Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
DOSAR PENTRU MIERCUREA NEAGRĂ A PARLAMENTULUI
MIHAI BERCA - CRIZA ECONOMICĂ ŞI BUNUL COMUN NAŢIONAL
Memoriu, Marşul forumului ortodox român, HAOS de Rodica Elena LUPU
O PRECIZARE A PROFESORULUI ANDREI MARGA – RECTORUL UNIVERSITATII “BABES-BOLYAI” DIN CLUJ-NAPOCA
ARTICOLE - Liviu ANTONESEI, Al. Florin ŢENE, Corneliu FLOREA
Doua articole recente din presa cotidiană- Ilie ŞERBĂNESCU, Otilia CALOIAN
Articole: Victor CIUTACU, Alexandra Lia GRINDEAN
Apel ACOR
Mesaje pe e-mail
Articol de prof.dr. Adrian Botez
DACIA GENERATIEI DE AUR - Doua studii de IonPachia Tatomirescu şi prezentarea unui profesor român de „ZALMOXIANISM” în universitaţile australiene
ENGLISH VERSION:
Primul european care descoperă America
Primul european care descoperă America - continuare
Primul european care descoperă America - continuare 2
Ce este neozamolxianismul? - de Octavian Sărbătoare
DOUĂ POEME DE RADU CÂRNECI ÎN LIMBA FRANCEZA DE CONSTANTIN FROSIN
UN PRESTIGIOS TRADUCĂTOR ÎN LIMBA ENGLEZA- Adrian Şoncodi
Poeziile lui RADU GYR în limba engleză de George Anca
Dr. DAN BRUDAŞCU NE PREZINTĂ CĂRŢI ALE UNOR AUTORI DIN ŢARĂ ŞI STRĂINĂTATE
TREI SCRIITORI ROMANI DIN STRĂINĂTATE PREZENTAŢI DE OCTAVIAN CURPAŞ
CONSTANTIN FROSIN COMENTAT ŞI APRECIAT ÎN FRANŢA
“POEZIE RECOMANDATĂ DE EUGEN DORCESCU”
LAUDATIO DE GEORGE ANCA
George ROCA ÎŞI LANSEAZĂ A DOUA CARTE ÎN BUCUREŞTI:
RAPTUL SI ABANDONAREA CASEI SCRIITORILOR O DRAMĂ, O ESCROCHERIE, SAU O AFACERE DE REA CREDINŢĂ A CONDUCĂTORILOR ALEŞI ?!
AURA CHRISTI ŞI LIVIU IOAN STOICIU despre patimile legate de Casa Monteoru, sediu al USR
Corneliu LEU - DESPRE CASA SCRIITORILOR, NUMITĂ ŞI CASA MONTEORU
Clara ARUŞTEI - MOARTEA LUI CEZAR CRONICA ADEVĂRULUI (XII)
DESPRE PREŞEDINTELE UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
continuare mai veselă la „CINE ZICE CĂ ALŢII INCITĂ?!” din pagina întâi
Algoritm de calcul al pensiei
POEZIA INTERNETULUI RUBRICA LUI IONUŢ CARAGEA
PASO DOBLE RUBRICA LUI IOAN LILA
« Musca la arat » Din rubrica « Coltul condeierului » semnata de Mircea Radu IACOBAN
RUGACIUNEA UNUI BUGETAR
România lui Băsescu
PAGINA A CINCEA

RAPTUL SI ABANDONAREA CASEI SCRIITORILOR O DRAMĂ, O ESCROCHERIE, SAU O AFACERE DE REA CREDINŢĂ A CONDUCĂTORILOR ALEŞI ?!

LUCRURILE AU PORNIT DE LA O SCRISOARE A COLEGEI NOASTRE AURA CHRISTI ŞI DE LA AMENINŢĂRILE PE CARE LE-A PRIMIT SCRIITOAREA. NE FACEM DATORIA SĂ „MONTĂM” DOCUMENTELE ÎNTR-UN FILM AL ONEROASEI ÎNTÂMPLĂRI: 

 

 Aura Christi :Casa Monteoru şi literatura română vie
 
 
 
 
 
Când mă gândesc la cei douăzeci de ani de litere, scurşi din 1990, pentru a încerca să pricep lucrurile cât mai bine, fac, în această ordine de idei, exerciţii de înţelegere în siajul iubitului de noi Sfântul Augustin. Analizez modul în care este tratată cultura, literatura română vie. Nu, nu în ţări puternice şi bogate, ţări care se respectă, cum sunt, de pildă, Franţa sau Germania, Italia sau Rusia, state democratice care au o cultură veche, sprijinită prin strategii elaborate şi urmate, în timp, ca literă de lege, o cultură bine cunoscută, bine propagată, tradusă, mediatizată de secole în lume. Mă gândesc, aşadar, cum este tratată literatura vie în ţările vecine, care au făcut parte, ca şi România, din blocul aflat în raza influenţei sovietice. Ce tablou se conturează? În Polonia, Ungaria, de pildă, literatura se află la loc de cinste, este respectată, propagată, iubită, firesc, atât în ţară, cât şi în comunitatea europeană; şi nu numai în comunitatea europeană. Scriitorul, în aceste ţări ex-socialiste, este, continuă să fie o instituţie. În ţările vecine nu e nevoie să repeţi că literatura naţională conservă, păstrează identitatea unei naţiuni, fiindcă acest adevăr este înţeles de la sine, măsurile de susţinere, protecţie şi propagare a literaturii naţionale vii fiind eficiente, exacte.
În România, însă, literatura vie este tratată, în chip incredibil, de neînţeles, cu dispreţ. Iar scriitorul român a ajuns o entitate de care se poate face abstracţie. Faţă către faţă cu organismele, instituţiile statului (şi nu neapărat ale statului), scriitorul român... nu există. Literatura română vie este rău cunoscută, rău tratată în ţara ei. Iar peste graniţă... nu există! Aceasta este trista, dramatica realitate care persistă de douăzeci de ani. Şi teamă îmi este că modul în care este sabotată sistematic literatura română în ultimii douăzeci de ani, în realitate, este expresia, semnul unui atentat la identitatea poporului român. Este o afirmaţie, se înţelege de la sine, de o gravitate extremă aceasta. Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în fapt, nu mai sprijină literatura română vie. Nu de ieri. Nici de alaltăieri. Programele culturale au fost suspendate. Achiziţia de carte pentru bibliotecile judeţene, făcută pe vremuri, an de an, prin Ministerul Culturii, de asemeni. Aproape fiecare ministru al culturii, de cum este instalat – pe criterii evident politice – în fotoliul de ministru, declară cu seninătate incredibilă că este interesat exclusiv de patrimoniu, în consecinţă, accentul se pune, în timpul mandatului său, pe patrimoniu, cultura vie fiind fie dată cu brutalitate la o parte, fie identificată, nu rareori, până la caricatură, cu divertismentul, ceea ce, evident, este, iarăşi, foarte grav, astfel încurajându-se subcultura, maneliada, degradarea treptată a populaţiei, împinse încet, metodic spre analfabetizare.
Cine este vinovat de această situaţie? În primul rând, noi, scriitorii. Sau, cum susţine romancierul Nicolae Breban în volumul Trădarea criticii, apărut la Editura Ideea Europeană – cea mai incomodă carte a anului 2009 – „răul este acasă”, în lumea scriitorilor adică. Libertatea în care a fost aruncată benefic România după Revoluţia din 1989, denigrată de majoritatea membrilor Grupului de Dialog Social, a fost un taifun. S-au clătinat destine, s-au pulverizat la jumătatea drumului promisiuni, cariere, ce păreau a fi – şi nu rareori chiar erau! – de prima mână. Criticii importanţi, aproape fără excepţii, au părăsit terenul literelor vii. „Dăruindu-le” prestigiu social, audienţă domnilor Liiceanu, Manolescu etc., M. Lovinescu şi V. Ierunca, doi excelenţi cronicari da radio, care au jucat un rol important, greu de neglijat la Europa Liberă, fiind, după 1990, înscăunaţi în tronul de mari sfetnici ai naţiunii, de „mari creatori”, „mari critici”, „egali ai celor mai de seamă critici români”, au transplantat, din nefericire cu succes, zâzania, dihonia din mediul exilului parizian... pe terenul românesc, semănând confuzie în lumea postdecembristă. Sub zodia confuziei, nodulii de influenţă şi putere, inclusiv financiară, pot fi dispuşi după bunul plac al unui grup (GDS), care astfel îşi consolidează hegemonia, folosind, în ultimul timp, ca armă „bolşevismul anticomunist”. În loc să fie solidari cel puţin ca în plină dictatură, scriitorii s-au împărţit în grupuri, grupuleţe, bisericuţe, lumea literară fiind fracturată în timp pe principiul (ne)apartenenţei la partidul X sau Y, sau la Grupul de Dialog Social. Da, atotputernicul GDS, care, de facto, conduce de douăzeci de ani cultura română, având reprezentanţi în nu puţine instituţii, departamente, agenţii fie private, fie de stat, care duc, după cum se afirmă – majoritatea – o politică de sabotare sistematică a literaturii vii, a scriitorului viu, în favoarea comentatorilor înrolaţi, purtând cravate portocalii. „Bolşevismul anticomunist”, se spune, practicat asiduu de unii, nu puţini, membri ai GDS – s-a înţeles în timp – asigură subvenţii grase, prestigiu social şi – nu în ultimă instanţă – putere. Atenţie, o putere greu de neglijat în condiţiile în care membri sau simpatizanţi influenţi ai GDS-ului se află la conducerea câtorva instituţii de prim-plan cum sunt, bunăoară, ICR, Humanitas, România literară, 22, USR etc., nu-i aşa? Disidenţii reali au fost daţi, nu o dată, cu brutalitate, la o parte. Şi când spun disidenţii reali, mă refer la Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, singurul scriitor, singurul cetăţean român, căruia Ceauşescu i-a retras, printr-un decret prezidenţial, cetăţenia, Nicolae Breban, care, ajungând în structurile de vârf (a fost membru supleant al C.C.), şi-a dat demisia după ce au fost publicate Tezele din Iulie 1971.
Literatura română vie – în acest context ce trădează semnele evidente ale unui genocid – a fost pusă la colţ. Acestea au fost motivele, unele dintre ele, pentru care am lansat, în anul 2006, pe circuitul presei naţionale, scrise şi vorbite, Apelul pentru salvarea culturii române vii, semnat de 900 de scriitori, profesori, intelectuali, studenţi, elevi din lume, un Apel despre care dl Manolescu mi-a spus că este... o tâmpenie, nu-i aşa, Excelenţă? Creatorul român viu este tratat cu dispreţ, spuneam şi alte dăţi, de politicienii rapace ai ţării. Se pare că niciodată, în istoria literaturii române, în istoria civilizaţiei autohtone – atâta câtă este şi aşa cum este – atitudinea faţă de creator, aici, pe pământul sfinţit de umbra statuilor lui Mihail Eminescu şi George Bacovia, Lucian Blaga şi Nichita Stănescu, Tudor Arghezi şi Ion Barbu, niciodată, atitudinea faţă de creator nu a coborât atât de jos. În plină dictatură stalinisto-dejistă erau azvârliţi fie în puşcării, fie în marginalitate socială spirite ca Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu, Bacovia, pentru ca acum, în plină libertate, să fie împroşcaţi cu noroi în paginile cotidianelor de mare tiraj scriitori ca G. Călinescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Nichita Stănescu, Dumitru Ţepeneag, Eugen Uricaru, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Cezar Ivănescu, Adrian Marino ş.a., opera cărora face parte din patrimoniul naţiunii române. Încruntatul C.T. Popescu* a bătut toate recordurile posibile, îndemnând, într-un text imund, să fie arsă o parte din opera nichitastănesciană, fără să fie supus oprobriului public pentru instigarea sa de sorginte fascistoidă nici de Academia Română, nici de Uniunea Scriitorilor din România – una dintre cele mai prestigioase instituţii ale ţării, care şi-a sărbătorit relativ de curând centenarul şi care... şi-a pierdut, pare-se definitiv, sediul din Casa Monteoru într-un proces cu moştenitorii familiei Monteoru, fără ca interesul breslei scriitoriceşti de a-şi păstra sediul de circa şaptezeci de ani – o clădire-simbol de bună seamă – să fie reprezentat în instanţă printr-o cerere de intervenţie în proces, cum s-au făcut atâtea pe când preşedinte al USR-ului era Laurenţiu Ulici, apoi Eugen Uricaru. Scuzele de o seninătate incredibilă – după cum mi s-a spus; dacă e adevărat, ceea ce mi s-a spus... încep să înţeleg că nu mai înţeleg nimic – ale actualului preşedinte al USR, dl Manolescu, denotă, în esenţă, după cum se afirmă, un diletantism fără leac, lipsa capacităţii de a reprezenta breasla şi interesele ei, lipsa vocaţiei de organizare a unei instituţii, mai exact neprofesionalismul manifestat şi altădată, şi anume: în cazul dispariţiei Partidului Alianţei Civice (PAC). Cu deosebirea că, de astă dată, nu e vorba de un partid creat peste noapte, ci de una dintre cele mai vechi şi prestigioase instituţii înfiinţate de scriitorii români. Da, de scriitorii români care împreună cu câţiva boieri luminaţi au creat România Mare. Datoria actualei conduceri a USR-ului – ţine de domeniul evidenţelor, al banalităţii şi al nevoii stringente de a rezista în vremuri tulburi, ostile culturii de nivel înalt, cum sunt cele traversate de noi de douăzeci de ani – era să fie informată, mai exact, să se informeze şi să facă, de bună seamă, cu promptitudine o cerere de intervenţie în procesul început în iarna anului trecut, mai exact, în data de 29 ianuarie 2009. S-a preferat, zice-se, tăcerea, în favoarea dorinţei de a câştiga cu orice preţ alegerile. Oare numai atât? Acum consiliul USR a fost pus în faţa unui fapt, după toate probabilităţile, împlinit. „N-am ştiut”, „primăria, actualul proprietar al Casei Monteoru, nu ne-a informat”, „Primăria a refuzat să ne dea dosarul, când l-am solicitat” etc. – aceste şi alte justificări incalificabile, atenţie, zice-se, sunt vehiculate, în vreme ce pe site-ul primăriei Bucureşti, în doar câteva minute, pot fi găsite nu puţine informaţii utile referitoare la procesele legate de Casa Monteoru, subiect ce are o pagină impresionantă! Depunându-se o cerere de intervenţie în proces, USR, printr-un consilier juridic sau avocat, ar fi avut, din iarna anului trecut!, acces nu numai la dosare, ci şi, evident, la procesul de fond. Neştiinţa poate fi, oare, o vină? Uneori, se pare, da. Şi una foarte gravă! Când o persoană importantă, aflată la cârma unei instituţii cum e Uniunea Scriitorilor din România, îşi dovedeşte incapacitatea de a conduce această instituţie, nu are decât o singură soluţie, şi anume: să-şi dea demisia, dacă, evident, a mai păstrat un strop de onoare, de demnitate, nu-i aşa, Excelenţă, dle Manolescu? Pierderea Casei Monteoru este o lovitură de imagine imensă dată Uniunii Scriitorilor. Vă invităm, dle Manolescu, să vă retrageţi în urbea în care vă aflaţi mereu în ultimii ani, da, la Paris, unde sunteţi Ambasador UNESCO, şi să-i lăsaţi pe scriitori să o redreseze, salvând ce mai poate fi salvat. A conduce USR nu înseamnă, de bună seamă, exclusiv a fi prezent la şedinţele consiliului şi ale comitetului director, la unele lansări şi evenimente culturale, şi a emite, câteodată, comunicate de presă. USR lipseşte cu desăvârşire din viaţa culturală, socială românească, iar vina acestei situaţii o purtaţi dvs., dle Manolescu, nu-i aşa? Din ce motive până la începutul lunii aprilie s-a păstrat o tăcere de neexplicat asupra subiectului Casa Monteoru? Din ce motive USR n-a făcut public în comunicatul emis în data de 12 martie 2010 situaţia Casei Monteoru? Din ce motive USR nu s-a domentat apropo de procesele intentate în această ordine de idei? Din ce motive USR nu şi-a expus atitudinea printr-o cerere de intervenţie, pentru asta neavând nevoie de acordul primăriei, pare-se? Membrii USR, Excelenţă, au şi drepturi, şi nu exclusiv obligaţii. Dreptul de a fi informaţi cu exactitate figurează printre acestea!
În dorinţa de a mă informa, apropo de acest subiect fierbinte – abordat, în Săptămâna Patimilor, în paginile cotidianelor, anchetat de MEDIAFAX, preluat de alte agenţii de ştiri – am formulat o seamă de întrebări expediate pe email unor colegi. Horia Gârbea, preşedintele ASB, într-un răspuns incredibil – o „atenţionare prietenească şi particulară”, citat din HG; parcă dorm şi visez urât, zău, parcă visez că vremea NKVD-ului şi a „atenţionărilor” n-a trecut – expediat pe email, într-un limbaj aluziv, insidios, mă ameninţa cu un proces de calomnie, încercând să mă intimideze... USR-ul, se ştie, are la activ incredibila tentativă de intimidare a poetului Liviu Ioan Stoiciu. Mai e nevoie să spun că, având un temperament de flegmatic violent, crescut „sub ruşi” – temperament moştenit de la Tatăl meu, iubitul Semion; Dumnezeu să-i dea lumină acolo unde e şi în Vinerea Neagră, când scriu acest text – uneori-adeseori, am reacţii imprevizibile atunci când sunt ameninţată? Uneori, da, recunosc ca la spovedanie, reacţiile mele pot fi violente. Şi prietenii apropiaţi ştiu asta.
Stranie reacţia lui Horia Gârbea, membru în bordul director al USR, nu-i aşa? Incredibilă reacţie manifestată faţă de un coleg, membru al USR, care nu e ultimul scriitor al acestei ţări, şi care, aflând de la câţiva colegi, membri ai consiliului USR, că organizaţia de breaslă a scriitorilor şi-a pierdut sediul, se întreabă din ce motive conducerea USR n-a luptat pentru păstrarea acestuia? Straniu, nu-i aşa? Din ce motive în comunicatul de presă referitor la şedinţa consiliului şi a comitetului director al USR din 12 martie 2010, comunicat publicat în presa literară, inclusiv în România literară, nu se menţionează nimic referitor la pericolul de a pierde Casa Monteoru, sediul Uniunii, o clădire-simbol, „mormânt al tinereţilor noastre” (expresia îi aparţine domnului acad. Nicolae Breban), probabil cea mea valoroasă clădire aflată, din 1990, în administrarea USR, nu-i aşa? Ca şi când ar fi vorba de un amănunt lipsit de importanţă, unul, aşa, de duzină, cum ar fi, bunăoară, pierderea unei batiste de unică folosinţă sau a unui pix de serie.
Nu vi se pare orwellian ceea ce se întâmplă? Nu vi se pare, stimaţi colegi, membri ai consiliului USR, membri ai comitetului director, nu vi se pare incredibil? Ce să mai comentezi pe seama „bietei democraţii româneşti” (Adrian Marino) – unul dintre drepturile fundamentale ale unui stat democratic fiind libertatea de expresie; asta se învaţă în clasa întâia primară, dacă nu greşesc – dacă în anul 2010, într-o instituţie de vârf a ţării, o instituţie care adună „conştiinţele unei naţiuni”, o parte dintre acestea – aşa e definit, câteodată, scriitorul, nu-i aşa? – un scriitor care îşi exprimă opinia într-un limbaj civilizat, nuanţat, punând întrebări atunci când nu ştie sau nu este sigur de o informaţie anume, în absenţa unei informări exacte (care trebuia, în chip firesc, făcută de USR public, nu-i aşa?), este ameninţat de un membru al comitetului director al USR... cu un proces de calomnie?
După Revoluţia decembristă s-a polemizat asiduu pe marginea crizei literaturii, a crizei poeziei, romanului etc., crize false, în vreme ce de o criză puternică era afectată receptarea, realitate de care s-a profitat, fiind încurajată, pe terenul valorii, confuzia cea mai rapace. Tentativele de revizuire a valorilor semănau, uneori-adeseori, cu un soi de răfuială. Literatura română, creaţia propriu-zisă, au cunoscut, în plină libertate, o înflorire formidabilă, fiind umbrite oarecum de cultivarea lipsită de măsură, de nuanţe, de perspicacitate, a traducerilor, evident necesare, cu precizarea că, în mod obligatoriu, trebuie păstrată o dreaptă cumpănă, o proporţie justă, deliberat echilibrată, între creaţia originală naţională vie şi traduceri. Au apărut capodopere romaneşti: trilogia lui Dumitru Ţepeneag, Hotel Europa; trilogia lui Nicolae Breban, Amfitrion, tetralogia Ziua şi noaptea, ultimul volum al acesteia, Jiquidi, fiind unul dintre vârfurile romanului postbelic; romanul lui Augustin Buzura Recviem pentru nebuni şi bestii. Eugen Uricaru a dat literaturii române postdecembriste romanele Supunerea, Cât ar cântări un înger. Petru Cimpoieşu a publicat Povestea marelui brigand. Alexandru Ecovoiu – Eclipsa. Radu Aldulescu – Amantul colivăresei, Îngerul încălecat, Mirii nemuririi. Varujan Vosganian – Cartea şoaptelor, o construcţie epică de prim nivel, un răvăşitor document al genocidului armenilor. D.R. Popescu – Întoarcerea tatălui risipitor. Mircea Cărtărescu – Orbitor, trilogia care va rămâne, probabil, în primul rând, prin volumul întâi, piesa valoroasă a construcţiei romaneşti a acestui vârf de lance al optzeciştilor, celelalte două volume fiind neverosimil de inegale. Gheorghe Crăciun – Pupa russa, Frumoasa fără corp.
Strălucite sunt unele, nu puţine, romane semnate de poeţi, afluxul servilor lirei spre imperiul romanului denotând o foame de construcţie, voinţa de a desface paleta genurilor abordate. În această serie ilustră se înscrie Gabriela Melinescu, poeta care a dat literaturii române Copiii răbdării, Ruxandra Cesereanu cu Tricephalos, Nichita Danilov cu Maşa şi extraterestrul, Tălpi. Am început, în mod previzibil, cu romanul, fiindcă acest gen prestigios denotă maturitatea unei culturi. Nici unul dintre romanele menţionate nu a fost transformat în eveniment literar de anvergură naţională. Repet, nici unul, cu excepţia Orbitorului cărtărescian, transformat în mega-eveniment de Editura Humanitas – cea mai mare editură din istoria poporului român, după cum se susţine, aşa cum România literară este cea mai importantă revistă a ţării, iar criticul N. Manolescu, se putea altfel?, cel mai mare etc., nu-i aşa? Ce naivitate să crezi că vremea lui „cel mai”, „cea mai” a trecut!
Poezia a strălucit în cei douăzeci de ani. Poezia a suferit în ultimii douăzeci de ani faţă către faţă cu mareea liricoidă de calitate îndoielnică. E suficient, în acest context, să menţionăm câteva nume de poeţi de prima mână, afirmaţi cu brio după ’90: Cristian Popescu (a murit prea devreme, din nefericire!), Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Ruxandra Cesereanu, Mihail Gălăţanu.
Dintre sintezele editate în ultimii ani menţionăm, în primul rând, Iluziile literaturii române de Eugen Negrici, o carte-eveniment care încearcă să trezească, să zguduie spiritul critic autohton; Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) de Alex Ştefănescu, remarcabilă prin calitatea scriiturii şi prin construcţie; O istorie a literaturii române de Ion Rotaru; Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa, o lucrare impresionantă sub aspectul informaţiei, în care falsa legendă la limita calomniei se insinuează în comentariul operei scriitorilor; Istoria literaturii române de Ion Negoiţescu, interesantă şi densă, sclipitoare stilistic vorbind, lacunară, profund lacunară, cu bibliografia neadusă la zi.
Aşteptată ca unul dintre cele mai importante evenimente literare ale ultimelor două decenii, Istoria critică a literaturii române, semnată de N. Manolescu, e una dintre dezamăgirile memorabile sau – cu vorbele lui Eugen Negrici – o altă iluzie a literaturii române. Comentarea literaturii române postbelice păcătuieşte, în paginile respectivei istorii, prin bibliografia lacunară, prin lecturile neaduse la zi, dar şi prin subevaluarea unora dintre marii scriitori români; de pildă, Lucian Blaga şi Nichita Stănescu, pentru a aduce exclusiv două pilde din suita celor existente. Sclipitoare sunt unele dintre cronicile din prima tinereţe ale dlui Manolescu, incluse în cuprinsul istoriei d-sale. Ne pare rău să o spunem, dl Manolescu a părăsit, în ciuda gesticulaţiei sale ce vrea să sugereze contrariul, terenul literaturii române vii, trădându-şi, în plină libertate, după cum susţine romancierul Nicolae Breban, vocaţia. Vocaţie urmată, respectată în vremuri tulburi, sub dictatură, când scriitorii români, unii dintre ei – unele vârfuri, mai exact – erau solidari şi, uneori-adeseori, reprezentau o forţă, un pericol pentru putere... Nu în măsura – e adevărat, cu câteva excepţii; mă gândesc la Goma, Ţepeneag, Buzura şi Breban – în care unii scriitori constituiau o piesă de rezistenţă de „neîmblânzit”, o forţă de temut, la ruşi sau polonezi, de pildă, făcuţi, pare-se, din altă „stofă”. Dar totuşi... o forţă, un pericol. Ceea ce nu se poate spune atunci când ne uităm în grădina literelor române, inclusiv în cea din ultimii douăzeci de ani.
E suficient să urmăreşti, „privitor ca la teatru”, dialogurile, între multe altele, dintre Traian Băsescu şi G. Liiceanu, e de ajuns să urmăreşti curtea făcută de autorul Jurnalului de la Păltiniş sau de H.R. Patapievici preşedintelui ţării, ca să te apuce plânsul... Tinichigii şi ospătari să creştem! Că filosofi... avem destui. La acest capitol, ce mai, îi batem de departe pe toţi, inclusiv pe nemţi! Biata literatură română, care a rezistat cu brio tăvălugului proletcultist. Biata literatură română, care a rezistat uneia dintre cele mai barbare şi sălbatice dictaturi din Europa, dând opere comparabile cu operele de vârf ale Europei, fără nici un complex, de orice speţă! Biata literatură română care nu şi-a consumat modernitatea, având abrupt parte de diversiunea numită postmodernism, diversiune care a durat circa două decenii; aceeaşi biată literatură română, cu modernitatea ajunsă la nici jumătate, are parte, iată, de douăzeci de ani, de hegemonia comentatorilor, creatorul pur-sânge, creatorul viu fiind menţinut, în chip incredibil, în marginea lumii literare. Lipsa de solidaritate a scriitorilor români, în chip evident, îi va costa, se pare, nu puţin; lipsa de solidaritate ne va costa pe toţi, fără excepţii. Poate, inclusiv dispariţia USR. Pierderea Casei Monteoru este, din păcate, un prim semn, nu-i aşa? Ce va urma?
Nicolae Breban susţinea, acum câţiva ani, următoarele: „Dacă un organism nu reacţionează atunci când este atacat, acest organism este fie pervertit, fie mort”. De un timp, mă întreb obsesiv, cu „gravitate disperată” – ar fi spus Rainer Maria Rilke – neştiind ce anume să răspund: noi, scriitorii români, suntem pervertiţi sau... am murit demult?



