Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
Prof.univ dr. Mihai BERCA si Corneliu LEU cu o privire din interior
Prof.univ dr. Mihai BERCA și Corneliu LEU cu o privire din interior - continuare
Semnal de alarmă tras de Emil PROSCAN și mesajul acd. Dinu C. GIURESCU
Dwight Luchian PATTON despre procesul mondial de deteriorare a democratiei
Grupaj de articole documentare despre sfârșitul democrației privit din afară
CINE EŞTI TU, MĂI, FRANKS-ULE – de Adrian BOTEZ
Ultima oră: Banii luati de Băsescu de la FNI
Valeriu MATEI : REZISTENŢA ROMÂNILOR BASARABENI
RECENTE COMUNICATE DEVENIND ISTORIE
DIN ISTORICUL ACESTUI PĂMÂNT ROMÂNESC – semnează Igor CAȘU, Mihai CIMPOI, Ion HADÂRCĂ,Mircea DRUC, Leonida LARI
ECOURI LA ROMÂNII DE PRETUTINDENI – semnează:Mircea POPESCU,Iacob CAZACU-ISTRATI
Victoria MILESCU și poezia de maturitate
Ionuț CARAGEA, citate și aforisme
Florentin SMARANDACHE și stilul minimalist al jurnalului de călătorie
Semnează: Acad. Alexandru SURDU, Marian BARBU, Dan LUPESCU, Constantin STANCU - EVENIMENT EDITORIAL: „Democrația constituțională” de prof dr.Ioan ALEXANDRU - DESPRE PROZA LUI CONSTANTIN LUPEANU
PAUL ARETZU – vârf de lance al poeziei de azi
LINIŞTEA LUMII SAU CĂUTAREA CERULUI LA ADRIAN BOTEZ
Scrisoare din Germania de Eugen COJOCARU
Intreviu cu prof. dr.I.B. Iamandescu, autorul „muzicoterapiei”
Studiul unui singur termen local: SÂGA (1)
Studiul unui singur termen local: SÂGA (2)
Studiul unui singur termen local: SÂGA (3)
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea III
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea IV
Extinderea regulamentului e-mailurilor
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea V
PAGINA A CINCEA
Ion PACHIA TATOMIRESCU, un cronicar al pelasgilor autohtoni


   TEMEINICIA UNOR RĂDĂCINI IMEMORIALE


                                                           Aceasta este imaginea unuia dintre cele mai vechi
                                                          cuvinte ale limbii noastre: sâgă / sîgă (sigă), adică
                                                          de gresie, de lespezi / stânci sparte de puhoaie / viituri.
                                                           Imagine de la malul sâgilor clivante („ulucul de sâgi“)
                                                         de la Cascada Muntioru din Munții Vrancei („sâga roşie”)

     Prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu  
                             prezintă

         UN CUVÂNT VALAH
           CU CERTĂ ASCENSIUNE PELASGĂ


PREAMBUL

Toponime, hidronime, onomastice,
din limba pelasgă sau valahă arhaică

Nenumărate, necercetate, sistematic ignorate şi mancurt-neglijate sunt problemele de istoria limbii pelasge (thraco-dace), adică ale limbii valahe arhaice, ale celei mai vechi limbi europene, vorbită de cel mai vitregit popor prin „istorii“, ori – după cum ne încredinţa M. Eliade (EICIR, II, p. 168) – poporul «„marilor anonimi“ ai istoriei».
a)Toponimul Carsya / Charsia (Carsium). Ptolemeu (aprox. 10 – 70 d. H.), în Îndreptarul geografic (III, 5 / Fontes, I, 552 sq.), precizează că între oraşele dunărene, Axiopa şi Troesmia (Troesmis), din Dacia de Est există şi oraşul Carsum, de coordonate 54010’ / 45050’. În Tabula peutingeriană, datând din orizontul anului 268 d. H. (cf. Fontes, I, 737), numele oraşului dac de la Dunărea de Jos este iar înregistrat: «Calidava (Capidava / ...) / 18 mile – Carsio (Carsium) / 25 mile – Bereo (Beröe) / 21 mile». Din vremea împăratului pelasgo-dac Diocleţian (284 – 305) datează Itinerariul lui Antoninus, unde oraşul dunărean este menţionat de asemenea: «Capidava / 18 mile – Carso (Carsium) / 18 mile – Cio (Cius) / 10 mile – Biroe (Beröe) / 14 mile» (Fontes, I, 747). Toponimul Carsia / Charsia, mai apare în Notitia dignitatum (din orizontul anului 425 d.H.), „o listă a tuturor funcţiilor, atât a celor civile cât şi a celor militare, din părţile răsăritene ale Imperiului Roman“ – «Milites Scythici, Carso» / «Soldaţi din Sciţia, la Carsium» (Fontes, II, 208 sq.) –, în Synecdemos de Hierocles – un „ghid de călătorie“ din orizontul anului 527 d. H., unde sunt evidenţiate cele 64 de provincii cu cele 935 de oraşe – inclusiv Carsos – «aflate sub administraţia împăratului Romanilor din Constantinopol» (Fontes, II, 351), în lucrarea lui Procopius din Caesarea, Despre zidiri (realizată în orizontul anului 553), Carso fiind un oraş re-fortificat de împăratul dac, Iustinian (cf. Fontes, II, 474), în Cosmografia geografului anonim din Ravenna (care a trăit în secolul al VII-lea d. H.), unde numele-i grafiat Carsion (cf. Fontes, II, 580), în lucrarea împăratului Constantin Porfirogenetul, Despre provinciile Imperiului Bizantin (din orizontul anului 930) – Carsos fiind unul dintre cele 15 oraşe din eparhia Scythiei (cf. Fontes, II, 671) – etc. Aşadar, se reţin – din documentele istorice – următoarele forme ale toponimului pelasgo-daco-thracic / valahic (dacoromânesc-arhaic): Carsum (în orizontul anului 150 d. H.), Carsio (268 d. H.), Carso (aprox. 300 d. H.; 425 d. H.; 553 d. H.), Carsos (527 d. H.; 930 d. H.), Carsion (aprox. 650 d. H.) etc. În toate formele înregistrate / transliterate în documentele istorice scrise „în sacrele limbi ale antichităţii, ori ale epocii evmezice“, din limba pelasgo-daco-thracă / valahă, se relevă radicalul cars- „tare“, „puternic“, „de piatră“ / „stâncos“, „indestructibil“, „care are forţa / tăria de îndoaie / curbează-cârşează-cârjează“, şi terminaţiile / sufixele latineşti / greceşti – ori autohtonul pelasgo-thraco-dac -on, împrumutat de toate limbile din Peninsula Balcanică (adică Peninsula Blachilor / Valahilor, Dacoromânilor): -um, -(i)o, -o, -os, -(i)on. Radicalul pelasgo-daco-thrac / valahic (dacoromânesc-arhaic), cars-, apare fără sonanta vibrantă (-r-) în ariile laterale sudice ale limbii pelasge, cass-, purtător de „semantism derivat“ (fără „bogăţia valenţelor“ din aria carpato-dunăreană, „de centru“), desigur, ca în latineştile: cassida (cass- + suf. -ida), ae, „cască de metal“; cassis, idis – „cască de războinic“, „război“ (figurat), „vârstă care poate duce greul războiului“; cassis, is – „reţea, plasă de vânătoare“ etc. (cf. GDlr, 168). Forma pelasgo-daco-thracă / valahă (dacoromânească arhaică) a toponimului dunărean este Cŕrsua / C(h)ŕrsya = rad. Cŕrs- / C(h)ŕrs- (ca în onomasticul pelasgo-daco-thrac Ana-Chars-is, atestat în orizontul anului 600 î.H. – cf. HIst, I, 338 / DLD, 532) + sufixul pelasgo-daco-thrac / valah (dacoromânesc-arhaic) -ua / -ya, sufix întâlnit frecvent şi în numele cogaionice, sarmizegetusane, de plante medicinale (cf. PTZpl, I, II, 21 sqq.). Lucrarea legilor fonetice în radicalul Cars- / Chars-, din toponimul Carsua / C(h)arsya, se relevă în toponimul valah-contemporan Hârş-, din actualul Hârşova, prin „fricativizarea“ / „laringalizarea“ oclusivei surde velare k (c- / ch-) în h- (în graiul dynogaetian / dobrogean), prin închiderea lui -a- accentuat în -â- şi prin „prepalatalizarea“ fricativei dentale surde -s- (-ss-) în -ş-. În limba pelasgo-daco-thracă / valahă, în dacoromâna arhaică dintre orizonturile anilor 600 î. H. şi 930 d. H.(supra), exista în circuit şi apelativul carsia („stâncă“ / „piatră“), cuvânt ce a evoluat în valaha evmezică în cârşie – formă conservată în toponimul Cârşie – judeţul Covasna (dar şi în Cârşa Roşie – Covasna, ori în Cârşu – judeţul Mehedinţi) etc. (cf. CPLR, 26), spre a se înfăţişa în valaha (dacoromâna) contemporană, cu sonorizarea fricativei prepalatale -ş- în -j-, în cârjie (cârje) / cârjă (-ie > -e / -ă). Din valaha modernă / contemporană, cu statut de regionalism, Dicţionarul limbii române moderne a înregistrat: «cârşie s.f. (reg.) – colţ de stâncă.» (DLRM, 154). Cârje / cârjă a fost trecut în majoritatea dicţionarelor tipărite în România: 1. «toiag încovoiat în partea de sus, pe care se sprijină nevoiaşii când umblă» / «băţ cu partea superioară bifurcată, servind de sprijin oamenilor infirmi în timpul mersului» / «carboj de luntre»; 2. «toiagul pastoral al episcopilor (sin. pateriţă)» / «baston; p. ext. (înv.) baston care servea ca simbol al puterii; cârja aortei = porţiunea curbată pe care o prezintă artera aortă puţin după ieşirea din inimă...» (ŞDU-ed-1, 143; ŞDU-ed-2, 120; ŞDU-ed-7, 106; DLRM, 153). Într-adevăr, anticul / contemporanul oraş pelasgo-dac / valah, Carsua / C(h)arsya > Hârşova este amplasat pe un loc stâncos (azi, stâncile ce deviază fluviul se înalţă la aproximativ douăzeci de metri de la nivelul apei), bifurcând apele Dunării către Giurgeni / Vadu Oii.
b)Toponimul Carsidava. Între «cele mai însemnate oraşe ale Daciei», după informaţiile lui Ptolemeu, din orizontul anului 160 d. H., potrivit Îndreptarului geografic (III, 4 / Fontes, I, 544 sq.), se află şi Carsidava, de coordonate 53020’ / 48015’. Până în prezent, istoricii / geografii din România s-au mulţumit cu constatarea „eternizabilă“: «oraş în Dacia, probabil în Moldova, pe cursul mijlociu al Prutului» (Fontes, I, 758). Toponimul pelasgo-dac / valah (dacoromânesc-arhaic) Carsidava este compus; primul element formant este Carsi- – carsya-carsia / cârşie – „stâncă“, „piatră“; secundul element formant este -dava, „cetate / aşezare sacră“ / „oraş sfânt-zalmoxian“. Elementul formant secund -dava, din toponimele pelasgo-daco-thrace / valahe compuse, cu semnificaţia arhaică de „cetate zalmoxiană / sacră“, de „oraş zalmoxian“, a cunoscut următorul „tratament“: 1. după perioada pustiitoare a migraţiilor dintre secolele al V-lea şi al X-lea d. H., în cazul aşezărilor ce şi-au pierdut atributul de „davă“ / „oraş sacru, cetate sacră“, formantul secund a dispărut, fireşte, din conştiinţa vorbitorilor; şi nume de localităţi strălucitoare în valahica antichitate, ca Petrodava, Singidava etc., menţionate de Ptolemeu, în orizontul anului 160 d. H., apar în epoca evmezică, ori, mai exact, între anii 1784 şi 1854, doar cu prim-elementul formant: Piatra («În Moldova: [ ... ] Petrodava, acum Piatra.» – NBMV, 43 / MIMS, 73), Sângetin («Denumiri getice: [ ... ] Singidava – Aiudul Mic / româneşte Sângetin...» – HDGes, 37 / MIMS, 76) etc.; 2. dacă localitatea s-a refăcut iute după „epoca pustiitoarelor migraţii“, păstrându-şi statutul de „davă“, rămânând în conştiinţa vorbitorilor ca „oraş / cetate“, elementul formant secund, -dava, fie că s-a păstrat nealterat / integral, ca în cazul rarisim, al localităţii Capidava, din judeţul Constanţa, situată aproape de Hârşova, fie că – spre secolele mai dinspre noi – a cunoscut metamorfoza în -dova / -tova, cu -d-/-t- şi -a-/-o-, ori cu „aferezarea“ lui -d-/-t-, dând „aspectul sufixal“ -ova: Utidava / Utydava (< Uti- / Utya – „zeiţa Sora-Soarelui, Spuma Laptelui“, „protectoarea Cavalerilor Sarmizegetusei / Cogaionului“ + -dava), de coordonate 53010’ / 47040’, „situată“ de Ptolemeu nu departe de Angustia (azi, Breţcu – judeţul Covasna), a evoluat în toponimul de azi, Tutova-Bârlad, din judeţul Vaslui, supunându-se lucrării următoarelor legi fonetice: Uti- / Uty- + -dova (-a- / -o-) / -tova (-d- / -t-) > Utytova (apoi, prin afereza lui U-) > Tytova / Tutova; Moldyadava (moldya > moldă, „albie“, „cadă“, „postavă“, „copaie“ + -dava ; *Moldyadava = „cetatea / oraşul sacru dintre albiile de râuri“) > Moldidowa / Moldidova, «oraş important al Daciei», «la confluenţa Moldovei cu Siretul, unde se mai văd încă ruinele unui oraş vechi» (MIMS, 73), după cum certifică, în anul 1854, şi istoricul J. F. Neigebaur (cf. NBMV, 43). Ca la majoritatea toponimelor compuse din limba pelasgo-daco-thracă / valahă, şi în Carsidava – după secolele pustiitoare ale migraţiilor euroasiatice în Dacia, când oraşul a redevenit o simplă „comună“, un simplu „sat“, deci când Carsidava şi-a pierdut „statutul de oraş / cetate, sau davă“, dar şi după zeci de secole de Creştinism („cosmic-valah“), când termenul a pierdut semantismul „sacru“ / „zalmoşian“ – spiritul „economiei lingvistice“ a permis eliminarea elementului formant secund, -dava, înfăţişându-se azi drept Cârja, localitate („aproximându-şi“ coordonatele ptolemeice) de pe malul drept al Prutului, între Vădeni, Murgeni şi Rânzeşti, din judeţul Vaslui; tezaurele importantului oraş pelasg / valah, Carsidava / Cârja, de pe Prut îşi aşteaptă încă descoperitorii-arheologi / istorici. În ceea ce priveşte oraşul dunărean Cŕrsua / C(h)ŕrsya, din apropierea Capidavei, cetatea / oraşul Cŕrsua / C(h)ŕrsya, ce s-a refăcut iute după devastările cohortelor păgâne şi a prosperat, păstrându-şi „statutul de davă“, a devenit în conştiinţa Valahimii – dar numai după decăderea Carsidavei de pe Prut –, desigur, Chŕrsydava / Chŕrsodava. Toponimul arhaic-valah, Chŕrsydava / Chŕrsodava – Chŕrs-/ Chŕrs(o)- + -dava – a evoluat (în etapele: Chŕrşdava > Chârşava > Hârşava etc.) spre toponimul de azi, Hârşova, cunoscând lucrarea legilor fonetice relevate mai sus, la elementele formante Chŕrs-/ Chŕrs(o)- şi -dava (într-un regim similar, în toponime arhaic-valahe ca: Lupyadava > Lypdova > Lypova / Lipova; Oursudava > Oursdova > Orşova etc.; într-o serie de toponime evmezice, nu s-a mai înregistrat „etapa formantului -dava“, relevându-se numai „aspectul sufixal“ -ova, de dincolo de „slavizarea bisericească şi de cancelarie“ a toponimiei pelasgo-thraco-dace, sau valahe / dacoromâneşti).
c)Toponimul / hidronimul Casimcea. În provincia Dynogaetia / Dobrogea, în dreptul oraşului Carsua / C(h)arsya (Carsium / Carsion) > C(h)arsova > Hârşova, la „jumătatea“ distanţei dintre Dunăre şi Marea Getică / Neagră, se află podişul Casimcei şi localitatea Casimcea. Din podişul Casimcei îşi adună izvoarele râul Casimcea, vărsându-se în lacul Taşaul, de pe „buza“ Mării Getice / Negre, de lângă Năvodari-Constanţa. Toponimul / hidronimul Casimcea reliefează radicalul Cas- d) Onomasticele Anacharsia (Ana - Charsia), Carsian / Cassian etc. Din orizontul anului 600 î. H., s-a transmis onomasticul pelasgo-thraco-dac, Anacharsia – bineînţeles, cu „adaosul terminaţional-grecizant“, în spiritul acelor vremuri de înzorieri istorice, -os: «...şi Anacharsios.» (cf. Herodot, Istorii, IV, 46 / Fontes, I, 30). Este un onomastic pelasgo-daco-thrac ce ne apare drept compus, după cum bine a observat şi Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică, dar fără a releva lucrarea legilor fonetice (cf. DDp, 559 sqq.), având „prim-elementul formant“ Ana- şi „elementul formant secund“ -charsia – „element secund“ ce a înregistrat evoluţia fonetică precizată mai sus, la abordarea toponimelor Carsya / Charsia (Carsium, Carsion etc.) şi Carsidava; în legătură cu „ambele elemente formante“ (deşi onomasticul – dacă Herodot ar fi cunoscut semantismul „formanţilor“ – putea fi „transliterat“ Ana Charsia / Charsios), precizăm că majoritatea substantivelor masculine, în limba pelasgo-thraco-dacă, se terminau în -a (bradua / Bradua, Burebista etc. – cf. PTZpl, I, 5 sqq.), terminaţie ce a cunoscut – spre valaha contemporană – apocopa (bradu / Bradu, Brad); prin închiderea posterioară a vocalei iniţiale în o-, elementul prim-formant, Ana, s-a metamorfozat în Ona, apoi, la deplasarea accentului de pe iniţială pe finală, a cunoscut diftongarea în io-, rezultând Ionŕ; în perioada de „bilingvism administrativ“ daco-latin a revenit accentul pe silaba iniţială, ceea ce a permis apocopa lui -a, onomasticul devenind Ion, ori (cu diftongarea „creştină“ -o- / - oa-) Ioan (Oană – fem. Oana / Ioana). Desigur, fără a mai insista asupra faptului că Ana Charsia (Ion / Ioan Cârşia / Cârja – „Anacharsis“), unul dintre cei „şapte înţelepţi ai lumii antice“, originar din Dacia (România) – provincia Moldadava (Moldova), a fost un sol zalmoxian-lupac (sau „cucutenian“), deci cu „atributul cârjii, al regalităţii / domniei“, care a abandonat Zalmoxianismul („calea-spirală-planetară a Nemuritorilor“), rămânând la curtea lui Solon, spre a-l ajuta să redacteze legile ateniene (intrate în istorii drept iux Cassianus), fapt pentru care – la reîntoarcerea în Patrie – a cunoscut pedeapsa capitală, desigur, fără a mai sublinia că Pelasgo-Daco-Thracii / Valahii ajunseseră şi la „stadiul onomasticelor duble / compuse“, reţinem „circuitul milenar“ al onomasticului Charsia / Carsia, cu sensul de „tare ca stânca / piatra“, „înzestrat de divinitate cu capacitatea de a conduce / dirija poporul“, „apt de a fi rege“ etc. Cu timpul, spre a sublinia obârşia purtătorului de nume, în cazul de faţă, spre a evidenţia că provine din oraşul Carsia, onomasticul a permis sufixul „de apartenenţă“ -on / -an (u): Carsia- + -on / -an > Carsia(o)n / (prin contragere) Carsian, rezultând spre valaha / dacoromâna contemporană onomasticele: Casian / Cassian (prin disimilaţia totală a lui -r-, dar şi sub influenţa radicalului latin cass- din cassis, cassidis, „cască de metal“, „vârstă de războinic“, din numele gentilic roman Cassius), Cârşian / Cârjan etc. Indiscutabil, bunicul sfântului Ioan Cassian era originar din Carsia / Hârşova, un războinic destoinic, un comandant care s-a distins îndeosebi în luptele lui Constantin cel Mare , poate de la Pons Milvius..., era deci un Carsian.
e) Domeniul / Moşia Cassienilor. În pădurea de la Şeremet / Casian, în anul 1912, istoricul / arheologul Vasile Pârvan a descoperit şi două „districtuale“ inscripţii de hotar / mejdină, gravate pe două stânci (1,90 / 1,28 m), în limba greacă, dovezi incontestabile privind Moşia Cassienilor (datorate Cassienilor-proprietari ai domeniului şi autorităţilor urbane din antica Histrie). Inscripţiile de pe cele două stânci de hotar – «Hotarele Casienilor şi Grota» (CSb, 220) şi «Hotarele grotelor Casienilor» ( ibid.) – se completează, indicând hotarele moşiei Cassienilor şi aria Grotelor / Peşterilor (sau «Hotarele teritoriului Cassienilor şi al districtului Grotelor» – ibid.; cf. PDnSM, 83 sq.; MLpJC, 588 sqq.; Cas, 32 sqq.; VSP, 47 sq.). Ioan G. Coman certifică faptul că «Σπέλουχα este o transcriere grecească a latinescului spelunca» şi «Κασιαυοι este transcrierea în greceşte a cognomenului Cassianus [...]. Nu trebuie să ne deruteze transcrierea lui Cassianus cu un singur s în cuvântul Κασιαυοι. Lapicidul nu era filolog.» (CSb, 220). Se cuvin totuşi câteva oservaţii: 1) în orizontul anului 360 d. H., onomasticul nu era nici latinesc, nici grecesc, ori de alt soi, ci era pur pelasgo-dac / valah; Casian este bine transliterat greceşte în inscripţie, din valahă, unde nu se punea problema sonorizării fricativei / constrictivei -s-, intervocalic, în -z-, ca în limbile pelasgice / romanice de vest – cum nu se pune nici după milenii în dacoromâna / valaha contemporană. Deoarece numele sfântului valah a cunoscut marele circuit patrologic cu -s- geminat (-ss-), pentru a nu fi sonorizat, respectându-i autentica pronunţare valahă şi de către occidentali, îl grafiem Cassian (chiar dacă localitatea ce-i poartă numele astăzi în România este scrisă firesc-dacoromâneşte, cu un singur -s-, Casian); 2) în orizontul anului 360 d. H., Valahii din provincia imperial-romanică, dunăreano-pontică, Scythia Minor (Sciţia Minoră / Mică), erau cunoscuţi sub numele de Scythi / Sciţi; în a doua jumătate a secolului al IV-lea d. H., Scythia Magna, sau, pur şi simplu, Scythia („ţara din calea năvălitorilor Sciţi / Scoloţi“), adică Dacia Nord-Dunăreană, începuse să fie cunoscută sub numele de România (la Auxenţiu Durostoreanu, în Epistula de fide, vita et obitu Ulfila, apare – negru pe alb – «…in solo Romaniae…», solum Romaniae, pământul / Ţara României – ADEp, r. 26; cf. Fontes, II, 112; PTAD, 116 sqq.); 3) se ştie că sfântul Ghenadie de Marsilia a preluat stindardul misionar al Creştinismului de la sfântul valaho-dac Ioan Cassian; când Ghenadie de Marsilia scrie (la vreo 35 de ani de la moartea sfântului), în De viris illustribus (62): «Cassianus, natione Scytha*...» (GMDv, 82 – apud CSb, 217 sq. / Cas, 33), trebuie să se traducă exact: «Cassian, de Naţiune Valahă, din provincia imperial-romană Scythia Minor...» / «Cassian, de naţiune Valah...»; 4) « Σπέλουχα este transliterarea grecească a latinescului spelunca, desemnând nu numai „grotă, peşteră“, ci şi „casă de la ţară“, „conac / vilă“, îndeosebi între orizonturile anilor 360 şi 582 d. H. («Spelunca era numele unei case de ţară a împăratului Tiberius» – GDlr, 1145). Districtul Grotelor / Peşterilor din moşia Cassienilor era rezervat ordinului călugăresc / monahal, evocat de sfântul Ioan Cassian în prefaţa lucrării Aşezămintele mânăstireşti (De Institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis / Despre aşezămintele mânăstireşti cu viaţă de obşte şi despre tămăduirile celor opt păcate principale).


PRIMA PARTE:
La început fost-au „sâga“, „sîgetul“ şi „siginii“, apoi Sarmisegetuza –
„monografia“ unui cuvânt pelasg > valah: sâgă [sîgă] / sigă...

1) Statut de cuvânt multimilenar în limba pelasgă > valahă la apelativul sâgă (sîgă) / sigă; carianul Herodot (aprox. 484 – 425 î. H.) şi grecul Apollonios din Rodos (295 – 215 î. H.) despre sigini / sigine (> sighine). Cu o notabilă familie lexicală păstrată până azi în toată aria lingvistică a fostei Dacii din vremea lui Burebista (82 – 44 î. H.) / Regalian (258 – 268 / 270 d. H.), se relevă şi apelativul  sâgă (sîgă) / sigă, cuvânt cu statut multimilenar în limba pelasgă > valahă (thraco-dacă / dacoromână). Cea mai veche atestare scrisă a radicalului acestui apelativ pelasg > valah, sâgă (sîgă) / sigă, o dată cu derivatul său, sâgin (sîgin) / sigin – din radicalul sâg- (sîg-) / sig- şi sufixul străvechi-pelasg (> valah) de „vectorizare apartenenţială“, -in –, derivat desemnând „neamul / seminţia, locuitorii ariei sâgilor“ din Carpaţii Meridionali şi din Munţii Dinarici – până în vecinătatea ţărmului Veneţiei, mai exact spus, „pelasgi-locuitori-extractori-prelucrători de metale din / dintre sâgi şi, totodată, producători ai unor lănci speciale ce le purtau numele“ (adică sigine / sighine), este înregistrată de Herodot (484 – 425 î. H), în Istorii (V, 9): «Despre ţinutul care se află la miazănoapte de această ţară nimeni nu poate să spună desluşit ce oameni îl locuiesc, căci dincolo de Dunăre pare să fie un pustiu fără sfârşit. Eu am izbutit să aflu ştiri numai despre locuitorii de pe malul celălalt [stâng] al Dunării, numiţi sigini, care poartă haine medice [moesice]. Caii lor au coamă pe tot trupul, părul fiind de cinci degete lungime; sunt mici de statură, cu nările largi şi nu sunt în stare să poarte un om în spinare; în schimb, înhămaţi la căruţe, sunt foarte iuţi; de aceea, cei din partea locului umblă în căruţe. Hotarele lor se întind până în apropierea eneţilor [veneţienilor] de la Adriatică. Ei susţin că sunt colonişti de-ai mezilor [moesilor]. Cum au fost aceştia colonizaţi de mezi [moesi], nu pot să-mi dau seama, dar, în scurgerea nesfârşită a vremii, orice s-ar putea întâmpla. Ligurii, care locuiesc în părţile de sus, deasupra Massaliei [Marsiliei], dau numele de sigini negustorilor cu bucata, iar ciprioţii numesc aşa lăncile.» (traducere: Adelina Piatkowski – HIst, II, 31 / Fontes, I, 66 sq.). Mai mult ca sigur, Herodot (ori, mai degrabă, copiştii ce au facilitat transmiterea manuscrisului / „cărţilor“ de la Istorii, până spre veacurile lumii moderne) confundă mezii / moesii Daciei Sud-Dunărene cu mezii Persiei (cf. ŞDU-ed-2, 920). Fraza lui Herodot: «Ei susţin că sunt colonişti de-ai mezilor [moesilor]» pare-se că trebuie corijată astfel: «Ei susţin că sunt strămutaţi de-ai moesilor» – multimilenară fiind „practica“ strămutărilor de populaţii din ordinul regilor / împăraţilor, de la sudul Dunării, la nordul sacrului fluviu dacic, şi invers. Ori, poate că informatorul lui Herodot avea ştire – pusă la îndoială de istoricul carian ca şi în atâtea alte cazuri ale „istoriilor“ sale –, ştire potrivit căreia pelasgii de la Dunăre şi din stepele nord-pontice au migrat în vremea cataclismelor geoclimaterice şi tectonice anterioare anului 5300 î. H., ajungând şi „fixându-se“ în spaţiul ce-a ivit Mesopotamia („Moeso-Potamia“) de mai târziu, din zorii istoriilor (a se vedea harta cu direcţiile migraţiei, în PTMem, 12 sqq.). Reaminitim şi aici că în orizontul anului 5300 î. H.  (din Dacia Antică / Neolitică) se datează scrierea de pe Tăbliţa-Soare şi de pe Tăbliţele Rectangulare de la Tărtăria-Dacia / Dacia (România), scriere dusă de euro-pelasgi (aşadar, anterior mileniului al VI-lea î. H.) între Tigru şi Eufrat (din Moesopotamia > Mesopotamia, după cum grăieşte – peste milenii – asemănătoarea Tăbliţă Rectangulară de la Djemdet-Nasr  – cf. PTMem, 11). 
Mai târziu cu două secole decât Herodot, siginii sunt menţionaţi de Apollonios din Rodos, în Argonauticele: («320 ...[după cum] nu văzuseră nici sciţii cei amestecaţi cu thracii, nici siginii, / nici grâucenii, nici sindii / care locuiesc în jurul vastei câmpii pustii Laurion. / Deci, după ce trecură de muntele Anguron şi pe lângă stânca înaltă / Cauliac – aflată departe de muntele Anguron – / (325) În jurul căruia Dunărea îşi desparte apele în două braţe / şi se varsă în mare, pe o parte şi pe cealaltă, şi pe lângă câmpia Laurion; / atunci colhidienii ieşiră în marea Cronos şi ocupară / pretutindeni trecerile, ca nu cumva să le scape [cei urmăriţi]» (Fontes I, 140 sq.).
Apollonios din Rodos (295 – 215 î. H.), Argonauticele, IV, 320, textul grecesc; în „ramă“ dreptunghiulară: derivatul pelasgo-dac / valah-arhaic sigin, din orizontul anului 230 î. H., aşadar, constant şi după mai bine de două secole de la Herodot, pe care s-a aplicat desinenţa greacă de masculin plural -oi (siginn- + -oi).
În legătură cu neamul dacic al siginilor (> sighinilor), menţionat mai întâi la Herodot (Istorii, V, 9), nu mai insistăm asupra lăncilor de tip special, siginele (ori sighinele – „lănci mari, de atac / apărare“, lungi de la un metru şi jumătate până la doi metri), sau („diminutivat“) sigincile / sighincile (un fel de baston-lance, „cam de-un metru şi zece-douăzeci de centimetri, din fier forjat, cu un ochi în lamă“), apelative în circuit valahofon şi în zilele noastre, sigine / sighinci care aveau – ca arme / unelte – multiple întrebuinţări în Dacia Dunăreană (cum şi astăzi, în localităţile de pe malurile Dunării din România contemporană – arealul „bălţilor“, începând cu satele Giurgeni-Ilfov şi Vadul Oii, din judeţul Constanţa: 1. armă de apărare / atac; 2. unealtă folosită: la „legarea-n solzi de peşte“ a snopilor de stuf din acoperişul caselor – de până pe la mijlocul secolului al XX-lea –, ori al şoproanelor şi al colibelor; „când ieşi să pescuieşti la copcă“, dacă Dunărea are „poduri de gheaţă“, nu numai „la trăznitul peştilor de sub gheaţă“, ci şi „ca să te propteşti şi să-ţi împingi patinele [din os de viţel / bou] pe podul de gheaţă“); nu mai insistăm nici asupra cailor „lăţoşi“ / „bărboşi“ (cai europeni, dintre orizonturile anilor 30000 – 4400, atestaţi de „picturile rupestre“ de la Altamira / Spania până la Cuciulat / Dacia), ori asupra întinderii Siginiei / Sighiniei (Sigyniei) din Carpaţii Meridionali Olteano-Bănăţeni, peste Munţii Dinarici (cf. sigyno-illyrii / REtn, 71 sqq.), până în Peninsula Istria, ci subliniem doar că siginii (sâginii / sîgynii) erau pelasgo-dacii munţilor („Daci montibus inhaerent.“ / „Dacii trăesc nedeslipiţi de munţi.“ – L. Annaeus Florus, aprox. 85 – 145 d. H.: „De bellum dacicum“ – cf. Fontes, I, 524 sq.), locuitori ai platourilor sâgoase, pietroase, dar bogate în aramă / cupru, fier etc., „specialitatea“ lor constând în extragerea şi prelucrarea minereurilor şi în fabricarea armelor etc.

