Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Continuăm dosarul despre miercurea neagră a Parlamentului care a fost doar o prefaţă la zilele negre ale ţării.Partea I Semnează: Corneliu Leu, Aurel Contu, Grigore l. Culian, Dan Brudaşcu, Gh. Manea, Adrian Botez, Dimitrie Grama, Radu Soviani, Titus Andrei şi expeditori din folclorul internetului - Partea I
- Partea II
- Partea III
- Partea IV
- Partea V
Ultima oră
Viorel ROMAN - Fraude financiare, inocente ...
Dr. Dan BRUDAŞCU - Visurile imperiale ale Uniunii Europene
De la Iaşi, conservatorul american Paul Gottfried îi indeamnă pe români la rezistenţa naţională
Eugen Evu, Melania Cuc, Eugen Cojocaru, Sorin Cerin, George Anca, Al Florin-Tene şi mai multe recente publicaţii - În prezentari făcute de: Adrian Botez, Cezarina Adamescu, Cristian Contras, Ionut Caragea, Karine Drăgaş, Ben Todică, Sorin Bodea, Mihai Antonescu, Marius Rădescu - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
LITERATURA ROMÂNA ÎN LIMBILE LUMII - Partea I - Engleză - traduceri de Adrian Soncodi, - Franceză – traduceri de Constantin Frosin
Partea II
Poeţi români contemporani: Valeriu Matei, Dimitrie Grama
Poeţi români contemporani: Cezar Ivănescu, Adrian Botez
DIN NOU DESPRE UNIUNEA SCRIITORILOR, ISTORIA LITERATURII ŞI JUNGHIURILE PE CARE ELE LE PRODUC Articole de Ioan Lila, Pusi Dinulescu, Corneliu Florea, Adrian Botez şi o amplă convorbire „Vulturescu –Baciut”, preluată din revista ,,Vatra" - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Internetul:legislaţia, aventurile, umorul şi folclorul său
Legislaţia ia tot mai în serios internetul
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI (cu ajutorul lui Dan Lupescu)
Iată de ce l-au iubit atât de mulţi americani !
„Paso doble” – rubrica lui Ioan LILA
Poezie pe internet-rubrica lui Ionuţ Caragea
Două atenţionări mai grave venite pe internet
DIN PERLELE GANDIRII
Din umorul şi folclorul internetului
Vă prezentăm în continuare aspecte din concediul oferit românilor de Preşedintele Băsescu şi Guvernul său:
ODESSA IN FLACARI 1942- FILM DE ARHIVA- IN LIMBA ITALIANA, SUBTITRAT IN LIMBA ROMANA
PAGINA A CINCEA
Continuăm dosarul ,,Casa Scriitorilor’’

DIN NOU DESPRE UNIUNEA SCRIITORILOR,  ISTORIA LITERATURII ŞI JUNGHIURILE PE  CARE ELE LE PRODUC


ALT MOD DE A GINDI UNIUNEA SCRIITORILOR

Eu aş gîndi Uniunea Scriitorilor ca pe o uniune de interese comune. Ce este o comună ? Hai să începem cu Comuna din Paris, cea care ne-a nenorocit pe toţi. Nu acesta era drumul cel bun, dar, aflaţi la „Carrefour”, ne-am dat pe lîngă pereţi şi ne-am luat cîte o îngheţată şi de atunci ne doare gîtlejul de cîtă cuvîntare democratică am vrea noi să cuvîntam, da’ de ceasul cel ultim ne demoralizăm. Democraţia, altoită pe trupul cel obez al Capitalismului, (de)generează – acaparată, abuzată, pervertită, sodomizată - într-un fel de tort cu piroanele Mîntuitorului disimulate în mapa ataşatului cultural al Vaticanului. În Comuna din Paris m-a copleşit lozinca îndestulătoare şi demagogică din care, prin reducere la consistenţa realului imaginar, s-au desenat peste chipul şi asemănarea aceste gemete: Libertate, Egalitate, Fraternitate. Şi, unde se regăsesc aceste fantasme ? Libertate, că e mai bună decît toate ? Liber să ce ? Să crăp democratic!  Egal cu cine? Cu mine însumi, pentru că, egalii între egali  nu pot fi egali cu egalii ! Frate, frate cu fabrica de automobile Renault ? Cu Dacia literară ? Şi iată, dragi confraţi-pintenaţi, la Uniunea Scriitorilor geniali ai Patriei afiliaţi, că, din ecuaţia noastră convulsivă lipseşte un termen cu o conotaţie emoţională! Iată cum ar suna fraza: „LIBERTATE EGALITATE FRATERNITATE - RECIPROCITATE ! Parcă nu am pus pe unde ar fi trebuit semnele de punctuaţie, dar, vă asigur că, (de)asupra lor nu am dreptul de copy-right! Nici stîngul ! Ce este Uniunea Scriitorilor ? O clădire cu doi lei paralei, în curînd eurolei, postaţi de-o parte şi de alta a intrării în eternitatea spiritului nostru deşăn]ţat. Cu secole în urmă, cum intrai în acel buncăr democratic, zăreai aliura diabolică a unui Corifeu creat de Partid, stavilă, adică zid ! Eu eram, pe vremea aia, jerpeleanu rău de tot! Şi, la masa lui izolată, mai zăcea şi o poeta fată. Tipul ăsta, cu aliură de mîrlan, era un mare gînditor pe al patriei noroi – în traducere exhaustivă: doua coaie ş-un butoi ! Mîrlănia lui milenară m-a dus cu gîndul la o scîndură depravată şi venală. De ce nu ar avea dreptul şi samovarul inculturii să decadă din raiul ăla apocaliptic ? Cum adică ? La Uniunea scriitorilor unii erau mai scriitori decît alţii ? Cine stabilea ierarhiile, Dumnezeu sau posteritatea ? ...şi mi-am adus aminte că a mai existat un poet ce a sodomizat o cavă ancestrală, sau o vacă comunală (sic!), aşa, pentru o nouă orînduire pestilenţială! Am întîlnit însă şi poeţi delicaţi. Umbre ale suavelor arome răspîndite de irişii visului, dar nu e ăsta timpul lor. Timpul lor este croit în eternitate! Azi ne căznim să ne nenorocim noi pe noi înşine, crezîndu-ne arondaţi efluviilor de legi democratice cernute în cetate.
Aşa că:
Subsemnatul, gramofon, de origine grafomaniacă, adicătelea patrie mumă, tată reverberatoriu, cîmpie cu mărar-mai-rar, maratonişti iluzorii şi colhoznici notorii... ia să ne (de)dăm noi la ceva filosofie, de-o fi să (ne) fie, să vă fie! Deconstructivismul filosofului francez Jacques Derrida (1930 - 2004), susţine că cititorul este cel care decide în ultimă instanţă întelesul lecturii şi nu textul în sine. Altfel spus, niciun text nu poate transmite la modul pur obiectiv şi absolut o informatie. Cum să nu ? Textul scriitorului îi însumează acestuia gîndirea artistică – sau, cum să-i spun, creativă ?! Ne aşezăm, copii, în faţa instrumentului de bătut cîmpiile patriei şi ne îmbătam cu apa din burlane, în loc să le creăm burlanelor „o clipă de orgasm”, cum zicea o poetă! Nu vreau să-i agăţ aici pe grafomani, pentru că şi aşa împînzesc cîmpia literaturii cu delirantele lor poezii, poeme, scurgeri, curgeri şi curgerii, sau pe prozatorii ce deschid uşi, închid ferestre, trîntesc portierele maşinilor, mîngîie damele, demoazelele şi dormezelele mai peste tot, ba prin urbea natală, ba pe la vreo trecere-petrecere de pietoni fruntea sus, vîntul v-a adus, motorabla v-a dus!          
                                                                                                                                                                                  Ioan LILĂ
                                                             GAŞCA ŞI DIAVOLUL
                                                       sau
                              despre istoria bolnavă a domnuluiManolescu
                                                     (fragment)


                                        .............................................................................................................
17. Stilul, domnule, stilul! Între Nae Ionescu şi Mircea Mihăieş. Dispariţia lui Crainic. Să ne judece Eminescu! 
 De fapt, sigur, e o istorie de gaşcă şi se iau şi scriitori din trecut, numai de dragul de a părea totul şi serios şi autorul a se putea compara, măiculiţă Doamne, cu George Călinescu ! Pentru că se pare că numai el a scris o istorie a literaturii până-n zilele lui şi ilustrată cu poze de mare calitate. Dar valoarea lui Călinescu nu stă în cantitate şi poate nu întotdeauna în judecăţi, dar în stil, în stilul formidabil!
 Dar stilul dumitale, domnule Manolescu, e încâlcit, mohorât, lipsit de aer şi apă. E un fel de apă, sigur, dar glodoasă, cum era Dâmboviţa pe vremuri, cu sălcii superbe pe margini, aşa, aici, scriitorii, pe care îi pui ca să te dai mare, scriitori recunoscuţi, sub care apa ta e ca apa aceea, mâloasă şi plină de dejecţiile unei capitale, care-şi varsă toate excreţiile-n ea. Şi-n ciuda taluzurilor pline de iarbă, pe unde m-am sărutat şi eu  în tinereţe, mai mult n-am făcut din decenţă şi din frica de şerpi şi de miliţieni.
 Dumneata pari un şarpe, nu un miliţian, care-ai ieşit din bălăriile unor autori ambiţioşi de azi şi fără nici un har, un şarpe crescut de generosul Ivaşcu, părăsit şi el ca mulţi alţi tovarăşi de drum.
 Dar cu Nae Ionescu ce-ai avut ? Marele maestru al generaţiei 1930 nici nu are un capitol separat. Personaj desigur controversat, dar de sub a cărei mantie au ieşit Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian şi Cioran, Constantin Noica şi Petre Ţuţea! Şi să nu merite el un capitol separat, după ce a făcut epocă alături de discipolii săi?
 Ar fi mai importanţi Dan C.Mihăilescu, Marta Petreu, Gabriel Dimisianu sau „optzeciştii” întârziaţi Liviu Georgescu şi Ioana Pârvulescu, Vlad Zografi şi Andrei Bodiu şi inevitabilul Horia Gârbea şi alţi autori din carte care am îndoieli dac-ar exista sau ar fi existat şi n-ar fi fost inventaţi de graţia paternală a lui Nicolae Manolescu …
 Sau criticii de amplă rezonanţă Ion Simuţ, Al.Cistelecan, Mircea Mihăieş, Vasile Popovici ar fi mai în lumea literară românească de până acum mai mult ca Nae Ionescu? Ei au loc, Nae n-are! De ce? Din cauza mofturilor lui Manolescu? A graţiilor lui împărţite unor contemporani, care poate nu le vine nici lor să creadă c-ar fi peste don Nae! Mă refer numai la cei cu bun simţ, c-or fi şi printre ei!
 A? Sau poate pentru că-i filozof ! Şi n-ar avea ce căuta printre scriitori?  Dar Mihail Ralea? Dar marele miop de la ICR, dar ochii cu sticlă de sifon ai lui Andrei Pleşu, dar cel care se indignează până şi de el însuşi într-un faimos manifest moral, un fel de apel, care-a făcut furori, oare aceştia nu sunt filozofi? Oare toată camarila de eseişti nu sunt filozofi?
 Şi-atunci? Domnu Nae, camarilist şi el un timp, până s-a trezit, dar ce legătură are asta? Important e că el a lăsat în urmă oameni!
 Pe cine lasă-n urmă Pleşu, Liiceanu sau Patapievici? Adică ce oameni de valoare lasă-n urmă?
 Nu ştiu nici ei, dar, oricum, n-au timp.
 Lucrează cu toţii plini de zel la cultul personalităţii lui Traian Băsescu, al cărui geniu i-a zăpăcit de tot!
 De Pleşu chiar îmi pare rău să spun aşa ceva, pentru că e un scriitor adevărat şi are şi un verb incisiv, spectaculos, acid, cum numai la Vadim întâlneşti. Chiar dacă cei doi sunt duşmani de moarte, amândoi scriu extrem de expresiv. Dar în opera lui Manolescu, Vadim e ignorat cu totul, parcă n-ar fi, parcă n-ar fi fost niciodată, Manolescu nu face niciodată rabat la duşmănie. Pe unul care l-a înjurat îl condamnă la nefiinţă, la ignorare totală.
 Dar Manolescu a şi lansat cândva, undeva, o „listă a lui Manolescu”, intitulată chiar aşa, desigur ca o replică  la „lista lui Schindler”, care dădea drept de viaţă în faţa unei morţi apropiate şi atroce. Manolescu se insinuează astfel sau se insinua, ca un apostol al dreptăţii, unul care dă dreptul la raiul Istoriei critice a literaturii române, unde a creat pentru unii cavouri confortabile, pe alţii aruncându-i în crematoriile istoriei, să nu se ştie niciodată că a fost un X, sau Y, un Pavel Ivanovici Bobcinski sau Dobcinski, care nu a făcut degeaba umbră pământului şi a atras atenţia marelui mag capabil să descifreze cine-a trăit cu scop şi cine-a trăit degeaba.
 Dar Nichifor Crainic!? A dispărut şi el, l-au desfiinţat comuniştii, nu l-a iertat nici Manolescu, referindu-se din când în când la el, dar refuzând să consacre ortodoxismului care a făcut o mare şcoală la noi, indiferent de obsesiile inovaqtoare (Ha ! Ha !) ale lui Manolescu.
 Crainic aproape că n-a fost, iată ce tari sunt însă Adrian Zugrafi (are 2 pagini ale lui!), H.R.Patapievici (are 4 pagini ale lu !), ca să nu mai vorbim de Petru Cimpoieş, Alexandru Muşina, Florin Iaru, Călin Vlasie, faţă de care Crainic poate intra în neant, mai ales că un Mihai Zamfir de exemplu sau dejecţia kominternistă Paul Cornea stau la loc de cinste!
 Cam ciudat, cam sinistru, cam plicticos să enumăr atâtea împuţenii.
 Dar pentru a sfârşi acest capitol să ne ducem la Eminescu.
 „Să ne judece Eminescu” spunea undeva în versurile sale neuitatul Grigore Vieru, uitat de tine, Manolescule, tot prins într-o şuetă cu alt mare băsescian şi patapievovist care e Mircea Mihăieş.
 Dar să vedem totuşi cum îşi încheie Manolescu capitolul din istorie despre Eminescu :
  „La întrebarea dacă Eminescu a avut talent epistolar, răspunsul e simplu, n-a avut.” 
 Da ? I-auzi, dom-le !Ce spui, Franţ?
 18. Eminescu defăimat. Dumnezeirea lui Patapievici şi a lui Cărtărescu. O proză supra-apreciată. Fără pucioasă nu se putea?
 „Iubită femeie”, scria Eminescu la 28 februarie 1882, după ce Veronica fusese-n Bucureşti, consemnând împăcarea după o furtunoasă despărţire.
 „Din toate scrisorile tale aproape respiră nemulţumirea, în toate observ, pe de-o parte, imputări de infidelitate, de care nu sunt capabil; din toate, (pe de altă parte) prezumţiunea că aş putea veni la Iaşi, că aş putea să fiu cu tine împreună şi că singura piedică e că nu voi.
Bolnav, neavând nici o poziţie socială sigură prin care să-ţi pot pregăti un trai modest şi poate fericit alături de mine; sărac, precum ştii că sunt, şi având pururi grija zilei de mâine, tu crezi că eu aş putea fi atât de nelegiuit să pot veni lângă tine şi să nu vreau să viu; crezi că, în starea în care mă aflu, îmi abate a-ţi face infidelităţi, mă crezi în sfârşit de-o sută de ori mai mizerabil de cum sunt în stare a fi. In momentele în care-mi simt nefericirea şi slăbiciunea de caracter, în momentele în care văd că nu sunt bun de nimic în lumea aceasta şi că în zadar trăiesc, atunci când sunt descurajat şi sătul de viaţă, te-am rugat, femeie dulce şi fermecătoare, să ierţi că am îndrăznit a te iubi, să ierţi c-am aruncat această umbră de mizerie asupra vieţii tale, care, după caracterul tău, trebuie să fie veselă şi luminoasă. Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o espiez. Nu tăgăduiesc că, făgăduindu-ţi lucruri ce nu le-am ţinut, pentru că n-am fost în stare a le ţinea, n-am comis cel mai mare păcat faţă cu singura fiinţă din lume care mie, neiubit de nimeni şi antipatic tuturor muritorilor, mi-a dăruit o rază de fericire ce n-o merit. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le-am mărturisit ţie şi te-am rugat să mă ierţi.
 Preţuiesc pe de-altă parte sacrificiile care mi le-ai făcut. Dar azi tu-mi spui că te-ai săturat de-a mai aştepta, că vrei să mergi la Viena, că eşti tânără şi viaţa ţi-e deschisă, c-un cuvânt îmi faci din nou tabloul unei vieţi pe care eu nu înţeleg. Eu nu mă opun fericirii tale; dacă crezi că un alt mod de viaţă ar fi mai bun pentru tine, dacă în sfârşit mă poţi uita, uită-mă. Eu din parte-mi te asigur de un lucru. Eu nu te voi uita niciodată. Tu ai fost şi eşti viaţa mea, cu tine s-a-nceput şi s-a-ncheiat, şi dacă nu trăiesc pentru a gândi măcar la tine, nu am la ce trăi. Dar nu te amăgesc cu asta. Nu văd nici o perspectivă deocamdată de-a trăi împreună, pentru că nu mi s-a oferit pân-acum nimic în Iaşi cu care-aş putea duce o viaţă convenabilă cu tine, şi în mizerie nu voi să trăieşti. Un lucru crede-l. Nu voi iubi niciodată o altă femeie şi tu rămâi în mintea şi sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele – singura mea aspiraţie şi viaţa cu tine singura mea speranţă. De-aceea nu-mi face imputări nedrepte. Oricând, oriunde s-ar ivi putinţa de-a fi unul al altuia pentru totdeauna, voi primi-o cu plăcere; oricând va fi culmea fericirii mele de-a fi împreună. Dar ce vrei să fac în contra imposibilităţii materiale? nu pot face nimic şi mă lupt în contra ei zadarnic şi fără chip de-a o putea învinge. In această luptă, simt, se mistuie viaţa mea şi chiar puţinul talent ce mi l-a îngăduit natura. Se mistuie, şi poate fără nici un rezultat. Te sărut cu dulce, femeia mea iubită şi dragă, şi dacă, după toate cele zise, tot poţi să mă mai iubeşti, iubeşte-mă, dacă nu, dă-mă uitării, dar nu crede că vreodată te va uita sau va înceta a te iubi            Emin”.
 