Situaţia Casei Monteoru

Circulă de la o vreme în presă, pe bloguri, pe net, tot felul de informaţii false cu privire la situaţia Casei Monteoru din Bucureşti, sediul actual al USR. Unele de-a dreptul tendenţioase şi cu atât mai greu de înţeles cu cât vin chiar din partea unor membri ai Consiliului USR, informaţi de către conducerea USR, nu mai demult decât cu trei săptămâni în urmă, în sesiunea ordinară a Consiliului. Altele izvorăsc din frustrări explicabile, deşi nu justificabile. Spre a curma afirmaţiile fără nici un temei şi procesele de intenţie care se fac conducerii actuale a USR, vom expune în continuare situaţia exactă a Casei Monteoru, aşa cum rezultă din actele şi din informaţiile de care dispunem. Casa Monteoru, după numele primului proprietar, a fost donată în 1948 de către Elena şi Lascăr Catargiu, urmaşii legali ai lui Monteoru, Asociaţiei pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, recent înfiinţată (ARLUS) (dosar nr. 68/Arhivele Statului-Direcţia Arhive Centrale). Actul de donaţie a fost autentificat de către Tribunalul Ilfov (Proces-verbal nr. 4929/3 mai 1949). Donaţia conţinea o sumă de clauze.
În 1954, M. Sadoveanu, care era preşedinte al ARLUS şi totodată al USR, a făcut, împreună cu Lascăr Catargiu, vicepreşedinte la acea dată al ARLUS, un schimb, preluând în folosinţă gratuită Casa Monteoru şi cedând ARLUS imobilul din str. Povernei, devenit sediul Asociaţiei de tristă amintire până la desfiinţarea ei în 1964. Schimbul s-a făcut fără perfectarea vreunui act. La desfiinţarea ARLUS în 1964, Casa Monteoru a fost trecută în proprietatea Primăriei Bucureşti şi în administrarea IAL „30 Decembrie“, devenit ICRAL „Herăstrău Nord“, sectorul 1, care a atribuit USR imobilul, printr-un contract de închiriere. Aşadar, din 1964 USR a funcţionat în această clădire în calitate de chiriaş, pînă în 1997, cînd Primăria a dat USR folosinţa gratuită a Casei  Monteoru pe o durată de 10 ani (Hotărârea Consiliului General 9/30.01.97), iar în 1998, prin hotărârea 71/98, folosinţa gratuită a fost prelungită pe o durată de 49 ani, respectiv până la data de 01.01.2046. Pe 26.06.1999, Ghika Grigore şi Angelescu Monteoru Constantin au dat în judecată Ministerul Finanţelor, ca reprenzentând statul român, şi Consiliul General al Primăriei Municipiului Bucureşti (dosar nr. 2986/99 T.B., Secţia V Civilă şi de Contencios Administrativ), solicitând, între altele, revocarea actului de donaţie. Comunicându-i-se de către Ministerul Finanţelor existenţa pe rol a procesului, USR a făcut cerere de intervenţie în interes propriu. T.B. n-a acceptat nici solicitarea de anulare a donaţiei, nici vreuna dintre solicitările USR, cea mai importantă fiind recunoaşterea dreptului USR de proprietate ca efect al uzucapiunii de 30 de ani. Apelul Ministerului, al Primăriei şi al USR a fost respins prin decizia 192A a Curţii de Apel Bucureşti. Recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (dosar 3419/01) nu s-a judecat, fiindcă reclamanţii au retras plângerea, trecând cauza pe Legea 10/01. Aceasta era situaţia în 2005, când actuala echipă de la USR a preluat conducerea ca urmare a alegerilor. În 2010, am aflat întâmplător că moştenitorii acţionaseră, din nou, în 2006, în instanţă Ministerul Finanţelor pentru anularea donaţiei, obţinând de data aceasta câştig de cauză, şi se aflau deja în proces cu Primăria Capitalei pentru restituirea Casei Monteoru. Nu numai că n-am fost înştiinţaţi de cele două procese, dar ni s-a refuzat de către jurista Primăriei accesul la dosar sub cuvânt că n-avem calitate
procesuală, deşi aveam folosinţa imobilului, iar Ministerul pretinde că nu poate căuta acul în carul cu fân! Am putut consulta totuşi, prin eforturi proprii, dosarul celei de a doua cauze, cu Primăria, din care am aflat de anularea donaţiei pe motivul stupid că ar fi fost făcută „sub ameninţarea armelor“. În
realitate, Lascăr Catargiu era, în 1948, ca şi M. Sadoveanu, în graţia regimului şi a sovieticilor, dovadă funcţiile deţinute la ARLUS şi primirea ambilor de către însuşi Stalin la Moscova. În plus, Elena Catargiu a locuit până la moarte în Casa Monteoru, beneficiind, conform actului de donaţie, de o pensie viageră şi de hrană zilnică. Am adresat pe 11.03.10 Primarului General al Capitalei o întâmpinare (înregistrată sub nr. 713/2010) la care n-avem deocamdată nici
un răspuns, în care îi atrăgeam atenţia asupra faptului că nici Primăria, nici Ministerul Finanţelor nu ridicaseră vreo obiecţie în procese, ignorând cunoaşterea problemei. Ca şi faptul că nu e vorba de o clădire oarecare, ci de una de patrimoniu, moştenitorilor necerându-li-se de către instanţă să facă dovada capacităţii de restaurare şi de întreţinere a Casei Monteoru, pentru care USR făcuse în decursul timpului nenumărate apeluri la cei îndrituiţi să conserve patrimoniul, inclusiv la ultimii doi Primari Generali, apeluri soldate cu promisiuni neonorate. Această clădire are, evident, o valoare în sine, dar şi o valoare simbolică, ea figurând ca siglă pe carnetele de membru al USR. La jumătatea lui aprilie, va avea loc un nou termen de judecată în procesul dintre moştenitori şi primărie, tot în absenţa USR. Vom încerca, desigur, o cale de a ne spune cuvântul. Nu pretindem nicio favoare. Respectăm dreptul la proprietate. Ne vom supune hotărîrii organelor judiciare. Dorim însă să avem garanţia unei judecăţi corecte şi bazate pe stăpânirea documentelor. Suntem surprinşi de declaraţiile recente făcute agenţiei de presă Mediafax de către moştenitori şi de către avocata lor, pline de neadevăruri şi de procese de intenţie la adresa USR. Nu le meritam, mai ales din partea unor oameni care n-au călcat niciodată în imobilul de pe Calea Victoriei, dar au plecat urechea la bârfa publică sau au luat de bună o expertiză în care se afirmă că imobilul e nelocuit. Nici prejudecăţile de care dau dovadă, când lasă să se înţeleagă că USR ar fi o adunătură de parveniţi de tip comunist, nu le fac cinste. I-am ruga să nu uite că proprietatea cu pricina le-ar putea reveni, nu pentru vreo contribuţie personală la patrimoniul naţional, ci prin moştenirea rezultată din munca unor înaintaşi merituoşi. Suntem încă şi mai surprinşi de preluarea unora dintre acuzaţii de către membri ai USR şi de „tămbălăul“ (expresia aparţine unuia dintre ei) pe care au crezut de cuviinţă să-l facă pe această temă. Nici noi, nici cei care ne-au precedat la conducerea USR n-avem vreo vină într-o cauză extrem de complicată, ca atâtea altele lăsate în urmă de regimul comunist. Şi, din păcate, nu putem prevedea nici cum se va soluţiona. Îi putem asigura pe membrii USR că vom face tot ce depinde de noi, în condiţiile legii şi din convingerea că dreptul la proprietate este esenţial în toată lumea civilizată.