Trei localităţi ale pelasgo > valaho-dacilor sigini dinspre „malul Veneţiei“ (despre care grăitu-ne-a Herodot pe la anul 450 î. H., „active“, aflate, „fixate pe hartă“ şi cercetate, între anii 1906 – 1929, de acad. Sextil Puşcariu), din Istria-peninsulă (încadrate de noi pe hartă – supra –  în dreptunghiuri): Cigarisce (< Sîgărişte < sâgă- + suf. -ar- + suf. -işte), Sicul (< Sîgul < sâg[u] + art. hot. -l), Sugari (< Sâgari < sâg + suf. -ar).
Vestiţii „mineri“ şi producători / negustori de arme, siginii (la Herodot, 484 – 425 î. H.) de dincolo de „pustiul nord-dunăreano-pontic“ (despre care se dusese – la urechea atentă a istoricului antic – vestea că „este nesfârşit“, pustiul care cuprindea bărăganele Dunării de Jos şi stepele de la nord-vestul Mării Negre, adică „Arabia bessilor“ < Bessarabia / Basarabia dintre Drobeta Turnu Severin / România, peste sudul Moldadavei > Moldovei şi către Borysthene / Nipru), adică din centrele metalurgice ale Carpaţilor (Ardeal, Oltenia, Banat) şi ale Dinaricilor, aşadar, de la izvoarele râurilor Alutua > Olt şi Maris > Mureş, adică din Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal, pe direcţia cea mai puternică a lor, marcată de „cetăţile-oraşe“ Saggidava (pe Mureşul Superior) – Siggidava (pe Mureşul de Mijloc – cf. PGet, 153 / Fontes, I, 544 sq.) – Segge[t]dun (Seghedinul „mic“, la confluenţa râurilor Daciei Centrale, Maris > Mureş cu Pathissu > Tisa, în pereche dunărean-zalmoxiană cu „dunărean-marele“ oraş-cetate-de sâgă de pe malul drept al sacrului fluviu al Cavalerilor Zalmoxianismului) – Siggidun (adică „marele oraş-cetate de pe alb-găbuiul mal drept de sâgă al Dunării“ – infra : fig. 4 – azi, Belgrad), până în Istria-Peninsulă (Slovenia / Croaţia de azi); sigino-dacii dunăreano-adriatici au fost cunoscuţi mai târziu – prin „rebotezare greacă“ – mai ales ca neam al illyrilor; mai mult, dar amintind (prin nume) obârşia (izvoarele Oltului / Mureşului), Arutela > Arudela > Ardeal, istoricul Appian a consemnat chiar „illyricul“ Regat al Ardiaeilor, condus de „Agron şi Teuta“.

2) Cuvântul sâgă (sîgă) / sigă în literatura valahă. Alexandru Vlahuţă a reţinut pentru capacitatea expresivă, în cele «cincisprezece caiete pline de însemnări» privind redactarea României pitoreşti, şi un apreciabil număr de regionalisme, printre care şi cuvântul sâgă (sîgă) / sigă: «Falnic şi luminos se ridică-n fund blândul rege al atâtor înălţimi, vestitul Penteleu, cu cele mai grase păşuni, cu cele mai încântătoare şi mai bogate plaiuri din tot cuprinsul Carpaţilor noştri. Din podişuri moi, trăgănate, pare că-l vezi cum creşte, cum se desface-n sus, puternic şi singur, lămurindu-şi fruntea boltită pe albastrul cerului, împingându-şi spinarea rotundă, gigantică, spre munţii Ardealului. Din trunchiul lui pornesc, răşchirate, ca degetele unei mâini, cele cinci ramuri mari, descoperite: Cernatul, Miclăuşul, Piciorul Caprii, Vâforâtul şi Zănoaga. Pete de umbră se poartă pe codri şi pe luminişuri. Întunecat, în manta-i de brazi, se-nalţă-n faţa noastră muntele Cireşu. Cărarea intră-n desiş. Răsună sub picior pământul uscat şi vânăt ca cenuşa. Tufe mărunte de afine se întind pe lângă arborii doborâţi de bătrâneţă. [...] Urcăm din greu tihăraiele umbrite ale Cireşului, maluri de sigă sparte de puhoaie [...]; jos, în vale, s-aruncă vâjâind undele zbuciumate ale Jgheabului. Un cerb speriat trece-n goană pe dinaintea noastră, cu botul înainte, cu coarnele lăsate pe spate, ca o săgeată spintecă desişul, lung freamătă pădurea în lungul lui. O luăm pe hăţaşe la stânga şi coborâm în Găvan. Descălecăm în curtea verde, tăcută, tristă, a mânăstirii.» (VRomP, III, 229). Textul lasă a se înţelege că pârâul „Jgheabul“ şi-a croit albia la muntele Cireşul printre maluri de

Nu numai în pitorescul din Dacia descrierilor vlahuţiene din orizontul anului 1901 şi-a făcut intrare distinsă străvechiul cuvânt pelasg > valah (thraco-dac / dacoromânesc), sâgă (sîgă) / sigă, ci, de-o bună vreme (mai exact spus, în orizontul anului 1981), şi în sublimul poematic: «Domnule Cantemir, Poemul Planetar / îl simţi numai când raza-nsetată / cade-n bobul de rouă / şi cortexul ţi se-mbracă-n cămaşă de mire-curcubeu; / când bubuie ozonul în craterul vulcanului aruncând / sâgile incendiare-n tot spaţiul de-aramă; / când plăcile tectonice dansează satanic / la sărutul marii sfere de flacără; / când Omul-de-Aur prinde ramura-nflorită a zarzărului, / ori a veşnic-verdelui brad, în pletele / ne-mblânzite-ale Sorei Soarelui, spuma laptelui...!» (Despre condiţia poemului planetar – PTBomb, 66 / PTComp, 221). Textul poemului lasă a se lămuri că sâgile „aruncate-n tot spaţiul de-aramă“ sunt lespezi / stânci încenuşat-piroclastice, provocatoare de incendii.

În Povestea lui Perseu,  fratele Persidei, se face vorbire întru limpezime semantică în patru rânduri: (1) «Povestea lui Perseu, fratele Persidei este simplă, deoarece despre sora lui, lumea a cam uitat să mai spună câte ceva. Perseu a trăit, e adevărat, demult, dar cu mult mai târziu decât ultimul Făt-Frumos. Şi s-a născut în acelaşi timp cu sora lui, Persida, într-o grădină a unui cârciumar dintr-un sat de pe malul dinspre inimă al Mureşului, numit Sâgile Seci, ori, pre limba mai veche, Secusâgiu, ceea ce înseamnă sâgile, pietrele seci, sterpe, neroditoare. Fireşte, Marisia, cum îi ziceau strămoşii daci, sau Mureşul, cum îi spunem noi, urmaşii valahilor-daci, azi, are vale fertilă, bogată, ca mai toate râurile de aur ale pământului; dar numele vrea să grăiască despre faptul că vatra satului, constituită din sâgi, din acele pietre poroase, este amplasatâ în zona ferită, neinundabilă a vestitului râu.» (PTPov, 78).


Mal / „uluc“ de sâgă şi de sare din depresiunea Între Râmnice – Munţii Vrancei.
(2) «Şi aburii florilor – că parcă-s nişte aburi albăstrii prin flori – se înfuiorează spre Ursa Mare, legând-o de creştetul mărului. Şi nu durează mult până se aude un huruit de roţi de caretă pe sâgi – deşi, nicăieri, prin vecinătăţi, nu este vreun drum cu lespezi...» (PTPov, 81). (3) «Dar nici urmă de Muma-Pădurii-cu-Pletele-Şerpi. Dă de un pustnic cu barbă până la genunchi, ninsă, la coliba dintre sâgi, unde numai ursul poate să ajungă, chiar deasupra izvoarelor...» (PTPov, 83). (4) Sâga Mumei-Păduri-cu-Pletele-Şerpi se vede şi azi în Munţii Maramureşului.» (Povestea lui Perseu, fratele Persidei – PTPov, 84).  

Maluri cu sâg, sâgă, sâgi, sâgiş / sighiş, sâget / siget / sighet,  cu „ulucuri de sâgi“ (S. Mehedinţi), sau lespezi / stânci, cum pot fi văzute pe toate văile râurilor / fluviilor din spaţiul Daciei antice până azi, şi, poate, până mâine.
3) Dicţionare explicative (explicativ-etimologice) despre sfera semantică a apelativului sâgă (sîgă) / sigă. Cea mai veche lucrare lexicografică valahă în care se relevă sinonimia „perfectă“, sâgă (sîgă) / sigă – gresie, este un Vocabular franţezo-romănesc, de Petrache Poenaru, Florian Aaron şi G. Hill, tipărit în Bucureştii anului 1840; cei trei autori certifică aici, lămuritor la sfera semantică a termenului franţuzesc, grès : 1) «sigă, piatră de nisip, compusă din grăunţe de nisip»; 2) «vase de pământ, făcute dintr-un fel de humă care este fireşte amestecată cu nisip subţire.» (PAHV, I, 774). În orizontul anului 1840, pe când era elaborat dicţionarul de către cei trei autori, semanticieni de profunzime ai spaţiilor valahofon şi francofon, se deduce uşor că exista o multimilenară sinonimie sigă – gresie, în limba valahă (dacoromână), însă, pentru echivalarea semantică a franţuzescului grès, n-a fost preferat cuvântul autohton-valah de mai restrâns circuit în 1840, grèsie (< pelasg. gerèsie < găràsiă [„gărăsiă“] < *garāsia / *carāssia > Carssia [Carssium], Caraşul etc.), cuvânt moştenit de francezi în grès (din limba pelasgă, adică din valaha arhaică, de unde-a fost împrumutat şi în limba albaneză – că de o influenţă albaneză asupra limbii franceze, cum nici invers, nu poate fi vorba), ci cuvântul autohton cu cel mai mare circuit pe-atunci, sigă (poate şi pentru a nu se crede cumva despre autohton-pelasgul / daco-thracul gresie că-i vreun neologism ivit pe filieră franceză, în epoca paşoptistă a Principatelor Valahe, deşi realitatea istoric-lingvistică ne relevă apelativul valah-modern / contemporan, gresie, sinonim cu sâgă / sigă, cât şi apelativul francez, grès, înrăzărindu-se semantic-sincretic din fondul lexical euro-pelasg – pe ramura nordică, adică ramura atlantico-dunăreano-boristeniană / uralică, nu pe ramura sudică, sau arhicunoscuta ramură latin- / romanic-imperială. Cf. PTIR, I, 31 sqq. / 122 sq.; şi infra, „Harta migraţiei neamurilor european-germanice – ostrogoţi, vizigoţi, franci, longobarzi etc.).


 Vocabular franţezo-romănesc, de P. Poenar, Fl. Aaron şi G. Hill (din anul 1840) – pagina de titlu şi rândurile explicative la grès – sigă, gresie etc.
Dicţionare francezo-române (valahe) / valaho-franceze, mai vechi, ori mai recente, privitor la apelativul grès („sigă“ / „gresie“), certifică, fireşte, cam acelaşi lucru: în anul 1967 – «grès s. m. (geol[ogie]) gresie» (GMSDic, 362); în 1994 – «sigă s. f. sorte de sable (blanc ou rouge) utilisé dans la maçonnerie et le tannage» („soi de nisip – alb ori roşu [supra] – folosit în zidărie şi în tăbăcărie“ – ChKBDic, 545; iar la termenul gresie – ibid., pag. 247 – «s. f. 1. grès m.; gresie ceramică grès cérame. 2. queux – queue – f.», adică II / „piatră de tocilă, cute, gresie“ – GMSDic, 629); în anul 2000 / 2007 – «grès s. m. 1. (geol.) gresie. 2. argilă amestecată cu nisip folosită în olărie» (GDic, 652) etc.
Se constată o reîntoarcere la esenţele semantic-poenăreşti din orizontul anului 1840 (când nu exista în spaţiul anticei Dacii vreo urmă de „stalinism cultural“ ca astăzi).
Lexicologia franceză privitoare la termenul grès (indirect-referitoare şi la sfera semantică a apelativelor valahe sinonime sigă şi gresie), prin Dictionnaire Historique de la Langue Française, Tome 2, F-Pr (ediţia din anul 2007), vine în întâmpinarea istoric-evmezică a problemei noastre, (desigur, la distanţă astronomică faţă de lingvistica stalinistă din România de dinainte de anul 1965, dar şi faţă de conul de umbră persistent al lingvisticii staliniste române de după 1966, ori 1989), cu temeinice aserţiuni: «● Grès s. m. s-a ivit (între anii 1176 – 1181) prin limba francilor [stabiliţi în Gallia], dintr-un presupus / dedus *greot „nisip“, „pietriş“ / „rocă detritică“, [*greot] realcătuit pornindu-se de la un evmezic neerlandez griet „nisip mare, pietriş“ şi din străvechiul germanic griez „nisip“. • Grès  pare a fi desemnat mai întâi „lespede“ / „bloc de piatră“ şi îşi capătă prin secolul al XIII-lea (pe la 1223) valoarea semantic-modernă: „rocă formată din mărunte elemente [re]unite printr-un ciment natural“. Termenul desemnează în mod special ([în orizontul anului] 1330) humă / argilă amestecată cu nisip fin, utilizată în fabricarea vaselor ceramice şi, prin metonimie ([de prin]1837), o olărie de gresie. • Din grès derivă termenii tehnici ca: gréser v. tr. (1676) „a lustrui / şlefui“[...]; gréseux, euse adj. (1774) „de natura gresiei“; grésière s. f. „carieră de gresie“; gréseuse s. f. (1962) „maşină de şlefuit / polizat“» (ReyDic-II, 1642).
Semanticienii francezi n-au mers mai departe de secolul al XII-lea cu cercetarea, lăsându-ne nouă prilejul de a observa: 1) apelativul grès din limba franceză nu provine nici din latină, nici din albaneză, nici din limbile triburilor germanice, ci dintr-un fond lexical arhaic-valah, adică euro-pelasg, dintr-un mai mult ca sigur apelativ, *grèsia (din care se iveşte termenul gresie în valaha / dacoromâna contemporană); 2) nu este exclus ca respectivul cuvânt arhaic-valah, gresie, să fi pătruns în limba neamului germanic al francilor de pe când au cunoscut, alături de vizigoţi, ostrogoţi, vandali ş. a. (v. infra, „Harta migraţiei“, 250 – 550), filtrul cultural-civilizatoriu pelasg > valah de la sacra Dunăre a Daciei lui Burebista (82 î. H. – 44 î. H.) / Regalian (258 – 268 / 270), între orizonturile anilor marcate de împărăţirile valaho-dacilor Constantin cel Mare (306 – 337) şi Valens (364 – 368), cam în orizonturile anilor în care se relevă invadarea Galiei – pe care au transformat-o, dincoace de eopca marilor migraţii, în Ţara Francilor (apoi în Franţa din geografia evmezică şi contemporană a Europei).
Dar să-i lăsăm pe francezi cu grès-ul şi pe albanezi cu gărăsa, cu gresia lor împrumutată de la pelasgo>valaho-dacii-sigini, reîntorcându-ne la sâga / siga noastră sinonimă (fără a scăpa din ochi pelasgo-dacicele / thracicele arme, sica, sicăiţa – cu care a fost „fixat în piatra Columnei“ şi Decebal, regele-erou al Daciei, pe când şi-a luat zilele, spre a deveni nemuritor al Cogaionului / Sarmizegetusei, nu spre a deveni sclav al Romei), după ce i-am reţinut sensurile / „familia“...
Cuvântul sigă (sígă) este inserat de Lazăr Şăineanu, în Dicţionar universal al limbei române, din anul 1896, în sinonimie „perfectă“ cu gresie: «sigă f. – gresie» (ŞDU-ed-1, 744), ca şi în Vocabular franţezo-romănesc, de Petrache Poenaru, Florian Aaron şi G. Hill (1840, supra); puţin mai jos de sigă – tot pe pagina 744 –, Lazăr Şăineanu înregistrează şi două derivate: primu-i conservat, graţie străvechii toponimii valahe, în Siget (< rad. sig- + suf. -et, desemnând „locul cu sâgi / gresii / lespezi multe“ – Siget > Sighet): «n[eutru], oraş în Maramureş, pe malul stâng al Tisei» (pe-atunci, cu 9000 de locuitori); al doilea este sigini (despre care s-a mai vorbit, supra): «Sigini, m. pl. populaţiune primitivă a Banatului şi a câmpiilor din s[udul] Ardealului, cari fură mai târziu suplantaţi de Daci» (suplanta „a asimila“ / „asimilaţi de daci“ – ŞDU-ed-1, 744). În ediţia a II-a, din 1908, în care s-a adăugat şi «etimologia vorbelor populare» (ŞDU-ed-2, p. XI), termenul sâgă (sîgă) / sigă este omis, însă îi reţine sensurile pelasge > valahe la termenul din perechea-i sinonimică: «gresie f. 1. piatră formată din grăunţi de nisip; 2. un fel de argilă amestecată cu nisip fin; 3. varietate de gresie cu care se ascut coasele: şi-a găsit coasa gresia PANN [pentru spaţiul aliterativ / sinestezic, spre a evidenţia arhaicul fâşâit de la cosit, -si-sa-si-, poet-valahul poate c-ar fi preferat expresia şi-a găsit coasa siga]; 4. lemn de pe osia carului, numit şi scaunul dinainte iar în Mold[ova] perinoc [cf. albanezul gărăsă]» (ŞDU-ed-2, 323). Aşadar, de data asta, la apelativul pelasg > valah, gresie, se face şi trimitere etimologică la albanezul gărăsă, preluată în mai toate dicţionarele explicativ-etimologice tipărite în România (inclusiv cele din epoca stalinistă – cf. DLRM, 346: «Comp. alb. gërëse»). Dar pelasgul, valah-arhaicul (dacoromânescul) sigă este reluat de Lazăr Şăineanu peste aproape patru decenii, în ediţia a VII-a, fără sensul primordial de „gresie“, din ediţia primă, apărută în anul 1896, grăbindu-se a face trimitere şi la o etimologie falsă, cu toate că apelativul sâgă / sigă îşi relevase „statutul de cuvânt autohton“, adică statutul de cuvânt pelasgo-dac (>valaho-dac): «sigă, f[eminin], substanţă roşiatică de se întrebuinţează spre a trage brâie la ferestrele bordeielor, [spre] a vărui pereţii cuptoarelor ţărăneşti etc. [Serb(escul) siga, stalactită]» (ŞDU-ed-7, 591). Nu se poate crede că, în România, încă din perioada interbelică, începuse – şi prin lexicologi / semanticieni de talia lui Lazăr Şăineanu – campania stalinist-lingvistică antivalahă, încercându-se (ca, sistematic, după al II-lea război mondial) să se demonstreze că limba pelasgă > valahă (dacoromână – română / moldovenească etc.) ar fi „de origine slavă“.
Dicţionarul limbii române moderne, dat la cules în 4 iunie 1957 şi apărut – sub egida Academiei Republicii Populare Române şi a Institutului de Lingvistică din Bucureşti, de sub direcţia lui D. Macrea – în ianuarie 1958, adică în plină epocă stalinist-culturală / proletcultistă, preia explicaţia / etimologia termenului sigă, din ediţia a VII-a a dicţionarului lui L. Şăineanu (cea care înregistrează numai sensul cuvântului împrumutat din limba valahă în limba sârbă / „sârbocroată“): «Sigă, s[ubstantiv] f[eminin], mineral alb sau roşu, folosit la zugrăveli şi în tăbăcărie – [din] s[âr]b[escul] siga» (DLRM, 768). La fel (aproape la fel) este dată explicaţia / etimologia („imbecilizant-academică“) şi în celelalte dicţionare publicate dincoace de epoca proletcultistă: Dicţionarul explicativ al limbii române, din 1975 (DEX-75, 859), Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, din anul 1998 (DEX-98, 984) etc. Dirijatele „erori academic-staliniste“ continuă – „năucitor-ereditar“, ori „indirect“ – şi „în mileniul al treilea“: deoarece („intenţionat“ / „neintenţionat“), într-un voluminos Dicţionar româno-sârb, de Mile Tomici, publicat de Editura Academiei Române din Bucureşti, în anul 2005, sfera semantic-vestejită a apelativului de sub lupa noastră este „cultivată“ astfel: «siga ž [feminin] (min[eral]) siga» (DRs, 1104); dacă un tâlmaci din limba valahă (dacoromână) în limba sârbă – fie el academician, ori doctor în lingvistică / filologie, geografie, geologie etc. – ar fi pus a traduce un text / capitol din cartea lui Al. Vlahuţă în care este fraza cu sintagma «maluri de sigă sparte de puhoaie» (supra, VRomP, III, 229), ori un text / capitol dintr-un studiu etno-geografic de S. Mehedinţi unde ar da peste sintagma uluc de sâgi, nu ar avea bucuria „redării exacte“, apelând la vreun dicţionar academic din România şi nici la dicţionarul sârb-român al lui M. Tomici; mai mult, M. Tomici, „imediat sub sigă“, vine cu o amendabilă aberaţie: «sighét (sighéte) s. oznaka...» (DRs, 1104), ceea ce înseamnă (sub „tomiciana egidă“ a Academiei Române şi a Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“) că derivatul pelasgo(> valaho)-dac, sighet („droaie de sâgi“, „sâget“ < sigă + suf. -et), este echivalat semantic prin sârbescul  „oznaka...“, adică „semn de carte“ (am cercetat cazul tomician „sighet – oznaka“ printre experţii / doctorii în limba sârbă, concluziile toate indicând: „eroare...“); derivatul / apelativul valah siget > sighet nu figurează în Dicţionarul explicativ al limbii române, din 1975 (DEX-75, 859), nici în suplimentul acestuia, apărut peste un deceniu şi ceva, în 1988 (DEX – S, 170), care – era firesc – i-au stat în faţă la alcătuirea lucrării sale lexicografice, Dictionar româno-sârb, din anul 2005; totuşi, „greşeala“ lui M. Tomici (care e „foarte gravă“ pentru generaţiile de tâlmăcitori din următoarele trei sute de ani, cam cât se aproximează „viaţa unui astfel de cărţi academice“) ţine de o neatenţie elementară (nu de vreun „atentat la statutul limbii pelasge > valahe, e drept, „mărunt-amendabilă“, de evitat la ediţia secundă), „care se poate întâmpla oricui“: când şi-a completat Dicţionarul româno-sârb, când şi-a sporit „fişele“ din Dicţionarul explicativ al limbii române – supliment, de unde a luat termenii sighişorean, sighişoreancă etc., privirea „i s-a împleticit“ peste „frazeme“ (ca să folosim şi un cuvânt multiubit de M. Tomici) – peste un rând – intrând în sfera semantică a neologismului signet (signete «s. n. Panglică subţire ataşată la cotorul unei cărţi pentru a servi ca semn de carte. – Din fr. signet»); „şi fişele i s-au încurcat“, şi aşa s-a ajuns la un „fals lexical-academic“ (adică la un „prostem“ de tipul): «sighét (sighéte) s. oznaka...» (DRs, 1104).     
După dicţionarele limbii valahe dintre anii 1840 şi 1998, se evidenţiază o sferă semantică „de impresionant-arhaică bogăţie“ a apelativului sâgă (sîgă) / sigă – ce desemnează o rocă sedimentară, terţiar-neogenică, de colorit variat, în stadii intermediare de pietrificare, ori de duritatea şi fineţea arcerului (cf. DLRM, 40): 1. „gresie“, „clastică / detritică rocă“; 2. „bolovani / blocuri de piatră“, „lespezi“ – nu numai de sâgă, ci şi – prin extensie – de cremene, de granit etc.; 3. „piatră de tocilă“, „cute“, „arcer“; 4. „vas ceramic din humă şi nisip foarte fin“; 5. „soi de nisip – alb ori roşu (v. supra, obţinut, fireşte, din „sâgă roşie“) – folosit în zidărie şi în tăbăcărie“.*

               

Fig. 12’. Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences..., Londra, nr 7 / 1985: a) – copertă (f-1) şi b) pagina 44.
_______________________
* Prima variantă a acestui studiu, însă cu titlul „Sâga“ şi practicile magic-homeopatice, a apărut în revista Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences / Convergences Roumaines / Rumänische Konvergenzen (revistă de cultură şi civilizaţie românească) – Londra –, nr. 7, februarie, 1986, pp. 44 sq. – cu o erată în nr. 8 / 1986, p. 30).**
 



 A DOUA PARTE:

La început fost-au „sâga“, „sîgetul“ şi „siginii“, apoi Sarmisegetuza –
„monografia“ unui cuvânt pelasg > valah: sâgă [sîgă] / sigă...
4) Sfera semantică a termenului sâgă (sîgă) / sigă relevată prin anchetă lingvistică. În completarea celor din sfera semantică a cuvântului sâgă (sîgă) / sigă, imperioasă doveditu-s-a şi ancheta lingvistică ale cărei roade se înfăţişează mai jos.
În aria lingvistică a graiului oltean – îndeosebi, în zona subcarpatică – şi în cea a graiului nord-moldovean – mai precis, în Bucovina-Suceava – este frecvent întâlnit apelativul sâgă (sîgă), pronunţat cu -i- în loc de -î- / -â- – rarisim (doar în mediul urban) şi sigă.
Sfera semantică a vocabulei sâgă ni s-a relevat şi prin chestionarea unui număr de 1017 subiecţi din 93 de localităţi (cătune, sate, oraşe) situate în Oltenia (perimetrul Vânju-Mare / Orşova – Călimăneşti / Slatina), în Banat, în Ardeal, în Crişana, în Maramureş, în Moldova, pe Valea Dunării de Jos (zona Giurgeni – Balta Mare a Brăilei) etc., atât în ancheta lingvistică dintre 15 octombrie 1978 şi 10 iunie 1979 (îndeosebi, în Oltenia, în Muntenia, în Dobrogea şi în Moldova), cât cât şi în cea întreprinsă peste patru ani, în perioada 15 octombrie 1983 şi 31 mai 1984 (îndeosebi, în Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Ardeal); vârstele „subiecţilor“ / „informatorilor“ trebuie raportate, desigur, la cele două segmente temporale (perioade): (a) 15 octombrie 1978 – 10 iunie 1979; (b) 15 octombrie 1983 – 31 mai 1984. În cadrul anchetei lingvistice privitoare la sâgă / sigă, „subiecţii“, în majoritatea lor, agricultori, liceeni, studenţi, învăţători, profesori, scriitori, (sub)ingineri, maiştri ş. a., au fost interogaţi direct; dar – mai puţini, e drept, cei „din depărtări“ maramureşene şi bucovinene / nord-moldovene – au răspuns la chestionar şi „indirect“, adică au fost chestionaţi, graţie unor profesori inimoşi de limba / literatura română din nenumărate şcoli generale, ce au completat formularele, dactilografiate / xeroxate – şi mi le-au înapoiat (mai de fiecare dată, pentru că în plicul ce le ducea chestionarul puneam şi un plic francat, cu adresa-mi caligrafiată, pentru răspuns), apelându-se la serviciile prompte ale Poştei Române din acele anotimpuri (evident, excepţie făcând moldovenii, maramureşenii – din România, din Cehoslovacia / Slovacia, din Ungaria şi din Ucraina / U. R. S. S. –, crişenii – din România şi din Ungaria –, bănăţenii – din România şi din Iugoslavia / Serbia –, timocenii – din Serbia şi din Bulgaria – şi alţii, cunoscuţi în diverse călătorii prin „ţările de râuri / munţi“ ale Daciei, „subiecţi“ cu care am discutat tot direct, ei fiind călători ca şi mine, ori angajaţi şi „navetişti“ în diverse întreprinderi, instituţii, ferme etc., din oraşe mari / mici prin care am trecut – dincoace de anii anchetei lingvistice; dacă am aflat ceva „nou“, din 1985 şi până în martie 2012, anul versiunii finale a studiului nostru, de fiecare dată sunt făcute precizările „de rigoare“ ştiinţifică).