 Eşti tare, domnule  Manolescule! Tare! Eminescu n-avea talent epistolar, da!? E adevărat, avea gteniu!
 Dar, hai, să mai vedem ce mai spui de Eminescu! Oricum, articolul despre marele poet începe cu o dezbatere, de pe poziţii voit senine şi împăciutoriste cu măgăria făcută de revista „Dilema” din 1998, în care Eminescu e făcut harcea-parcea de nişte derbedei încrezuţi, care-şi permit familiarităţi cu geniul limbii şi literaturii române. Manolescu crede însă că reacţiile împotriva lor au fost isterice, şovine şi aşa mai departe, învinovăţind mai mult decât pe aceşti derbedei pe contestatarii lor. Mai mult, se îndoia şi de legitimitatea de numire a lui Eminescu de „poet naţional”, considerând că într-o anume epocă  „ Biedermeier”,, în climatul acelei epoci doar, s-ar putea găsi o justificare pentru sanctificarea de poet naţional al lui Eminescu, odată cu un Hugo, Petöfi, Puşkin sau Miczkiewicz din alte literaturi.
 Mă văd obligat aici să-i atrag atenţia domnului Manolescu numai a unuia din ei, a cărui limbă o cunosc şi eu şi desigur şi dumnealui, e vorba de Victor Hugo. In limba franceză, în poezie, Hugo e depăşit de mult şi chiar în contemporaneitatea lui : nu se putea compara cu atât de palpitantul Alfred de Musset de exemplu. Iar mai târziu, Baudelaire şi alţii îl spulberă pur şi simplu.
 Dar la noi, în ciuda domnului Cărtărescu şi chiar a domnului Horia Roman Patapievici până la Eminescu mai e mult! Niciunul din poeţii       ,            limbii române n-au reuşit decât foarte de departe să-l salute pe Mihai Eminescu. El a surprins la un moment dat în toată splendoarea ei şi-n toată deplinătatea limba română. De aceea eu cred foarte mult în ideea lui Constantin Noica asupra deplinătăţii româneşti a lui Eminescu, nu ca o treabă şovină, pornită abstract din start, dar într-o realitate de cea mai  fizică şi concretă existenţă. Metafizică însă trebuie să fie explicaţia acestui meteor total. Analiza funcţionărească în care  se angajează Manolescu în 33 de pagini nu reuşeşte să explice acest fenomen extraordinar.
 Pentru că nici Dumnezeu nu poate fi  explicat prin legile fizicii. Ce mi-ar răspunde oare fizicianul Patapievici, un prieten de nădejde al domnului Manolescu ?
 In cele 33 de pagini dedicate în „Istorie” lui  Eminescu, poetul nu e decât pe locul doi, după George Călinescu (38), iar poezia e analizată pe 10 pagini. Să observăm că pupila manolescoidă Mircea Cărtărescu are 11 pagini (dar pentru toată opera). Cred că domnul Cărtărescu se simte totuşi foarte nedreptăţit că ansamblul operei dumisale, e tratat doar într-o treime de pagini faţă de Eminescu, deşi Domnia Sa a trăit deja până acum cu vreo 13-14 ani mai mult decât fostul purtător al învechitul schelet din debara.
 Dar să ne-ntoarcem la analiza lui Manolescu să vedem cum explică el dumnezeirea lui Eminescu sau nu şi-o explică, sau dacă măcar o recunoaşte sau o neagă. Cred că explicând aşa ceva sau înţelegând măcar aşa ceva fără să poţi să explici înseamnă să te justifici în cariera asta cu care te-nfoiezi.
 Iartă-mă, dar pentru dumneata, cel mai important lucru pare a fi cariera. Eşti ca o molie d-aia, înţepenită într-un loc de pândă, din care mai ieşi noaptea, mai sfâşii un pulovăr, mai faci o gaură-ntr-o haină şi stai acolo nevăzut, rezistând eroic, simţit însă de toţi, respectat de cei care mai au speranţă că o să-ţi intre-n graţii şi-n alte feluri de – aţii.
 Să ne-ntoarcem, cum am promis, la  analiza operei poetice a lui Eminescu.
 După ce succint desfiinţează poeziile publicate înainte de „Venere şi Madonă”, după ce ne citează din aceasta pe care o ştim cu toţii foarte bine, pe urmă se ţine scai de George Călinescu, jucându-se ca şoarecele cu pisica cu marele maestru, punându-i la îndoială uşor, superficial, uneo, constatările, dar neîndrăznind să se avânte în înţelegerea unei poezii, care prin generozitatea şi aspiraţia stelară nu prea se lasă prinsă în ghearele unui liliac la pânda părtinitoare a nopţii.
 Şi apropo de noapte, când se hotărăşte să spună ceva mai original, face o gafă oribilă :
 „S-a dat de obicei Luceafărului mai multă importanţă decât merită, poate, din raţiuni mai degrabă de ideologie literară decât propriu vorbind poetice”.
 Apoi povesteşte „Luceafărul”, în modul lui, tern şi băşinos, iertaţi-mi expresia, dar nu mai pot continua, îmi vine să sar la bătaie! Zău aşa!
 Pe urmă iar se ascunde după Călinescu, vorbind de „Glossa”, după ce tratase cu îngăduinţă povestea Cătălinei şi a lui Hxperion.
 Zău! M-am plictisit! Dar vai, ca să-ncheiem cu aprecierile lui de netot despre Eminescu nu putem să nu ne aplecăm asupra unor alte constatări şi mai jegoase.
 Iată cum începe când se hotărăşte să treacă la proza marelui poet şi prozator :
 „Proza lui Eminescu este, în general, supraapreciată.”
 După asta nu mai încape nimic. Dacă „Cezara”, „Geniu pustiu”, „Sărmanul Dionis” şi toate celelalte sunt supraapreciate atunci la ce să ne mai aşteptăm?
 A! Da! Mi-a venit o idee! Scârbă mai sunt! Ia, să vedem ce spune de proza lui Mircea Cărtărescu :
 „Proza lui Mircea Cărtărescu nu e cu nimic inferioară poeziei”.
 Citiţi voi inepţiile din „Orbitor” şi din alte infecţii prozastice, eu, un ruginit, ca mulţi alţii, rămânem cu „Cezara”, cu Dioniss, cu Tlà, cu Toma Nour şi cu ceilalţi.
 Vă rog să ne iertaţi că v-am deranjat, dar ni s-a părut indecent parcă să privim un diavol păros şi murdar împâclind lumea cu pucioasă.
 - Dar fără pucioasă nu se putea ? izbucnise odată într-o piesă de Cehov o mam, oripilată de arta decadentă fiului ei stupid.
 - Nu! Nu se putea! îi replică fiul, citez din memorie şi vă reamintesc stimaţi cititori finalul tragic.
 Tânărul îşi trage un glonte în cap. Sau în piept. In piesă nu se spune unde.
19. Velea şi Petru Vintilă. Casanova ipocrit. Întâmplări nesărate, 
pierdute prin reviste. Lampa nemţească. Servitorul lui Goncearov.
Oroarea de Brecht.
 Pentru că tot divaghez puţin, am să vă povestesc, stimaţi cititori, cum am dat de o încercare de proză a domnului Manolescu, care nu a fost lăsată să piară într-o revistă provincială şi autorul, conştiincio, a strâns-o şi a băgat-o într-un volum, în care şi-a mai recuperat diverse chestii mărunte ca nu cumva să se piardă, Doamne fereşte!
 Această pasiune recuperatorie mi-aduce aminte de o întâmplare. Cu mulţi ani în urmă, decenii să fie, eram la Casa Scriitorilor la o masă cu Petru Vintilă şi beam o bere. Se apropie de noi la un moment dat Nicolae Velea, cu cunoscutul lui aer aburit şi-l pironeşte cu o privire jucăuşă pe convivul meu:
 - Mă, Petrică, tu dacă arunci o hârtie la coş, vine nevastă-ta şi ţi-o pune la loc pe birou şi-ţi zice: E pâinea copiilor ! Cum poţi s-o arunci ?
 Pe-atunci, era prin anii `80, un autor nu mai avea voie să publice mai mult de-o carte pe an, dar Vintilă, fiindcă scrisese un roman despre viaţa lui Ceauşescu, beneficia de o excepţie.
 Să ne-ntoarcem la acea încercare de proză a lui Manolescu, publicată în iulie 1988, în „Ateneu”. Autorul ei ne povesteşte cum a văzut el în troleibuz o tipă destul de bine, dar lângă ea un geamantan jegos. Şi face tot felul de presupuneri: ce legătură poate fi între o femeie îngrijită şi cu gust şi un asemenea geamantan?
 Noi, care-l ştim pe domnul Manolescu cât e de coureur şi chiar acum când are aproape 70 de ani, nu prea-i credem interesul pentru un geamantan răpănos.
 L-am crezut însă prin anii `80 pe criticul Grăsoiu de la Radio, care mi-a mărturisit:
 - In ziua de azi nu mai mă uit la o femeie cum arată, ci la ce are însacoşă! Ce-a găsit !
 Uite, pe baza acestei relatări ar fi putut ieşi o proză despre un Casanova, care-n anii construcţiei Casei Poporului şi a returnării împrumutului la Banca Mondială nu se mai uită după femei, ci la ce-au în plase, la ce-au găsit de cumpărat.
 Pe vremea aceea, fac o mică paranteză, cineva mi-a povestit o scenă. Un alai de înmormântare se ducea spre cimitirul Străuleşti şi unul din alai intră la o Alimentara. Şi acolo, ce să vezi? Găseşte ouă! Ia imediat! Bineînţele ! Dar nu se dă decât un carton! Asta e! Ia cartonul şi iese şi intră iar în alai. Lumea se agită. De unde-ai ouăle? De-acolo? Se reped cu toţii. Se pun la coadă la ouă. Mortul merge singur înainte sau poate-i aşteaptă pe cei ocupaţi cu coada. Până echilibrul se restabileşte. Alaiul merge mai departe după mort, dar figurile nu mai sunt triste, un aer de triumf s-a instalat pe feţele lor, căci poartă pe braţe fiecare nesperatul carton cu ouă!
 Şi tu, dom-le Manolescule, povesteşti întâmplări nesărate, care nici nu-s întâmplări care să merite să fie povestite, sunt mofturi, dom-le!
 Şi vreau să-ţi reamintesc ceva. Critica e tot proză şi George Călinescu, pe care-l admiri atât, e în primul rând un prozator genial. Invaţă întâi să faci un portret, o descriere, expune-te unei dezbateri, chiar dramatice, dar nu te înfoia cu mofturi de pisică gravidă şi cu judecăţi de gaşcă, judecăţi complotate în sieste după mâncăruri grase şi bine piperate, stropite cu licori alese, vinuri negre ca păcura sau albe ca pana de gâscă, poate chiar renumitul Federweiss, pe care l-am băuit şi eu cu Zwiebelkuchen, delicioasa plăcintă cu ceapă, pe care le-am gustat pe binecuvântatul drum al Heidelbergului.
 Şi apropo de gaşcă şi de prietenii tăi, să trecem la hârâiala filozoficoidă a unui prieten al dumitale, pe care Andrei Pleşu l-a lansat pe piaţă cu o baznă cu un căpitan Soare, ceva foarte neclar şi alarmist, un caz care a deschis seria poveştilor populare cu personaje însă mai puţin intelectuale, ca Elodia şi Cioacă sau Magda Ciumac şi Tolea. Domnul Patapievici a apărut la fel de absurd şi de neevitat ca Stelian Ogică şi-a fost pus în fruntea bucatelor ca un fel de Dan Diaconescu al post-modernismului supra-rafinat, supradotat, supraîmbâcsit cu neologisme bune de miştocărit la Cârcotaşii sau la Mircea Badea, umorişti orali, pe care poate o istorie a perioadei contemporane n-ar trebui să-i omită, fiidcă fac parte din conştiinţa publică, foarte ageră, foarte deşteaptă, foarte ţopească, dar uneori cu un surprinzător bun simţ.
 Ce e acest Patapievici decât o  lampă nemţească, aşa cum foarte popular pe vremuri mi l-a numit poetul Nicolae Ioana pe unu`, o janghină de la Editurs Sport-Turism!
 Da! O lampă nemţească! Dar eu aş spune mai mult un vierme, un limax, o omidă, un snob pârţâind modernitate ca o flaşnetă în faţa căreia cad seceraţi cei mai puţin umblaţi prin biblioteci serioase, mai mult prin nişte biblioteci de cartier.
 Eu nu cred în astfel de sibariţi şi contrar lui. Ţepeneag, care-mi spunea o dată că fenomenul  snobilor i se pare pozitiv şi că promovează valorile eu îi răspund şi acum aşa cum i-am răspuns şi pe vremuri: că snobii nu fac decât să infecteze lumea cu bâlbâielile lor, dorind să epateze şi să promoveze absconsităţi, peşteri ale lui Ali Baba, pline de farafastâcuri,  dar în care nu-i nici un Ben-Laden. Sunt peşteri în care nu-s decât nişte guzgani morţi.
 Şi apropo de snobi, cred că cel mai semnificativ exemplu afară de „Cartea snobilor” a lui Thackerey, probabil, nu ştiu, că nu mi-a căzut în mână, dar pentru mine este o proză a lui Goncearov, intitulată „Slugile din veacul trecut”. Aici el descrie pe unul din servitorii săi, care era un tip sclivisit şi mai şi citea şi ce se gândeşte scriitorul? Ia, să-i citească ceva din ce scrie el! Servitorul îl ascultă politicos şi Goncearov îl întreabă dacă i-a plăcut. Acum citez din memorie : „Nu”, răspunde servitorul. „Cum ? De ce ? ” rămâne aiurit stăpânul lui.
 „Păi, este ca-n realitate ! Astea le văd la tot pasul şi fără să mi le citiţi dumneavoastră !”
 Şi i-a-nchis gura lui Gorbaciov, pardon, Goncearov, scuzaţi-mă, Ivan Alexandrovici!
 Iar în literatura noastră cel mai mare demascator al snobilor e desigur Mazilu. In opera lui o grămadă de curve se dau de intelectuale şi o grămadă de bişniţari aveau idei de progres social.
 - Domnule, eu n-am întâlnit curve care să nu creadă în farfuriile zburătoare! mi-a spus odată Mazilu la Mogoşoaia în 1979, când mi s-a părut mie c-am văzut peste lac o astfel de farfurie.
 Dar tot în această ordine de idei trebuie să mai povestesc ceva. Eram, pe la începutul anului 1968, la berăria „Central” de pe Bulevardul 1848, pe vizavi de Colţea, dar ceva mai încolo, mai spre Lipscani, eu cu Gelu Voican-Voiculescu, Romulus Vulpescu, Paltin Nottara, Dana Comnea şi Paul Cornel Chitic şi vorbeam despre artă. Era acolo o atmosferă teribilă, se dăduse voie în fine unui local să stea deschis toată noptea şi era mare foială: hoţii cum ieşeau din puşcărie dădeau pe-aici, dar şi oamenii de artă gustau atmosfera sordidă, dar parcă ceva mai liberă.
 - Eu când scriu parcă vomez ! spuse Chitic, deodată.
 Și am rămas cu toţii paf!
 Atunci Vulpescu trase  puţin aer în piept, gâtuit de emoţie cum era:
 - Şi eu la fel ! Când scriu, parcă vomez!
 In aceste condiţii, Dana Comnea s-a antrenat şi ea în discuţie :
 - Da. Iar mie nu-mi place Brecht!
 Asta ne-a pus pe toţi pe gânduri. Dar mai târziu, ani după aceea, intru eu cu Ștefan Mihăilescu Brăila la „Zig-Zag”, era o cârciumă cu numele ăsta în Piaţa Amzei.
 Şi discutăm. Şi la un moment dat îmi spune:
 - Pe mine m-au făcut ăştia artist emerit cu „Arturo Ui” a lu’ Brecht! Dar mie nu-mi place Brecht! Eu îl bag în pizda mă-sii!
 Probabil că aveau ceva artiştii ăştia de la Teatrul Giuleşti cu Brecht, că nu prea-l înghiţeau. Aiurea! Nu e cazul! Brăila mi-a spus exact ce credea! Iar Dana a vrut să fie şi ea intelectuală în discuţie!
 Dar frumuseţea este că în „Iaurtul şi cunoaşterea lumii” a lui Mazilu, când se ceartă tatăl cu fiica pe problema cum trebuie mâncat iaurtul: cu pâine sau cu zahăr, iată că intervine şi mama:
 - Poate fiecare să-l mănânce cum vrea! Uite, mie, de exemplu nu-mi place Brecht!
 Problema care-i, însă? Problema care mă preocupă este dacă ideea asta a preluat-o Dana de la Mazilu, pentru că un timp au fost combinaţi sau Mazilu a cules-o de la Dana?
 Inclin pentru ultima variantă, pentru că deobicei scriitorii se inspiră de la personajele lor şi nu invers.
 20. Între protocronişti şi ăilalţi. Cine se luptă cu lichelofilii şi ceilalţi. Cristian Tudor Popescu exclus şi „Demonii” lui Dostoievski.
 Mă-ntorc iar la problema protocromismului şi a luptei între modernişti şi protocronişti.
 O să par frivol acum, dar parcă e disputa între stelişti şi dinamovişti, care uită că şi unii şi alţii sunt fiii aceluiaşi popor. Ca Securitatea şi Armata!  Români cu toţii! Mai mult sau mai puţin oneşti!
 Şi apropo de aceşti români mă-ntâlnesc eu cândva, prin anii `70 sau `80 cu un critic din adversarii protocroniştilor. Eram parcă pe Dorobanţi, pe-aproape de hotelul cu acelaşi nume. Şi mă-ntreabă de ce nu vin cu ei.
 - Pentru că nu vin cu nimeni! răspund eu ca prostul.
 - Şi te duci cu e ?
 - Mă duc cu prietenii me ! Am prieteni şi la voi şi la ei!
 Criticul m-a privit neîncrezător. Şi-aceeaşi privire neîncrezătoare a persistat. O, nu, nu era Manolescu, dar era unul foarte bun şi bine cotat, dar care văd că Manolescu în istoria asta de-acum l-a sărit. Şi ştiu că-l aprecia încă de demult, de când mă aprecia şi pe mine.
 Dar, mă rog, treaba lui, treaba lor, dar eu nu cred c-am fost deştept că m-am păstrat independent.
 Toată şmecheria e gaşca. Omul fără gaşcă e ca melcul fără cochilie.
 Dar, uite, am mustrări de conştiinţă, prea l-am făcut harcea-parcea pe Patapievici ăsta, care, totuşi, trebuie să recunoaştem, are uneori nişte sclipiri formidabile. Dar probabil mă enervează şi mutra lui care cere palme, lasă, că şi eu le cer cu scrisul meu cel puţin, aşa că într-un fel îi dau o şansă.
 Dar punerea lui în fruntea Institutului Cultural Român e o prostie şi o măgărie, fiindcă Patapievici e un om periculos şi din zona lui cred că se recrutează criminalii.