                                                                                                                                         Nicolae Manolescu,

                                                                                                                              Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România




Liviu Ioan Stoiciu:
Vineri, 9 aprilie 2010. Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu face în sfârşit membrilor USR hatârul să le dea o explicaţie oficială legată de pierderea sediului USR, din Casa Monteoru (Calea Victoriei 115), revendicată şi câştigată de moştenitori, în proces cu statul, după ce a fost anulat actul de donaţie al Casei Monteoru. A coborât pentru prima oară din „sferele înalte” în care se complace (ambasadă UNESCO, Paris, elită socială, politică şi culturală, pretenţii aristocrate; în nici un caz nu-şi coboară privirea la „prostimea literară” care trăieşte de azi pe mâine) şi a dat publicităţii un comunicat din care aflăm cine e vinovat de „Situaţia Casei Monteoru”. Unul dintre vinovaţi e cel ce a scris pe acest blog / site/ web, alături de toţi cei ce s-au sesizat pe seama acestui „caz Monteoru” (preluând din blogul meu informaţia şi interpretând-o după cum a crezut de cuviinţă fiecare; e inevitabil, opiniile trebuie respectate), de care se vorbea pe la colţuri. Eu, alături de toţi ceilalţi, aflu din comunicatul lui N. Manolescu, aş fi dat „tot felul de informaţii false”! Ba chiar „unele de-a dreptul tendenţioase, şi cu atât mai greu de înţeles cu cât vin chiar din partea unor membri ai Consiliului USR”. I-aş fi îndatorat marelui preşedinte al USR dacă mi-ar spune, în ceea ce am scris aici, ce a fost fals şi tendenţios… Am scris punând pe tapet şi plusul şi minusul, şi aspectele negative şi aspectele pozitive. Luând partea USR (nu şi a celor ce o administrează după ureche). E culmea că eu trebuie să mă simt vinovat (şi ceilalţi care au sesizat opinia publică, îndeosebi pe cea scriitoricească) pentru lipsa de reacţie a USR, care s-a resemnat deja cu pierderea acestui sediu cu care USR a ajuns să se confunde.
Dar am satisfacţia că am contribuit măcar la declanşarea primului comunicat serios dat de USR la o chestiune arzătoare, semnat chiar de perdantul Nicolae Manolescu – care sper să se implice cu adevărat în descâlcirea acestei afaceri imobiliare mizerabile. Şi mai sper să-şi asume eşecul (sau victoria, în caz că la procesul cu „moştenitorii”, de peste câteva zile, va reuşi să-i dea peste cap sentinţa). Din păcate, din comunicatul domnului Nicolae Manolescu n-am aflat nimic nou, aşa că n-are rost să-l transcriu adnotat aici. Celor ce nu-l cunosc, îi rog să dea click pe Comunicat Casa Monteoru (şi iar click pe dreptunghiul apărut) şi să-l citească în amănunt (el a fost publicat şi în România literară de azi, numărul 12 / 2010 şi, din câte a ameninţat Horia Gârbea, va fi publicat în „toate revistele USR pentru a se clarifica pe temeiuri reale, indiscutabile situaţia imobilului din Calea Victoriei 115, sediul USR, şi poziţia USR în raport cu acesta”; asta, ca să le intre bine în cap scriitorilor că N. Manolescu „a făcut totul să nu se întâmple ce s-a întâmplat” şi nu se simte vinovat că s-a pierdut Casa Monteoru, vinovat e eventual LIS, prea plecatul „subsemnat”, care nu şi-a ţinut gura, şi Aura Christi, de exemplu, care s-a revoltat că se ţine la USR la secret ceea ce ar fi trebuit să provoace o dezbatere onestă în rândul scriitorilor, fiind direct afectaţi; în condiţiile în care conducerea USR n-a catadicsit să-şi informeze supuşii de situaţia Casei Monteoru, în scurtele consemnări legate de şedinţele Consiliului şi ale Comitetului Director, publicate în reviste). Apropo, Horia Gârbea a avut grijă să nu trimită acest comunicat al preşedintelui USR, Nicolae Manolescu pe adresa mea şi nici pe adresa Aurei Christi, deşi comunicatul face referire la noi (superior, fără să ne numească)… Sunt învăţat cu reua-credinţă a purtătorului de cuvânt al USR, Horia Gârbea, care n-are decât să se compromită pe mâna lui cu asemenea sfidări, mă lasă rece aroganţa lui. Aura Christi l-a taxat însă (mesajul e luat de pe fluxul de e-mailuri primite):
Horia,-  intrebare. din ce motive acest comunicat nu a fost dat publicitatii pe 12 martie 2010? -nu crezi ca membrii USR au dreptul sa fie informati? sau membrii USR au exclusiv obligatii, iar conducerea USR exclusiv drepturi?
nu crezi ca e ceva in neregula?
de ce nu ai trimis acest comunicat si revistei “Contemporanul”?
stiti ce demonstrati voi, actuala conducere a USR, prin pierderea Casei Monteoru?
incapacitatea de a conduce si gestiona USR-ul, nu-i asa? oricum pierderea Casei Monteoru este o lovitura de imagine enorma data USR-ului, nu-i asa?
Bravo, baieti! Tineti-o tot asa! Sarmana literatura romana. bietul scriitor roman.
de ce nu va dati demisia, Horia? o demisie de onoare.
m-ar bucura un raspuns,
ganduri senine,
aura christi
(Poate fi citit ca un poem de către conducerea operativă a USR)
Îl rog pe preşedintele USR, N. Manolescu să nu mă mai acuze de lucruri pe care nu le fac. Dacă fac la adresa domniei sale referiri neconvenabile, în momente de criză (cum sunt acesta, când e deja gata aranjată pierderea Casei Monteoru), trebuie să le accepte, fiindcă USR e pusă acum într-o situaţie inadmisibilă. Şi să nu uite că e preşedinte al USR, care trebuie să-şi asume şi realizările, dar mai ales şi eşecurile, şi că primeşte salariu (împreună cu toţi ceilalţi din echipa sa de conducere operativă) să apere interesele USR, nu să dea vina pe alţii când lucrurile merg prost. Afacerile interne ale USR trebuie cunoscute aşa cum sunt de către toţi membrii de rând ai USR. Vorbim deja de efectele proastei administrări a USR în cazul Casei Monteoru, vă place, nu vă place. Iar eu sunt membru al Consiliului USR să apăr interesele USR, nu să închid ochii în faţa indolenţei de care aţi dat dovadă (dumneavoastră personal şi echipa de conducere operativă a USR şi a administraţiei USR), şi pentru a vă trage de mânecă atunci când e ceva în USR în neregulă. Ce se întâmplă acum depăşeşte orice limită a bunului simţ. Textul Mediafax a fost o lovitură de graţie dată credibilităţii USR, de care sunteţi direct vinovat. Procesele de intenţii de care pomeniţi în comunicat au acoperire în fapte, trebuia să subliniaţi că de aceea Casa Monteoru, clădire de patrimoniu, e într-o stare de depreciere alarmantă, fiindcă Primăria Bucureşti a promis în fiecare an că se apucă de reabilitare şi conservare, dar nu s-a ţinut de cuvânt! Azi putem constata că anume nu s-a ţinut de cuvânt, fiindcă trebuia dus mai departe procesul, să fie pierdută Casa Monteoru, pe motiv că e lăsată în paragină. E clar că şmecherii din Primăria Capitalei ştiau că procesul va fi pierdut şi n-aveau chef să investească într-o clădire de patrimoniu pe care să n-o mai aibă în gestiune. Din 2005 e această hărţuire, de când a venit N. Manolescu preşedinte la USR şi habar n-a avut ce sfori se trag prin tribunale pe seama Casei Monteoru, sediu al USR. Halal jurişti are USR! Îi rog insistent pe Varujan Vosganian şi Gabriel Chifu să se implice ei direct în rezolvarea acestui caz delicat, să găsească soluţii să se reintre în normal cu Casa Monteoru, să se suie pe baricadă (dacă e nevoie de război, să se războiască). Voi reveni asupra acestui subiect atunci când vor apărea elemente noi legate de situaţia Casei Monteoru, casă de patrimoniu care trebuie să rămână sediu al USR şi să slujească scriitorimii române. Dreptul de proprietate trebuie respectat, statul român are obligaţii faţă de literatura română, să dea dovadă de generozitate şi să răscumpere Casa Monteoru. E regretabil, în aceeaşi ordine de idei, că nu se implică în apărarea Casei Monteoru, ca sediu al USR, şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului, condus de un membru al USR, un poet, Kelemen Hunor – prin el ar trebui să se asigure şi banii de răscumpărare.
PS. Reamintesc necunoscătorilor linkurile legate de cazul Casa Monteoru, sediul USR, caz despre care am scris aici, să dea click pe ziua de jurnal din 28 martie: http://www.liviuioanstoiciu.ro/2010/03/uniunea-scriitorilor-a-ramas-fara-sediu-pumnul-in-gura/ şi pe ziua de jurnal din 29 martie 2010: http://www.liviuioanstoiciu.ro/2010/03/cate-ceva-despre-patimile-legate-de-casa-monteoru-sediu-al-usr/

Aura Christi şi Liviu Ioan Stoiciu despre patimile legate de Casa Monteoru, sediu al USR

 Publicat pe 29 Mar 2010 - de Liviu Ioan Stoiciu în categoria: LIS JURNAL

 

Luni, 29 martie 2010. A început Săptămâna Patimilor. Încerc să scriu aici liber de orice constrângere, fie ea şi sentimentală. Şi să fiu sincer până la capăt. Cine mă cunoaşte, ştie că nu mă impresionează nici o ameninţare, singura frică o am faţă de Dumnezeu (care mă pune nu o dată în faţa unor fapte împlinite, fără să le fi înţeles sensul, de ce s-au întâmplat, ce pildă stă în spatele lor). Cazul pierderii sediului Uniunii Scriitorilor din România (USR), Casa Monteoru, din Calea Victoriei 115, văd că a deschis o dezbatere publică, binevenită, care ar trebui să-i pună pe gânduri pe cei responsabili de acest scandal. Fiindcă e un scandal să constaţi că din conducerea operativă a USR nu-şi asumă nimeni vinovăţia trecerii sediului USR pe linie moartă. La mijloc fiind şi o maximă indolenţă, actuala conducere operativă a USR neacceptând că trebuie să dea socoteală pentru eşecurile administrative, ea crede că trebuie să dea comenzi doar scriitorilor, nu să le servească interesele, să le stea la dispoziţie. Mă tem că preşedintele Nicolae Manolescu e în situaţia să repete nefericitul faliment al Partidului Alianţa Civică, pe care îl conducea, să asiste la închiderea porţilor USR (o adevărată instituţie, care a împlinit 100 de ani de existenţă), întorcându-le superior spatele scriitorilor. E posibil ca USR să rămână pe drumuri? Voi publica mai jos un text semnificativ semnat azi de Mediafax pe tema pierderii Casei Monteoru. Totuşi, nu trebuie însă luată în tragic soarta sediului USR! La o adică, USR se poate muta în Casa Vernescu (dată în folosinţă USR tot pe 50 de ani de Primăria Capitalei), sau la Hotelul USR din Căderea Bastiliei, sau la Casa Scriitorilor de la Neptun (proprietate a USR)! Dar asta ar însemna să nu mai aibă venituri din care să supravieţuiască. Cum să explici unor necunoscători ai realităţilor de azi ale USR, că USR nu primeşte nici un ajutor de la stat, nici măcar nu-i susţine proiectele literare, USR nu are capitol în Bugetul ţării (cum are, de exemplu, Academia României) şi că se descurcă din propriile venituri, cum poate? Îşi mai aminteşte cineva că în 1993 USR a dat faliment, sub preşedinţia lui Mircea Dinescu, şi că statul nu a ajutat-o în nici un fel? Erau angajaţi ai USR lăsaţi fără salarii. Atunci, în absenţa oricărei soluţii, preşedintele interimar Laurenţiu Ulici a subînchiriat sediul USR, Casa Vernescu, unui cazinou să poată să supravieţuiască. La fel, mai apoi, a ridicat un hotel (în colaborare cu cazinoul, împrumutându-se la bănci), să mai câştige un ban (dar nu câştigă decât simbolic)… De ce în Suedia scriitorii (la fel, breasla lor) sunt ajutaţi regeşte de stat, iar în România nu? De ce trebuie scoasă în stradă USR din Casa Monteoru (clădire de patrimoniu, repet), în loc să fie cumpărată de stat de la moştenitori şi lăsată în folosinţa USR? Pun întrebări retorice, inclusiv pentru cei ce îşi doresc să dispară USR.

Actuala conducere a USR trebuie să se mobilizeze şi să să-şi apere drepturile. Preşedintele N. Manolescu ar trebui să mai stea şi pe la Bucureşti, pe la sediul USR (măcar „când arde”), nu numai la Paris, la UNESCO, şi să se ocupe personal de Casa Monteoru. Să treacă de la stadiul de preşedinte al scriitorilor visător (ce conduce prin telefon), la stadiul de preşedinte pragmatic. E trist să subliniez aici că USR nu are un jurist performant al ei, care să stea tot timpul în priză, pentru a apăra interesele USR (să stea pe capul Primăriei, când ştie că e pusă sub semnul întrebării Casa Monteoru). Sigur, USR nu-şi permite să plătească firme celebre de avocaţi, dar măcar să termine cu dezinteresul faţă de soarta USR. Să iasă din pasivitate. Să-şi ia responsabilitatea unui război în justiţie, dacă e cazul.

Am câteva nedumeriri:

1. Donaţia fiicei moştenitoare a Casei Monteoru a fost făcută către ARLUS (Asociaţia Română a Legăturilor cu Uniunea Sovietică). S-a schimbat mai apoi destinaţia donaţiei către USR, după ce USR s-a mutat în Casa Monteoru (de la sediul ARLUS, din Batiştei)? E cel puţin ciudat că urmaşii Elenei Monteoru Catargi au cerut să fie anulată donaţia, câtă vreme USR i-a dat pensie viageră Elenei Catargi şi masă gratuită la restaurantul scriitorilor din Casa Monteoru (unde era primită întotdeauna ca o binefăcătoare). Dacă USR a acordat această pensie viageră, înseamnă că donaţia era către USR. De ce USR nu intră în proces, peste Primăria Bucureşti, să-şi apere drepturile?

2. Aura Christi susţine că în 2005 USR a câştigat un proces cu moştenitorii Casei Monteoru pe seama acestei donaţii (vezi documentarul publicat ieri intitulat „Christi-Garbea”). E vorba de un proces început de Laurenţiu Ulici şi continuat de Eugen Uricaru, preşedinţi ai USR (ei n-au aşteptat să fie invitaţi la procesul deschis statului de către moştenitori, au fost mereu „pe fază”; spre deosebire de N. Manolescu, care „n-are treabă cu asemenea îndeletniciri, nu se coboară la a fi prezent la un proces care să apere interesele USR”). Dar dintr-un text scris în 2005 (l-am „postat” ieri, aici, la documentarul intitulat „Casa Vernescu”, poate fi citit acolo), aflu de la Cornel Ivanciuc: „Tot dupa revolutie, Uniunea Scriitorilor a incercat sa se improprietareasca cu Casa Monteoru printr-o actiune judecatoreasca, respinsa din fericire in doua instante, la fond si la apel. Iar la cea de-a treia instanta, actiunea va fi pierduta definitiv si irevocabil”. Ce a câştigat USR în procesul din 2005? Fiind clar că după acel proces, moştenitorii Casei Monteoru au schimbat tactica, atacând „pe şest” (fără ştiinţa USR, cu complicitatea Primăriei Capitalei, pe mâna Ministerului Finanţelor, condus pe atunci de actualul ministru al Finanţelor, Sebastian Vlădescu!) valabilitatea donaţiei. Din acest moment se poate bănui că a intrat mafia imobiliară pe fir (mituirea în valută forte în dreapta şi în stânga). Pe de altă parte, eu nu uit că pe vremea preşedinţiei lui Laurentiu Ulici, USR a pierdut, în numele retrocedării proprietăţii private, două vile la Cumpătu-Sinaia, apoi clădirea în care era Editura Cartea Românească, sau palatul de peste drum de Casa Vernescu, de pe strada N. Iorga. Deci?

