bucate ale Duhului Celui mai Ales, nu mai are trebuinţă de altă luminare...căci tot ce ar citi şi auzi mai mult decât versetele revistei dlui Ioan ENACHE – spre tulburare şi nepriinţă i-ar fi!
...Multă, multă sănătate ctitorului şi directorului ei mucenicesc, Ioan ENACHE! La fel, şi tuturor celor care se strâng în jurul lui, spre a fi deja, ori a deveni curând – ADEVĂRATE CĂLĂUZE, PENTRU DUHUL ROMÂNESC AL VEACULUI CELUI MAI CUMPLIT ŞI CONTRADICTORIU – VEACUL XXI!
LA MULŢI ANI ŞI RODNICI, ÎNTRU TOATE CELE ALE DUHULUI!  - şi să vă ajute Bunul Dumnezeu, întru tot binele pe care-l aduceţi nouă, spre luminată învăţătură! Cu adevărat se revarsă Hristos Cel Înviat, din toate slovele-văpăi ale revistei – şi, dacă cineva se întreabă, cumva, care ar fi „piatra de încercare”, pentru Duhul său, spre a şi-l dovedi trudind întru Hristos, spre Calea Răsăritului/Învierii – apoi, nu există mai bună măsură pentru orice Duh şovăielnic în credinţă, decât citirea celor scrise, cu toată sinceritatea şi dăruirea, întru Dulcea Durere a Biruinţei asupra Păcatului – cele care ard în cuprinsul de rai pregustat al revistei lui Ioan ENACHE!
...Cu această cărticică-de-reviste la piept, ctitorul cel sângerat de toţi ghimpii lumii se va arăta la Poarta Raiului, şi recunoscut va fi (dimpreună cu, sfinţiţi, mulţi dintre colaboratorii săi, preacucernici părinţi-călugări!), ca fiind din ceata binevoitorilor întru Lumină Sfântă şi Lină Hodină, după atâta ARDERE CURATĂ DE DUH!
                                                                                      prof. dr. Adrian Botez
 
 
 Gheorghe DRĂGAN
                          

                             CÂMPUL MENTAL ŞI STAREA DE SĂNĂTATE


Cancerul este mereu lânga noi

Am ajuns împreună cu soția la Sydney, Australia, în iulie 2005 pentru a da o mână de ajutor familiei fiicei noastre în creșterea copiilor și treburile casei. A trebuit să renunțăm la activitatea profesională fiind în putere, însă am făcut-o fără ezitare și regrete mai ales că fata era deja însărcinată. Mai mult, odată ajuns am încercat să continui activitatea pe cât era posibil având în vedere că soția era în prim-planul problemelor casei. Am contactat o serie de instituții și firme, însă elanul mi-a fost repede tăiat de un mod primitiv de a privi lucrurile, așa că încet-încet m-am retras în perimetrul casei, a unor magazine din jur și a internetului. La început nu înțelegeam mai nimic din ce se vorbea în jur pentru că limba nu semăna deloc cu engleza pe care o știam. Nu era mare pagubă însă cu timpul m-am obișnuit cu limba folosită mai ales pe canalele naționale tv și am fost foarte surprins chiar de la început de anunțurile frecvente privind cazurile de cancer. Am considerat că mă aflu pe un teren minat unde oricând pot cade victimă, așa că am trecut imediat pe internet să caut incidența cazurilor de cancer în Australia. Am avut o surpriză care cu timpul avea să ia proporții, în primul rând datorită faptului că Australia avea statistica privind populația și starea de sănătate (în special incidența cancerului) foarte bine pusă la punct pe perioade mari de timp și ușor accesibilă ceea ce aveam să constat că lipsește majorității țărilor dezvoltate. Cu foarte mare greutate am reușit să obțin date similare, însă pe perioade mai mici, din alte țări deși există legislație a Organizației Mondiale a Sănătății ce obligă toate statele de a publica  datele de incidență a cancerelor. Fiind un împătimit al prelucrării datelor experimentale, am preluat aceste date și am descoperit lucruri foarte interesante pe care le-am publicat pe măsură ce s-au închegat în concluzii clare. Pentru cei care au curiozitatea și răbdarea de a citi în amănunțime aceste rezultate îi invit să viziteze site-ul menționat. Am avut ocazia de a prezenta aceste rezultate și la câteva conferințe și un interviu însă nu am siguranța că ideile au fost destul de penetrante pe motiv că oamenii care se cred sănătoși nu se gândesc la risc, iar cei deja bolnavi au mentalul prea blocat pentru a realiza în liniște și tihnă de unde li se trage. Pe de altă parte marea majoritate a oamenilor care devin pacienți au încredere (de voie și/sau de nevoie) în medicamente și doctori.  Odată cu aceste rezultate am sistematizat și un număr mare de cazuri de cancer pe care le-am trăit în jurul meu. De exemplu lângă casa din București în care am trăit  33 de ani (1963-1995) este o casă în care 3 generații la rând au murit toți de cancer sub ochii mei. Casa este nelocuită de la ultimul deces (1994) desi este într-un cartier (Domenii) central cu un rating ridicat pe piața imobiliară.
