Anul 2015
Anul 2014 periodic nr. 1-3 4-6 | 7-9 | 10 |
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL NR.9 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRAȚIA REALĂ - Partea I
CAIETUL NR.9 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRAȚIA REALĂ - Partea II
ÎN PLINĂ DESFĂȘURARE DE AN ELECTORAL ,,SE MERITĂ" AMINTITE NIȘTE DURERI - Partea I semnează: Corneliu LEU, Radu GOLBAN
ÎN PLINĂ DESFĂȘURARE DE AN ELECTORALSE MERITĂ AMINTITE NIȘTE DURERI- Partea II semnează: Ion MĂLDĂRESCU, Neli ORĂȘANU, Dragoș ȘEULEANU, Adrian BOTEZ, Anrew SIMS, Viorel CIUBOTARU
ANIVERSARE-82-CORNELIU LEU - Un lung interviu cu Florentin POPESCU
ANIVERSARE -82- CORNELIU LEU
ACTUALITATEA CULTURALĂ,LITERARĂ ȘI ARTISTICĂ Articole de: Adrian BOTEZ, Constantin LUPEANU, Florin GRIGORIU, Elena TRIFAN, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, Cristian Petru BĂLAN. Despre: Mira LUPEANU, ANTOLOGII, Ion Marin ALMĂJAN, Nicolae NEGULESCU, Constantin STANCU, Elena Daniela RUJOIU, Olimpia SAVA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea III
PAGINA A CINCEA

 

 ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ ȘI ARTISTICĂ
 

 

 EXEMPLARITATEA MONOGRAFIEI
și statuarea ei ca tradițe vie, mereu îmbogățită, mereu ca un echilibru între moștenire și devenire,precum tenacea înnoire a cercurilor de copac
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

    Anul trecut, vorbeam despre o monografie publicată în 2004 și păstrându-și exemplul vreme îndelungată tocmai datorită unei structuri foarte solide și ca informație și ca expunere. Încercând să stimulăm redactarea altor monografii asemănătoare, care, peste frumuseți literare sau evocări istorice, să poată fi considerate și manuale ale devenirii unor locuri, noi atunci scriam: „...Toate disciplinele care se învaţă pe lume, ca şi toate ştiinţele care studiază şi împing deopotrivă tehnica şi mersul civilizaţiei sunt apte a face parte dintr-o monografie, alcătuirea ei neprezentând nici oprelişti nici preferinţe şi totul putând să se justifice prin baza de documente existente şi prin capacitatea monografului de a cuprinde şi a exprima informaţia din ele. Şi, tocmai aceasta este imponderabila reuşitei unei monografii. Pentru că existenţa umană este diversă şi ca trăire şi ca act creativ, iar multitudinea condiţiilor de mediu îi accentuează această diversitate, ea putând fi abordată din orice unghi. Iar lipsa de structură în concepţia monografului poate conduce la eşec informaţional tocmai când el înghesuie, nedigerată, tot mai multă informaţie, sau când înşiruie documente fără să le găsească o semnificaţie unitară”...
Era o pledoarie de care au ținut seama mulți autori  și multe consilii locale ce au început a arăta asemenea pretenții față de aceștia, tocmai în ideea că dorinţa noastră era: „...de a stimula publicarea unor monografii valoroase, încercările de a îndruma autorii spre anumite structuri monografice care să fie superioare improvizaţiei sau simplei ambiţii autoriale şi să dea cursivitate lecturii printr-un flux de informaţii interesante, apte să reţină atenţia lectorului şi să-i dea sentimentul de noutate necesară cunoaşterii sale, se exemplifică prin cartea despre care vorbim astăzi”...
Și începeam a descrie respectiva monografie, afirmând, tocmai pentru a sublinia modelul, faptul că: „... ne aflăm în faţa unui exemplu meritoriu de elaborare, în faţa – nu a unei ambiţii personale sau locale – ci a unei cărţi demne de orice bibliotecă, a unui volum interesant şi prin structură şi prin conţinut, dar şi prin ceva în plus, care ţine de meşteşugul autorilor, de priceperea lor nu doar de a sintetiza informaţia, ci de a o topi unitar prin realul talent de a comunica cititorului nu numai date, ci şi idei personale, adică un conţinut de filosofie de viaţă, de înţelegere, comentare şi explicare a ei la nivelului comunităţii umane pe care şi-au propus s-o portretizeze. Pentru că această monografie, purtând pe copertă o imagine ecvestră a lui Vlad ŢEPEŞ cel de acum cinci secole şi jumătate, însoţită cu numele localităţii Vulcana-Băi şi cifra 400 este cu atât mai personală şi mai specifică localităţii, cu cât structura ei poate constitui pentru alţi autori un model de structurare ”...
Dar iată că, așteptând roadele apelului nostru ( pe care, repetăm angajamentul de a le primi cu drag, a le consemna ca atare și a le populariza exemplul ca model pentru altele), primim și un volum mai impresionant decât cel publicat cu zece ani în urmă, tot cu o imagine a lui Vlad Țepeș însoțită de numele localității Vulcana-Băi. Numai că, în locul cifrei 400, care ar fi trebuit să ajungă acum, în mod normal sau matematic la 410, se află nici mai mult nici mai puțin cifra 558, ca și cum, în acești zece ani câți au trecut de la anterioara ediție, vârsta acestei pitorești comune dâmbovițene a crescut cu una sută patruzecișiopt de ani... Iar, pe măsura ei, și paginile cărții.
Nu e vorba de o minune, ci de trudă. Truda monografului, care acum nu mai este doar autorul, doctorul Dinu Mareș, urmașul unei familii de vechi prestigiu vulcănean, ci întregul Consiliu local preocupat să lărgească și să adâncească datele în așa fel încât oricare dintre cei 3000 de locuitori ai satelor comunei să se regăsească, ei, sau familiile lor, sau blajinii lor ale căror nume stau scrise pe crucile de pomenire, sau statistica numelor lor, a preocupărilor lor gospodărești, meșteșugărești sau profesionale, a faptelor lor de arme sau de viață civilă, a semnificațiilor pe care le reprezintă în mutațiile sociale, etc. etc. să fie oglindite monografic printr-o cercetare continuă.
Și iată că această cercetare continuă, care-i dă dreptul autorului chiar să emită ideea că orice monografie care se respectă ar trebui revăzută și adăugită la fiecare zece ani, aduce vulcănenilor și marea surpriză a extinderii în veac a existenței lor obștești cu încă 148 de ani, conform adâncirii actelor istorice ale epocii, ajungând din vremea lui Radu Șerban (1602-1611), în cea de mare glorie a lui Vlad Țepeș din domnia de la 1456 la 1462. Și astfel, ei își pot adăuga la acordurile imnului comunei pe care li l-a compus Miltiade Nenoiu, mândria unor versuri de genul:
Vulcana – Băi e un pământ
Muncit de noi s-aducă rodul
          
          Pe ctitoria cu loc sfânt
           Clădit de Țepeș-voievodul!

 Dar inspirația, adevărata inspirație, nu constă doar în asemenea versuri. Ea se manifestă plenar în strădania de perfecționare continuă pe care ne-o demonstrează o asemenea carte ale cărei ediții se așează precum cercurile în fibra lemnului: Este vorba de un model  care poate fi preluat întru exemplaritatea actlui de alcătuire, chiar  a istoriei noastre, prin asemenea monografii, statuarea lui ca tradițe vie, mereu îmbogățită, mereu ca un echilibru între moștenire și devenire, precum tenacea înnoire a cercurilor de copac.
                                                Corneliu LEU

  
  
  

 

                                     
  prof. dr. Adrian Botez





                        VIOLENŢA METAFIZICĂ ŞI CRUCEA  - 
                         ÎN ROMANELE LUI LIVIU REBREANU
                          
 
                                                                          Motto: “Dumneata îţi închipui că
                                                      cel ce ştie mai mult, înţelege neapărat mai mult?
                                                   Sau că ştiinţa merge mână de mână cu fericirea?”
                                                                             (Liviu Rebreanu  -  Adam şi Eva)





A-VIOLENŢA METAFIZICĂ  -  FORMĂ DE CUNOAŞTERE-ÎNŢELEGERE. CLIPA LUI DISMAS
 

Cine citeşte observaţiile lui G.Călinescu, din a sa Istorie a literaturii române , despre violenţa fizică din romanele rebreniene şi, mai ales, sugestia criticului precum că Rebreanu ar fi incapabil să vadă lumea deasupra instinctualităţii gloatei  -  rămâne, probabil, surprins că, totuşi, “suveranul” Călinescu îi face romancierului o concesie: “Cu toate aceste inegalităţi, Liviu Rebreanu este un mare scriitor şi pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern, cu mult asupra ceea ce epoca lui produsese”.  De ce tocmai un apologet al violenţei să se instituie în creator al romanului românesc modern  -  când, slavă Domnului, de la Filimon la Sadoveanu şi de la “sburătorişti”, la dadaişti  -  avem destui autori romaneşti şi moderni, şi paşnici  -  în linia lui Balzac, ori Flaubert, ori Dickens, ori Proust, ori… Urmuz, cei atât de calini şi de paşnici?…”Fără violenţă!”…
 Romanul Adam şi Eva este scris suficient de devreme (1925  -  al treilea, după Ion-1920 şi Pădurea spânzuraţilor-1922), pentru a ne naşte  întrebarea legată de semnificaţia şi rostul violenţei din epicul rebrenian  -  şi a ne şi propune un răspuns la această întrebare.  La 6 dintre cele 7 personaje-întrupări ale Masculinului Călător prin Timp (Mahavira-indianul, Unamonu-egipteanul, Gungunum-sumero-akkadianul, Axius-romanul, Gaston Duhem-raţionalistul ateu republican francez  şi Toma Novac-românul anamnezei finale) le este distrus corpul fizic prin violenţă, chiar violenţă maximă, complet dezintegratoare a corporalităţii fizice, ţinând de arta sadismului ritualic (cazurile Mahavira şi Gungunum  -  orbiri, jupuiri ale trupului viu, eventrare, decapitare etc.). Singurul care moare   neviolent, aparent prin infarct (“o durere ascuţită i se înfipse în inimă, răsucindu-se adânc ca un cuţit”) este Hans-Adeodatus-medievalistul german milenarist.  Întrebarea se naşte spontan: de ce tocmai el ?
 De observat că romanul conţine un Maestru Iniţiator în Absolut, pe Tudor Aleman . Acesta îi atrage atenţia neofitului sceptic, Toma Novac , asupra non-identităţii semantice, ba chiar opoziţiei mistice dintre a şti, a înţelege şi a fi fericit: “D-ta îţi închipui că cel ce ştie mai mult, înţelege neapărat mai mult? Sau că ştiinţa merge mână în mână cu fericirea? (…)Dar ce are a face ştiinţa cu sufletul omului? Toate invenţiile şi descoperirile din lume au fost oare în stare să netezească pentru vreun om calea fericirii adevărate, să-i dăruiască o merinde pentru clipa când trece poarta necunoscutului?”
 Chiar acestea sunt întrebările, care pun sub SEMNUL SUSPICIUNII/Amăgirii/Iluziei – EPOCA GABRIELICĂ – şi răspunsurile, implicite, prin care se defineşte Epoca Trecerii Pragului Porţii „Necunoscutului” -  EPOCA VICTORIEI SPIRITULUI-EPOCA MIHAELICĂ!!!
Singurul personaj al romanului Adam şi Eva care, după ce află tainele Cărţii-Ştiinţă (“cartea cântecelor de vitejie şi iubire”), se leapădă de ea, chiar prin ardere: “aruncă în foc volumul cu file îngălbenite, legat în piele de capră sălbatică”(simbol al dârelor terestre amăgitoare-hipnotice, care-l leagă pe Hans  de ispita “sânilor aţâţători” ai Margaretei  )   -  păstrând doar icoana Sfintei Marii-Singura Neamăgitoare -  şi care, o viaţă  întreagă, se bate, cu maximă violenţă de duh, pentru mântuirea sufletului, ca fericire a desprinderii de înjosirile cărnii  -  este medievalistul german Hans. Numai Hans, cel care îl vede clar pe Satan - şi cunoaşte suprema ispită, aceea a ambiguizării Mariei-Fecioara Cosmică, cu Satan-Magdalena Maria(dinainte de pocăire) are dreptul la eliberarea într-o a doua onomastică-identitate(conform normelor monahale)  -  cea întru divin: Adeodatus(Închinat-lui-Dumnezeu). Lupta lui Hans-Adeodatus este deplină, de o violenţă metafizică teribilă:
a-împotriva destinului numeric: a intrat în mânăstire sub semnul cifrei 13 , opuse Paştelui: “La Paşti am împlinit treisprezece[ani]”  -  dar sub semnul Viziunii de Dumnezeu  -  ca şi alt Novice al Lumii  -  Apostol Bologa, din romanul Pădurea spânzuraţilor  - , fapt care produce suprapunerea intrării în chilia abatelui, cu mantra sacră consacratoare de Războinic al lui Dumnezeu: “Benedictus qui venit in nomine Deus!”, producând spaima iniţiatică a Călugărului-cu-Cheile, dar şi identificarea, de către copilul ales de Dumnezeu, a  abatelui  -  cu Imaginea Sacră Protectoare Supremă: “Cu barba albă şi capul tuns, cu ochii înflăcăraţi de o lumină pioasă, părea un pustnic sfânt, rătăcit printre oameni. Hans, parcă l-ar fi cunoscut de mult, se apropie, îi sărută mâna şi rosti rugătoar: -Tată…” De observat, iarăşi, identitatea de privire vizionară, peste obiectualitatea iluzorie a corporalităţii terestre, între copilul Hans-Adeodatus şi copilul Apostol Bologa: “-Dumnezeu vrea şi Sfânta Fecioară  -  răspunse copilul, cu o lumină mare în ochii limpezi”(Adam şi Eva-1925) ; “Pe obrajii albi, ochii albaştri erau ca două izvoare de lumină:   - Măicuţă, am văzut pe Dumnezeu!”(Pădurea spânzuraţilor-1922);
b-(în registru magic-simpatetic) cu arhiepiscopul Willegis, din Mainz  -  simbol al degenerării sacerdoţiului, prin acceptarea exclusivei identităţi umane terestre: “aştepta din moment în moment să se pornească o ploaie de foc şi pucioasă, care să nimicească cuibul nelegiuirii[palatul arhiepiscopal], precum au fost prăpădite odinioară Sodoma şi Gomora” - căci conştiinţa necesităţii Sfârşitului Ciclului Mundan şi a Judecăţii Divine, Lumea Mundană ca Început al  Sfâşitului   -  se impun ca Realitate Unică, în sufletul celui ales, Războinicului Spiritual-Călugăr, care nu acceptă să părăsească Axis Mundi-Crucea de Aur a Altarului (chiar dacă, precum Apostol Bologa, va rătăci mistic, prin Labirintul Iniţierii Depline-Lumea şi Sufletul Îndoit): “Toată lumea respiră uşurată şi se împrăştie. Adeodatus însă rămase în genunchi, în acelaşi loc, cu ochii la CRUCEA DE AUR de pe altar (s.n.), cu ghimpele dezamăgirii în inimă [marea ispită “modernă” a scepticismului…], aşteptând totuşi minunea”;
c-cu lumea exterioară a ruinelor(simbolizată prin Cetatea Romei), în care nu găseşte Muntele Sfânt-Gargano :”Ruinele din vremurile păgâne îl supărau ca nişte sfidări. Rătăci pe străzile fără viaţă, călăuzit de un călugăr care cunoştea bine Roma şi care(…)îi arătă uliţi întregi, pustii, părăginindu-se văzând cu ochii”;
d-cu oamenii lumii ruinelor: “războaie ce pustiesc în toate părţile, răspândind foametea, desfrâul şi moartea(…). Ajunse să nu-l mai asculte nici copiii, ba unii răutăcioşi asmuţeau câinii asupra lui, când voia să intre în ogradă cu vestea Domnului. Decepţiile nu-l descurajau. Îşi zicea că puterea Diavolului descătuşat e atât de mare că rătăceşte minţile cele mai agere”;
e-cu Cifrele (socoteşte Anii lui Dumnezeu-Vestea Adevărului   -  cu anii pământeşti…) şi cu Femeia-Ispită, ca Verb Fals : “<>. <> îi fulgeră prin ascunzişurile minţii”. Iar însuşi Satan Arătat, consecutiv  viziunii ambiguizante Maria Sacră-Maria Păcatului Carnal, îi “strigă biruitor: -Pe Maria o cauţi, Hans? De ce n-ai căutat-o aievea până azi? Ţi-ai pierdut viaţa împotrivindu-te voinţelor mele, în loc să o urmăreşti numai pe ea! N-ai iubit niciodată, nefericitule, şi doar nimic nu-I mai preţios în lume ca iubirea femeii! Acum ai să mori şi simţi că ai trăit în zadar”. Demonul devenit Apostolul Iubirii…  -  teribil! Demonul Zadarului  -  insuportabil!
De fapt, contrar tuturor interpretărilor critice de până acum, noi suntem convinşi că Hans-Adeodatus este biruitor asupra Ispitei Carnale -  este ipostaza metempsihotică a Numărului Cinci, prin care toate celelalte ipostaze capătă mântuire şi împlinire: toate imaginile carnale ale iubirii trebuiau să se echilibreze prin Ipostaza Iubirii Suprem-Ideale: Maria. Ipostaza Marianică este ispita şi biruinţa ispitei, totodată  -  este victoria spirituală a Iubirii, în romanul rebrenian, în general, şi în romanul Adam şi Eva, în particular. Finalul părţii 5 marchează întâlnirea, în absolut, a Alesului Divin-Vizionarului, cu Femeia Cosmică  -  întru (în fine!) echilibrarea Imaginii Spirituale a Iubirii: Moartea şi “şoapta de iubire”, pentru Hans-Adeodatus, cel “prăbuşit cu faţa la pământ, cu icoana sfântă în braţe”  -  simbolizează aflarea, în ultima clipă a existenţei terestre, a echilibrului între pământ şi cer, între cele două naturi ale Omului-Modelat-după-Hristos-Dumnezeu. Simbolizează HIEROGAMIA (discret sau secret ascunsă în cartea rebreniană)  -  căci CINCI este “semn al unirii, număr nupţial(…)număr al centrului, al armoniei şi echilibrului. El va reprezenta, deci, cifra hierogamiilor, însoţirea principiului ceresc(3) cu cel pământesc al mamei(2) ” .
Muntele Sfânt-Gargano a fost aflat: el este Maria  -  Femeia Cosmică. De observat că Hans se naşte şi creşte sub autoritatea exclusivă şi absolută, tiranică, a Tatălui  -  deci păstrează, mistic, în suflet, nostalgia Mamei, ca Imagine a Paradisului Refuzat. Deci, în final, când buzele sale vor rosti numele “Maria”-Izbăvirea, iar nu “Margareta”-Ispita, se presupune că lui Hans-Adeodatus a regăsit Paradisul Permisiv. Fericirea  -  consecutivă (şi real-izată prin), după cum afirmă şi Tudor Aleman  -  suferinţei/suferinţa maxime/maximă, ajunsă pe muchia de cuţit a pierzaniei semantice a vieţii. Este condiţia lui Dismas  -  tâlharul de dreapta, pocăit pe cruce, în ultima clipă.
Ca urmare, violenţa continuă, spre/dinspre lume şi sine,  îndurată/oferită  de Hans-Adeodatus, reprezintă tocmai Şansa Salvării  -  Iniţierea întru Iubire-Cunoaştere-Înţelegere, ca Hotar al Infernului-Iluzie  -  spre Paradis. Iată, deci, ce numim noi VIOLENŢĂ METAFIZICĂ: violenţa iniţiatică, absolut necesară, precum NAŞTEREA-CA-VIOLENŢĂ-SMULGERE-DIN-INCREAT (naşterea fizică, dar, mai ales, a doua naştere, cea spirituală, prin labirintul iniţierii)  -  prin care omul accede la tainele sacre ale universului şi fiinţei-fiinţării.
Considerăm că trebuie privită cu luare-aminte şi povestirea 2, despre egipteanul Unamonu, care nu moare prin chinuri-chinuiri savante  -  ci prin săgetare, în preajma Iubirii Nevăzute: el, înainte de săgetare, vede statuia lui Hator-Zeiţa Voluptăţii, cea cu cap de pisică  -  dar buzele lui ţipă numele nevăzutei iubite Isit(de la Isis, zeiţa egipteană a misterului “căsătoriei, simbol al armoniei şi fidelităţii[…], zeiţă sapienţială, posedând arta magiei, a tămăduirii şi chiar pe cea a învierii din morţi”) . Unamonu trăieşte, şi el, sub nostalgia mamei Merit, de care este despărţit, pentru a fi închinat templului lui Osiris-Masculinitatea Cosmic-Solară  -  dar, mai interesantă este ştiinţa-înţelegere a lui Unamonu (ca autoviolare spirituală), despre moarte-întrupare, urmărind, în spirit-gând(deci, iniţiindu-se în moarte, în viaţă fiind!), traseul sufletului tatălui său, în lumea cealaltă. Asistă la: a-pătrunderea sufletului în Casa lui Osiris; b-la cântărirea sufletului-inimă; c-la atitudinea favorabilă a zeiţei-soră-Lună Isis; d-la verdictul final al lui Osiris:”Biruitor să iasă răposatul ca să umble prin toate locurile, printre duhuri şi printre zei, iar paznicii porţilor Apusului deloc să nu-l oprească!” Iată de ce, prin suferinţa anticipată, a participării la fazele mistic-iniţiatice ale Spiritului Tatălui  -  Fiului i se permite SĂGETAREA, ca Fixare întru Nevăzutul Divin, cu propensiune spre regăsirea Maternului-Doi.
Dacă Hans-Adeodatus este străpuns de durerea inimii, Unamonu este străpuns de durerea gâtului:
a-inima  -  simbol al Centrului, Brahmapura(locuinţa lui Brahma, sau Tronul lui Dumnezeu, la creştini),
b-gâtul  -  simbol al intermediarităţii vitale, al comunicării sufletului cu trupul, “sediu al vieţii, al sufletului sau al frumuseţii”.
Săgetare-Fixare în Absolutul Crucii Cosmice(Nirvana buddhistă), prin cele patru focuri de revolver, realizează abia Toma Novac  -  rezultanta în Absolut a traiectului labirintico-iniţiatic al metempsihozei, pusă sub semnul mistic 7 – al (Auto)Creaţiei, prin eliberarea de karmă. El devine, astfel, paredrul existenţial al Numelui său  -  al Logos-ului Nume Divin: Toma=Geamănul(lui Dumnezeu)  şi Novacul-Titanul Cosmic, de tip prometeic, înlănţuit de Stânca Absolutului. El este Titanul Inimii  -  Săgetatul în Inimă  -  deci este şi sub simbolul (Auto)Sacrificiului – 4(5) -Crucea, şi sub simbolul Plenarităţii Divine  -  1. Evident că Androginitatea se desăvârşeşte sub semnul Eva-Viaţă, dar şi a Ilenei-Elena-Focul Cosmic Iluminator şi Constant(helàne=făclie, torţă, sau hèle=strălucirea soarelui).
Violenţa metafizică, între numerele-capitole-etape metempsihotice 2 - 5 - 7, din romanul Adam şi Eva, are trepte de manifestare spirituală evolutivă  -  deci se dovedeşte a fi indispensabilă iniţierii spirituale, ba chiar considerăm că, la Rebreanu, cel puţin, ea simbolizează însăşi iniţierea spirituală.
***



