Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
CE E SAU CE NU E, CRIZA? - REPORTAJ DE VIOREL BAETU
CENTRUL DE STUDII ŞI INSTRUIRE PENTRU PROMOVAREA PRODUCŢIEI MICILOR GOSPODĂRII, A COMERŢULUI RURAL ŞI RECONSIDERAREA MEŞTEŞUGURILOR TRADIŢIONALE
GH. MANEA -DINCOLO DE ALARMĂ - CINE VA HRĂNI ROMÂNIA ?
GH. MANEA - CONTINUARE- AGRICULTURA ÎN ZONA DE CÂMPIE
CONSOLIDAREA MICII GOSPODARII RURALE
SE LANSEAZĂ EDITURA NOASTRA ON-LINE
SPAŢIUL CARPATO-DANUBIAN ÎNCEPE A FI RECUNOSCUT CA UNUL DINTRE LEAGĂNELE ANTROPOLOGICE
Premiul „Grigore C. Moisil” pentru acad. GHEORGHE PĂUNPREMIUL „GRIGORE C. MOISIL” PENTRU ACAD. GHEORGHE PĂUN
CÎŞTIGĂTORII CONCURSULUI NAŢIONAL DE FIZIOLOGIE „NICOLAE C. PAULESCU”
UN MEMORIU PRIVIND PREOCUPAREA PENTRU ROMÂNII DE PRETUTINDENI:
COMUNICAT DE PRESÃ AL PRIMÃRIEI CHIŞINÃULUI
PRIMARIA CHISINAU - DECLARATIE DE PRESA A PRIMARULUI DORIN CHIRTOACA
O INIŢIATIVÃ A ALIANŢEI FRANCEZE DIN CHIŞINÃU
UN MARE SAVANT ROMÂN FIU AL BASARABIEI
ACADEMICIANUL MIHAI CIMPOI VA PREZINTA POETUL CARE SEMNEAZA CU UN SINGUR NUME
POEME DE TRAIANUS (TRAIAN VASILCĂU)
CRISTINA OPREA: ICOANA - PUNTE ÎNTRE PĂMÂNT ŞI CER
VALERIA PETER PREDESCU
VĂ OFERIM DOUĂZECI DE FILME DOCUMENTARE CELEBRE CU SUBTITRAREA LOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ
CHIPUL POETULUI (CEZAR IVANESCU) DE IOANA GRECEANU
MELANIA CUC PREZINTA VERSURI DE VASILE URSACHE
VALERIU CUSNER PREZINTA VERSURI DE IONUT CARAGEA
OCTAVIAN CURPAS PREZINTA VERSURI DE CORINA LUPU
CONSTANTIN MĂLINAŞ PREZINTĂ VERSURI DE GEORGE ROCA
MULTIDISCIPLINARITATE, INTERDISCIPLINARITATE, TRANSDISCIPLINARITATE IN STIINTA CLASICA SI CONTEMPORANA DE SORIN BAICULESCU
ROMANUL« ISUS » DE EUGEN COJOCARU PREZENTAT DE MIRCEA POPA
LIERATURA ON LINE:
PAGINA A CINCEA

  CHIPUL POETULUI

„fără păcate lăcrimez uşor,
Ca floarea nevăzută o să mor“

A trecut un an. A trecut un an din eternitatea Poetului Cezar Ivănescu. S-a aşternut liniştea peste mormântul său, dar gândul că a trecut pragul lumii de dincolo mi se pare la fel de neverosimil ca şi în acea nefastă zi de 24 aprilie 2008. Acelaşi „Nu se poate“, repetat atunci până la epuizare, îmi răsună şi acum în minte, când mă gândesc la el, şi mă umple o revoltă neputincioasă. Nu mi-l pot imagina niciodată mort, ci aflat undeva departe, ascuns de ochii lumii, pentru a scrie.

Mi-l imaginez aşa cum, într-una din acele zile fastuoase şi melancolice, când vara se stinge în toamnă, poetul Ion Murgeanu l-a evocat pentru noi, pentru mine şi soţul meu: în genunchi, noaptea, scriind pe marginea patului, cu ochii închişi, scriind, cu fruntea aplecată ca-n rugăciune, scriind cu „mâinile schimnice“, miracolul poeziei săvârşindu-se chinuit în sânge, în carne, sub frunte, pe buze, în degete, în ochii halucinaţi ca ai vechilor scribi egipteni, foarte vii, dar învăluiţi parcă de un abur din altă lume, ca „giulgiul unei învieri din morţi“.

Mi-l imaginez aşa cum l-am cunoscut: „blând ca un miel“, prieten prevenitor şi gingaş, de o generozitate aproape de neconceput într-o lume egoistă şi rapace, interlocutor fermecător şi inepuizabil, pasionat până la uitare de sine de ceva sau cineva, dar şi refractil, hieratic şi auster, cu mâini gracile şi aristoratice, mângâietoare şi sensibile, mâini bune de pus pe suflet (unele dintre cele mai frumoase şi mai expresive văzute vreodată), elegant şi ceremonios sau, dintr-o dată, tăios, cu aprecieri neiertătoare şi precise despre unul sau despre altul, cu vocea tunătoare, căutându-şi versurile, răscolitor, cu durere abia reţinută, uneori, ca un tată care-şi boceşte fiul mort (cine pe cine plângea în vocea lui?), sau şfichiuitor, alteori, şi, mai ales, prieten ideal, care-şi păstrează intactă prietenia şi la distanţă, necontaminată de circumstanţe, de interese sau de umori.