 Pe temelii de murus dacicus (cu grosimea de trei metri), din sâgi şi cărămizi arse, s-a ridicat Siggidun-Dacia, în antichitate, devenind, prin vremurile evmezice, Belgrad, („cetatea-oraş de pe alb-găbuiul mal drept de sâgă al Dunării“), azi capitala Serbiei – unde-i bine conservat permanent-incendiatul zid restructurat „ultima oară“ în orizontul anului 1450 (foto: Floriana Pachia, 9 octombrie 2010).
Pentru stabilirea sferei semantic-sincretice a cuvântului sâgă am folosit următorul chestionar (chestionar ce a devenit, după „caz“ – localităţi / zone –, „chestionar tetralingv“ / „poliglot“: în localităţi cu vorbitori dialectali, deopotrivă – valahi / dacoromâni şi sârbi, sau germani / şvabi, maghiari / unguri, ucraineeni, bulgari, ruşi, turci, cum, de pildă, la Diniaş, Sovata, Aiud, Diosig, Sighetu-Marmaţiei etc.):   I). Ce înţelegeţi prin cuvântul sâgă (sigă)? Cum arată o sâgă (sâgile)? Precizaţi: forma, dimensiunea, culoarea, duritatea etc. (s-a acordat atenţie şi accentului);   Šta podrazumevate pod reč sâgă (sigă)? Kako izgleda jedna sâgă (sâgile)? Navedite: oblik, veličinu, boju, čvrestinu itd. (traducător-consultant în dialect sârb: Mircea Stoiadin, 27 de ani, Facultatea de Filologie, profesor la Liceul Industrial nr. 10 din Timişoara);   Mit értenek a sâgă (sigă) szo alatt?  Milyen egy sâgă (sâgile)? Határczzák meg: alakját, méreteit, szinét, kem’ enységét stb. (traducător-consultant în dialect maghiar: Margareta Kovacs, 47 de ani, Facultatea de Filologie, profesoară la Liceul Industrial nr. 10 din Timişoara);   Was verstehen Sie unter dem Wort sâgă (sigă)? Wie sicht die Sache oder das Ding, welches im Rumänischen unter dem Ausdruck sâgă (sâgile) bekannt ist, aus? Führen Sie: Form, Grösse, Farbe, Härte usw., an (traducător-consultant în dialect german: Günter Neurohr, 34 de ani, Facultatea de Filologie, profesor la Liceul Industrial nr. 10 din Timişoara);   II). Unde poate fi văzută o sâgă (Unde pot fi văzute sâgile)? Cum se numeşte locul unde se află sâgi multe?   Gde se može videti jedna sâgă (Gde se mogu videti više Sâge)? Kako se zove mesto na kojem se nalaze mnoštvo sâgă?   Hol látható egy sâgă? Hogy nevezik azt a helyet ahol sok sâgi található?   Wo kann man das Ding, welches unter dem Ausdruck sâgă bekannt ist, sehen? (Wo kann man mehrere solcher Dinge – sâgile – sehen?) Wie heisst dar Platz an welchem wiele solcher Dinge – Sâgi – vorkommen?   III). La ce se foloseşte (la ce se întrebuinţează) sâga (la ce se folosesc sâgile) ?   Čemu služi (kako se koristi) sâga ili više sâge ?   Mire használják a sâga-t (Mire kasználják a sâgile-ket) ?   Wozu braucht man und wozu benützt man das Ding – Sâga (Wozu braucht man – Sâgile?)   În caz să că subiectul spunea că „nu cunoaşte cuvântul“ sâgă, era invitat să răspundă la întrebarea suplimentară: În limba Dvs. maternă, ştiţi de existenţa vreunui cuvânt cu sunete apropiate de cele din cuvântul sâgă (Sâg, sigă, sâgét, sighét, Sâgís, Sâghís), care să însemne: «mineral alb sau roşu, care se găseşte în natură sub formă de bolovani sau de nisip şi care se foloseşte la zugărveli şi în tăbăcărie», sau cu alte sensuri, cum, de pildă: piatră, pietroi, lespede, piatră mare adusă de pâraie, pietriş, rocă dură ca betonul ?   Navedite dali u vašem maternjem jeziku postoji neka reč slična ili približna reči sâgă (sig, siga, sidjet, siget, sidjiš, sigiš) sa značenjem: bela i crvena ruda, što se može nači u prirodi u obliku kamena ili peska i koristi se u milovanju i učinku kože ili sa drugim, značenjima, na primer: kamen, kamanac, stena, veliki kamen izbačen iz reke, šljunak, čvrst kamen kao beton ?   Ismernek as önök anyanyelvén olyan szót melynek hangjai hasonlóak a sâgă szó hangjáihoz (sig, siga, sidjet, siget, sidjiš, sigiš), amelynek jelentése: fehér, vagy, vörös ásvány, amely a természetben talalható, kö, vagy homok alakjában és szobafestéshez vagy cserzéshez használnak, vagy más ěrtelme van mint példäul: és pietri, ködarab, palakö, kavics, beton ?   Ist Ihnen in Ihrer Muttersprache ein Wort bekannt, welchen dieselben oder Ähnliche Laute enthält wie das Wort Sâgă (Sig, Siga, Sidjet, Siget, Sidjiš, Sigiš) und dessen Bedeutung wie folgt ausgelegt wird: «ein weisses oder rotes Mineral, welches in der Natur als Stein oder Sand workommt und in der Wandmalerei oder beim Gerben benützt wird» oder auch mit anderer Bedeutung wie z. B: Stein, Kopfstein, von Wildbächen angeschwemmter Stein, Gestain, harter (beton, granit- ähnlicher) Stein ?   În localităţile din Oltenia şi din Moldova de Nord / Bucovina, în care termenul are o bună „circulaţie“ regională şi o „corolă“ semantică bogată, subiecţii – de regulă, din vârsta a doua şi din a treia – au fost invitaţi să răspundă şi la întrebarea: cunoaşteţi vreo expresie, vreo poveste, o vorbă de duh, în care să fie şi cuvântul sâgă (sîgă) / sigă ?
Am simţit necesitatea anchetei lingvistice de teren pe bază de chestionar („clasic“ / „modern-poliglot“) imediat după apariţia, sub egida Academiei Române şi a Institutului de Lingvistică din Bucureşti, a Dicţionarului explicativ al limbii române, prin noiembrie – decembrie, 1975, dicţionar unde am găsit că termenul arhaic-valah, sâgă / sigă, a fost aruncat – prin „etimologia urechistică“ – în imperiul limbilor slave, fiind lipsit şi de sensul său primordial, cel de „bolovan / bloc de gresie“ (sens ce mi-era cunoscut din vremea copilăriei petrecute în localitatea Tatomireştii de Jos, din Dolj, cum, de altfel, şi din alte sate din Oltenia < Alutuania, sate prin care am „drumeţit“; mai întâi, în orizontul anului 1950, la Tatomireştii de Jos, Jiul a fost „îndiguit“ spre a nu mai ameninţa – cu surparea – terasamentul căii ferate Filiaşi – Craiova; adeseori, auzeam muncitorii spunând cu obidă prin sat: „ne grăbim, că iar vine o garnitură [de tren] încărcată cu sâgi pentru dig şi trebuie s-o descărcăm rapid, ca să nu încurcăm traficul [feroviar]...“; auzisem de „misteriosul“ cuvânt valah, sâgă, şi pe când mergeam – în mai fiecare an, după ce trecea o săptămână de la Sfintele Paşti – „La Govie“, în satul învecinat, Meteu, unde, vizavi de biserică şi de ţarina pentru horă, din mijlocul unei râpe argilos-nisipoase de vreo 30 de metri, dacă „nu stăteai la distanţă“, erai „ameninţat de moarte“ cu surparea malului în care „sta înfiptă pe jumătate“ o sâgă mare, de câteva tone; sâgi parcă sculptate se aflau şi în Brădeştii Bătrâni; în acest sat am ajuns graţie unei „drumeţii“ organizate de un inimos profesor de istorie – pe când eram „în clasa a V-a“ la Şcoala Brădeştilor din Faţă; în Brădeştii Bătrâni intrai – ca şi în satul Meteu aflat cu vreo trei kilometri mai către vest – tot pe un drum şerpuit – ce tăia culmea dealurilor cu păduri de tufan / stejar dintre Craiova şi Filiaşi –, dar ale cărui serpentine coborâtoare ocoleau surpăturile cu sâgi – „bolovani de sâgi“ imitând lupi, urşi, câini şi alte animale etc. –, sâgi despre care profesorul meu, Marin Constantinescu, a spus cu multă convingere că aparţin culturii de prund).
Majoritatea răspunsurilor – din Oltenia, din Vrancea, din Bucovina etc. – impune pronunţarea sâgă (cu -î- / -â-, nu cu -i-), accentul căzând pe prima silabă.
Prin derivare progresivă  – sâg(ă)- + sufixele -et, -iş – prin analogie cu brădet, brădiş etc. (cf. REtn, 268) –, cu alternanţele fonetice: c / g >  [gi] >  [ghi]), în localităţile unde vorbitorii realizează sinonimia: sâgă / sigă – gresie / piatră / pietroi / lespede / bolovan („bolovan de argilă / humă întărit ca pietroiul, în năsip“), ori (pe formele de plural): sâgi / sigi – pietre / pietroaie / lespezi, înregistrăm şi termenii: sâgét / sigét, sâgíş («sâgíş cu năsip amestecat, dacă se usucă însă nu poţi să-l fărmi» – inf. Andrei Constantin, 61 de ani, Străoane de Sus – Vrancea) / sigíş, sâghíş / sighíş, sâghét / sighét (Ohaba, Bodăieştii de Sus, Tatomireşti, Bâlta – judeţul Dolj, Vrancea, Suceava, Maramureş etc.): «locul unde se găsesc sâgi multe să numeşte sâgét, da’ ăi bătrâni zâceau şi sâghet...» (inf. Constantin Smeu, 36 de ani, satul Cleanov, com. Carpen, jud. Dolj).
Sâga este o rocă sedimentară, terţiar-neogenică, de colorit galben-deschis, sau – datorită unor compuşi minerali din nisipul cimentat, „oxidat“, mai recent, la suprafaţa sâgilor – de alte culori: „roşiatică“, „albicioasă“, „vineţie“ etc., ilustrând, îndeosebi, un stadiu intermediar de pietrificare, dar ajungând uneori până la duritatea gresiei / cremenii, formată din aceeşi materie ca şi „pietrele“ din „cultura de prund“, prin amestecul nisipului şi argilei (humei) în condiţii speciale de presiune şi umiditate, cu grad de porozitate variabil – în funcţie de „fineţea“ granulelor de nisip intrate în „compoziţie“ («ca la capetele de oase de cai, cu găurele» – inf. Constantin Odor / Mihai Băltăţeanu, 36 / 35 de ani, Vraţa, Gîrla Mare, jud. Mehedinţi). În acest sens grăieşte seria răspunsurilor la prima întrebare (I): «Sâga este un fel de bolovan de piatră ca betonu’, de culoare galbenă şi de dimensiuni diferite şi duritate mijlocie» (inf. Constantin Smeu, supra); «bolovan mare de piatră galbină cu năsâp, de la potoape» (inf. Smaranda Florea, 83 de ani, satul Tatomireşti, com. Brădeşti, jud. Dolj); «sâgile de munte sunt mai dure, poroase, ca o bucată de beton; datorită fenomenului milenar de eroziune, sunt rotunjite, lunguieţe, ovale; malurile de sâgă sunt roci sedimentare care, de cele mai multe ori, clivează...» (inf. ing. minier Gheoghe Mogoşan, 38 de ani, Floreşti, jud. Gorj); «sâga este un strat de piatră albicioasă bătând spre gălbui; când ari, dai cu fieru’ plugului şi-l strică; ogorul cu sâgă este sărac, nu dă recoltă bună; pământu’ nu-i bun nici pentru pomi, că-i piatră sacă şi nu trec rădăcinile...» (inf. Ion Coroamă, 65 de ani, Voitinel, Suceava); «piatră cu densitate rară, întâlnită în albia izvoarelor reci de munte» (inf. prof. Floarea Chihăiţă, Gura Humorului, Suceava); «piatră ca betonu’ de care dai cu plugu’ când ari ogoru’; aruncă plugul afară; iasă droburi mari...» (inf. Andrei Constantin, supra, Vrancea); «sâga e o piatră din nisip întărit ca betonu’; are culoare gălbuie-cenuşie; lespedea e tot un fel de sâgă, da’ mai tare...» (inf. Mihai Băltăţeanu, Vraţa, supra) etc. Interesantă convergenţă semantic-sincretică în seria sinonimică: sâgă / sigă / sâgi / sigi – gresie – piatră / pietre / pietroi / pietroaie / stâncă / stânci / lespede / lespezi / bolovan / bolovani se relevă şi din celelalte răspunsuri la chestionar: «pietre pe care creşte muşchi» (inf. Maria Drăghici, 34 de ani, Balta, jud. Mehedinţi); «pietroaie de pe hududoaie – pietrele mari de la digu’ Jiului» (inf. Ioana Nichifor, poreclă: Meleanca, 76 de ani, Tatomireşti, jud. Dolj); «pietroaie de care dai cu burghiu’ când scobeşti să faci fântână» (inf. Constantin Tomoiu, 22 de ani, Bodăieştii de Sus, com. Melineşti, jud. Dolj); «sâgile sunt gogoloaie albe, de piatră, de să pun în brădoaica de murături ca să nu să fleşcăie» (inf. Ştefan Brătuianu, 26 de ani, Bâlta, jud. Dolj); «pietrele roşii de le scoate fântânaru’ din buricu’ pământului» (inf. Ion Dumitrescu, 54 de ani, Tatomireşti, jud. Dolj); «pietre aspre la pipăit..., cele fine-s de ascuţit coasa» (inf. Costel Oae, 21 de ani, Perişor, jud. Dolj); «pietre de coloare gălbuie, dar şi vânătă, de la tapla căşii» (inf. Constantin Stîrcu, 66 de ani, Răcarii de Jos, jud. Dolj); «lespezi de pe vâlcele» (inf. Ilie Staicu, 45 de ani, Tatomireşti, jud. Dolj); «pietri de să-ncheagă năsâpu’ pă iele» (inf. Ilie Badea, 56, Almăjel, jud. Dolj); «pietri lătăreţe ’coperite cu muşchi du pă pârâu, d-aluneci pe iele ş-îţi spargi tiuga» (inf. Mariţa Vodiţă, 71 de ani, Bâlta, jud. Dolj) etc. Omonimie la sâgă nu se constată, în Oltenia.
Însă doi informatori (de fapt, o învăţătoare şi o profesoară – „informatorul informatorului“) din Moldova de Nord (Gura Humorului) ştiu că prin sâgă se mai desemnează: a) corpuri străine (pietricele, „zgură“ etc.); b) buruieni: «Prin sâgă se mai înţeleg corpurile străine din cerealele netreierate bine, sau plantele dăunătoare (buruienile) care cresc în lanuri. Acest cuvânt se foloseşte des în zonele oraşelor Rădăuţi şi Fălticeni.» (inf. Maranda Munteanu, 53 de ani, învăţătoare, Gura Humorului, Suceava; chestionarul a fost completat de profesoara Floare Chihăiţă, de la Şcoala Generală nr. 1 din Gura Humorului, jud. Suceava). Lucreţia Lupaşcu, de 50 de ani, din Sasca-Suceava, ne încredinţează că «un lucru plin de osâgă înseamnă că e necurăţat, murdar»; profesorul pensionar, Chira Liviu, de 74 de ani, din Voitinel-Suceava precizează: «printre boabe de secară găseam o sămânţă numită osâgă – subţire, lunguiaţă şi otrăvicioasă».


 Toponime pelasgo(>valaho)-dace din «Îndreptarul geografic», realizat de Ptolemeu în orizontul anului 150 d. H.: în dreptunghiuri, trei toponime derivate de la sîg (sâg) / sîgă (sâgă): (I) Saggidava (unde scribul confundat-a primul -g- / -γ- din „geminate“ -γγ- cu -n- / -ν-); (II) Siggidava şi (III) Zarmizegethusa / Sarmisegetusa.
Sâgile pot fi zărite pe văile râurilor: „pe Valea Cernei“, „pe Sohodol“, „pe Valea Jiului / Tismanei, / Amaradiei / Gilortului“; mai pot fi văzute „pe [h]ogaş“, „pe hududoi“, „la surupături“, „la cariera de piatră“, „în coastă“, „lângă calea ferată“, „la Fântânile Mari“, „la Malu’ ăl Mare“ (Tatomireşti-Dj), «într-un ogaş din pădurea Arpadiei» (Floreşti-Gorj), „pe dealu’ Floeranului“ (Bâlta-Dj), «pe drumu’ ce duce la Racoviţa» (inf. Constantin Şişu, 81 de ani, Picu, jud. Gorj); «la Petroşani, gardurile şi temeliile căşilor sunt făcute din sâgi» (inf. Tina Gapie, 80 de ani, Floreşti-Gorj); «ăi bătrâni zâceau – când aveau nevoie de sâgă – „bă, hai să scoatem sâgă din Faţa Caprii...!» (inf. Smeu Constantin – supra); «sâga poate fi văzută în pământ sărac de categoria a IV-a şi-a V-a, la adâncime de-un lat de palmă» (inf. prof. Liviu Chira, Voitinel, supra); «sâga poate fi văzută pe sub dealuri, pe terenuri nisipoase, acoperite cu un strat de pământ la o adâncime de 30 – 40 centimetri» (inf. Constantin Smeu, supra).
 Sâga (sâgile) îşi află utilitatea „la îndiguiri“, „la făcutul scărilor de la casă“, „la taluzarea drumurilor“, „la casa fântânii“, „la pavaj“, „în pivniţe, ca podvale“; «din sâgă se face ciment, or’ var, dac-o arzi în cuptoare» (inf. Ion Ureche, 57 de ani, Fratoştiţa, judeţul Dolj); «casele bătrâneşti, din bârne, erau puse pe temelii de sâgă, pentru că respinge igrasia» (inf. prof. Grigore Roth, 42 de ani, Filiaşi, Dolj); «când a făcut tata casa – a veche, nu a nouă –, am scos trei-patru remorci de sâgi şi am băgat su’ talpa căşii ca să nu putrezească talpa căşii» (inf. Constantin Smeu, supra); la sătenii din Bucovina, unde se găseşte – pentru temelia casei – piatră din abundenţă, «sâga nu foloseşte absolut la nimic» (inf. Liviu Chira, supra); totuşi, bucovinenii întrebuinţează sâga la «vindecarea unor boli intestinale, la oameni şi animale» (inf. Vasile Piticar, 60 de ani, Bucşoaia-Frasin, Suceava); în Oltenia, există şi oameni – ce «s-au vindecat de dureri de stomac, bând apă cu praf de sâgă» – dinspre care se iveşte expresia a bea sâgile / pietrele roşii (inf. Ion Dumitrescu, supra); «...pietrele roşii sunt tot un fel de sâgi, le frecau cu o pilă şi praful îl beau, vindecându-se – se zice – de dureri de stomac, de diaree» (inf. prof. Ion Voicilă, 44 de ani, Fratoştiţa-Dolj); «sâgile sunt bune de leac; primăvara, dacă-ţ’ curge sânge din nas, să laşi să-ţ’ pice trei picuri pe-o sâgă albă, că ţî s-opreşte sângele imediat» (inf. Marin Moţatu, 69 de ani, Tatomireşti-Dolj); «sâgile sunt pietre curate...; ălea de la săpatu’ fântânii...; mulţi oameni se vindecă de boale cu iele; să iau trei sâgi de trei colori feliurite şi să bagă-n vipie pănă să varsă para de foc în iele; în mijlocul căşii, pui o căldare cu apă curată, loată de la ţuţur, înainte de cântatul cocoşilor; torni în iea aghiazmă, pui busuioc, iarbă-mare, păru-porcului şi flori de romăniţă; arunci-'n căldare pietrile-nroşite-n foc, iei un macat, or’ o cergă-n cap şi tragi cât poţ-în tine aburii; dup-aia, te culci şi dormi ca un prunc; ş-a doua zi te scoli teafăr...» (inf. Ioana Nechifor, poreclită Meleanca); «boieru’ de la Bodăieştii de Jos a avut un parc mare – spun ăi bătrâni – şi-n mijlocul parcului era un fel de grădină zoologică, unde ţinea urşi, în vizuini făcute din sâgi; mai sunt şi-acum sâgile...» (inf. Aurel Celoiu, 24 de ani, Ohaba-Melineşti, jud. Dolj).
Într-una dintre lucrările-i geografic-etnografice privind Carpaţii de Curbură (cu localitatea Soveja-Bacău, unde s-a născut şi a copilărit), Simion Mehedinţi (1869 – 1962) certifică utilizarea sâgilor („gresiilor“) – cam până pe la jumătatea secolului al XX-lea – în gospodăriile carpatine ale sătenilor, încredinţându-ne că astfel de roci sunt variate, de la cea „mălăiaţă“, folosită de ţărănci – când spală / freacă şiştarele (în care au muls vacile / oile / caprele), ori putineiele (în care au bătut laptele din care au scos untul când au făcut zară), sau cofele de brad, încât arată „ca [fiind] noi“ –, până la cele foarte tari – cu care ţăranii îşi ascut securile (> sâgurile), topoarele, cuţitele, coasele etc.
 Sâgile – sedimentare roci terţiar-neogenice (supra) – „se datează“ în orizontul „potoapelor“ („noianelor“ / „orcanelor“): «Să zîce că sâgile sunt de la Potopu’ lu’ Noie şi pe iele joacă flăcările comorilor...» (inf. Voica Tudor, 47 de ani, Răcarii de Jos, jud. Dolj); despre omul isteţ «se spune că-i scapără mintea ca sâga-n coasă» (inf. Smeu Constantin, supra).
Deşi este radical în multe toponime din aria bănăţeano-crişeano-ardeleano-maramureşeană a Daciei Nord-Dunărene – Sighetul Marmaţiei, Sighetul Silvaniei, Sighişoara, Diosâg, Seghedin etc. –, sâgă (sîgă) / sigă – ca apelativ – nu prea are mare circuit: «...nu avem cunoştinţă despre sensul cuvântului acesta» – inf. prof. Dochiţa Silvestru (Cîmpulung-la-Tisa, jud. Maramureş): «...în tot bazinul nostru, al Şimleului, nu circulă cuvântul sâgă / sigă» – inf. prof. Jula Nicolae (Sighetu Silvaniei, jud. Sălaj); «un cuvânt cu sunete apropiate de cele din cuvântul sâgă / sigă ar fi maghiarul sziget, dar n-are vreo legătură cu pietroaiele, deoarece-nseamnă „insulă“» – inf. Holircă Eva (49 de ani, Reghin, jud. Mureş); «...n-am auzit vreodată cuvântul sâgă / sigă, deşi am trăit la ţară; nici la locuitorii din Diosâg-Bihor –, într-adevăr, importantă zonă viticolă, unde am funcţionat ca profesor patru ani, nu am auzit acest cuvânt; ...vorbe vechi sunt şi la mine, la Globu-Rău, la Plugova, neauzite în altă parte: „a se gurí de ziuă“, adică „a se înziora“» –  inf. Nicolae Urădreanu (34 de ani, Globu-Rău / Plugova, jud. Caraş Severin); «...nu cunosc cuvântul sâgă / sigă şi nu l-am auzit în graiul locuitorilor din zona Margina-Timiş» – inf. Laurenţiu Irimie (maistru-auto, 41 ani, Făget, jud. Timiş); «...nu cred să fi auzit vreodată de cuvântul sâgă, ori sigă, nici la românii şi nici la sârbii din zona Reşiţei» – inf. Pasici Ileana (44 de ani, Reşiţa); «...nu ştiu de cuvântul sigă / sâgă nimic; nici nu l-am auzit până acum; deşi la Diniaş sunt aproape 50 la sută sârbi, n-am auzit pe careva rostindu-l; presupun că-i înrudit cu cuvântul valah, sigă / sâgă, cuvântul sârbesc sighisnadla, care înseamnă bold, dar acest cuvânt nu l-am auzit la Diniaş, ci în satul Soca, de lângă Banloc; de la noi, de la Diniaş, un cuvânt pe care nu l-am auzit pe altunde’, deşi am umblat şi eu mult prin lume, este maşâne / maşine, şi înseamnă „chibrituri“; când n-ai s-aprinzi ţigara zici: „dă-mi nişte maşâne...!“» – inf. subinginer Miloş Iovanov (35 de ani, Diniaş, jud. Timiş); «...prin cuvântul sâgă, ori sâgi / sigi, nu-nţeleg nimic; n-am auzit cuvântul la vreun locuitor pe unde am umblat prin Banat; ca şofer, eu umblu mult cu camionul şi nu-mi amintesc să-l fi auzit la sârbi, or’ la români; nici la şvabi» – inf. Miodrag Dumitrescu (26 ani, Timişoara); «...n-am auzit pe la ungurii mei şi nu ştiu ce-ar însemna sâgă, ori sigă...» – inf. Berény Csaba (24 de ani, Timişoara); tot maghiarul timişorean Berény Csaba mai subliniază: «cuvintele maghiare sziget – „insulă“ – şi szeg – „cui, ţintă“ – sunt ele apropiate ca sunete de cuvântul românesc sâgă sau sigă, dar, după cum spuneam, numai prin sunete, nu şi prin înţelesuri».
Dacă în Oltenia poate fi vorba de o uşoară, firească influenţă sârbă, deşi există o puternică influenţă valahic-oltenească în sudul Dunării, în Balcani / Dinarici, o astfel de influenţă sârbă încetează să se mai exercite în zona Suceava – Bucovina – Basarabia. Dacă în Crişana (