B-VIOLENŢA METAFIZICĂ  -  ŞANSA REVELAŢIEI IDENTITARE, A FUNCŢIEI SACRALE


Înainte de Adam şi Eva  -  a fost Ion (Ioannis=Dăruit de Dumnezeu, al lui Dumnezeu, devenit proprietate a Celui care este izvorul vieţii şi al oricărui bine; în plus, Hristos îi numea pe Ioan şi Iacob  -  “Fiii Tunetului”) . Ion este violent asupra lui George şi Vasile, concurenţii săi sacrali la conducerea Lumii   -  şi violator-fertilizator - asupra Anei  -  al cărei nume este legat de revărsarea milei-graţiei lui Dumnezeu. Să se observe că, fără moartea-autosuspendare a Anei, în grajd (echivalentul răstignirii), esenţa invizibilă şi funcţia sacră ale lui Ion n-ar fi fost revelate, iar fără viaţa Anei, Ion nu şi-ar fi simţit originea sa divină:
a-Ion-al-Horei Solare şi fiu al Mamei Geea  -  Anteu. Cel care, în deschiderea romanului, joacă la horă  -  trebuie să se bată şi cu Parul – substitut al Fulgerului, dar şi instrument de sondare a Styxului. Există două capitole succesive  -  Sărutarea şi Ştreangul. În primul, Ion se (re)cunoaşte, esenţial şi funcţional, ca fiu al Mamei Geea  -  Anteu. Chiar dacă se bănuise a avea o astfel de ascendenţă mitică, încă din capitolul intitulat sugestiv Zvârcolirea (întru căutarea de sine): “Suspină prelung, umilit, în faţa uriaşului(…).Se simţea atât de puternic încât să domnească peste tot pământul”  -  abia după ce (pe cuptorul-athanor) o stăpâneşte pe Ana, călăuză mitică spre Pământ  -  Ion conştientizează deplin identitatea sa funcţională anteică şi intră în relaţie ritualică hierogamică (mută şi sobră, dar întru SĂRBĂTOARE= definire a eului sacral, şi “într-o luni”=reîncadrându-se ciclului originar) - cu ascendentul său mitic, Muma Geea: “Ieşi singur, cu mâna goală, în straie de sărbătoare , într-o luni. (…) Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care şi-ar fi lepădat cămaşa arătându-şi corpul gol, ispititor(…). Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud.(…)Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori(…). Şi pământul parcă se clătina, se închina în faţa lui”. Ce să fie “balaurii îngrozitori” -  decât simboluri ale necesităţii violenţei metafizice iniţiatice  -  care nu doar justifică, ci chiar explică bătăile, certurile şi violul, toate din partea lui Ion  -  ca faze ale unui război mistic pentru recucerirea identităţii sale sacrale?
b-Consecutiv Sărutului de recunoaştere sacral-identitară  -  este capitolul Ştreangul. În creştinism, Hristos este atârnat-ştrenguit pe/de  lemn.  Autosacrificiul Anei  dezlănţuie evenimente violente şi funeste, în fenomenal  -  care, însă, vor revela, în zona sacralului, funcţia anteică a lui Ion: eterna REGENERARE COSMICĂ, SUB SEMNUL VIOLENŢEI-URAGAN: “Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde, într-un uragan uriaş”. Uciderea ritualică(sacrificială-revelatoare-teofanică) a lui Ion de către “sluga” sa mitică, Gheorghe  -  se face sub semnul nopţii (simbol al misterelor eleusine  -  ţinând de Demeter şi Persephona, zeiţele fertilităţii mistice)  -  dar, mai ales, sub semnul CELOR TREI LOVITURI SFINŢITOARE-CONFIRMATOARE-CONSACRATOARE ale lui Gheorghe, transformat, din slugă anteică, în preot, care realizează teofania: unealta eleusină a sacrificiului este SAPA FERTILIZATOARE. Deci, Ion devine, prin revelare paradoxal-multiplicatoare  -   EI: Elohimii (iudaici) sau Cabirii (greceşti). La a treia lovitură, Ion îşi redobândeşte identitate şi funcţie sacral-transcensă, eliberată din chingile trupului :”Gheorghe lovi a treia oară, fără a-şi mai da seama unde…”  -  apoi, fiinţa sa recapătă unitatea prin metamorfozare: târându-se către AXIS MUNDI a satului  -  nucul bătrân  -  Ion se identifică deplin cu acesta, pierzând conştienţa corporală, şi redevenind geamăt de ramuri şi zvârcolire telurică: “…Sforţarea îl duse până sub nucul bătrân de lângă gardul dinspre uliţă”. Apoi, trece prin poarta întunericului vegetal: “Mai avea doi paşi ca să ajungă la poartă. Sub nuc i se întunecă iarăşi tot. Doar gemetele înăbuşite se mai zvârcoleau în trupul crâmpoţit…”. De-acum încolo, Ion=Axis Mundi Vegetală=Nucul Bătrân (Veşnic):  punte între Pământ şi Cer  -  poartă către Cer şi Pământ. Din trunchiul şi sevele şi coroana împlinirii lui se vor naşte-înălţa şi cădea înapoi spre Pământ-Geea(cum s-au şi născut-murit-înviat, mereu!)  -  IONII-ŢĂRANII=CEI MULŢI UMILI (NĂSCUŢII ŞI STĂPÂNII HUMEI). Credem că această ipostază mundan-regeneratoare în eternitate “scuză” toate aşa-zisele violenţe ale romanului prim al “violenţei rebreniene”…
În linii mari, acelaşi mecanism ritualistico-mitologic ni se pare a funcţiona şi în cazul recunoscutei capodopere din 1932, romanul Răscoala. Ion este, acum, Petre Petre  -  pe de o parte, piatra inerţial-corporală  -  pe de alta, piatra rezistenţei spirituale şi a tainei alchimice:”În colţul cel mai întunecos, pe marginea patului de scânduri, şedea cu şapca pe genunchi, mut, neclintit, parc-ar fi fost de PIATRĂ” – s.n.)  -  aflat, şi el, sub semnul lui Anteu:”Mâna lui Petre era grea şi aspră şi reavănă ca pământul”. Prin simpatetism, terranus-ţăranul şi moşierul (stăpânul Mocşei-tărâmul sacru), sacrificatorul şi sacrificatul  -  îşi revelează, prin moartea iniţiatică, morfologia spirituală similară, dacă nu chiar identică:
a-iată descrierea identităţii morfologice a lui Miron Iuga(yug, în sanscrită=unire-unificare), sacrificatul prin violenţă metafizică  - dobândirea unei stări de unire-nedisociere funcţională semnificativă, între stăpânii de drept, comuni, în profunzimea lor spirituală, ai Mamei Geea (Ţăranul şi Autenticul Moşier  -  izotopii semantice ale Pământului-Geea şi, concomitent, zei ai vegetaţiei):”(…)Miron Iuga se prăbuşi cu faţa-n jos, scormonind pământul şi mirosindu-i mai lacom ca totdeauna aroma dulce-amară(…).Îl călcau în picioare, apăsându-l şi FRĂMÂNTÂNDU-L CU PĂMÂNTUL ÎN CARE ÎŞI ÎNFIPSESE DIN VIAŢĂ TOATE RĂDĂCINILE”(s.n.);
b-iată şi revelarea structurii spirituale nedisociate, cu funcţie de Scară Cerească-punte divină, de la Dumnezeu, înapoi spre Om : Petre-Omul Pietrei Filosofale este Anteu, situat între Ouranos şi Geea  -  în faza finală a sacrificiului Ţăranului, pentru Dreptate (“oleacă de dreptate”, cum spune Crăişorul Horia-Hristosul Românilor, căruia divinitatea-Monarh Ascuns îi strigă din ceruri că “Dreptatea nu se cerşeşte!Dreptatea se cucereşte!”  - se cucereşte, evident, prin aceeaşi  violenţă metafizică, renăscătoare şi revelatoare a ESENŢEI FIINŢIALE; maiorul austriac le şi zice ofiţerilor, martori la martiriul lui Hristos-Horia, despre acesta:”Un om? Mai mult decât un om!”- adică este TOŢI-Neamul în UNU-Omul): în ultima clipă a vieţii terestre şi aparent anonime, Petre Petre, cel cu prenumele repetat ritualic, în loc de un nume  -  îşi geme-revelează interiorul funcţional, Sfântă Treime a Spiritului Ţărănesc: “-DUMNEZEUL…SOARELE…PĂMÂNTUL…”(s.n.).
***