Îmi amintesc de o mărturisire pe care mi-a făcut-o într-una din zilele Târgului de Carte Gaudeamus din toamna anului 2007, care atunci m-a mişcat profund şi pe care n-am s-o uit niciodată: „Eu, doamnă Ioana, pe măsură ce îmbătrânesc, vorbesc mai mult cu cei morţi şi cu cei aflaţi departe. Lor le spun tot ce nu le pot spune celor «apropiaţi». Discuţiile mele îndelungi cu ei, printre care sunteţi şi dumneavoastră, sunt despre lucruri din altă lume...”.

L-am simţit atunci, cum, în sufletul lui, se desprindea încet, încet de lumea aceasta. Lovitura finală, marea lovitură, ca o izbitură asurzitoare de talgere, l-a găsit fragilizat, epuizat de nemiloasa hăituire care i-a însoţit întreaga viaţa. „Vânătorii de oameni“ nu l-au putut ierta pentru a fi fost demn şi pur în credinţa lui în frumuseţe şi adevăr, pentru că nu a încetat să se împotrivească imposturii, pentru a fi fost curajos şi puternic prin el însuşi, fără să ţintească puterea strivitoare de alţii.

L-am regăsit atât de singur şi de lovit, tremurând aproape de imensa sforţare de a-şi dovedi nevinovăţia, printr-o grevă a foamei, într-o Sală a Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor bântuită parcă de fantome răzbunătoare. Mărturisesc că, atunci când am plecat de acasă spre el, m-am gândit (ce naivitate!) că-l voi găsi înconjurat de prieteni, de toţi aceia pe care i-a ajutat să debuteze, despre care a scris cu generozitate, care, ei înşişi, l-au recunoscut ca fiindu-le mentor, dar şi de neprieteni, de scriitori pe care însăşi ideea că unuia dintre ei să i se aducă o asemenea nedreaptă şi neruşinată acuzaţie să-i revolte şi să-i solidarizeze în jurul celui defăimat. L-am găsit aproape singur...

A fost încă o mare dezamăgire provocată de lumea scriitoricească de la noi. Rămân cu durerea de a fi pierdut un prieten şi un maestru. Rămânem cu poemele lui nemuritoare, pentru eternitate. Eternitatea Poetului Cezar Ivănescu, sunt convinsă, va creşte cu fiecare an care trece.