 Şi Lenin era deştept, nici Marx nu era un bou, iar Hitler, ca şi ei, un om foarte cultivat şi de o anume originalitate.
 La baza tuturor stă tipul ăla care a dat foc templului Dianei din Efes, ca să rămână în istorie. Şi mai târziu au venit stupizii de Nietzsche şi de Kropotkin.
 Nu-mi plac ideologii care nu-i cunosc sau nu-i iubesc pe Topârceanu şi pe Brătescu-Voineşti, pe Hogaş şi pe Nicolae Filimon!
 Cu faţa lui gata mereu să plângă, cu obrăznicia impostată a unei superiorităţi vaticinare ne este băgat în gură ca un căluş cu care s-a şters întâi la cur un marinar beat.
 Nu-mi place, iertaţi-mă, deşi uneori sclipeşte, dar mă scoate din ale mele cât ai zice peşte, cu faţa aia sfidătoare de comsomolist pensionar, cu ochelarii ăia de nazist sadic.
 Doamne! Cine vorbeşte? Puşi Dinulescu! Ratatul de Puşi Dinulescu, nici măcar ratat, că nici n-a avut ce să rateze, urinează pe soclurile înaltelor statui, care-au în vârf un Manolescu şi un Patapievici şi bine că nu se ia de marele lichelofob Gabriel Liiceanu şi de mandarinul care-a moşit toată echipa.
 Şi-n faţa acestui mandarin, oricât m-ar dezgusta opţiunile lui umane, nu pot să nu-l admir pentru stilul desăvârşit, tăios ca un pumnal de Córdoba, cu umorul rafinat, din vârful limbii, umor în care, bonom, are curajul să-şi integreze chiar propria persoană, ceea ce e apanajul celor aleşi.
 Andrei Pleşu, critic de artă, filozof („Minima moralia” o ţin pe noptieră, ar fi bine s-o recitească din când în când şi domnul Manolescu!) este şi un eseist pe teme diverse, care poate intra chiar într-o istorie a literaturii, din moment ce un George Călinescu a avut curajul să introducă în istoria sa ca scriitor pe Tudor Vladimirescu, pentru cele câteva expresii memorabile şi emblematice.
 In istoria lui Manolescu, unde Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, şefi de şcoală, n-au loc, Andrei Pleşu, care nu e şef de şcoală şi poate nici de gaşcă, ci numai agent de influenţă, în această istorie Pleşu este, totuşi, pe drept.
 Dar de ce nu mi-l bagă în „istorie” de exemplu şi pe Cristian Tudor Popescu, a cărui prezenţă în presă şi pe ecran se face cu un verb inimitabil şi este un om într-adevăr emblematic al epocii, conştiinţa care veghează, plus nu trebuie uitat strălucitul autor de literatură S.F. care este .
 Nu! Că nu-i din domeniu! E din altă parte!
 Dar o fi Gabriel Liiceanu din domeniu sau mai din domeniu? Poate!
 Oricum, pe mine mă tulbură şi uneori nu mă lasă să dorm şi mă excită îngrozitor definiţia prostiei ca încremenire în proiect, pe care o dă domnul Liiceanu şi dacă nu ne trimite la alt autor înseamnă că e chiar ideea Domniei Sale.
 Şi-această idee mă face să mă gândesc şi la un personaj din „Demonii” lui Dostoievski, care era prins sub concepţiile lui tâmpite ca un gândac rămas sub un covor, de sub care nu mai poate ieşi!
 21.Peratologia şi tragedia unor greci cu ureche muzicală. De ce-l urăşti pe Mircea Micu? Dar pe Mihai Ungheanu? Limitele unui filosof înfrânt. Grosimea unei chestii care iese în lume.
 In capitolul despre G.Liiceanu, N.Manolescu povesteşte cum C.Noica l-a îndrumat pe tânărul pe atunci G.L. spre peratologie.
 Bampir, coane Fănică, bampir, care va să zică, adică vreau să spun  peratologie, ce mă-sa o fi?
 Mă uit în „Marele dicţionar de neologisme” al lui Florin Marcu, dar n-am noroc! Nu e!
 Caut în „Marele dicţionar academic”, apărut în cele patru impresionante volume ale sale şi dau de cuvântul peratic, dar mă trimite la paratic.
 Ce-o fi, Doamne ? Răsfoiesc jdezeci de pagini ajung la paratic şi mă trimite la păratic. Fi-r-aţi voi să fiţi! Ce mă purtaţi pe-atâtea drumuri pentr-un pârdalnic de cuvânt, care n-o fi pentru noi ăştia mai ţărani!?
 Dar păratic pare mai ţărănesc, mai românesc, hai şi după el! Ce
o fi, Doamne? Innebunesc! Părat, în fine, găsesc, înseamnă în limba mai veche palat, cum se găseşte în nu ştiu ce Psaltire.
 Peratologia  o fi atunci ştiinţa despre palate sau ce dracu` ?
 Dacă vii cu astfel de cuvinte, pe care le ştii numai dumneata, Liiceanu şi Noica, de ce nu ni le spui şi nouă? De ce ne laşi în ceaţă?
 In orice caz, după ce N.M. observă că domnul Liiceanu nu pune mare preţ pe literatură, N.M. crede că sub influenţa lui Noica, dar poate fi chiar Platon la rădăcina lui Noica, zic şi eu. Nu?
 Pe urmă N.M. se-mpiedică după urma lui G.L., ca un cocoş în proprii pinteni, într-o aţoasă, băţoasă şi baligoasă discuţie asupra tragicului şi a tragediei, uitând că azi în limba greacă  tragudia înseamnă cântec şi că aşa cum prin spectacolele sale Andrei Şerban a demonstrat, aceste vechi creaţii dramatice erau de fapt spectacole lirice, ca opera de azi.
 Se iscau trăiri violente, dar din literatură şi din reprezentarea ei dramatică, nu mai era nevoie de sânge adevărat. Spectatorii greci erau subtili şi rafinaţi, nu bestii, ca strămoşii noştri romani, care se distrau abject la circ, se delectau cu moartea animaleleor şi chiar a oamenilor, moarte adevărată şi urlau ca fiarele, adulmecând mirosul adevărat al sângelui.
 Grecii erau poeţi şi ştiau să mimeze natura, romanii mai degrabă se-nfruptau din ea ca leii, gustând pedepse înfricoşătoare cum ar fi crucificarea şi altele, pe care le urmăreau ca pe nişte spectacole mondene.
 Iar tragedia din teatrul grec nu era decât puterea histrionică de a mima totul, fără pericol. Astfel se mai putea şi gândi.
 Tragicul e o creare de conflict, necesară în orice spectacol, în care concurenţa e fundamentală, între „ai noştri” (ai binelui) şi „ai lor” (ai răului), aşa cum azi, mai mult decât în teatru pe stadion se cotonogesc pentru o sferă negânditoare, tipi negânditori, pentru tipi şi mai puţin gânditori dar care în fundul sufletului lor i-ar sfâşia pe „ăilalţi”.
 Cam aşa şi în lupta între protocronişti şi manolescoizi, în care Borcea Manolescu se fereşte de a se ocupa de scriitori de prima mână numai de teama c-ar putea fi simpatizanţi ai diavolilor de protocronişti.
 Poate de aceea un poet de talia lui Mircea Micu, autor şi al unui admirabil roman  e ignorat cu totul. E ignorat fiindcă e socotit printre cei răi. Aşa şi Mihai Ungheanu, care însă a fost un stâlp al protocronismului. Azi e ignorat şi el cu totul, tot pentru o vină care nu ţine de valoarea demersului în lumea literaturii, de textele scrise, ci de mofturile răzbunătoare ale lui N.M.
 Dar să continui cu Liiceanu. Eu, chiar eu, care sunt destul de hedonist, m-am apucat să citesc „Despre limită”.
 Subiectul este desigur fascinant şi are conotaţii largisime. Am citit cu mare plăcere vreo 20 de pagini. Pe urmă, curând, a început să scârţâie. Am mai citit cu greutate încă 10 pagini, cu şi mai mare greutate încă 10 pagini şi atunci mi-am zis că sunt un prost, un frivol, un nenorocit...
 Aveam totuşi şi argumente contrare, fiindcă mai citisem şi eu, îmi făcusem chiar teza de licenţă cu „Problema individului la Camil Petrescu şi Albert Camus” şi de dragul celor doi citisem chiar pe Husserl, a cărui fenomenologie, fie vorba între noi e îngrozitor de grea, citisem chiar pe Buzura, pe Nedelcovici, pe Lăncrănjan, ceea ce dovedea că atunci când trebuie neapărat şi vreau, am voinţă! Dar nimic ! Nu se mai putea! Filozoful se-nvârtea în gol. Filozoful nu mai avea benzină şi bateria chiar scăzuse şi mergea pe electromotor! Lichidul de răcire nu mai intra în mecanisme, dar el mergea înainte, nu-l mai asculta nimeni, nici singur nu se mai putea asculta, dar el mergea, mergea înainte, mergea şi nu se mai oprea şi se-ntorcea mereu şi trebuia cartea să aibă grosime, articolul să nu fie un simplu articol, să fie o carte, o carte, de-ar fi putut să fie o carte groasă, cu cât mai groasă, cu atât mai serioasă!.
 Chestia asta că cu cât e mai gros e mai serios cred că se potriveşte mai bine la reuşirta unei fecale cât mai groase şi mai grave, care să te scape de griji până a doua zi, ceva care îţi dă sentimentul datoriei împlinite mai mult decât orice pe lumea asta.
 Pentru că nu suntem, fie genii sau neghiobi, decât nişte fiinţe în care intră şi din care ies diverse substanţe mai mult sau mai puţin consistente, după cum reclamă şi neuitatul Thomas Morus în neuitata lui  „Utopie”.
 22. Ce-o fi cu post-modernismul? Anii de ucenicie ai lui Nicolae Manolescu şi pofta de politică.
 Ce-o fi cu post-modernisumul ? M-am uitat prin cărţi diverse, pe unele chiar le-am citit până la capăt, dar am rămas cum am intrat în ele.
 Citind anume caracteristici am observat că eu însumi aş fi un post-modernist şi chiar cu nişte scrieri din anii `60.
 Totuşi Nicolae Manolescu crede că post-modernismul ar începe cu generaţia `80. Fără să spună explicit ar începe cu el însuşi, adică el cu Cenaclul lui de lumi ar fi ca Maiorescu sau Lovinescu altă dată şi că ar năşi scriitori ca cei doi mari critici de odinioară.
 Incerca figura asta încă din anii `60, când s-a-ntâlnit cu mine, dar neputând să apară „Revista Nouă” a mai aşteptat şi s-a-mprietenit cu Alexandru Ivasiuc şi a luat-o pe altă cărare, a-nceput să creadă în politică şi politici şi a-nceput să se-nchine la alte biserici decât se-nchina Maiorescu, pe care-l venera pe la mijlocul anilor `60.
 Dar atunci Manolescu era băiat tânăr, era în formare, nici nu făcuse 30 de ani şi probabil nu putea să fie încă gúru, se grăbise, avea el însuşi nevoie întâi de un gúru.
 Hai să ne-ntoarcem la Alexandru Ivasiuc, cel pentru care se pare că Manolescu l-a părăsit pe Ivaşcu, Ivaşcu nefiind decât un tovarăş de drum, care nu mai părea interesant către sfârşitul anilor `60.
 Se pare că Nicolae Manolescu îl crede pe Alexandru Ivasiuc un fel de Albert Camus, deşi nu spune asta nicăieri în mod explicit.
 Dar felul cum îl descrie, seriozitatea cu care încearcă să scoată la liman un autor fără însuşiri literare, dar atribuindu-şi nişte intenţii extraordinare, ne duce spre o confruntare cu realitatea.
 Romanele lui Ivasiuc sunt foarte proaste, foarte prost scrise, fără talent şi confruntările lui cu comuniştii din „Cunoaştere de noapte” de pildă, sunt ridicole. Cum să faci confruntări intelectuale cu nişte bandiţi, cu nişte tipi care sunt de regulă rudimentari, foarte rar atingând rangul, suprem pentru ei, de semidocţi.
 Cum să te confrunţi chiar cu părinţii lor spirituali, nişte criminali de profesie, nişte terorişti pentru care singurul argument este glonţul!?
 Cum să faci dezbatere politico-filosofică în faţa lui Stalin sau a fanilor lui, chiar ai lui Lenin, pentru care viaţa unui om e o abstracţie şi nu are sens decât pentru planurile lor mârşave şi abjecte de stăpânire a omenirii.
 Cum să polemizezi cu un Stalin care ordonă un Katyn, un astfel de ins n-ar trebui decât strivit ca un gândac, iar Lenin care se dădea mai intelectual are şi el în bagaj genocidele lui.
 Apoi trebuie să remarcăm un fapt tulburător: esopicii anilor comunismului au fost ei oare independenţi? Erau aşa de proşti comuniştii să se amuze ca nişte hahalere de demascarea lor, chiar făcută cu mănuşi foarte fine, ca alea de autopsier?
 N-aş crede! Eu cred, după Nichita, că „totul e legat de tot” şi ca un prieten al meu care a murit tânăr şi era medic şi mi-a spus după ce i-am vorbit de Nichita că mai degrabă el ar considera că nu atât „totul e legat de tot”, ci „totul e legat de nimic”. Şi a murit de cancer, în jurul vârstei de 40 de ani ...
 Şi Ivasiuc a murit tânăr şi Camus, nici unul din ei nu împlinise 50 de ani, dar de ce să nu discutăm? Vom fi şi noi lângă ei, mai devreme sau mai târziu şi dacă scriu acum e pentru că ni s-a dat voie să  trăim puţin mai mult...
 Nicolae Manolescu face mari eforturi pentru prietenul care se pare că l-a iniţiat luptând cu morile de vânt, dar nu numai cu ele, ci şi cu confraţii, care cu o anume ingenuitate se trezesc stupefiaţi în faţa unei opere, în care-a contat mai mult omul care a scris-o decât textul propriu-zis. Se pare că omul era fermecător, dar textele rămase sunt dezolante, sunt cea mai pură maculatură.
 Poate de aceea Socrate se pare că n-a scris, deşi avea probabil mai mult de spus şi dacă-l citim cumva pe Platon sigur avea ceva mai mult de spus.
 Ne-ntrebăm atunci de ce oare nu l-a lăsat Ivasiuc pe atât de bunul prieten Manolescu să-i scrie ideile? Ba uite că l-a lăsat! Şi Manolescu, prin tehnica aceea africană a zombilor, încearcă să dea suflare unor pagini moarte, unor pagini în care s-a sporovăit fără noimă, făcând din nişte zombi de cuvinte alţi zombi, tot de cuvinte, dar şi de personaje trăncănitoare, un fel de humanoizi ideologici...
 Jalnică treabă, dar să remarcăm o frază în capitolul despre Ivasiuc, definitorie nu numai pentru prozator dar şi pentru comentatorul lor: „Ca şi N.Breban, Ivasiuc era obsedat de problematica puterii.”
 Intr-adevăr, cred că toţi suntem de acord, dar să şi recunoască domnul Manolescu faptul că asta l-a preocupat şi pe el însuşi de-o viaţă! Mai ales de când s-a-ntâlnit cu Ivasiuc.
 Preşedintele Uniunii Scriitorilor de azi, reprezentantul României la UNESCO, colaboratorul la rubrica sportivă a „Evenimentului Zilei”, dirijor într-un colegiu pe care-l domină la Editura Cartea Românească, director sau director general al României literare, membru corespondent al Academiei, dirijor al programelor şcolare în care-şi impune voinţa, o carte de vizită care o concurează pe a lui Zaharia Antinescu (prototipul lui Caragiale pentru Trahanache! - un pârlit de profesor ploieştean membru în toate comitetele şi comiţiile posibile şi mai ales venerabil, să nu uităm asta, căci aşa i se spune, asta este Nicolae Manolescu azi, care, dacă nu era lumea mai atentă, putea ajunge chiar preşedintele României, că doar a candidat şi la asta, că pofta lui, pohta ce-o pohteşte, e pantagruelică şi-mparte lumea literară în vii şi morţi, face liste pentru milenii. Pentru raiul literaturii, domnilor, dar nu v-aţi săturat de creatura asta de o ambiţie delirantă, cu o poftă animalică apropo de putere căruia nimic nu-i e de ajuns?).
 Eu unul  m-am săturat şi uite că-i citesc totuşi această murdară istorie, care nu-i decât un pact cu cei cu care are şi ai de-a face şi nu-i ştim pe toţi şi mă-ntreb ce facem cu limba noastră românească, unde să-şi mai facă veacul, proba şi exerciţiul, cei care constituie cu adevărat literatura românească şi istoria ei. Și limba asta românească ce zice ?
 Domnule Manolescu, ar trebui să-ţi explic faptul fundamental al literaturii noastre, faptul că limba noastră românească i-a creat pe cei mai mari scriitori, că Dumnezeul unei literaturi e limba naţională şi că balbuteriile intelectualiste ale dumitale şi ale multor prieteni ai dumitale din trecut şi de azi nu fac decât să mânjească marea cu valuri şi să cârpească cerul cu stele.
 Cine nu-nţelege marea şi cerul nu e scriitor, domnule Manolescu, cine nu înţelege limba românească şi stilul ei de existenţă nu e scriitor, e un simplu veleitar şi să nu uităm că-n vremea comunismului mai mulţi inşi, care nu se puteau exprima în politică, veneau în literatură, se-nghesuiau acolo, neavând nici o noimă printre cuvintele limbii lui Eminescu şi Caragiale.
 Aşa şi dumneata, neputând să faci politică pe atunci, neavând un dosar bun şi fiind nevoit să-ţi schimbi şi numele, ai năvălit printre noi, care te-am crezut, am avut impresia că te doare de limba în care vorbim şi-n care scriem şi de ţara sau mai bine zis ţările în care cuvintele acestea sunt la ele acasă.
 Dar se pare că ne-am cam înşelat. Şi-ai încercat să-ţi faci acum vânt în politică şi iată că nu s-a putut, c-au fost alţii mai iuţi, de mână, de picior şi de-al patriei amor şi te-ai întors printre noi cu răsuflarea îmbăloşată de fierea prea multă şi de şuierul plămânilor obosiţi de-atâta fugă într-o parte şi-alta.
 