Dacia – harta localităţilor din orizontul anului 150 d. H., întocmită conform coordonatelor precizate de Ptolemeu în „Geografia“  – în dreptunghiuri: toponimele ce provin din perechea pelasgo > valaho-dacă de cuvinte sâg (sîg) / sâgă (sîgă), sau din derivate: Saggidava, Sic[um], Siggidava, Siggidun, Sucidava, Zarmizegethusa (Sarmisegetusa / Sarmizegetusa).
 „Pleonasmul“ pietri de sâgi – întâlnit la subiecţii din Oltenia – trimite, din perspectivă diacronică, la o epocă foarte veche, mai exact spus, la imperiala epocă „daco-romană“, de când se datează în serie şi pleonasmele: moş bătrân, oiţă bâră etc. (astfel de „pleonasmită“ e „admisă“ / „tolerată“ de cristalul multimilenar al limbii pelasge („thraco-macedoneano-thrace“), adică al limbii valahe arhaice, pentru că – „pleonasmita“ de factură arhaică, nu generată de vreo „invazie de neologisme“ – îşi are obârşii în dorinţa vorbitorilor de a fi cât mai bine înţeleşi într-o vreme de „bilingvism dunăreano-italic“; în cazul de faţă, „pleonasmita“ de factură arhaică se datorează „revenirii“ – în „aria de centru“ carpato-dunăreano-balcanic – a unor elemente lexicale „tot pelasgice“, dar de „arie laterală“ peninsular-italică, percepute ca elemente „romane“ – graţie Imperiului Roman ce deja „instituţionalizase“ / „oficializase“ o limbă latină, devenită – nu peste multe veacuri –„limbă moartă“). 
5) „Triunghiul“ celor şapte vocale din limba pelasgo(>valaho)-dacă şi „roirea radicalului-matcă“, sag- (sac-), în familia cuvântelor din perechea pelasgo(>valaho)-zalmoxiană, sâg – sâgă (sîgă) / sigă (sică). „Roirea“ radicalului – vocalică, ori consonantică (infra, fig 19) – sag- / sac-, în sig- / sic-, în „triunghiul“ celor şapte vocale din limba pelasgo(>valaho)-dacă, se „fixează“ / „datează“ în orizontul anului 450 î. H., dacă ne referim la informaţiile din Istoriile  lui Herodot. Avându-se în vedere că alfabetul helladic / grec, în care ni s-a transmis prin transliteraţie derivatul sigini / sigine, nu are – ca pelasgo-daca, adică valaha arhaică – literă pentru vocala â / î, este tot atât de valabilă şi „roirea“ în sâg- / sâc-, sau sîg- / sîc- (şi această precizare a noastră – privind -â- / -î- – e absolut necesară cercetătorului străin ce abordează lexicologia din România ultimului secol, -â- / -î- tot ivindu-se dinspre nenumărat-haotizatoare reforme politic-ortografice ale Academiei Române). „Roirile“ radicalului în săg- / săc-, în seg- / sec-, ori în sog- / soc- etc. sunt anterioare anului 450 î. H.
Radicalul pelasgo-dac (> valah-arhaic) sig- / sic- (sîg- / sîc-; sâg- / sâc-) deja „roise“ în orizontul anului 450 î. H., după cum dovedesc derivatele de la perechea (masculin-feminină) de cuvinte sig / sîg (sâg) – sigă / sîgă (sâgă), adică sigin (m. s. < sig- / sîg- + suf. -in „locuitor / miner al sâgilor, producător de lănci-sigine“; m. pl. sigini > sighini) şi sigină (f. s. „lance specifică siginilor / sighinilor“; a devenit în valaha contemporană sighină cu derivat-diminutivalul sighincă; f. pl. sigine > sighine şi, respectiv, sighinci); totodată se certifică faptul că „roirea“ radicalului ce conţine vocala „de maximă apertură“, în seg- / sec-, ori în săg- / săc-, sau în sog- / soc- etc., este anterioară anului 450 î. H. cu cel puţin patru-cinci secole de „lucrare“ a legilor lingvistice / fonetice – şi, când „radicalul“ intră, fireşte, în vreun toponim, astfel de radical / cuvânt poate rămâne „fixat“ chiar şi peste două milenii. Ilustrăm aserţiunea noastră nu cu toponime din centrul carpato-dunărean al Daciei (ca, de pildă, Sarmisegetusa / Sarmizegetusa, numele capitalei vestitului stat antic al Pelasgimii > Valahimii, divizată religios – după Reforma Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H. – în Dax / Daci, „monoteiştii“, şi Thrax / Thraci, „închinătorii la vechii zei din Cogaion“, Sarmisegetusa nume rămas – absolut-neschimbat – şi la localitatea / comuna de pe ruinele bimilenare, din România de azi), ci cu toponime din arii „extreme“ ale Daciei, ca, de exemplu, Sic[um], dinspre Veneţia (sau, cum zice Herodot, «din apropierea Eneţilor / Veneţienilor» – HIst, II, 31). În Îndreptarul geografic / Geografia din orizontul anului 150 d. H., Ptolemeu înregistrează (din Dacia de Sud-Vest – provincia Sigynia, provincie rebotezată greceşte Illiria şi latineşte Liburnia-Dalmatia, o dată cu extinderea Imperiului Roman peste Marea Adriatică), între nenumărate altele, şi numele cetăţii-oraş  Sic[um] (< pelasgo-dac. Sig / Sîg s. m. „sîg“ + -um, desineţă latină de nominativ-acuzativ, singular), de lângă anticele Salonae şi Epetium (cf. MIMS, 8 / supra, fig. 18, «Dacia – harta întocmită conform coordonatelor precizate de Ptolemeu în „Geografia“»).
„Înmuguririle“ / „înrămurările“ perecheii „zalmoxiene“ de cuvinte sâg (sig) – sâgă (sîgă) / sigă (sică) aparţin, fireşte, unui limpid „binom“ semantic al „bazei“ („tulpinii“): 
SÂG (< din pelasgo-dac. săgua < sagua) s. m. (pl. sâgi) „Bolovan mare de gresie, cântărind de la câteva chintale până la o tonă ori mai multe“ (din sâgă, prin apocopa vocalei -ă; s-a format astfel perechea masculin-feminină de cuvinte, sâg – sâgă, dinspre monoteismul tetraontic / tetradic al Zalmoxianismului, având în panoul central „primele patru conducătoare“ ce se constituie în Perechea Primordială [Dumnezeu / Samoş „Soarele Moş“ – Dacia > Dochia / Muma-Pământ] şi în Sacra Pereche Secundă [Soarele „fiul lui Dumnezeu“ – Luna, „sora Soarelui, spuma laptelui“; model de urmat în planul teluric: Făt-Frumos – Ileana Cosânzeana]; pelasgo>valaho-dacii şi-au ordonat totul în sacre perechi [vir / „Yang“ – femina / „Yin“, mare – mic, alb – negru, bun – rău etc.], de la femeie şi bărbat – aşa cum sunt „fixaţi“ în sâga / piatra Columnei Decebalo-Traiane, din Roma anului 113 d. H. –, la plantele medicinal-cogaionice [coadama – codela, diesema – diessathela etc. – cf. PTZpl, I, II], la localităţi, râuri etc.);
SÂGĂ (SÎGĂ), SIGĂ (< din pelasgo-dac. săga < saga) s. f. (pl. sâgi) 1. Rocă de sedimentare terţiar-neogenică, în diverse stadii de pietrificare, poroasă şi „moale“, ori de duritatea arcerului, clastică, sau detritică, de culoare variind de la nuanţe de galben (cel mai des), la cele de albastru / vineţiu, ori roşu (mai rar) – în funcţie de compoziţia chimică a mineralelor conţinute, specifice zonei de formare; „lespede“, „stâncă“, „piatră“; 2. „bolovani / blocuri de piatră“, „lespezi“ – nu numai de sâgă, ci şi – prin extensie – de cremene, de granit etc.; 3. piatră de tocilă, cute, arcer; 4. vas ceramic din humă şi nisip foarte fin; 5. „soi de nisip – alb ori roşu (v. supra, obţinut, fireşte, din „sâgă roşie“ – supra, fig. 10) – folosit în zidărie şi în tăbăcărie“ (supra).
Pe temeiul ştiinţific al legii economiei de semnificant (cf. PTDelrc, 239 sqq.) şi al legii „roirii“ radicalului sa[g/c]- în „triunghiul“ celor şapte vocale din limba pelasgo(>valaho)-dacă, se relevă o impresionantă familie de cuvinte (derivate şi compuse – în circuitul pelasgofon > valahofon de azi –, destul de bine conservate de toponimia din întregul ariei lingvistic-geografice a Daciei).


Fig. 19. „Triunghiul celor şapte vocale ale limbii pelasge > valahe“ şi „roirea“ radicalului sag- (a) / sac- (b).
6) O pereche „zalmoxiană“ de apelative din limba pelasgă > valahă SÂG (SÎG) / SIG – SÂGĂ (SÎGĂ) / SIGĂ (SICĂ) şi o familie de peste 200 de cuvinte compuse / derivate, în circuit multimilenar, sau „conservat“ până astăzi în toponimie, onomastică etc. „Matca“ în care se relevă „perechea zalmoxiană“ de apelative din limba pelasgă > valahă, sâg / sig – sâgă (sîgă) / sigă (> sică), „a roit“ în chip „miraculos“ prin milenii şi rodul acestei „roiri“ s-a păstrat până astăzi, în peste două sute de cuvinte (aşadar, numai prin această „singură familie“ este întrecut straniul inventar, din anul 1971, al lui I. I. Russu, de numai 161 de vocabule-de-material-autohton, adică de elemente lexicale pelasgo[>valaho]-dace / thrace, inventar dictat de Moscova şi de alte capitale din Lagărul Socialist, în funcţie de interesele politice „ale vechilor / noilor imperii din secol“ – cf. REtn, 242 – 426 / RLtr, 89 – 130; infra, în ordine alfabetică).
Istoria lumii dovedeşte mereu că popoarele (fie „mari“, fie „mai mici“) au apărut cam în acelaşi timp pe această planetă şi mereu cunosc zigzagul din priveliştea fiinţei, abis – creastă – abis, înregistrează flux-refluxuri cultural / civilizatorii, au metamorfoze, înfloriri, vestejiri, reînfloriri, făcându-şi dispariţia cam tot în acelaşi timp de pe Terra. Acest lucru – după cum dovedeşte şi studiul de faţă – este valabil şi pentru cel mai mare popor al Europei, multimilenar-vitregitul popor al Europei de către imperiile acestei părţi de lume, Poporul Pelasg > Valah.
Înainte de-a trece la impresionanta bogăţie datorată compunerii, ori derivării, îndeosebi, cu sufixe (infra), este bine a fi reamintit faptul că în limba pelasgă > valahă, „toponimele-binom“ (adică rezultate din două elemente formante), de regulă, sunt structurate „puţin-altfel“ decât cele de azi: elementul formant ce indică „posesorul“ (de regulă un arhaic genitiv în -o, permiţând antepunerea pentru esenţialul comunicării, dar nu cum cum se-ntâmplă după orizontul temporal al inscripţiei de pe vasul de botez al lui Decebal: per Scorilo „pruncul lui Scorilo“) ocupă locul prim din „binom“ şi elementul formant ce indică „obiectul posesiei“ (în nominativ) ocupă locul al doilea (toponimia conservă multimilenar, mai ales dacă intră în sfera sacrului). Îngăduie-ni-se a ilustra aserţiunea noastră şi cu două exemple de toponime din „gama arhaic-pelasgă, adică valahă: 1) Diosâg – localitate din judeţul Bihor – „posesor“: Deo > Dio „al lui Dumnezeu“; „obiect posedat“: Sîg (Sâg / Sig) „sâgul“ („sâgul Dumnezeului“; într-o alcătuire ca dinspre secolul nostru: Sâgul Domnului); 2) Ciorogârla – localitate din judeţul Ilfov – „posesor“: Cioara / Cioro „a ciorii“; „obiect posedat“: Gârla „gârla“ („gârla ciorii“; într-o alcătuire ca dinspre secolul nostru: Gârla Ciorii, evident după aceeaşi regulă ca şi în alte compuse din valaha circuitului contemporan: Poiana Ţapului, din jud. Prahova; Ocna Sibiului, Câmpul Cerbului – platou din satul Floreşti-Gorj, rămas în memoria autohtonilor de la Eminescu încoace“, adică de prin aprilie 1879, când această constelaţie a Valah-Pegasului a poposit pentru câteva luni la conacul boierului junimist Nicolae Mandrea; etc.; ori ca în compuse-nume-de-plante: coada-calului, floarea-soarelui etc.).
Pe radicalii / temele apelativelor din această pereche „zalmoxian-logosabilă“, sâg (sîg) / sig – sâgă (sîgă) / sigă (> sică) – ori cu alternanţă oclusiv-postpalatală în perechea „sonoră – surdă“, -g- / -c- (> sică) – s-au altoit prefixe ([a se] însâga < în + sâgă /„însâga“, despre unele terenurile arabile din matca pâraielor / râurilor, unde, după viituri, argila şi nisipul cunosc procesul de pietrificare) şi o droaie de sufixe lexicale (formându-se cuvinte noi prin „revectorizări semantice“, ori prin schimbare de clasă lexico-gramaticală a vocabulei de bază), multe dintre acestea conservate bine în toponimia Daciei, în întreaga arie pelasgofonă > valahofonă: -ac / -ace (săgac / săgace), -an / -ancă (sâgan / sigan, sâgancă / sigancă), -ar (sâgar / săgar, săcar > secar > sicar), -aş (sighinaş), -ăraie (sigăraie), -ărie (sâgărie), -ărire (însâgărire), -ău (săcău > săgău / sâgău, pl. săcăi > săgăi / sâgăi), -cior, -cioară / -şor, -şoară (sâgcior / sâgcioară, sâgşor / sâgşoară), -ea (sâgea), -el (sâgel), -esc / -escu (sâgesc, săghiesc > săbiesc; în onomastica valahă de azi: Săgescu, Sâgescu, Săghescu, Săbiescu etc.), -eşti (sâgeşti, săghieşti > săbieşti, sâgeşti / sigeşti), -et (săget / săghet > seget / seghet > siget /  sighet > sîget / sîghet), -ică / -ice (sâgică / sâgărică), -ilă (sâgilă), -ime (sâgime), -in / -ină (sigin, sigină, sîgin > sîghin, sicin), -iş (sâgiş), -işce / -işte (sâgişce > sâgişte, sâgărişce > sâgărişte, secărişte), -iţă (sâgiţă, sicăiţă), -oi / -oaie (sâgoi, sâgoaie), -on / -oane (sâgon / sâgoane), -os (sâgos), -ucă (sâgucă), -ui (sâgui, segui, secui, sicui), -uică (sâguică, sicuică), -uş (sâguş ) etc.
1. BOCSIG / Bocsîg (< pelasgo[>valaho]-dac. *Deossig,  format prin compunere, din Boc < Bog „Atoatecreatorul“ + sig < sîg, „sâg“, „lespede“, „stâncă“; elementul prim-formant, Bog < Bog, este tâlmăcirea de cancelarie evmezică, făcută de preoţii ortodocşi, în limba slavonă, a pelasgo[>valaho]-dacului Domine-Deu[s] / Dumnezeu, din care a rezultat în prima fază *Bogosig > Bocsig; vectorizarea semantică a toponimului: „sâgul / sâga, sau lespedea lui Dumnezeu“) – comună din judeţul Arad (cf. CPLR, 13).


Babe de Sâgă din Bucegii Daciei (României)  – „megalitic monument“ (Carte poştală – foto: F. Dobrescu –, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1973).
2. CIGARISCE (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîgărişte < sigă + suf.-I -ărie + suf.-II -işte şi cu constrictiva dentală surdă, S-, secundată de vocala nerotunjită, anterior-închisă, -i-, transformându-se în africata prepalatală surdă, Č- / Ci-, ceea ce a determinat, în mediu sârbofon / croatofon, şi alternanţa constrictiv-prepalatal-surdă / constrictiv-dentala-surdă: -ş- / -s-; toponimul pelasg > valah conservat-a două etape de derivare: [I] sâgă + sufixul topo-colectiv -ărie > Sâgărie, desemnând „locul cu mulţime de sâgi“, „cariera cu sâgi mărunţite de sigini / sâgari pentru extragerea / prelucrarea minereurilor, pentru construcţii, pentru obţinerea pietrei de var şi a prafurilor folosite la zugrăvit, ori în tăbăcărie“; după milenii, după fârâmiţarea Daciei de Vest, prin programele imperial-romane, apoi prin cele de după migraţiile vizigote / ostrogote, avaro-slave etc., dar mai ales în ultimul secol de administraţie habsburgico-ungaro-slavă / sârbă din Peninsula Istria, pe când cuvântul valah-arhaic, sâgărie, nu mai era perceput în nucleul său topo-semantic colectiv, acesta a înregistrat – pleonastic – o secundă derivare; altfel, toponimul ar fi fost Sâgişte – Sîgişte – / Sigişte, căci apelativele sâgărie şi sâgişte sunt sinonime; [II]  sâgărie / sîgărie  + suf. topo-colectiv -işte > Sâgărişte / Sigărişte > Cigarisce  – potrivit cercetărilor etnolingvistice istriene efectuate de acad. Sextil Puşcariu, când topinimul a fost înregistrat şi pe harta întocmită în orizontul anului 1925, supra, fig. 3) – localitate pelasgo(>valaho)-dacă, din Dacia Sud-Vestică, amintind vremea siginilor / sighinelor, din Istria-Peninsulă, azi, în Croaţia.
3. COLONIA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACICA SARMIZEGETUSA – numele „amplificat-imperial-roman“ dat Sarmizegetusei „Mari“ în cinstea cuceritorului celor trei provincii faimoase în bogăţiile subsolului, îndeosebi, în cupru, fier, aur, argint, sare etc., din Dacia Nord-Dunăreană, împăratul Traian (v. infra, Sarmisegetusa Mare, Sarmisegethusa Regală, Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον).
4. DIOSIG (< pelasgo[>valaho]-dac. *Deossig,  format prin compunere, din Deo „Atoatecreatorul“ + sig < sîg, „sâg“, „lespede“, „stâncă“; vectorizarea semantică a toponimului: „sâgul / sâga, sau lespedea lui Dumnezeu“); mai mult ca sigur, această localitate viticolă din judeţul Bihor (CPLR, 35), vestită prin vinurile ei, înainte de Reforma Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H., s-a numit ca şi azi, Diosig (< pelasgo-dac. Dio[nis] „zeul pelasgo-thrac al orgiilor / vinului“, bineînţeles, prin apocopa silabei -nis, + sîg „sâg“ / „sâgă“; un astfel de toponim nu se putea forma în nici un caz, după apariţia Legii pentru scoaterea viilor, dată de regele Burebista, 82 – 44 î. H., şi pusă în aplicare, sub controlul atent al acestuia, în toată Dacia; dacă aşa stau lucrurile, atunci vectorizarea semantică prezalmoxiană / precreştină a toponimului Diosâg / Diosig este aceasta: „sâgul [înfăţişării] lui Dio[nis]“).
5. MIERCUREA SIBIULUI (< pelasgo[>valaho]-dac. compus: Miercurea „în fiecare zi de miercuri“ + Sibiului < Sibiu- < Sîghiu „sibiu“ / „sîghiu“ [cu vocala -â- / -î- > -i-, şi cu oclusiva dentală surdă, -g’-, bilabializată sonor, -b-, nu numai sub înrâurirea vocalei închise anterior, -i-, antepuse şi postpuse, ci şi sub presiunea administratiei imperiale austro-ungare a cărei bază de articulare nu are ă, î etc.] + articolul hotărât genitiv-singular -lui; vectorizarea semantică a toponimului: „locul târgului de fiecare miercuri al celor din Sibiu“) – oraş din judeţul Sibiu (cf. CPLR, 62). Urbea Miercurea Sibiului (Miercurea Sighiului < Sâghiului), de coordonate: 45°53′21″N – 23°46′56″E / 45°53′21″N – 23°46′56″E, de pe valea râului Secaş (ce se varsă în Târnave), are o impresionantă vatră de cultură / civilizaţie din Dacia (România – provincia Ardeal / Transilvania), legată de culturile Criş-Starcevo şi Petreşti, de epoca bronzului, de epoca de strălucire antică a lui Burebista, de epoca Imperiului Roman din Dacia Nord-Dunăreană (îndeosebi a împăraţilor Septimius Sever, Valens ş. a.), când „a cunoscut apogeul antic“, pare-se, al Acidavei / Sacidabei (după părerea câtorva istorici), arheologii descoperind aici, în anii 1979 – 1983: complexul termal, bazinul, apeductul, turnul hexagonal, denarul severian, moneda valensiană etc. Graţie aşezării sale pe „drumul aurului ce ducea din Ardeal (< Arudeal < Arudela < Arutela) la Roma, via Sucidava (Celei-Corabia), ori, după aceea, către capitalele imperiilor evmezice, oraşul Miercurea Sibiului a prosperat prin toate anotimpurile.
6. PODIŞUL SECAŞELOR (< pelasgo[>valaho]-dac. compus: Podişul  + Secaşelor < Secaşe [secă- / sâgă- + -aş – plural: Secaşe „sâgaşe“] + articolul hotărât genitiv-plural -lor; prin Secaşele sunt desemnate de către valahii sibieni „izvoarele / pâraiele / râuleţele afluente râului Secaş“ – râu ce se varsă în Tărnave: vectorizarea semantică a toponimului: „podişul brăzdat de afluenţii râului Secaş“, „podişul râului sâgilor, Secaş“) – toponim din judeţul Sibiu.
7. RĂPSIG (< pelasgo[>valaho]-dac. *Rapsâg / Răpsîg,  format prin compunere, din Râp[ă] „râpă“ + sig < sîg „sig“ / „sigă“; vectorizarea semantică a toponimului: „sâgul râpei“) – „sat de pe Crişul Alb, component al comunei Bocsig, din judeţul Arad, care are, într-adevăr, o vale cu lespezi mari, cu pietroaie, aduse de puhoaie“ (informaţie obţinută în 17 februarie 2012, de la Nicolae Zopotă, profesor de matematică din Timişoara, născut la 6 aprilie 1949, în Răpsig-Arad).
8. ROŞIA DE SECAŞ ( Roşia + de + Secaş  < pelasgo[>valaho]-dac. Sec- < Seg- „sâg[ă]“ + -aş „secaş[i]“ / „sâgaş[i]“; vectorizarea semantică a întregului toponim compus pelasgo[>valaho]-dac: „roşia [humă pentru zugrăvit] de [la] sâgaş / sâgaşi“, sau „localitatea Roşia de la râul Secaş > Sâgaş“) – sat / comună din judeţul Alba, ce are coordonatele: 46°03′25″N – 23°53′19″E / 46°03′25″N – 23°53′19″E (cf. CPLR, 84).
9. SACA (< pelasgo[>valaho]-dac. Săga / Sâga „sâgă“, cu alternanţa vocalică â > -ă- / > -a-, sub influenţa articolului hotărât-feminin, singular, -a, şi cu alternanţa oclusivelor velare din perchea sonoră [-g-] – surdă [-c-]; vectorizare semantică: „la sâgă“; toponimul nu poate proveni de la vreo „Vale Seacă“ / „Seaca“ pentru că întemeietorii de sate, cetăţi / dave etc., nu-şi aşezau neamul / clanul, tribul etc., decât dacă locul respectiv le asigura sursa vitală de apă: izvoare, lac, baltă, pârâu, râu, fluviu, mare etc.) – localitate din judeţul Bihor (cf. CPLR, 86).
10. SACALASĂU (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgălăţău/ Sâgălătsău „droaie / mulţime de sici / sâgi late“, cu alternanţa vocalică a nerotunjitelor mediale, â > -ă- / > -a-, şi cu transformarea constrictivei dental-surde, -s-, sub înrâurirea poziţiei intervocalice – între cea de maximă apertură, -a-, şi cea de deschidere mijlocie -ă-, în semioclusivă, tot dental-surdă, -ţ-, dar şi sub „presiunea“ administraţiilor imperiale în Dacia bihoreană: vectorizarea semantică a toponimului: „locul sâgilor lătăreţe / clivate“, „sâgălăţău“) – localitate din judeţul Bihor (cf. CPLR, 86).
11. SACALASĂU[L] NOU (< pelasgo[>valaho]-dac. compus: Săgălăţău/ Sâgălătsău „droaie / mulţime de sici / sâgi late“ + Nou – acest determinativ adjectival se iveşte dinspre „alcătuirea perechii“ cu Sacalasăul / Sâgălăţăul Vechi – localitate din judeţul Bihor (cf. CPLR, 86).
12. SACIDAVA (< pelasgo[>valaho]-dac. Saci- < Sagi / Sâgi-  „sâgi“ + -dava „cetate-oraş“, cu alternanţă vocalică, -a- / -ă- < -â-, şi cu alternanţa oclusivelor velare din perchea sonoră [-g-] – surdă [-c-]; vectorizarea semantică a toponimului pelasgo[>valaho]-dac: „dava sâgilor / lespezilor“, sau „dava de gresii / andezituri“) – azi, pe ruinele acestei dave de pe malul drept al sacrului fluviu din Dacia Dunăreano-Pontică – provincia Dunogaetia / Dynogeţia (toponim pelasgo-dac tâlmăcit dincoace de secolul al X-lea d. H., de preoţii slavonizanţi-creştini, în Dobrogea < dobro- < dobrâi „bun“ + -gea / Gea „pământ“, nu „gae“, ori „gaeti / geţi“), se află localitatea Dunăreni (de coordonate: 44°12′16″N – 27°47′26″E), din judeţul Constanţa-Dacia / România (CPLR, 39). Pe vremea cercetărilor / descoperirilor făcute de arheologul / istoricul Vasile Pârvan (în punctul Muzait), localitatea avea numele Mârleanu. Cu privire la important-strategicul port / fort dunărean, V. Pârvan certifică: «Şi vorbind de Sacidava moesică, din părţile Durostorului [...] , am accentuat prezenţa până pe timpul chiar al lui Decebal, în nordul Mării Negre, a acelor Sacae nationes de care e vorba la Aurelius Victor, Caes. 13, şi care n-au încetat, încă de pe vremea agathyrsilor, a trece şi pe la Oituz în văile Ardealului Meridional [...]. Mai mult: chiar din vremea mai târzie, de după a. 200, saci[i] apar [...] activi în Imperiu, dând armatei de auxiliari soldaţi cum cei din cohors II Aurelia nova Sacorum, constatată în Moesia Superior...» (PGet, 159); „...nova Sacorum“ angajează logic / semantic şi „o nouă Sacidavă“, cea „tânără“ / „recentă“, faţă de „străvechea“ Sacidava, raportată la Sacidava „bătrână“, ceea ce ar trimite, după atâtea misterioase confuzii, chiar şi la Sucidava de Celei-Corabia, conectată în pereche pelasg(>valah)-zalmoxiană, la Sucidava de Bucovina / Moldova de Nord (după cum documentat susţine istoricul J. F. Neigebaur, într-o lucrare din 1854 – cf. MIMS, 73), adică la Suceava de astăzi.
În celebra Hartă Peutingeriană – care prezintă situaţia davelor / oraşelor-cetăţi din Dacia anilor 261 – 271 (cf. Fontes, I, 737) –, pe drumul fluvial-dunărean şi maritim-vest-pontic, de la Siggidun (Belgrad) şi până la Constantinusa („fortul lui Constantin“ > Constantinopol – toponim grecizat / Istambul – toponim turcizat), de la numele ctitorului-împărat-pelasgo[>valaho]-dac, Constantin cel Mare, aşadar, până la Constantinusa dacilor buzaţi (Dacibyza / „Buza Dacică“ / Buzantină > Bizantină, „Buza Bosforului“ – cf. PGet, harta «II») –, scrie, în vectorizarea precizată, că Sagadava şi Sucidava (nu Sacidava) se află pe malul Dunării, între Durostor (adică Silistra de azi) şi Carsium (adică Hârşova de azi): «Transmarisca XII... / Nigrinianis XIII... / Tegulicio XI... / Durostero XVIII... / Sagadava XII... / Sucidava XVII... / Axiopolis XVIII... / Calidava XVIII... / Carsio XXV...» (Fontes, I, 739 / MIMS, 8 – v. «Dacia [harta întocmită conform coordonatelor precizate de Ptolemeu în „Geografia“]», supra, fig. 18). Arheologul / istoricul Constantin Daicoviciu consideră că «originalul-model al „Hărţii lui Peutinger“ nu poate fi decât o hartă sau un itinerar al Imperiului Roman întocmit între anii 251 – 271, deoarece numai în acest răstimp Dacia romană a fost lipsită de partea ei orientală prin cedarea ei goţilor de împăratul Treb. Gallus» (Revue de Transylvanie, VI, 1940, p. 54 sq.); învăţatul italian, Eug. Manni, susţine – «pe baza unor detalii din regiunea renană» – că „modelul“ Hărţii-Peutinger «nu poate fi anterior anului 260»; «astfel, exemplarul folosit de desenatorul „Hărţii lui Peutinger“ prezintă situaţia dintre 261 şi 271/2, când Dacia, părăsită de Aurelian, nu mai putea figura pe nici o hartă a Imperiului Roman» (Fontes, I, 737).