Îmi scrie Aura Christi:

Draga Liviu Ioan Stoiciu,

 explica-mi si mie, ca sa inteleg, pentru ca in mod cert imi scapa ceva.

USR a castigat din 1999 pana in 2005 toate procesele legate de Casa Monteoru, avand la dosar actul de donatie al mostenitorilor Monteoru, facut de buna voie; acest detaliu e demonstrat prin acte de echipa Uricaru-Breban.

Toate procesele, fara exceptie, repet, au fost castigate.

USR se prezenta la proces ca parte interesata, si nu Primaria capitalei, care nu anunta pe nimeni de procese; USR-ul se interesa periodic, mai exact, lunar, si se infatisa in instanta ca parte interesata. De obicei, procesele se intentau primariei capitalei, careia organizatia oraseneasca de partid i-a dat Casa Monteoru, confiscand-o abuziv de la USR!, Casa Monteoru ramanand in administrarea USR si fiind restaurata de M. Sadoveanu, iar ulterior de Z. Stancu. Asadar, explica-mi te rog ca sa inteleg: avand in spate aceasta experienta – a castigarii proceselor (vezi harta proceselor, pusa noua la dispozitie de un functionar de la primaria capitalei, care m-a ghidat la telefon in ce fel pot sa intru pe site-ul primariei, unde sunt afisate absolut toate procesele, Casa Monteoru avand o pagina impresionanta!! – asadar, cum se poate pierde un proces cu seninatate in anul 2010, pentru Casa Monteoru, sediul USR-ului, care e un simbol al acestei institutii si care probabil e cea mai valoroasa proprietate a USR-ului?

Nu era nevoie sa mearga nimeni la primarie de la USR ca sa se intereseze; putea sa intre pe site-ul primariei, procesele fiind infatisate public oricui este interesat. Datoria actualei conduceri era sa desemneze pe cineva care sa se ocupe de aceasta, nu sa-l roage pe domnul primar Oprescu sa desemneze pe cineva sa se ocupe, caci in Casa Monteoru nu e sediul primariei capitalei, ci sediul USR-ului de 50 de ani. In plus, nu inteleg, dl istrate era la curent cu mersul proceselor; din ce motive n-a atras atentia conducerii USR asupra subiectului respectiv?

Nu e nici un fel de mafie a imobiliarelor la mijloc, ci, dupa cum se infatiseaza lucrurile, crasa neglijenta a actualei conduceri a USR-ului, nu-i asa?

 Actuala conducere a USR-ului a pierdut sediul din neglijenta, dintr-o neglijenta de neinteles, nu-i asa? Dar poate lucrurile nu sunt pierdute. Poate mai exista o sansa ca sediul recastigat in instanta de cateva ori, incepand cu 1999, sa ramana al USR-ului, fiindca USR are actul de donatie si tot ce se cuvine. Daca evident se implica conducerea USR si daca intreprinde masuri exacte, eficiente, rapide. Or, ma suna colegii din presa si ma anunta ca nimeni din conducerea USR nu vrea sa dea detalii, amanunte: crezi ca poate fi adevarata o asemenea informatie? Jurnalistii vor sa ne ajute si se lovesc de zidul chinezesc al conducerii USR; asa sa fie? Tu pricepi ceva?

 Actul de donatie, facuta benevol (e un detaliu demonstrat, spuneam, prin acte de echipa Uricaru), USR-lui, cat si procesul castigat in instanta pentru pastrarea Casei Monteoru ca sediu al USR-lui, proces castigat de echipa Uricaru-Breban, se afla la dl Alexandru Istrate. Daca dl Istrate nu l-a pastrat, desi era obligat sa o faca (!), in mod cert exista in copie la tribunal. USR este proprietar al cladirii din Calea Victoriei nr. 115.

 Fratii Paunescu, desi nu erau proprietari ai Hotelului Lido, acum cativa ani, cand l-au pierdut, au atacat (desi nu au fost citati direct, pare-se) enorm mostenitorii Angelescu-Monteoru, in toata presa. si nu numai in presa.

De ce nu intreprinde nimic public actuala conduecere a USR-ului?

USR-ul detinand actul de donatie in arhiva ei. Deci, fiind proprietar al Casei Monteoru.

 Liviu, e Saptamana Patimilor. Cu Dumnezeu inainte.

Nu inceteaza sa ma mire indiferenta unora dintre colegi.

E vorba de indiferenta oare? Dar poate solidarizandu-ne vom reusi sa pastram Casa Monteoru. Ne-am ars tineretile acolo, intre zidurile Casei Monteoru; am pus la cale planuri, programe culturale, unele dintre acestea prinzand viata.

Oare nu merita sa luptam un pic?

 Nu mai reiau argumentele pentru păstrarea sediului USR. O USR confundată cu Casa Monteoru din 1950. Conducerea actuală a USR trebuie să se trezească o dată la realitate! Dacă N. Manolescu e prea ocupat, să intervină şi să-şi asume Varujan Vosganian eşecul! Redau în continuare textul „la rece” semnat Mediafax (îi mulţumesc Aurei Christi că mi l-a făcut cunoscut; propun USR să o coopteze pe Aura Christi în rezolvarea cazului acestui sediu al USR din Casa Monteoru; m-am săturat de indolenţa celor din conducerea USR, care aşteaptă să le tot rezolve alţii problemele):

Uniunea Scriitorilor şi-ar putea pierde sediul din Capitală

Uniunea Scriitorilor din România ar putea să-şi piardă, în 14 aprilie, sediul din Calea Victoriei – Casa Monteoru, în urma unui proces de retrocedare deschis anul trecut la Tribunalul Bucureşti de moştenitorii imobilului, care acuză Uniunea că a lăsat clădirea să se degradeze.

Procesul a fost deschis în 29 ianuarie 2009, pe legea 10/2001, de Ioana Angelescu, Ioana Angelescu – la S.C.A. Ciurezu, Gaube şi Nora-Geta Angelescu Monteoru, în calitate de reclamanţi, împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti – proprietarul imobilului din Calea Victoriei, cunoscut cu denumirea de Casa Monteoru şi dat în folosinţă Uniunii Scriitorilor din Bucureşti.

Acţiunea în instanţă a fost deschisă după ce, în anul 2006, moştenitorii au obţinut de la Ministerul Finanţelor anularea actului prin care imobilul respectiv a fost donat statului român, după cum a declarat pentru MEDIAFAX Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (USR).

Uniunea nu a fost chemată ca parte în proces, deşi USR are în folosinţă Casa Monteoru, care este clasată ca monument istoric de interes naţional. Manolescu spune că “lucrurile sunt destul de grave”, întrucât Uniunii i s-a refuzat de către Primărie accesul la dosarul din instanţă.

“Noi nu am fost în niciun fel parte în proces. Faptul este că moştenitorii – împotriva cărora am câştigat (USR, n.r.) un proces în anul 2003 – au făcut un proces de anulare a actului de donaţie a Casei Monteoru. Lucrurile sunt destul de grave. Până acum, noi nu am putut să ne amestecăm în acest proces, deşi avem în folosinţă acest imobil. Procesele pentru anularea actelor de donaţie se fac prin intermediul Ministerului de Finanţe şi al Primăriei Municipiului Bucureşti, care este proprietarul clădirii, noi avându-l în folosinţă”, a explicat Nicolae Manolescu.

El a spus că “statul român se leapădă de această clădire”, precizând că Ministerul Finanţelor a anulat, în 2006, actul de donaţie, fără să facă vreo întâmpinare.

“Încă din anul 2006 s-a anulat actul de donaţie şi Primăria a fost dată ulterior în judecată. Statul român se leapădă de această clădire. Nu s-au respectat mai multe proceduri. Ministerul Finanţelor nu a făcut nicio întâmpinare la solicitarea moştenitorilor de anulare a donaţiei Casei Moneteoru către USR. Nici Primăria nu a făcut nicio întâmpinare. Primăria a refuzat să ne dea dosarul, când l-am solicitat”, a spus Nicolae Manolescu.

Preşedintele USR a mai afirmat că Uniunea va încerca să intervină ca parte în acest proces, în data de 14 aprilie, la următoarea înfăţişare de la Tribunalul Bucureşti. “O să încercăm să intrăm ca parte în proces, nu ştiu dacă o să reuşim”, a mai spus Manolescu.

De cealaltă parte, Elena Ciurezu, avocatul moştenitorilor Casei Monteoru, a declarat pentru MEDIAFAX că actul de donaţie a Casei Monteoru, făcut între Elena Lascar Catargi, fiica lui Grigore C. Monteoru, şi ARLUS (Asociaţia Română a Legăturilor cu Uniunea Sovietică) s-a făcut în condiţiile în care Elena Lascar Catargi a fost ameninţată cu arma şi forţată să doneze imobilul, cu tot ce exista în el.

“Ne-am judecat pe fond, apel şi recurs şi s-a constatat, printr-o hotărâre irevocabilă, nulitatea actului de donaţie”, a explicat Elena Ciurezu.

Ea a precizat că moştenitorii Casei Monteoru au făcut solicitare şi la Primăria Municipiului Bucureşti pentru restituirea imobilului, ulterior adresându-se instanţei, în baza legii 10/2001. “S-a efectuat expertiza, s-a identificat imobilul, s-a observat starea jalnică în care acesta se află. Teoretic, acum ne putem judeca”, a spus Elena Ciurezu.

“În procesul de faţă nu cerem daune, deşi imobilul este într-o stare deplorabilă”, a explicat ea, precizând însă că, după restituirea imobilului, trebuie stabilit ce se va întâmpla cu bunurile mobile care se află în Casa Monteoru. “Trebuie să vedem şi ce se va întâmpla cu bunurile mobile din imobil. Sunt lucruri de patrimoniu şi vrem să le recuperăm”, a mai spus Ciurezu.

Ioana Angelescu şi mama sa, Nora-Geta Angelescu Monteoru, sunt cele care revendică Casa Monteoru, în calitate de “moştenitori direcţi” ai lui Grigore Monteoru, după cum a declarat pentru MEDIAFAX Ioana Angelescu.

Ea a precizat că sediul real al Uniunii Scriitorilor este Casa Vernescu, situat pe Calea Victoriei la nr. 133, şi nu Casa Monteoru, situat pe Calea Victoriei la nr. 115, aşa cum susţine Uniunea.

“Am urmat procedura legii 10/ 2001. Ar fi trebuie ca imobilul să ne fie restituit de la sine, dar, din păcate, lucrurile se mişcă foarte greu la Primăria Municipiului Bucureşti, aşa că am dat în judecată Primăria. Casa se degradează tot mai mult, USR nu a investit şi nu s-a ocupat nici măcar de reparaţiile curente. Lucrurile sunt complicate, grave şi triste. Noi nu privăm Uniunea Scriitorilor de locul unde-şi desfăşoară activitatea. Sediul lor este Casa Vernescu, pe Calea Victoriei, primit la începutul anilor ‘90 şi transformat în cazino. La Casa Monteoru este un local pe care-l folosesc ca să câştige nişte bani în plus, să organizeze nunţi şi tot felul de filmări. Casa Monteoru nu este sediul lor. Sediul lor este Casa Vernescu, un sediu mult mai elegant, tot pe Calea Victoriei. Dacă ar fi vrut să păstreze şi Casa Monteoru, ar fi trebuit să aibă minimum de interes. Aşa o bătaie de joc e foarte greu de explicat, mai ales din partea unor oameni de cultură”, a declarat pentru MEDIAFAX Ioana Angelescu.

Ea a mai spus că imobilul Casa Monteoru trebuie restaurat şi va avea, după retrocedare, tot o destinaţie culturală: “Casa Monteoru trebuie restaurată şi nu dărâmată, aşa cum se arată situaţia în prezent”.

În ceea ce priveşte bunurile mobile din Casa Monteoru, Ioana Angelescu spune că multe dintre acestea au fost furate sau distruse. “În urmă cu un an au fost scoase uşile monumentale ale Casei Monteoru şi înlocuite cu uşi chinezeşti. Obiectele s-au deteriorat, se face enorm de mult rău. Noi le-am fi recunoscători celor de la USR dacă şi-ar lua arhivele şi birourile pe care le au, făcute în Pipera sau mai ştiu eu ce alte fabrici de mobilă de pe vremea comunismului”, a mai spus Angelescu.

Uniunea Scriitorilor din România (USR) este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (SSR), care a fost creată în anul 1909 şi a funcţionat sub această denumire pînă în martie 1949. USR a folosit Casa Monteoru începând din 1952, iar în 1997, Primăria a dat imobilul în folosinţa Uniunii pentru o perioadă de 49 de ani, potrivit reprezentanţilor USR.

Potrivit site-ului www.uniuneascriitorilor.ro, casa Monteoru-Catargi, în prezent sediul Uniunii Scriitorilor, a fost construită în 1874 de Alecu Niculescu şi moştenită de fratele său, Nicolae Niculescu. Casa a fost cumpărată în 1883 de către marele proprietar funciar Grigore C. Monteoru (1831-1898), cel care a înfiinţat – pe moşia sa – staţiunea Sărata Monteoru din Buzău. La scurt timp de la achiziţionarea ei, între 1887-1889, arhitectul Nicolae Cuţarida renovează radical clădirea, amenajând interioarele în stil eclectic francez, cu plafoane pictate în stuc, cu lambriuri din esenţe rare, cu scară monumentală.

Saloanele mari, cu oglinzi, aveau pereţii tapisaţi cu mătase franţuzească, iar mobilierul era adus de la Paris. În micul parc din faţa casei, Grigore Monteoru a amplasat trei statui pe care le adusese din Grecia, cărora li s-au adăugat încă două, realizate în 1898 de sculptorii Ion Georgescu şi Ion Valbudea, înfăţişând agricultura şi industria românească (acestea din urmă au dispărut în 1917).

După Primul Război Mondial, casa a adăpostit, un timp, Legaţia Poloniei (în 1923), rămânând apoi în posesia fiicei lui Grigore Monteoru, Elena, şi a soţului ei Lascăr L. Catargi până în 1949, când a fost naţionalizată, se mai spune pe site-ul USR


 