                                                                                                                                                                                     Ioana GRECEANU

 Cartea cu poeme rebele

,,Dor de Hefasitos,, aşa  s-ar putea  denumi cartea cu psalmi păgâni, ( de-ai pământului), tulburătoari, pe care poetul  Vasile Urasache ne-a dăruit-o în acest mărţişor cu capricii şi incertitudini de tot felul. Este o gură de aer proaspăt, , după o iarnă poetică mimetică, mereu reluată în aproape aceeaşi gamă de la un poet la altul.
Intitulat  EPISTOLE CĂTRE HEFAISTOS,  cu subtilul Vitralii poetice neobizantine, volumul semnat de Vasile Ursache, este o lucrare inţiatică,- dacă privim timpurile şi drumurile dar şi uneltele de lucru, - meşteşugul stilistic prin care cuvintele sale ajung sintagme într-un sonet cu rezonanţe ce leagă timpii între ei, dezleagă peceţile dintre erele terestre.
Era de fier şi era de siliciu, două dimensiuni spirituale şi prin care poetul face radiografia sinelui, a sufletului aruncat în mizeria deşeurilor unui popor universal,- coboară în spaţiul unor ,, termite,, ocupate  mai mult cu consumul decât cu gândul cel atotcreator.
 O carte cum rar e dat să apară pe rafturile librăriilor lumnii, Epistole către hefaistos vine să restabilescă relaţia Omului cu Zeul din Adâncuri, trecând antiprometeic, călcând prin zaţul unui prezent din care el, Poetul culege, ridică detaliile reînceputului omenirii. Cuvântul din care s-a materializat atotcuprinzătorul Univers, el, Cuvântul face parte, este motivul distinct din lucrarea poetică, el susţine Ideea şi ideea sprijină bresla în istoricul umanităţii. Prin basm, legendă, realitate… facerea triumfă odată ce Poetul devine frate de suferinţă şi acţiune cu zeul cel mai nebăgat în seamă de noi,pământenii. Deşi au o destinaţie precisă, epistolele,- poeme născute din şi prin întrebări, - mesajele creatorului ajung în ,,cutii poştale,, diferite,- se aleg după cum acel înger căzut în taina redescoperirii metalelor,- doreşte să revină pe scena unde  Omul Mileniului Trei se dezice de el. Siliciul! Da, nisipul mereu curgător prin clepsidră, mobil şi aparent fără de vicii ( nu rugineşte, nu cocleşte), este la îndemâna omului modern, sau … omul însuşi, în înfumurarea sa, se credea este un cip inteligent, de siliciu.
Interesantă şi nemaifolosită de poeţi, este forma în care este transpusă în pagina de carte, opera în sine,- un fel de tripitic explicativ, cu  citate şi note de subsol, care la primă privire lasă impresia că, el, autorul a simţit nevoia să de-a explicaţii, să pledeze pentru propria-i poezie. Să ne redea cadru după cadru din ,,filmul,, care l-a developat prin travaliu, în turnu-i de fildeş. Vasile Ursache nu are dubii, este poetul cel mai sigur pe sine. Scrie pentru că are ceva a  ne spune. O spune cu virtuoziatte de Stradivarius şi, de nu-l auzim, revine în sih, muşcă în conştiinţa noastră adormită ca un mioritic de stână.  Nu-i pasă ce crede lumea atîta timp cât Poezia îi umblă ca un virus al Neliniştii prin artere, prin sânge. Hefasistos, ca şi Poetul, se ,,obrăzniceşte,, întrecându-se în meşteşug cu însăşi Dumnezeu cel care a făcut Cerul şi Pământul. De aici şi relaţia dintre autor şi pesonajul cărţii,- Hefaistos,- zeul şi om, dualitatea cu care Vasile Ursache se simte într-o simbioză  de-a dreptul păgână. El  readuce în prim plan Mitul, îi redă demnitatea şi Viaţa avută în floarea antichităţii omenirii înşişi.
 ,, Se zice că versurilor mele /le-aş fi ceea ce e Zeus pentru zei,, -iată  cum un vers cuprinde întreaga chintesenţă a volumului, cum explică frust şi cu conştiinţă de sine de-o verticalitate superbă, - dă un sens nou, curajos, existenţei celui care nu se joacă de-a rima pe file de hârtie. 
 Într-o realţie renascentistă de un romatism tragic şi greu de regăsit în literatura de azi, Vasile Ursache vine cu nuanţe de tragism grecesc, foloseşte cuvinte  rostinite între ,,cădere,, şi ,, înlţare,, - fără să se teamă de păcatul prin care desăvârşirea prin sacrificiu face dintr-un om, meşter, şi abia apoi  zeu al creaţiei precum Hefaistos. ,, De ce nu poţi s-atingi desăvârşirea/ până nu-nduri cădere şi damnare,,  Întrebarea este aparent retorică, numai că el, poetul găseşte răspunsul în lumea care îl înconjoră şi simt că nu ar fi desăvârşită poezia însăşi, dacă el, poetul ar fi rămas Acasă, s-ar fi făcut cioban de mioare în Codrii Cosminului.
 Deşi acerb în definiţii şi sintagme admirabile când vine vorba de destinul celor ce îşi împart între ei asfaltul metropolei, odată ce alunecă pe  derdeluşul amintirilor din coplărie,- vrând sau nevrând, pe Vasile Ursache, ca proprietar al ,, Epistolelor către Hefaistos,, îl simţi solar, blând ca un mugur de mesteacăn ce se intră în lume, dă buzna,  face posibilă explozia sevei, rană în coaja arborelui mamă. Durerea facerii lumii este colosală, facerea în sine este grea şi frumoasă. Valoarea unui ,, pumn de cuie,, o află poetul încă din copilărie, din moşi în moşi, nepotul învaţă istoria şi taina materialului din care îşi va rostui, mai târziu, propria-i viaţă.
Om al rigorii şi dreptăţii prin profesia care-i conferă pâinea zilnică, Vasile Ursache ţine în balanţă nu doar poveştile mitice, istoria personală şi colectivă. Poemele sale au valenţe cu desoperirile ştiinţifice de ultimă oră, - de aici, din,,, miezul Evului de Mucava,, are curajul să ne vestească ... Era de Aur,,.  ,,În pustie,, adugă pentru cine are urechi să audă. Creaţia sa nu ţine de ranguri şi onoruri, nu ţine de un popor anume, este universală ca pacea, ca războiul , ca şi  cataclimele naturale,. Sonetul lui ţine de  Cer şi de Pământ, ţine de adâncul Pâmântului, de măduva incandescentă în care Hefaistos cel urât şi harnic loveşte metalul pe nicovală, îi dă formă, un nume apoi îl pune la îndemâna oamenilor. Şi ce dacă noi , oamenii nu mai avem socoteală, risipim orzul pe gâşte, fierul pe arme?!
Poetul este aici. Creatorul nu a murit şi iată-l cum răspândeşte inteligent jerbele de scântei ale focului dintâi, în noi, cei ce dorm să-l citim.
Felicitari Vasile Ursache pentru psalmii pe care îi dedici dezbuimăcirii noastre, şi  pentru invitaţia de a medita la Creaţie şi Creator, de aici din infernul în care trăim.
                                                                                                                                                                                               Melania CUC

 