Concluzia cea mai importantă a acestor studii este că cancerul este o boală socială modulată de sex și vârstă fiind rezultatul relațiilor inter-umane.Altfel spus, cancerele care se dezvoltă pe diverse organe se declanșează perfect specific pe sex și vârstă.  De exemplu:
la copii până la 20 de ani (cu maxim la 8.9 ± 0.8 ani și preponderent pe  populație masculină, PM) sunt cancere de creier și sânge (inclusiv organele hematopoetice);
la 22.7 ± 1.6 ani se declanșează cancerul de sân la populația feminină (PF);
la 39.1 ± 1.3 ani se produce un maxim al incidenței de cancer de sân la PF;
la 57.5 ± 3 ani se declanșează cancerul de prostată la PM;
la 77.7 ± 4 ani se produce un maxim al incidenței cancerului de prostată;
raportul incidenței globale de cancer MP/FP este 1.53 ± 0.35 (pentru toate formele de cancer și toate regiunile studiate), însă raportul incidenței de cancer de prostată/cancer de sân este de asemenea supraunitar, însă sensibil diferit la fiecare regiune ceea ce înseamnă că interacțiunile între sexe sunt puternic dependente de stilul de viață adică de mentalitatea față de sex.De observat că raportul global menționat mai sus amintește de raportul de aur (1.618...).
Aceste date au fost obținute pe date statistice privind incidența anuală a tuturor formelor de cancer pe perioade de 4-24 ani din Australia, Anglia, Scoția, Japonia, Mumbai, USA (toate rasele), Canada și Germania. Se observă că incidența și evoluția cancerelor este practic aceeași indiferent de regiune și stil de viață.
Pe baza a numeroase cazuri pe care le-am urmărit direct încă cu mult înainte de instalarea și diagnosticarea  acestor boli am constatat o serie de caraceristici pe care este important a le menționa măcar foarte succint:copiii (în special băieții) sunt sensibili la problemele din familie. Neînțelegerile, tensiunile din familie favorizează declanșarea cancerelor de creier și sânge, scăderea imunității și apariția alergiilor, a diabetului, a hepatitelor, problemelor renale, etc.
Femeile intră în problemele vieții mult mai brutal decât bărbații.Se mărită de timpuriu preluând responsabilitatea familiei, a copiilor, a serviciului, fiind expuse la hărțuieli de tot felul. Sexul devine o obligație care duce la modificări hormonale și de comportament. Sânul devine o antenă a semnalelor de interacție socială care vor favoriza cancerul. Sânul feminin este atracția PM indiferent de vârstă.
Cancerul de prostată apare la indivizi care au avut o activitate sexuală neadecvată. Activitatea sexuală începe de fapt cu pregătirea mentală a actului sexual. Dacă această activitate nu este desfășurată și finalizată în mod armonios între parteneri loiali, actul sexual se transformă într-o luptă între doi rivali care se dușmănesc. Am constatat apariția cancerului de prostată la bărbați care deveniseră impotenți fizic însă mental erau obsedați de actul sexual. Adulterul afectează dramatic mentalul partenerului masculin ceea ce se reflectă în raportul MP/FP al incidențelor de cancer menționat mai sus.   
S-ar putea spune că interacția socială care cauzează cancerul se bazează pe sex. Wilhelm Reich, elev al lui Freud, explică această idee în una din cărțile sale („Cancer Biopathy”, 1948). Din cazurile pe care le-am analizat direct, marea majoritate a cancerelor apar în colectivitățile profesionale unde se dezvoltă competiții bazate pe invidie, minciună, viclenie, lașitate și lovituri sub centură. Toți am trăit și știm  acest mediu așa că putem realiza ușor diferența între cum gândim când ne ducem și când plecăm de la serviciu.