Corneliu LEU

DESPRE CASA SCRIITORILOR,
NUMITĂ ŞI CASA MONTEORU

 Stimată "confrate" Aura Christi,
    

Vă felicit pentru demersurile privind sediul Uniunii Scriitorilor care, precizez de la început: Nu este un sediu de birouri, ci o complexă instituţie care face parte nu numai din istoria, ci chiar din prezentul vieţii culturale a unei naţiuni cum am dori noi să ne afirmăm.
    Sigur că, fiind un înrăit batran (ba chiar cred ca am ramas singurul membru fondator al Uniunii Scriitorilor, fapt amanuntit in recenta mea carte "Afinitati elective"), unii ar putea crede că e vorba doar de dorinta mea de chefliu caruia ii lipseste profund localul de la Casa Scriitorilor si care, la fiecare Adunare Generala, am cerut in mod vehement măcar restaurantul ce "este proprietatea noastra indiviză, construit şi reconstruit cu banii noştri", ai scriitorilor. Cum, de altfel  şi Casa  Monteoru, înainte de cele două restaurări substanţiale făcute de D.R.Popescu in 1981 si 1989, a fost restaurată de mai multe ori sub preşedinţiile lui Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, Demostene Botez, Zaharia Stancu, Virgil Teodorescu, aceştia semnând şi statele pentru pensia viageră pe care au încasat-o de la noi moştenitorii Catargi-Monteoru.
    Dar conceptul de “CASĂ A SCRIITORILOR” este altceva şi dacă mă veţi întreba ce anume, vă voi răspunde : Exact ce au reuşit să distrugă conducerile postdecembriste ale Uniunii scriitorilor.
    În tradiţia noastră, Casa Scriitorilor este echivalentă cu orice mare instituţie culturală cu care se mândresc toate capitalele lumii. Este un depozitar de istorie literară, ca orice muzeu şi un factor activ de viaţă literară, ca orice  instituţie de cultură deschisă publicului contemporan pentru a-l ţine la curent cu creaţiile, preocupările şi demersurile publice în cadrul unuia sau mai multor domenii artistice. Ea se trage din tradiţia noastră de “operă culturală publică” ce vine de la Golescu la Kogălniceanu, la Junimişti, la Duiliu Zamfirescu, la Nicolae Iorga, la Octavian Goga. Iar, în perioada modernă, se configurează la un nivel atât de bine instituţionalizat încât corespunde şi astăzi, încă din perioada interbelică. Este vorba de anii în care,  scriitori de valoare ca Minulescu, Rebreanu, Petrovici, Victor Ion Popa, dar şi foarte mulţi alţii în diverse oraşe din ţară, au depăşit faza de a conduce gazete, care erau şi ele un coagulant al vieţii culturale şi s-au implicat în organizarea de mari acţiuni şi mari instituţiiii de politici culturale, sau direcţii generale ale ministerului care odată se chema “al  Cultelor şi Artelor“. Prin succesul acţiunilor lor, toate acestea au încurajat iniţiativa din anii ’30 a Societăţii Scriitorilor Români de a strădui, pune umărul şi aduce contribuţia pentru a se construi in Bucureşti o Casă a Scriitorilor. Menită să fie atât un sprijin de breaslă acordat scriitorilor, cât şi un centru cultural specific municipiului, asigurând desfăşurarea unei vieţi literare complexe în contextul unei largi culturi româneşti care se afirma, aşa cum asigurau toate marile centre culturale din Capitalele europene.
    Că vicisitudinile istoriei au făcut ca scriitorii să poată realiza aşa ceva de abia după război, adică după 20 de ani, sub regim communist, plătind tribut prin politizare şi ideologizare, dar obţinând treptat unele drepturi ca: mai multe reviste, mai multe edituri, constante lansări şi întâlniri cu publicul, dezbateri în cenaclurile lor şi sprijin acordat altor cenacluri, iar Casa Scriitorilor a devenit un centru de manifestări literare, de expoziţii, de întâlniri între generaţii, nu înseamnă că acum, în 2010,  trebuie să aruncăm acestea la coş. Democraţia, libertatea, ar fi trebuit să aducă o mare creştere a activităţilor şi prestigiului unei asemenea instituţii culturale care nu poate fi tratată numai ca o cantină (cu merite certe în hrănirea şi fizică şi spirituală a boemei artistice care doar astfel a putut dăinui), pentru ca, până la urmă, conducerile actuale să o desfiinţeze şi pe aceasta, închiriind-o sub pretextul de a aduce bani pentru lefurile funcţionarilor Uniunii.
    Scriitorul roman nu are neapărată nevoie de lefuri pentru funcţionarii care să-l administreze. Cu experienţa pe care o am până şi astăzi în conducerea unei organizaţii de utilitate publică, aş îndrăzni chiar să spun că această muncă s-ar putea realiza şi obşteşte. Ci scriitorul roman are nevoie de un spaţiu în care să se manifeste si să se afirme, un spaţiu prin care să iasă în viaţa publică, un spaţiu unde să schimbe idei şi să pornească iniţiative culturale, un loc care să devină, aşa cum devenise cândva, EMBLEMA UNEI VIEŢI LITERARE ÎN CAPITALA ROMÂNIEI, tocmai ca o contribuţie a scriitorilor la întărirea identităţii noastre culturale.
Concluzia mea sceptică despre faptul ca suntem şi inconştienţi votând oameni care şi-au demonstrat cu consecvenţă spiritul dizolvant-antisocial ducând la faliment chiar şi partide politice, dar suntem şi folosiţi ca massă de votare pentru o gaşcă ce nu ţine seama de nici un interes scriitoricesc, este confirmată atât de nepăsarea vreme de două decenii, până la deteriorare completă a acestei instituţii naţionale care era Casa Scriitorilor, cât şi de indolenţa prin care se acceptă astăzi a ne fi luat  patrimoniul comun, facut cu banii si stradania  a generatii de scriitori. Nu este vorba numai de o clădire de zidărie, ci de o instituţie construită prin strădania multor talente, a multor minţi creatoare şi a unui complex de politici culturale pe care istoria le consemnează cu frumoasele sau mai puţin frumoasele lor aspecte.
Este vorba, deci, de Casa Scriitorilor, care este mult mai importantă decât sediul Uniunii scriitorilor, având caracter emblematic pentru o întreagă cultură. Ea, ca şi multe laturi instituţionale ale Uniunii scriitorilor, a fost distrusă treptat prin politicile inconştiente ale celor care s-au perindat la conducere, iar acum se află în faţa actului criminal de desfiinţare totală. Cer permisiunea câtorva elemente de reconstituire a datelor problemei şi fixării ideilor ei:
 

„Casa scriitorilor” – concepută ca un club de breaslă, loc de dialog, cunoaştere, înţelegere solidară, manifestări publice şi petrecere, spaţiu de socializare a vieţii de obşte nu neapărat după intenţiile partinice ale celor care au instituit-o (blestemul acesta existând şi acum, fiindcă tot intenţii partinice exprimă spiritul clientelar de astăzi), este mai  mult decât o instituţie şi un sediu. Ea reprezintă un întreg climat cu toate meandrele lui, cu triumfalismul şi undergroundul vieţii literare,  cu tot depozitul de amintiri impregnate de cele mai sclipitoare existenţe artistice a mai mult de trei generaţii, lucru care pentru oricare literatură a lumii se constituie atât în tradiţie orală, cât şi în rafturi întregi de memorialistică ce îmbogăţesc şi completează fenomenul  culturii scrise din orice limbă.
    Este normal ca pentru mine şi pentru încă alte serii şi generaţii de scriitori venite după mine, cei patruzeci de ani în care ne-am tot perindat pe acolo, şi la bune şi la rele, să trezească nostalgii. De asta, de câte ori s-a ales o nouă conducere a Uniunii Scriitorilor eu am strigat şi am cerut, chiar şi în scris, păstrarea şi reabilitarea acestui  mediu şi intelectual şi boem, şi grav şi cu inteligentă glumă, şi de elegantă discuţie şi de amuzament chefliu, dar întotdeauna de la un anume nivel în sus, conform bunei tradiţii a saloanelor literare şi a cafenelei artistice de oriunde din lume. Nu era vorba de sediul Uniunii Scriitorilor, de birourile din care ei să ne conducă luându-şi partea grasă a bucatelor; eram obişnuiţi cu asta de la toate conducerile care s-au perindat şi înainte şi după. Era vorba de încărcătura unei întregi istorii literare care trebuia permanentizată prin conceptul ce se înrădăcinase de CASĂ A SCRIITORILOR. Cunoscută de toţi ca un mic Parnas. Şi nu datorită faptului că preţurile de cârciumă erau destul de ieftine tocmai pentru că (să se ştie asta!) alte cheltuieli erau suportate din bani luaţi de la noi mai înainte. Erau preţuri mai mici nu fiindca ni s-ar fi dat de pomană, ci fiindcă regia o plăteam noi, din cotizaţiile şi reţinerile din onorarii, cum se întâmplă în orice club civilizat.
Precum saloanele pariziene de pe vremuri, această Casă ajunsese cunoscută ca un loc în care discuţia era scânteietoare, iar atmosfera era dăruită cu imaginaţie artistică pe măsura numelor unu şi unu care frecventau locul, chit că-i supărau pe unii tovarăşi care strâmbau nasul făcând-o pe abstinenţii, nu din principii, ci doar din incapacitatea de a înţelege splendorile vieţii boeme. Ea trebuie văzută în ansamblu şi nu doar ca restaurant, cu toate că şi acesta e important, fiindcă la mesele lui s-au mărturisit proiecte literare, s-au redactat numere întregi din reviste literare, ori chiar s-au pus la cale reviste, antologii, manifestări literare.
    Mă opresc aici cu asemenea deplângeri şi evocări ce ar putea continua la infinit, invitându-vă pe ziua de 29 aprilie orele 13,30 la o „rotondă” a Muzeului Literaturii unde voi prezenta un slide-show despre Florin Pucă, cel care, stând la masa lui zi şi noapte, chiar aşteptându-ne să ieşim din şedinţele, dezbaterile, cenaclurile, lansările, juriile, discuţiile pe secţii  pe care le aveam (pentru că acestea erau activităţi obşteşti de importanţă pe care le desfăşuram acolo, şi nu cum cred unii că era doar un loc de distracţie), folosea hârtia de ambalaj şi şerveţelele pentru desenele cu care a ilustrat mirific multe volume ale celor din generaţia sa.
Şi, cred că mi-am făcut înţeleasă raţiunea de a nu vorbi nicidecum despre un simplu sediu de birouri, nicidecum despre o oarecare proprietate  pe care, şi aceea ar fi grav pentru nişte scriitori săraci să o pierdem; ci, despre cu totul altceva: Despre criminala nepăsare, a unor oameni care şi-au dorit să vină la putere pentru a-şi face interesele personale; nepăsare privind pierderea în neant a unui capitol întreg din istoria literaturii române. Iar asta este aproape egal cu arderea unor cărţi în piaţa publică.
    

Fac această afirmaţie, stimată „confrate”,  cu toată tăria. Şi nu mă sperie faptul că,  Dumneavoastră, care aţi avut această iniţiativă, aţi fost ameninţată, iar cu alţi confraţi (pe doi, i-am văzut eu retrăgându-se chiar din faţa mea şi rugându-mă să uit că au contestat actuala conducere) nici nu-mi pot da seama ce mijloace de intimdare sau de cumpărare au folosit ca să-i facă să tacă. Nu mă tem să afirm că spiritul clientelar este evident până la a păstra loc de pensie pe lista fixă şi funcţie la o altă publicaţie pentru un preferat, care încă nu împlinise vârsta de pensionare de la publicaţia unde lucra, blocându-se astfel locul altora care ar fi meritat aceasta mult mai mult decât respectivul care are o operă încă incongruentă la această vârstă de pensie. Este vorba de oameni care au fost (ca şi acum unii) mai mult  membri ai Uniunii scriitorilor decât scriitori; adică mai mult solicitanţi de mici (sau, pentru „cei aleşi” chiar mari) avantaje care decurg din acest statut, decât oameni de condei adevărat şi truditori ai literelor care, aşa cum se întâmplă în formele asociative din străinătate, chiar să aducă bani pentru obşte. Nu mă tem nici să spun că, indusă de la partidele pe care, cu un consecvent spirit dizolvant le-au ajutat să eşueze şi să falimenteze, demagogia unor promisiuni totalmente nerespectate se manifestă cu evidenţă în multe probleme administrativ-financiare cu funcţionari plătiţi degeaba într-un sector care, iată cazul de faţă: nu fac nimic. Şi încă un exemplu, doar, cu casa de la mare care este construită cu banii noştri, a cel puţin trei generaţii de membri, fapt pentru care scriitorii ar trebui să aibă tarife corespunzătoare. Fiindcă la alegerile de dinaintea prezentei legislaturi am cerut vehement lucrul acesta, vreme de doi ani ele s-au micşorat, pentru ca în următorii doi ani, când se putea şterge din memorie promisiunea făcută de cei aleşi, să înregistreze creşteri chiar mai mari decât la hotelurile din jur.
    Evident lucru, deci: Nu mai  avem a ne aştepta din partea lor la înţelegerea faptului că scriitorii au ales unii oameni în această conducere care, nu numai să le administreze cum trebuie şi să le apere patrimoniul, ci tocmai în speranţa de a-l mări aducându-le o cât de mică uşurare, dacă nu a traiului, măcar a posibilităţilor de manifestare profesională. Aceşti oameni s-au dovedit incapabili.
În ce mă priveşte, am încercat de mai multe ori să atrag atenţia asupra acestui patrimoniu şi m-am trezit, exact ca acum, în faţa unor afirmaţii ale responsabililor administrativi că „nu se găsesc actele respective”. De exemplu, pe când tocmeam un loc de casă în Poiana Ţapului, vizitându-l pe Cezar Petrescu la vila sa din Buşteni, am aflat că el a dobândit terenul şi şi-a construit-o concomitent cu o altă vilă, mai mare  şi mai încăpătoare, fiindcă era făcută pentru toţi scriitorii, cu banii Societăţii Scriitorilor din România. Era momentul împroprietăririi veteranilor de după primul război mondial. Cezar Petrescu publicase repetate ediţii din „Intunecare” şi a cutezat să-şi ia construcţia pe cont propriu. Alţi scriitori, mai modeşti, s-au mulţumit să cotizeze la o casă de creaţie de camerele căreia să beneficieze pe rând. Casa s-a construit în pragul celui de al doilea război mondial, a rămas de izbelişte, a venit apoi şi bolşevismul. Pentru toate artele, ca şi la sindicate, s-au dat locuri de cazare în Sinaia şi pe Cumpătu, iar clădirea respectivă a devenit sediul primăriei din Buşteni. Aflând lucrul acesta, prin anii 60-70,  am tot impulsionat secretariatul Uniunii să facă demersuri de recuperare, dar mi s-a răspuns întotdeauna că nu s-au găsit actele. E drept că nici interesul nu era prea mare, Ministerul Culturii administrând rezonabil vilele de pe Cumpătu dar, fiindcă era vorba de o „casă a scriitorilor” în Buşteni, Ben Corlaciu care era directorul Casei Scriitorilor din Bucureşti s-a dus să facă investigaţii, dar a venit cu acelaşi răspuns: Nu se găsesc actele, primăria e proprietar... Peste ceva vreme, Eugen Barbu care avea simţurile ascuţite din gazetăria de gâlceavă îmi spune că avem un nou vecin: Ben Corlaciu s-a instalat mai spre margine. De la cine a cumpărat? -  am întrebat eu fiindcă puteam astfel să fixez locul cunoscându-mi vecinii. Dar Barbu de asta mă şi informase, pentru că, insinuant, aştepta să-mi dea răspunsul: Nu ştiu dacă a cumpărat; se pare că a primit-o-n folosinţă de la primărie. Prin anii ’80, când am devenit mai săraci, l-am îndemnat pe Traian Iancu să mai caute, dar tot  nu s-au găsit actele, cu toate că eu ştiu prea bine că, la unificarea prin care s-a constituit Uniunea Scriitorilor, SSR a venit nu numai cu toată arhiva, dar şi cu unicul funcţionar administrativ pe care îşi permitea să-l plătească, cel care îi ţinea toate actele, pe numele său Răzăşanu şi cu un avocat Şaraga, care, fiind din familia editorului, dădea asistenţă juridică pentru scriitori.
Precizez că nu e nici o aluzie amintirea asta cu „pierderea actelor”. Ar putea fi cel mult o alegorie fiindcă noi toţi le-am cunocut bine pe „prinţese”, adică cele două bătrâne descendente Monteoru-Catargi (nu e vorba de Lascăr Catargi, ci de Lăscăruş care s-a căsătorit cu o moştenitoare Monteoru); le-am cunoscut convieţuind cu ele în această casă, unde aveau păstrat un apartament pe viaţă, mâncau la cantina noastră iar, când Eugen Jebeleanu, directorul Casei, aducea câte un film sau spectacol, ele intrau în sala oglinzilor chiar pe uşa care se deschidea de acolo spre apartamentul lor. Din câte ştiu, pentru că bătrânul prinţ fusese ceva la ARLUS, li se asigura în schimbul tranzacţiei o pensie viageră. Iar acum, deodată, s-au pierdut toate actele?!... Păcat că nu mai trăieşte Barbu. Poate, cu flerul lui de gazetar de scandal, ar fi insinuat şi astăzi un „se pare că”...