 ÎNTOARCEREA  FIULUI  NERISIPITOR


Numeroase minţi luminate ale omenirii au vărsat destulă cerneală spre a tălmăci diferitele sensuri întru iertarea celor ce şi-au pierdut busola, rătăcind prin lumea largă, conform pildei consacrate de Iisus în parabola fiului risipitor, cel ce era considerat ca personaj principal în Evanghelia după Luca.
Doar Constantin Noica, în mod surprinzător, i-a acordat toată compasiunea fratelui rămas acasă ( ca personaj secundar ), nedreptăţit  de tatăl său, sacrificat precum baciul  moldovean din Mioriţa, pentru  a  conserva  liniştea şi bunăstarea familiei sale. În interpretarea lui Noica, cel de acasă, ascultător, muncitor şi blând, ar trebui să fie cel iubit, devenind astfel personajul principal.  
Părerea mea este, însă, diferită. Consider că prin această parabolă lumea se împarte în două: în cei care riscă, risipindu-se prin lume, refuzând astfel acea precară moştenire a destinului funciar (emaciindu-şi şi identitatea ), şi în cei care, conservatori sine die, acceptă oferta comodă a existenţei imediate. Fiul risipitor s-a întors acasă cu mâinile goale, cerându-şi iertare, pocăit şi învins de propriile nesăbuinţe.
În zilele noastre sunt numeroase exemple în acest sens. Într-o poezie a sa, Nichita Stănescu, ipostaziat într-un  tânăr întors acasă după o lungă pribegie şi întâmpinat cu nerăbdare, n-a putut oferi celor dragi decât o ladă din care au ieşit, pe rând ( cu coada între picioare ),... zece lei... îmblânziţi..., de fapt nişte umbre ale ambiţiilor care l-au însoţit şi îndemnat să plece de acasă.
Numai cei dotaţi şi puternici reuşesc să-şi depăşească condiţia resemnării, escaladând piscurile spre care îi înalţă combustiile interioare şi se împlinesc prin restaurarea identităţii lor la nivelul real al marilor valori.
Iată, că şi un fiu plecat din oraşul nostru, tânărul poet Ionuţ Caragea urcă step by step pe scara acestor valori, iar la data de 9 mai la ora 16 a.c. în aula Bibliotecii Judeţeane din Constanţa, va încerca să resemantizeze sensurile parabolei lui Iisus, pentru că, numai după şase ani, se întoarce cu braţele pline, ca un învingător, aducând nouă dintre superbele sale volume de poeme, pline de inestimabile bogăţii spirituale.
O altă fiică a oraşului nostru, deja  consacrată  prin  aceeaşi  performanţă, marea  scriitoare Mirela Roznoveanu, rezidentă încă din anul 1991, la New York, afirmă într-unul dintre celebrele sale eseuri: „Exilat este numai cel care nu are unde să se întoarcă”.
Cred că din  acest  punct  de vedere, cât şi din considerentele ce urmează, Ionuţ Caragea nu va fi niciodată un exilat. Aceasta pentru că acum se întoarce „acasă” după ce şi-a  publicat toate volumele la editurile din ţară ( la Iaşi ), deşi este legat de Canada, unde este membru cofondator şi vicepreşedinte al ASLRQ ( Asociaţia  Scriitorilor de Limba Română din Québec - Canada ).
S-a consacrat de la bun început ca poetul născut pe Google, chiar dacă e un maestru al versului clasic, al metaforei dar şi al versului liber în care excelează prin superbele şi originalele sale idei ( unele  devenind  autentice  maxime ), într-o încântătoare fulguraţie a ritmului alert ce-i determină pe cititori să nu-şi lase cartea din mână.
În aula Bibliotecii Judeţene îşi va lansa toate cele nouă volume de poeme.  În cele ce urmează voi face câteva referiri numai la ultimul dintre ele, cel intitulat  „Absenţa a ceea ce suntem”. Pentru celelalte se vor exprima alţi colegi ai săi.
Evident că impactul cu lumea nouă şi cultura în care trăieşte au lăsat urme adânci asupra creaţiei sale, pentru că temele presocratice, devenite universale, poartă amprenta modernului Homo Faber (vezi Henri Bergson), în care munca a devenit un scop în sine. În secolul nostru şi, mai ales, în ţările superdezvoltate, omul îşi  jertfeşte peste 70% din viaţa sa, muncind pe ruptelea, pentru o iluzorie bunăstare materială.
Poate că din aceste cauze în poemele sale se simte o tânguire metafizică, pentru că Ionuţ Caragea înoată într-o lume imanentă cu două feţe; una spre divin  şi cealaltă spre mirean. Trecând prin toate experienţele umane, conform fenomenologiei hegeliene a spiritului, poetul inventariază viaţa, dragostea,  conceptul de femeie, murirea, nimicnicia stării de poet, mânuirea zadarnică şi  ineficientă a cuvintelor, lipsa de comunicare, pierderea orizontului, fragilitatea credinţei care numai prin suferinţă şi durere îşi relevă existenţa, alunecând spre absurdul stării de umbră cu acea senzaţie acută de absenţă a refiinţării.
În căutările sale ontologice poetul îşi caută colacul de salvare rătăcit într-o   mulţime neliniştită şi anxioasă ( omul singular în câmpul social - cum susţinea şi Jean-Paul Sartre ), atingând acel prag al reducţiei fenomenologice prin care starea de absenţă apare atunci când „ego”-ul transcendental (opus celui empiric), nu se mai poate evidenţia în conştiinţa umană.
Această stare devine permanentă în acest volum pentru că autorul aparţine fiinţelelor pure, dotate cu acea intuiţie şi clarviziune ce încearcă sa depăşească limitele celor două spirale ale ADN-ului contemporanilor noştri.
Deşi construcţia frazelor şi raporturile dintre cuvinte dau uneori senzaţia de refuz şi izolare faţă de condiţia umană, putem remarca, chiar prin antonimia sa, că întregul demers filozofic al poetului este marcat de dorinţa de bine şi de a statua fiinţa umană la dimensiunile pentru care a fost concepută în starea primordială.
Ionuţ Caragea face deja parte din acei uriaşi români care trăiesc cu trupul în alte colţuri ale lumii, dar cu inima şi sufletul în România.
De altfel acest volum de poeme este magistral analizat atât în Prefaţă, cât şi în Postfaţă, de  remarcabilele exegeze ale doamnei Valeria Manta Tăicuţu şi ale domnului Marius Chelaru.
Pledoariile celor doi, cât şi a subsemnatului, par să contrazică afirmaţia marelui om de cultură, americanul de origine spaniolă, George Santayana (filozof, poet, eseist şi critic literar ), care susţinea, în prima jumătate a secolului XX, că: „poezia a devenit o religie în care nimeni nu mai crede”
Poet al structurilor esenţiale elevate, Ionuţ Caragea - o pură conştiinţă - prin întregul său demers ideatic, încearcă să pătrundă, atât în conştiinţa colectivă cât şi a celor care îl preţuiesc, cu preţul unei inefabile sublimări.
Să-i urăm un „BUN VENIT !”,din toată inima, acestui destoinic fiu al Constanţei.
Şi să revină mereu mai împlinit în speranţele pe care le nutreşte!