 Dacia – a) Sacidava (Dunăreni, jud. Constanţa)– epitaf din secolul al IV-lea d. H. b) Zid de sâgi din Sacidava / Dava Sâgilor.
În Itineriul lui Antoninus, din vremea împăratului Diocleţian (284 – 305), dar întocmit după un model din vremea împăratului Caracalla (212 – 218 d. H.), nu mai apare Sagadava: «Transmariscam / m. p. XVI... / Candidiana / m. p. XIII... / Teclicio / m. p. XII... / Dorostoro leg. XI Cl. m. p. XII... / Sucidava m. p. XVIII... / Axiupoli m. p. XII... / Capidava m. p. XVIII... / Carso m. p. XVIII...» (Fontes, I, 746).
În Notitia dignitatum..., mai exact, în Lista tuturor funcţiilor, atât a celor civile cât şi a celor militare în părţile răsăritene ale Imperiului, din orizontul anului 425 d. H., se consideră că-i prezentată situaţia de după ultimul an de împărăţire a lui Constantin cel Mare (306 – 337); în acest document, privitor la Sacidava, aflăm: «Or. XXXIX. [...] 12 Cuneus equitum scutariorum, Sacidava.» / «Or. XXXIX. [...] 12 Escadronul de cavalerie al scutierilor la Sacidava.» (Fontes, II, 208 sq.).
Dacă se are în vedere că locuitorii din Dunăreni (sau Mârleanu – unde s-au descoperit în perioada interbelică zidurile anticei cetăţi-oraş din Dacia, Sacidava) îşi mai amintesc că peste Dunăre, adică pe malul stâng al sacrului fluviu dacic, până nu demult, exact în dreptul localităţii lor,  exista o „localitate geamănă“ (un „dublet“ cum zic alţii), dacă se are în vedere tradiţia „aşezărilor perechi“, de-o parte şi de alta a Dunării, de cele mai multe ori în perfectă simetrie faţă de coloana vertebrală a Pelasgimii > Valahimii constituită de Dunărea Daciei, recurgându-se strategic la „omonimie“, mai mult ca sigur, şi binomul toponimic pelasgo-dac, Sacidava – Sagadava, trimite la o zalmoxiană pereche „toponimic-paronimică“. Analiza atentă a documentelor istorice elimină confuziile semantice între Sacidava şi Sagadava, pe de o parte, şi, pe de altă parte, între Sacidava / Sagadava şi Sucidava / Sukidava. Şi din această perspectivă – încă neconfirmată de arheologi până în prezent – în ariile desemnate de anticul binom toponimic-dacic-dunărean, Sacidava – Sagadava, se relevă astăzi comuna Dunăreni-Constanţa (avându-şi în temelie antica Sacidavă) şi, în dreptul acesteia, peste cele două braţe ale zalmoxianului fluviu, fireşte, satul Pietroiu (adică „sâgul“, avându-şi în temelie antica Sagadavă / Sâgadavă) din comuna Borcea-Călăraşi (de coordonate: 44º25' N – 25º26' E, comună ce, în prezent, are şi un primar ce poartă un dacic nume: Marcel Zăgărin < Sâgărin).
13. SACIOVA (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgi / Sâgi „sâgi“ + sufix. -[d]ova [< dava, cu -a- închis în -o-, ca în antic-evmezicul Moldadava > Moldova], cu alternanţă vocalică â > -ă- / > -a-, sub influenţa articolului hotărât-feminin, singular, -a, şi cu alternanţa oclusivelor velare din perchea sonoră [-g-] – surdă [-c-]; vectorizarea semantică a toponimului pelasgo[>valaho]-dac: „dava sâgilor“, „Sâgiova“) – sat din comuna Reci, judeţul Covasna situat la o altitudine de 565 m, în poalele nordice ale munţilor Întorsura Buzăului (cf. CPLR, 86), având coordonatele: 45°47′3″N – 25°57′27″E. În raza satului s-au descoperit urme ale culturilor Coţofeni şi Cucuteni; pe dealul Saciovei, de la Izvorul Sâgos / Pietros, se află zidurile unei dave care şi-a menţinut funcţiile strategice şi în evul mediu.
14. SACOŞU MARE (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgosu[l] / Sâgosu[l]  > Săcoşu[l]„sâgos“ [cu alternanţă vocalică â > -ă- / > -a şi cu constrictiv-dentala-surdă, -s-, prepalatalizată în -ş-; adjectivul s-a substantivizat prin articol hotărât, masculin-singular -l, apocopat în secolul al XX-lea] + adj. pelasgo[>valaho]-dac, Mare „care întrece măsura obişnuită ca înălţime şi întindere“ [cf. REtn, 344 sq.]; vectorizarea semantică a toponimului pelasgo[>valaho]-dac: „Sâgosul-sâgoşilor > Sacoşul Mare“) – localitate din judeţul Timiş (cf. CPLR, 86).
Istoricii / arheologii au găsit la Sacoşu Mare urme de locuire ce ţin de cultura Turdaş-Vincea; în anul 1772, satul avea 521 de familii, numai de valahi-rtodocşi. În 18 martie 2002, Sacoşul Mare are „1093 locuitori – 1074 valahi şi 19 de alte etnii“ – ce se disting în domeniile agriculturii, viticulturii, creşterii animalelor, industriei casnice etc.
Dar Sacoşul Mare se mai distinge (după cum grăieşte şi numele-i) şi printr-o carieră de sâgă / piatră, Văruina, şi prin Izvorul Sfântul Petru / Izvoru-Ăl-Mare etc.
Ţâşnind dintre sâgi, „fără de moarte“, puternicul, marele Izvor al Sfântului Petru din Sacoşul Mare permite şi conectări verosimile – pe anumite segmente temporale din istoria evmezică a localităţii – ca, de pildă, cea privitoare la transportul apei cu săcaşul / „burduful“, ori cu săcaşele – din piele, pe când Imperiul Otoman / Turc a ocupat din Imperiul Habsburgic, Banatul – inclusiv Sacoşu-Mare –, Voivodina, Ungaria etc., transformându-le în paşalâc mai mult de un secol şi jumătate (1526 – 1683). Armatele de ocupaţie au suprasolicitat atât transportul de cereale cât şi pe cel de apă, cu sacul / săcaşul adesori confundat cu burduful de apă. În limba turcă, termenul saka, cu sensul de „sac“ / „săcaş“, „burduf“, „butoi“ „cu / pentru apă“, a pătruns fie din fondul pelasgo-/valaho-frigian, la stabilirea turcimii în Anatolia, fie din spaţiul valahofon de la Dunăre, pentru că radicalul sak-, constelaţia de familii de cuvinte nu arată vreo înrudire cu saka, dimpotrivă, angajează „disjuncţii semantice“: sak = treaz, lucid, vigilent; sakal = barbă; sakamet, -ti = defect, cusur; sakat, -ti = invalid, mutilat, deteriorat; saksi = glastră etc.; deşi sunt limbi înrudite, maghiara nu înregistrează decât sakk = şah şi familia acestui termen (cf. BGDic, 284 sq.).
După retragerea armatelor imperial-otomane / turceşti, a revenit Imperiul Habsburgic şi peste bogatul Banat – cu Sac, Sacaş / Saca etc. –, trimiţându-şi administrativii scribi / notari unguri / şvabi, şcoliţi, ori foarte puţin şcoliţi, necunoscători ai limbii autohtonilor, scribi / notari ce au înregistrat – pentru impozite / biruri – şi numele satului pelasgo(>valaho)-dac, Sacoşu-Mare, rareori aşa cum se pronumţă în limba valahă, de cele mai multe ori tradus în maghiară / germană, total sau parţial: Magior Sagosch, Magir Sagosch, Nogzekes – < Nagy- = Mare + -Zekes = Sacaş –, Sagos, Sakos, Zakos etc. (LunS, 107 sq.).
Cu toate că autorul monografiei Sacoşu-Mare (2008) este de profesie „filolog“ / „lingvist“, pentru „etimologia numelui Sacoşu-Mare“ a apelat, din păcate, la doi lexicologi universitari formaţi în perioada stalinismului politic / cultural, ce „n-au mai citit nimic, în specialitate, de la terminarea facultăţii“, stalinişti, ori mai exact spus, neostalinişti, că-s autori de recent «dicţionar geografic-istoric şi toponimic…», chiar din anul 2007, dar mai cumpliţi decât părintele lor stalinist din studenţie, fostul prim-ambasador al României la Moscova, în 1948, lingvistul universitar Iorgu Iordan; mai cumpliţi, zic, pentru că ei au trăit bine-n comunism, nu formând, ci „deformând“, nenorocind, cu „lexicologia“ / „etimologia“ lor falsă, generaţii, aşa cum fac şi în prezent, chiar şi indirect, pentru următorii 300 de ani, cât „trăi-va monografia de faţă“, prin autorul nostru ce, cu bună credinţă îi citează: «Sufixul „-oş“, de origine maghiară, contribuie şi la formarea altor toponime bănăţene: Bârcoş, Dogoş, Torloş. După părerea celor doi autori, etimologia oiconimului Sacoş ar fi următoarea: „Acest nume provine din Isac – cu afereza lui I – cf. oicon. Sacu, jud. Caraş-Severin – + sufixul -oş + determ. adj. mare…» (LunS, 107). Este imperios a combate aserţiunile celor doi pseudolexicologi în ordine: 1) limba pelasgo(> valaho)-dacă (dacoromână) nu a aşteptat cu cuvântul sâg / săgă (supra) câteva milenii, până au venit maghiarii / ungurii, în orizontul anului 896 d. H., ca să aducă pe cai, din Altai, toponimicul sufix -oş; acest sufix era activ în pelasga > valaha antichităţii (Sagarios / Saggarios „sâgăros“, Samos, Scios, Tearos, Timagetos etc.), de unde a fost împrumutat şi de limba elină / greacă; elementul prim-formant, pelasgo(>valaho)-dacul Sacoşu < Săgosu < Sâgosu, nu poate proveni din latinescul sacc[us], + suf. -as >  -aş, chiar dacă sacul era, la începuturi, în urmă cu nouă milenii, confecţionat din piele de animale vânate, apoi, în ultimele milenii, şi din pânză de cânepă, chiar dacă sacul mai mic, săcaşul, şi, „perechea“ lui „de genul feminin“, de azi, sacoşa, confecţionate din piele, „burdufuri din piele de caprine / bovine“, serveau atât la transportatul cerealelor cât şi la transportatul apei la distanţă, neputându-se eterniza decât „printr-o industrie latinească“, inexistentă pe aceste meleaguri din Dacia; 3) Sacu, toponimul din jud. Caraş-Severin, la care s-a făcut referire (supra), nu are vreo legătură cu Isac-ul biblic / ebraic, ci cu sâg-ul pelasgo-dac (infra).
15. SACOŞU MIC (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgosu[l] / Sâgosu[l]  > Săcoşu[l]„sâgos“ [cu alternanţă vocalică â > -ă- / > -a, cu constrictiv-dentala-surdă, -s-, prepalatalizată în -ş-; adjectivul s-a substantivizat prin articol hotărât, masculin-singular -l, apocopat în secolul al XX-lea] + adj. Mic „mărunt“, realizându-se astfel o pereche zalmoxian-toponimică de mare – mic) – localitate din judeţul Timiş (cf. CPLR, 86).
16. SACOŞUL TURCESC (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgosu[l] / Sâgosu[l]  > Săcoşu[l]„sâgos“ [cu alternanţă vocalică â > -ă- / > -a şi cu constrictiv-dentala-surdă, -s-, prepalatalizată în -ş-; adjectivul s-a substantivizat prin articol hotărât, masculin-singular -l, apocopat în secolul al XX-lea] + adj. Turcesc „adică format din turcii din vremea paşalâcizării nord-dunărenilor Europei Centrale, mai exact, din Banat, Voivodina, Ungaria etc.“) – localitate din judeţul Timiş (cf. CPLR, 86).
17. SACU[L] (< pelasgo[>valaho]-dac. Săg[ul] / Sâg[ul] „sâg“, cu alternanţă vocalică â > -ă- / > -a, cu alternanţa oclusivelor velare din perchea sonoră [-g-] – surdă [-c-] şi cu apocopa lui -l) – localitate din judeţul Caraş-Severin (cf. CPLR, 86).
18. SAGADAVA  (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâga „sâgă“ + dava „cetate-oraş“; privitor la grafia cu -a- / -â-, precizăm: latina prin care ni s-a transmis toponimul nu avea litere pentru sunetele ă şi â specifice numai limbii pelasge [>valahe], centrului / nucleului ariei sale lingvistice, constituit din bazinul Dunării; aşadar, toponimul, în pronunţia imperial-romanilor era Sagadava şi în pronunţia autohton-valahilor: Săgădava, ori Sâgadava; vectorizarea semantică a toponimului: „Dava Sâgăi“) – se relevă în localitatea Pietroiu (adică „satul de la sâg / pietroi“, din comuna Borcea, de coordonate: 44º 25' / 44º 12' N – 25º 26' / 25º 21' E, din judeţul Călăraşi), de pe malul stâng al Dunării, simetric, în pereche toponimic-zalmoxiană cu Sacidava (Mărleanu / Dunăreni, judeţul Constanţa, de pe malul drept, supra). Săpături arheologice de la Sagadava / Pietroiu-Borcea – poate sub patronajul / grija primarului cu nume pelasgo > valaho-dac, Marcel Zăgărin (< sâgar + suf. -in „sâgărin“), primar al acestui anotimp sâgodavist – rămân să confirme ipoteza noastră, de vreme ce folclorul zonei grăieşte şi peste milenii despre un „toponimic binom“, despre „gemeni toponimici“, despre „dublet toponimic“ (atunci când vine vorba despre prezentele şi străvechile denumiri ale localităţilor Sacidava / Dunăreni – Sagadava / Borcea).
19. SAG[G]ARIS (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgăriş / Sâgăriş „sâgăriş“, cu -â- / -ă- readuse, în mediu lingvistic latinofon, la vocala maximei aperturi, şi cu constrictiva prepalatală surdă, -ş, readusă la „statutul pelasg-arhaic“ al constrictivei dental-surde, -s; vectorizarea semantică a hidronimului: „râu cu mulţime de sâgi sparte“, „râu cu sâgăriş“) – astăzi, râul din Turcia; hidronimul pelasgo(>valaho)-dac / thrac desemnează râul ce izvorăşte din pelasgo-thracica Frigie, trece prin Capadochia („extremitatea / capul Daciei“), prin Bithinia, şi se varsă în Marea Getică / Neagră; după ce Imperiul Roman îşi extinde cuceririle în pelasgo-daco-thracicele „ţări de râuri / munţi“, Frigia, Capadochia şi Bithinia, Administraţia Imperial-Romană, fireşte, latinizează (cu epenteza lui -n-, ca şi în alte nenumărate situaţii similare) numele arhaic al râului anatolian, din Sagaris < Sâgăriş, în Sangarius (fapt certificat şi de marele latinist din România, G. Guţu: «Sagaris, is m. 1. râu în Frigia şi Bitinia – numit [de latinii / romanii imperiali] şi Sangarius, ii n.[...]» – GDlr, 1083).
20. SAG[G]ARITI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgar / Sâgar „dintre sâgi“ + -it / -iţi, „sâgăriţi“ / „de la râul Sagaris / Sâgăriş“, cu -â- / -ă- readuse, în mediu lingvistic latinofon, la vocala maximei aperturi, şi cu constrictiva prepalatală surdă, -ş, readusă la „statutul pelasg-arhaic“ al constrictivei dental-surde, -s, ce, intervocalică fiind, se africatizează apoi tot în consoană dental-surdă, -ţ-; vectorizarea semantică a toponimului: „locuitori din Valea râului Sâgăriş“ – cf. GDlr, 1083).

21. SAGGARIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâggăriu[l] cu -â- / -ă- readuse, în mediu lingvistic slavofon, la vocala maximei aperturi, şi cu apocopa articolului hotărât, -l, prin care adjectivul a fost substantivizat; vectorizarea semantică a toponimului: „loc plin de sâgi“, „golful sâgăriu“) – azi, Berezan-Ucraina.
Despre pelasgo(> valaho)-dacicul, anticul, „sâgăriul“ golf , Saggariu, de la Marea Getică / Neagră, din Dacia de Est – provincia Moldadava / Tyragaetia („Gaetia / Geţia de Tyras / Nistru“) –, ne grăieşte peste milenii Pliniu cel Bătrân (n. 23 d. H. – m. 79), în celebra sa lucrare, Naturalis historia / Istoria naturală («în 37 de cărţi, dedicată în anul 77 viitorului împărat Titus»): «(26), 82. Verum ab Histro oppida Cremniscoe, Aepolium, montes Macrocremi, clarus amnis Tyra, oppido nomen imponens ubi antea Ophiusa dicebatur. In codem insulam spatiosam incolunt Tyragetae; abest a Pseudostomo Histri ostio CXXX. Mox Axicae cognomines flumini, ultra quos Crobyzi, flumen Rhode, sinus Saggarius, portus Ordesos et Tyra CXX flumen Borysthenes lacusque et gens eodem nomine et oppidum ab mari recedens XV passum, Olbiopolis...» / «Iar de la Dunăre înainte se află oraşele Cremniscoe, Aepolium, munţii Macrocremni, vestitul fluviu Tyras, care dă numele şi oraşului, numit odinioară Ophiusa. Tot acolo este o insulă întinsă, locuită de tirageţi [supra, fig 22], la o depărtare de o sută treizeci de mii de paşi de braţul Falsei Guri (Pseudostom) a Dunării. Urmează apoi cei numiţi după râul Axice şi, dincolo de aceştia, crobizii, fluviul Rhode, golful Saggariu, portul Ordesos şi – la o sută douăzeci de mii de paşi de Tyras –, fluviul Boristene, lacul şi neamul cu acelaşi nume...» (Fontes, I, 404 sq.).
22. SAGGIDAVA (< Saggi / Săghi „sâgi“ + dava „zalmoxiană cetate-oraş“; vectorizarea semantică a anticului toponim: „Dava / Cetatea Sâgilor“; Σαγγίδαυα – „geminarea“ -γγ- ptolemeică a lui γ / g, în toponimele Daciei, încearcă să redea palatalizarea africatei prepalatale sonore, -ğ-, în oclusivă palatală sonoră, -g’-: Saghidava).

Compusul toponim pelasgo(>valaho)-dac, Saggidava / Saghidava, „renunţă“ la elementul formant-secund pe măsură ce funcţiile zalmoxian-administrativ-militare ale davei „se înceţoşează“ datorită treptatei treceri de la monoteismul tetradic al Zalmoxianismului la monoteismul triadic al Creştinismului, datorită schimbării epocilor istorice, „se frânge“, râmânând „în circuit“ doar primul element formant, Saggi- „sâgi“ > Saghi- > Seghi- / Seghe-, pe care, în ultimă instanţă, „se altoieşte“ sufixul colectiv -et, rezultând Seghet > Sighet, spre a exprima astfel starea de ruină a davelor, mulţimea / droaia de sâgi sparte din dave / temple, cu târnăcoapele, de armatele imperial-romane, ori de hoardele de migratori euroasiatici la Dunăre, în Dacia, sau mulţimea de maluri de sâgă sparte de puhoaie, din vâile muntoase / deluroase ale râurilor.

Comunităţile de pelasgo(>valaho)-daci reînfloresc în fostele antice dave, ori în evmezice sighete, fac schimburi economice şi, într-un intens circuit de valori, simt nevoia de distincţie toponimică, davele / sighetele Daciei adăugăndu-şi (acolo unde era cazul) determinative toponimice respectând cultul sacrei perechi din Zalmoxianism. Si în zalmoxienele perechi de mare – mic, de sus – jos, de faţă – dos (aşa cum se vede în tradiţia specific-valahă şi azi), cum, de pildă, în perechea Saggidava / Sighetul Mare – Saggidava (*Sage[t]dava) / Sighetul (Mic[ă] / Mărunt[ă]), se arată imperioasă apariţia unor determinative „exacte“, „fixând“ şi mai bine zona / regiunea; astfel, Sighet[ul] Maramarisiei > Marmaţiei nu mai poate fi confundat în vreun chip, fie el şi „strategic-antic“, desigur, cu Sighetul Silvaniei. Reamintim că marele râu al Daciei, Maramaris, adică Mureşul Mare, încă de pe vremea lui Burebista, s-a numit Patissia (latinizat: Pathissus), unde lucrarea legilor lingvistice (inclusiv legea economiei de semnificant) a făcut să se ivească spre anotimpurile noastre, mai întâi Tissia, apoi (prin sincopă) Tisa. „Istoriile“ / informaţiile lui Herodot despre hidronimica pereche zalmoxiană de mare – mic, Maramaris (Mureşul Mare) / Tisa – Maris[ela] / Mureş[el] au considerat imensul râu al Daciei drept fluviu. De la râul ce-l străbate („Mureşul Mare“ / Tisa) vine şi numele vestitului ţinut nord-dacic, Maramureş, iniţial, Maramarisia – toponim pelasgo[>valaho]-dac ce, prin sincoparea penultimei silabe, a devenit Maramasìa, formă în care constrictiv-dentala surdă, -s-, secundată de -i- anterior-închis, devenit-a semioclusiva dental-surdă, -ţ-, rezultând Marmaţia, element formant secund făcând să se distingă Sighetul „mare“, din Maramureş / Tisa, adică Sighetul Marmaţiei, din judeţul Maramureş,  de celălalt depresionar Sighet, Sighetul „mic“ (deşi arheologia-l atestă ca şi pe celălalt, tot din neoliticul de sâgă), adică de Sighetul Silvaniei, din Sălaj. 
Saggidava (Σαγγίδαυα – a nu se pierde din vedere faptul că scribii / copiştii Îndreptarului geografic, de Ptolemeu, au confundat primul -γ- [-g-] din Σαγγίδαυα, cu -ν-, de unde s-a tot ivit prin documente Σανγίδαυα –zalmoxiana cetate-oraş din Dacia, are coordonatele ptolemeice: 51030’ – 47030’, coordonate ce se ivesc lângă exactitatea celor ultramoderne, ale arhaicei perechi de localităţi: Sighet / Sighetul Marmaţiei, având coordonatele: 47°55′N / 23°53′E / 47°55′N / 23°53′E, şi Sighetul Silvaniei, având coordonatele: 47°20′58″N / 22°52′34″E / 47°20′58″N / 22°52′34″E.  


 a) Sagna < Sâgoana şi împrejurimile-i din judeţul Neamţ; b) Biserica Ortodoxă Sfântul Nicolae din Sagna, monument istoric din 1512; c) Cetatea cu ziduri de sâgă de la Sagna-Gădinţi, ctitorită de domnitorul / regele statului valah-medieval al Moldovei, Ştefan cel Mare, în anul 1466, la confluenţa râurilor Moldova şi Siret. 
23. SAGNA (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâgoana „sâgă mare peste măsură“; când pelasgo[>valaho)-dacul binom sâg – sâgă pierde competiţia cu binomul pietroi – piatră, reîntors după anul 106 d. H., la „centru“, pe via Roma – Sarmisegetusa, vorbitorii „s-au îndepărtat de sfera semantic-originar-augmentativă“, fapt ce a permis în prima etapă monoftongarea lui -oa- în -o-, după care cares-a petrecut sincopa vocalei mijlocii, bilabial-posterioare, spre a se ajunge – sub influenţa articolului hotărât, feminin, singular, de la Sâgna la Sagna) – localitate din judeţul Neamţ (cf. CPLR, 86; supra, fig. 26, a, b, c).
24. SANGARI[US] (< pelasgo[>valaho]-dac. Sagaris „râul cu sâgăriş“, cu „epenteza“ lui -n- după prima silabă, adăugându-i-se totodată „spre deplină latinizare“, desinenţa -us), desemnând, după cum s-a mai spus (supra) râul de sâgăriş ce izvorăşte din Frigia, trece prin Capadochia („extremitatea / capul Daciei“), prin Bithinia, şi se varsă în Marea Getică / Neagră; v. supra Sag[g]aris – hidronim.
25. SANGIDAVA (< pelasgo[>valaho]-dac. Saggidava – Sighetul [Maramarisiei > ] Marmaţiei / Sighetul Silvaniei, supra; -n- ce apare ca „epentezat“ de latinofoni, aici este o greşeală de transliterare a copiştilor antici, confundând – în manuscrisele greceşti – „prima“ din grupul consonantic-geminat pelasgo>valaho-dac, -γγ-, cu -ν-).*
 A TREIA PARTE:

La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa – (monografia unui cuvânt pelasg > valah)
26) SARMISEGETUSA – SARMIZEGETUSA – ZARMIZEGETHUSA (< pelasgo-dac. compus: Sarmis- „Sarmis [aprox. 354 – 295 î. H., regele-zeu-medic-ctitor al davei-capitală a Daciei – v. fig. 33-a, infra]“ + -seget „sâget“, „droaie de sâgi cioplite“ / „andezituri“ + -tusa „fort zalmoxian“, „tusă“; vectorizarea semantică a toponimului: „fortul [Tusa] sâget-ului lui Sarmis“) – capitala Daciei (în pereche zalmoxiană de mic – mare: 1. capitala religioasă a Daciei: Sarmisegetusa Mică [la altitudinea „blândă“ de 1200 m, aflată „sub protecţia muntelui sfânt“, Cogaionului Mic, cel ce are – magic-religios – cea de-a zecea „terasă“ frântă, spre „a fi magic-analogic“ unsprezece, „căci de zece nu se trece, totul reluându-se în sacră spirală, de la unu-geminat, 11“, cunoscut astăzi sub numele de Grădiştea Muncelului]; 2. Sarmisegetusa Mare de la poalele / piciorul-de-plai şi sub protecţia sfântului Cogaion Mare [„cucuionul“, numit şi astăzi Gugu, prin „transformarea“ oclusivei postpalatale surde, C- / K-, în sonora G-, prin închiderea vocalei labiale posterioare mijlocii, -o- în -u-, şi prin apocopa silabei ultime -ion], munte sacru având altitudinea „sever-totală a vârfului“ de 2291 m şi Peştera [lui Zalmoxe Întâiul, aprox. 1630 – 1555 î. H.; cf. PTIR, I, 42, reformatorul Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H.], puţin mai jos, Cogaion / Kogaion [nu Kogaionon !] la care se poate ajunge pe Râul Mare; Sarmisegetusa Mare este capitala politic-administrativ-teritorial-militară a Daciei antice, redenumită, după sinuciderea regelui-erou al Daciei, Decebal, din august 106 d. H., şi în cinstea cuceritorului, la puţină vreme după instaurarea puterii imperial-romane în câteva provincii ale aurului / metalelor şi sării din Dacia Nord-Dunăreană: Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa).
 
Tradiţiei – ori, mai exact spus, „oralităţii culte“ a Zalmoxianismului, graţie căreia s-a transmis până-n prezent, nealterat, numele sacru al capitalei Daciei, Sarmisegetusa –, i se raliază cele mai vechi documente istorice scrise, în ciuda ordinului dat de împăratul cuceritor din Roma, Traian, ca Dacia, războinic-eroicul ei popor Pelasgo(>Valaho)-Dac şi capitala Zalmoxianismului, Sarmisegetusa (Mică), să dispară, să fie rase de pe faţa pământului, în cele mai barbare chipuri antice, de la jefuirea, incendierea şi distrugerea templelor de către armata imperial-romană, până la uciderea dirijată a liderilor, a elitei preoţeşti-militare:
26-1) în Îndreptarul geografic (cunoscut şi cu titlul „mai economic-lingvistic“, Geografia – v. supra, fig. 15 / 18), „îndreptar“ elaborat în orizontul anului 150 d. H. (la numai patru decenii de la căderea singurei dave-capitale europene căreia Imperiul Roman de sub conducerea lui Traian i-a trimis patru ani substanţialul tribut, mai exact spus, între anii 98 şi 101 d. H.), marele geograf al antichităţii, marele învăţat din Alexandria Egiptului Antic, Ptolemeu, înregistrează – o dată cu numele unei mulţimi de cetăţi-oraşe, sau dave – şi numele davei-capitală, „capitala mare“, cu creierele conducerii Romei din acea vreme, din Dacia, Sarmisegethusa Regală, ori, cu exactitatea grafiei din manuscrisul grescesc transmis prin secoli (cu sonorizarea fricatei dental-surde, S- / -s-, în Z- / -z-, fără a afecta-o şi în cea de-a treia poziţie, cea din elementul formant terţ, -tusa „fort“), «Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον», de coordonate: «47o 50’ – 45o15’» (Fontes, I, 544 sq.); precizarea lui Ptolemeu lasă a se înţelege că pe lângă capitala Regală mai existau şi ruinele capitalei Zalmoxianismului / Cogaionului, Sarmisegetusa Mică, situată „la două poşte“ (20 km + 20 km, adică „unităţi în pereche“), toponimele înseşi constituindu-se într-o sacră pereche cogaionică (de mare – mic); şi pe atunci, chiar dacă în memoria autohtonilor pelasgo(>valaho)-daci era încă viu numele capitalei lor religioase, al capitalei Zalmoxianismului, Sarmizegetusa Mică nu mai prezenta vreun pericol pentru Imperiul Roman, de vreme ce fusese transformată în scrum, rasă de pe faţa pământului de barbaria Romei;
26-2) în Istoria romană, de Dio Cassius, datând din orizontul anului 229 d. H., reîntâlnim numele aproape neschimbat, doar cu vocala maximei aperturi, -a-, închizându-se anterior în -e-: «După ce [Traian] rândui acestea şi lăsă oaste la Zermizegetusa (Zερμιζεγέθούσα)... [în toamna anului 102 d. H.]» (LXVIII, 8, 3 / Fontes, I, 690 sq.);
26-3) în Cosmografia, scrisă prin secolul al VII-lea d. H., de Ravennatis Anonymi / Geograful din Ravenna, apare – într-o înşiruire de dave / oraşe-cetăţi din Dacia Nord-Dunăreană, cu un amendabil număr de toponime grafiate cu greşeli (datorate nu transliterării făcute de anonimul geograf creştin, ci scribilor superficiali din şcolile abaţiilor din acel secol) – şi numele capitalei Daciei, însă cu -i- redeschis în vocala maximei aperturi, -a-, cu  -s- > -z- şi fără cel de-al treilea element formant, -tusa, „fort“: Sarmazege («Item trans fluvium Danubium sunt civitates [...]: Porolissum [...], Napoca, Patabissa [...], Apulon [...], Germigera, Petris, Aquas, Sarmazege, Augmonia...» / «De asemenea, peste fluviul Dunărea sunt oraşele [...]: Porolissum [...], Napoca, Potaissa [...], Apulum [...], Germisara, Petris, Aquae, Sarmazege[tusa], Acmonia...» – Geograful din Ravenna, Cosmografia, IV, 7 / Fontes, II, 580).
 
Autorii antologiei de sub egida Academiei Române, din 1970, Fontes Historiae Dacoromanae, II, precizează (cu privire la Cosmografia ravenniană): «În secolul al VII-lea, un autor creştin necunoscut din Ravenna a redactat o lungă operă geografică în cinci cărţi, intitulată Cosmografia, care cuprinde aproximativ 5300 de nume. Ea a fost făcută pe baza unei hărţi militare unice, probabil revăzute în sec. al V-lea sau al VI-lea, cu schimbări şi adaosuri din Orosius, Iordanes şi Isidor din Sevilla. Materialul se află în legătură strânsă cu cel din Tabula Peutingeriana, iar elementele vechi sunt dintr-un prototip care a stat în baza lucrării Itinerarium Antonini, din secolul al III-lea.» (Fontes, II, 575). Geograful din Ravenna secolului al VII-lea d. H. corectează într-o bună măsură numele greşit („metatezat“) al capitalei Daciei din Tabula Peutingeriana, «Sarmategte XIIII» («Sarmizegethusa 14 [mile]» – Fontes, I, 740 / 741), desigur, în temeiul informaţiilor / izvoarelor sale din secolul al VII-lea d. H., în Sarmazege[t] (< Salmas „Zalmas“ / „Zalmoxis“ +  seget „sîget“, „lespezi / stâlpi de andezit“), în „sacrul“ toponim antic pelasgo(valaho)-dac (unde, după mai bine de o jumătate de mileniu de Creştinism, mai persista amintirea „sâgetului zalmoxian“), fiind posibilă apocopa celui de-al treilea element formant, -tusa („fort“).   
Vasile Pârvan, în admirabila sa lucrare, Getica, din anul 1926, abordează, fireşte, şi toponimia pelasgo(valaho)-dacă; numelui purtat de capitala Daciei (aşa cum se relevă atât din inscripţii, cât, mai ales, din «tabele de toponime după sursele documentare care le menţionează, analizate şi discutate din punct de vedere topo- şi geografic, ca şi filologic-lingvistic» – REtn, 183) îi acordă subcapitolul Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον [Zarmizegethusa Basileion = Sarmizegethusa Regia], făcând o trecere în revistă a mai tuturor „istoriilor“ de până în acel anotimp al cercetării, din care – pentru Distinsul Nostru Receptor – spicuim: «M[anuscrisele] lui Ptolemeu mai dau în locul lui Z iniţial, ca şi chiar a celui de-al doilea, un Σαρμιζε- – [Sarmize] şi Σαρμισε- – [Sarmise]. Aceeaşi variaţie şi în inscripţii. Perfect cunoscut. Aşezat de Ptolemaeus destul de exact ca direcţie pe hartă, dar cu long[itudinea] şi lat[itudinea] greşite.» (PGet, 154).