Un caz petrecut recent al unei românce venită în Australia cu soțul și băiatul este tipic pentru a ilustra acest mecanism.S-a angajat la o firmă importantă la care ajunsesem și eu pentru o posibilă colaborare. După o serie de discuții la care a participat și românca, mi-am dat seama de relațiile foarte tensionate existente în acel colectiv. Pe de altă parte am aflat de la ai mei că românca respectivă începuse să aibă mari probleme în familie, soțul găsindu-și altă parteneră iar băiatul adolescent pentru care de fapt ea făcuse sacrificiul emigrării, devenise independent și nu prea mai dădea pe acasă. Femeia devenise în poziție de șah-mat fapt pentru care i s-a declanșat un cancer de plămân și în trei luni a decedat.
Am studiat în paralel și diabetul care are la bază aceeași origine și mecanism de evoluție și am putut constata că de fapt starea de sănătate/boală este dictată de starea mentală atât individuală cât și colectivă. In esență, omul de când se naște duce o permanentă luptă între mentalul propriu și mentalul social și deși această luptă pare inegală, resursele umane par să fie inepuizabile în a-și construi sisteme de protecție astfel că în final se dovedește bine cunoscuta zicală că ceea ce nu te omoară te întărește. Totuși, omul are activ și sistemul de autodistrugere în permanentă concurență cu cel de autoapărare, iar învingătorul este dictat de liberul arbitru. În ultimii doi ani medici cu experiență recunoscută au remarcat caracterul epidemic al cancerului și diabetului, însă fără a explicita acest fapt prin date concrete.
HuPoTest = test mental
Încă din 1967, imediat după căsătorie am achiziționat un aparat de fotografiat pentru a imortaliza momentele frumoase de tinerețe. Am început să developez singur filmele și pe hârtie mai întâi alb-negru și apoi color. Pentru acestea din urmă rigorile de timp erau mai stricte și trebuiau efectuate pe întuneric complet.Am fost nevoit astfel să măsor mental perioade cât mai exacte de ordinul zecilor de secunde și am constatat că îmi reușea destul de bine. Pentru a mă verifica am făcut rost de un cronometru digital cu rezoluție de miime de secundă. Tot în aceeași perioadă constatatesem că puteam estima ora cu mare precizie mai ales până în miezul zilei. Coincidență sau nu, constatasem că tot până în ora 12 ziua puteam să duc la bun sfârșit activitățile planificate. Dacă cumva depășeam această oră, acestea eșuau. Dar activitățile mele erau legate de parteneri din alte colective, iar eșecul sau succesul era de fapt un rezultat și a contribuției activității mentale colective deci a unui câmp mental.
Cronometrul digital devenise un instrument foarte prețios cu care îmi puteam etalona cronometrul mental. Am avut curiozitatea să verific și pe cei din jur și cu timpul am stabilit o bancă de date din ce în ce mai bogată prin care o serie de parametri calculați din aceste măsurători le comparam cu factori ce defineau comportamentul persoanelor testate. Intr-un interval de peste 40 de ani am stabilit HuPoTest ca test mental ce poate fi aplicat cu ajutorul unui calculator personal de oricine prin preluarea unui soft gratuit de pe pagina mea de internet. Este important de stiut că pentru testarea periodică individuală acest test trebuie efectuat in condiții de liniște deplină (fără stimuli și perturbații externe) și de relaxare maximă. Recomand perioada 4-6 dimineața când persoana care se auto-testează este după un somn odihnitor iar câmpul mental social din jur este de intensitate neglijabilă.
Avantajele HuPoTest: (a) nu poate fi trucat; (b) este un test cantitativ, rezultatele fiind exprimate în valori numerice; (3) aplicat în colective unde există riscul de apariție a clusterilor (cazuri simultane) de cancere poate evalua cu mult înainte riscul de apariție a acestora. Precizez din nou că cancerele apar în comunități umane în care se stabilesc pe termen îndelungat anumite relații inter-umane și deci în care se va duce această luptă între câmpul mental individual și cel colectiv. HuPoTest evaluează obiectiv mentalul individual în contextul câmpului mental înconjurător.