                                                                                                                                                                                      Valeriu CUŞNER

                                                   Când emoţia şi liricul se întâlnesc
 
 
“Daca lumina ar canta/ varsandu-si puzderia,/ Noi am vedea cum cantecul/ consuma materia”, spunea Lucian Blaga in “Suprema ardere” si este foarte adevarat ca fiecare poet ajunge sa creeze si sa traiasca la un moment dat, un cantec nascut din lumina. In poezia Corinei Lupu (n. 7 aprile 1967, Bucureşti), cantecul acesta nu isi epuizeaza limitele, dovedindu-se liber de orice constrangeri, intr-o desfăşurare de registre tematice şi de exprimări cuminţi, emoţionate şi emoţionante, ce stau sub semnul diversitatii.
 Licentiata a Universitatii din Bucureşti, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, autoarea adapteaza in poemele sale scenariul clasic la o scriere modernă, pe care o construieste intr-o maniera ornamentală, liniştită, expresivă. In versurile pe care le scrie, Corina Lupu transforma imaginile obisnuite, din lumea reala si concreta, in tablouri in care intimitatea, inefabilul, visarea si frumosul devin notiuni de sine statatoare. Poeziile ei dau impresia de tablouri, de pânze atent lucrate, de pictură în cuvinte, în culori vii, pastelate, însă în acelaşi timp diafane, capabile să surprindă în mod clar, fără ezitări şi cu detalii preţioase, un anumit aspect din realitate. Demn de remarcat este faptul ca formularea frazelor este nuanţată şi riguroasă, iar stilul - controlat, elegant, concis, sobru, fără efuziuni retorice şi clişee leneşe – se caracterizeaza prin coerenţă, claritate şi expresivitate. O analiza atenta ne descoperă o autoare cu un spirit liber, deschis, colocvial, echilibrat, cu o atitudine relaxată, dezbărată de orice inhibiţie.
 “O bucurie nu este mare numai prin ea insasi, ci si prin faptul ca trezeste si cheama amintirea altor bucurii mai vechi”, afirma Alexandru Philippide, iar poemele Corinei Lupu vorbesc despre bucuria renuntarii la abstractizare, la generalizare, desteptand amintirea  bucuriei cuvantului ce naste o noua lume, pe calea cunoaşterii senzoriale. Poeta descrie ceea ce vede şi ceea ce aude, descifrand cu atentie propriul conţinut sufletesc, intr-o compoziţie autentică, uniliniară, fără alunecări de prisos şi fără crispări morale, oferind pe alocuri răgazul trăirilor lăuntrice lucide şi pertinente, dar avand grija sa nu se abata de la obiectivul iniţial - să fii sincer la modul absolut.
 Daca ar fi sa ne gandim la interferenta dintre arte, in speta la cinematografie, trebuie sa evidentiem faptul ca poeziile Corinei Lupu, fiecare in parte, amintesc prin plasticitatea si culoarea lor de succesiunea secventelor dintr-un film, de instantanee ce pastreaza echilibrul tiparului traditional, cu scopul de a lasa loc ludicului sa se desfasoare. Ne intalnim deci, cu poezii oneste, avandu-si geneza intr-un prea plin sufletesc, fara a pune insa mari probleme sau intrebari existentiale, dar captivand prin trăiri necosmetizate si destul de intense. Autoarea descrie imagini familiare, ce ii sunt la indemana, transpunandu-le cu fidelitatea unui fin observator, fara pretiozitati artificiale, cu nuante sentimentale, pe un ton tandru, spontan si sensibil. 
 Desi aparent fragile, poemele Corinei Lupu fascineaza prin forta imaginilor, dar si prin transparenta si prospetimea expresiei, abordand constructiv viaţa si detasandu-se de tot ceea ce inseamna monotonie, ambiguitate si lipsă de perspectivă, optand pentru o structura de mozaic, diversă şi atrăgătoare prin varietate, apta sa stimuleze imaginaţia. Fantezia sa este inteligenta si ingenioasa, iar cuvantul curge tulburator si plin de afectivitate, intr-un stil cultivat, dar în acelaşi timp lejer si degajat, apelând la unelte literare fara pretentii, cum ar fi epitetul, comparaţia, metafora.
 Cu certitudine, poeziile Corinei Lupu pot fi incadrate in categoria celor apartinand poetilor despre care acelasi Lucian Blaga declara ca “vorbind sunt 
muti. Prin evii, ce se nasc si mor/ cantand, ei mai slujesc un grai pierdut de mult” (“Poetii”).   
 