C-CRĂIŞORUL HORIA, GORILA : EPOPEEA MASCULINULUI  ŞI REALITATEA LUI “ALTCEVA DECÂT”…

Bineînţeles că triumful activării artistice a violenţei metafizice, ca iniţiere a Spiritului Naţional, ca Spirit al Bărbatului Mistic, de această dată  -   se află în cele mai urgisite şi  cu obstinaţie(şi premeditare) dispreţuite ori uitate romane ale lui Rebreanu: Crăişorul Horia şi Gorila.
Străbătută de spirit epopeic şi baladesc, lucrarea rebreniană Crăişorul Horia n-a fost niciodată văzută decât ca tentativă ratată a epicului romanesc. Noi afirmăm că, dimpotrivă, trebuie văzută ca fiind demonstraţia artistică cea mai izbutită, a romanului românesc modern, de a descrie treptele evoluţiei spirituale ale unui neam, prin simbolul ei uman desăvârşit: Horia-Hora(Roata) Solară  - transformat în Hristosul cu Roată pe Cap:”Căprarul făcu(…)o coroană de nuiele, în formă de roată, pe care(…)o puse în capul lui Horia, strigând:-Uite craiul valahilor!”(mistic, duşmanii lui Horia-Hristos s-au contaminat de revelaţie!) . Noţiunea de Crăişor ascunde, în fapt, realitatea mitică şi mistică a Maestrului Spiritual al Neamului Românesc: Magul Zalmoxian. De observat că noţiunea de Crăişor ţine de un limbaj esoteric, pe care nu îndrăzneşte să-l folosească, la început, decât Femeia-de-la-Criştior (în traducere exoterică: lăcaşul ascuns al lui Hristos -  Rafaela de la Criştior era, ea însăşi, din neam de Crăişor: strănepoata voievodului Bour-Boariu, din herbul Moldovei Sfinte) -  izotopică semantic, în egală măsură, cu Muma Cosmică şi cu Fecioara Cosmică: Fecioara Cosmică întreabă”-Unde sunt crăişorii voştri?(…)Drum bun şi sănătate, crăişorule!”  -  pentru ca la finalul Epopeii Discernerii, tot ea, devenită Mumă Cosmică, să-l identifice mistic:”Da, el e…Crăişorul!” Abia după ce este iniţiat în spiritul lui ALTFEL DECÂT…, având în imaginea minţii Centrul Lumii-Viena, dar şi a Centrului Mistic-Golgota, al autosacrificiului total, desăvârşit, mântuitor   -  moşul Gavrilă Todea”de 80 de ani(…)a strigat[spre consacrare ritualică a Logos-ului]:-Tu să fii crăişorul nostru, Ursule , şi să ne câştigi dreptatea întreagă, MĂCAR DE-AR FI SĂ NE OMOARE PE TOŢI!(s.n.)” Revelaţia iniţierii Neamului prin violenţă metafizică-treaptă de deşteptare a Spiritului Etnic îi este oferită de Războinicul-Grenadir(alter ego al Monarhului Ascuns) din Cetatea Împăratului-Viena(Centrul Iniţiator  -  de aceea, situat în zona ambiguităţii perpetue şi depline: niciodată nu se va şti precis dacă Horia a avut poruncile Împăratului-Monarhul Lumii, şi dacă da  -  ce conţineau acestea  -  formula esoterică a Monarhului Lumii, pentru începerea violenţei metafizice a discernerii de neam fiind: “Tut ihr das!  -  Faceţi voi treaba asta şi pe urmă lăsaţi pe mine!”):”- Nici popoarele să nu aştepte tot numai de la împăratul! Că şi împăratul e om  şi face ce poate! Popoarele să mai puie mâna şi pe par [din nou, parul, solar-jupiterian şi thanathic] când nu mai merge altfel!Dreptatea trebuie cucerită ca o cetate!”
Horia dezvoltă viziunea despre principiile yin şi yang, pasiv şi activ, în cosmosul Neamului Românesc:
a-în primă fază(cea istorică, refuzând revelaţia), Neamul este expresia inconştienţei-pasivităţii absolute, ignorând însăşi esenţa etnică: discernământul, ca spirit de identitate-autoidentificare, de respingere a gregarităţii etnice şi umane, de alcătuire întru ALTFEL DECÂT ALŢII  -  urmând: ŞI AŞA CUM TREBUIE SĂ FIM NOI. Dacă spiritul discernerii de neam lipseşte, însuşi neamul e în pericol de dispariţie, prin starea de SLUGĂ şi de STRĂIN ÎN PROPRIA ŢARĂ (de fapt, “străin” îşi spune tocmai cel care capătă începutul discernerii iniţiatice), prin stingere-deznaţionalizare: “Nouă totdeauna fapta ne-a lipsit. De aceea ne-au încălecat toţi veneticii, de am ajuns slugi şi străini în ţara noastră…” Pasivitate=stare de neant existenţial-etnic: ”Am primit mereu toate batjocurile pentru că ne-a fost frică de faptă(…)Până acum câţiva ani, oamenii nici măcar a se jelui nu îndrăzneau”.”
       b- Evident, moartea sentimentului discernerii cosmice de neam  -  pentru Dumnezeu şi planul său uranic, nu este o tragedie  -  oricine/orice pasiv-yin poate fi înlocuit , prin oricine/orice purtător al principiului activ-yang :       ”Poporul care rabdă toate asupririle le merită”. În definitiv, yin-yang se complinesc demiurgic  -  dar taina cea mare e cum să fii yang-ul discernerii-conştientizării: FIINŢA! Discernerea cosmică de neam e numită cu numele DREPTĂŢII  -  simbol dublu, al în-fiinţării şi al re-echilibrării-re-armonizării cosmosului.  Căci expresia cea mai simplă a principiului activ, prin care se face discernerea-fiinţarea de neam  -  este DREPTATEA  -  prin care se neagă putrefacţia spirituală(yin-ul pasiv-feminin), având ca rezultat nu doar deznaţionalizarea, ci chiar gregaritatea non-umană, în satanicul întuneric, numit TEMNIŢĂ: “Până ne-or vedea tot plecaţi şi neputincioşi, domnii dreptate nu ne-or face, măcar să vie oricâte porunci de la împăratul!Şi oamenii, săracii, PUTREZESC prin temniţe!(s.n.)”
   A exista=BĂRBAT, Masculinitate, Spirit Activ, al DREPTĂŢII-discernerii. Dar principiul activ, la nivelul cosmo-etnic, este ca un flux cu traiectul diferit accelerat-conştientizat, căruia trebuie să i se păstreze CĂLĂUZA SPIRITUALĂ-VÂRF, CAPUL “REBELIEI”  -  romanul propune două ipostaze ale Monarhului Ascuns: I-prima este cea oarecum exoterică, a lui Iosif al II-lea,  -   II-cealaltă este a Monarhului Absolut Esoteric  -  Hristosul Neamului Românesc: se păstrează în imaginea hieratică a ŢĂRANULUI-REGE, arhetip al Hristosului Român al Dreptăţii  -  din trupul căruia se împărtăşesc ceilalţi ţărani (pentru transsubstanţierea creştină, învierea din zguri a Neamului): “Avu  iarăşi visul de odinioară, cu căpitanul ţăranilor răzvrătiţi aşezat pe tron de fier înroşit, cu mirosul cărnii smulse din trupul lui cu cleşte înroşit în foc. Dar acuma, în locul căpitanului de demult se afla el însuşi, pe tronul roşu sfârâia chiar carnea lui şi mirosul de carne arsă îi gâdila nările. Se mira numai că nu simte nici o durere şi vru să strige cu glas izbânditor că nu-i pasă de tortură, că nu-l doare nimic…”
c-Pentru că DREPTATE înseamnă REECHILIBRARE COSMICĂ, deci slujbă divină, Horia se simte erou mioritic-zalmoxian(moarte=viaţă-Înviere), fiinţă îndumnezeită, direct prin acceptarea Misiunii Violenţei Metafizice(prin care se dă identitate divină gregarului cenuşiu, se eliberează Domnul-Stăpânul-Craiul, BĂRBATUL COSMIC-NEAMUL, din sclavia pasivităţii-nonfiinţării): “Horia venise în realitate să se spovedească şi să se cuminece, ca şi când ar fi plecat la nuntă sau la război sau la un drum lung cu primejdii, de unde nu se poate şti dacă se va mai întoarce, şi când. În faţa preotului, însă, se simţi curat şi înălţat(…)”  -  iar în războiul metafizic-“rebelie” el e ARHANGHELUL, care conduce oastea angelică, oastea albă: “Apoi, peste capetele tuturor trecu scurt, aspru ca o săgeată de oţel, porunca crăişorului:-Hai, feciori! ŞI OASTEA ALBĂ SE URNI”(s.n.).
d- Momentul Crăişorului transformă calitativ starea de unitate: în loc de unitate în pasivitate autodistructivă  -  unitatea în activitate definitorie, DREPTATE, în registru umano-divin:”Suntem totdeauna uniţi în supunere şi umilinţă şi niciodată nu ne putem uni ca să cucerim dreptatea”.“Rebelia”-Războiul Metafizic (cu decapitări, schilodiri etc. a câtorva asupritori de profesie) al scoaterii din pasivitate-nonidentitate divino-umană Neamul  -  răspunde echilibrator unor acţiuni unilaterale, de până atunci(deşi, oarecum, în efigie, în sinecdocă  -  un strop la un butoi…  -  dar contează NU CANTITATEA DE ACŢIUNE, ci calitatea numită ACŢIUNE DE DIFERENŢIERE-DREPTATE-MASCULINIZARE-AFIRMARE DE NEAM):”Nu e sat în ţara asta unde să nu găseşti un sărman trup de iobagiu ba spânzurat, ba tras în ţeapă, ba frânt pe roată şi ciopârţit în bucăţi, spre a băga spaima în oameni şi a-i ţine pe vecie în jug ca pe vite [n.n.: vita este asimilată pământului-pasivitate feminină]”.
Ridicarea-“rebelie”a moţilor nu este nici cruzime, nici agresivitate  -  ci afirmare a Fiinţei, pe deasupra”batjocurii”=ignorarea Fiinţei-Fiinţării lor: “-Apoi dacă vine[colonelul austriac, care făcea promisiuni mincinoase, tergiversa negocierile, pentru a-i risipi şi nimici pe răsculaţi], bine de bine, iar dacă nu, ne-om bate şi cu cătanele şi nu ne-om lăsa batjocoriţi aşa de tare!”(s.n.)  - zice Cloşca, membru al Sfintei Treimi a Afirmării Fiinţei. “Aşa de tare” marchează percepţia mistică a limitelor vieţii şi morţii spirituale. Iar proclamaţia lui Horia pentru Geoagiu arată că un neam trebuie trezit-înfiinţat şi cu forţa, când îşi întârzie neiertat revelaţia Fiinţei, producând inutilă primejdie şi adormire pentru cei deja treji:”Care sat s-ar ispiti a nu veni sau din care casă n-ar veni la această poruncă, întorcându-se să i se aprindă casa. (…)Glumă nu vă paie. De nu îţi veni, ALŢII OR VENI LA VOI(s.n.)”. Aceşti alţii-venitori-revelatori ai Focului, deplasaţi către zona cenuşiului-nondiscernerii Fiinţei  -   sunt din ORDINUL ANGELIC AL OŞTII ALBE  -  iniţiaţii în Masculinitatea Neamului Românilor Ardeleni..
e-Horia duce războiul lui Hristos  -  pentru reidentificarea Cosmosului-Neam Românesc: în mod magic, ROMÂN va deveni echivalentul semantic şi de facto al lui ORTODOX=OMUL CĂII DREPTE. Aceasta, în sensul identificării Calvarului Cristic, cu Calvarul Neamului Românilor Ardeleni  -  întru mântuire-înviere sincronică, atemporală. Iar arderea demonilor-îngeri căzuţi, cu biciul cristic-VIOLENŢA METAFIZICĂ, trebuie să-i re-metamorfozeze pe aceştia în îngeri înalţi. Opera Crăişorului nu este numai una de exorcizare, ci şi alchimică, de transmutare a metalelor-spirite înjosite, în AUR FILOSOFAL. O Apocalipsă (respectiv o Înviere) de Athanor. Şi Aurul Filosofal nu poate fi decât Neamul Cristic, Românii Ortodocşi-Drepţi-Masculini. Numele generic-alchimice sunt “unguri”, pentru metalele josnice-înjosite spiritual, prin NEDREPTATE PRACTICATĂ  -  respectiv “români”, adică “ortodocşi”, pentru metalele transfigurate înalt spiritual, prin suferinţa-ardere(numită CĂUTAREA DREPTĂŢII-MASCULINITĂŢII), în athanorul cosmic: “Nimenea să nu fie cruţat deloc, fără numai UNGURII CARE S-OR FACE ROMÂNI, botezându-se în legea şi credinţa creştinească[ortodoxă!]”. De observat cuplul  lege-credinţă: lege, împotriva dezordinii cosmice-nedreptate  -  dar împlinirea legii cosmice nu poate fi făcută decât prin ardere-credinţă-transcendere(prin transsubstanţierea BOTEZULUI şi NOII EUHARISTII COSMICE  -  GRIJANIA FIIND EMINAMENTE  SPIRITUALĂ: DREPTATEA!).
Regula lui „ALTCEVA DECÂT”…, ca regulă a dobândirii FIINŢĂRII PRIN IDENTIFICARE  -   este pusă în dezbatere, de data aceasta preponderent teoretică, în romanul psihologic-discursiv Gorila. Deci, departe de a fi doar un roman politic-realist al Cetăţii  -  Gorila este un roman profund filosofic şi psihologic, al teribilelor zvârcoliri de conştiinţă (nu doar la nivelul Dolinescu-Pahonţu-Ionescu, ci , mistic, la nivelul întregului neam-masculinitate românească). Crăişorul, din romanul Crăişorul Horia  -  devine Tineretul Român. Iar Demonul Pasivităţii Autodistructive este unul global: Politica Românească  -  aşa cum se face ea. Adică, stimulând urdorile anti-spirituale ale Neamului Românesc: Minciuna, Hoţia, Trădarea-Laşitatea. Nesfânta Treime a MLAŞTINII Materialiste. Ca şi în romanul-epopee a Ardealului Românesc-Masculin, avem şi aici împărţirea maniheistă între iniţiaţi (Monarhul Ascuns-Tineretul Român  -  studentul Ionescu nu e decât un surogat de hierofanie)  -  şi neiniţiaţi(politicienii, cei labili moral). Iniţiaţii ştiu să DISTINGĂ-DISCEARNĂ, printre sensurile cuvintelor  -  neiniţiaţii -  nu. De aici se naşte conflictul-Războiul Metafizic(Violenţa Metafizică, necesară rămânerii în IDENTITATE-MASCULINITATE )   -  între:    
a-partizanii(mai curând nevăzuţi, decât văzuţi) ai lui Dolinescu(care trebuie judecat critic dincolo de conjuncturalul său antisemitism) , cel care afirmă: “Nouă ne trebuie educaţie, nu politică!Trebuie smulse cu cleştele din suflete laşitatea trecutului, capul plecat(…). DINAMICII (s.n.) cei mici să înveţe carte, să muncească, să zidească o ţară nouă. Mai târziu, când lumea va avea în sânge dreptatea şi curăţenia, când va fi dobândit sentimentul demnităţii şi va fi uitat capul plecat, ATUNCI ŞI NUMAI ATUNCI POFTIŢI LA POLITICĂ(s.n.)!”  Şi continuă, pe acelaşi ton de vizionar exasperat:”Am făcut unirea, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar trebuie s-o şi păstrăm!(…)Poporul nostru nu mai are nici un ideal şi nu mai crede decât în burta plină(…). E bine?Cu idealul burţii pline credeţi dvs. că vom putea păstra unitatea neamului şi vom realiza cultura românească adevărată, care să dea un sens existenţei noastre?…(…). Ne-ar trebui cel puţin 3 generaţii de muncă aspră, de gospodărie exemplară, de uniune sacră, pentru a consolida aievea unirea. În loc de asta, ţara a fost împănată, până în cele mai mici sate, cu cluburi şi scandaluri, care au învrăjbit pe oameni şi mai ales au înrădăcinat credinţa că politica absolvă şi justifică tot. Să fii tâlhar, să fii orice, dacă eşti din partid, te acopăr! (…) România e un imens câmp de jaf şi procopseală: politicianii înşişi fac toate sforţările ca să se acrediteze convingerea asta, fiindcă aşa, cei buni vor fierbe într-o oală cu cei răi(…)Politicianul spurcă pe ce pune mâna.(…). PREOCUPĂRILE IDEALE NUMAI CEI TINERI LE ÎMBRĂŢIŞEAZĂ ŞI LE TRĂIESC AIEVEA (s.n.). Numai ei sunt în stare să viseze şi să trăiască în sufletul lor lumea de mâine. Ei sunt capabili să moară pentru înfăptuirea ei, ţinându-se de mână şi cântând imnul biruinţei. Pentru ei, comandamentele naţionale, imperativele totalitare nu sunt vorbe goale, ca pentru eseiştii de azi, ci trăiri efective…Numai atunci neamul românesc va respira în sfârşit scăpat din îmbrăţişarea monstruoasă a gorilei politice!” Iată, din nou, ca şi în Crăişorul Horia, idealul coeziunii întru ACTIV-BINE-MASCULIN  -  împotriva coeziunii între PASIV-RĂU-FEMININ. Plinul Dreptăţii (Masculine) -  contra golului Demagogiei (Feminine) -  prin definiţie, desacralizantă a Logos-ului Demiurgic, deci nedreaptă-demonică,
b-şi cei care, premeditat, creează confuzia semantică a cosmosului, voind, astfel, să-l desacralizeze -  şi-i răspund apărătorului manifestărilor energiilor ideale ale Tineretului Român: “Adică, înlocuieşti o gorilă cu altă gorilă(…). Nu va mai fi gorilă, ci… un animal mai simpatic pentru imaginaţia mulţimii”. La care simbolul oportunismului şi labilităţii morale  -  Pahonţu, adaugă:”Politica nu se poate suprima. Poţi să-i schimbi numele(…), dar ea rămâne! E esenţa vieţii!” Ei bine, cei comozi spiritual (pasivi-feminini)  -  mai exact, cei interesaţi de rămânerea în inerţia materialistă, în egală măsură ucigaşă şi sinucigaşă spiritual  -  nu accept (procustian) să numească decât ceea ce sunt ei înşişi: o gorilă nu poate avea drept oponent-alter, decât TOT O GORILĂ! Din start, identitatea prin discernere spiritual (ALTCEVA DECÂT…) este respinsă, negată chiar ca existenţă! În stilul ţăranului care, văzând, la Grădina Zoologică, pentru prima oară în viaţa lui  -  girafa, spune categoric:”Aşa ceva nu există!”
Faptul că spectacolul vizionat, obsesiv, de societatea bucureşteană a partizanilor POLITICII MLAŞTINII, este O scrisoare pierdută, spune, credem noi, totul, despre opinia auctorială (discretă, lizibilă doar printre rânduri) a romancierului-filosof Rebreanu…
Asupra celui care vine la poliţie, cu curajul răspunderii, cu asumarea integrală a răspunderii faptei-făptuirii, să mărturisească “rebelia” sa împotriva Trădării şi Minciunii(uciderea lui Pahonţu )  -  tânărul student Ionescu   -  se dezlănţuie, cu totul disproporţionat, “vijelia” comisarului (un perfect Ipingescu-Pristanda  -  “curat neconstituţional, da' umflaţi-l!”), teribil de afectat de moartea unui ziarist imoral şi arivist crâncen:”-Cum, banditule, va să zică tu l-ai omorât ?(…)Paştele şi bisericile…”. Iar, pe de altă parte, ziarele, Camera şi Senatul - toate ştiau totul despre infidelităţile de tot felul, conjugale printre altele  -  şi despre divorţul jalnic al lui Pahonţu, dar stârnesc adevărate viscole de osanale evidenţiind moralitatea acestuia, şi cumplite diatribe împotriva unui prezumtiv complot anti-stat -  tocmai pentru a discredita şi paraliza complet orice încercare de “rebelie” contra unui stat putred-efeminat, mafiotic, cu miezul fals:”Toate ziarele, ca după un consemn, lăsau să se înţeleagă că ne aflăm în faţa unei vaste conspiraţii de răufăcători (…)că asasinarea lui Pahonţu , săvârşită de Ionescu, e opera unei complicităţi pe care justiţia trebuie s-o lămurească şi s-o sancţioneze cu ultima severitate(…)la Cameră, cât şi la Senat, s-a făcut elogiul regretatului Pahonţu, subliniindu-se(…)bunătatea şi cinstea omului(…).Vicarul încheie(…) cu o cuvântare(…)că mâna criminală a răpit(…) pe părintele unor copilaşi nevinovaţi, pe soţul unei femei iubite(vorbitorul nu ştia că Pahonţu îşi părăsise căminul)”…
***