                                                                                                                                                                 Pusi    DINULESCU
                                                          GAŞCA ŞI DIAVOLUL
                                                             sau
                                     despre istoria bolnavă a domnuluiManolescu
                                                           (fragment)
  - continuare -

 23. La beregată! Literatura unei limbi. Excluderea lui Ion Druţă. Poloneza de la Paris. Limba şi geniul. Voltaire şi Snobăsescu. Digestia dificilă. 
 Adevărul e că poate mă consum cu atacuri la beregata acestui distins critic numai din pricina furiei mele. Furie de neputinţă în faţa unei mafii indestructibile, puternică prin lipsa de sentiment şi prin legăturile ascunse care-i unesc pe cei ce-o constituie. Pe când noi ăştia singuratici, noi, cavalerii rătăcitori, cavalerii Tristei Figuri, ne consumăm energiile în visuri prea lungi şi în iubiri deşarte.
 Totuşi poate că şi noi, chiar dacă n-am fi de specialitate ne-am putea confrunta cu un colos ca N.M., i-am putea da chiar unele îndrumări, ca să nu le spunem lecţii.
 Şi de-aceea, te-ntreb şi eu, iubite domn Manolescu, fostul meu profesor, ce este o istorie a literaturii unei limbi? Ce est ?
 Pentru că este vorba de literatura unei limbi, nu? Nu e literatura unei pietre, nici chiar literatura unei ţări şi dacă scrie în limba română cineva să zicem din Canada sau din Zimbabwe, el face parte din literatura română, cred eu, cu atât mai mult, dacă trăiesc prin ţările apropiate şi fac parte dintr-un trunchi pe care graniţele vremelnice n-au putut niciodată să le taie ramurile.
 Şi uneori chiar literatura română se scrie chiar în dialect, un fenomen foarte interesant, ca poeziile lui Victor Vlad Delamarina, care venea dintr-o regiune închinată pe-atunci unui steag străin. Şi azi, un cercetător serios ar trebui să se uite şi vizavi, măcar printr-o necesitate de complementarietate, dacă nu de estetică, chiar prin valea Timocului, prin Ungaria, prin Bucovina ucraineană şi prin Basarabia, mai ales aceea din Republica Moldova faţă de care dispreţul manolescian din această carte e strigător la cer. Să nu uităm că un mare scriitor rus de azi, Ion Druţă, a-nceput prin a scrie româneşte, în limba părinţilor lui, ca şi Eugen Ionescu sau Cioran. Pe cei din Franţa îi revendicăm şi pe cei din Rusia îi uităm. De ce ? Numai pentru că ne-au uitat şi el pe noi?
 In perspectiva grozavă a morţii, pentru care se scrie întotdeauna o istorie, mi se pare că asta o spunea undeva George Călinescu, e o chestiune care nu prea mai contează.
 Ion Druţă a scris pagini admirabile în româneşte şi este de destul de mult timp un scriitor consacrat în Europa. Mi-aduc aminte că încă din 1980 sau 1981 când am stat eu mai mult la Paris, o piesă de-a lui se juca la Comedia Franceză. Ceea ce-i doresc să i se-ntâmple şi lui Matei Vişniac, dacă tot e acolo. Vorba aceea : „Il est déjà là!”.
 Apropo de asta, în 1981, când eram la Paris, stăteam de vorbă cu prietenul meu Alain, la care stăteam şi cu iubita lui, care era poloneză. Discutam, desigur, despre Polonia. Fenomenul Solidaritatea era în floare şi eu, o căinam pe Halina:
 - Numai să nu intre la voi ruşii!
 - Mais ils sont déjà là! izbucni pasională blonda şi pempanta poloneză, la care, trebuie să recunosc, mă uitam şi eu cu jind, că lipseam cam demult din ţară şi-acolo cu gagicile era mult mai complicat. In primul rând că acolo, la Paris, femeile cinstite erau cinstite, iar curvele erau pur şi simplu curve, prostituate pe stradă. In ţara lui Madame Bovary, Emmele nu erau la tot pasul!
 Dar în marea istorie a lui Manolescu ce-o fi scriind despre Druţă?. Cam puţin. E numai într-o rubrică mârşavă, cu care doar când şi când îşi intersectează N.M. istoria. Aici, la pagina 1396, aruncat c-a-ntr-o groapă comună cu alţi scriitori, care nu merită o tratare serioasă, după concepţia temutului critic!
 Venerabilul scriitor de talie internaţională (n.1928) se găseşte aici alături de alţi tovarăşi de suferinţă, printre care şi autori, de care eu nici n-am auzit, deşi mă-nvârt de decenii prin lumea asta literară: Nae Antonescu, Paul Aretzu sau Mihail Villara, dar şi autori care chiar că nu meritau atâta dispreţ: Gheorghe Azap, Ion Băieşu, Mihai Cimpoi, Ilie Constantin, Dan Cristea, Dinu Flămând, Romulus Guga, Grigore Hagiu, Bedros Horasangian, Ion Lăncrănjan, Iolanda Malamen, Adrian Marino, Miron Radu Paraschivescu.
 Dar zău, nu mai citez, că mă cuprinde asemenea furie şi atât dezgust pentru „temutul critic”! Sintagma asta am luat-o de la Teodor Mazilu. Eram cu el la o masă la Mogoşoaia, când intră în salon Eugen Simion:
 - Ia, uite-l pe temutul critic!
 Dar se potriveşte şi lui Manolescu, mai curajos decât academicianul domnului Iliescu, Manolescu îndrăznind să facă acest măcel, Simion barem rămânând autorul mai mult a unor articole disparate, chiar dacă strânse probabil toate în volume, ceea poate să-l facă să-şi vadă mai liniştit de deliciile unei impasibilităţi de o sanctitate augustă.
 Aş ... Şi problema pe care trebuia să îţi propui să o rezolvi, domnule Manolescu, era aceea a cât şi cum din geniul limbii române există într-un scriitor sau în altul. Fără limba română noi scriitorii n-am exista. Dar dumneata bagi şi scoţi după pofta sufletului tău, nu după pofta sufletului limbii române.
 Este ce este chiar Eminescu, fiindcă a înţeles şi a simţit mai bine ca noi toţi această limbă. Şi Caragiale la fel. Şi fiul lui la fel. Şi Creangă şi Sadoveanu şi Mihail Sebastian şi Camil Petresc ... Unii mai spectaculos, alţii mai discret.
Dar scriitorincii, vorba lui Dan C.Mihăilescu, ăştia care se poticnesc la fiecare cuvânt scris, care întind perlteaua lăsându-ţi între dinţi nisipul ăla mocirlos şi infect, scriitorincii ăştia păstrează-i pentru tine, pentru mesele voastre, pentru iubitele voastre snoabe şi pentru Snobăsescu, nu ştiu de ce, dar îmi vine să-i spun domnului Patapievici Snobăsescu! Nu-i nostim? Hai, zău! Snobăsescu! Dar chiar e nostim ...
 Şi nu numai nostim, e chiar foarte adevărat, să vezi un Monarh Luminat, ca Frederic sau Ecaterin, încălzindu-şi puiul la sân... Fiecare epocă trebuie să aibă Voltaire-ul său, o să spuneţi voi şi parcă Pleşu ar fi mai Voltaire, că scrie totuşi mai bine şi nu-i chiar atât de încuiat. Iar Liiceanu pare un fel de Montesquieu, cu rigurozitatea aceea humanitasistă, cu  pasiunea lui de duminică (dar e umană!) pentru Coelho şi Cărtărescu.
 - O, tempora, o, mores !
 Că bine zicea Cicerone...
 - Quousque tantem abuteris patientia nostr?, urmez eu pe căile lui.
 Dar vorba aceea :
 - Câte curve atâtea păreri!
 Aşa şi eu, probabil că n-am idei, am doar păreri şi sunt şi eu ca actriţa aceea de la Teatrul de Estradă din Ploieşti, care ne spunea nouă, celorlalţi navetişti :
 - Dragă, eu n-am idei  Dar am păreri!
 Aşa o să zică şi ăştia răii, că Puşi Dinulescu n-are idei, are doar păreri, ca un personaj dintr-o litografie de Toulouse Lautrec.
 - Şi? Voi nu vedeţi că voi toţi ăştia care vă daţi atât de serioşi aveţi digestie grea? De-aceea şi scrisul vostru necesită, după atâtea scremete, un unguent mai de calitate şi mai zâmbiţi, vă rog, nu mai fiţi aşa trişti, ca nişte comunişti care au uitat în nişte pantaloni vechi carnetele de partid şi nu vă mai găsiţi nici pantalonii, nici carnetele şi la asta vă gândiţi, ca şi la izbăvirea cârnatulu icare nu mai vine.
 Dar o veni şi el o dată şi-o să vă mai înseninaţi la faţă, o să priviţi mai detaşaţi lumea asta, care-i destul de înşelătoare uneori, nu ?
24. Litterae nos humaniores faciunt. Geniul opzecist.Sub-geniul nouîzecist. 
 Dară, domnule Manolescu, nu crezi că dacă scrii o istorie a ceva n-ar trebui întâi să-ţi vedem filozofia? Adică să vedem cum îţi apuci prada? Pe unde? De unde? Și mai ales de ce şi pentru ce?
 Nu crezi că trebuie să existe în concepţia dumitale o filozofie a literaturii? Pentru că nu se poate scrie o istorie a ceva fără a avea filozofia acelui ceva! Nu? Ce, mama dracului!
 Adică aşa, s-o iei din aproape în aproape, că poate o ieşi ceva, nu e de demnitatea unui profesor universitar şi cu atât mai puţin de aceea a unui viitor academician. Lucrurile trebuie să aibă o noimă, nu-i aşa?
 Un adagiu latin spunea că literele ne fac mai umani (litterae nos humaniores faciunt), iar altul spunea că literele se învaţă pentru ca atunci când mergem la teatru să nu stăm piatră peste piatră (lapis super lapidis), că pe vremea aceease stătea direct pe piatră, nu?
 Sigur că acestea par la mintea cocoşului, dar luate mai în serios ar fi un punct de pornire. Nu ştiu de exemplu cu ce ne face mai umani teatrul prietenului dumneavoastră M.Vişniec şi nici nu văd în gravitatea cu care-l admiraţi pe acesta o cât de mică încercare să-l facă puţin mai plauzibil în afara snobilor, care oricum nu-nţeleg nimic şi nu simt nimic, prin însăşi definiţia noţiunii de snob.
 Dar ce-i faceţi dumneavoastră, chiar unui prieten sau mai bine zis unui copil de suflet? In primul rând faceţi linişte în jur. Afirmaţi din capul locului, fără nici un dubiu că este „cel mai înzestrat dramaturg al generaţiei `80!” Dar comparaţi-l şi cu alţii, care-s mai puţin înzestraţi, pentru că altfel, dacă n-aveţi termen de comparaţie ar trebui ales superlativul absolut şi ar fi trebuit să scrieţi că M.V. e „foarte înzestrat” sau poate că aţi fi putut avansa pe linia adulaţiei considerându-l singurul dramaturg înzestrat al generaţiei `80. E drept că mie nu-mi vin acum în cap alţi dramaturgi ai acestei generaţii, dar la aproape 30 de ani de la apariţia lor nu se putea să nu mai apară măcar unu-doi, în cazul în care ar fi fost o competiţie corectă.
 E drept că regia teatrală a devenit omnipotentă şi omnivoră şi că în afară de geniul lui Vişniec socoteşte pe ceilalţi autori buni doar de textieri, postură în care au ajuns chiar cei morţi de mult, dar care consacrându-se deja în timpul vieţii, acum, lăsând la o parte că-s dincolo şi nu se mai pot apăra, oricum poate sunt mulţumiţi dacă văd de undeva de departe că nu le-au fost uitate măcar numele!
 E un fenomen de care ar trebui să se preocupe un istoric al literaturii, nu aşa, să ne trântească precum o plăcintă un autor care într-adevăr scrie foarte mult şi mai trăieşte şi la Paris, ca o adevărată cârtiţă a literaturii române, implantată întâi de un război al undelor, apoi de unul mai mărunt, în care se joacă nişte pokere se pare foarte absconse.
 Dar, vorba limbii lui Voltaire, passons! Ce ne mai spune domnul Manolescu de marele dramaturg singuratic? Dar stai, ia stai puţin, între dramaturgii recenţi nu e şi Gârbea? Nu e şi Gârbea cu un capitol separat?
 Ba este! Dar ce hoţ e Manolescu! L-a ascuns! Nu l-a băgat la dramaturgi, pentru că Vişniec trebuie să fie Unicul, Divinul, ca Regele Soare, singur în sistemul solar, care-n vizită la subordonatul lui Fouquet, după cum ştim, văzându-i opulenţa, se face foc şi pară, şi-l arestează şi-l pune la pripon, iertaţi-mi exprimarea cam argotică, dar m-a luat gura pe dinainte! 
 Iar Manolescu face din Gârbea întâi un fel de Pico de la Mirandola, remarcând pluritatea talentelor sale, neuitând să-i amintească până şi articolele: „Articolele  sunt inteligente şi ludice, pline de observaţii de bun simţ, pe care spiritul ludic al autorului le face să pară deseori paradoxale.” Dac-or fi aşa, cum or fi ale lui Cristian Tudor Popescu, ale lui Vadim  sau ale lui Andrei Pleşu?
 In sfârşit, după ce-i expediază proza, care n-ar fi originală, începe să-i povestească nişte piese. Păi, domnule Manolescu, dacă dumneata ştii aşa bine să povesteşti nişte intenţii, de ce să se mai scrie piesele? Păi, să te oboseşti să scrii 60-70 de pagini, când e mai simplu să scrii în câte două-trei rânduri ce vrei să scrii? Păi, nu contează cum scrii? Dumneata nu-ţi dai seama că fără o analiză stilistică aşa-zisa dumitale critică nu-i decât o critică de intenţii?
 Ori între asasinat şi intenţia de a asasina,  proiectul de asasinat, nu-i oare o mică diferenţă, acolo  ? Ba, parcă, d !
 Sau între pericolul de a călca pe cineva că merg cu 120 de kilometri pe oră prin oraş şi călcarea chiar a cuiva nu-i cumva o mică diferenţă?
 Mi-aduc aminte că eram încă student şi am avut norocul într-o frumoasă după -amiază să mă-ntâlnesc, întâmplător, cu Tudor Vianu, profesorul meu cel mai iubit, care mă ştia de la seminar şi ne-am întreţinut atunci despre necesitatea unui cerc de stilistică. Sigur că el vorbea mai tot timpul, iar eu îl ascultam cuminte, nevenindu-mi să cred că am prilejul unei discuţii particulare cu o asemenea personalitate. Şi am reţinut încă de atunci ideea lui  Tudor Vianu că nu numai studenţii au nevoie de studiul materiei cu care lucrează scriitorul, ci mai ales unii aşa-zişi istorici, care înregistrează fapte, povestesc opere, dar nu înţeleg ce face acolo scriitorul, cum frământă coca din care iese aluatul operei!
 Manolescu stă în faţa unei opere ca Mazilu când era tânăr la operă, cum am povestit mai sus şi nu-nţelege ăştia (adică scriitorii!) de ce cântă şi cum cântă!
 Manolescu nu este decât un judecător obtuz, ca acel bătrân Ivan Petrovici Krasnoperov, din admirabila proză a lui Goncearov O seară literară, care povestind asasinează:
 - Mi s-a dat şi mie să citesc „Suflete moarte”, am crezut după titlu că va fi într-adevăr ceva deosebit, romantic; când colo, un şmecher oarecare aduna numele unor ţărani morţi după revizie, ca să le pună amanet! Ce găsiţi interesant în asta?
 Dar Manolescu, spre deosebire de dobitocul de Krasnoperov, povestind, caută să extragă ideile. Manolescu dă la o parte textul, parcă nici nu-l interesează, căutând, ca la halitul unui măr, când eşti flămând, s-ajungă cât mai repede la cotor.
 Dar mărul nu-i cotorul, domnule Manolescu! Mărul e mărul! Şi ce te faci dacă până la cotor eşti nevoit să mănânci tot felul de creaţii miciuriniste sau lâsenkoide, care pot să te facă să urăşti pe viaţă mărul, când el contează, nu cotorul, care pe urmă tot îl arunci la gunoi!?
 