                                                                                                                                                                                         Octavian Curpaş
                                                                                                                                                                                        Phoenix, Arizona

 Constantin MĂLINAŞ

GEORGE ROCA – UN CAVALER AL POEZIEI

 

 


În fiecare toamnă, scriitorul George ROCA vine acasă, de la Sydney la Oradea, ca un proverb, unde stă cam o lună de zile şi ne arată celălalt obraz al Pământului, care este mai curat, mai senin, mai gata de lucru, decât obrazul multora gălăgioşi din Europa noastră, strepezită şi acrită de ea insăşi. Altfel spus, prezenţa lui la Oradea vine ca o lumină, este dătătoare de flacără, bine oxigenată sub Crucea Sudului, cu care dă pildă, îmbie şi îmbărbătează Crucea mai puţin alăptată a Europei. Şi de fiecare dată ia parte activ la viaţa culturală a Orăzii, în care aduce poftă de viaţă, de trăire în faptul de cultură şi literatură, cu care înviorează manierismul local şi pictozofii aferisiţi de ocazie în jurul lui.

Posesorul unui caracter deschis, activ şi liniar, fără devierile oportuniste, pe care le-a  lăsat moştenire atitudinea şovăielnică a scriitorilor de sub morala vechiului regim asistenţial, George ROCA ne rezervă de fiecare dată surpriza dezvăluirii a încă unui fişier, să zicem aşa, din panoplia multelor sale preocupări nobile. De această dată a fost poezia. Spre surprinderea tuturor, Domnul George ROCA a citit poezie la şedinţa Cenaclului orădean „Barbu Şt. Delavrancea”, ca invitat al scriitorului preşedinte Paşcu BALACI, surprinzând pe toţi din asistenţă cu performanţa sa de mesaj şi limbaj poetic direct, care motivează un volum virtual, bine definit prin paradigma de comunicare, către care aspiră poetul. Şi cum călătorului intercontinental îi şede bine cu avionul, de aici decurge cea mai puternică poezie din volumul virtual, în care închipuie magistral iubirea ca întâlnire a două avioane, astfel: „- Dacă te-aş întâlni/ ţi-aş spune/ să te prefaci într-un avion/ tu/ ca să-mi faci pe plac/ ţi-ai desface braţele/ şi ai plana lin spre mine/ eu/ m-aş preface tot în avion/ şi apropiindu-mă de tine/ ne-am împleti aripile/ în îmbrăţişarea de suflet şi trup/ mângâindu-ne tandru/ până când am simţi/ simbioza iubirii noastre...” Uriaşă întâlnire în spaţiu, a celui, căruia îi merge bine cu avionul şi are o viziune astrală asupra iubirii, care regenerează oriunde. De altfel, poemele de iubire formează una din paradigmele propunerii de volum, unde mai găsim portretul repetat al femeii iubite, înconjurat de componente vegetale de o rară frumuseţe, precum în „Crăiasa florilor”, care este un poem de excepţie, ce merită citat în întregime:

Ochii tăi tainic univers,
Ca două flori de albastrele,
Obrajii proaspeţi – doi bujori,
În păr ţi-am împletit viorele.

Pe la urechi am atârnat
Buchete mici de lăcrămioare
Şi maci pe buze eu ţi-am pus,
Eterna dulce sărutare.

Pe sâni-ţi proaspeţi de fecioară
Am pus doi crini, sub braţ zorele,
Pe pântece inimi din frezii
Însăgetate cu lalele.

Mai jos întins-am o garoafă
Iar pe genunchi, pusu-ţi-am roze,
La glezne albe flori de nufăr,
Şi între degete, mimoze!

Pe alba pernă pus-am cale
Şi mândre flori de paradis…
Păreai o zână minunată
Parcă venită dintr-un vis.