Apa = un sensor al câmpului mental
Apa este o substanță cu mare răspândire în activitățile umane și fără de care viața nu poate exista. Lucrând în cercetare chimică am început să studiez proprietățile apei și a soluțiilor apoase din 1983 când mi-am construit un calorimetru foarte sensibil și versatil prin care evidențiam interacția apei cu diverse alte substanțe și tranziții ale stărilor de agregare. În general procesele de transformare sunt dependente de temperatură prin binecunoscuta lege Arrhenius care în câteva cuvinte afirmă că viteza de transformare a unui proces scade sau crește exponențial cu temperatura. Procesele dependente de temperatură sunt însoțite de efecte calorice adică absorb sau cedează căldură fapt ce face ca evoluția acestora să poată fi ușor de evidențiat cantitativ prin instrumente calorimetrice. Am reușit să construiesc numeroase astfel de instrumente și să studiez de asemenea numeroase procese de transformare iar rezultatele au fost publicate în reviste de circulație internațională. Din 2006 când eram deja în Sydney mi-am propus să reiau studiul apei folosind o serie de materiale, instrumente și componente electronice care le luasem din București. Motivul era că nu puteam să beau apa de robinet de aici și mult timp am avut probleme până când am găsit un înlocuitor. Am reușit să construiesc o serie de calorimetre prin care să evidențiez cristalizarea apei în condiții de repetabilitate succesiv îmbunătățite. Era o problemă care persista și anume tansferând o picătură de apă de la temperatura camerei la diverse temperaturi sub 0 0C, cristalizarea se producea după perioade de timp (timp de inducție, ti) care nu ascultau de legea Arrhenius. Am fixat mereu aceeași temperatură (-20 0C), m-am asigurat că condițiile experimentale sunt înalt repetabile și am repetat de nenumărate ori experimentul obținând valori ti foarte diferite. În mod clar exista un parametru (potențial) mult mai puternic decât temperatura care guverna procesul de cristalizare al apei. În majoritatea cazurilor efectuam aceste experimente dimineața când eram singur acasă într-un cartier foarte liniștit în cursul săptămânii. În aceste condiții ajunsesem să obțin valori ti de ordinul 300 ± 100 s, iar când intra în casă restul familiei de la seviciu valorile ti săreau peste 3000 s adică procesul era practic inhibat. Valorile ti obținute sâmbăta și duminica chiar singur acasă fiind erau mai mari și mai disperse decât dimineața în cursul săptămânii aceasta deoarece vecinii chiar la oarecare distanță erau în agitație domestică în weekend. După numeroase experimente în decurs de câțiva ani, am început să observ clar că câmpul mental chiar de la distanță mare dar ca rezultantă a unei populații numeroase poate influența valorile ti. Am efectuat experimente în perioade de 1-3 săptămâni în care eram singur acasă pentru a elimina contribuțiile din apropiere a restului familiei care puteau fi puternic fluctuante și am constatat că în timpul zilelor de lucru ti prezintă o variație de tip Gauss cu un maxim pe intervalul orelor 16-18 când un segment masiv de populație iese de la serviciu.În acest interval de timp toate locurile publice sunt aglomerate și clar activitatea mentală este maximă. Câmpul mental rezultant este al unor activități mentale individuale orientate aleatoriu. Este important de remarcat că în intervalul 8-10 dimineața se produce aceeași aglomerație cu aceeiași oameni ce se duc la lucru, însă după cum am menționat mai sus, activitatea mentală este mult restrânsă și focalizată pe perspectivele îndatoririlor de serviciu.
Experimente oarecum asemănătoare, calitative nu cantitative, a efectuat un colectiv din Japonia condus de Masaru Emoto (ușor de găsit pe internet). Aceștia au constatat că apa din diverse regiuni, sau supusă la tratamente mentale prin indivizi care exprimau diverse stări emoționale, cristalizează în forme diferite. Practica homeopatică este de asemenea bazată pe memoria apei.
În concluzie efectuarea experimentelor cantitative de tip HuPoTest și cristalizare controlată a apei în diverse comunități umane pot evidenția natura câmpului mental ce va determina și starea de sănătate a indivizilor din acea comunitate.
------------------------------------------
Gheorghe DRĂGAN, dr. fizician
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971