 25. Vânătorul de capete. Chimia şi Noul Călinescu. Între Faust, Casa cu ţoape şi pârdalnica de Istorie a lui Manolescu. Patapievici, Voltaire şi ţapa. „mâine seară în steaua vega”. 
 L-am văzut aseară pe domnul Manolescu la Televiziune şi m-am întrebat, cum poate într-un cap aşa mic să intre atâta ştiinţă mare?
 Si-atunci, pe dată, am început să cuget la misterele naturii, care cât e ea de bogată, pe atât e de ciudată! Da, tu!
 Și acum am observat că domnul Manolescu are un cap mic şi înnegrit, ca un trofeu de vânător de capete, din îndepărtata insulă indoneaziană Borneo! Capetele atârnate la brâu ale vânătorului se strâng acolo şi se usucă. Aşa ajung ca nişte măşti, fără buze, cu linia fostei guri intrată parcă undeva înăuntru, în mască!
 Pe urmele lui Gall şi Lavater, ca şi mai vechiul meu confrate, Honoré de Balzac, eu cred că figura, mă rog, faţa, atenţie! exprimarea e a mea: nu e decât o sculptură a unui gând oprit. Şi ce gând o fi acesta?
 Să fie oare o urmă a voluptăţii de a gândi? A voluptăţii încremenite într-un rictus, ca a unui mort surprins de datoria cea mai de obşte a oricărei fiinţe într-un moment fiziologic mai intim?
 Poate ...
 Oricum, aerul atât de grav al domnului Manolescu de azi pare al unui atlet al răzbunării, un Terminator venit să pedepsească neîndurător, poate şi crud, tot pentru ce el nu are chimie.        
 Aşa a spus, parcă tot la Televiziune, într-un interviu, că poate e subiectiv, dar pentru anume scriitori nu are chimie. Adică eu, mitocanul, ce să-nţeleg? Că nu-şi amestecă PH-ul din gură cu gurile tuturor? Dar cine vă cere asta, domnule Manolescu? Nu vă doreşte gura dulce nici un scriitor serios în gura lui, dar ca să vă citească ar trebui s-aveţi chimia limbii, chimismul ei, în sânge. Vă doriţi un Călinescu, dar e normal, orice Gârbea se doreşte un Caragiale, iar prietenul dumneavoastră Matei Vişniec se crede un Beckett. Dar la cursurile dumneavoastră sau măcar la cenaclul acela de luni puteaţi să le explicaţi, dacă ştiaţi, cum e cu teatrul absurdului, cum e cu literatura absurdului, cum e cu filozofia absurdului, cum e cu Albert Camus măcar sau cu teoreticianul cel mai avizat al teatrului de acest gen care pe vremuri era Martin Esslin, chiar când era în floare curentul; acum, când el abia se mai târăşte, cine ce ştie ce elucubraţii se mai scot, ca şi chestia asta cu post-modernismul care vă înebuneşte pe toţi, fie genii sau netoţi!
 Eu, unul, deşi sunt foarte deştept şi chiar destul de cult, deşi am citit vreo cinci cărţi care tratează despre bazna asta, cum i-ar spune bătrânii, baznă ca bazna lui Simion Dascălu, interpolatorul lui Ureche, nu? – mi se pare că-i o aiureală!
 Iar chestia cu care vă-mpăunaţi, ca un nou Păunescu, e faptul că aţi lucrat douăzeci şi cinci de ani la cartea asta cu 1500 de pagini! Vă gândiţi probabil că şi Goethe a lucrat la „Faust” nu ştiu câte decenii. Dar nu-i asta problema! O spun din proprie experienţă ! Eu am lucrat la piesa „Casa cu ţoape” exact trei zeci de ani, după ce s-a pus deja în scenă de două ori în diverse variante! Dar şi Goethe le-avea cu variantele. Nu are şi un  „Ur-Faust”? Ba are! De ce să n-am şi eu, nu una ci chiar două „Ur-Casa cu ţoape”!? Insă ur-urile dumneavoastră în mare măsură sunt cronici uitate prin reviste, pe care le-aţi adunat conştiincios aici ca nu cumva să se piardă.
 Chestia nu-i cât ai lucrat, cât ai transpirat, sau ambiţia cu care ţi-ai strâns o buză din care n-a mai rămas aproape nimic, ci, cum spune undeva Ion Creangă, mulţumirea sufletească a scrierii, în care totul curge normal, firesc şi grădina raiului se deschide fără opintiri.
 Când scrii cu opintiri, domnule Manolescu, parcă mergi într-o căruţă cu roţi pătrate şi aşa se şi citeşte. Sigur că cititorului i se face milă şi mai ales auzind că 25 de ani te-ai luptat cu materia. Te-ai luptat doar ca să scrii pagini multe şi chipurile să cuprinzi totul, dar câtă plictiseală în asta!
 „Le secret d`être ennuyant n`est que dire tout”, a spus undeva Voltaire, un Patapievici al vremurilor trecute, dar nu un papiţoi ca ăsta de-acum şi atunci de ce această stupidă comparaţie?
 - De dragul reducerii la absurd! răspund eu, gândindu-mă la omul de multe ori cu papion şi-ntotdeauna cu mutră plângăreaţă, îndrăgostit de-un preşedinte, care, ce-i drept e drept, are vocaţia şi a culturii, pe lângă toate celelalte vocaţii, din care  râsul pare cea mai pregnantă.
 - Şi cum e râsul ăsta ajuns atât de celebru şi de imitabil?
 - Hă! Hă! Ţapă!
 Cam la asta mă gândesc eu când am insomnie şi-atunci pentru că am atât venin poate în mine, ia să citesc nişte versuri, să mă liniştesc oarecum:
   te rog beatrice să ne întâlnim
   te rog şi n-ar trebui să te rog
   mâine seară în steaua vega
   îmbrăcat cu o haină albă simplă uşoară
   fără cravată fără să-mi amintesc
   versuri sau alte lucruri frumoase din naştere
   simplu pe măsura hainei mele
   voi coborâ din tramvaiul 709
   cu o flacără la butonieră
   cu un pui de şopârlă în palmă
   să mă poţi recunoaşte imediat
   te rog beatrice te rog beatrice te rog
   la ce oră omenească vei vrea
   mâine seară în steaua vega
 Versurile sunt din Virgil Mazilescu, despre care Manolescu scrie cu respect, e drept, dedicându-i chiar trei pagini din cărţoaie, adică tot atât cât despre Petre Stoica, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran sau Şerban Foarţă.
 O fi mult? O fi puţin? Dar cum să nu remarci această bijuterie? Pentru că Manolescu n-o remarcă!
 26. Introducerea ca moft sau moftul introducerii. Categoria estetică a miştoului. Umorismul şi bancul cu Goethe. Truda la o operă: decenii pierdute sau victorii universale. 
 Hai, să privim acum şi „istoria” asta de la-nceputuri, adică de la introducerea intitulată „Istoria literaturii la două mâini”.
 Straniu titl ! Te gândeşti la cântatul la pian, care e şi el la mai multe mâini, dacă nu-i la una, când eşti începător... Ei, bine, şi? Dar aici e la două mâini... Inţeleg să ţi-o faci la o mână... literatura, scrierea, mă rog, cum s-o faci la două mâini, de ce? Un moft. Un moft provenit de la o imagine, e drept, destul de şocantă pe care-a întâlnit-o el parcă pe-o carte poştală... probabil una scabroasă!
 Eu ştiu că totul se face cu o mână, cum spune şi zicătoarea românească: „ce-şi face omul cu mâna lui ...”, deci nu cu mâinile lui, pentru că nu la scris ai nevoie de ambele mâini, ci la box, la lupte şi-n general cam la toate sporturile ...
 Dar la scris ? Nu, e o inepţie şi chiar dacă-ncearcă el să facă o metaforă, eu ca om de bun simţ tot la o singură chestie mă gândesc. Şi mă-nfior!
 Ii admir totuşi o frază din această introducere, care e cum nu se poate mai sinceră, strălucind chiar în toată stupiditatea ei, sinceră însă, trebuie să recunosc:
 „Există destule impurităţi şi în cea de faţă”.
 Adică, în carte! Nu destule, toată este impură şi plină de e-uri, e o otravă a unui ins, care devorează literatura română umplând-o parcă de balele sau de mâzga, pe care insectele o tot lasă pe unde se-nfruptă.
 Ce să mai spun? Despre ipocrizia  jenantă şi jenată, despre ipostazierea într-un autor pudic, ce, chipurile, se disculpă călugăreşte de obtuzităţile şi gafele făcute, prin faptul că, sanchi, vezi Doamne, n-a vrut să scrie o operă perfectă!
 Dar ce autor serios nu vrea să scrie o operă perfectă? De la Goethe cu „Faust” până la mine cu „Casa cu ţoape” toţi, ba şi înaintea noastră! Şi chiar după!
 Şi dumneata, domnule Manolescu, de ce n-ai vrut să scrii o operă perfectă? Ar fi fost mai bine pentru toată lumea! Barem ai fi înmcercat! De ce nu vrei să fii mare ? Scrii cărămizi ca să ne dăm cu ele-n cap şi pretinzi că nu vrei să fii perfect!
 Eu ţi-aş propune, tocmai, să fii perfect, ca Goethe şi ca mine, sau măcar să-ncerci să fii şi mai te-nvăţ că pentru a fi viu trebuie să fii perfect, că viul e perfect, viul e făcut de Dumnezeu şi e-n duhul lui, imperfectul este al diavolului, al mucavalei uitată-n ploaie şi nu te mai citez că e prea insalubru şi prea preţios-jegos ce scrii în finalul introducerii şi are ceva parcă din kitsch-ul personajelor care apar la televiziunea lui Dan Diaconescu.
 Şi, în altă ordine de idei, categoria estetică a miştoului o înţelegi, domnule Manolescu? Când ai să-nţelegi mişto-ul şi băşcălia ai să-nţelegi o anume parte a literaturii române, iar în ce priveşte umorul, care pe faţa dumitale nu prea se potriveşte, ţi-aş recomanda să citeşti neapărat ce scrie în 1905 Pirandello în studiul „Un critico fantastico”: 
 ”Umorismul e un fenomen de dedublare în însuşi actul concepţiei; e  ca o Hermă bicefală, care râde cu o faţă de plânsul celeilalte feţe. Reflexia devine un spiriduş care demontează mecanismul imaginii, al fantoşei înjghebate de sentiment; îl demontează ca să vadă cum e făcut pe dinăuntru; descarcă arcul şi întreg mecanismul scârţâie din cauza aceasta spasmodic” 
 Ai înţeles?
 Iar cât despre comparaţia mea cu Goethe cred că ţi-ai dat seama c-am făcut mişto, am făcut mişto chiar de mine însumi, care desigur n-o s-ajung niciodată nici ministru, nici probabil să mă căsătoresc cu o fată de 18 când eu o să am 80 şi nici chiar să scriu o tragedie atât de emblematică pentru condiţia umană ca Faust.
 Şi apropo de Goethe, pentru că prea am fost serios până acum şi mi-e frică să nu-mi pierd cititorii din mână am să povestesc o scurtă anecdotă germană.
 Cică la şcoală întreabă învăţătoarea:
 - Ce este asta „Johann Wolfgang Goethe, 1749-1832” ?
 Peter ridică mâna.
 - Spune, Peter ... îl îndeamnă, blând, învăţătoarea.
 Peter se ridică băţos şi spune:
 - Este numărul de telefon al lui Johann Wolfgang Goethe !
 Sunt frivol, nu ? Sunt neserios, da ?
 Se poat ... Uite, încep să devin şi eu ipocrit, stupid şi mă inspir de la subiectul meu a cărui murdară încercare de modestie îmi strepezeşte adânc sufletul.
 Pentru că iată cum îşi încheie Domnia-sa N.Manolescu savanta şi smerita introducere:
 „Dacă, pe de altă parte, e adevărat şi cât de frumos e spus de către Călinescu în finalul prefeţei la Istoria lui, că literatura poate sluji drept cea mai clară hartă a poporului român, nu mă consider în ce mă priveşte, decât unul dintre zecile de cartografi, silitor şi modest benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat după ce a realizat, oricât de mare ar fi depărtarea la care se află harta lui de harta ideală, pe care în naivitatea lor, iubitorii de literatură o cred posibilă”.
 Cât despre modestia lui şi bătutul cu pumnul în piept c-a lucrat la carte 25 de ani să facem o socoteală. Cât fac 365 x 25 ? Ei bine, staţi puţin, fac 9125 de zile plus cele încă vreo 5-6 din anii bisecţi şi ajungem la 9130, să zicem.
 Ei, bine, în 9130 de zile, omul a scris 1495 de pagini, adică o pagină de la 6-7 zile, ceea ce nu mi se pare un efort deosebit, mai ales că nu se poate spune că avem de-a face cu un stil strălucitor, ba din contră, lumina e puţină ca într-un veceu militar, în care un bec de 40 trebuie să acopere cu razele sale necesităţile unei divizii.
 Pe când eu? In 30 de ani am lucrat la 108 pagini, foarte aerate, cum e-n teatru, când laşi pentru numele personajului care vorbeşte un rând întreg şi spaţiezi astfel încât să aibe loc şi regizorul să-şi facă însemnările lui. Şi 108 pagini în 30 de ani, face cam 3-4 pagini pe an!
 Şi Goethe? Tot cam aşa, deşi are mult mai multe pagini în piesa lui decât mine, câte decenii a lucrat la ea nu ştiu, n-am deocamdată documentaţia la îndemână, dar oricum eu cred că-s mai aproape de neamţul acela decât de Manolescu, deşi undeva pe la toţi trei apare Diavolul.
 Dacă la Goethe el apare explicit, cu pactul în braţe, la Manolescu e peste tot, niciodată explicit, dar tot timpul implicit.
 Antihristul, care pare chiar inspiratorul post-modernismului ăsta, stă acolo şi veghează tot ca o sinistră statuie a Minervei în noaptea corbului lui Edgar Allan Poë.
 Iar eu? La mine ce e, la mine în „Casa cu ţoape”? E-n centru undeva un securist adaptabil oricărui regim politic, în care la fel taie şi spânzură.
 E drept, la mine Dumnezeu şi îngerii din cer nu apar, ca la Goethe, în toată splendoarea rugăciunii de iertare.
 Dar nici la Manolescu, deşi el chiar are ceva fanatic în ambiţia lui devoratoare, în setea bolnavă de putere, pentru care şi-a abandonat talentul de-odinioară, intrând în mâzga şi balele combinaţiilor, în cea mai mare parte nemărturisibile.
                                                                                                                                                 Pusi DINULESCU