Aşa impodobită-n flori,
Eşti cea mai splendidă mireasă
Privindu-te eu te ador
Iubito, dulcea mea crăiasă!

Alt grup de poeme se ocupă de evocarea inocenţei copilăriei, face devârstarea din faţa sărbătorilor („Este seara de Crăciun/ Sunt copil ca altădată!”), sau dezvoltă poezia culorilor, care este foarte picturală, dovedind încă o dată că George ROCA  este un profesionist al culturii imaginii, construită cu rafinament şi contrast, pentru a cripta mesajul intenţionat, uneori strict estetic, alteori chiar politic. Dar cel mai solid este grupul de poezii dedicat nostalgiei după locurile natale, după Transilvania, după România, la care priveşte şi visează din depărtare, cu acel dor arzător, care-i sufocă trăirile şi-i dă o prospeţime genuină, ca în poemul „Nostalgie”, unde închipuie că vede de departe „Şi un munte cu tichie/ De zăpadă argintie/ Să ascult  iarba cum creşte/ Şi o vorbă româneşte!” Sau în poema dedicată Transilvaniei, din care cităm: „Mi-e dor de slană şi pită/ de o stână, de un deal/ de măicuţa mea iubită/ de o vorbă din Ardeal/ O lacrimă se prelinge/ din colţul ochiului stâng/ nostalgia mă înfrânge/ şi tăcut încep să plâng/ Simt în pieptu-mi un fior/ şi bătăi de zeci ciocane/ fiindcă inimii i-e dor/ după plaiuri transilvane/ Pe pământuri australe/ M-a cuprins aşa-ntr-o doară/ dor de gliile natale/ ce călcam odinioară.”  Şi finalul de testament spiritual din poemul „Ardeal”: „Dacă a fi să mor aici/ Pe-al Pacificului mal/ Sufletul meu să se-ntoarcă/ Tot acolo în Ardeal.”

Din grupul de poeme de atitudine politică, remarcabilă este compoziţia „Vise”, citabilă în întreg prin rafinamentul jocului de imagini-idei sapienţiale, cu care se construieşte atitudinea poetului la sintezele vremii. Dintre poeziile de curată plăcere estetică, în care se tresaltă poezia ca împlinire, de citat „Evadarea”, „Poemul”, sau „Eminescu”, foarte sugestivă şi puternică, apoi dintre poemele de bucurie genuină în faţa spectacolului cunoaşterii se pot aminti „Poezia iernii”, „Mă bucur” şi „Apa” . Cea mai frumoasă gnoseologic şi artistic îmi pare filozofia virtuală din poemul „Căprioara nebună”, dar şi „Insula fericirii”, „Rugă”, sau „De unde începe lumea”, care au valoare de antologie de poezie filosofică.

Volumul propus de George ROCA s-a încheiat cu un grup de fabule şi parodii, precum „Athenée 1975”, „Comunistul Moş Gerilă”,  „Johnu Maichii”, sau „Ghiocei de ’ntâi april”, care sunt compoziţii satirice, chiar pamfletare, amintind de stilul direct narativ al lui George Topârceanu, dintre care cel mai mult m-a impresionat ca idee poetică „Defectul de sferă”, în care se exprimă cel mai bine inteligenţa  jocului de  idei şi cuvinte, care este propriu poetului George ROCA.

 Am avut astfel revelaţia unui poet puternic, cu discurs arborescent, în care domină stilul direct, chiar stilul imperativ, din punct de vedere al preferinţei pentru modurile verbale,  alternând cu poezie nostalgica, având un indice mai mare de încărcare stilistică, dar şi poezie de atac pe ţintă, poezie satirică, poezie de poligon, prin care poetul ia atitudine, implică cititorul şi-l atrage către creşterea de sine prin judecăţi de valoare.

                                                                                                                                                   Conf. Univ. Dr. Constantin MĂLINAŞ
                                                                                                                                                                                      Decembrie, 2008

 

 Multidisciplinaritate, interdisciplinaritate, transdisciplinaritate

 în ştiinţa clasică şi contemporană

De Sorin Baiculescu

                           
Lucrarea prezinta aspecte referitoare la filosofia, semnificatia si metoda existenta in multidisciplinaritate, interdiscipli- naritate si transdisciplinaritate, in sens ontologic, epistemologic, metodologic si de perceptie. 
Se arata directiile care au loc in prezent, in sensul temei dezbatute, in cadrul Centrului de Cercetari Nucleare din Geneva, Elvetia (CERN), preluate in perioada 2007-2009. 
Se face referirire la conceptul de disciplina academica precum si la cel de gandire sistemica, dindu-se exemple.Multi- disciplinaritatea precum si interdisciplinaritatea presupun participarea lucrativa non-integrativa, respectiv integrativa a discipli- nelor academice clasice si contemporane. Transdisciplinaritatea nu solicita o asemenea cerinta, insa implica, de asemenea, conlu- crari stiintifice in abordarea unei teme. Gandirea sistemica inserteaza in prezent atat disciplinele clasice cit si pe cele contempo- rane, avind nivel academic.Se arata asemanarile si deosebirile existente intre cele trei notiuni precum si aspectele lor de ordin adi-tiv, interactiv si holistic. Se prezinta problemele actuale care sunt dezbatute de catre teoria sistemelor complexe, considerate a fi situate in zona centrala apartinind interdisciplinaritatii. Particularizari sunt realizate prin explicarea rezumativa a semnificatiei unor notiuni cum ar fi sinergetica, geometria fractala, teoria catastrofelor, teoria haosului, apoptoza, precum si a unor domenii contemporane cum ar fi biomatematica, psihomatematica, s.a. Se arata conceptia referitoare la complexitate existenta la Univer- sitatea Harvard – Cambridge, Boston, USA si la Santa Fé Institute – New Mexico, USA, in contextul multidisciplinaritatii, inter- disciplinaritatii si a transdisciplinaritatii.  
Programelor structurate avind nivel international, stabilite in sens interdisciplinar, le sunt alocate un spatiu distinct de analiza. Se remarca si relatia dintre stiintele de frontiera si multi / inter / transdisciplinaritate, enumerindu-se unele preocu- pari existente in USA. Lucrarea se incheie prin evidentierea unor probleme deschise, continind si anexe.