D-CRUCEA, „DINAMICII”  ŞI REGRESIA SPRE ORIGINAR. “CUCERITORII” LUI REBREANU. LIRISMUL MITOLOGIC


O lectură atentă a romanelor lui Rebreanu lasă a se observa un amănunt semnificativ: unde este mediu urban  -  lipseşte simbolul CRUCE. CRUCEA apare doar în romanele despre SAT şi MASCULINITATE (evoluţie către masculinitate).  În romanul urban al autosacrificiului sacrificator, Amândoi, pentru nefericita Solomia(ţărancă, ajunsă servitoare la oraş  -  şi ucigaşă a stăpânilor ei cămătari-demonic-arghirofili, din dragoste disperată pentru iubitul ei Lixandru, care se stingea fără leac) apare doar un crucifix    -  urmat de invocarea, în celulă, a divinităţii (“-Doamne, Dumnezeule, fie-ţi milă şi iartă-mă!Doamne…”), înainte de sinuciderea teribilă, cu acul de păr: ”-A avut o poftă de moarte titanică!”  -  spune doctorul legist. Acest melanj de origine rurală şi comportament urban (bazat pe idealizarea valorilor moarte  -  banii) nu-l încântă prea mult pe intransigentul “senator” Rebreanu .
Sugestive pentru frivolitatea , efeminarea existenţială şi corupţia spirituală pe care le întruchipează mediul urban  -  sunt replicile personajelor şi comentariile auctoriale, din romanul, strict citadin, Jar: “Pe omul modern, ameţit (s.n.) de civilizaţie, numai nenorocirile îl întorc la Dumnezeu…” Civilizaţia modernă este, deci, o “ameţeală”, o pierdere a sentimentului şi nevoii imperios-masculine a DISCERNERII-ÎNFIINŢARE DEMIURGICĂ. Este preludiul unei dulcege sinucideri spirituale, generale şi absurde   -  al cărei prolog a fost semnat de “prea inteligenta” Liana, cea mefientă atât faţă de creaţia divină (“Pe buzele ei VOPSITE dăinuia un surâs…”-s.n.), cât şi faţă de ritualul în-fiinţător:”Nimic…Sunt puţin emoţionată…Ceremoniile ASTEA…”-s.n.  -  dispreţuitorul  astea sugerând că totul, în societatea citadin-modernă,  nu e decât convenţie şi ipocrizie, trădând secarea totală, sinucigaşă, a spiritualităţii-atitudine-discernământ . Astfel, Cetatea Modernă debilitează atât de mult sensul vieţii şi morţii, încât sinuciderea Lianei cu somnifere (dezertarea, laşă, din viaţa reală), după ce se înjosise, îndelung şi penibil, faţă de cel ce-i înşelase sentimentele  -   capătă mai curând aura ironiei absurde, decât a tragismului.
Pentru re-spiritualizare, mediul citadin are nevoie de DINAMICII-zeităţile mistic-masculine, amintind, iarăşi, de Călăreţii Gemeni Zalmoxieni  şi de o Sfântă Treime Înfiinţătoare  -  despre care vorbeşte Dolinescu, în romanul Gorila: cel puţin trei generaţii de făpturi clar-hominide  -  regresate benefic-spiritual, către originaritatea MASCULINITĂŢII SPIRITUALE, manifestată prin DREPTATE, CURĂŢENIE, DEMNITATE.
Este şi motivul pentru care romanul Crăişorul Horia este dominat, obsesiv, de SIMBOLUL ŞI IMAGINEA CRUCII LUI HRISTOS: căutarea Dreptăţii-Reechilibrare cosmică, prin reiterarea Principiului Masculin, în Neamul Românesc  -  şi autosacrificiul de tip cristic, desăvârşit oferit şi atotizbăvitor, pentru relevarea eternă, în planul misticii existenţial-etnice, a obiectului luptei metafizice. “Oastea albă” este condusă, efectiv, de Principiul Masculin-Cristic  - căci în fruntea ei (avându-l pe Horia-Hristos prim şi drept-următor) este CRUCEA GALBENĂ-SOLARĂ, care porneşte poporul “rebeliei”-violenţei metafizice re-înfiinţătoare  -  către originea sa demiurgică, PRIMA ZI A CREAŢIEI: “Horia(…) pică într-o seară, fără veste, la casa lui Crişan, aducând şi o CRUCE GALBENĂ (s.n.) împodobită frumos, care să slujească drept steag în lupta ce are să pornească. ERA CHIAR ZI DE LUNI”( s.n.).
Originea Crucii Mari-Steag - este în Crucea-Simbol Esoteric (crucea densificată-condensată în nevăzutul nocturn al traistei lui Horia  -  iarăşi, simbol germinativ-spiritual), care poartă pe ea chipul însuşi Monarhului Lumii, Monarhului Ascuns  -  şi n-au dreptul s-o vadă decât iniţiaţii de taină:  “Cu mare băgare de seamă mai scoase din traistă o cruce mică aurită, cu chipul împăratului Iosif  şi o carte sfântă în trei limbi, legată în piele roşie şi cu dungi de aur pese tot”. Este Cartea Destinului Lumii  -  sau Cartea Paradisului-Izbăvire-Împlinire  -  călăuză prin cele Trei Lumi. Prin izbânda martirică întru Cruce şi Cartea-Călăuză-prin-Lumile-Lui-Dumnezeu  -  Horia(Hristosul Neamului, dar şi Sinecdocă a Crucii-Roată! ) devine , în momentul suirii Golgotei (Roată Solară şi de Sânge) de la Alba Iulia, negrăbitul şi demnul confident al lui Dumnezeu-Altarul :”Sărută crucea, se închină, sărută şi mâna preotului şi zise : -Doamne, iartă-mă şi ajută-mă! Apoi urcă pe estradă fără şovăire, cu capul sus, liniştit, parc-ar fi mers la cuminecătură”. Iată-l pe Supraomul Benefic  -  Eroul-Sinecdocă a Neamului Înfiinţat-Remasculinizat: “Un om?…Mai mult decât un om!- zise maiorul cu ochii umezi”.
Ecouri ale acestei hierofanii din mai târziul Crăişor Horia se află şi în unele pasaje din romanul Ion. În evoluţia sa spirituală, Titu Herdelea  ajunge şi la stadiul de vizionar. După ce vede şi aude ţipetele isterice ale învăţătorului ungur din şcoală:”Numai ungureşte!…Ungureşte!…Trebuie ungureşte!…Ungureşte!…”  -  Titu are două viziuni, ambele ţinând de violenţa metafizică, restauratoare a Masculinităţii Neamului Românesc:
a-prima este discursivă: “O cetate încercuită de o oştire desculţă!(…)Mulţimea noastră înaintează mereu…Zidurile lor meşteşugite se clatină şi se fărâmiţesc îndată ce le atinge suflarea vieţii noastre încătuşate…Stăpânii tremură în faţa slugilor!Slugile! Noi suntem slugile!Al lor este trecutul, al nostru este viitorul!…”  Aceeaşi “Cetate” a Blestemului Complacerii în Feminitate Opresivă, ca blocare în trecut-neînţelegere, obturare a sacralului  -  ca şi cetăţile din Crăişorul Horia (cu centrul în cetatea care TREBUIE să redevină, prin martirajul autosacrificial-cristc  -  ALBĂ: Alba Iulia);
b- a doua este un vis nocturn, “cu ochii mari, înlăcrimaţi”: „Iată-l în Cluj(…)Pretutindeni numai grai românesc…(…)Parcă toată lumea vorbeşte<>!(…)Firmele magazinelor , străzile, şcolile, autorităţile…tot, tot e românesc…Statuia lui Matei Corvin zâmbeşte către trecători şi le zice: <>”. Martirul-Hristos Înviat este însuşi Logos-ul Românesc.  Iar identificarea Ceasului Învierii cu Ceasul Dreptăţii, ca manifestare plenară a violenţei metafizice restauratoare de Spirit este cea din Crăişorul Horia.
Dar mai există o a treia viziune, de data aceasta transferată, dinspre Titu Herdelea, asupra unui fost renegat român  -  “băiatul unui ţăran cărăuş din Armadia”  -  învăţătorul Zăgreanu, înfocat “ungurist”, pân-atunci - reconvertit la Logos Românesc şi(cum altfel?) la Ortodoxie=Calea Drept-Spirituală. În finalul romanului, Zăgreanu-Apostatul se căieşte, mut şi deplin, în faţa BISERICII BIRUITOARE ÎNTRU LUMINĂ şi a CRUCII-TROIŢĂ, lepădându-se de Satana-Râpa Trădării: ”La Râpele Dracului, bătrânii întoarseră capul. Pripasul de-abia îşi mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor , se înălţa ca un cap biruitor. Zăgreanu însă era tot în drum, în faţa crucii, cu capul gol şi, cum stătea acolo aşa , parcă făcea un jurământ mare”. Ca şi reconvertitul Ursu Uibaru, din Crăişorul Horia, care, ulterior reconvertirii, se oferă deplin martiriului pentru Dreptatea Remasculinizatoare de Neam  -  şi Zăgreanu, după modelul evanghelic al lui Dismas-Tâlharul Pocăit, îşi identifică propriul CAP cu CAPUL BIRUITOR AL LUI HRISTOS-BISERICA.
Vom încheia cu două dintre cele mai cunoscute cazuri de reconvertire întru Masculinitatea Neamului: cazul Apostol Bologa, din romanul Pădurea spânzuraţilor  -  şi cazul Puiu Faranga, din romanul Ciuleandra:
a- cazul Puiu Faranga trebuie văzut ca o reconvertire întru OM, prin regresie mitico-magică: dinspre frivolitatea criminală a societăţii-Cetăţii moderne, aritmice, ajunsă la infarct   -  spre originaritatea ritmică, spre Inima Cosmică a Neamului (violent-gâfâit metafizic) -  Logos şi Dans  - simbolizat prin dansul esenţial, vital românesc  -  Ciuleandra. Către tată, se aude discursul izmenit, în franceză   - a se vedea şi avertismentul auctorial, prin litere italice(discurs ca simbol al parodiei-existenţă a Cetăţii Moderne, cu adevărat alienat-dementă, care s-a înstrăinat  de Logos-ul Originar-Divin: “C'est Ciuleandra, Vous savez?(…)Et puis c'est très amusant…oui…très…”)  -  dar Puiu MOARE, în sensul mitic  - adică renaşte întru NEOSTENEALA DIVINĂ, ca OM  -   din fosta Gorilă… -  recăpătând Ritmul Inimii-Centrului Cosmic, de care acum aparţine iar, integral, sub masca nebuniei sacre:”De alături, se auzeau paşii lui Puiu, neosteniţi, într-un ritm săltăreţ, stimulaţi de o melodie găfâită, ca respiraţia unui bolnav pe moarte”;
b-cazul Apostol Bologa e mult mai complex, dar, în genere, cunoscut. Apostolul a fost, întâi, Apostat. Apostat faţă de Cruce şi Inocenţă. Şi-a trădat Viziunea-Misiunea  -  revelate în copilărie, în faţa Altarului: CRUCEA DE AUR, Crucea Luminii Izbăvitoare-Biruitoare: “(…)pe urmă însă rămase numai crucea aurită, sus, parc-ar fi plutit în văzduh(…)se deschise deodată cerul şi, dintr-o depărtare nesfârşită şi totuşi atât de aproape ca şi cum ar fi fost chiar în sufletul lui, apăru o perdea de nouraşi albi, în mijlocul cărora strălucea faţa lui Dumnezeu ca o lumină de aur, înfricoşătoare şi în acelaşi timp mângâietoare ca o sărutare de mamă…[din nou, obsesia Mumei Cosmice, alăturată, până la identificare, Originii Mântuitoare] Din strălucirea dumnezeiască însă se limpezea o privire vie, infinit de blândă şi de măreaţă, care parcă pătrundea în toate adâncurile şi ascunzişurile…Arătarea aceasta a durat numai o clipă şi a fost atât de nemărginit de dulce, că inima lui Apostol şi-a oprit bătăile, iar ochii i s-au umplut de o lucire stranie, bolnavă. Totuşi, sufletul îi era atât de plin de fericire, că ar fi fost bucuros să moară atunci acolo, privind minunea dumnezeiască…”
Voind să-şi sfideze destinul şi identitatea (este Fiul biblo-evanghelic, al lui Iosif şi al Mariei   -  dar şi Fiul Logos-ului Neamului Românesc  -  trăgându-se din crăişori, din apropiaţi ai lui Horia, respectiv Avram Iancu!)-  ajuns adolescent, Bologa se ascunde de Dumnezeu sub uniforma de paradă a Războinicului Fals. Apoi, se ascunde de Logos-ul Divin, în spatele Falsului Logos  -  “datoria” faţă de criminali, faţă de ucigaşii războiului metafizic, prin perversul şi alienantul de esenţe război fizic. Dar “Dumnezeu nu doarme”, nici în cer şi nici în  om  -  şi, paradoxal, tocmai când să ucidă lumina fizică(a reflectorului rusesc)  -  lumina fizică se re-converteşte în lumină spirituală, interiorizată definitiv( sub semnul Fecioarei Cosmice): “boala de moarte”, care-l reconverteşte pe Puiu Faranga : “În fundul sufletului, însă, simţea clar cum pâlpâie dragostea de lumină, blândă, mângâietoare(…).În loc de răspuns, în suflet îi răsări deodată lumina albă pe care o gâtuise adineaori, strălucind ca un far într-o depărtare imensă. (…)Lumina îi înăbuşi întrebările şi-i linişti inima, ca şi cum i-ar fi deschis o cale dreaptă, netedă, într-un ţinut sălbatec şi neumblat(…). Acuma era sigur că mai curând se va pune de-a curmezişul soartei, decât  să-şi mai pângărească sufletul, fiindcă în suflet, în lumină i se călea mântuirea…” Departe de “a se pune de-a curmezişul soartei”  - abia acum Apostatul devine Apostol, confirmându-şi soarta, ca predestinare (reîntâlnim ideile metempsihotice din Adam şi Eva). Intrând în Casa Morţii (se logodeşte cu Fata Morţii, fata groparului Vidor), Apostol intră, de fapt, în labirintul re-iniţierii, de fapt, al re-naşterii spirituale-Învierii. De aceea, TREBUIE să trecă pe la poarta balaurului-demon, Paznicul Tainelor Divine  -  Deţinătorul Vergelei-Smicelei din Copacul Paradisului: locotenentul-grănicer simbolic Varga (calitativ ungur, precum cei supuşi botezului-reconvertirii, în Crăişorul Horia). Şi astfel, începe regresia către originarul autentic, spre identitatea cea adevărată  -  odiseea APOSTOLULUI-VESTITOR AL LUMINII (şi, implicit, ca în cazul lui Hans-Adeodatus ori Horia: vestirea Lumii Acesteia  - ca Început al Sfârşitului)  -  odiseea spiritului eliberat spre “strălucirea cerească” a Izbânzii-Învierii, a recuperării paradisiace  - aducând aminte de Hritosul-Luciferul-Luceafărul eminescian, cel autosacrificat pentru izbânda cosmică a ANDROGINULUI SOLAR-PARADISIAC: “Drept în faţă, lucea tainic luceafărul , vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului:- Primeşte, Doamne, pe robul tău Apostol…Apostol…Apostol…” De observat triada reconfirmării apostolice  -  aducând aminte de triada reconfirmării apostolice a fostului lepădat-apostat Petru, pe care Hristos îl obligă să-şi repete de trei ori DA-ul iubirii  -  după ce pronunţase de trei ori NU-ul apostaziei…
Personajele centrale ale romanelor lui Rebreanu nu sunt, neapărat, Fericiţii  -  ci Căutătorii. Şi, deseori, Aflătorii de Absolut-Adevăr. Cei care, o viaţă-existenţă întreagă, aparent, vagabondează - în ascuns, însă, se pregătesc pentru Revelaţia  -  care,  totdeauna (după calitatea râvnei  spirituale a fiecăruia), vine, ca la Dismas, în ultima clipă; alteori,  nu se-arată nimic. Unele dintre personajele rebreniene, Cavaleri ai Ultimei Clipe  -  pot fi numite Cuceritorii lui Rebreanu în Absolut  -  dar toţi, născuţi de Cetate ori Sat  -  devin Ţăranii-Iniţiaţii-Iluminaţii :  Ion e Napoleonul-Ţăran asupra Pământului, Horia este Robespierre-ul-Ţăran, orăşeanul  Apostol devine Răstignitul-Ţăranul Luminii, orăşeanul Puiu Faranga devine Ţăranul-Dansator al Ritmului Cosmic; chiar Solomia devine, întrucâtva, Ţăranca-Dobânditoare a Uitării Nirvanice. Iar Toma Novac  - redevine Novacul  -  Ţăranul-Titan  Cosmic al Iubirii: un Adeodatus al Mariei-Héléne  -  Muma Focului Cosmic.
Rebreanu, alături de autorul Baltagului, modifică radical datele scrierii şi citirii romanului românesc: de la Rebreanu-Sadoveanu încoace, nimic epic nu mai poate să rămână doar epic, dacă nu conţine şi germenii lirismului mitologic. Nimic nu mai este “poveste gratuită”  -  deci nu mai poate fi citită “liniştit”, dacă nu deţii cheile Cetăţii Sacre a Tuturor Poveştilor. A tuturor gândurilor şi râvnelor, nemăsurat de adânci, ale Omului. Cu alte cuvinte  -  romanul redevine Cartea Cărţilor  -  BIBLIA  -  în cel mai general şi profund sens. (De fapt, nimic nou sub soare: tot aşa erau construite epopeile antice şi medievale...). Iar cititorul este silit să se transfigureze într-un devot  -  mai domestic sau mai sălbatic, în funcţie de gradul său de Iniţiere Spirituală, într-o nouă epocă de evoluţie spirituală terestră: EPOCA MIHAELICĂ, a Schimbărilor Spirituale Radicale! Aceasta este, în opinia noastră, “modernitatea” autentică, de esenţă esoterică, de care poate fi “învinuit” Liviu Rebreanu. Dimpreună cu ceilalţi Doi Magi interbelici…Sadoveanu şi Mircea Eliade!
                                                                                                                 prof. dr. Adrian Botez

 