    
Revin însă la conceptul mai larg, aş îndrăzni să spun chiar de „loc public al unei vieţi literare în desfăşurarea ei” pe care îl exprimă sintagma „Casa Scriitorilor”, pentru că acesta este un drept şi moral şi patrimonial pe care statul civilizat trebuie să-l garanteze nu numai obştei artistice ci şi întregului fenomen de afirmare naţională care se desfăşoară prin ea, actului de identitate culturală pe care-l realizează aceasta şi, nu în ultimul rând, interesului  mult mai larg, al unui întreg public cititor, atât cât mai avem, pentru tot ce se leagă de alte aspecte ale vieţii artistului decât cele cunoscute direct prin operă. De la salonul de societate literară care s-a instituţionalizat şi la noi prin însuşi Palatul pe care l-a construit Golescul în centrul Bucureştilor, la cafeneaua literară, la cenaclurile cu sedii fixe în jurul revistelor sau al unor personalităţi, acest concept, fie că s-a chemat „Junimea”, fie că s-a chemat „Zburătorul”, fie că s-a chemat „Lăptăria lui Enache” de unde au explodat avangardiştii de seamă ai Europei, fie că a fost „Terasa Oteteleşanu” sau „Capşa”, viaţa literară s-a extins şi, în benefica perioadă când preşedintele scriitorilor se alegea nu pe mai mult de un an, chiar dacă făceau schimb Sadoveanu cu Rebreanu, ideea de continuitate a acestei activităţi în perioada interbelică era de A SE CONSTRUI O CASĂ A SCRIITORILOR. Secretar general fusese la începuturi Mihail Sorbul, iar în anii din urmă folcloristul Gr.T.Niculescu-Varone, a căror misiune era să găsească modalităţi de mărire a patrimoniului, de contribuţii şi de subvenţii pentru construirea în Bucureşti a Casei Scriitorilor. A fost stabilit şi un loc, nu ştiu dacă prin cumpărare ori obţinut de la Primăria Capitalei şi au fost chiar publicate în reviste unul sau mai multe proiecte privind acest edificiu. Era vorba, deci, de un edificiu necesar care să adăpostească  material instituţia Casei Scriitorilor  pe care, în evoluţia ei firească, viaţa literară o crease deja din punct de vedere spiritual. Cred că am văzut undeva chiar şi o ştire de ziar care consemna evenimentul punerii pietrei de temelie sau începerii construcţiei, ceea ce înseamnă că Societatea Scriitorilor Români adunase deja o serie de fonduri care să permită debutul lucrărilor. Apoi... şi în acest caz, tăcere! Pesemne că, tot aşa: S-au pierdut documentele.
    După 23 august, Rebreanu fiind bolnav, Victor Eftimiu dă o lovitură cam cum au dat unii în ’89 şi se autoinstalează în fotoliul lui de la Teatrul Naţional; apoi, tot în acest mod, apare ca preşedinte al S.S.R, sediul acesteia fiind în strada Berthelot.  Şi iese un scandal la care ia parte şi Arghezi, fiindcă Eftimiu se mută în jumătate din casa respectivă pe motiv că e sinistrat de război în urma bombardării blocului unde-şi avea apartamentul. Cu acest prilej este reafirmată intenţia construirii Casei Scriitorilor, Eftimiu explicând că şi-a permis să locuiască acolo deoarece, pentru sediu tot se va construi respectiva clădire.
    Nu ştiu nimic despre clădirea de pe Strada Batiştei. Cred că este o confuzie cu Uniunea Sindicatelor de Artisti, Scriitori, Ziarişti – USAZ care edita vechea „Flacăra” cea mai importantă revistă literară a epocii, alături de „Contemporanul” care avea mai mult caracter academist ideologic. USAZ-ul a ocupat şi el un loc de tranziţie în organizarea scriitoricească şi avea un mare club-cantină la restaurantul „Zissu” de lângă actuala clădire ARCUB, fiind mai larg decât Societatea, subordonând-o oarecum şi punându-i un „din România ” în titulatură, ca să fie şi scriitori de alte naţionalităţi. Iar în 1949, când s-a înfiinţat Uniunea Scriitorilor, i s-a dat drept sediu casa baronului Neumann din str. Romană (Eminescu) nr. 56 unde, după ce sediul s-a mutat în bd. Ana Ipătescu nr.15, a rămas Fondul Literar si cantina scriitorilor. In această perioadă se obţine si Casa Monteoru unde, de prima data se instalează numai Casa Scriitorilor, adică exact cum se plănuise din perioada interbelică, cu săli de club, de conferinţe, de spectacole si lansări de cărţi la care veneau cititori, deci se organizau multe întâlniri cu cititorii; mai funcţionau acolo cenacluri, bibliotecă şi, pe lângă toate acestea, un restaurant; nu cum cred unii că solemna „Casă a Scriitorilor Mihail Sadoveanu” a fost doar cârciuma unor scriitori beţivani. Aşa a funcţionat foarte mulţi ani, ca o instituţie culturală independentă din Capitala României, fără legătură cu sediul Uniunii, ca dovadă că si atunci când a lăsat clădirea din bd. Ana Ipătescu revistelor care se înmulţiseră, Uniunea Scriitorilor s-a mutat în clădirea fostului muzeu „Toma Stelian” de la Şosea şi abia după cutremur, temporar, s-a instalat doar într-o parte din etajul acestei case păstrată şi recondiţionată de mai multe ori pe cheltuiala noastră, ca să nu mai vorbim de amenajarea restaurantului.
După aceea, ieşind „schriitorhii şi poieţii” din graţiile „conducerii de partid şi de stat”, lucrurile s-au degradat treptat: Pe lângă că nici vorbă de alt sediu pentru Uniune, o bună parte din mobilierul proiectat tot de Mincu a fost luată pentru amenajările ce i se făceau lui Ceaşescu la Scroviştea, mai multe case de creaţie din provincie (care, la început, au făcut parte din ansamblul conceput drept Casa Scriitorilor) s-au pierdut, tirajele au început a fi plafonate intrând mai mulţi bani la stat decât la bugetul Fondului literar.


Dar, chiar şi în aceste condiţii, Casa Scriitorilor, ca atare, continua să funcţioneze ca o instituţie separată, ca dovadă că a avut în permaneţă un director. Primul care s-a ocupat de ea, când a fost destinată acestei folosinţe publice, a fost Traian Şelmaru, care era şi secretar al Uniunii şi venise de la „Scânteia” pentru a se îngriji de educaţia tinerilor scriitori. Apoi, spre a o desprinde total de celelate funcţii statutare pe care le avea Uniunea, a fost făcut director Eugen Jebeleanu despre care nu putem spune că doar a schimbat draperiile şi a construit practicabile pentru spectacole de teatru, realizând splendide recitaluri de poezie care deveniseră o tradiţie a Bucureştilor.
Jebeleanu era altceva, el venea din boemă şi avea spiritul contestatar al boemei. Venea din avangardă şi ştia să-i sfideze pe conformişti. Venea din tradiţia vechii Societăţi a Scriitorilor, deci avea în sânge ideea de construcţie a Casei Scriitorilor ca instituţie. Nu degeaba a devenit celebră masa pe care şi-a rezervat-o el la restaurant. Era un loc pe care şi-l lua binemeritat după ce stătuse la Capşa pe locurile de rând, respectându-le pe cele de frunte unde stăteau corifeii din generaţia dinainte. Jebeleanu venea din tradiţia bucureşteană a marii literaturi interbelice cu simţirile ei de solidaritate scriitoricească în acea Societate a Scriitorilor. Era cu dăruire ahtiat să caute tineri, să-i ajute şi să-i lanseze. Nu numai despre noi ăştia mai mici, dar şi despre unii care ni se păreau a fi din generaţia lui, precum Dimitrie Stelaru sau Mihu Dragomir, aflam că el îi lansase şi îi adusese în literatură. Jebeleanu venea din acea Societate care era un fel de perlă cu multe carate ale unor personalităţi distincte printre alte asociaţii profesionale stimulate de legea interbelică „a Breslelor”, care conferea profesiilor un caracter cooperatist de conlucrare, într-ajutorare şi valorificare a capacităţilor profesionale după modelul Europei, în vreme ce Mihai Beniuc, care pusese mâinile doar pe frâiele Uniunii scriitorilor (Sadoveanu le era preşedinte amândurora) venea din diplomaţie de la Moscova unde era la modă colhozul grosier şi unificator, nu asocierea liber-profesională.
Aşa că Jebeleanu a venit la conducerea Casei Scriitorilor cu asemenea idei, după ce fusese promotor în obţinerea altor drepturi: Întâi tarifele de onorarii, apoi Fondul literar şi întreaga Lege a Drepturilor de Autor, apoi extinderea acesteia la drepturile de moştenitor de autor. El era format în spiritul de lider care face ceva pentru obşte şi nu doar o „conduce” ca un fel de curea de transmisie cu adevărata conducere care era la partidul unic; iar pe noi, tinerii, nu numai că ne publica, dar, când făceam vreun chef sau vreo altă trăznaie, ne şi apăra de criticile tovărăşeşti care se lăsau cu sancţiuni. Bărbat frumos fiind, el le punea la punct pe politrucele acelor vremuri, femei cu accent neautohton şi mustăţi de foliculină, care voiau să ne aplice educaţie comsomolistă. În plus, fiind prieten cu pictori şi compozitori (chiar căsătorit cu una dintre cele două mari graficiene: surorile Cordescu) şi cu Ghiţă Dinu – splendidul suprarealist Stephan Roll - şi el director al unei  instituţii bucureştene emblematice: Casa Ziariştilor, celebră pentru baluri şi reuniuni artistice, a impus un spirit de conlucrare şi de confrerie artistică prin frumoasele tradiţii ale boemei dintotdeauna în sensul cel mai bun al emulaţiei artistice prin prietenie.
Aşadar, chiar dacă s-a realizat material sub comunişti, Casa Scriitorilor demonstra astfel dezvoltarea unor tradiţii pe care nimeni nu are dreptul să le anihileze. După Jebeleanu, a fost director, cum am spus, Ben Corlaciu care tot la el se ducea să ceară sprijin; şi apoi a venit Haralamb Zincă, ocupându-se mai mult de conferinţe educaţionale, cum învăţase în armata roşie cu care revenise în ţară. Dar nu putem spune că existenţa socială a scriitorimii, nevoia de comunicare ce ne macină şi astăzi, nu au fost servite având o asemenea instituţie activă.


Prin toate acestea, cred că e clară diferenţa dintre pierderea unui sediu al unei asociaţii profesionale, fie ea şi centrală, ai cărei conducători consideră că interesele personale şi le pot face de oriunde sau oricum şi acceptă iresponsabil această pierdere. Pentru că este vorba despre pierderea unei  instituţii naţionale devenită în timp, prin însăşi dezvoltarea unor acte care ne dau identitate culturală.
Lipsa de reacţie şi spălarea pe mâini a celor care ar fi trebuit nu numai să păstreze cu dinţii, dar să dezvolte continuu funcţiile unei asemenea instituţii, ne dă tot dreptul să fim bănuitori cu această poveste. Dar nu printr-un asemenea climat de neîncredere şi sforărie măruntă se pot rezolva lucrurile. În contextul în care România a ajuns să nu mai aibă decât cultura cu care să poată defila în faţa omenirii, pe de o parte, iar, pe de alta, în contextul unei Uniuni Europene unde problema identităţii culturale şi a factorilor care o determină, o adâncesc şi o răspândesc este una de prim ordin, cred că pentru salvarea acestei situaţii avem dreptul de a ne adresa tuturor forurilor internaţionale. Chiar şi la UNESCO unde avem un reprezentat, foarte bun cunoscător al problemei.
Adică, ar putea fi un atât de bun cunoscător încât, sau ştie să-şi rezolve problemele de acasă, sau va trebui să avertizăm noi UNESCO asupra spiritului dizolvant despre care vorbeam mai sus în materie de partid, ca nu cumva să devină dizolvant şi pentru alte culturi. Pentru că, aşa cum pe plan naţional s-ar putea pierde o instituţie precum Casa Scriitorilor, dacă vom contamina lumea cu spiritul nostru dizolvant, mâine  va ajunge boala şi la o instituţie precum UNESCO.
Oricum şi cu orice risc, eu  lansez către toţi confraţii un apel la atitudine fermă, la delimitare categorică faţa de o asemenea conducere, la refuzul de a-i mai recunoaşte funcţii reprezentative pentru obşte.  Şi Vă felicit încă o dată pentru faptul de a fi pus pe tapet acest aspect nou al spinoaselor noastre probleme!
Corneliu LEU
5 aprilie 2010



P.S. In ce priveste  explicatia ulterioara a Domnului N. Manolescu pe care, formal, o suspectez de antedatare şi de evidente neglijenţe stilistice, constat că, în fond, răfuiala Domniei Sale este mai mult cu vocile şi presa care  deplâng pierderea Casei Scriitorilor, decât cu adevăraţii adversari: Cei care vor să ne-o ia minţind că a fost „cedata cu pistolul pus de sovietici la tâmplă” când Lăscăruş Catargi (şi nu marele Lascăr, cum lasă chiar textul lui N.M. a se face confuzia) era chiar vicepreşedinte al A.R.L.U.S, iniţiale care înseamnă „ marea prietenie cu sovieticii”.  
După părerea mea, nu este decât o şmecherie avocăţească fiindcă, în 1949, când prinţul vicepreşedinte ARLUS a făcut donaţia contra multor clauze  prevăzând răsplătiri viagere şi de altă natură, acest mare edificiu intra sub incidenţa legii naţionalizarii care nu-i dădea nimic in schimb. Deci, donaţia a fost acceptată de guvernanţii vremii, ca o excepţie pentru a-l răsplăti pe acest prinţ prieten al Marii Uniuni Sovietice, cel puţin cu o pensie viageră şi cu bucatele de la restaurantul făcut şi întreţinut pe banii noştri. Dacă nu chiar cu mai multe. Şi, în ori ce caz, în mod cu totul deosebit de toţi cei naţionalizaţi, adică întreaga clasă năpăstuită, oameni de prestigiu naţional care, dacă nu reuşiseră să ajungă în străinătate, ajungeau sigur la puşcărie. În timp ce Lascăruş rămânea bine mersi în palatul lui şi întreţinut pe banii noştri, ai scriitorilor.
Este o minciună pe care Primăria Capitalei se face vinovată că a acceptat-o; deci Uniunea ar trebui să dea în judecată cel puţin Primăria. Trebuie sesizat de asemenea Avocatul Poporului in numele personal al câtorva mii de scriitori şi, dacă nu se obţine recurs în anulare, mers mai departe la orice formă internaţională de justiţie. (C.L.)

 

Ca o addenda, publicăm mai jos un grupaj de documente alcătuit pe marginea memoriilor regretatului Cezar IVĂNESCU:


 Clara ARUŞTEI

MOARTEA LUI CEZAR

                                                    CRONICA ADEVĂRULUI (XII)

 

Cezar IVĂNESCU:

SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI NICOLAE MANOLESCU

 PREŞEDINTELE UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

Domnule Preşedinte

Am depus la Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală, (Nr. 2994 din 4.02.2008) textul care urmează, prin intermediul unei persoane de încredere, în timp ce, eu însumi mă aflam în greva foamei, la sediul U.S.R. din Bucureşti, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu Oglinzi (Sala Oglinzilor).

Domnule Preşedinte Nicolae Manolescu

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 12:00, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca Şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente,

4.02.2008, Bucureşti

---------------------------------------------------

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

Cezar Ivănescu

Comandor al Ordinului „Steaua României“

_______________________________

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al României,

Traian Băsescu

Revin azi, 20.02.2008, rugându-vă să vă consultaţi consilierii personali cerându-le să vă

informeze exact în privinţa Protocolului Ordinului Steaua României al cărui şef sunteţi, cît şi în privinţa persoanei care vi se adresează, subscrisul Cezar Ivănescu, scriitor român, Comandor al Ordinului Steaua României.

Supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia înacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 şi agravată continuu, până la paroxism, de o bandă de ziarişti sceleraţi, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.

În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ sau „scursură“ din Colegiul C.N.S.A.S., conform căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic.

Am semnalat din prima clipă, în intervenţiile mele în presă, că „scursura“ din cadrul Colegiului C.N.S.A.S. este Dinescu Mircea, soldat fruntaş la Securitate, absolvent al Academiei „Ştefan Gheorghiu“ (şcoala de cadre a PCR), fost membru PCR şi secretar UTC la USR: numitul Dinescu Mircea s-a autodivulgat în numeroase declaraţii în presă şi în două emisiuni „Tănase şi Dinescu“ ale postului de televiziune Realitatea (din 1.02.2008, ora 22:00 şi 8.02.2008, ora 22:00) inconştient (stare permanentă şi dominantă la acest personaj sinistru) că se află în ilegalitate flagrantă, calitatea sa de membru al Colegiului CNSAS nepermiţându-i să divulge presei şi publicului nici un secret din interiorul unei instituţii care trebuie să respecte legile unui stat de drept.

În 5.02.2008, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România a dat un comunicat oficial pe care vi-l reproduc.

______________________

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.

Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS. Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor. Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său.

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România

_______________________

Orice persoană alfabetizată şi sănătoasă mintal, putea să înţeleagă, citind comunicatul, că se plasează înafara legii chiar şi numai prin colportarea ştirii calomnioase.

Dinescu Mircea, în 8.02.2008, ora 22:00, în emisiunea „Tănase şi Dinescu“ nu doar a reiterat atacul calomnios la adresa persoanei mele, ci a împroşcat cu noroi persoane în viaţă şi iluştri dispăruţi ai literaturii române, lista deschizându-se cu magistraţi de la Curtea Constituţională şi încheindu-se cu regretatul Nichita Stănescu, marele poet plecat dintre noi acum un sfert de veac.

Vă rog să cereţi postului de televiziune Realitatea un CD cu incriminata emisiune, pentru a vă cruci de manifestarea isterică a unui ins care păre a fi posedat de diavol.

Abia în 12.02.2008, presa românească, degradată până la cel mai de jos nivel al abjecţiei, reacţionează normal informând corect şi obiectiv publicul: Jurnalul Naţional (Marţi, 12 februarie 2008) publică în pagina 8 o anchetă cu titlul O nebuloasă pentru CNSAS, anchetă pe care v-o recomand s-o citiţi numai dacă aveţi o inimă perfect sănătoasă.

Trei jurnaliste îi întreabă pe membrii Colegiului CNSAS ce ştiu în legătură cu situaţia dosarului personal al subscrisului, şi, cu excepţia demonizatului soldat fruntaş al Securităţii, Dinescu Mircea, care-şi debitează calomnia în continuare, neconfirmat de nici un membru al Colegiului, toţi ceilalţi membri nu sunt în stare să articuleze logic şi gramatical o propoziţie, încât par cu toţii o adunătură de legume care, înainte de toate, ar trebuie să fie examinate psihiatric.

Textul anchetei e cutremurător. Dacă cetăţeanul român e livrat arbitrariului acestei bande mafiote, care se propune pe sine şi ca instanţă morală, atunci trebuie să constat, domnule Preşedinte, că România nu e un stat democratic de drept.

Indivizii iresponsabili plătiţi din banul public (vă rog să ne comunicaţi d-voastră totul despre dubioasa instituţie CNSAS), membrii Colegiului CNSAS, nu s-au învrednicit nici până acum (miercuri, 20.02.2008), când vă scriu această scrisoare, să redacteze şi să transmită presei un comunicat oficial prin care să dezmintă o ştire calomnioasă emisă de numitul Dinescu Mircea. Probabil nu sunt în stare.

Cu calm, sfătuit de avocaţii mei (dl Sergiu Andon, eminent jurist, deputat şi Preşedinte al Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor din Parlamentul României, şi dna Liliana Zaica) pregătesc dosarele pentru a acţiona în justiţie persoanele, agenţiile şi mediile care mi-au adus un imens prejudiciu. Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu. Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.

Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi dumeavoastră mai bine sub ocupaţia cui.

Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnule Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,

Cezar Ivănescu

Comandor al Ordinului Steaua României

D-Sale D-lui Traian Băsescu, Preşedintele României, Şef al Ordinului Steaua României

***

 

A treia scrisoare a Poetului Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, către domnul Nicolae Manolescu, preşedinte al USR

http://victor-roncea.blogspot.com/2009/11/inedit-exclusiv-cezar-ivanescu-mesaj-de.html

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, domiciliat în Bucureşti [...], membru al Consiliului USR, director al Editurii Junimea, Iaşi, Bd Carol I, nr. 3-5, tel./fax 0232/410 427, Comandor al Ordinului „Steaua României“, vă reproduc în întregime primele două scrisori pe care vi le-am adresat în 1.02.2008 şi 4.02.2008, precum şi Comunicatul Comitetului Director al USR.

______________

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Conform hotărârii Consiliului USR, toţi membrii din conducerea USR am făcut un demers oficial la CNSAS pentru a fi invitaţi să ne vedem dosarele din Arhivele Securităţii şi pentru a primi o decizie oficială de colaborare sau noncolaborare cu fosta Securitate ca poliţie politică.

CNSAS, în calitatea sa de organ abilitat al statului, nici nu m-a invitat să-mi văd dosarul şi să fiu audiat, nici nu mi-a comunicat în mod oficial printr-o decizie, aşa cum prevede legea, punctul său de vedere în ceea ce priveşte dosarul meu personal, lucru pe care îl cunoaşteţi pentru că toate comunicările se fac pe adresa USR, şi până în clipa de faţă nu am primit nimic din partea CNSAS.

Cu toate acestea, începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 agenţia de ştiri NewsIn citând „surse din cadrul Colegiului CNSAS“ a difuzat ştirea, pe care eu o consider „zvon calomnios“, conform căreia „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“.

Trăind într-un strat democratic, de drept, consider că toate organele statului trebuie să funcţioneze conform dispoziţiilor legale în baza cărora au fost instituite, inclusiv CNSAS care era obligat sa transmită oficial decizia sa pentru a o putea contesta în termenul prevăzut de lege. Întrucât, repet, nu am primit oficial o decizie, anunţ că dacă nu voi primi pe adresa USR până joi, 7.02.2008, decizia respectivă voi acţiona în justiţie Colegiul CNSAS, agenţia de ştiri NewsIn, precum şi toate publicaţiile şi persoanele care au colportat ştirea pe care eu o calific drept „zvon calomnios“.

Cu cele mai nobile sentimente.

1.02.2008

Cezar Ivănescu

Bucureşti

D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

____________________

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 15, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente.

4.02.2008

Cezar Ivănescu

 Bucureşti

D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

____________________

Solicitarea adresată CNSAS

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.

Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS. Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor. Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său. [în fapt,în presă nu au apărut nici un fel de informaţii referitoare la dosarul de la Securitate al lui Cezar Ivănescu, ci doar comentarii murdare lansate de M. Dinescu şi neprobate prin nimic – n.n.]

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România

________________

Prima observaţie care se impune, Comunicatul nu este datat, dovadă de amatorism din partea domnului Horia Gârbea, Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Director de imagine şi comunicare al USR.

Să trecem însă la chestiunile de fond.

Din 29.01.2008 şi până în 5.02.2008, am fost livrat linşajului mediatic de către Uniunea Scriitorilor din România din lipsă de profesionalism, rea-credinţă sau pur şi simplu complicitate cu agenţiile de ştiri (NewsIn în primul rând), presa scrisă şi mediile care au difuzat în draci ştirea că „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“; am identificat din prima „sursele din cadrul Colegiului CNSAS“ în persoana soldatului fruntaş al Securităţii, tovarişci Dinescu Mircea, membru în Colegiul CNSAS, sursa mi-a confirmat supoziţia, autodivulgându-se sub toate formele posibile (presă, televiziune etc.) şi plasându-se inconştient sub incidenţa Legii de funcţionare a CNSAS, pe care o puteţi consulta. Asupra soldatului fruntaş al Securităţii nu insist, va insista instanţa judecătorească.

Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 1200, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp sa dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper...

Pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea, vă anunţ pe această cale că voi acţiona în justiţie, atât pe domnia-ta ca Preşedinte, cât şi USR ca instituţie.

Am revenit cu această a treia scrisoare pentru a vă reaminti că nu mi-aţi răspuns la punctele 1 şi 5 din cea de a doua scrisoare: oare vi s-a obnubilat întru atât spiritul critic, încât să-i acordaţi votul decisiv pentru obţinerea Premiului naţional „Mihai Eminescu“, în 15 ian. 2008, acestei nulităţi literare, tovarăşci Dinescu Mircea, soldat fruntaş al Securităţii? veţi demara ancheta cerută de mine la punctul 5?

Aştept în continuare să-mi văd propriul dosar (dosare) din Arhivele Securităţii şi-i anunţ pe această cale pe membrii Colegiului CNSAS că de pe 29.01.2008 şi până azi, 6.03.2008 nu au fost în stare să articuleze un răspuns public, cât de cât onorabil.

Sesizez Parlamentul României să ia măsurile ce se impun: excluderea din cadrul Colegiului a numitului Dinescu Mircea şi sancţionarea întregului Colegiu pentru sfidarea legilor acestei ţări.

În încheiere vă reamintesc cererea mea exprimată în Şedinţa de Consiliu din dec. 2007 (cf. cap. 1, art. 7 din Statutul USR) de a fi trecute pe site-ul USR statele de plată din USR şi toate celelalte informaţii necesare, conform principiului transparenţei, pentru ca toţi scriitorii români să se poată informa corect (nu din zvonuri) asupra modului în care este administrat banul obştei? Dacă e nevoie să declar greva foamei şi pentru art. 7, cap. 1 din Statut, spuneţi-mi, şi o fac cu plăcere.

Nedorind să mă las intoxicat de colportorii de ştiri „cu surse din cadrul“, v-am scris această scrisoare pentru a apăra imaginea tânărului asistent universitar şi critic literar Nicolae Manolescu al anilor ’60, cel care m-a debutat, fără să mă cunoască, în literatura română...

Cum calificaţi, ca Preşedinte al USR, comportamentul lui Valeriu Stancu, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, care a refuzat să publice un comunicat oficial chiar şi la o lună după apariţia Comunicatului Comitetului Director al USR, eu fiind totuşi membru al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi? Mă gândesc să-l acţionez în justiţie, măcar de dragul simetriei, ţinând cont de faptul că eu l-am debutat în literatura română...

Aştept răspuns.

Cu cele mai nobile sentimente

6.03.2008

Cezar Ivănescu

Domniei-Sale Domnului Nicolae Manolescu, Preşedinte al USR

 

Nota: Textul scrisorii a fost reprodus parţial în Mişcarea literară, nr. 1 (29), 2009, pp. 47-48, revistă care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.


DESPRE PREŞEDINTELE UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

 DESPRE PREŞEDINTELE UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

WWW.INFONEWS.RO
Luni 8 dec 08

 ----- Original Message -----
From: Clara Arustei
To: Flory
Sent: Wednesday, December 17, 2008 4:12 PM


Subject: N. Manolescu: scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist.

Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului… Înzestraţi cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei”. ( N. Manolescu, Înnoire, Contemporanul, nr. 34/24 aug. 1962.)
 
„23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionarii literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural [al] prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine - aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 - misiunea de mare răspundere de a contribui prin toate for]a ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…” (Nicolae Manolescu, Literatura română de azi, Contemporanul, nr. 34 din 21 august 1964).
 
Dovedind o „gândire nouă“ şi înţelegând din plin că „avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural [al] prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi“, Nicolae Manolescu va debuta editorial la 26 de ani, cu volumul Literatura română de azi,1944-1964 (în colaborare cu D. Micu, 1965.)
 
Reproducem din articolul semnat de George Mirea (Neolepădăturile,  New York Magazin Noiembrie 2008), un pasaj care conţine câteva fragmente din volumul de debut al lui N. Manolescu, pasaje comentate de George Mirea, pentru deliciul şi groaza cititorilor:
 
„O participare activă la mişcarea literară are organul central al partidului, «Scânteia», care exercită de pe acum un rol îndrumător”; „Mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care aceştia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”; referire la “memorabile cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceausescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR” – din Literatura română de azi. 1944–1964, de D. Micu şi N. Manolescu, Ed. Tineretului, 1965, p. 5, 13, 15, 16, 17, 23, 27 etc.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Dorin TUDORAN - Trei amintiri pentru Nicolae Manolescu

Prima. Am intalnire in holul de la Filologie cu Nicolae Manolescu. Nu s-a dezis de mine, nici in clipe ce i-ar fi putut atrage mania cumplita a tovarasilor. O luam in sus, pe Calea Victoriei. Ne oprim la libraria Kretulescu. Avem intalnire cu un prieten din provincie. Incercam sa ne omoram timpul, caci mai avem de asteptat vreun ceas.

Cand ne apropiem de fosta cofetarie Nestor, il zarim pe prietenul nostru - peripatetizeaza in compania cuiva. Manolescu e fericit ca scutim un ceas de asteptare. In schimb, eu ma opresc din mers. Manolescu nu intelege reactia mea si cand i-o explic crede ca imi arde de gluma. Va descoperi foarte curand ca nu-mi arde.

Iata-ne fata in fata cu cei doi. Prietenul nostru face fete-fete, incepe sa transpire abundent si nu prea stie cum sa-l introduca pe companionul sau. Noroc ca dansul, companionul, este cu totul dezinhibat. Ca si azi. Ii intinde mana lui Manolescu si spune "Dle Manolescu, e o placere sa va intalnesc. Sunt Ilie Merce. Dvs. nu ma cunoasteti decat din povestirile rautacioase ale prietenului dvs., dl Tudoran. Dar eu, prin natura ocupatiei mele, va cunosc". Rareori l-am vazut pe Manolescu cu adevarat mai surprins de o intamplare ori alta. Si intamplarea asta cu "prin natura ocupatiei" abia incepe.

Ne uitam la prietenul nostru. Mai face cateva fete-fete, mai transpira olecuta. Noroc tot cu dl Merce. Deschide geanta diplomat, scoate din ea un pachet cu cafea, un salam de Sibiu si alte cateva produse ce devenisera de negasit in epoca. "Epoca de aur", fireste, comparata cu "Epoca lui Pericle" de o distinsa universitara, colega cu prietenii mei Manolescu si Simion. "Imi pare rau", ii spune dl Merce prietenului nostru, "e tot ce am putut face rost. Sper sa gasesc mai mult data viitoare. Drum bun, sanatate sotiei si copiilor". Se intoarce spre mine si Manolescu - "La revedere. Va las, ca aveti de discutat".

Pret de doua ceasuri, discutam despre cate-n luna si-n stele. Asteptam ca prietenul nostru sa zica ceva despre halucinanta intamplare. Nimic. E ca si cum nimic nu s-a intamplat. Septembrie 2006. Citesc declaratii etico-literare. Unele la fel de halucinante ca si intamplarea de acum aproape doua decenii. Nisipul uitarii se indeseste. Meniul zilei La Doamna Candrea - cap de strut sub nisip.

A doua. De fapt, intamplarea aceasta avusese loc inaintea celei relatate mai sus. Ii marturisesc lui Manolescu intr-o seara: "Cred ca cineva din prietenii nostri toarna". Manolescu nu crede. Imi pun in cap sa folosesc, asa cum mai facusem in cateva situatii, "hartia de turnesol". Dupa urmatoarea "runda de discutii" cu dl Ilie Merce privind "ingrata dvs. situatie", o pun in aplicare. Cand ma intalnesc cu Manolescu si un alt prieten, adaug la relatarea privind discutia cu dl Merce un element fictiv. I-l mentionez lui Manolescu. Nu trece mult si trebuie sa-l vad din nou pe dl Merce. Zambeste si imi spune "Mare trombonist sunteti, dle Tudoran. Va dati mare si povestiti tot felul de aiureli". Inteleg ca banuielile mele erau intemeiate. Ce nu inteleg este daca dl Merce mi-l vinde pe cel prea slab de inger sau comite doar o eroare de calcul.

A treia. Unul din prietenii nostri, care tace prea mult in timpul furtunoaselor sedinte ale Consiliului de Conducere al Uniunii Scriitorilor, desi ne tot previne ca va spune nu stiu ce, ne anunta ca de data aceasta si-a pregatit o interventie trasnet. Manolescu e incantat, eu sunt sceptic. Trec cele doua zile de sedinte. Ca de obicei, omul cu interventia trasnet uita sa tune si sa fulgere, desi in fiecare pauza ne spune "Gata, dupa pauza".

La mai bine de doua decenii, obsedante ca si "obsedantul deceniu" (desi din motive, oarecum diferite), citesc un document din care se intelege cum un colonel de Securitate a descurajat, prin mijloace prietenesti, livrarea acelei interventii trasnet. Sau a alteia, nu conteaza. Tot trasnet. Se spune ceva si de o mutare in Bucuresti. Mai toata lumea il injura pe fostul colonel. Daca ii trece cuiva prin varful penitei sa spuna ceva si de slabiciunea scriitorului, criticul e pus repejor cu botul pe labe in virtutea sloganului "opera salveaza omul". Deh, solidaritatea clasicizarii!
Opera salveaza doar opera. O carte extraordinara face uitata o carte mediocra. Omul nu poate fi salvat decat de om. Ca oameni, suntem exact ce si cum alegem sa fim. Opera e opera. In situatia de fata, ingrata si ea, ma aflu in relatii amicale si cu operele, si cu mai sovaielnicii lor autori - oamenii. Si incerc sa nu incurc borcanele. Sugerez si altora acest exercitiu.

Dorin TUDORAN - Ziua (13-09-2006)

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

„Acesta va fi Omul“

„Sâmbătă 30 iunie [1990 – n.n.], domnul Ion Iliescu, Preşedintele României, l-a primit pe Nicolae Manolescu, directorul «României literare», căruia i-a acordat un interviu“

„Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?

Ion Iliescu: Întrebarea dv. se referă, într-adevăr, la o problemă reală. Mă întreb însă dacă am putea afirma că acesta a fost sau este cel mai preţios capital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectualilor constituie un element important prin el însuşi. Şi nu mă lasă indiferent. Alegerile au arătat însă o structură foarte diversificată a sprijinului politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că sunt oameni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucuram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar neelegantă. Asta mă amărăşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să caut explicaţii; viaţa noastră, atât de complexă şi complicată, face să se reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scriitori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin moral. Este vorba, însă, de unii oamenii; dar, pentru că este vorba de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care îi şi preţuiam, nu este mai mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente specifice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, în cazul unora, sunt şi opţiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale supreme – interesele noastre, ale tuturor [! – n.n.], – care, indiferent de diferenţierile de opinii şi opţiuni, trebuie să devină interese comune, care să unească oamenii, nu să-i despartă.“

Ion Iliescu, Nicolae Manolescu, interviu acordat în exclusivitate revistei România literară (număr ilustrat cu opere de artă din mitologii antice), joi 5 iulie 1990

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

NICOLAE MANOLESCU USR-PCR, UN SECURIST PERICULOS. ALINTATUL SI ALINTATORUL LUI ION ILIESCU VREA SA BAGE PUMNUL IN GURA POETULUI LIVIU IOAN STOICIU
http://victor-roncea.blogspot.com


Nicolae "Niki" Manolescu, un membru al Sectei cu vreo cinci salarii de la stat si vreo zece functii oficiale, a atins paroxismul. El isi propune ceea ce nu au reusit nici comunistii: sa interzica libertatea cuvantului prin intermediul "Justitiei", pretinzand daune pentru "defaimare". Nu este primul caz. Metoda a fost brevetata de alti doi membri ai Sectei, patronati de fostul tovaras judecator al TMB al RSR Valeriu Stoica. Gabriel "Lulu" Liiceanu si Horia "Scato" Patapievici si-au propus acelasi lucru, dand in judecata mai multi jurnalisti de la ZIUA pentru ca le-au demascat afacerile necurate, de la FSN pana la ICR, si solictand "daune morale" care ajungeau la un total de 5 miliarde de lei vechi. Patapievici a pierdut cu brio aberatia de proces iar Liiceanu, pentru care se trag totusi mai multe sfori, o sa si-o ia similar. Pentru aducere aminte: in timp ce Manolescu publica randurile de mai sus prin care il pupa in cur pe Ceausescu, in "Literatura romana de azi 1944-1964", si era incurajat de Securitate sa adune mustele si sa puna stampile in asa-zisul "Cenaclu de luni", poetul si scriitorul Liviu Ioan Stoicu era urmarit si hartuit de aceeasi Securitate. E drept, si "Niki" era urmarit, dar de 0110, ca si tov Iliescu, Brucan, Magureanu, Plesu, Dinescu si restul Sectei...