 Eugen Cojocaru - ,,ISUS"


Cartile cu tematica religioasa s-au inmultit vizibil in ultimul timp. Realitatea e ca orice scriitor care se respecta trebuie macar o data in viata sa atace un subiect cu punct de plecare in Biblie. Avem in acest sens si experienta scriitorilor nostri interbelici, tentati nu de putine ori de motive si teme religioase, daca ar fi sa ne gindim doar la Arghezi, Agarbiceanu, Blaga, Galaction, Voiculescu, Pillat, Papilian, fara sa mai punem la socoteala intreaga miscare din jurul “Gindirii” si a lui Nichifor Crainic, care a facut din ortodoxism si autohtonism coordonate de baza ale unei intregi literaturi. Pe plan european, viata lui Isus a fost un subiect deosebit de tentant si exista in acest sens citeva exemple celebre. La noi, el a fost ocolit in mod justificat pentru complexitatea faptelor narative care ar trebui luate in consideratie. Singur Ion Agarbiceanu s-a incumetat sa ne ofere o poveste imaginara a vietii lui Isus, camuflata in spatele unei posibile mitologizari in acord cu spiritul crestin al Bibliei, dar apelind in mod consistent la creatii apocrife. Cartea legendelor, ultima sa creatie ramasa in manuscris si publicata de noi la editura Remus, e o frumoasa Biblie povestita pe intelesul copiilor. In mod oarecum diferit procedeaza scriitorul Eugen Cojocaru, roman stabilit in Germania, carea lansat romanul sau “Isus” (Ed. Crigarux, 2008, 408 p.), roman-documentar si de imaginatie in acelasi timp. Fata de
I. Agarbiceanu, E. Cojocaru urmeaza mai de aproape documentatia oferita de Biblie, doar o asaza altfel in pagina si o insoteste de o bogata paleta de fapte narative. Constructia sa are in vedere un Isus-pelerin, un Isus al oamenilor, aflat mereu pe drumuri pentru a se intilni cu acestia si a le arata “Calea de urmat”. Aceasta misiune dumnezeiasca este precizata de autor inca de la primele pagini, deoarece Isus este definit drept “Cel care va pregati Calea Libertatii divine si va netezi cararile” potrivit hotaririi dumnezeiesti ca omul trebuie schimbat, deoarece a devenit factor al Raului. Iertarea vine din pocainta si rugaciune, iar domnul Isus este destinat sa dezvaluie acest inteles oamenilor: “Adevaratul Paradis e-n inima voastra”, spune eroul. Munca de implementare a Cuvintului Domnului incepe cu recrutarea ucenicilor care-i vor sta alaturi, impreuna cu care va incepe lungul drum de intilnire cu oamenii simpli. Drumul  noului pelerin incepe din templul Ierusalimului, unde se va confrunta cu citiva dintre purtatorii opiniilor oficiale, va urma harta nesfirsita a Iudeii si se va reintoarce in Templul din Ierusalim, de data aceasta ca om “vinovat” si periculos prin modul sau de a gindi si a fi. Drumul spre intelegerea oamenilor este extrem de bine prins de autor, care descopera in rugaciune si post, asceza si curatenie, un alt tip de comportament: un exemplu pe care Isus il da celor care il insotesc si il cauta. Dar cautarea cea mare e a LUI, deoarece el strabate pas cu pas drumurile de la Ierihon, la Ephraim, Gerizim, Tabor, Havod, Aenon, Genezareth, Capernaum, Dekapolis, Tabgha, Bethsaida, cucerind pretuirea oamenilor pentru minunile pe care le face, avind linga el pe ucenicii Andrei si Filip, pe Nathanael, Ghedon, Tutmon, Simion Petrus, Ioan si Iacob si altii care vin pe parcurs. Doua sint momentele cheie ale cartii: botezul lui de catre Ioan Botezatorul si intilnirea cu Maria Magdalena, iar munca lui de a schimba lumea prin iubire si sacrificiu poate fi urmarita ca o rugaciune frumoasa.
                                                                                                                                                                                           Mircea POPA

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971