_____________________________

  -Cf. G. Călineacu, Istoria literaturii române – de la origini până în prezent, Minerva, Bucureşti, 1982(reed. 1941), p. 735: “Violurile bestiale, stâlcirile, sugrumările, evirarea, spânzurarea, împuşcarea sunt povestite cu atenţie. Asta înseamnă că scriitorul trăieşte mai ales impulsiunea instinctuală pe care o rotunjeşte epic, şi mai puţin prin stările de conştiinţă”  -  referirile sunt, în primul rând, la romanul Răscoala, dar implică şi pasaje din Crăişorul, Ciuleandra şi, mai cu seamă, Adam şi Eva. Mult mai aproape de adevăr  (adevărul demiurgiei epice rebreniene), chiar în raport cu romanul Răscoala,  ne apare Al. Săndulescu, în Introducere în opera lui Liviu Rebreanu , Minerva, Buc., 1976, p. 69: “Liviu Rebreanu ne apare ca un Poseidon, sub al cărui trident, valurile mulţimii se înfurie şi se domolesc, făcând să se audă vuietul negru al adâncurilor abisale”; Al. Săndulescu este primul critic care intuieşte şi încearcă să expliciteze (Constantin Cubleşan, în Prefaţa la Ciuleandra-Jar-Amândoi, 1990, doar intuieşte: “o operă complexă, construită în ansamblu parcă după un anume plan de evoluţie minuţios întocmit”)la Rebreanu un macrosistem epic: “Dar Crăişorul e o piesă de neînlăturat în sistemul gândirii epice a scriitorului şi în cadrul viziunii sale de ansamblu”. Ne intrigă, în acest sens, faptul că Al. Săndulescu se limitează, în linii mari, la un sistem Ion-Crăişorul-Răscoala ( aducând doar nuanţări, prin Pădurea spânzuraţilor şi Ciuleandra) respinge/omite total, din sistemul epic rebrenian, romanele Adam şi Eva şi  Gorila  -  îngustând serios arealul semanticii epice rebreniene.
  -Cf. G.Călinescu, op. cit, idem, p. 737.
  -Surprinzătoare similitudine onomastică, cu Iniţiatul lui Vasile Voiculescu, din povestirea Lostriţa  -  Aliman: A-Liman, cel fără liman, sau, mai exact, Cel Care Caută Limanul -  Neliniştitul În Căutarea Liniştii Supreme, Mistice.
  -Onomastica îl atemporalizează: Uriaşul-Gigant-Titan  -  Voinicul-Făt Frumos  -  dar sugerează, subtil, şi noviciatul.
  -Trimitere clară la Margareta Păcatului, Margareta Ispitei Cărturarului, din Faust al lui Goethe…
  -Cifra Demonului şi a Morţii.
  -Cf. Jean Chevalier / Alain Gheerbrant,  Dicţionar de simboluri, vol. I, p. 310.
  -Cf. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Albatros, Buc., 1983, p. 307.
  -Cf. Jean Chevalier / Alain Gheerbrant, op. cit, vol. II, p. 99.
  -Dar, probabil, şi simbolul Geniului Neliniştit şi Răzvrătit-spre-Cunoaştere-Absolută  -  Geniul Pustiu(pustia este locul iniţierii şi revelaţiei absolute) , Titanul  eminescian.…
  -Tunetul este Glasul lui Dumnezeu şi Puterea lui Dumnezeu, Dreptatea şi Mânia lui; a se vedea atât ciudata dedicaţie finală a romanului Ion: “Celor mulţi umili”  -  fără virgulă! (deci, Ion poate fi pluralitatea Elohimilor , cu eficienţă asupra HUMEI- humilis  - sau Ion este…doi: dualitatea zalmoxiană, Gemenii Călăreţi ai Fulgerului Zalmoxian)  -  cât şi dezlănţuirea stihinică a “ionilor” din Răscoala;  Tunetul vesteşte o teofanie; Tunetul, ca şi Fulgerul, sunt simboluri ale fertilităţii; Tunetul şi Fulgerul se leagă de Marea Mumă mitică şi de primii Eroi Gemeni; Tunetul  şi Fulgerul sunt legaţi şi de făurăria lui Hephaistos-Vulcan  -  făuritori ai Noii Lumi, transcense.
  -Ghiorghios=lucrător al pământului, deci “slugă răzvrătită”, în raport cu Ion-Anteu  -  iar Vasileos-Basileios=rege, deci, probabil, un Maestru iniţiator, tip Spânu  -  din moment ce doar lupta cu Vasile îi revelează lui Ion  -  Pământul.
  -Într-adevăr, în ritualul zalmoxian (rămas în obiceiurile de iarnă româneşti), URSUL este simbolul REGALITĂŢII!
  -De fapt, doar jumătatea vizibil-exoterică a Monarhului Lumii  - cel cu dublă natură: umană şi divină.
  -Ni se pare nouă, sau ne sunt cunoscute ecourile acestor exasperate şi, deci, sincere amărăciuni…?
  -Însăşi onomastica vorbeşte concludent: pahonţ=soldat infanterist, din armata ţaristă (pahonţii erau renumiţi pentru atitudinea lor cumplit de prădalnică, din timpul războaielor).
  -De subliniat că gestul lui Ionescu(un singuratic, chinuit de idei şi viziuni) este unul venit dintr-o atitudine strict  individualistă, iar prietenii săi, ori logodnica, sau Dolinescu  -  habar n-au avut de decizia studentului în cauză  -  decizia de suprimare fizică a lui Pahonţu fiind, anterior, una confuză(“Gorila lubrică se pregăteşte de culcare, îşi zise Ionescu(…)O să ne răfuim noi altă dată!”)  -  iar cea definitivă fiind luată fără premeditare, în ultimul moment. De remarcat că însăşi soţia lui Pahonţu,Virginia, are revelaţia, prin oglindă, a gorilei din soţul ei: ”Mi s-a părut că văd un duşman fioros sau un tâlhar…” . Ironia sorţii face ca Pahonţu să fi avut teza de doctorat cu subiectul “crima politică”  -  făcând apologia acesteia…La propriul proces, Ionescu uimeşte prin “căldura glasului  lui, prin patima şi preciziunea cu care mărturisea(…)cu un fel de mândrie stranie, că moartea e totdeauna o pedeapsă meritată pentru cel ce-şi trădează fraţii(…)Numai la sfârşit, aruncându-şi ochii alături, lângă boxă, şi văzând o fetiţă care plângea, faţa i s-a mai îndulcit şi s-a înmuiat. -Asta e logodnica lui!şopti d-na Cornoiu”. Şi la interogatoriul prefectului, Ionescu declară răspicat:”N-am minţit niciodată   -  şi mai bucuros voi merge la ocnă cu adevărul, decât în libertate cu minciuna!”
  -Cf. Ciuleandra, Jar, Amândoi  -  Dacia, Cluj, 1990, p. 414.
  -Ne referim la afirmaţia unui critic român, că lui Rebreanu îi lipsea numai toga, pentru a întruchipa un senator roman…
  -Iosif  -  simbolul eternului logodnic al Mariei Veşnic Fecioara , logodnic al Lumii Tatălui .
  -În definitiv, şi romanul Răscoala, prin “moderna” Roată a dinamismului istoriei  -  TRENUL (începutul şi sfârţitul romanului) -  sugerează autosacrificiul DINAMICILOR, pentru izbăvirea-masculinizarea Neamului…Grigore Iuga din final este simbolul masculinizatului mistic  -  în opoziţie cu existenţa-discurs inert, a etern-placentarului Rogojinaru. Cavalerii Albi există  -  la fel şi Vodă-Monarhul Ascuns, cel etern-favorabil ţăranilor…

 

 
 
 

       EVENIMENT EDITORIAL



A apărut  MIRA LUPEANU, COPACUL SCORBURILOR SI ALTE POEME, cu ilustratiile autoarei, 132 pagini, Editura si Tipografia RAWEXCOMS, Bucuresti,            reproducem prefața îngrijitorului:







MĂRTURISIRE


Mira Lupeanu a încetat să scrie în anul 2000, spiritul stingându-i-se odată cu veacul XX, din pricina flagelului numit Alzheimer.
Născută în Anul Maimuţei 1944, şi-a ales hâtru ziua naşterii, 13 Aprilie.
A debutat cu o poezie mucalită în revista Urzica, pe când era elevă în clasa a IX-a la liceul „Iulia Haşdeu” din Bucureşti. A publicat şapte cărţi de poezie.
A trăit pentru poezie, versurile i-au fost hrana diurnă, şi fiecare carte nouă, a ei sau a noastră, fiindcă am lucrat şi am semnat laolaltă o sumedenie de traduceri, era veşmânt fermecat.
Taoistul Zhuang Zi scria, prin anul 315 înainte de era creştină, că nimic nu este mai copleşitor decât moartea minţii înaintea trupului.
La împlinirea a şaizeci de ani, i-am tipărit o culegere de poezie, cu o copertă de-a dreptul fantastă de Mircia Dumitrescu şi îmi amintesc cum, în momentul când i-am dăruit cartea, a privit-o fără nici o licărire în ochi, ca pe un obiect inutil, a luat-o şi a pus-o imediat, indiferentă, pe masa joasă de lângă fotoliul în care stătea. Nu a răsfoit-o, atunci şi niciodată.
După plecarea ei din lumea prafului, la 6 Octombrie 2006, i-am tipărit cartea de poezie pentru copii, Jucării pentru tăticu, 2010, cu o prefaţă proprie, nimic altceva decât cererea de editare înaintată editurii împreună cu manuscrisul, la 9 Noiembrie 1984. Singurele ei poezii pentru copii şi oameni mari, cum şi le numea. Cartea n-a mai apărut atunci, în 1984; Mira şi-a retras singură manuscrisul, în faţa rezervelor din neînţelegere, aş zice eu, ale unor redactori specializaţi în confecţionarea de versuri gen: eu mă duc să mă dau huţa// împreună cu mămuţa.
Pentru cartea de faţă am intenţionat să aleg şaptezeci de poezii, dintre cele deja publicate, pentru cei şaptezeci de ani scurşi de la naşterea Mirei Lupeanu; în final am constatat că s-au adunat mai multe. N-am mai intervenit. Rămâne simbolul.
Peste ani, poate că un istoric literar se va apleca şi asupra manuscriselor, pentru o ediţie completă a versurilor compuse într-o viaţă şi pentru o evaluare adevărată. Mira Lupeanu este un poet care aşteaptă încă să fie descoperit şi înţeles, făcut cunoscut; un poet profund original, situat dincolo de stilurile, modelele şi grupările literare ale timpului ei, meditaţie cu valoare universală asupra vieţii pe pământ.
S-a grăbit să plece spre nicăieri, cum scrie la un moment dat, însă creaţia ei are în ea, o ştiu, perenitatea cuvântului uman, a scrierii, a cărţii, sub a cărei zodie s-a născut.


                                                                       Constantin Lupeanu

 






IATĂ CE SCRIA  ALEX. STEFĂNESCU DESPRE MIRA LUPEANU

 
 

                       ANOTIMPUL ANTOLOGIILOR


  


ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI DE PE TOATE CONTINENTELE, Cetatea lui Bucur, Editura Cetatea Cărţii, Mehadia, 2014, coperta George Roca, Australia, prefaţă Victor Gh. Stan,  278 de pagini, A4, cuprinde 27 de poeţi şi  17 prozatori, scriitori cu interesante biografii, într-un caleidoscop plăcut citirii, dând seamă de trăiri diverse, prezenţe ambiţioase, premiate, cu volume care au trezit atenţia unor degustători de arome noi, exploratori literari temerari, chiar dacă mulţi dintre aceştia, cum şi spaţiile lirice sau narative despre care scriu, nu sunt relevate geografiilor publicistice diverse. Aceasta, de fapt, fiind şi rolul orişicărei antologii, de a spune, de a afirma, de a striga: EXISTĂM! Şi cum răspândirea unor scrieri este fatalmente limitată, aria unei antologii este mai mare… Aceasta, cum şi altele iniţiate pe linii aeriene, de internet, duce cuvântul, ca dar, şi mai departe „pe toate continentele”, (inclusiv cel alb de la Polul Sud, dacă nu cumva şi pe continentul unic lunar, într-un viitor mai mult sau mai puţin imediat, ba, poate şi pe continentele subpământene ori stelare…interesate)…
 Vinovată de această antologie este scriitoarea Elisabeta Iosif, om de radio între 1971-2009, de cărţi – proză fantastică, de aici spunerile de mai sus, de eseuri, de iluminări poetice, ba, de-o vreme şi de redactor de revistă CETATEA LUI BUCUR, majoritatea scriitorilor din cartea aceasta fiind publicaţi şi în această reprezentanţă capitalistă (Bucur fiind, toată lumea ştie, un capitalist stăpân de oi pe pajişti mioritice dâmboviţean-argeşene, om care şi-a făcut şi o cetate, să ştie lumea în 2014 că sunt şi alţi scriitori, vorba ceea din cărţile de liceu, necanonici, deşi…).
Cum această scriere a mea nu este un studiu, ci doar o semnalare de autori suferitori de scrisori literare, ce altceva fiind literatura, decât o scrisoare către un cititor – prieten? Mă laud a zice sintagme ale lor şi, poate, două-trei vorbe în plus la cele oglinzi din antologie - fiindcă ce altceva decât oglinzi ar fi? -  or poate floare cu parfum de meridiane, cum zice prefaţatorul, şi el cuprins în carte şi într-un meleag de creaţie pentru copii şi tineret, şef de Filială la Uniunea Scriitorilor din România (în altă paranteză spun că autorii fac parte din mai multe grupări scriitoriceşti din ţară sau din alte ţări, dar toţi din cea galactic – eminesciană – argheziană - nichitiană < vă rog să numiţi dumneavoastră şi alţi mari făuritori de limbaje literare  în dulcea noastră scriere>  a limbii române de azi.
Adrian Botez, primul la contraatacul desantului de aici, după ce a stat şi într-o temniţă interioară, până ce a evadat prin 1998 în volumul cu acel titlu, este un autor marmorean de insomnie, lângă havuze de amărăciuni, trăind glorii bizantine şi sonete colecţii de răni. „Să nu lăsaţi să se cicatrizeze/ Vreodată rana bietului Poet!/ Ar fi lumina-n lume să-nceteze,/ Copacul să îngheţe în portret…/Veniţi de luaţi lumină din cuvinte!/ Învie miri – şi nu mai sunt morminte.”
Adrian Erbiceanu face confesiuni poetice de prin 2003 în volume, în ţară şi prin Canada, unde are oarece treburi scriitoriceşti la Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Quebec, ocupându-se de dorurile acestora, după cum zice într-un poem „Jos la răscruce, gata de ducă/ Ce mă mai ţine, mă tot hurducă./ Dorul atârnă frunza săracă/,Dragostea vine, dragostea pleacă… / Prind, ca din palme, să se resfire/ Cioburi păstrate în amintire…/ Ca o minciună consolatoare,/ Vremea mă ninge, clipa mă doare…
Al. Florin Ţene‚ drăgăşenean talentat, literar vorbind, maramureşean de studii şi călugărie profesorală, apoi clujean ambiţios, familist – aici şi tătic de ligă scriitoricească – îşi serbează uneori ziua (13 iunie, să se ştie de prieteni!) pe patru roţi, cearcă               să-nţeleagă esenţa iubirii în poeme, în vreme ce Poezia/ încălţată cu sandale/ din pielea cerului/ şi talpă din scoarţă de tei/ agale/ venind din veacuri ancestrale/ se strecoară printre ei/ ca o femeie tânără/ şi dornică de dragoste/ în mână cu o carte/ în mileniul viitor/ mai departe…
Anca Florentina  Popescu este chimistă de amintiri, iar în ceara clepsidrelor află haikuuri sau tocuri de 15, cadouri de Seară de Ajun. Iată aici un text vorbind despre dragostea faţă de abecedarul de demult: Şine de tren –/ întâlnind o iubire/ pierdută demult.
Camelia Ioniţă Mikesch a văzut la Tulcea cum ninge cu flori de migdal şi a spus cititorilor gazetei Delta, prin iunie 1990, după care, terminând liceul de matematici şi fizici, a studiat afaceri - pre limbă academică management şi relaţii internaţionale, dar şi poetici, precum BUCURIA UNEI PLOI DESCHIDE GENE-N OCHII PĂPĂDIEI Cel mai adesea umblă prin Bucureşti sau prin alte locuri:Mă tot plimb sperând să-l văd pe Dumnezeu? Cum tunica iernii peste cer răstoarnă.
Cristina Ştefan, băcăuancă, deseori creatoare de interactivităţi scriitoriceşti, sub emblema Lirei 21, şi de proze sculpturale, este prietenă de stih cu Sisif, Bacovia, Iulia Oniţă, Adrian Grauenfels şi alţi 55 de poeţi contemporani, căutătoare de veri cu ciuboţele roşii, de cozi lungi de colibri, când nu şopteşte tandră poeme: Vizibil eşti tu/ exemplarul pe cale dispariţie/ când netezeşti lumina/ năluca sunt eu/ îmbrumată de tăcere.
Elena Angheluţă Buzatu locuieşte în SUA. Scrie poezii pentru copii, poeme creştine, traduce de plăcere pe Mariana Mihai, Victor Burde ş.a. Ochi, minte, inimă, suflet, trup, /văz, simţ,auz, miros, pipăit, gust,/ rădăcinile ne sunt vechi,/ de demult, tare de demult,/ împletite perechi.
Elena Trifan, prahoveancă, doctor în Filologie (nu-i singura în volum, dar îmi place aici a remarca, având domeniile de pricepere lexicologia, folclorul, gramatica şi lozincă ARS VIVAT! O asociaţie cu acest nume este în Ulmeni, Maramureş) se pricepe la durerile secolului şi de aceea scrie descântece, precum: Soare, soare, sfinte soare,/ Fii iar aur pe răzoare./ Fii iar bun şi generos/ Şi nu arde pân’ la os./ Dă-ne raze aurii/ Pavăză pentru copii./ Dă-ne holde pe ogor,/ Dă-ne pâine în cuptor!
Elisabeta Iosif descrie pictural imagini adolescentine şi oglinzi de graţii feminine: “Caligrafiez iubirea cu litere de miere”… „Toamna pictează dealul, aprinzând focul anotimpului”…  Ne regăsim în cuvânt, ca într-o scoică - / Mereu căutând perla primei iubiri tăcute,/ Enigmă a Adolescenţei.
Emil Bucureşteanu este un roznovean, slobozean din judeţul Neamţ, azi profesor de filozofie, pensionar, mângâindu-şi cu privirea  13 cărţi, dintre care îmi place a cita trei titluri năstruşnice: Student în filozofie. Pagini de dragoste, 2006, Sărutul, 2010  şi Cogito, din jurnalul unui comunist, fără an, dar apărută la Editura Timpul din Iaşi. Cel care spune într-un poem „Cu seva strânsă în stihuri, hrănim viaţa din noi”, adună cuvinte precum în aceste două strofe, din odiseia vieţii sale: Descurcă, iubito, iţele iubirii/ şi ţese întinse pânze de amor./ pune bătătură dorurile tale,/ giulgiu ca să-mi fie, când va fi să mor!// De te-ncurci în ele, ai un pic zăbavă, / Voi veni şi eu, ca să te ajut / Şi vom ţese-n doi numai pânză albă/ Dorurile noastre s-or uni-n ţesut.
George Ioniţă a debutat în anul 2000 la Editura Macarie, a colegului de liceu din Târgovişte, Mihail I. Vlad, cu volumul de poezii Panta Rhei şi de-atunci poemele toate curg în alte cărţi, de Umbre, Prizonierul unei clipe, Labirinturi, Rănită, umbra mea, Cuvinte tăcute, aceasta în 2013. Îmi place a spune că-i membru al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni şi al sintagmelor De-ar creşte zăpada…, Îmi caută paşii un drum la tine     s-ajung…, Voi sta ascuns la mine într-un vers,/ să pot vorbi tăcând, să pot şi asculta. George Roca, atunci când nu ia interviuri românilor luminoşi, cu stare creatoare, lume apreciată prin lumea asta mare, chiar şi din Australia, pe unde e şi traducător, fotograf, grafician, om de radio etc., evadează din spaţiul virtual în proză, poeme iubind paradoxul, divers colorate liric, misterioase, neruşinate sau solemne, eseuri strălucitoare. Voi cita integral poemul ROŞU, pentru simplitate, omogenitate şi cuprins cât un eseu de 20 de pagini: Culoare roşie,/ steag roşu,/ flamură roşie,/ ouă roşii./ Apoi,/ roşu cardinal,/ roşu sovietic,/ roşu chinezesc/ şi…roşu de buze.// De ce, Doamne,/ în ultimul timp/ văd/ numai roşu/ în faţa ochilor?/ Ole!
Ioan Adrian Trifan n-a călcat pe la cenacluri şi nici la diverse sindrofii literare, el studiind engleză, franceză, spaniolă, italiană, suedeză şi… petrol, gaze, literatură, feminism, colecţii, muzee, afaceri. El creează scene lirice, filmice, îndrăzneţe, aparent nelogice, paradoxale, triste, viziuni poetice. DANSEAZĂ CUVINTELE-N HORĂ!/ SE DESPART ŞI JOACĂ DIN NOU/ ŞI JOACĂ MAI BINE DE-O ORĂ… „E vorba despre…corp, dar nu mă lasă un amar pustiu ce mă-nnegreşte a corb…tu, biete corp…miroşi a colb”. Şi integral RUGĂ CUVÂNTULUI: Mai dă-mi un vers,/ O, Tu, Stăpâne!/ Mai dă-mi o strofă/ Doar anume… //Cuvântule, cel din genune!// Mai dă-mi ceva:/ Nu mă lăsa cu dor// Cuvântule din matcă/ Nu mă opri din zbor!
Lia Ruse, argeşeancă, farmacistă, stabilită în Canada din 2004, scrie versuri-emblemă precum: Pământul e-n asediu sub vremea ce îl fură …  Înmugureşte alb! Din nou e sărbătoare/ Petale dulci de zarzăr ning cu împăcare…. Timpul cârpeşte aerul cu fum…Privesc lumina rărindu-se uşor…Prin crengi înalte şi spice de argint/ Se-aud plutind fărâme de răcoare….Pe geamul înstelat cu smalţ de gheaţă/ Privirea-şi reazimă melancolia…O, mâna mea aleargă pe hârtie/ În noaptea ca o sală de-aşteptare…Saltă, prin spaţiul nins, copilăria…Tata e sculptat în poarta aşteptării…Din crin în crin iubirea noastră trece…Pluteşte-n rugăciunea-ntârziată/ sărutul depărtărilor.
Liliana Petcu a urmat cursurile Facultăţii de Litere din Cluj-Napoca şi a tipărit în 2012 volumul Poezia cuvintelor, la Galaţi, dar scrie şi proză, eseistică, traduceri, tipărite în antologii şi publicaţii diverse, dar şi în revista Arcada, unde este redactor. Poemele din această antologie au titluri precum:  CHEMARE ( te chem. In astă noapte la ospăţul ţinut în taină la o margine de gând), MEDITAŢIE PE UN PERON (aşteptăm trenul clipei următoare), GÂND MUT (crâmpei din făptura-mi născută din lut încrustată cu vorbe cântate-n poeme), ŢIPĂT DE VÂNT (descătuşată de-ntuneric…mi-aduc aminte de năluca ţipată de noptatic vânt), FLORI ŞI ARME (buchet de roze albe, când floarea las arma fără glas), TĂCEREA (în astă sară iau tăcerea, o strâng în pumn şi o aşez pe colţul unui nor ce trece), COPACUL (cad frunze galbene pe trupul meu), DEASUPRA ÎNTREBĂRILOR (Deasupra întrebărilor rămânem singuri). Creatoare de peisaje preţioase, plăcute, sincere, în tonuri de alb poetic, Liliana Petcu se visează într-un tren al fericirii. Una dintre staţii aparţine paginilor  99 -102 din acest volum colectiv.
Livia Ciupercă, a debutat în 1982 şi locuieşte la Iaşi. Scrie studii monografice, despre I.Al.Brătescu-Voineşti, Culianu, Paul Bujor, Dominic Stanca, Al. Lascarov-Moldovanu, scriitorii gălăţeni etc., dar şi poeme-vise în cadenţe străvechi, ce se pot scanda. Vom spune cu poeta: Pe boltă-mi suflet, pe frunza teiului plăpând, cu floarea scuturată după -atâtea ploi, furtuni şi răzvrătiri…
Melania Cuc e specializată în flori literare – poeme, romane, eseuri, tablete-şotron, proze de toate felurile şi picturi, colecţii de artă ţărănească şi în cronici literare, dar e DOAR O FEMEIE (Beau vodcă rusească prietenii cu duşmanii - Câinii comunitari şi hingherii Fac marşul păcii…..Aripa care lipseşte mă doare, crescând), nu mai are loc de cuvinte, vede cum LINIŞTEA URBEI ESTE URIAŞĂ ŞI ALBĂ CA O BARZĂ CU PICIORUL LEGAT ÎN STELE şi scrie despre paiaţe, manechine, motani, fluturi cu sânge albastru, neuitând a spune despre ceea ce-i îmbracă viaţa, rochia de semne, cuvinte, culori: Pe frânghia cu semne de circulaţie,/ Rochia mea e din ce în ce mai subţire.
Mihaela Oancea trăieşte veşnicii în doi, vorbeşte cu gâze şi păsări şi tălmăceşte pe limba copiilor ce spun acestea, este prietenă cu Motanul Ioachim, iar ca poetă afirmă că Norii plâng când cerul îşi pierde sfinţii.  Norii se plimbau în cămăşi cu mânecă scurtă.
Mihai Niculiţă e doctor în inginerie civilă  şi poet de ferestre zidite, de ceruri fluide şi de poze de nuntă lângă pomi din curţi voivodale. Voi cita poemul-rugăciune TURME CELESTE: Mă persecută şi  acum privirea tragicilor miei,/ Duşi spre tăiere, se uită cu speranţă-n ochii mei. //Ascunde-i Doamne, în ieslea cea cu paie,/ Să nu-i găsească ucigaşii, să îi taie.// Du-i Doamne, la păscut prin cerul nesfârşit,/ Şi scapă Doamne, fragila turmă de cuţit.// Hristoase, smulge-le din mâini cuţitul, fă o minune!/ Şi turmele de miei, tăiate, să se-ntoarcă la păşune.// Şi pentru că mieii nu ştiu să spere în Înviere,/ Opreşte Doamne, mieii cei duşi la înjunghiere.
Nicoleta Milea, profesoară din Alexandria, cu debut în suplimentul Teleormanul literar din 1970, apreciată a fi printre cei 14 poeţi ai zonei, este doctor în cartea veche din Teleorman, alţi colegi vorbind şi despre cartea nouă a regiunii, inclusiv despre Cercuri albe, Târzia din vis, Ecoul tăcerii, Trandafirul albastru, Vânzătorul de stele, cărţi ale dumneaei tipărite între 1997 şi 2013, peste ani. Eu voi zice, aici, acum, că scrie sonete bine clădite, dovadă aducând metafizicul ţinut, mândră trecere prin lume, neguros, prăpăstios, îmbelşugat, lunar cuibar de ape de gând, creştinul sonet TĂCÂND: Tăcând, te cuibăreai printre cuvinte!/ Lângă fereastara neagră, ploaia-n spume/ Ne aducea o    lume -n altă lume…/ Păsări albastre îşi aduc aminte.// Mi-eşti tristă, azi, Lumină în amurg!/ Doar Tu-mi poţi împlini neîmplinirea,/ Străluminând în ceas târziu lumirea…/ Cine mai bine îmi ştie-al vieţii crâng? // Eu Te-am cules petală cu petală,/ Zidindu-Te în zarea triumfală/ Un biet Icar cu aripile-n nouri.// Ce-a mai rămas din noi, doar vântul ştie./ Precum în cer şi pe pământ, e vie/ Ofranda noastră răsădind ecouri!
Raveca Vlaşin este un scriitor român de la frontiera veacurilor, conform dicţionarului lui Dumitru Munteanu, tipărit la Editura George Coşbuc în 2009, în Bistriţa - Năsăud, poetă care scrie epistole, peisaje cu galerii de artă, cărări de dragoste, grădini solare (Azi prin Grădina Soarelui dedat mi-e pasul a umbla!), rugăciuni (Învaţă-mă ce taine Te pot câştiga…/ Întrebările-n râvnă când treier,/ Când ura aprinde din flacăra sa/ Noi săbii ce-n lume cutreier.// Redă-ne iubirea ce-n ea ne-ar cuprinde,/ Cu fiece zi în pagina Ta.), idile, visări, întrebări: Nu eşti tu primul pas spre veşnicie,/ Neîntinată, sfântă Poezie?
Sebastian Golomoz este de profesie consilier juridic, deci este licenţiat în drept, dar în oglindă este şi licenţiat în litere, nu departe, decât în Saint- Etienne, Universitatea “Jean Monet’’, Franţa, scriitor prezent în librării cu volumul Un romantic incurabil, Galaţi, 2012 şi prin reviste din Franţa, Canada, Moldova, România - Galaţi, Adjud, Cluj-Napoca, dar şi prin antologii din Adjud şi Galaţi. Titlurile poemelor din antologie le aduc într-un poem-comentariu: Inima mea ca o pasăre vede nopţi albe în dormitorul roşu. Vai, eu sunt oglindă, prizonierul iubirii! Eu sunt cel care te aştept, da, inima-mi zboară spre tine, pasăre albă. Şi vorbe din poeme: Decupez bijuterii pierdute…Trandafiri îmi înfloresc în minte… Singurătatea m-a îmbătrânit…Înjunghiat de dorul tău/ sufletul îmi varsă lacrimi…La micul dejun am spart seminţe de răbdare…Eu sunt prizonierul iubirii şi     n-am nici o intenţie de-a evada…
Teodor Răpan – jurist, diplomat, ziarist, poet, publicist, scrie de-o vreme evanghelii (Evanghelia inimii, Evanghelia cerului, Evanghelia tăcerii, Evanghelia apocalipsei), testamente (Testament în alfabetul tăcerii), după ce încă din 1975 ştia despre hohotul apelor, după cum apărea în volumul colectivist Caietul debutanţilor de la Editura Albatros. A mai tipărit alte 10 cărţi, cea mai recentă, a17-a, fiind cea cu 366 sonete FIIND. Cred că din această carte sunt aduse aici sonetele, dovezi de perfecţiune, de simetrie şi de univers propriu: I (Fiind ecou nespuselor cuvinte), VII (Sonete nu rostesc decât în şoaptă), XCI (Nimb al iubirii, palimpsest de-o clipă), CXXIX (Nu pot s-ajung până la tine, Doamne !), CXLV (Cu pana deznădejdii scriu o carte), CLXVI (Neîmplinitul stă în mâna sorţii), CLXXIII (Îmi bate cineva la uşă…Vântul!), CCXIV (Sigur de Tine, încă nu de mine…), CCLXVIII (Celestule Sonet, îţi sărut glasul), CCLXXXIV (Poeţi, credeţi-mă, el este totul), CCCLXV (Un an întreg ţi-am fost, Sonet, aproape), CCCLXVI (Ultim Sonet! Sunt viu după coridă!).
Titina Nica Ţene este poeta bucuriei lucrurilor simple din preajmă, a pietrelor de aducere aminte, a stropului de veşnicie câştigat prin poezie, proză. Aducem aici poema SUFLET RĂTĂCIT, dovadă de viziune poetică, meşteşug artistic, claritate: M-am întors acasă pe un drum de ţară/ şi-am stat de vorbă cu pădurea/ mi-a spus cum cucul cântă în fiecare vară/ de când eu am plecat aiurea// Am croit cărare prin boabe de rouă/ şi m-au copleşit aducerile-aminte/ razele de soare au spart pădurea în două/ şi mi-am spus atunci: Totu-i ca-nainte! // Am trecut tăcută pe sub merii-n floare,/ ce mi-au nins cărarea semn de bun venit/ ziua-ntreagă, parcă, era o-ntrebare:/ Ai venit acasă, suflet rătăcit?
Victor Gh. Stan este al 13/lea copil al familiei Gheorghe şi Anica Stan din comuna Arefu de Argeş, realizator al revistei “Destine” din Bucureşti şi al altor evenimente culturale, poet, realizator de impresii literare, cugetări…Iată câteva amprente literare ale poetului: Timpul tău, femeie,/ este cerneala din care/ poeţii îmbătaţi de roua luminii/ scriu înălţătoare versuri…Cerul trupului tău de poezie-femeie/ aprinde feştila stelelor albe… Mesaj/ pentru domnişoara/ care urcă Soarele/ între sânii pietroşi ai Lunii… Prin clepsidra clipei/ curge omeneasca planetă.
Victoriţa Duţu, ca orice scriitor care se respectă scrie roman, poezie, paticipă la activităţi colegiale, în plus pictează şi are expoziţii prin lume. Voi aduce din psalmul în 17 secvenţe, numit CUVÂNTUL DIN LIMBA ROMÂNĂ, timpii 8 -9: Tu, ca o patrie, te recreezi permanent/ Şi ţii laolaltă tot ce e mai trainic/ În luma cuvintelor ce le naşti creator/ Aşa cum soarele face să răsară lumina/ Peste tot ceea ce este acum şi aici cu noi/ În patria mamă… Prin tine, patrie nemuritoare,/ asemeni soarelui,/ faci să nască înţelesurile cele mai adânci/ ale firii ascunse/ a celui ce poate să plângă şi să se roage/ în cuvintele ce numai tu le ţii atât de ascunse în inima/ ce devine lumină.
Virgil Ciucă este membru al Asociaţiei Amicii Statelor Unite şi al Ligii Scriitorilor, inginer stabilit în SUA din 1985, iar despre cărţile sale de poezie politică, socială, de dragoste, de meditaţii s-a scris în revistele literare, pe care le citez pentru frumuseţea titlurilor şi a numi în recenzie şi periodice unde apar textele noastre sau, mă rog, ale unora dintre noi, cei ce alcătuim ziceri româneşti: “Albanezul”, “Impact”, “Gândacul de Colorado”, “Oglinda literară”, “Roumanian Journal”, “Observatorul”, “Apollon 33”, “Lumină lină”, “Citadela”, “Starea naţiunii”, “Naţiunea”. Cităm legitimaţii de poet: Se trezeşte mapamondul dintr-o lungă hibernare/ Un zefir dictează versul odelor nemuritoare…….Copil al lumii proletare, copil rămas fără părinţi/ În era de globalizare ai fost vândut pentru arginţi …… Noi cu plugul şi cu jugul/ Ei cu aur şi palate./ De lumină arde burgul/ Într-o ţară de păcate…..
PROZATORII sunt mai puţini, dar ei se numesc:  Berthold Aberman, din Galaţi, azi în Israel, redactor la ziarul din Nayaret Ilit Perspectiva (În apropierea străzii Avrig, unde locuiau în acei ani… ),  Cornelia Păun, scriitoare publicată în Franţa, USA, Malaezia, Australia etc.(Un şuierat prelung, sfâşietor, ca un bocet disperat pătrunde adânc sufletele celor aflaţi pe aripile bulevardului din centrul Bucureştiului…), Dumitru K. Negoiţă, din Ruşavăţu-Vipereşti- Buzău, cu o biografie de lucrător în diverse meserii, inclusiv de arbitru de fotbal, cu multiple pasiuni de colecţionar (Am descoperit prin zona căutărilor pe multimedaliatul, erou naţional şi monah uitat, Iorgu Cosma, monahul Gherasim, cel care a ţinut în mâini, cum spun înaintaşii, atât Steagul Ţării cât şi Sfânta Cruce),  Elena Adriana Răducan, profesor, traducător, poet, dramaturg, gramatician etc. (Îndoielile au prioritate în viaţă. Lucrurile mari cuprind o frescă a vieţii şi derivă din lucrurile mici),  Elena Buică, teleormăneancă din Ţigăneşti, comună despre care a scris un roman -monografie, este o prozatoare de Oglindiri, Luminişuri, de Crâmpeie de viaţă etc. (Vine o vreme când trebuie să te gândeşti că e necesar să grăbeşti pasul ca să te poţi menţine în rând cu lumea),  Elisabeta Iosif scrie proză mai ales în «Trenul de duminică » (Domnule, zise mustăciosul din faţa mea, o călătorie lungă este un prilej excelent de plictiseală…),  Eliza Roha publică din 1970 poezie, proză – romane, povestiri, eseuri  (Aştepta cu nerăbdare clipa când va revedea locurile natale…), Emil Bucureştanu, priceput a povesti despre dragoste ( Coborâră din acelaşi tramvai… ),  Gabriela Căluţiu Sonnenberg, din Tălmaciu- Sibiu, ajunsă în 1998 în Spania, debutând literar- este economistă de formaţie academică- în ’’Observatorul’’ din Toronto în 2003, scrie proze, reportaje andaluziene, eseuri despre flamenco (Spre deosebire de capriciile politicienilor, flamenco nu şi-a întrerupt ascensiunea nici în vara anului 1936, când  în Spania a izbucnit teribilul Război Civil.), George Roca, însânguratul australian , aici un eseu: «Literatura exilului românesc se integrează într-o literatură fără graniţe sau separatisme. Toţi cei care au scris şi publicat în afara graniţelor ţării au fost marcaţi profund de experienţa exilului, la fel cum cei rămaşi acasă au fost influenţaţi de problemele politice care afectau societatea din care făceau parte.»; Ioan Adrian Trifan, vede oameni cosând iubiri (Cât de dulce e aerul de ţară! …mai ales când pleci la coasă…), Madelaine Davidsohn, din Dorohoi, stomatolog în Bucureşti, emigrant în Israel din 1973-Haifa, publică proză diversă, dar şi poezie, primind în 1999 Premiul Fundaţiei Ianculovici- Haifa pentru literatură, apoi şi altele. Iată titlurile a patru romane- Femeile nopţii, 2006, Paradisul rătăciţilor, 2008, Numărătoarea inversă, 2010,     Învaţă-mă să trăiesc, 2012 (Ca să vă povestesc despre Carola, trebuie mai întâi să vorbesc despre mine…),Magdalena Albu, doctor inginer, specialist în comunicare, publicist etc. cu premii pentru eseu, proză scurtă (Rotunditatea intelctuală a unei naţii, spaţiile ei de circulaţie valorică intrisecă se regăsesc zăbovinde latent şi predestinate parcă în ’’sâmburul’’ viu şi fascinant al ’’coexistenţei contrariilor’’ omului universal - Geniul…) Muguraş Maria Petrescu; redactor la diverse publicaţii; traducătoare - engleză, franceză, scrie mai ales eseuri, analize literare, în această antologie având articolul DUMITRU ICHIM- CUVÂNTUL DIN UNGHERUL TAINIC (Pe Dumitru Ichim l-am cunoscut pe 3 august 2012 în cenaclul Mihai Eminescu de la New York, condus de Pr. Prof. Univ. Dr. şi scriitor Theodor Diamant. Aveam atunci să descopăr un om aparte, un preot de pe meleagurile Moldove, România,  din îndepărtata comună Dărmăneşti, unde acum cincizeci şi ceva de ani slujise chiar tatăl meu, preotul Constantin Sârbu, despre care părintele Dumitru Ichim mi-a vorbit în dese rânduri deosebit de frumos. Dar mai aveam atunci să descopăr un om, hărăzit de Dumnezeu să scrie.), Petru Ilie Birău, născut la 12 mai 1966 în localitatea Câmpia, jud. Hunedoara, pictor, psiholog, publicist, autor de poveşti şi altfel de proze (În copilărie mama, Marina Birău n. 1924, d. 2013, îmi povesteaa cum, atunci când era tânără…), Tudor Petcu a absolvit Facultatea de Filozofie în 2008 şi pragul editorial în 2009, cu volumul Tudor Petcu în dialog cu Matei Gall. Mărturii despre lagărele morţii, recidivând cu aforisme…metafizice în 2012 , da, chiar aşa Câteva baliverne metafizice (Cel mai mare zid nu este dintre noi şi ceilalţi, ci acela dintre noi şi sufletul nostru),  Veronica Bălaj , licenţiată în filologie, stagii de cultură franceză, de radio Bruxelles, 1994, Paris, 1995, lucrează la Radio Timişoara, a publicat circa 30 de cărţi, lansate la New York, Bruxelles, Viena, Angouleme, Roma, Ierusalim, Tel-Aviv etc., pentru că după 1989 lumea a devenit uşor de parcurs, dacă ai operă (Acum, aici, aici, pe scena Universităţii din Neuchatel simţea că trebuie să se bucure).
     O antologie cu multe nume, cu multe isprăvi literare fierbinţi, frenetice sau calme, copleşitoare prin sinceritate sau abstracte, voit reci, metaforizante, suferinde, viaţă în faţete diverse, mândră dovadă a existenţelor scriitoriceşti una şi nedomolită matcă a Dunării –Tisei şi…altor ape ale limbii româneşti! Prin ce am adus aici am vrut să vă trezesc curiozitatea, să fiţi cititorii acestor scriitori, de  a-i primi în preajmă, pentru că există şi merită!
                                                                  Florin Grigoriu