 
Ruine ale capitalei Daciei, Sarmisegetusa [Mare / Regală], lângă casele de astăzi ale comunei Sarmizegetusa, din judeţul Hunedoara.
Şi, într-adevăr, marele geograf antic din Alexandria de Nil, din orizontul anului 150 d. H., uimeşte prin foarte marea apropiere a coordonatelor sale date Sarmisegethusei Regale (Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον): 47o 50’ – 45o 15’  (Fontes, I, 544 sq.), de vreme ce exactitatea noastră revoluţionar-geografică, datorată măsurătorilor prin sateliţi, indică drept coordonate: pentru comuna Sarmizegetusa din judeţul Hunedoara-Dacia / România (perpetuare contemporană a Sarmisegetusei Mari): 45o 52’ latitudine nordică – 22o 78’ longitudine estică (altitudine: 570 m) şi pentru Sarmisegetusa Mică, sau capitala Zalmoxianismului, azi, în ruinele din Grădiştea Muncelului, comuna Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara: 45° 37’ 23’’ latitudine nordică – 23° 18’ 43’’ longitudine estică (altitudine: 1200 m).
Pelasgo(>valaho)-dacul Sarmisegetusa (Zarmizegethusa, Sarmazege[tusa] etc.) este un toponim rezultat prin compunere (şi – ca orice „cuvânt sacru“, de vreme ce desemna capitala Zalmoxianismului, ori a regelui-erou, Decebal – transmis cu „cea mai mare grijă“ a valahofonilor autohtoni), unde distingem trei elemente: (I) „Sarmis [onomastic dacic-dinastic / regal, desemnând regele-zeu-medic-ctitor al davei-capitală a Daciei, aprox. 354 – 295 î. H.]“ + (II) -seget- „sâget“ [„locul cu multe sâgi“, adică gresii, lespezi, cu „stâlpi-de-andezit“, cu „soare de andezit“, cu „temple de andezit“ etc.] + (III) -tusa „fort [zalmoxian]“, întregul toponim având o clară vectorizare semantică, atestată şi istoriceşte, şi arheologic: „fortul [Tusa] de sâget / andezituri al regelui-zeu-medic al Daciei, Sarmis“.
(26-I) Sarmis- (< Salmas < Salmos < Sarmys „Zalmoxis“) este primul element formant al toponimului Sarmisegetusa, prim-element rezultat din lucrarea multimilenară a legilor lingvistice ale limbii pelasge, adică ale limbii valahe arhaice, asupra numelui purtat de cel ce-a devenit întemeietorul Dinastiei Zalmoxienilor, în orizontul anului 1600 d. H., şi de cei ce i-au urmat în tronul Sarmisegetusei / Daciei, considerat rege-zeu-medic (după cum ni-l prezintă istoriile antice).
 
Încă din orizontul anului 5300 î. H., potrivit Tăbliţelor de la Tărtăria (cultura Turdaş-Vincea, din România), descoperite în aria cogaionic-sarmisegetusană, după cum certifică specialiştii în scrieri antice (sumerologi, egiptologi ş. a.), de la Moscova, V. Titov şi Boris Perlov, se face grăire despre o foarte importantă „zeitate locală“, «Şane, identic cu numele zeului sumerian Usmu» (VMR, 99). Jertfa umană de pe la 5300 î. H., din aria cogaionic-tărtăriană a Daciei, este închinată de fapt unui Şane – Samosh / Samoş, adică Soarelui-Moş / Tatălui-Cer (după cum spun aceiaşi specialişti): «(De către cele patru conducătoare [,] pentru chipul zeului Şane»; jertfitul cogaionictărtărian este Moşul / Înţeleptul, Unu / Uniilă, «cel mai în vârstă [conducătorul-patriarhul-sacerdotul-preotul suprem]» ce, «a fost ars în virtutea înţelepciunii adânci» (ibid.).
Dacă zeitatea acestui orizont temporal, Şane – Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer), domină panoul central al credinţelor din acest spaţiu spiritual, panou al primelor patru conducătoare, atunci jertfitul tărtărian-cogaionic „pentru chipul supremei divinităţi“ este „al zecelea“ conducător-patriarh, ori „rege-zeu-medic“, este un „lu“ / „om“ (al Soarelui-Moş / Tatălui-Cer, de-aici, de pe pământ), un Sa-lu-masua < Salmas (ori cu constrictiva dental-surdă, S-, transformată „în pereche“, adică în constrictiva dental-sonoră, Z-) / Zalmas (< *Sa- „soare“ + -lu- „lumină“ [ca în sumeriană], ori „om“ [ca-n pelasgo-dacă] + -mas [cu -a- > -o-] „moş“, cu vectorizarea semantică: „omul / lumina Soarelui-Moş“, „Samoş“ > „Zamoş“, „Tatăl-Cer“ / „Tatăl-Soarelui“, „Dumnezeul Cogaionului / Sarmisegetusei“, reprezentat în plan real-astronomic de discul senin, luminos-ultramarin, al cerului, cer constituit – potrivit mitului pelasg[>valah] – din cele zece bucle ale spiralei Apelor Primordiale, unde-s distribuite cele nouă ceruri accesibile fiinţei umane şi al zecelea – „de neatins“, rezervat unicului Dumnezeu).
Dincoace de Reforma Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H., un cucutenian-cogaionic / sarmisegetusan rege-zeu-medic este Salmas / Zalmas (pare-se că-i vorba de cel de-al cincilea rege-zeu-medic din Dinastia Zalmoxienilor, cu domnie aproximată între anii 1375 şi 1315 î. H.); el este pomenit cu fapte eroice, în Analele lui Suppiluliuma. Acest Salmas / Zalmas (nume „înregistrat“ / „transliterat“ greşit la Herodot, drept „Zalmoxis“), în vreme ce se afla „în spirala absolutei cunoaşteri întru Samos / Soarele–Moş“, într-o „haltă-templu“ din Imperiul Hittit Nou, al lui Suppiluliuma, mai precis, între 1380 şi 1375 î. H, ca epopt în Zalmoxianism, ca prezent / viitor zeu-rege mai mare peste regii-de-arme din „ţările de râuri / munţi»“ ale Daciei, adică în calitate de tânăr „teşub“ (în hittită, termenul desemnând pe «Stăpânul Cerului şi al Pământului, regele zeilor» – GHT, 227), însoţit de o sută de cavaleri din confreria războinic-religioasă a lupilor / lupachilor, se angajează să atace vestita cetate Amqa, răsculată (la îndemnul Egiptului) împotriva prietenului său, împăratul hittit, Suppiluliuma, readucând-o în ascultare (cf. GHT, 264 sqq.). Analele lui Suppiluliuma («prelucrate de fiul său Mursilis») dau lămuriri în acest sens: «[III] în timp ce tatăl meu era în ţinutul Karkemis [astăzi, Djerablus, pe Eufrat], el a trimis pe lupachi [Lupakkis] şi teşub-Zalmas către ţinutul Amqa; ei au mers să atace ţinutul Amqa [între Liban şi Antiliban] şi au adus deportaţi, bovine şi oi, înaintea tatălui meu; când a auzit poporul Ţării Egiptului despre atacul asupra cetăţii Amqa s-a înfricoşat.» (GHT, 235 sq.). Fiind din orizontul cultural al anului 1375 î. H., rămâne – deocamdată – cea mai veche referinţă la dacicul complex magico-religios al lupului, la transformarea războinicului în vânător-lup («un războinic-fiară prin naştere, cel care coboară dintr-un Strămoş-Lup [...] sau devine prin iniţiere, prin transformarea rituală, carnasier» – EDZG, 35) şi la numele unui rege-zeu-medic, Salmas / Zalmas („Zalmoxis“).
La regal-sarmisegetusanul / cogaionicul Salmas / Zalmas, se conectează şi franjele semantic-sincretice de la apelativul zalmas / zalmos („piele de urs“), despre care este vorba – mult mai târziu – la Porphyrios (232 –  304), la Rohde, Deubner, Kazarow, Rhys Carpenter ş. a.; este o „realitate“ mitico-magic-ritualistic-sarmizegetusană / cogaionică, în care are convergenţă mitologia pelasgo-dacă, adică arhaic-valaho-dacă, legată de urşi, ursini, urse (Ursa Mare, Ursa Mică) etc. (cf. VMR, 501 sqq.; EDZG, 59; CS, 352).



Sarmis (aprox. 354 – 295 î. H.), chipul regeleui-zeu-medic al Daciei de pe una dintre monedele de aur descoperite la Turda, în anul 1826; b) brăţară de aur din Dacia.
După aceste incursiuni în istoria culturior / civilizaţiilor dunăreano-anatoliene, prilejuite de numele purtat de regele-zeu-medic-întemeietor, din Cogaion / Sarmisegetusa, este vremea să relevăm lucrarea legilor lingvistice pelasge / arhaic-valahe, dinspre orizontul anului 1375 d. H., temporal orizont al lui Salmas / Zalmas, până în frumosul nume regal-dacic, Sarmis (ce-i prim element formant în toponimul Sarmisegetusa / Zarmizegethusa, din orizontul anului 150 d. H.): în „impresionanta călătorie a acestui cuvânt“ pelasgo(>valaho)-dac, S-, constrictiva dental-surdă, după cum s-a mai spus (supra), se transformă, „în pereche“, în constrictiva dental-sonoră, Z- (după multe secole putându-se constata „şi calea inversă“); sonanta lichidă laterală, dental-sonoră, -l-, sub influenţa vocalei de maximă apertură, „se fixează în statut“ de lichidă-vibrantă, -r-; ultimul element formant, -mas, evoluează, înregistrează, pe segmente temporale diferite, „două roiri triunghiular-vocalice“: 1) cu „închiderea“ posterioară („întru divină limpiditate semantic-sincretică“) a lui -a- în rotunjita mijlocie -o-, ceea ce determină constrictiva dental-surdă, finală, -s-, să se metamorfozeze în constrictiva prepalatală surdă ş, rezultând -moş „semidivinitate a înţelepciunii“ (Salmas / Zalmas > Salmoş / Zalmoş, cu vectorizarea semantic-sincretică: „omul Soarelui-Moş“; reamintim că în mitologia pelasgă > valahă există o impresionantă „instituţie a moşilor“: moşul / moşii dau „copiii la grindă“, priveghează focul / jarul din vetre, întruchipează înţelepciunea, înaltul spirit justiţiar etc.); 2) cu „închiderea“ anterioară a lui -a- în -e-, apoi în -i-, şi o dată cu vibrantizarea lichidei laterale (-l- > -r-), numele regelui-zeu-medic din Cogaion / Sarmisegetusa devenind: Salmas / Zalmas > Sarmes / Zarmes > Sarmis / Zarmis, poate şi spre a fi evitată o confuzie „apartenenţială“ – după intrarea în „istorii“ a importantei provincii, Moesia, „a tribului moşilor > moesilor“, din Dacia Sud-Dunăreană (dar, după cum s-a văzut – supra – şi la Herodot, moesii au ajuns să fie, până la urmă, mysi, ori – ca moezi, să fie confundaţi cu mezii Mesopotamiei).
Între izvoarele unor importanţi istorici din secolul luminilor, ori din veacul ce i-a urmat, se află interesante date despre regele Daciei din Dinastia Zalmoxienilor, Sarmis (aprox. 354 – 295 î. H. / supra, fig. 33 a), contemporan cu împăratul Alexandru cel Mare / Alexandru Macedon (336 – 323 î. H.); în Transilvania / Ardeal, în anul 1826, au fost descoperite, la Turda, două monede de aur, bătute de Sarmis, regele Daciei (fireşte, ambele cu chipu-i). Ludewig Albrecht Gebhardi (n. Lüneburg, 13 aprilie 1735 – m. 26. octombrie 1802), în lucrarea-i Geschichte des Reichs Hungarn und der damit verbundenen Staaten, tipărită în anul 1778, vorbeşte despre un rege al Daciei, Sarmis (onomasticul regal-dacic e grafiat la acest istoric, Syrmus, probabil, prin metateza lui Sarmys < Sarmoes „soarele moesilor“), ce angajează o luptă în Dacia Sud-Dunăreană, în Munţii Hemus / Balcani, chiar cu faimoasa-i rudă pelasgă > valahă, Alexandru cel Mare, fiul lui Filip, regele Macedoniei, o luptă ce-i determină – în ultima instanţă a armelor – pe cei doi comandanţi de oşti egali(e) ca valoare să semneze un tratat de prietenie (cf. MIMS, 98). Un alt istoric, Huszti András, nu peste multă vreme, în 1791 (în lucrarea Ó és ùjj Dacia), ne încredinţează că regele Daciei, Sarmis, «a trăit după Potop în anul 1971 şi a luptat cu Alexandru cel Mare, regele Macedoniei». Acest rege al Daciei, Sarmis – ne mai spune istoricul Huszti András –, «a construit în Ţara Haţegului, în interiorul Porţilor de Fier [ale Ardealului / Transilvaniei], un oraş regal mare şi l-a denumit după numele său, Sarmisegetusa.» (adică Sarmis- + -seget- + tusa „fortificaţia mulţimii de sâgi a[le] regelui Sarmis“ – cf. MIMS, 31). În 1854, istoricul J. F. Neigebaur certifică: «Numele de Dacia se impune, după cât se pare, o dată cu cuceririle lui Alexandru [cel Mare]. El a întâlnit aici o rezistenţă serioasă şi Sarmis, regele dacilor şi-a apărat ţara de pustiire prin încheierea unei păci. Capitala Sarmizegetusa pare a fi fost construită de acest rege şi o monedă de aur găsită la Turda [...] pare să confirme aceasta, căci pe faţa cu bustul său stă inscripţia Sarmis Basil, în vreme ce pe revers apare o poartă de oraş întărit.» (MIMS, 34; v. fig. 33-a / supra; 34, 35, infra).
(26-II) -seget- (< pelasgo[valaho]-dac. sâget < sâgă + suf. col. -et), ca element formant secund în toponimul Sarmisegetusa / Zarmizegethusa, are (după cum s-a mai spus, supra) încărcătura semantică a apelativului din circuitul contemporan: „sâget“, „locul cu multe sâgi“, adică gresii, lespezi, cu „stâlpi-de-andezit“, cu „soare de andezit“, cu „temple de andezit“ etc.
(26-III) -tusa este al treilea element formant ce are o limpidă vectorizare semantică: „fort“ / „davă“, „fortificaţie sacră“ / „cetate sfântă“, „aşezare fortificată“; până azi, în toponimia Daciei / României, s-a conservat acest element formant, însă ca „independent“ toponim ce desemnează o localitate cu necercetate ruine de „fort“ pelasgo-dac, Tusa, azi un pitoresc sat de munte din comuna Sâg [Sâg] / Sig, judeţul Sălaj (cf. CPLR, 103).
27) SĂBIER > SĂGHIER / SÂGHIER s. m. < pelasgo-dac. sabie < saghie / săghie [cu alternanţa vocalică, -a- / -ă-, şi cu oclusiva dentală surdă, -g’-, bilabializată sonor, -b-, nu numai sub înrâurirea vocalei anterioare de maximă apertură şi a închisei anterioare, ci şi sub presiunea administratiei imperiale austro-ungare a cărei bază de articulare nu are ă, î] + suf. prof. -er „ce ţine de săghie / sabie“, „producător de săghii > săbii“; „înarmat cu săghie > sabie“; «Stanciul-săbier...» este menţionat într-un document muntenesc din 5 ianuarie 1587 şi într-altul, din 6 februarie, acelaşi an – Ders, 207).
28) SĂBIEŞTI (< pelasgo-dac. săghie / sabie + suf. „specific-dacic“ -eşti; vectorizarea semantică a toponimului: „de locul săbierilor“, „locul luptătorilor cu sabia“, „loc / sat de săghieşti > săbieşti“) – localitate în judeţul Dâmboviţa (cf. CPLR, 87).
29) SĂCALU[L] DE PĂDURE (< pelasgo-dac. Săcă / Săgă „sâgă“ + suf. „apartenenţial“ -al > -ar + art. hotărât masculin singular -[u]l + de + pădure; vectorizarea semantică a toponimului: „sâgalul dinspre pădure“, „sâgalul / sâgarul ce ţine de pădure“) – localitate în judeţul Mureş (cf. CPLR, 87).
Localitatea Săcalu de Pădure, din comuna Brâncoveneşti, se află la vreo zece kilometri de oraşul viorilor, Reghin. Statisticienii subliniază că, în orizontul anului 1850, Săcalu de Pădure avea 648 cetăţeni, din care, 643 erau valahi, ceilalţi cinci fiind ţigani; în anul 1960, numărul de săteni de-aici scăzuse la 623, din care, 613 erau valahi / dacoromâni (608 ortodocşi şi 10 adventişti) şi ceilalţi (tot) cinci – ţigani. Biserica Înălţarea Domnului din Săcalu de Pădure, construită din lemn, prin grija preotului Chirilă şi sfinţită (de episcopul Vasile Moga) la 8 iunie 1824, a fost declarată important monument istoric din România, începând din anul 1975 (supra, fig. 36).
30) SĂCAR / SĂGAR > SECAR / SEGAR > SICAR / SÎGAR s. m. < pelasgo[>valaho]-dac. săcă / săgă > secă / segă > sică / sîgă + sufix. nume agent -ar; (1) în epocile pietrei: „cel ce locuieşte / lucrează la sâg / sâgi“; (2) din epoca fierului, după inventarea sicăi ca unealtă / armă: purtătorul / utilizatorul (războinicul / militarul) se numeşte sicar (< sică + suf. agent -ar / pl. sicari); (3) în ultimele secole, sicar mai desemnează: «asasin, ucigaş tocmit» (DEX-98, 984), semantism cu care apelativul a fost împrumutat din limba pelasgă > valahă în limbile italiană (sicario), franceză (sicaire) etc.
31) SĂCĂDAT (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă- „sâgă“ + -dat „dat [cu sâga]“ / „ţinând [de sâgă]“; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor ce ţin de sâgă“; „locul / satul celor daţi / dedaţi, adică obişnuiţi cu sâga“) – localitate în judeţul Bihor (CPLR, 87). Comuna Săcădat, păstrătoare a coordonatelor (potrivit datelor din enciclopedia liberă, Wikipedia) 47° 2′ 38″ N – 22° 8′ 5″ E / 47° 2′ 38″ N – 22° 8′ 5″ E), se ridica la un număr de 934 de cetăţeni, în orizontul anului 1992.
32) SĂCĂDAT (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă- „sâgă“ + -dat „dat [cu sâga]“ / „ţinând [de sâgă]“, v. supra) – localitate în judeţul Mureş (cf. CPLR, 87).

33) SĂCĂDATE ( Sâgădate[le] – plural de la Săcădat – < pelasgo / valaho-dac. Săcă / Sâgă- „sâgă“ + -dat „dat [cu sâga]“ / „ţinând [de sâgă]“; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor ce ţin de sâgă“; „locul / satul celor daţi / dedaţi, adică obişnuiţi cu sâga“; un document al orizontului iluminist al anului 1790 certifică vectorizarea semantică a toponimului: Sacadatinum) – localitate în judeţul Sibiu (cf. CPLR, 87).