 " În ultimii ani am citit mai mult de o mie de cãrţi proaste ‘’
Alex  Şefãnescu în volumul sãu ‘’ Cum te poţi rata ca scriitor ‘’
                                                             

                                      
CUM  SE   RATEAZà  UN  CRITIC  LEFEGIU 

                                                                       - Scrisoare de Corneliu FLOREA
 
 DRAGà DOMNULE  ALEX   ŞTEFÃNESCU,
 Mã aflu în România. Printre cãrţile primite şi discutate cu amici mei se aflã şi volumul DVS despre rataţi prin ratãri, cunoscându-mi-se atracţia faţã de critica argumentatã obiectiv şi polemica picantã, indiferent din ce domeniu. Volumul DVS m-a interesat mult, chiar dacã sunteţi  doar un critic literar, deci un intermediar limitat, limitat în aria literaturii, vã apreciez, dar în acelaşi timp simpatia mea faţã de DVS este doar din compasiune, adicã milã mai pe româneşte, acum ,când înţeleg ce traumã neuropsihicã va cauzat citirea a o mie de cãrti proaste în ultimii ani. O adevãratã torturã a scoarţei cerebrale, ce vã poate  chiar deregla definitiv, pentru cã din punct de vedere neurofiziologic o mie de cãrţi proaste citite , una dupã alta, va poate prosti definitiv. S-a întâmplat şi cu alţii mai mari.
  Deasemenea,  amicii mei sunt îngrijoraţi de consecinţele acestei actiuni neglorioase – cum o numiti – dar profund dãunãtoare intelectului DVS de mare critic  literar, când împreuna am analizat intensitatea cu care v-aţi autoflagelat neuronii. Am calculat , e drept cu aproximaţie,  cã aţii citit o carte proastã la douã zile şi în a treia zi, aţi scris despre ea cât vi s-a pãrut de proastã, în conformitate cu  standardelor personale de critic cu vechime la Nicolae Manolescu. Astfel, iatã, acoperim timpul ultimilor ani, cuprinzând aproape  un deceniu, ţinând cont cã, oricât de mare critic marathonist  ar fi cineva, cineva ca DVS, are nevoie de timp şi pentru altele, cel puţin pentru necesitãţile fiziologice (necesitãţile fiziologice nu sunt numai cele de la WC , cum ştiu criticii literari )
 Sãracu’ domn ‘Alex a fost concluzia amicilor mei din jurul unei mese de terase unde ne aflam şi cu toţii am ridicat paharul, compasional, în sãnãtatea lui domn’Alex, saracu, cum s-a nenorocit el citind o mie de cãrţi proste, jerfindu-se pentru prestigiul literaturii !! Unul dintre noi v-a comparat cu un veritabil  Don Quihote de Bucureşti, care nu se luptã cu învechite mori  de vânt, ci cu o mareea neagrã pe hârtie. Tulai Doamne, ce critic titan! Din aceastã stare de  compatimire admirativa sau de admiraţie compãtimentoare, s-a iscat o nedumerire: cum a ştiut el cã sunt o mie de carţi proaste dacã nu a citit şi o mie de carţi bune?  Lipsesc elementele necesare de comparaţie !! Poate ca a citit şi o mie de cãrţi bune în acelaşi timp şi-a dat unul dintre noi cu pãrerea, nefastã, pentru cã imediat a fost penalizat  sã plãteascã, peste  rând, la toţi de faţã un alt rãnd fiindcã îi lipseau argumentele: nu se putea citi în acelaşi timp şi o mie de cãrţi bune din douã motive. Unul era timpul, celãlalt cãrţile bune. Timpul era potrivnic:nu-i mai rãmânea  nici de necesitãtile fiziologice . Cel ce trebuia sã plateascã având dreptul la apãrae, a  replicat  cã mari critici bucureştenii nici nu citesc, ca lumea, cãrţile pe care le recenzeazã  doar le rãsfoiesc superficial , apreciazã subiectiv în fucţie de bisericuţe şi clanuri literare, obligaţii, simpatii şi antipatii. În acestã manierã de criticã literarã bucureşteana Alex Ștefãnescu poate digera douã cãrţi pe zi:una buna şi una rea, deci poate compara. Astfel, de dragu’ lu’ domn’ Alex s-ar putea înghesui rãsfoirea a douã mii de cãrţI  în ultimii ani.  Aiurea, dar toleranţi  fiind, l-am lãsat sã vedem cât se va zbate sã dovedeascã ca s-au scris o mie de cãrţi bune în ultimii ani. Amicul nostru s-a chinuit  adunând  la un loc ‘’uşa’’ lui Liiceanu cu ‘’femeile iubite’’ de Cãrtãrescu  cu ‘’îngerii’’ lui Pleşu şi ‘’prezervativele’’ supleantului Petre Popescu. Degeaba !  Nu s-a lãsat, a mai adãugat şi pe cei ce îi perie cu lauda criticã  domn’ Alex : Patapievici & ICR company, Manolescu & USR company, Tismaneanu & Bãsescu company. Tot degeaba, deşi am acceptat şi gogoaşa cã şi   Bãsescu are multã literaturã buna de sertar, rãmasã prin sertare, dosare şi în  groapa de la Berevoieşti !!  În aceastã hilarã  eferveşcenţa, în care încercam sã adunam o mie de carţi bune pentru comparaţie, aflu cu stupoare, cã domn Alex, dupã douãzeci de ani de redactorie la Romania Literarã a zburat de acolo la  Cultura lui Gusti Buzura. Argumentul a fost:  s-a prostit !! Era  previzibil  dupã ce citise o mie de cărţi proaste. Cheste de cauzã şi efect, pe care o cunoştea şi dobaşul din Dorolea,  numai marele critic de Romania Literarã habar nu avea.  A avut totuşi noroc, putea fi mai rãu, în literatura de specialitate a psihiatriei se dau cazuri de tâmpenie definitivã  dupã lectura doar a câtorva cărţi proaste. şi norocul nu l-a pãrăsit din moment ce a ajuns la baciu Gusti, care o fost mare doctor pe la clinicile cele mari ale Clujului, îl va ţine sub observaţie. Noi, însã, înlocuim  Manolescu & USR company cu Gusti&cultura.
 Ne-am posomorât, privind cu scepticism  prognosticul şi viitorul criticului Alex Ștefãnescu, care s-a ratat datoritã lecturilor proaste sau  doar rasfoind-le şi nu a mai ramas redactot-şef pânã la sfârşitul vieţii precum rãmân papii, rabinii sau  patriarhii, sã pãstoreasca dupã canoane sale critice  literatura românã. Ce soarta paradoxalã; acum când toţi cititorii de rând se lumineazã citind, numai domn Alex s-a întunecat, s-a prostit  citind şi a fost trimis la plimbare. Ce soartã de ratat !
 Pe undeva, mã simt şi io jenat  având in vedere ca printre cele o mie de cãrţi proaste a trecut şi POLEMOS, volumul meu de pamflete şi polemici, ce ar fi contribuit la deteriorarea neuropsihicã a marelui critic . Îmi pare rău, maiestre dacă e aşa, dar, trebuie sã recunoaşteţi, cel puţin în sinea DVS, cã şi în cazul meu  aţi dat în gropi!! Întâi, io nu-s scriitor înregimentat, dar am dreptul sã scriu ce vreau io, cum vreau io !! Dacã credeţi cã am sãvârşit o infractiune chemaţi-mă în instanţã, mi-aţi face mare placere !! Dupã pãrerea DVS sunt nepriceput, rudimentar şi agramat, se prea poate, dar trebuia sã ştiţi pânã acum, cã şi noi, aştia, cu un IQ mai mititel facem parte din marea democraţie care stã pe buzele elitelor literare bucureştene la TV prin singtama libertatea de expresie garantatã! Bunã glumã.  Al doilea, prin acest op de 250 de cãrţi proaste, printre care ati afişat şi volumul meu  POLEMOS, pentru cã l-am criticat argumentat pe Roman Patapievici, aţi dat dovadã de superficialitate în lecturã şi gândire, subiectivism de trupã mãruntã şi de slugarnicie cât vi se pretinde. Vã întreb:  dacã îl lãudam pe Patapievici şi Tismaneanu era o carte bunã, îmi dãdea-ţi şi-un  premiu, îmi punea-i poza la gazetã ?!?  Ştiu cã nu raspundeţi, v-am mai scris o scrisoare foarte deschisã, despre folosinţa inteligenţei în diferite scopuri, a fost  publicatã. Aţi tãcut, ca stuţul  african  în anumite situaţii, poltron !
 În volumul pe care-l discutãm, Cum te poţi rata ca scriitor, vã erijaţi în mare maiestru al criticii literare, judecator de drept divin,  când în fapt  un critic literar nu este mai mult decât un intermeriar oarecare între cel ce scrie ce vrea, cum poate şi cititorul ce îşi alege ce vrea, ce-I place lui. Gusturile-s pe mãsura fiecãruia,  zice şi Mãtuşa Augustina din Prundul Bârgãului. În opul DVS, cântăriţi şi judecaţi poeţii şi scriitorii mai abitir decât  în  judecata de apoi pictatã de Michelangelo în Capela Sixtina. Bravo domn Alex! Sunt convins ca ştiţi prea bine cã în restul lumii critica literarã nu se face precum la Bucureşti, unde vã comportaţi ca nişte sfinţi ortodocşi cu  sufletele sãrmanilor  condeieri, care vor şi ei sã ajungã mai aproape de altarul literaturii române pe care s-au aşezat cu curul boierii minţii dâmboviţeni: Pata, Preşu, Lichi, Cârta . În al   treilea rând, mulţi cititori români se întreabã între ce fel de cãrţi aşeza şi volumul  POLITICE  a lui Roman Patapievici, care a scris: Pututuroşenia  abisalã a sufletului  românesc, spirocheta romaneascã îşi urmeazã cursul pânã la erupţia terţiarã, subreptice, tropãind vesel într-un trup inconştient , pânã ce mintea va fi în sfârşit scobitã, inima devine piftie iar creierul un amestec apos. – pag.49, ediţia 1996. Aud, maiestre, rãspundeţi?!?  Roman Patapievici, nu scrie asta despre Ion Iliescu cum îl scuzaţi in notiţa DVS. Ce nu spune omul la nervi ci despre sufletul românesc, adicã al nostru, al romanilor. Am impresia că DVS, pânã  acum la 63 de ani, cât şi aveţi, nu vă este clara noţiunea noastrã de suflet românesc, pe care o persiflaţi precum  Roman Patapievici, pe care    l-aţi uns drept unul dintre  cei mai inteligenţi români. Prostituţie literarã, maiestre!! Iar prostituţia asta nu vi se trage de la lecturi proaste, are cauze mult mai adânci, mai grave, incurabile.
 În încheiere, vreau sã vã spun; prin acest volum aţi ratat sã fiţi un onest critic literar, şi nu numai în cazul meu. Subliniez,  în cazul meu, aţi coborât la nivelul unui vardist  intermediar viclean ocãrându-mã pe mine şi aparându-l pe Roman Patapievici care a denigrat / denigreazã românii, ţara, limba şi cultura lor. Nu ne daţi un exemplu asemãnãtor cu el din Israel, Rusia sau Anglia?!? Cât priveşte ratarea mea ca scriitor pentru cã l-am criticat pe patibularul patapievici sã nu ţopãiţi de bucurie, nici sã vã doarã în olecran. Ceea ce scriu rãmâne absolut la latitudinea şi judecata cititorului, pentru el scriu, nu pentru intermediarii critici de azi  care nu se deosebesc cu nimic de cei de dupa 23 August  1944. 
 Reamintiţi-vã,  maiestre, unde sunt laudãtorii si laudaţii literaturii dintre 1945  şi 1965  de pe malul bucureştean  al Dâmboviţei?!? Acolo veţi fi şi voi, cei de azi, în urmãtorii douazeci de ani . Parol!!
 