 

                                  LANSAREA ANTOLOGIEI
               „POEŢI ROMÂNI SLĂVIND DUMNEZEIREA”,
                    COORD. ELENA ARMENESCU

 


Marţi, 20 mai 2014, din iniţiativa doamnei Elena Armenescu la Centrul Socio-Cultural „Jean- Louis Calderon” al Primăriei sectorului 2, din Bucureşti, în cadrul Mişcării Mondiale a Poeţilor de Pretutindeni (The World Poetry  Movement – WPM) a avut loc lansarea Antologiei „Poeţi români slăvind dumnezeirea.”
Cartea este coordonată de doamna Elena Armenescu, medic şi scriitor bucureştean, membră a Uniunii Scriitorilor din România, şi este dedicată Sfinţilor Mucenici Brâncoveni de la a căror moarte martirică se împlinesc 300 de ani.
În paginile cărţii pot fi întâlnite un „Cuvânt înainte” semnat de doamna Elena Armenescu, creaţiile riguros selectate ale unui număr de 29 poeţi clasici „Dosoftei, Mihai Eminescu, George Coşbuc, Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Octavian Goga, Panait Cerna, Vasile Militaru, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Bartolomeu Valeriu Anania, Adrian Maniu, Ioan Alexandru, Valeriu Gafencu, Alexei Mateevici, Grigore Vieru, G. Tutoveanu, Magda Isanos, Ştefan T. Neniţescu, Daniel Turcea, Leonida Lari, Zoica Laţcu, Traian Dorz, George A. Petre, Mircea Dem. Rădulescu, George Gregorian, Al. T. Stamatiad, cât şi un număr de 23 poeţi contemporani: Cezarina Adamescu, Aurel Anghel, Elena Armenescu, Dan Bodea, Radu Botiş, Anne Marie Bejliu, Geo Călugăru, Galina Furdui, Ion Horea, Liviu Florin Jianu, Mihail Milea, Victoria Milescu, Nicolae Horia Nicoară, Iuliana Paloda-Popescu, Monica Pillat, Petru Demetru Popescu, Radmila Popovici Paraschiv, Mihai Prepeliţă, Florian Saioc, Ioana Stuparu, Elena Trifan, Marin Voican Ghioroiu, Claudia Voiculescu, cât şi o „Postfaţă” în care pot fi citite articolele „Spovedanii pe hârtie” de Claudia Voiculescu şi „În nimbul crucii” de prof.dr. Dan Bodea.
Pentru o mai bună cunoaştere a personalităţii fiecărui autor creaţiile acestuia sunt precedate de o scurtă autobiografie. Cartea porneşte de la ideea unui Dumnezeu unic, privit prin prisma propriei personalităţi de autori de vârste, profesii şi confesiuni religioase diferite, ramuri ale trunchiului creştin.
 La festivitate au fost invitaţi poeta Paula Romanescu şi profesor univ. dr. Nae Georgescu, scriitor şi critic literar.
Activitatea a fost deschisă de către doamna Elena Scurtu, directoarea Centrului Socio-Cultural,  care pe lângă aprecierile la adresa autorilor existenţi în carte, a menţionat şi deschiderea Centrului către activităţi culturale din Bucureşti şi chiar din ţară.
Doamna Elena Armenescu a mulţumit celor care au răspuns invitaţiei de a face parte din antologie pentru a aduce un gând pios celui care a fost un martir al dragostei faţă de neam şi faţă de Iisus Hristos şi în calitate de medic nu a putut să nu remarce valoarea terapeutică pe care o are poezia religioasă, ca şi clinchetul unei cădelniţe sau aroma tămâii asupra sufletului omenesc. 
Cei care au luat cuvântul au evidenţiat valoarea antologiei în contextul literaturii religioase româneşti, relaţia poezie-Dumnezeu, efortul material şi spiritual făcut de doamna Elena Armenescu pentru editarea acestei cărţi,  necesitatea reeditării antologiei şi, eventual, a completării ei cu alţi autori.
În memoria lui Constantin Brâncoveanu şi a patimilor lui  Iisus Hristos au fost audiate un fragment din „Recviemul” lui Mozart şi doina  „În Vinerea Paştelui”, pe versuri de Marin Voican Ghioroiu, în interpretarea sopranei Rodica Anghelescu.
Fiecare autor prezent în sală a citit o poezie din cele incluse în volum şi actriţa Doina Ghiţescu a recitat din poeziile autorilor consacraţi: Arghezi şi Ion Pillat.
Deşi nu este inclusă în volum, poeta Paula Romanescu a recitat din propriile poezii.
Poetului Ion Horea, aflat la vârsta de 85 de ani, prezent în carte şi în sală, i s-a acordat Diploma de Membru de Onoare din partea Asociaţiei „Academus”.
Li s-a urat „La mulţi ani!” tuturor autorilor din volum şi din sală care poartă numele de Constantin şi Elena. A fost lecturată şi poezia dedicată de Constantin Enescu Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.
Atât Antologia „Poeţi români slăvind dumnezeirea”, cât şi festivitatea de lansare a ei constituie   un moment luminos în istoria culturală a poporului român, marcat de respectul pentru Creatorul suprem şi pentru cei care s-au jertfit pentru credinţa în El sau l-au slujit cu harul cu care au fost dăruiţi, oferind totodată o modalitate de cunoaştere, bucurie şi pace, într-o abordare transdisciplinară: istorie, religie, poezie, muzică şi interpretare dramatică.
                                                          





    Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume.
   Starpress 2014/L’Antologia degli scrittori romeni contemporanei del mondo intero”,
            Coord. Ligya Diaconescu



Recent, la Editura Fortuna, Râmnicu-Vâlcea a apărut „Antologia scriitorilor români din întreaga lume. Starpress 2014”, ediţie bilingvă română-italiană, sub coordonarea Doamnei Ligya Diaconescu,  jurnalist, poet, publicist, economist, maestru Reiki.
Doamna Ligya Diaconescu este deja cunoscută în ţară şi în străinătate pentru inspiratele şi neobositele iniţiative de promovare a culturii şi artei româneşti în întreaga lume, în calitate de: director al S.C. Starpress SRL Râmnicu Vâlcea şi al Asociaţiei Internaţionale de Cultură şi Turism, „STARPRESS”,  proprietar al revistei internaţionale româno-canado-americane „STARPRESS”, proprietar al Centrului de Informare şi Promovare a Turismului Românesc „Starpress”, membru al Clubului de Presă Transatlantic, membru fondator al „Association des mass-medias et journalistes d’expression roumaine sans frontiere.”
Începând cu anul 2011, pentru promovarea talentului românilor din întreaga lume a iniţiat şi coordonat apariţia unei serii de antologii internaţionale, bilingve, ale scriitorilor români contemporani, din care au apărut până în prezent ediţiile: română-engleză, 2011, română-franceză, 2012, română-germană, 2013, română-italiană, 2014.
Antologia română-italiană, proaspăt scoasă de sub tipar, are două prefeţe, una semnată de Mihaela Cristescu, una de Elena Buică şi două secţiuni, una de poezie şi una de proză, reuşind să strângă laolaltă creaţiile a treizeci şi nouă de autori, din care douăzeci şi cinci sunt poeţi: Cristiana-Maria Purdescu, Virgil Ciucă, Ionela Flood, Ligia-Gabriela Janik, Daniel Ioniţă, Ionela Elena Ciobanu, Melania Rusu Caragioiu, Adalbert Gyuris, Mihaela Cristescu, Dorin Moldovan, Tatiana Dabija, Rodica Calotă, Ştefania Bîcu, Elena Armenescu, Dumitru Găleşanu, Daniela Bejan, Gabriela Lavinia Ninoiu, Gheorghe Vicol, Elena Trifan, Victoria Milescu, Olimpia Sava, Emil Lungeanu, Zina Bivol, Stelian Platon, Lavinia Huţişoru Dumitriu, nouă prozatori: Elena Buică, Claudia Partole, Dora Alina Romanescu, Ion Croitoru, Teresia Bolchiş Tătaru, Tudosia Lazăr, Milena Munteanu,   Andreea Elisa Roff, Elena Adriana Răducan, şi cinci cuprinşi în ambele secţiuni: Ligya Diaconescu, Ioan Adrian Trifan, Mariana Zavati Gardner, Luca Cipolla, Iacob Cazacu-Istrati.
 Autorii, persoane de vârste şi de profesii diferite, majoritatea de origine română, selectaţi pe principiul calităţii, trăitori în România sau în Republica Moldova, Germania, Italia, Anglia, Statele Unite, Canada, Australia, sunt uniţi de licărul harului dumnezeiesc, de dragostea faţă de pământul românesc şi faţă de limba română.
O apariţie singulară şi binevenită în paginile cărţii o constituie domnul Luca Cipolla, „italiano vero”, născut la Milano, împătimit de România şi limba română, poet, prozator, traducător din română în italiană şi din italiană în română.
Sub magia cuvântului spaţiile parcă se comprimă şi cartea Doamnei Ligya Diaconescu ni-i aduce vii în faţă, ca nişte zvâcniri de inteligenţă şi talent, cu gândurile, sentimentele, atitudinile şi aspiraţiile lor,  într-o diversitate de profiluri spirituale individuale, care ca într-un joc de puzzle se îmbină într-un profil spiritual colectiv.
Graţie Doamnei Ligya Diaconescu, „Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume. STARPRESS 2014”  va fi amplu mediatizată în ţară, în mod deosebit la Mangalia unde va avea loc şi premierea Concursului Internaţional de Poezie şi Proză STARPRESS, 2014, cât şi în străinătate, Toronto, Sidney, Viena, Londra şi la Roma, cu ocazia întâlnirii românilor din diaspora, „CALLATIS”, din luna septembrie 2014.   
Cartea rămâne un mesager şi un simbol al harului revărsat în cuvânt, indiferent de locul şi timpul unde a răsărit, al creativităţii şi expresivităţii limbii române, al legăturii românilor de pretutindeni, al relaţiilor culturale româno-italiene, un fapt de nobleţe sufletească şi literară, o rază de lumină într-o lume în care aprecierea şi promovarea valorilor se tot întunecă.
Apariţia ei ne-a creat o emoţie vie, modestă şi sinceră, ne-a întărit convingerea că pretutindeni există oameni dispuşi să îşi valorifice talantul dat de Dumnezeu, să comunice în limba lui Mihai Eminescu şi a lui Dante Alighieri, ca o dovadă permanentă a latinităţii a două limbi surori.
 Gânduri de recunoştinţă şi de admiraţie se îndreaptă către toţi cei prezenţi în paginile ei, autori şi traducători, slujitori ai artei cuvântului, şi în mod deosebit către Doamna Ligya Diaconescu, personalitate complexă, care prin muncă, talent şi pasiune, a reuşit să ofere lumii întregi încă o dovadă a frumuseţii morale şi spirituale a poporului român, spre o mai bună şi corectă înscriere a acestuia în patrimoniul universal de valori.    

                                                                                        Elena Trifan

 

 