Stema evmezică de la Săcădate-Avrig, judeţul Sibiu, din anul 1577 (apud «Wikipedia»).
Sibianul sat, Săcădate, purtător de nume pelasgo(>valaho)-dac şi al coordonatelor (potrivit datelor din „enciclopedia liberă“, Wikipedia) 45° 45′ 35″ N – 24° 23′ 22″ E / 45° 45′ 35″ N – 24° 23′ 22″ E, pare-se că mai păstra în memoria ancestrală a cetăţenilor săi semnificat-semnificantul de săcă > săgă / sâgă, devenită dincoace de neolitic, prin epoca metalelor, săcă > sică / sabie, de vreme ce, în anul 1577, îşi pun în „stema-le evmezică“ (supra, fig. 37) două săbii-cruci, în forma literei X „nerăsturnat“, dar amintind crucea Sfântului Apostol Andrei, creştinătorul Pelasgimii / Daciei.
34) SĂCĂLAIA (< pelasgo-dac. Săcă- < Sâgă- + suf. -ăraie, cu -c- > -g- şi cu sonantele lichide dental-sonore, -l- / -r-, oscilând între „vibrante“ / „laterale“, + art. hotărăt feminin-singular -a; vectorizarea semantică a toponi-mului: „sâgăraia“, „locul / satul săcălaiei > săgăraiei > sâgăraiei“) – localitate în judeţul Cluj (cf. CPLR, 87).
35) SĂCĂLAZ (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcălatz[i] < Săgălaţ[i] < Sâgul + lat; vectorizarea semantică a toponimului: „cei de la sâgul lat“, „locul / satul de sâgălaţ[i] > săgăla[t]z[i] > săcăla[t]z[i]“) – localitate în judeţul Timiş (supra, fig. 38; cf. CPLR, 87).
36) SĂCĂLENI (< pelasgo-dac. Săcăl- < Săgăr- < Sâgăr- + -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgar, al săcălenilor / sâgălenilor“) – localitate în judeţul Neamţ (cf. CPLR, 87).
37) SĂCĂLĂŞENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcălaş- < Săgăraş- < Sâgăraş + suf. -ean / -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul de sâgărăşeni“) – sat / comună cu 2300 de locuitori, din vestul judeţului Maramureş, la 15 kilometri de municipiul Baia Mare (v. fig. 39 / cf. CPLR, 87).
38) SĂCĂLUŞEŞTI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcăluş- < Săgăluş- < Sâgăruş + suf. top. -eşti; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul săcăluşeştilor / sâgăruşeştilor“) – localitate în judeţul Neamţ (cf. CPLR, 87).
39) SĂCĂMAŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă- / Sâgă + -mare „sâgă-mare“ – [v. coadama-re, numele pelasgo>valaho-dac al plantei Equisetum telmateja – cf. PTZpl, I, 94 – din orizontul sarmisegetusan / cogaionic al anului 50 d. H. –], Săgămare / Sâgămare, din care a rezultat, prin apocopa lui -re, Sâgama > Săcăma + sufixarea cu -aş [dar numai după ce comunitatea a pierdut din memorie „semantismul originar al celor două elemente formante din toponim]; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul sâgămă[ri]aşului / săcămaşului“) – localitate în judeţul Hunedoara (cf. CPLR, 87).
40) SĂCĂRÂMB (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă- / Săgă- „sâgă“ +   -carâmb „carâmb“ / „parte a cizmei, de la genunchi, peste pulpă, până la gleznă“, cu afereza lui ca- din elementul formant secund, spre a se evita şi „cacofonita“, rezultând: sâgărâmb > săgărâmb > săcărâmb; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul de la sâga [ca un] carâmb / sâga-carâmb“) – localitate în judeţul Hunedoara (cf. CPLR, 87).
41) SĂCĂRENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcar- < Sâgar „sâgar“ + suf. -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgar, al sâgărenilor“) – localitate în judeţul Mureş (cf. CPLR, 87).
42) SĂCĂREŞTI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcar- < Sâgar „sâgar“ + suf. -eşti; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgar, al sâgăreştilor“) – localitate în judeţul Iaşi (cf. CPLR, 87).
43) SĂCĂŞENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcaş / Sâgaş [sâgă + -aş, supra] + suf. -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul săcăşenilor / sâgăşenilor“) – localitate în judeţul Satu Mare (cf. CPLR, 87).
44) SĂCEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Săc- / Săg- < Sâg „sâg“ + suf. dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgul mic / sâgel“) este un sat din judeţul Cluj, la o altitudine de 617 metri, având coordonatele 46° 36′ 5″ N – 23° 27′ 23″ E (cf. CPLR, 87).
45) SĂCEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Săc- / Săg- < Sâg „sâg“ + suf. dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgel“) – localitate în judeţul Harghita (cf. CPLR, 87). 
46) SĂCEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Săc- / Săg- < Sâg „sâg“ + suf. dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgel“) – localitate în judeţul Hunedoara (cf. CPLR, 87). 
47) SĂCEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Săc- / Săg- < Sâg „sâg“ + suf. dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgel“) – localitate în judeţul Maramureş (cf. CPLR, 87).
48) SĂCEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Săc- / Săg- < Sâg „sâg“ + suf. dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgul mic / sâgel“) – localitate în judeţul Sibiu (cf. CPLR, 87).
49) SĂCELE (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcele / Săgele < Sâgele [< sâgă + suf. dim. -ea + articolul hotărât feminin-plural -ele]; vectorizarea semantică a toponimului: „aria sâgelelor“) – localitate (cf. CPLR, 87; v. fig. 40, supra) în judeţul Braşov. Situată în partea de sud a „Ţarii Bârsei“, în plaiul de la Piatra Mare (masivul celor trei peşteri de sâgă – Grota de Gheaţă, Piatra Scrisă şi Bârlogul / Prăpastia Ursului –, cu Canionul celor Şapte Scări, cu cascada Tamina etc.), localitatea Săcele („săgele“ / „sâgele“), de coordonate: 45° 37′ 12″ N – 25° 42′ 35″ E / 45° 37′ 12″ N – 25° 42′ 35″ E, se relevă în prelungirea sud-estică a reşedinţei judeţului, devenind un important municipiu, din 6 iunie 2000.
50) SĂCELE (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcele / Săgele < Sâgele [< sâgă + suf. dim. -ea + articolul hotărât feminin-plural -ele]; vectorizarea semantică a toponimului: „aria sâgelelor“) – localitate în judeţul Constanţa (cf. CPLR, 87).
51) SĂCELE (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcele / Săgele < Sâgele [< sâgă + suf. dim. -ea + articolul hotărât feminin-plural -ele]; vectorizarea semantică a toponimului: „aria sâgelelor“) – localitate în judeţul Ilfov (cf. CPLR, 87).
52) SĂCELU (< pelasgo[>valaho]-dac. < Sâg- „sâg“ + suf. dim. -el + articolul hotărât masculin singular, -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgel“) – localitate în judeţul Gorj (cf. CPLR, 87). Săcelu[l] de Gorj se remarcă de veacuri printr-o staţiune balneoclimaterică – după unii istorici popositori pe aceste meleaguri (între care şi vestitul arheolog, Gr. Tocilescu) – încă din antichitatea daco-romană, peste epoca evmezică, spre a cunoaşte, din anul 1840 încoace (declanşată de marele boier valah al zonei, Dumitru Săceleanu), o „modernă“ afirmare, izvoarele tămăduitoare de-aici (ce conţin o diversă gamă de elemente, cu preponderenţă, bromul, clorul, iodul, sodiul, sulful etc.) făcând minuni în tratarea reumatismelor, a bolilor de ochi, de sistem nervos, de stomac, de pancreas, de colon etc.
53) SĂCENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă „sâgă“ + suf. –ean / -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgă, al sâgăienilor“) – localitate în judeţul Teleorman (cf. CPLR, 87).
54) SĂCENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă „sâgă“ + suf. -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgă, al sâgăienilor“) – localitate în judeţul Timiş (cf. CPLR, 87).
55) SĂCENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă „sâgă“ + suf. -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgă, al sâgăienilor“) – localitate în judeţul Teleorman (cf. CPLR, 87).
56) SĂCUENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcui / Sâgui „sâgui“, supra  + suf. top. -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg[i]“, „locul săcăienilor > săgoienilor > sâguienilor“) – localitate în judeţul Bihor (cf. CPLR, 87).
57) SĂCUENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcui / Sâgui „sâgui“, supra  + suf. top. -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg[i]“, „locul săcăienilor > săgoienilor > sâguienilor“) – sat din comuna Gura Ocniţei, judeţul Dâmboviţa (cf. Ders, 207; cf. CPLR, 87; fig. 41, supra).
58) SĂCUENII NOI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcueni „sâguieni“ + Noi; vectorizarea semantică a toponimului: „noul loc / sat al săcuienilor / sâgăienilor“) – localitate în judeţul Harghita (cf. CPLR, 87).
59) SĂCUENI-ROMAN (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcueni „sâguieni“ + Roman; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea / satul săcuienilor / sâgăienilor de lângă târgul / oraşul Roman“) – localitate în judeţul Neamţ (cf. CPLR, 87).
60) SĂCUI s. m.; pl. art. hot. săcui < pelasgo[>valaho]-dac. Săc- < Sâg „sâg“ + suf. -ui; vectorizare semantică a derivatului: „cel / cei de la sâg[i]“, „săcui“ / „sâgui“; în antroponimie: Săcuianu (cf. Ders, 207).
61) SĂCUIEU (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcuieu[l] / Seguieu[l] „sâguieul“; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul sâguieu[lui]“) – localitate în judeţul Cluj (cf. CPLR, 87).
62) SĂCUŢA (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă „sâgă“ + suf. dim. -uţă; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul de la sâga mică“) – localitate în judeţul Suceava (cf. CPLR, 87).
63) SĂGAC / SĂGACE < pelasgo[>valaho]-dac. săg[ă] + suf. -ac / -ace „săgac“, „săgace / sâgace“, „de-al / de-a sâgului / sâgii“, „sâg / sâgă de la potoape“.
64) SĂGAGEA (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgace [cu -c- / -g-] „sâgace“ + art. hot. f. sg. -a; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâga potoapelor“) – localitate în judeţul Alba (cf. CPLR, 87).
65) SĂLSIG (< pelasgo[>valaho]-dac. compus: Săl- „sare“ [v. lat. sal „sare“ – GDlr, 1083] + -sig „sîg“; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul sâgului de sare“) – localitate în judeţul Maramureş (cf. CPLR, 88).
66) SÂG (SÎG) / SIG (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâg / Sig „sâg“; vectorizarea semantică a toponimului: „locul celor de la sâg“, „satul sâgâienilor“) – localitate în judeţul Sălaj (cf. CPLR, 91). Sâg (Sîg) / Sig, din aria Daciei Porolissene, este azi o comună carpatină din judeţul Sălaj, de un pitoresc neasemuit (fig. 42 / 43, infra), „întinsă pe 40 de kilometri pătraţi“; numele comunei vine de la satul-reşedinţă, Sâg (desemnând „locul cu sâgă / gresie“.
Prin anotimpuri şi documente, toponimu-i caligrafiat fie Sig, fie Sâg / Sîg); la recensământul din 2002, satul avea 758 de locuitori. Comuna Sâg, de la interferenţa dintre Muntele Şes şi Munţii Meseşului, în Depresiunea Silvaniei, are în raza sa, în afară de satul de la care-i vine numele, încă patru sate: Tusa (localitate ce se distinge prin „morile de apă, în perfectă stare de funcţionare“, dar şi printr-un guguion – „cucuion“ / „muncel“ – împădurit, pe care se află ruinele unui turn de davă, zidurile – murus dacicus – necercetate încă sistematic de arheologi), Mal, Fizeş şi Sârbi. Vecinătăţile comunei Sâg sunt: la est – localitatea Cizer, la nord  – Bănişor şi Crasna, la vest – Valcăul de Jos şi la sud – Ciucea, cu admirabilul domeniu al lui Octavian Goga.  
67) SÂGAN s. m. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg + suf. aug. -an „sâgan“, „om de la sâg“, „locuitor al satului Sâg“ – în neolitic: „pietrar, cu înfăţişare rupestră, ca de la sâg / sâgă“; în epoca (extracţiei şi prelucrării) metalelor: „fierar, ca de la sâg / sâgă“; pl. sâgani (sîgani) / sâgance (sîgance): „comunităţi de lucrători de la sâg / sâgi, cu chipuri negre de fum, de la cuptoare / forje, ori murdare, mânjite de funingină, prafuri, soluţii etc.“ (v. infra, sigan / sîgancă > ţigan / ţîgancă).
68) SÂGANCĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâgan / sigan + sufixul moţional -ancă: „sâgancă“ / „sigancă“ – „soţie / lucrătoare ca pietrar / fierar, cu înfăţişare rupestră, ca de la sâg / sâgă“, „săteancă din Sâg“ (v. infra, sigan / sîgancă > ţigan / ţîgancă).
69) SÂGAR / SÂCAR, SĂGAR / SĂCAR, SEGAR / SECAR, SIGAR / SICAR s. m. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sâc[ă], săg[ă] / săc[ă], seg[ă] / sec[ă], sig[ă] / sic[ă] + -ar „sâgar“, „sâcar“, „săgar“, „săcar“, „segar“, „secar“, „sigar“, „sicar“, „cel ce locuieşte / lucrează la sâg / sâgi“; din epoca fierului, după inventarea sicăi ca unealtă / armă, producătorul (fabricantul) / producătorii, purtătorul / putătorii, utilizatorul / utilizatorii se numesc sicar / sicari.
70) SÂGICĂ / SÂGĂRICĂ s. f. < sâg[ă] / sâgărie + suf. dim. -ică / -ice „sâgică“, „sâgărică“, „sâg / sâgă mărunt[ă]“, „mărgea de gresie“, „pietriş rezultat din spargerea / prelucrarea gresiei“.
71) SÂGĂRIE / SÂGĂRAIE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. col. -ărie / -ăraie „sâgărie“ / „sâgăraie“, „mulţime / droaie de sâgi“, „la cariera de extras / prelucrat sâgi / gresii”, „tone de spărturi / pietriş de gresii / sâgi“.
72) SÂGIŞCE / SÂGIŞTE, SÂGĂRIŞCE / SÂGĂRIŞTE, SECĂRIŞTE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sâgărie / secărie + suf. col. -işce / < -işte „sâgişce“, „sâgişte“, „sâgărişce“, sâgărişte“, „secărişte“, „mulţime / droaie de sâgi“, „loc cu tone de sâgi sparte“.
73) SÂGCIOARĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. -cioară „sâgcioară“, „sâguţă“, „gresioară“, „lamă mică de gresie“, „măgea de sâgă“.
74) SÂGCIOR s. m / n.< pelasgo[>valaho]-dac. sâg + suf. -cior  „sâgcior“, „sâg mic“, „sâguşor“, „sâguţ“.
75) SÂGEL s. m. / n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg + suf. dim. -el „sâgel“, „sâg mai mic“.
76) SÂGESC / SÂGHESC, SÂGESCU / SÂGHESCU, SĂGHIESC / SĂBIESC adj. / s. m. < sâg[ă], săghie / sabie  + suf. mod. / onom. -esc / -escu „sâgesc“ / „sâghesc“, „săbiesc“ / „săbiescu“, „ce ţine de sâg[ă] / sabie“; în onomastica valahă de azi: Săgescu, Sâgescu, Săghescu, Săbiescu etc.
77) SÂGEŞTI / SÂGHEŞTI, SEGEŞTI / SEGHEŞTI, SIGEŞTI / SIGHEŞTI s. m. pl. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. col. -eşti „sâgeşti“ / „sâgheşti“, „segeşti“ / „segheşti“, „sigeşti“ / „sigheşti“.
78) SÂGET / SÂGHET, SEGET / SEGHET, SIGET / SIGHET s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. col. -et „sâget“ / „sâghet“, „seget“ / „seghet“, „siget“ / „sighet“.
79) SÂGIŞCE / SÂGIŞTE, SÂGĂRIŞCE / SÂGĂRIŞTE, SECĂRIŞTE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sâgărie / sâcărie + suf. loc. -işce / < -işte „sâgişce“ / „sâgişte“, „sâgărişce“ / „sâgărişte“, „secărişte“ < „sâgărişte“, „mulţime / droaie de sâgi“, „loc cu tone de sâgi sparte“.
80) SÂGICĂ / SÂGICE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. dim. -ică / -ice „sâgică“ / „sâgice“, „sâg / sâgă mărunt[ă]“, „mărgea de gresie“, „pietriş rezultat din spargerea / prelucrarea gresiei“.
81) SÂGILĂ s. m. / n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. aug. -ilă „sâgilă“, „sâgoi“, „mare cât un sâg / stâncă“.
83) SÂGIME s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + -ime „sâgime“, „mulţime / droaie de sâgi din albiile pâraielor / râurilor“.
84) SÂGIŞ s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + -iş „sâgiş“, „mulţime / droaie de sâgi“, „sâgi sparte“, „gresiiş“.
85) SÂGIŞCE / SÂGIŞTE, SÂGĂRIŞCE / SÂGĂRIŞTE, SECĂRIŞTE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sâgărie / secărie + -işce / -işte „mulţime / droaie de sâgi“, „loc cu tone de sâgi sparte“.
86) SÂGIŢĂ / SICĂIŢĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sică + suf. dim. -iţă  „sâgiţă“ / „sicăiţă“, „sâgă / sică micuţă“.
87) SÂGOI / SÂGOAIE s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. aug. -oi / -oaie  „sâgoi“ / „sâgoaie“. „sâg / sâgă enorm[ă]“.
88) SÂGON / SÂGOANE s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg / sâg[ă] + suf. aug. [cu circuit îndeosebi în Banat] -on / -oane „sâgon“ / „sâgoane“, „sâg / sâgă peste măsură de mare“.
89) SÂGOS adj. / s. m. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + -os  „sâgos“, „loc / teren cu mulţime de sâgi“, „pietros“; onomastică: Sâgosu / Sigosu.
90) SÂGŞOR s. m. / n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg + suf. -şor „sâgşor“, „sâg mic“, „sâguţ“.
91) SÂGŞOARĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. -şoară, „sâgşoară“, „gresioară“, „lamă mică de gresie“, „mărgea de sâgă“.
92) SÂGUCĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] + suf. dim. -ucă  „sâgucă“, „sâgă / gresie foarte mică“, „mărgea de gresie“.
93) SÂGUI / SÂCUI, SEGUI / SECUI, SICUI s. m. / n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sic[ă] + suf. -ui „om de la sâgi“, „cel ce lucrează la cariera de gresie“ – în neolitic; „producător / purtător, înarmat de / cu sică“ – în epoca în care Dacia era leagănul civilizaţiei aramei, bronzului, fierului, aurului, argintului etc“; „sâgan“, „ţigan“, „venetic“, „mercenari-venetici – de toate seminţiile / etniile – aduşi de imperiile evmezice în inima Daciei, în locurile sâgoase / muntoase ale Carpaţilor de Curbură [fapt pentru care autohtonii valahi / dacoromâni le-au şi dat numele de secui, spre a-i deosebi de sâgani > ţigani], mercenari cu misiunea de a stăvili valurile migratoare mongolo-turco-tătare din secolele XII / XVI către imperiile Europei Centrale“ – din evul mediu încoace; istoricii Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu ne încredinţează că secuii sunt «amestec de elemente etnice diferite: turcice, orientale şi maghiare [...]; luptând în avangarda trupelor maghiare, secuii au fost aşezaţi de obicei la hotare; de aceea, pe măsură ce progresau cuceririle ungare, îi găsim mai întâi în Bihor, unde au trăit alături de români, de la care au învăţat şi scrierea, cum ne relatează cronicarul Simion de Keza; ulterior (secolul al XII-lea) îi aflăm pe Mureş şi Târnave iar la începutul secolului al XIII-lea pe locurile unde trăiesc şi astăzi [...]; secuii împrumutară [de la valahi / dacoromâni] multe obiceiuri, portul, felul de a-şi face casele şi altele; de la o vreme unii dintre secui trecură şi peste munţi, stabilindu-se în părţile Bacăului şi Romanului: urmaşii lor sunt ciangăii de astăzi.» (GIrva, 194 sq.).
94) SÂGUICĂ < SICUICĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâgă / sică + suf. dim. -uică  „sâguică“ / „sicuică“, „sâgă / sică mititică“.
95) SÂGUŞ s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg + suf. dim. -uş  „un sâg mai mic“, „sâguş“; vectorizare semantic-toponimică: „locul cu sâguş“.
96) SEBEŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Segheş „sâgheş“/ Seghiş „sâghiş“, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară; vectorizarea semantică a toponimului: „locul cu segheş / sâgheş“, „locul cu droaie de sâgi, adică sâgiş / pietriş“) – localitate în judeţul Braşov (cf. CPLR, 89).
97) SEBEŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Segheş „sâgheş“/ Seghiş „sâghiş“, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară; vectorizarea semantică a toponimului: „locul cu segheş / sâgheş“, „locul cu droaie de sâgi, adică sâgiş / pietriş“) – localitate în judeţul Mureş (cf. CPLR, 89).
98) SEBEŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Segheş „sâgheş“/ Seghiş „sâghiş“, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080 –, sursa wikipedistă neprecizându-ne în ce inscripţie latină apare, ori în ce document imperial-romanic – «în antichitate, pe locul Sebeşului de astăzi s-a aflat o aşezare dacică, încorporată Imperiului Roman»; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară – Melnbach / Mühlbach / Mühlenbach – „râul morii“, în tâlmăcirea saso-germană, ori Szászsebes – „sebeşul / segheşul / sâghişul saşilor“, în tâlmăcire maghiară; «în cele mai vechi documente istorice care atestă existenţa Sebeşului, localitatea poartă numele de Malembach», într-un document din anul 1245, «Millenbach» – într-un document din anul 1309, «denumiri care derivă din săsescul Malemboch, însemnând „râu care poartă mult pietriş“, lucru care corespunde realităţii geografice; numele german modern al oraşului [e] Mühlbach „râul morii“» – Wikipedia; vectorizarea semantică a toponimului: „locul cu segheş / sâgheş“, „locul cu droaie de sâgi, adică sâgiş / pietriş“, „locul cu mori de piatră / apă“) – localitate în judeţul Alba.
Pe harta Daciei, ca şi în România (adică „nucleul“ supravieţuitor până azi al Daciei Nord-Dunărene), Sebeşul forma şi încă formează o pereche toponimic-zalmoxiană de mare – mic, bineînţeles, cu Sebeşelul (v. infra). Sebeşul – din judeţul Alba –, de coordonate: 45° 57′ 36″ N – 23° 34′ 12″ E / 45° 57′ 36″ N – 23° 34′ 12″ E, cu atestare antic-dacică, neîntreruptă până azi, când numără 27698 de locuitori, din care copleşitoarea majoritate este constituită din 25580 de valahi, alături de care trăiesc minorităţile etnice (în ordine numeric-descrescătoare): 1406 ţigani, 425 germani / saşi, 218 unguri / maghiari şi 51 de cetăţeni formând un grup din evrei, ucraineeni, ruşi, sârbi, bulgari, turci, greci ş. a. (potrivit recensământului din 2002), are statut de municipiu al României – provincia Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal (adică provincia / euro-regiunea Transilvania, după cum fost-a denumită de cancelariile imperial-evmezice, nu de valahi).
99) SEBEŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Segheş „sâgheş“/ Seghiş „sâghiş“, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080 –, sursa wikipedistă neprecizându-ne în ce inscripţie latină apare, ori în ce document imperial-romanic; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară – Melnbach / Mühlbach / Mühlenbach – „râul morii“, în tâlmăcirea saso-germană, ori Szászsebes – „sebeşul / sâghişul saşilor“, în tâlmăcire maghiară; vectorizarea semantică a hidronimului: „râul cu segheş / sâgheş, râul cu droaie de sâgi, adică sâgiş / pietriş“, „râul cu mori de piatră / apă“) – râu în judeţul Alba (fig. 44, supra / 45, infra).
Râul Sebeş („segheş“ / „sâgheş“) izvorăşte din Munţii Cindrel, de la o altitudine de-aproape 1660 de metri, trece prin comuna Petreşti-Alba, „capitala“ celebrei „culturi-Petreşti“, de factură cucuteniană, apoi, prin Sebeş, oraşul care-i poartă numele, după tradiţia pelasgo[ > valaho]-zalmoxiană („omonimia râu-davă strategică“), aflându-şi confluenţa cu Secaşul („râul sâgaşului / sâgişului“), chiar în localitatea Lancrăm, deci pe pământul naşterii celui mai mare poet expresionist şi filosof din secolul al XX-lea, Lucian Blaga, vărsându-se după câţiva kilometri, în amonte de Vinţu de Jos, într-unul din râurile fundamantale ale Daciei / României, Maris > Moris > Mureş (mai precis, în Mureşul Mic, formând pereche hidronimică, la Siggdun / Seghedin, cu Mureşul Mare / Tisa, încât informatorii lui Herodot, părintele «Istoriilor», l-au făcut să creadă că-i „fluviul Maris / Mureş“).
Râul Sebeş (< sebieş / seghieş, „sâgheş“, „cu droaie de sâgi“, „pietros“) are un potenţial hidroenergetic impresionant (bine evidenţiat şi de pagina-i „monografică“ din Wikipedia): «Din necesitatea asigurării cu energie electrică a ţării, râul Sebeş [...] a fost inclus în primul plan de electrificare a României, dintre anii 1951 – 1960; cu izvoarele în etajul subalpin, pe versantul sudic al culmii Cindrel-Frumoasa, cursul Sebeşului, lung de 88 km [...], străbate, într-un extins areal cu şisturi cristaline, o succesiune de sectoare înguste, ori largi, favorabile amenajării barajelor şi lacurilor naturale; studiile complexe, intensificate, începând din anul 1965, au relevat faptul că, pe Sebeş, pot fi realizate şase uzine hidroelectrice, cu o putere instalată de 390 MW şi [cu] o capacitate de producţie de 691 mil[ioane] kwh / an: Frumoasa (cu o putere instalată de 10 MW şi cu o capacitate de producţie de 17 mil[ioane] de kwh / an), Gâlceag (150 MW – 260 mil[ioane] de kwh / an), Şugag (150 MW – 260 mil[ioane] de kwh / an), Săsciori (42 MW – 88 mil[ioane] de kwh / an), Petreşti (12 MW – 21 mil[ioane] de kwh / an) şi Sibişeni (26 MW – 45 mil[ioane]de kwh/an)».

Amenajările hidroenergetice ale râului Sebeş, declanşatu-s-au în anul 1972, cu o puternică susţinere financiară din bugetul României socialiste, încât, până în anul Revoluţiei Valahe Anticomuniste, din cele şase hidrocentrale proiectate pe râul Sebeş, patru erau deja puse în funcţiune înainte de anul 1989: Oaşa-Gâlceag («barajul [...] a intrat în funcţiune în anul 1979; este construit din anrocamente [...] cu mască din beton armat; are înălţimea, la coronament, de 91 m, lăţimea maximă, în bază, de 250 m – în zona taluzului –, lăţimea, la coronament, de 10 m, şi lungimea maximă de 300 m; acumularea realizată, Lacul Oaşa, cu un volum util de 136 mil[ioane] de metri cubi, are o suprafaţă de 460 ha şi o lungime de aproximativ şase km; hidrocentrala Oaşa-Gâlceag, de tip cavernă, cu aducţiunea principală constituită dintr-o galerie lungă de 8,2 km, a intrat în funcţiune în aprilie 1980»), Tău-Şugag («barajul Tăul Bistrei, situat în „Poarta Sebeşului“, este construit din beton în formă de arc, [având] lungimea de 193 m; lăţimea sa maximă, din bază, este de 11 m, la cornament – de 4 m, iar înălţimea maximă se ridică la 78 m; lacul Tăul Bistrei, format în anul 1983, în spatele barajului, are o lungime de circa 3,5 km şi acumulează un volum de apă de 21 mil[ioane de] metri cubi; hidrocentrala Tău-Şugag, tot de tip cavernă, a intrat în funcţiune în anul 1984»), Căpâlna-Săsciori («barajul Obrejii de Căpâlna este construit din beton, fiind de formă arcuită; are grosimea, în bază, de 10,5 m, la coronament – de 4 m, înălţimea [fiind] de 42 m şi lungimea de 143 m.; lacul format, Nedeiu / Obreja-de-Căpâlna, este lung de aproximativ 3,2 km, acumulând 3,5 mil[ioane] de metri cubi; [...] apa din lac pune în mişcare cele două turbine ale hidrocentralei Căpâlna-Săsciori, de câte 21 MW fiecare; funcţionează la întreaga capacitate din anul 1987») şi Petreşti («barajul Petreşti, construit din beton [..., a permis formarea unui lac] lung de 2,1 km, acumulând 1,2 mil[ioane] de metri cubi de apă [...]; hidrocentrala Petreşti, cu o putere instalată de 4 MW, a intrat în funcţiune în anul 1983» – Wikipedia).
100) SEBEŞEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Sebeş- / Segheş- „segheş“ / Seghiş- „sâghiş“ + suf. dim. -el,  cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară; vectorizarea semantică a toponimului: „micul Sebeş / Segheş“, „mica aşezare cu segheş / sâgheş“, „locul cu droaie de sâgi, adică sâgiş / pietriş“) – localitate în judeţul Alba (cf. CPLR, 89).
101) SEBEŞ-OLT (< pelasgo[>valaho]-dac. Sebeş- / Segheş- „sâgheş“/ Seghiş „sâghiş“ + elementul formant secund -Olt, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară; vectorizarea semantică a toponimului: „Sebeşul de pe râul Olt“, „localitatea cu segheş / sâgheş“, „locul cu droaie de sâgi, adică sâgiş / pietriş“) – localitate în judeţul Sibiu (cf. CPLR, 89).
102) SEBEŞUL DE JOS (< pelasgo[>valaho]-dac. Sebeş- / Segheş- „sâgheş“/ Seghiş- „sâghiş“ art. hot. -l, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară, + elementele formante: secund, prepoziţia -de-, şi, terţ, -Jos; vectorizarea semantică a toponimului: „Sebeşul de Jos“ / „Sebeşul din Vale“), în zalmoxiană topo-pereche cu Sebeşul de Sus – localitate în judeţul Sibiu (cf. CPLR, 89).
103) SEBEŞUL DE SUS (< pelasgo[>valaho]-dac. Sebeş- / Segheş- „sâgheş“/ Seghiş- „sâghiş“ + art. hot. -l,  cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, -e- / -a-, şi -e- / -i-, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială: 1. antic-romană – Sabesium, radicalul tâlmăcirii trimiţând, fireşte, la «sabulum / sablum, ī, n. „nisip, pietriş“» – cf. GDlr, 1080; 2. evmezic-habsburgică / austro-ungară, + elementele formante: secund, prepoziţia -de-, şi, terţ, -Sus; vectorizarea semantică a toponimului: „Sebeşul de Sus“ / „Sebeşul din Deal“), în zalmoxiană topo-pereche cu Sebeşul de Jos – localitate în judeţul Sibiu (cf. CPLR, 89).
104) SEBIŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Seghiş / Sâghiş „sâghiş“, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială, antic-romană (v. supra) şi evmezic-habsburgică / austro-ungară (v. supra); vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea cu sâghiş“) – localitate în judeţul Bistriţa-Năsăud (cf. CPLR, 89).
105) SEBIŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Seghiş / Sâghiş „sâghiş“, cu oclusiva palatală surdă, -g’-, între cele două vocale „anterior-redeschise“, bilabializându-se, tot exploziv-surd, dar şi sub presiunea administrativ-imperială, antic-romană (v. supra) şi evmezic-habsburgică / austro-ungară (v. supra); vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea cu sâghiş“) – localitate în judeţul Arad (cf. CPLR, 89).
106) SECACI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săcă / Sâgă „sâgă“ + suf. -ac [m. sg. sâgac; pl. săcaci / sâgaci]; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul sâgacilor“) – localitate în judeţul Arad (cf. CPLR, 90).
107) SECAR > SICAR (< pelasgo[>valaho]-dac. sig[ă] / sâg[ă], ori sică + suf. -ar „cel ce locuieşte / lucrează la sâg / sâgi“, cel ce face / poartă săbii / sici; din epoca fierului, după inventarea sicăi ca unealtă / armă, purtătorii / utilizatorii se numesc sicari < sică + suf. -ar / pl. sicari).
108) SECAŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Secaş < Săgaş / Sâgaş „sâg“ + suf. dim. -aş; vectorizarea semantică a hidronimului: „râul de la sâgul mic > sâgaş“ / „râul cu segaş[i] > sâgaş[i]“) –  râu din judeţul Alba ce se varsă în Târnave, între Blaj şi Teiuş (v. supra, râul Sebeş).
109) SECAŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Secaş < Săgaş / Sâgaş „sâg“ + suf. dim. -aş; vectorizarea semantică a toponimului: „locul de la sâgul mic > sâgaş“ / „localitatea sâgaşilor“) – localitate din judeţul Arad (cf. CPLR, 90).