                                                                                                                                                   Corneliu  FLOREA
                                                 
                               Vulturescu –Baciut, un amplu interviu în « Vatra »

O inflaţie de scriitori... de masă. Nici “capitalismul” de azi nu a fost zgârcit, prin mecanismele economiei de piaţă, a creat condiţii pentru o altă inflaţie de scriitori. Ce pericole aduce această inflaţie?
-M-aş feri de termenul „inflaţie” ca termen normativ. Nu tot ce e mult e rău (Nu zicem niciodată „e inflaţie de stele în seara asta”...). Rău e când cantitatea – plasată prost în context – devine pârghie valorică. Problema cu numărul „mare” al cărţilor proaste – a revistelor cu vipuri şi politicieni răsfiraţi pe plaiul cu boi sau cu orice suportă hârtia -, nu este atât circulaţia lor, cât cauţionarea lor, trecerea lor dintr-o categorie a „drepturilor omului” (homosexualitate, feminism, secte religioase, minorităţi şi regiuni culturale) într-o categorie a valorii. Aici ar fi de lucru: în termeni de „ecarisaj”, mă rog, de criterii, în „capitalismul” pieţei de care vorbeşti.
Cu inflaţia din perioada „Cântării României” ce să mai faci acum ? Sunt operante criteriile de azi asupra celor de ieri ? În cea mai recentă Istorie a literaturii (N. Manolescu) este loc pentru M. Beniuc, Nina Cassian, Maria Banuş, Eugen Barbu, Ion Gheorghe, Titus Popovici, Aurel Baranga, Adrian Păunescu, dar nu sunt incluşi Adrian Marino, Gabriela Melinescu, Marin Mincu, Ioan Em. Petrescu, Ion Mircea, Nora Iuga, Liviu Petrescu etc. Cum să nu prolifereze cocleala (asta e „inflaţia”, prietene, un sentiment de greaţă), matrapazlâcul, accesul la graţie doar prin apartenenţă la redacţii şi edituri. Dar este acesta un „pericol” dacă ştii să-ţi alegi tabăra? -Într-o producţie anuală de mii de titluri noi de carte, cum se mai descurcă critica literară? Dacă luăm în calcul tirajele modeste, difuzarea precară, ce şanse mai are o evaluare apropiată de adevăr? Şi criticii sunt oameni, nu pot citi tot ce se scrie? Nu e şubredă o scară a valorilor în aceste condiţii? Pot fi ignorate, nebăgate în seamă cărţi importante din considerente tehnice? Dar din considerente extraliterare?
-Nu am timp pentru critica literară ca „instituţie” normativă (castă, grup de presiune, jurii pentru târguri internaţionale, traduceri, proiecte financiare). Unii critici m-au introdus în antologiile lor, alţii nu; unii m-au comentat în istoriile şi studiile lor, alţii nu. Nu sunt „făcut” de critică, nu sunt întreţinut de ea, nu ştiu să trăiesc şi să scriu pentru a fi în graţiile cuiva. E o onoare să fi fost de câteva ori în viaţă în preajma unor critici de o mare onestitate şi probitate profesională. Ca şi meseria vechilor acari din staţiile de triaj, meseria de critic dispare încet, încet: nu că tablourile de comandă sunt mai sigure, ci pentru că sunt „mutifuncţionale”... Sigur că orice considerent „tehnic” nu trebuie explicat prin considerente „extraliterare”, dar aş arăta cu degetul spre doi critici: unul care, deşi pretinde că ţi-a citit cartea, scrie doar despre cum vrea el să fie poezia ta; celălalt care acceptă să facă parte dintr-un juriu naţional şi dă verdicte de pe cele 5-7 cărţi ale editurii care-l promovează, precum cocoşul ar putea scoate un cucurigu „naţional” de pe grămada de moloz dintr-o curte oarecare. În aceste cazuri laşi lehamitea aceea românească să băltească: „şi criticii sunt oameni...” -Ştim cu toţii că s-a făcut “politică literară” la greu, la noi. Cum mai funcţionează azi găştile, grupurile? Ce-i poate aduna, ce-i poate despărţi azi pe scriitori?
-Nu mă interesează „găştile” literare/ politice. Le văd „la lucru” peste tot, îi poţi deosebi. Nu merită un „studiu de caz”, dar sunt de luat în seamă „energiile” care debordează în unele grupări (nu în cele care devin „găşti”), tendinţele care pot fi un pas înainte. Este ciudat, Nicolae Băciuţ, că în literatura noastră orice grup se „oficializează” repede şi-i dispare aerul tare, ozonat, al accesului la idee. Arena grupurilor de azi e doar socialul, nu secretul, miracolul de dincolo de ecran. Uite, un „manifest” precum cel al lui Vasile Baghiu (himerismul) putea crea o confrerie de iniţiaţi. Nimeni nu vrea drumurile sălbatice, netrasate, stîncoase. Toţi doresc „cărarea cea dreaptă” spre o Meka apropiată, cu un aer casnic, gospodăresc, cel mult o sală de academie. Aşadar ce ne poate uni azi? Neoexpresionismul? Parabolicul? Ludicul? Background-ul? Ego-ficţionarii? Apocaliptica textului?... Dacă mă gîndesc bine, nici statutul pe care l-am votat, de curând, pentru Uniunea Scriitorilor, nu ne-a prea adunat: au ieşit la iveală disfuncţionalităţi, grupuri de presiune, jurii comandate, fonduri care nu ajung la filiale, oboseală, greaţă de parveniţi. Şi, în fond, de ce atîta dramă? Muntele e la îndemînă dacă vrei să-l urci, iar marea e un lac cu multe bărcuţe…
-Se scrie mult, se publică mult, chiar dacă uneori în tiraje simbolice. Se mai citeşte, însă? Cine mai citeşte literatură, cu atâta ofertă concurenţială pentru clipele de răgaz? -Sunt mai multe lucruri de luat în considerare. Se scrie mult? Ia să vedem: Ion Mureşan n-a publicat de cîţiva ani; Florin Iaru îşi tot amînă romanul; Nichita Danilov, Petru Cimpoeşu publică cîte un volum pe an, ca să dau cîteva exemple. Criticii literari abia dacă scot un volum la 2 ani. Ideea că se publică mult vine din altă parte: editurile – care nu se respectă – publică orice, oricît şi pe oricine. Nu, prietene, scriitorul român nu e mai prolific ca altădată… Uite, mie mi-e dor de un volum de Marta Petreu (n-a mai publicat poezie din 2006 de la Scara lui Iacob, (Ed. C.R.) Angela Marinescu din 2006 (Limbajul dispariţiei, Ed. Vinea), Ion Mircea din 2004 (Prororoca, Ed. C.R.).
Despre cine citeşte azi este iar de discutat. Şi mai ales ce se citeşte azi. Să nu-mi spui că volumele „erotice” ale lui Emil Brumaru – care cică s-au vîndut – vor conta în ansamblul operei sale! Ştim ce se vinde azi şi ne dăm imediat seama cine citeşte. Dar criticii literari crezi că sunt „la zi” cu apariţiile scriitorilor contemporani? Una dintre cele mai vehemente observaţii aduse Istoriei lui N. Manolescu este chiar acesta: n-a mai urmărit evoluţia scriitorilor de lîngă el …
Dacă vrei să ştii, în ce mă priveşte, îţi spun: eu îi citesc pe scriitorii români. Le caut cărţile, la târguri (pentru că la Satu Mare nu se difuzează unele apariţii editoriale), le urmăresc receptarea critică şi mă bucur în „ceasurile mele de răgaz” de reuşitele lor. Trist ar fi să credem că sunt cărţi doar pentru clipe de răgaz: nu clipa de răgaz o caut, de interval, de dincolo de ecran, ci clipa provocatoare la lectură ca la un eveniment crucial. Aştept, mereu, cărţile care să mă jupoaie, care să-mi crească precum nişte dinţi din creier în timp ce citesc, ca să pot muşca cu ei merele vieţii şi ale morţii… -Unii scriitori, dincolo de “administraţie”, s-au implicat şi în politică, fără a face figură aparte între politicieni? De ce ratează scriitorul în politica românească?
-Cred că e greşit să spunem că „s-au implicat în politică”. Corect este: unii scriitori sau salvat în politică, pliindu-se, căptuşindu-se. Spune-mi: ce mai era azi Păunescu fără mandatul de deputat? Ce a ales să fie azi Dinescu, cel cu securist la poartă, dacă nu în fruntea dosarelor de la CNSAS? Nu s-a implicat Ana Blandiana în alegerea lui Emil Constantinescu în pofida lui Nicolae Manolescu? Ce s-a câştigat? Ce s-ar fi putut câştiga? Scriitorul român e un mazilit în politică, ca-ntr-un ev mediu prelung în care e nevoie de un firman de aiurea. Am fost contemporani - doar fizic, cu trup de legumă – cu cele mai grave agresiuni asupra limbii române în Basarabia, Ucraina, Serbia, Ungaria. S-a semnat vreo petiţie – măcar – de scriitori? Erau în viaţă vreo câţiva care puteau ridica vocea. Dar unii erau în avionul lui Iliescu, alţii în cel al lui Constantinescu, alţii în cel al lui Băsescu. De ce ratează scriitorul român în politică? Dar oare „ratează”? În celebra scenă a preşedintelui Băsescu şi a filosofului G. Liiceanu, acesta nu s-a simţit umilit când primul om al ţării i-a spus că preferă „tinichigii”. Era filosoful de faţă sau doar „administratorul” de la Humanitas? În fond, nu avea dreptate N. Manolescu să-l introducă în Istoria sa pentru „manifestul havelian” Apel pentru lichele şi Uşa interzisă? E uşor să te desparţi de Noica (ideea peratologiei) şi mai greu să-ţi găseşti propria limită...
-E scriitorul un personaj incomod pentru epoca sa? E un tolerat? E un profitor? Care e condiţia... ideală a scriitorului român contemporan?
-Scriitorul de azi este un mare caraghios: se lasă „recitat” fără să fie scos la rampă din fundul sălii; se lasă inclus în manuale, studii, antologii fără să fie retribuit – doar pentru fericirea de-a fi „selectat”; îşi lasă înlocuite cărţile, ideile de trei rînduri în presă; se lasă furat de atribuţiile pedagogice şi de vizionar al vremii sale. Incomod zici? Vezi pe cineva să-l tragă de mînecă pe un preşedinte care spune că sunt mai importanţi „tinichigii” decît „filosofii”? L-ai văzut pe G. Liiceanu, pe M. Cărtărescu cum au sărit să-l apere, că doar „altceva a vrut să spună”! Nu, prietene, scriitorul nu mai e incomod: e măsurat şi găsit „corespunzător” pentru Institutul Y, pentru Parlamentul Z, pentru Ministerul X … A fost vreun scriitor (şi erau destui) incomod în Parlamentul României? A cerut editarea operelor lui Caragiale (că despre Eminescu nu spun nimic, pentru că „nu dă bine” în Europa) în locul afişelor dizgraţioase de la alegeri? A cerut cineva ca timbrul literar (vezi perioada interbelică) să fie achitat la scară naţională? Nu. Toţi se războiesc cu trecutul comunist. Acum se poate. Acum au curaj. Au prezentul nu ni-i mare.