Cititi si va cruciti:

VALENTIN MUSCA: MANOLESCU II BAGA PUMNUL IN GURA POETULUI STOICIU
http://www.ziaruldevrancea.ro
29 august 2008

Nicolae Manolescu, presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania, il ameninta pe scriitorul vrincean Liviu Ioan Stoiciu (LIS) cu plata a 1.000 de lei pe zi daca mai face aprecieri negative asupra persoanelor din conducerea Uniunii. Gestul sefului scriitorilor din Romania este unul fara precedent dupa 1989 si se aseamana cu masurile luate de autoritatile comuniste impotriva lui LIS, cind acesta avea domiciliu obligatoriu si era urmarit pas cu pas de Securitate. Manolescu ii cere adjudeanului Stoiciu sa "inceteze calomnierea prin presa a Uniunii Scriitorilor si a persoanelor din conducerea acesteia, sub sanctiunea unor plati de daune cominatorii a cite 1000 lei/ zi.

Prin articolele sale se lanseaza din ce in ce mai mult intr-o defaimare aberanta la adresa Uniunii Scriitorilor din Romania si a conducerii sale, inventind scenarii pe care le consideram total neadevarate", se arata in plingerea adresata Judecatoriei Bucuresti si semnata de Nicolae Manolescu.

Pentru a-si justifica plingerea, acesta citeaza un articol publicat de LIS in 30 aprilie 2008, pe care-l ia ca dovada a calomniei. In acest material, ca si in altele, LIS pomeneste despre anumite practici neortodoxe instaurate in comisiile Uniunii Scriitorilor, despre restauratia care s-a produs in lumea scriitorilor prin revenirea in forta a unor colaborationisti din "gasca" poetului de curte Adrian Paunescu, capatuirea unora si altora, cumetrizarea institutiei, intr-un cuvint realitati care nu trebuie demonstrate, dar pe care Manolescu, in prezent la Paris, ca ambasador pe linga UNESCO, nu le accepta.

De altfel, conflictul dintre cei doi este unul de notorietate si a fost agravat de excluderea publicistului LIS de la conducerea revistei "Viata Romaneasca" de catre Manolescu, pe motiv ca l-a publicat in paginile revistei pe cel mai mare opozant al regimului comunist, scriitorul Paul Goma. "Nu pot decit sa-mi exprim public stupefactia ca Nicolae Manolescu (ambasador al României la UNESCO, care ar trebui sa stie exact care sint macar Drepturile Omului, nu?) solicita instantei, oficial, sa-mi suspende semnatura! Adica, sa-mi puna pumnul în gura! Marturisesc, nici nu stiam ca e posibil sa fiu cenzurat «legal», împotriva bunului simt si a Constitutiei - la aproape 19 ani de la Revolutie, cind singurul cistig real postcomunist a fost acela de a avea libertate de exprimare, putind sa spui lucrurilor pe nume.

N-am mai pomenit: sa fiu amenintat prin instanta cu plata a 10 milioane de lei pe zi daca am opinii critice si scriu articole de atitudine! A ajunge azi sa consideri o calomnie taman critica elementara facuta la adresa abuzurilor conducerii operative a Uniunii Scriitorilor (îndeosebi a presedintelui ei, N. Manolescu, care se crede providential, de neatins, desi lasa grav de dorit în functiile detinute, motiv sa-l amendez), da de gol care mai e, de fapt, nivelul moral al mentalitatii scriitorilor români de azi, în general, nedesprinsi de reflexele trecutului compromitator. Îmi este mie rusine ca N. Manolescu se face înca o data de ris (amintiti-va de interzicerea semnaturii lui Paul Goma în revistele US), cu o lipsa de demnitate iesita din comun, pretindu-se la asemenea procedura de intimidare. Îi depling decaderea", ne-a spus Liviu Ioan Stoiciu. Iata ca, ceea ce nu a reusit sa faca regimul comunist este pe cale sa se produca intr-o Romanie a anului 2008, in care principala calitate este sa apartii unei gasti si sa nu ai ochi pentru a vedea imoralitatea in care traim. Doamne fereste sa o mai si arati cu degetul!

(Valentin MUSCA)
29.08.2008
http://www.ziaruldevrancea.ro/index.php?articol=22053

Comentariu:

QVO VADIS, DOMINE MANOLESCU?

Autor: PAUL SPIRESCU
31.08.2008
18:49:47
89.46.176.143

„V-am iubit din toata inima, domnule Nicolae Manolescu. Ati fost idolul tineritii noastre bantuite de furtunile autoritarismului de tip comunist. Am dormit, la propriu si la figurat, cu cartile D-voastra sub perna. V-am apreciat, atat valoarea profesionala, cat si atitudinea morala, verticalitatea coloanei vertebrale. Ce s-a intamplat cu D-voastra, D-le Manolescu? Pe cati arginti v-ati vandut?"

****************************************************************************************************

PAUL GOMA IL DA IN JUDECATA PE NICOLAE MANOLESCU
ZIUA Nr 3422
joi 8 septembrie 2005

La solicitarea scriitorului Paul Goma, publicam integral raspunsul pe care acesta il da comentariilor aparute in cotidianele Gardianul si Gandul pe marginea acuzatiilor de antisemitism care i-au fost aduse printr-un comunicat al Uniunii Scriitorilor. Precizam ca ziarul nostru nu isi asuma opiniile lui Paul Goma, dar, din respect pentru personalitatea sa si pentru lupta sa impotriva comunismului, ZIUA ii pune la dispozitie spatiu tipografic pentru a-si exprima liber punctele de vedere. (Redactia)

Paris 5 septembrie 2005
 
Domnule Sorin Rosca Stanescu

Va rog sa publicati in ziarul pe care il conduceti, ZIUA, urmatorul A N U N T
 
Periodicele Gardianul (2 septembrie 2005) si Gandul din 3 septembrie au publicat comentarii mai mult sau mai putin corecte pe marginea Comunicatului din 31 august a.c. al Uniunii Scriitorilor din Romania care anunta - citez din presa (presa citeaza din Comunicat):
 
„Conducerea Uniunii Scriitorilor din Romania isi exprima regretul ca in revista Viata romaneasca numarul 6-7 din iunie-iulie 2005, revista (sic) editata de Uniunea Scriitorilor, a fost permisa de catre redactie aparitia unui text cu continut antisemit. (subl. mea, P.G.). Este vorba despre fragmente din Jurnalul 2005 al lui Paul Goma".

Comunicatul continua (sublinierile mele, P.G.):

„Conducerea Uniunii considera intolerabila ingaduinta cu care redactia revistei Viata romaneasca a gazduit in aceasta publicatie (re-sic!) idei contrare valorilor si normelor acceptate in lumea contemporana. Ca urmare, se va pune in discutia Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor abdicarea colectivului redactional al revistei de la principiul respectului fata de drepturile omului care exclud orice fel de discriminare. Credem in libertatea de exprimare a ideilor doar in limitele acestui principiu" (sublinierea mea si trimiterea la Caragiale: "Rezon!").
 
Nu sunt membru al Uniunii Scriitorilor

Observand cine-cum apara drepturile omului: Manolescu, Balaita, Dimisianu - cum le aparasera ca leii in primavara anului 1977 - mai bag de seama ca jurnalista Manuela Golea de la Gardianul copiaza pana si analfabetismele scriitorului redactor al Comunicatului - cand colporteaza un neadevar, scriind: "Paul Goma, membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din Romania..." Pentru Dumnezeu, un jurnalist mai si citeste din an in paste, deci ar fi trebuit sa stie: - nu sunt "membru de onoare", nici macar membru simplu, pentru sfantul motiv ca, in 14 aprilie 1977, pe cand eram arestat de Securitate si amenintat cu o condamnare la moarte, iubitii colegi de breasla din Consiliul Uniunii Scriitorilor m-au exclus - ca "dusman al poporului"; dupa "revolutia" (cea a rezistentilor-prin-cultura, citeste: pe branci, pe sub lavite, tremurand voiniceste de nesfarsit curaj estetic) nu am fost reprimit in Uniunea Scriitorilor, drept care, dupa ani de asteptare sub presedintia lui Dinescu, am declarat in scris, intr-un dialog (publicat de Viata romaneasca - ingrijit de Liviu Ioan Stoiciu) cu chiar succesorul sau Ulici ca, daca asa stau lucrurile in Romania Scriitoare, eu nu ma mai consider facand parte din "breasla" lor.

Tot in treacat citez din opiniile jurnalistei de la Gardianul: „in finalul fragmentului de jurnal, Goma isi da insa, arama pe faţă (sic - si subl. mea). Tot ce scrisese pana acum era un pretext pentru un mesaj peremist (s.m.) explicitat chiar in finalul in care Ťinfiereazať pozitia pro-iliesciana a intelectualilor din Romania la alegerile prezidentiale din anul 2002, impotriva lui C.V Tudor (s.m.)". Jurnalista va fi stiind ce inseamna ca cineva "sa-si dea arama pe fata"? Nu - dar scrie (ceea ce nu stie); stie ce este "un mesaj peremist"? Nu - dar scrie, negru pe alb, numele lui C.V. Tudor - care nu exista in textul incriminat! - insa nu din textul meu citeaza dansa, ci din ceea ce soptesc pe la colturi ne-cititorii mei holocaustologi, pe dupa cap cu ne-cititorii "breslasi" ca as fi scris.
 
Lista celor chemati in instanta

Acestea fiind faptele, anunt: voi da in judecata:

1. Uniunea Scriitorilor din Romania;
2. Asociatia Scriitorilor din Bucuresti
3. Pe Nicolae Manolescu, presedintele Uniunii;
4. Pe Horia Garbea, director de imagine al USR si presedinte al Asociatiei Scriitorilor, Bucuresti pentru calomnie la adresa lui Liviu Ioan Stoiciu si a mea
5. Pe conducatorii Comunitatii Evreilor din Romania pentru denunt calomnios.
In legatura cu punctul 5 astept ca USR sa faca publice numele acelor membri ai Comunitatilor Evreilor "care au reactionat foarte dur" si care "Daca ei s-au sesizat, inseamna ca afirmatiile sunt grave" (s. mea) - re-citat din scriitorul roman Horia Garbea, deficient, atat in materie de limba romana cat si de logica.

"Ei", vorba lui H. Garbea, cine sa fie:

"Ei"-ii care nu facusera nimic-nimic-nimic pentru coreligionarul lor Petre Fischer-Navodaru, nici pentru sora sa, Luiza Amalia Elman-Navodaru, in izolarea lor de dupa plecarea noastra in exil, mult mai aspra decat a fiicei lui Pacepa? "Ei" care nu miscasera un deget pentru fiica lui Petre, Ana Maria Navodaru-Goma? "Ei" care nu se sinchisisera de soarta lui Filip-Ieronim Goma, fiul evreicei Ana Maria? Ca sa nu mai vorbim de mine, goi, dar orisicatusi; tata de copil evreu, nu?

Ce faceau-dregeau „ei"-i, membrii Comunitatii Evreiesti inainte de decembrie 1989? Sa nu se grabeasca sa minta, fiindca ii stiu: colaborau si profitau! "Ei"-ii care plecasera in Israel, in Occident (de ce nu se vor fi dus in Rusia, patria lor de inima?), oftau de dor de tarisoara, insa cand sufereau pentru soarta oamenilor ramasi sub jug comunist ii aveau in vedere numai pe coreligionarii lor, nu si pentru goi, de parca ei cu mana lor se ocupasera si se infometasera si se tratasera de "dusmani ai poporului", de "fascisti", de "banditi", ei singuri se arestasera si se torturasera si se asasinasera - ei cu mana lor.

„Ei"-ii in Romania nu s-au manifestat macar ca "disidenti", necum ca opozanti ai regimului si de ei instaurat. Un om care suferise cumplit; fiind deportat in Transnistria si bun scriitor: Norman Manea, "in exil" la Berlin, apoi la New York, a folosit libertatea de exprimare, nu ca sa demaste (fata de nemtii culpabilizati, fata de americanii nepasatori) caracterul criminal al regimului comunist din Romania? Da de unde, "El" (N. Manea) s-a ocupat doar de demascarea "fascistului Eliade" - ca tot murise el de sase ani... R. Ioanid: cum se opusese "El" comunismului din Romania? Simplu: nu se opusese!, nu se manifestase (in cazul lui Radu Filipescu), pentru a nu-si pune in pericol familia, ma rog frumos.

Si pentru ca am ajuns la C.V. Tudor: au protestat "Ei"-ii macar de forma cand au aflat ca in 1977, generalul Plesita credea ca ma insulta tratandu-ma de "legionar si de jadan"? S-au aratat macar mirati cand C.V. Tudor imi trimitea citatii (pentru calomnie!) adresate lui "Pavel Evremovici Goma"?

„Ei"-ii isi vor fi manifestat indignarea cand Tudor Eliad, fiul lui Perahim - altfel komisar bolsevic in Basarabia ocupata in 1940 si, in Romania ocupata, dupa 1944, persecutor si epurrator nemilos al artistilor plastici romani - a acceptat sa fie consilierul aceluiasi C.V. Tudor? Nu cunosc (inca) numele indignatilor vigilenti vanatori de antisemiti inexistenti - dar le voi afla. Sigur este ca tovarasul colonel de Securitate activand sub numele conspirativ: "Iulian Sorin" (desi mai la indemana i-ar fi fost: "Gica Ionescu") este la post, in fruntea Comunitatii - cum la-post fusese in Departamentul Cultelor, apoi ca mana dreapta a rabinului bolsevic Rosen.

De ce nu poate fi vorba de "un razboi Manolescu-Goma"
Jurnalista de la Gardianul si-a supra-intitulat articolul: "Razboiul scriitorilor: Nicolae Manolescu il acuza pe Paul Goma de antisemitism". Corectez:

1) Nu poate fi vorba de razboi: N. Manolescu si cu mine facem parte din categorii, nu doar diferite - moralmente - ci de-a dreptul incompatibile. Sa nu se uite ca inainte de 1989 Manolescu a fost ucenicul fidel al turnatorului de puscarie Ivascu; a frecventat, alaturi de Blandiana, Buzura, Zaciu, Dinescu, Ornea, Dimisianu casa "liberalului bolsevic" diversionist Gogu Radulescu; in iunie 1990, imediat dupa Mineriada Sangeroasa, N. Manolescu, dus de mana de Z. Ornea la Noul Vizir: Iliescu, i-a luat un interviu spalator-de sange, numindu-l "Om cu o mare"; in decembrie 1990 a publicat in Romania literara "dosarul de securitate" al suprasefului Securitatii, criminalul Voican-Voiculescu-Sturdza sub titlul: "Scrisoare deschisa lui Paul Goma". Sa mai pomenesc calatoria in Coreea (sau in China) impreuna cu "presedintele Iliescu"?; distrugerea - nici macar inteligenta - a Aliantei Civice?; campania furibunda impotriva "turnatorului Caraion", insa tacerea desavarsita si complice pastrata asupra turnatorilor din redactie: Baran, Silvestru si... altele? - precum si "iertarea" acordata lui Uricaru, de parca tocmai capatase deslegare de la Magureanu...?;

2) Nu poate fi vorba de un "razboi Manolescu-Goma", fiindca nu doar pe Paul Goma l-a acuzat de antisemitism actualul presedinte (pana mai deunazi si el fioros "antisemit"), ci si pe Liviu Ioan Stoiciu - ceea ce constituie o culme a abjectiei-la-romanul-scriitor. Azvarlind in directia mea laturile obstesti, ras-folosite de R. Ioanid, Shafir, Oisteanu si alti holocaustologi, a fost improscat si poetul L. I. Stoiciu - pe deasupra amenintat cu alungarea de la Viata romaneasca, unde este singurul redactor care lucreaza. ...Are sa intervina Manolescu pe langa actualul sef al sau, Lupescu, sa-i dea o slujbulita la concernul Polirom-Cartea romaneasca (dupa ce va fi anexata si institutia Viata Romaneasca, creatia lui Stere?), unde actionar principal este Serge Moscovici, evreul de origine romana care declara pe toate drumurile ca ii uraste pe romani, uraste de moarte Romania - ceea ce nu-l impiedeca sa investeasca in detestata Romanie)?

Astept reuniunea de la 8 septembrie a.c. a Comitetului Director al Uniunii - sub conducerea lui N. Manolescu - alcatuit din: G. Balaita, G. Dimisianu, H. Garbea, M. Mihaies, Marta Petreu, C.M. Spiridon, G. Chifu, Al. Cistelecan, Varujan Vosganian, Szilagy Istvan, cand/unde va fi judecat Liviu Ioan Stoiciu. Asa fusesem si eu judecat, am mai spus, repet: in urma cu aproape 50 de ani: in 1956 nu mai traia Stalin, dar stalinismul era in floare - atunci eram "antisovietic"; acum, in Anul Domnului 2005, in plina renastere a ceausismul fara Ceausescu (cel asasinat prin voicanizarea iliasca in urma cu 15 ani), voi/vom fi judecati pentru... "antisemitism").

Va multumesc anticipat pentru publicarea textului in Ziua.
Paul GOMA

(n.r. - intertitlurile apartin redactiei)

***************************************

A consemnat.

Clara ARUSTEI
Ianuarie 2010
Bucureşti


 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971