Harta judeţului Timiş: localităţi desemnate prin compuse / derivate de la  sâg – sâgă: Sacoş (Sacoşul Mare / Mic / Turcesc), Săcălaz, Secaş etc.
110) SECAŞ (< pelasgo[>valaho]-dac. Secaş < Săgaş / Sâgaş „sâg“ + suf. dim. -aş; vectorizarea semantică a toponimului: „locul de la sâgul mic > sâgaş“ / „localitatea sâgaşilor“) – localitate din judeţul Timiş (cf. CPLR, 90; v. supra, fig. 46). O pereche toponimic-zalmoxiană, de mare – mic, după cum se certifică prin documente din arhive administrativ-evmezice, ţinând de orizontul anului 1440, forma Secaşul Mic, bineînţeles, cu Secaşul Mare, pare-se, aşezarea din jurul davei / cetăţii Şoimoş; în onomastica valahă: Secăşan, Secăşanu etc.
111) SECĂRIA / SECĂRIE (< pelasgo[>valaho]-dac. Segărie / Sâgărie [< sâgă + suf. col. -ărie] / din sâgărie – substantiv feminin articulat hotărât-singular – a rezultat toponimul Secăria; vectorizarea semantică a toponimului: „sâgăria“, „locul / satul celor de la droaia de sâgi, al sâgărenilor“, nu „al cultivatorilor de secară“, cum au înţeles cercetătorii „grăbiţi“ ai arhivelor Pelasgimii > Valahimii); toponimul Secăria (Secăria de Sus) din Dacia de la nord de Dunăre (România, provincia Muntenia), este menţionat într-un document datând din 16 iulie 1538; Secăria („sâgăria“) domnului / jupânului Drăghici apare tot într-un document muntenesc din 7 august 1574; astăzi, există o singură localitate, un singur sat, Secăria, în România – provincia Muntenia, judeţul Prahova (cf. Ders, 212 / cf. CPLR, 90).
112) SECĂRIŞTE (< pelasgo[>valaho]-dac. Segărişte / Sîgărişte < sigă + suf.[I] -ărie + suf.[II] -işte; toponimul conservat-a două etape de derivare: [I] segă (nu secă, ori sică) / sâgă + sufixul topo-colectiv -ărie > Sâgărie, desemnând „locul cu mulţime de sâgi“; pe când cuvântul sâgărie nu mai era perceput în nucleul său topo-semantic colectiv, acesta a înregistrat – pleonastic – o secundă derivare; altfel, toponimul ar fi fost Sâgişte – Sîgişte – / Sigişte, căci apelativele sâgărie şi sâgişte sunt sinonime; [II]  sâgărie / sîgărie  + suf. topo-colectiv -işte / -isce > Sâgărişte) – toponim din Dacia Nord-Dunăreană (România – provincia Muntenia), menţionat într-un document din 10 noiembrie 1528 (cf. Ders, 212; v. supra, localitatea Cigarisce din Croaţia).
113) SECĂŞEL (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâgăşel [< sâg- „sâg“ + suf. dim. -aş + suf. dim. -el];  vectorizarea semantică a toponimului: „locul de la sâgul mic de la sâgăşel“, realizându-se astfel perechea toponimic-zalmoxiană de mare / vechi [Secaş] – mic / nou [Segăşel / Sâgăşel]: „sâgaşul mic / recent“; deopotrivă, poate însemna, dacă avem în vedere amplasamentul, „satul de pe râul Secaşul mic“, supra, Secaş / Roşia de Secaş) –  localitate din judeţul Alba (cf. CPLR, 90).
114) SECĂŞENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Secaş / Segaş „sâgă“[I. sâgă + suf. -aş] + [II] suf. -ean/ -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgaş, al sâgăşenilor“) – localitate în judeţul Caraş-Severin (cf. CPLR, 90).
115) SECĂTURĂ-PLĂIŞOR / SECĂTURĂ (< pelasgo[>valaho]-dac. Segătură / Sâgătură [< [în]sâga „însâga“ + suf. -ătură; „[în]sâgătură“, deci cu aferezarea lui în-] + Plăişor [plai + suf. dim. -işor];  vectorizarea semantică a toponimului: „săcătura / sâgătura de plăişor) – toponim din Dacia Nord-Dunăreană (România, provincia Muntenia), potrivit unui document istoric datând din 11 februarie 1558; la plural, săcături  „sâgături“ apare în două documente munteneşti: unul din 17 ianuarie 1558 şi celălalt din 5 august 1586 (termenul apare şi în alte documente munteneşti – unul din 24 septembrie 1563 şi celălalt, din 18 ianuarie 1597 etc. – cf. Ders, 212). Sâgătura (< săcătura < secătura, cu -a- / -e-, ori cu -ă- / -â-, şi cu -c- / -g-) nu însemna în orizontul secolului al XVI-lea („departe semantic“ de sinonimul secătură de astăzi) nici ржанное поле [„mirişte de secară“], nici место вырубленново леса [„loc de pe care pădurea a fost tăiată / defrişată“], nici „terrain cultivé au seigle“ [teren cultivat cu secară], ori „terrain defriché“ [teren defrişat], ci sâgătură, adică teren aproape neproductiv (nici pentru cereale, nici pentru arborii pădurii) – ce nu trebuie confundată (îndeosebi, de „birouaşi“, cu săcătura ca loc în care a[u] secat izvorul / izvoarele, ori cu secătura ca „om sec de minte“); în pădurile în care masa / „ulucul“ de sâgă se află la douăzeci-treizeci de centimetri sub stratul de cernoziom (sau de „pământ bun de agricultură“), sâga nepermiţând fagilor, stejarilor, ulmilor, dăcinilor, brazilor etc. să se înrădăcineze pentru a atinge maturitatea, se creează „insule-de-codru“ / „luminişuri-de-codru“ (dar cu această accepţiune pur-logică, pelasgo[>valaho]-dacă, de seget > sighet, nu poţi să întâlneşti vreo vocabulă din limba maghiară, nici în szigeti, sziget-, nici în szigetlakó etc. [cf. CheRM-I, 439] – ceea ce a făcut, poate, ori mai produce şi azi destule „victime“ ce şi-au rupt, ori îşi mai sparg incisivii în sâgă / arcer, cute etc., printre maghiarofili / ungurofili de Sighetul Marmaţiei / Silvaniei, ori printre extremiştii şi nostalgicii Imperiului Austro-Ungar).
116) SECEANI (< pelasgo[>valaho]-dac. Secă / Segă „sâgă“ + suf. -ean / -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgă, al sâgeanilor“) – localitate în judeţul Timiş (CPLR, 90). Satul Seceani, de coordonate: 45° 58′ 37″ N – 21° 19′ 2″ E / 45° 58′ 37″ N – 21° 19′ 2″ E, din comuna Orţişoara, judeţul Timiş, amplasat în Câmpia Mureş-Banatului, într-o zonă în care arheologii au descoperit urme de civilizaţie antică dacă şi romană, situat la 35 km de municipiul Timişoara şi cam tot la aceeaşi distanţă faţă de municipul Arad, la recensământul din anul 2002, avea 595 de locuitori (valahi / dacoromâni: 555, germani: 2, unguri: 6, ţigani: 28), reper demografic alarmant de scăzut, faţă de anul 1900, al recensământului „de apogeu demografic“, pe când înregistra 1923 de locuitori: valahi / dacoromâni: 1717, germani: 152, unguri / maghiari: 49, ţigani: 5. În îndelungata istorie a localităţii Seceani (adică de sat de „sâgeani“), toponimul a cunoscut, fireşte, presiunea de factură lingvistică imperială, antic-romană şi evmezic-habsburgică / austro-ungară, documentele înregistrând satul sub numele Zechien (adică „seghian“ / „de sâg“) – în anul 1256, Secsany (adică „segeani“ / „de sâgeani“) – după cum se certifică de către «Dijmele Papale de la 1333 – 1337»; arhaica-i pecete civilizatorie pelasgo(>valaho)-dacă de la începuturi până azi (istoricul Nicolae Ilieşu afirmă că satul Seceani s-a ridicat «pe un loc defrişat de valahi» – cf. Seceani, Wikipedia) se observă şi graţie evmezicelor documente ce relevă existenţa unei perechi toponimic-zalmoxiene de mare (Seceaniul Mare) – mic (Seceaniul Mic), pereche toponimică tâlmăcită cu „fidelitate imperială“ (atât cât putea proba atunci cultura administratorilor austro-sârbo-unguri şi în ciuda slavizării de cancelarie exercitată „cu inconştienţă istorică“ de Biserica Ortodoxă Sârbo-Valahă), în Veli Szecsan / Marele Secian (pleonastic: „marele sâgean“) – Mali Szecsan / Micul Secian (oximoronic: „micul sâgean“), potrivit unui document din anul 1582.
117) SECERÁ verb tranzitiv < pelasgo[>valaho]-dac. seceră < segeră „sâgelă“ (infra) + desinenţa verbală de infinitiv, -a; vectorizări semantice: 1. „a tăia / reteza din bază tulpinile de cereale – grâu, secară, orz, ovăz etc. –, folosindu-te de seceră, ori de alte unelte“; 2. „a ucide oameni / animale, în masă, dintr-odată, în bătălii / războaie“ (cf. DEX-75, 845).
118) SECERAR s. m. < pelasgo[>valaho]-dac. seceră < segeră „sâgelă“ + suf. prof. -ar; vectorizare semantică: «Luna august. – secera + suf. prof. -ar» (DEX-75, 845).
119) SECERAT s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. seceră < segeră „sâgelă“ + suf. prof. -at; vectorizare semantică: „seceriş“ (cf. DEX-75, 845).
120) SECERĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. secelă / sâgelă [sâgă + suf. dim. -el / -elă]; în neolitic, secera < segela / sâgela ca unealtă agricolă întrebuinţată la recoltarea cerealelor se confecţiona dintr-o lamă curbată de sâgă / gresie ; în epoca metalelor, se confecţiona din fier – şi încă se mai obţine şi-n zilele noastre «dintr-o lamă îngustă şi curbată de oţel, cu tăişul în interior (prevăzut cu dinţi), fixată într-un mâner de lemn» (DEX-75, 845); când legătura „ombilical-semantică“ dintre secelă / segelă [„sâgelă“] – unealta de sâgă – şi unealta de fier cunoaşte autoanihilarea, când diminutivarea secelă / segelă [„sâgelă“] nu mai este percepută de vorbitorii pelasgi [> valahi] arhaici, are loc şi transformarea sonantei lichide laterale -l-, în perechea-i vibrantă, -r-, rezultând apelativul segeră > seceră, ca în circuitul limbii valahe contemporane.
121) SECERĂTOR, -OARE, substantiv m. / f., adj. < pelasgo[>valaho]-dac. seceră < segeră „sâgelă“ + suf. prof. -ător / -ătoare; vectorizare semantică: «1. (Persoană) care seceră. 2. S. f. Maşină agricolă de recoltat care seceră cereale şi alte plante agricole» (DEX-75, 845).
122) SECERĂTURĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. seceră < segeră „sâgelă“ + suf. prof. -ătură; vectorizare semantică: «Recoltă secerată – sau de secerat» (DEX-75, 845).
123) SECERIŞ s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. secerá < segerá „sâgerá“ + suf. prof. -iş; vectorizare semantică: 1-a. „acţiunea de a secera“; 1-b. „perioadă de timp în care se desfăşoară seceratul“; 2. «recoltă secerată» (DEX-75, 845).
124) SECIA / SEČA... (< pelasgo[>valaho]-dac. Secia / Sâgea [sâgă + suf. dim. -ea] „sâga mică“ / „sâgea“; vectorizarea semantică a toponimului: „localitatea de la sâgea“) – localitate din Dacia Sud-Dunăreană, azi, Seča Reka [< Secia / Sâgea „sâgea“ + Reka „râu“; vectorizarea semantică a toponimului: „la sâgeaua râului“], în Serbia, localitate situată pe malul râului Skropez, în valea-i din Muntele Crna, la sud-est de oraşul Macovişte şi la sud-vest de oraşul Razana. 
125) SECIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Seč / Seğ „sâg“ + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgiu“) – localitate în judeţul Prahova (cf. CPLR, 90).
126) SECIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Seč / Seğ „sâg“ + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg“) – localitate în judeţul Vâlcea (cf. CPLR, 90).
127) SECIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Seč / Seğ „sâg“ + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg“) – localitate în judeţul Vrancea (cf. CPLR, 90).
128) SECIURI (< pelasgo[>valaho]-dac. s. m. sg. Seciure / Sîgiure  „sâgure“ [pentru analogie, v. pelasgo-dac. strugure); plural arhaic: seciuri / segiuri /  sâgiuri; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgiuri“) – localitate în judeţul Prahova (CPLR, 90); formează o pereche toponimic-zalmoxian-prahoveană, de singular (Seciu) – plural (Seciuri).
129) SECIURILE (< pelasgo[>valaho]-dac. Seciuri / Segiuri / Sâ-giuri [plural arhaic, v. supra] + art. hot. -le; vectorizarea semantică a toponimului: „satul sâgiurilor“) – localitate în judeţul Gorj (cf. CPLR, 90).
130) SECU (< pelasgo[>valaho]-dac. Secu[l] / Sâgu[l] – sâg + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg“) – localitate în judeţul Caraş-Severin (cf. CPLR, 90).
131) SECU (< pelasgo[>valaho]-dac. Secu[l] / Sâgu[l] – sâg + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „satul celor de la sâg“) – localitate în judeţul Dolj (cf. CPLR, 90).
132) SECU (< pelasgo[>valaho]-dac. Sec / Seg „sâg“ + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg“) – localitate în judeţul Harghita (cf. CPLR, 90).
133) SECU (< pelasgo[>valaho]-dac. Sec / Seg „sâg“ + art. hot. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâg“) – localitate în judeţul Neamţ (cf. CPLR, 90).
134) SECUI (< pelasgo[>valaho]-dac. Segui / Sâgui [sâg + suf. -ui]; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgui“) – localitate în judeţul Dolj (cf. CPLR, 90).
135) SECUI s. m. < pelasgo[>valaho]-dac. sec- / seg- / sîg- „sâg“ + suf. -ui; secui 1. „om de la sâgi“, „cel ce lucrează la cariera de sâgă / gresie“ – în neolitic; 2. „producător / purtător, înarmat de / cu sică“ – în epoca în care Dacia era leagănul civilizaţiei aramei, bronzului, fierului, aurului, argintului etc“; „sâgan“, „ţigan“, „venetic“, „mercenari-venetici – de toate seminţiile / etniile – aduşi de imperiile evmezice în inima Daciei, în locurile sâgoase / muntoase ale Carpaţilor de Curbură [fapt pentru care autohtonii valahi / dacoromâni le-au şi dat numele de secui, spre a-i deosebi de sâgani > ţigani], „mercenari cu misiunea de a stăvili valurile migratoare mongolo-turco-tătare din secolele XIII / VI către imperiile Europei Centrale“ – din evul mediu încoace; istoricii Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu ne încredinţează că secuii sunt «amestec de elemente etnice diferite: turcice, orientale şi maghiare [...]; luptând în avangarda trupelor maghiare, secuii au fost aşezaţi de obicei la hotare; de aceea, pe măsură ce progresau cuceririle ungare, îi găsim mai întâi în Bihor, unde au trăit alături de români, de la care au învăţat şi scrierea, cum ne relatează cronicarul Simion de Keza; ulterior (secolul al XII-lea) îi aflăm pe Mureş şi Târnave iar la începutul secolului al XIII-lea pe locurile unde trăiesc şi astăzi [...]; secuii împrumutară [de la valahi / dacoromâni] multe obiceiuri, portul, felul de a-şi face casele şi altele; de la o vreme unii dintre secui trecură şi peste munţi, stabilindu-se în părţile Bacăului şi Romanului: urmaşii lor sunt ciangăii de astăzi.» (GIrva, 194 sq.).
136) SECUIA (< pelasgo[>valaho]-dac. Seguie / Sâguie [sâgă + suf. aug. -uie] + art. hot. fem. sg. -a; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâguie“) – localitate în judeţul Vaslui (cf. CPLR, 90).
137) SECUIENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Segui / Sâgui [sâgă + suf. aug. -ui] + suf. -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâguie, al sâguienilor“) – localitate în judeţul Bacău (cf. CPLR, 90).
138) SECUIENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Segui / Sâgui [sâgă + suf. aug. -ui] + suf. -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâguie, al sâguienilor“) – localitate în judeţul Harghita (cf. CPLR, 90).
139) SECUIENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Segui / Sâgui [sâgă + suf. aug. -ui] + suf. -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâguie, al sâguienilor“) – localitate în judeţul Neamţ (cf. CPLR, 90).
140) SECUIENI[I] NOI (< pelasgo[>valaho]-dac. Seguieni / Sâguieni + elementul formant secund, Noi, spre a forma o pereche toponimic-zalmoxiană de vechi [v. Secuieni, supra] – nou; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul noilor sâguieni“) – localitate în judeţul Neamţ (cf. CPLR, 90).
141) SECUIESC (< pelasgo[>valaho]-dac. secui / sîgui + suf. -esc; adjectivul pelasgo[>valaho]-dac, Secuiesc, „de-al sâguilor / secuilor [ca purtători de sică]“ este element formant secund în două toponime din Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal: Cristuru Secuiesc – din judeţul Harghita – cf. CPLR, 31 – şi Târgu[l] Secuiesc – din judeţul Covasna – cf. CPLR, 101).
142) SECUIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Seguiu[l] / Sâguiu[l] [sâg + suf. -ui + art. hot. -l]; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor de la sâgui“) – localitate în judeţul Buzău (cf. CPLR, 90).
 
143) SECULEŞTI (< pelasgo[>valaho]-dac. Secu[l] / Sâgu[l] [sâg + art. hot. -l] + suf. top. -eşti; vectorizarea semantică a toponimului: „satul celor de la sâg, al sâguleştilor“) – localitate în judeţul Dolj (cf. CPLR, 90).
144) SECURE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. segure / săgure „sâgure“ [pentru analogie, v. pelasgo-dac. sâmbure, strugure etc. – cf. REtn, 383 / 392]; în neolitic, securea / segurea, „topor mare“, ca armă / unealtă de tăiat, era confecţionată din sâgă / gresie (cremene) şi, începând cu epoca metalelor, din fier; ca toponim, Secure, apare într-un document muntenesc, datând din 2 iulie 1533: «între Săcure şi ...» / «между Cакуре и по...» (Ders, 213); toponimia (cf. CPLR, 90) din România contemporană nu a păstrat Săcure[a], decât diminutivat, în moldovenescul Securiceni „săcuriceni“ (v. infra). 
145) SECURICE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. secure / săgure „sâgure“ + suf. dim. -ice; vectorizare semantică la securice / săcurice: „secure mică“.
146) SECURICENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Securici / Săgurici „securi mici“ + suf. top. -iceni; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / satul celor înarmaţi cu securi mici, adică topoare“, „dava purtătorilor de securici“) – localitate din judeţul Suceava (cf. CPLR, 90).
147) SECURISCA (< pelasgo[>valaho]-dac Securişca „toporişcă“ [secure / segure „secure“ + suf. -işcă / -işca]; vectorizarea semantică a toponimului: „fortăreaţa de la Securişca“, sau „dava-secure / sâgure“); transliterarea grecească a toponimului pelasgo[>valaho]-dunărean: Σεκούρισκα; Securişca desemnează o davă / fortăreaţă strategică din Dacia Sud-Dunăreană – provincia Moesia Inferioară – cf. Fontes, II, 758 –, de la gura râului Asa – „afin“, cf. PTZpl, I, 44 sqq.) > Osăm (afluentul de pe malul stâng al Dunării), fortificaţie imperial-iustiniană ale cărei ruine sunt considerate cele ce se mai pot vedea şi astăzi în satul bulgăresc Belavoda-Nicopole; Procopius din Caesareea (500 – 575 aprox.), în lucrarea sa, Despre zidiri, certifică: «IV, 7. 3. Deci să pornim mai întâi de aici spre locuitorii din Moesia pe care poeţii îi numesc „luptători de aproape“; pentru că ţara lor se mărgineşte cu Illyria. 4. După localitatea Lucernariaburgu, împăratul Iustinian a zidit o fortăreaţă nouă, Securisca» (Fontes, II, 469). Pare-se că nu-i vorba despre localitatea Sâgărişte / Sigărişte > Cigarisce, desemnând „locul cu mulţime de sâgi“, „cariera cu sâgi mărunţite de sigini / sâgari pentru extragerea / prelucrarea minereurilor, pentru construcţii, pentru obţinerea pietrei de var şi a prafurilor folosite la zugrăvit, ori în tăbăcărie“ (supra), localitate din Istria-Peninsulă, azi, în Croaţia, cercetată de acad. Sextil Puşcariu, când topinimul a fost înregistrat şi pe harta întocmită în orizontul anului 1925.
148) SECUSIGIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Secu- „secu[l]“ / „uscatul“ + -sigiu „sîgiu[l]“ / „sâg[iul]“; vectorizarea semantică a toponimului: „sîgul / sigiul uscatului, neinundabilui loc“; reamintim că Secusigiul se află pe malul stâng, în matca Mureşului) – localitate din judeţul Arad (cf. CPLR, 90).
149) SEGAJ (< pelasgo[>valaho]-dac. Seg- „sâg“ + suf. top. dim. -aş; în segaş „sâgaş“ se constată „sonorizarea“ constrictivei prepalatale surde -ş în -j, sub „presiunea“ bazei de articulare administrativ-imperiale evmezice habsburgice / austro-ungare; vectorizarea semantică a toponimului: „locul cu sâgaş“, „localitatea sâgaşului“) – localitate din judeţul Alba (cf. CPLR, 90).
150) SEGARCEA (< pelasgo[valaho]-dac. segărice / sâgărice + articolul hotărât pentru nominativ / acuzativ, feminin-singular: -a şi cu sincopa lui -i-) – localitate (cf. CPLR, 90) din judeţul Dolj, aflată cu 28 de kilometri mai la sud de Craiova, având coordonatele: 44° 5′ 37″ N – 23° 44′ 46″ E – 44° 5′ 37″ N – 23° 44′ 46″ E; din 1965, a devenit oraş; potrivit statisticilor, „în anul 1965, Segarcea avea 8550 de locuitori“, număr ce – la recensământul din anul 2002 – a scăzut la 8066.
Este un important centru viticol (fig. 47-b) din România (cu faimă adusă de înalta calitate a producţiei de coniac, de zaibăr, de vinuri albe etc.). Unii dintre istorici / arheologi susţin că – pe temeliile unui turn dacic – în anul 1547, a fost ridicată o mânăstire fortificată, ale cărei ziduri, reparate în secolul al XIX-lea, au rămas pe verticală până în zilele noastre, în ciuda seismelor imperial-otomane şi de alt soi, cunoscute de provincia Alutuania > Oltenia – ce-a jucat un rol fundamental din istoriile Daciei şi până în prezent.
151) SEGARCEA-DEAL (< pelasgo[valaho]-dac. Segăricea [cu sincopa lui -i-] „sâgăricea“ + elementul formant secunt, Deal; vectorizarea semantică a toponimului: „sâgăricea din deal“) – localitate din judeţul Teleorman (cf. CPLR, 90).
152) SEGARCEA-VALE (< pelasgo[valaho]-dac. Segăricea „sâgăricea“ + elementul formant secund, Vale; vectorizarea semantică a toponimului: „sâgăricea din vale“) – localitate din judeţul Teleorman (cf. CPLR, 90).
153) SEGET / SEGHET > SIGET / SIGHET > SÎGET / SÂGHET s. n. < pelasgo[valaho]-dac. sâg[ă] + suf. col. -et; vectorizare semantică: „mulţime / droaie de sâgi“, „sâgi sparte“, „gresiiş“.
154) SEGGE[T]D[UN] / SZEGED (< pelasgo[valaho]-dac. Seghedin < Seghetdyn < Seggetdun < Seggetdon, toponim rezultat prin compunere: segget- „sîget“, „pietriş“ + -don > -dyn / -din, elementul formant secund având aceeaşi semnificaţie întâlnită la primul element formant din Don-Ares / Dunăre; vectorizarea semantică a toponimului: „casa / cetatea sâgetului de la / dinspre Don-Ares / Dunăre“) – davă din Dacia de Vest, pe malul stâng al Dunării, la vărsarea Mureşului în Tisa (de unde apele acestei perechi zalmoxiene de râuri mai străbat câţiva kilometri până la confluenţa cu Dunărea), azi, în Ungaria. Segge[t]d[un] > Seghedin (în limba pelasgo[>valaho]-dacă) / Szeged (în limba maghiară) a fost o importantă, strategică davă a Daciei, formând o „zalmoxian-toponimică pereche“ de mic (Segge[t]d[un] / Szeged) – mare (Siggidun – azi, Belgrad, capitala Serbiei; v. infra, fig. 49). Precizăm că în limba pelasgo(>valaho)-dacă, seget (s. n. „sâget“ / „sîget“, desemnând o „mulţime de sâgi sparte / mărunţite, produs al viiturilor de râuri, cu „depunere“, îndeosebi, în meandrele acestora“) este rezultat din sufixarea apelativului sâg / sâgă; derivatul seget („sîget“) se relevă anterior anului 450 d. H. (v. „roirea“ supra, fig. 19-a); sâget – dar ca element formant secund – s-a conservat şi în Sarmisegetusa (< Sarmis-seget-tusa) / Sarmizegetusa, numele capitalei Daciei.

Seghet[dun] / Seghedin, numele pelasgo-dac, adică valah-arhaic purtat şi azi de frumosul oraş din Ungaria (de peste o sută de mii de locuitori), ori, mai exact spus (potrivit grafiei etimologic-maghiare), Szeged (fig. 48, supra), a conservat o formă arhaică, nealterată de milenii, a primului element for-mant, seget „sâget“, evident, nu din veacul aşezării ungurilor / maghiarilor în Dacia de Vest – Pannonia, al X-lea, pe malul drept al Dunării de Mijloc, în partea stăpânită de Imperiul Bizantin, „prin bunăvoinţa împăratului de Constantinopol“, ci cu mult mai târziu; cu multe secole după „încuscririrea“ ducelui / „regelui“ valah, Menumorut, cu primul conducător ungur, Arpad, mai exact spus, după căsătoria / nunta fiicei conducătorului valah din „duca-tul“ / „ţara“ dunăreano-tisiană, cu Zultes, fiul lui Arpad, „ginerele maghiar“, când a primit ca zestre şi câteva moşii situate pe malul stâng al Dunării, între cotul „sacrului“ fluviu dacic (Baja) şi Tisa (dar nu şi dava Seghedin / Szeged).
Există şi un onomastic pelasgo(>valaho)-dac, provenind de la toponimul Seghedin: Petru Seghedinaţ – nume intrat în istorie, pentru că a fost purtat de conducătorul răscoalei din Banat a ţăranilor valahi / dacoromâni, maghiari şi sârbi, din anul 1735, certificându-se astfel şi lingvisticul fapt că în acest orizont temporal era „palatalizată“ africata prepalatal-sonoră (-ğ- / -ge-) în oclusivă sonoră (-g’- / -ghe-).

155) SEGHEDINAŢ (< pelasgo[valaho]-dac. Seghedin „nume de cetate-oraş din Dacia de Vest“ – v. supra – + suf. onom. -ăţ[ean], apocopat în spirit dialectal-bănăţean; vectorizarea semantică a onomasticului: „[Petru] cel originar din Seghedin“); potrivit literei istoriilor, Petru Seghedinaţ a fost, după cum s-a mai spus, marele «conducător al răscoalei ţăranilor români, sârbi, maghiari, din Banat, în anul 1735» (DER, IV, 351).
156) SEGHIŞTE (< pelasgo[valaho]-dac. Seghiş „sâgiş“ / „sâghiş“ + suf. col. -işte; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea de la sâgişte“, „loc ce se distringe printr-o droaie de sâgi“) – localitate din judeţul Bihor, situată (v. supra, fig. 50) la sud-est de oraşul Dr. Petru Groza, având coordonatele: 46° 32' N – 22° 29' E (cf. CPLR, 90).

157) SEGLEŢ (< pelasgo[valaho]-dac. Seguleţ / Sâguleţ [sâgul + suf. dim. -eţ], prin sincoparea lui -u-; vectorizarea semantică a toponimului: „localitatea celor de la sâgul mic / sâguleţ“) – sat (cf. CPLR, 90) din judeţul Dolj.
158) SEGUI s. m. < pelasgo[valaho]-dac. sâg[ă] / sic[ă] + suf. -ui; vectorizare semantică: „om de la sâgi“ / „om înarmat cu sică“ (v. supra: sâgui, secui, sicui).
159) SIBICIU[L] DE JOS (< pelasgo[valaho]-dac. compus din Sibiciu[l] „sighiciul“ / „sâghiciul“ [< sâg + suf. dim. -ici + art. hot. sg. -/u/l] + prep. de + adv. Jos; vectorizarea semantică a toponimului: „localitatea celor de la sâgul mic [sâghiciu], cel de jos, din vale / poiană“) – aşezare din judeţul Buzău; formează pereche buzoian-toponimic-zalmoxiană cu Sibiciul de Sus (cf. CPLR, 90).
160) SIBICIU[L] DE SUS (< pelasgo[valaho]-dac. compus din Sibiciu[l] „sighiciul“ / „sâghiciul“ [< sâg + suf. dim. -ici + art. hot. sg. -/u/l] + prep. de + adv. Sus; vectorizarea semantică a toponimului: „localitatea celor de la sâgul mic [sâghiciu], cel de sus, din deal“) – aşezare (cf. CPLR, 90) din judeţul Buzău; formează pereche buzoian-toponimic-zalmoxiană cu Sibiciul de Jos.
161) SIBIEL (< pelasgo[valaho]-dac. Sibiu / Sîghiu „sighiu“ / „sîghiu“ + suf. dim. -el; vectorizarea semantică a toponimului: „dava / aşezarea celor de la sîghiel > sibiel“) – localitate din judeţul Sibiu; formează pereche toponimic-zalmoxiană de mic / Sibiel  – mare / Sibiu (cf. CPLR, 90).
162) SIBIOARA (< pelasgo[valaho]-dac. Sibiu / Sîghiu „sighiu“ / „sâghiu“ + suf. dim. -oara; vectorizarea semantică a toponimului: „dava / aşezarea celor de la sîghioara > sibioara“) – localitate (cf. CPLR, 90) din judeţul Constanţa.
163) SIBIŞEL-BERIN (< pelasgo[valaho]-dac. comp. Sibiş / Sîghiş [sibi- / sîghi- „sâghiu“ + suf. col. -iş ] + suf. dim. -el + Berin ca element formant secund / distinctiv – infra; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea celor de la sîghişelul / sibişelul de Berin[i]“) – localitate din judeţul Hunedoara (cf. CPLR, 90).
164) SIBIŞEL-RÂU-DE-MORI (< pelasgo[valaho]-dac. comp. Sibiş / Sîghiş [sibi- / sîghi- „sâghiu“ + suf. col. -iş ] + suf. dim. -el + determi-nativele elemente formante impuse de existenţa celuilalt Sibişel: Râu[l] + de + Mori; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea celor de la sîghişelul / sibişelul dinspre Râul Morilor“) – localitate din judeţul Hunedoara (cf. CPLR, 90).

165) SIBIU (< pelasgo[valaho]-dac. Sighiu[l] / Sîghiu[l] [< sighi- / sâghi- + art. hot. -[u]l], cu vocala -â- / -î- > -i-, şi cu oclusiva dentală surdă, -g’-, bilabializată sonor, -b-, nu numai sub înrâurirea vocalei închise anterior, -i-, antepuse şi postpuse, ci şi sub presiunea bazei articulatorii a funcţionărimii din administraţiile imperiale cunoscute de Dacia: 1. mai întâi, antica administraţie romană „deformează“ toponimul / hidronimul în Cibinum – constrictiva dentală surdă, S- [din pelasgo-dacul Sighiu / Sîghiu] devine africata prepalatală surdă, Č- / Ci-, în următoarele „circumstanţe atenuant-lingvistice“: în epoca imperial-romană, provincia Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal a Daciei deţinea nu numai monopolul aurului şi sării, ci era – pentru întregul Imperiu Roman, pentru Eurasia – unul dintre cele mai importante centre metalurgice, producătoare, între altele, şi de sigine / sighine, adică de lănci, dava-Sighiu / Siggidava fiind la acest capitol între cele mai vestite; sighina pelasgo-dacă, de la Herodot citire, devine în graiul romanilor / latinilor sibina / sibyna, ae «f. [un fel de] lance sau ţepuşă de vânătoare» – GDlr, 1122; şi pentru că pelasgo-daca sighină fusese transferată în latineasca sibina, cu oclusiva dentală surdă, -g’-, bilabializată sonor, în -b-, administratorii împăratului de la Roma, analogic şi pe baza apropierii semantice dintre numele davei, Sighiu / Sîghiu, şi numele vestitului produs militar, pelasgo-dac, sighina > sibina, „conving“ ca toponimul / hidronimul Sighiu / Sâghiu să fie nu Sibin [confundabil cu obiectul produs sibina], ci Cibin[um]; 2. aproape pe urmele imperialilor Romei merge şi evmezica administraţie habsburgică / austro-ungară ce îşi permite redenumiri ale localităţii ca, de pildă, Hermannstadt, Nagyszeben etc.; subliniem că vorbitorii ambelor administraţii imperiale nu aveau – ca şi urmaşii popoarelor lor de azi – nici „bază de articulare“ pentru sunetele ă, î / â şi, fireşte, nici litere în alfabetele lor spre a le [cali]grafia etc.; vectorizarea semantică a toponimului: „dava / localitatea [oraşul / municipiul] celor de la sîg / sâghiu“) – este municipiul-reşedinţă (şi „Capitală Culturală Europeană“, în anul 2007) din judeţul omonim, Sibiu (v. supra, fig. 51 – Siggidava / „Dava Sîghiului“ – infra, fig. 58 / 59).
Mai mult ca sigur, în temeliile municipiului Sibiu < Sîghiu, de coordonate: 45° 47′ 45″ N – 24° 9′ 8″ E / 45° 47′ 45″ N – 24° 9′ 8″ E, aproape ca ale lui Ptolemeu, calculate (la Alexandria-Egipt) în orizontul anului 150 d. H.:  480 – 460 20’, se află importanta „fortăreaţă a aurului“ din Dacia (provincia Arutela > Arudela >Arudeal / Ardeal), Siggidava. Forma (în antichitatea Daciei) şi formează (şi în prezentul României) două perechi toponimic-zalmoxiene: (1) de „masculin“ (Sibiu) – „feminin“ (Sighişoara)“ şi (2) de „mare“ (Sibiu) – „mic“ (Sibiel)“. Municipiul Sibiu – potrivit recensământului din anul 2002 – avea 154 548 de locuitori, pelasgii > valahii / dacoromânii reprezentând 95,72% (apud „Enciclopedia liberă Wikipedia“).
166) SIC (< pelasgo[>valaho]-dac. Seg > Sîg „pietroi / bolovan mare“, „sâg / drob de sare“; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / locuitorii de la sâg“, „locul / locuitorii de la sâgul, sau stânca, ori marele drob de sare“) – sat din judeţul Cluj (supra, fig. 52, a, b). În antichitatea Daciei, ca şi în Dacia sfârtecată de Imperiului Roman, ori de imperiile evmezice, Habsburgic, sau Austro-Ungar, localitatea Sic („sig“ / „sîg“) era vestită prin minele de sare, sarea Daciei hrănind mai toată Eurasia; sicenii / sâgenii erau trataţi cu un interes special de administratorii imperiali: într-un document din anul 1291 erau numiţi «hospites nostri de Zek», adică „oaspeţii noştri de [la] Sec > Sic > Sîg“ (apud Wikipedia).
167) SICAR < pelasgo[>valaho]-dac. sîgă  > sică + -ar ; pl. sicari; semantism neolitic: „cel ce locuieşte / lucrează la sâg / sâgi“ / „cei ce locuiesc / lucrează la sâg / sâgi“; din epoca fierului, după inventarea sicăi ca unealtă / armă: „purtător de sică“, „producător / fabricant de sici“, „războinic înarmat cu sică“ – în sinonimie: „cuţitar“.
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971