                     CE ESTE ŞI CE NU ESTE USR-UL DE AZI
 
Dacă este să luăm de bun „desfăşurătorul” şedinţei de alegeri, din 23 noiembrie 2009, de la USR (din Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional), este tot mai dificil de spus ce este USR-ul şi mult mai uşor de zis ce nu este: UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA NU ESTE O UNIUNE DE SCRIITORI!!! Fie şi pentru că lipseşte solidaritatea/”uniunea”... -  „întru cele ale Binelui”...!
Din momentul în care am văzut cine candida pentru „şefia” USR, am înţeles că USR nu poate să-i reprezinte pe scriitorii autentici, cu valoare netrucată, ai României, ci a devenit (dacă n-o fi fost şi mai dinainte...) o anexă penibilă a regimului politic din România: un „tătuc”, în jurul căruia „fac de gardă” mamelucii „tătucului”, prin „masa” cărora  se „scurg”, spre josul obedient şi sicofant şi „lăudător profesionist” (numărând peste două mii de membri, din cei 2.400 - reunindu-i pe toţi impostorii „umflaţi” de suficienţă şi de pretenţii, obraznici, prădalnici şi nesimţiţi!)..se „scurg”, spre „josul” lipsit de caracter, dar şi de valoare, „beneficiile” (relative, e drept) - iar „dizidenţii” (abia câteva zeci de scriitori de valoare, DACĂ or fi fiind şi atâţia!) formează un grup „tolerat”, din raţiuni şmechere, de justificare a existenţei acestui mamut paralitic, care a devenit USR-ul – tot mai mult, un refugiu de ţaţe, o „piaţă” largă şi greţoasă, de corupţi şi corupători, care sugrumă, pur şi simplu, semnificaţiile pur axiologice (s-ar cuveni să fie chiar apostolico-vaticinare...!) ale „adunăturii”...oricum s-ar numi ea: „uniune”, „societate”.
Acest mamut inutil (poate doar celor care s-au refugiat în USR ca într-o „locaţie de pensie”,  să le fie de ceva folos...) nu mai are nici argumente, nici o logică elementară de existenţă, măcar, dacă i-am cere să ne explice: de ce Dumnezeu se mai numeşte „Uniune a SCRIITORILOR”, şi nu „Brutărie” sau „Ferometal”: USR NU E ÎN STARE SĂ-ŞI PROMOVEZE NICI MĂCAR CĂRŢILE PE CARE PROPRIILE EI JURII (de multe ori, chiar onorabile şi suficient de obiective...) LE PREMIAZĂ! Argumentul că „fiecare se descurcă, e economie de piaţă” e o tâmpenie fariseică, aduce aminte de afirmaţia „soldăţeilor” lui Ceauşescu (Dumnezeu să-l ierte!), referitoare la Şcoala Românească şi la profesorii ei: „Păi, în definitiv, voi ce produceţi? Voi doar consumaţi! Adică, muncitorul din fabrică să stea opt ore la strung, şi voi, nu?! Şi câtă eficienţă productivă are el, şi câtă ineficienţă crasă aveţi voi...în definitiv, voi nu creaţi nimic, nu se vede  nimic, de pe urma voatră!”
Conform acestui argument, putem să renunţăm de pe acum la statutul de om: cultura şi lumina raţiunii din ochii „tereştrilor” vor dispărea, în cel mult un veac, şi se vor sui la loc, în pomi, conform darwinismului, o sumedenie de maimuţe...În orice perioadă a istoriei umanităţii cultivate/civilizate, scriitorul a fost „un lux”, dar un lux necesar şi întreţinut, destul de constant, de mecenaţi. Fireşte, cu condiţia să existe valoare în ce scria şi, CEEA CE ESTE EXTREM DE IMPORTANT:  această valoare să fie detectată, acceptată şi promovată!!! (...la curţile imperiale ale romanilor, la curţile ducale ale Evului Mediu etc. etc.). Şi să nu-mi ziceţi că un Horaţiu ori un Villon aveau, ei, bani de „promo”...!!! Doar atâta că, fie şi din orgoliu deşart, împăraţii romani şi ducii/prinţii medievali (într-o veritabilă „cursă” culturală, de „formula UNU”!!!) aveau nevoie să se fălească (poate cu prea multă vanitate,... -  dar, în niciun caz, nu „ratau” valorile autentice...AVEAU GUST ARTISTIC RAFINAT, UNEORI INFAILIBIL, precum celebra familie aristocrat-florentină a Medicilor! – nu ca „maneliştii” noştri de azi, care promovează scabrosul cel mai vulgar al „efebilor” favoriţi, languroşi  pervertiţi pe „deandosulea”... - pe post de „artă”) – cu aceşti „bufoni” şi „monştri” ciudaţi... (monştri asemeni grifonilor şi sfincşilor...), care sunt scriitorii CARE AU DE SPUS LUMII CEVA!!!
Iar nu să se fălească, pe de o parte, cu „numărul filialelor şi cu numărul membrilor”, iar pe de altă parte să răsfrângă buza a dispreţ suveran, când vine vorba de a promova autentica valoare scriitoricească (prin edituri şi librării, în care să se expună măcar ce au premiat juriile filialelor USR! – printr-un activ şi susţinut şi cât mai „maioresciano”- obiectiv „promo”, al cărţilor, pe posturile de Radio-TV – pare că „revoluţia tehnică” este utilă oricărui cretin din lume, numai scriitorului de valoare, NU!)...”Nu-s bani la Cultură!”... – Da, n-or fi ei prea mulţi, banii ăştia...(că nu se restaurează nici mânăstirile Voievodului Sfânt, Ştefan!) – dar, atunci, pe ce bani nu vă mai vede omul pe voi, „şefilor şi şefuţilor” şi „cadânelor (feminine şi nu doar...) de şefi”, de atâtea „primblări” prin ...”neagra străinătate”?! Şi nu cu „tărăboanţa”...ci cu maşini „tari”, schimbate ca...”izmenele”! Aud?!
Iar nu să „promoveze”, asiduu, moda TIR-urilor pline de „euroi” (dar şi de alimente! – „Foamea/criza-i mare, Mitică!”), puşi în slujba „numărului sporit de membri”...ptiu! – ăsta, abia, e un stahanovism absurd, neo-stalinism pseudo-scriitoricesc  şi putregăire abjectă, prin „lamura” (de plumb...) a corupţiei, a coruperii caracterului USR-ului! Prin aşa, abia, se „strică orzul pe gâşte” ŞI SE COMPROMITE, GRAV ŞI DEFINITIV,  IDEEA DE USR ŞI DE SCRIITOR!!!
Din momentul în care răspunsul dlui Nicolae Manolescu, la solicitarea lui Liviu Ioan Stoiciu (precum că Paul Goma ar trebui făcut „preşedintele onorific al Uniunii, cât mai puteţi”), a fost: “Goma nu e membru al Uniunii” – îmi este extrem de clar că birocraţia meschină a distrus existenţa REALĂ a USR-ului.
Chiar dacă valoarea estetică a operei lui Goma nu depăşeşte, cu prea mult, mediocritatea – în schimb, valoarea umană şi de caracter îl singularizează: este unicul scriitor român, dizident autentic, asumându-şi integral riscurile dizidenţei sale, în raport cu regimul comunist din România ante-1989. Şi, ca şi Hristos, a luat asupra sa păcatele acestora…Nu şi la modul mântuitor, e drept.
Tot aşa precum lui Goma (SUNT ABSOLUT SIGUR!) le-ar fi răspuns dl Manolescu şi lui Eminescu, Creangă, Caragiale…(“ne-membri ai USR”…) - dacă aceştia n-ar fi fost nişte eminenţi… “pupinmanoleşti”!!! Doar UNUL trebuie să fie “tătucul”, precum Bunul Dumnezeu, nu?!
Am devenit membru al USR-ului la îndemnul şi insistenţele unui mare şi autentic poet neaoş vrâncean, Dumitru Pricop. Zăbovesc, încă, în USR, în memoria celor care acum nu mai sunt, dar, prin propria lor valoare de ARTIŞTI AUTENTICI, nu au girat, din plin,  doar valoarea  cărţilor mele şi au confirmat harul Duhului meu – ci au girat şi, din păcate, continuă, prin reverberaţii mistice, transmundane, să gireze şi numele de “USR”…Dar mi-e tot mai greu şi tot mai penibil să confrunt frunţile lor boltite de Har Dumnezeiesc, cu…realitatea şedinţei din 23 noiembrie 2009, a USR… - fără să mă simt… murdar…de fapt, pângărit de impostura obraznică şi sterilă, a celor care au ajuns şi se “ţin” (unul pe altul, şi toţi ca…”variante de putere”?! – “putere”, în lumea unde ar trebui să apară Frumuseţea Dumnezeiască a Verbului! - dar n-o mai poate face, de scârbă şi lehamite…) în “fruntea bucatelor”: un Manolescu- “tătuc” – doar…ŞEF, ”până la 120 de ani” (că doar nu veţi zice că o Istorie,  în care Eminescu şi Neamul Românilor, sunt batjocoriţi, spurcaţi şi înjosiţi, face din Manolescu un scriitor şi un critic şi un model de om de cultură…cum ERA, oarecum, înainte de 1989?!), un Breban, care nu-şi poate citi nici el romanele, fără să adoarmă…un limbric tuciuriu, care se zbate de mama focului, în intestinul (gros) al subculturii/imposturii obraznice, de “enterteinment”…un Stan, care înseamnă mai puţin decât nimic (fără de Bran). În ce-l priveşte pe dl Ştefan Agopian, îmi rezerv, încă, vreme de meditaţie. Dar atât! E mult prea puţin pentru a fi, totuşi, ceva.
                                                                                                                                                        prof. dr. Adrian BOTEZ

 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971