             PUBLICISTICA LUI ION MARIN ALMĂJAN




Decalog de cultivat / cristalizat conştiinţa naţional-valahă şi alte eseuri Un nou volum de publicistică, scris / ivit în complementaritatea celui apărut în urmă cu un deceniu şi jumătate, Vremea hahalerelor (1998), bine documentat-voltaicizat, este şi România cu pistolul la tâmplă (2013)*, de Ion Marin Almăjan. Şi acest recent volum se distinge prin calitatea de excepţie a ecriturii cu incandescent nerv de wolfram, cu ştiinţa producerii „undei de şoc“, a „bunului impact“, la receptare, cu antrenarea armonică a principiilor stilului funcţional-publicistic al Sfintei Limbi Pelasge > Valahe (ca într-un modern tratat-model menit a fi predat în toate facultăţile de jurnalism ce, din păcate, de mai bine de două decenii, „tot deochindu-se-n reforme ale învăţământului“, scot „o droaie de absolvenţi cu diplome de licenţă, nu întotdeauna curate“). Jurnalistul Ion Marin Almăjan este omniprezent în „Cetate“, în „Agora“ etc., este atent „la tot şi la toate“, cu grijă asemenea, îndeosebi, pentru moşie şi naţie, întru cultivarea limbii valahe literare (cf. Vorbeşte cum ţi-e vorba şi poartă-te cum ţi-e portul, pp. 83 – 85), a unui înalt spirit justiţiar întru formare / cristalizare de conştiinţă 2 naţională (ce, de când cu globalizarea şi cu euroregionalizarea „s-a subţiat rău de tot“ în întregul spaţiu al anticei noastre Dacii, şi nu numai – cf. Eminescu şi Banatul, pp. 77 – 82; Homo europaeus şi homo rumanus, pp. 86 – 96; etc.), mai mult ca sigur, din convingerea că secolul acesta, al XXI-lea, va fi secolul cristalizării conştiinţelor naţionale, nu al globalizării, al anihilării statalităţii prin stalinist-/hitlerist-dictatoriale „organe“ / „organisme“ suprastatale. Interesantul titlu al volumului este lămurit încă din primele rânduri ale unui „avertisment din deschidere“: «Relu Fenechiu, ministru al Transportului în guvernul Victor Ponta (între timp a demisionat ca urmare a trimiterii în judecată pentru delicte economice), recunoştea, în faţa mass-media, că privatizarea C. F. R.-Marfă s-a făcut cu pistolul la tâmplă. Expresia mi se pare elocventă, întrucât, după opinia mea, românii trăiesc cu pistolul la tâmplă din momentul intrării în U[niunea] E[uropeană], ba poate chiar mai de dinainte. Toate privatizările, ca să le spunem aşa, în realitate ele fiind demolări ale industriei, economiei, s-au făcut, de către guvernele care s-au perindat la conducerea ţării până acum, cu pistolul la tâmplă, un pistol invizibil, ce-i drept, dar cu atât mai distrugător, cu cât era şi este drapat de principii, idei, lozinci strălucitoare.» (p. 5). Pamfletele, eseurile, articolele ce se circumscriu sferei politice (multe dintre ele fiind datate, poate, cu un gând şi la „documentarea istorică a fiitorimii“) abordează probleme de stringentă actualitate, seria aserţiunilor almăjeniene încordând de cele mai multe ori auzul receptorului, constituinduse- n „semnale de alarmă“, în „dangăte de clopot“: distrugerea programată (de către „cei interesaţi“, de către „mafiile internaţionale ale marilor puteri“ etc.) – cu începere din 1990 – a frumoasei industrii / economii, a agriculturii mecanizate / irigate, a mai tuturor sistemelor înfloritoare – învăţământ, sănătate, ştiinţă şi cercetare etc. din România – cf. România cu pistolul la tâmplă («Dar România era atunci o ţară stabilă, cu [...] o puternică economie, cu o industrie care îşi exporta produsele în diferite ţări ale lumii. România avea onoare [...] după 1990 am început să pierdem, întrun iureş demenţial, totul. fabrici, combinate mari au încăput pe mâna unor bandiţi [...] Ne-am vândut pe nimic pământul ţării, bogăţiile sale de deasupra şi dedesubt. Toate acestea s-au făcut cu pistolul la tâmplă şi cu cârdăşia interesate ale unor iude.» –, p. 6 sq.), Ubi bene ibi Patria («„Nu ne vindem ţara!“ era batjocura pe care globaliştii, europenii deceniului trecut, la instigarea unor intelighenţe şcolate la New York sau prin alte părţi ale globului o aruncau în obrazul neocomuniştilor, neonaţionaliştilor autohtoni. Nu am vândut-o, e drept, am dat-o de pomană tuturor celor care au invocat dreptul sfânt al proprietăţii, chiar dacă hrisoavele au fost false şi moştenitorii inventaţi», p. 11), Mişelie şi minţi pierdute («Dovadă şi mişelia cu care au acţionat guvernanţii în cazul testamentului Gojdu. Pigmeii de acum, 3 inconştienţi sau pur şi simplu lipsiţi de respect faţă de gestul marelui înaintaş, nu se sfiesc să cedeze Ungariei un drept creat în exclusivitate pentru bursierii români, care trebuia, în viziunea lui Gojdu, să fie sprijiniţi să acceadă la învăţătura înaltă ca, la rândul lor, să-şi lumineze neamul, să-l apere cu ajutorul legilor, în faţa autorităţii austro-ungare care îi nesocoteau drepturile.», p. 30), Marea defăimare («Otrepele şcolite fie dincolo de Ocean, fie pe una din colinele Romei, susură de multă vreme ispita şarpelui edenic, îndemnând credincioşii ortodocşi să părăsească biserica străbună zidită, după opinia lor, în vechi şi perimate dogme bizantine, dar totodată aflată la cheremul Moscovei. Regretaţii Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Teoctist au deschis drumul spre mult visata conciliere. [...] părea să fie posibil la începutul sec. XXI. Părea numai, căci interesele Vaticanului sunt fără capăt ca şi interesele lumii ce-i stă la picioare.», p. 34), Poate fi oprit tăvălugul globalizării? («Aşa cum am mai scris şi cu alte ocazii, televiziunile din România n-ar trebui să se întrebe ce s-a întâmplat cu românii după eliberarea de sub regimul dictatorial al lui Ceauşescu, pentru că, mai ales Pro Tv, au adus din SUA filosofia New Age-ului care luptă cu toate mijloacele împotriva trecutului, exaltă prezentul ca unică dimensiune a existenţei umane, neagă pe Dumnezeu, se bate cu toate armele împotriva bisericilor tradiţionale, inventează biserici fără Dumnezeu şi bombardează cu ridicol normele morale, cele care au conferit omului dimensiune superioară, ridicându-l deasupra regnului animal. Pro Tv-ul şi, urmându-i exemplul, Antena 1, apoi ziarele, au aruncat asupra populaţiei neobişnuită cu dezmăţul verbal şi imagistic, tone de abjecţie, scormonind în noroiul şi mizeria societăţii noastre, căutând cu tot dinadinsul doar urâtul, faptele mârşave, comportamentul animalic...», p. 47), Ar trebui să se înveţe în şcoli românismul? («Dacă românismul ar fi introdus în şcoli şi predat cu seriozitate, nu-i exclus ca atitudinea noastră a tuturor, indiferent de nivelul cultural şi de poziţie socială, să se schimbe, iar faptele noastre să aibă în vedere prosperitatea şi ridicarea neamului şi mai apoi a noastră, a fiecăruia în parte.», p, 51), „Nu vă purtaţi ca slugile. căci veţi fi trataţi ca nişte slugi“ (Mareşalul Ion Antonescu) etc. Printre articolele de publicistică, printre eseurile şi pamfletele din volumul România cu pistolul la tâmplă, sunt şi două poeme de un sfâşietor, profund patriotism, cum rareori ne este dat să mai întâlnim prin cărţile României de dincoace de Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989. Primul poem, datând din 3 martie 1999, poartă titlul Cântec de jale la căpătâiul tău, Patrie, unde cuvântul poetic despre Patria-Mireasă-Cernită are irizări solemne, meditativ-elegiace, cu dendrite fie în Cântarea cântărilor din Vechiul Testament, fie în „mireasa“-Românie revoluţionar-paşptistă (pictată de C. D. Rosenthal) şi în Cântarea României, de A. Russo, încât, în ultimă instanţă lirică, textul pare a se neftini în clopotul mare al Catedralei 4 Mitropolitane din Timişoara, cu central-simbol-mireasa-limbă-de-bronz, dar şi cu celelalte cuvinte drept limbi la clopotele mai mici, înconjurătoare, spre a determina Canibalismul Imperiului / Imperiilor „să-şi dea arama pe faţă“: «Românie, patrie făr’ de noroc / vai ţie, mireasă cernită ! / înşelată de mirele tău, / bătrână mamă hulită, bătută cu pietre, / de cei ce ţi-au ieşit din pântece. / Nimeni nu-ţi mai cântă grădinile / pline de mireasmă şi de rodul pomilor, / nimeni nu mai suspină / după susurul râurilor tale, / nimeni nu-ţi mai plânge rănile nevindecate, / nimeni nu le mai oblojeşte, cu sfială şi dragoste. / Ca nişte câini turbaţi, / s-au năpustit asupră-ţi, / hulpavi, sfâşiindu-ţi sfântul trup, / înghiţind dumicaţi mari din carnea ta de fecioară, / arătându-te cu degetul şi spunând: / Vedeţi, voi, neamuri ale lumii, / o curvă deşucheată, o maşteră / care-şi ucide pruncii, / o vădană ce-şi devoră bărbaţii... / Aceasta-i România ! / Cuvinte puturoase, slove ce duhnesc, / semănând în neamuri ură şi scârbă / pentru tine, Românie, patria mea fără noroc, / în care Dumnezeu şi-a uitat speranţele !» (p. 153 sq.). Al doilea poem, scris în anul 2011, ce poartă titlul Mister, revelează cu măiestrie o parte din enigma „neunirii“ / „dezbinării“ Pelasgimii > Valahimii – semnalată de Herodot în urmă cu două milenii şi jumătate –, parte de „enigmă“ avându-şi izvorul într-o realitate geografic-istorică, dureros-persistentă şi astăzi: Pelasgii > Valahii, nu numai că erau divizaţi religios (după Reforma Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H.), în Dax / Daci („monoteiştii“, închinători numai lui Dumnezeu) şi în Thrax / Thraci (închinătorii la zeii vechiului Cogaion, de dinainte de 1600 î. H.), dar trăiau „despărţiţi“ / „neuniţi“ în nenumărate „euroregiuni“ / „ţări de râuri şi de munţi“ (chiar dacă „vorbeau aceeaşi limbă“, pelasga > valaha, chiar dacă „păstrau aceleaşi obiceiuri“ etc.), purtând şi nume diferite după „ţinuturile“ / „provinciile“ („ţările de râuri / munţi“) locuite, aşa cum îşi spun şi astăzi, în Dacia Nord-Dunăreană – în statele României, Moldovei: bănăţeni, olteni, munteni, dobrogeni, moldoveni, bucovineni, maramureşeni, crişeni etc.: «Decebal n-a fost român, / a fost dac. / Mihai Viteazul n-a fost român, / a fost oltean. / Ştefan cel Mare şi Sfânt n-a fost român, / a fost moldovean. / Horia n-a fost român, / a fost ardelean. / Crăişorul munţilor n-a fost român, / a fost moţ. / Eminescu n-a fost român, / a fost bucovinean. / Doar noi suntem români, / vai de mama noastră !» (p. 155). În „închiderea“ volumului România cu pistolul la tâmplă, Ion Marin Almăjan vede cristalizarea conştiinţei naţionale a Valahimii (şi, în general, a tuturor conştiinţelor naţionale de la toate popoarele secolului nostru întru o veridică armonizare, nu întru „forţată“ globalizare, globalizare ce reia / repetă greşeala – fără lozinca „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“ – de la începutul secolului al XX-lea, al cărei malefic rod a fost primul război mondial şi apariţia lagărelor capitalist şi socialist), evident, după un Decalog pentru Românul secolului XXI, scris / datat în 22 martie 2013, din care 5 extragem cele „zece esenţe / iubiri“: (I) iubirea de Ţară, adevărată iubire ca de Mamă, ca de Tată («Să-ţi iubeşti ţara ca pe tatăl şi ca pe mama ta» – p. 200); (II) iubirea Neamului / Poporului Tău prin tot ce-ţi stă-n putinţă («...în cunoştinţe, în deprinderi, pentru prosperitatea şi înălţarea lui»); (III) Iubirea de istorie naţională – iubirea de strămoşi / moşie («Să-ţi iubeşti înaintaşii, părinţii, moşii, cei care prin truda, jertfa lor au apărat neatârnarea, demnitatea ţării şi a neamului românesc.»); (IV) a nu-ţi huli Ţara («Să nu-ţi huleşti ţara, oriunde te-ai afla, orice ţi s-ar fi întâmplat, oricine ar fi responsabil de nefericirea ta»); (V) a-ţi apăra demnitatea, a-ţi lăsa în urmă bun renume, a apăra faima României împotriva denigratorilor (a anihila denigratorii Ţării tale «...de orice neam ar fi, din orice ţară şi de pe orice continent»); (VI) aducerea de foloase Ţării tale prin inteligenţă, ştiinţă, profesionalism etc. («să faci tot ce-ţi stă-n puteri [...] binelui ţării tale, României»); (VII) a nu-ţi prădăli / „prădălui“ Ţara («Să nu furi din avutul ţării, oricât de ispititoare, de neştiute şi necunoscute ar fi căile, vocile, şansele, situaţiile ce ţi-ar ajunge la urechi, ţi-ar ieşi în cale, ispitindu-te s-o faci»); (VIII) intoleranţă faţă de mancurţi, faţă de trădătorii de Ţară, înfruntarea / anihilarea acestora («Să nu tolerezi pe trădători, să nu pregeţi să faci tot ce-ţi stă în puteri pentru a-i înfrunta, pentru a-i opri să aducă prejudicii ţării şi neamului tău.» – p. 201); (IX) a nu permite vreo clipă îngenuncherea Ţării tale, a Valahului Popor al tău («Să nu îngădui îngenuncherea ţării şi a neamului românesc în faţa nimănui; neamurile şi popoarele s-au născut egale în faţa lui Dumnezeu...») şi (X) a lupta dacpandureşte, până la ultima picătură de sânge împotriva corupţiei şi împotriva mancurţilor spre a nu-ţi fi scoasă vreodată Ţara „la mezat“ («Să nu pui ţara la mezat. Să nu vinzi străinului bogăţiile ţării tale [...] Tot ce târguieşti în numele şi pentru ţara ta să aducă venit însutit şi înmiit ţării, nu ţie şi rudelor tale»). Decalogul almăjanian trebuie predat / învăţat şi respectat cu sfinţenie prin toate şcolile – în primul rând, prin şcolile Politicii / Diplomaţiei, prin universităţile / facultăţile, liceele, gimnaziile din România, apoi şi prin celelalte câte mai sunt nu numai în spaţiul Daciei, ci şi într-al Daciei Sud- Dunărene. „Aşa să ne-ajute Dumnezeu, aşa să ne-ajute Zalmoxianismul / Cogaionul Nemuritor / Netrădător...!“ – spre a încheia şi cronica noastră tot cu o sacră frază în limba pelasgă > valahă. 

                                                          Ion PACHIA-TATOMIRESCU
____________________ *
 Ion Marin Almăjan, România cu pistolul la tâmplă, publicistică, Timişoara, Editura David Press Print (ISBN 978–606–8353–81–4), 2013 (pagini A-5: 306) 

 

 

 "NUNTA CUVINTELOR", O CAPODOPERĂ CARE POATE SCHIMBA IMPRESIA BRITANICILOR DESPRE VALOAREA CULTURII ROMÂNEŞTI

 


 
În fluviul vertiginos al scrierilor româneşti  contemporane, care curge cu impetuozitate şi cu valuri spumoase spre marele ocean al literaturii universale de astăzi, în apropierea punctului de deversare al acestor creaţii literare, la un moment dat, toate iau forma unei delte virtuale de titluri atrăgătoare, alcătuită dintr-o sumedenie de branşe care pot atrage atenţia pentru valoarea şi consistenţa lor, spre deosebire de miile de firicele de apă care rămân timide şi perisabile să băltească şi să se învârtească  pe loc pănă se evaporă. În categoria celor bogate în puterea valurilor literare sclipitoare eu am distins un volum de versuri cu predominanţă esoterică, "Nunta Cuvintelor", al cărui autor este un savant al împerecherilor fericte de idei şi cuvinte româneşti, un adevărat regizor de vocabule sonore, scriitorul craiovean Nicolae N. Negulescu, membru corespondent al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, ARA.
    Din capul locului, am constatat că scrierile dumnealui nu se mulţumesc doar să selecteze esenţe lexicale şi să le caracterizeze, ci frazele pe care le elaborează cu o spontaneitate surprinzătoare reuşesc să ajungă la limita superioară, să treacă de ea şi să atingă cu multă măestrie ceea ce este "dincolo de cuvânt şi gândire". Pare aceasta o enigmă? Uneori... Ba chiar adeseori. Iată un asemenea crez:  "Mi se spune/ să vorbesc cu degetele/ mâinilor aprinse/ tocmai bune/ să ardă frigul/ veacului înalt/ care-mi bate/ în inimă/ şi-n urechi/ cu acelaşi sânge: / Mi se spune:/  Uite.../ trece pe lângă case/ venind la tine/ pe jumătate gol..." (Mi se spune). Gnoza din versurile lui sunt, în realitate, o comunicare providenţială, cauzată de lumina spirituală din adâncul adâncurilor inimii noastre care-i suflă în pânzele versurilor adieri misterioase venite din metafizica Orientului mistic de care autorul este îndrăgostit până la contactul fizic cu el şi până într-acolo încât a reuşit să realizeze o policromă şi trepidantă "Nuntă a cuvintelor", de-a lungul întregului ei ceremonial creativ. De fapt este o surprinzătoare celebrare în versuri moderne care permit controlarea experienţei, vizualizarea ideilor: "Când deschid piatra/ cu flacăra privirilor/ Pământu-mi spune alergând:/ Până şi în aceste/ mari depărtări/ de culoarea amurgului/ sufletul tău exilat/ miroase-a stele!" (Sufletul exilat).
       Toate versurile sculptate în idei plasticizante sunt nişte frumoase euritmii: "S-a aprins altarul stâncii/ din deschiderea adâncii/ miresme de curcubeu/ aurit în ochiul meu/ sfere, netezimi, spirale,/ sacre-mpărăţii astrale,/ meteori, punţi, galaxii,/ cresc prin ramii inimii." (Euritmii)
   Autorul se dovedeşte un maestru iredutabil care reuşeşte să ne orienteze gândirea spre subtil, spre un spiritualism imanent, înstat de eternitate şi de altitudini pe cât de intangibile pe atât de irezistibile:"Mută-mi casa poemului/ în cerul mării de stele/ luminat cu ochii Tăi/ ca în prima viaţă/ când m-a auzit cântecul/ fecioarei-pasăre/ cu urechea la Pământ/ Mută-mi casa poemului/ că mă coc de dragoste/ scriind un vis etern/ scufundat în focul/ care iasă înclinat/ din umbra lui/să se plimbe nevăzut/ prin lume."  (Vis etern)
   Cuvintele nuntite, cu împerechieri absolut originale, dovedind o forţă de creaţie impresionantă, semnalizează "simpatii" rezistente dintre termeni care, priviţi superficial, nu par să aibă raportări definitorii între ei, însă acest lucru are mai puţină importanţă, întrucât este o participare neforţată între sunet şi sens, la un nivel accesibil de conştiinţă.
   Nu o dată, autorul regretă faptul că noi oamenii nu ştim sau nu credem că am avea capacitatea reală de a absorbi tot pământul de gânduri, dar, oricum, ne rămâne dezideranţa şi inspiraţia, adevărata, unica inspiraţie, aceea a tărâmurilor hyperboreene, însă cunoaşterea nu mai depinde nicicum de autor, ci întru totul de cititor. Cauza ar fi aceea că fiecare cuvânt din cuvintele nuntite devine o plută navigând spre absolut, o forţă care ne direcţionează spre esenţa esenţelor (a cincea fiind ultima, chintesenţa): "Mai mult decât/ zvonul trupului viu/ sunt imaginile/ depărtării/ pe care le aprind/ cu luminile lacrimei/ să mă vindec/ de mine/ ars la suflet/ din toate părţile." (Quinta essentia)
  Parcurgând cele 175 de pagini ale ediţiei trilingve şi comparând textul românesc cu traducerea lui excelentă în engleză şi franceză, rămânem profund impresionaţi de talentul exploziv al eruditului savant orientalist, rigizorul Nicolae N. Negulescu, care, în mod evident, ne-a îmbogăţit elasticitatea limbii literare române cu imagini surprinzător de inedite şi într-adevăr sublime. Cartea fiind dedicată Curţii Regale din Regatul Unit, sunt sigur că M.Sa Regina Elisabeta a II-a şi specialiştii în literatură de la Curtea Regală vor rămâne deosebit de surprinşi de puterea creativă a unui mare român care, pe această cale şi prin întreaga lui operă reuşeşte să schimbe impresia britanicilor xenofobi faţă de impetuozitatea creativă a naţiunii noastre, poetul Nicolae N. Negulescu, la ora actuală, fiind, cu siguranţă, cel mai potrivit să ne reprezinte.

                                           

                                                                                                       Cristian Petru Bălan

 

 REVENIND LA  APRECIERILE CRITICE ALE LUI ADRIAN BOTEZ.
ÎNCHEIEM CU TREI RECENZII SEMNATE DE CUNOSCUTUL AUTOR:



          FĂRĂ DE SCRIBUL-POET-CU-REVELAŢIE, NU EXISTĂ MÂNTUIRE:
       „ETEMENANKI (Ultima săptămână)”, de CONSTANTIN STANCU



A apărut un nou volum al lui CONSTANTIN STANCU: “ETEMENANKI (Ultima săptămână)”, Editura CronoLogia, 2014. Adică, Poetul CONSTANTIN STANCU s-a „culcuşit” (cu tot cu gândurile, cuvintele şi scepticismele sale extrem de precise!) într-o nouă viaţă, dintr-un nou univers.
CONSTANTIN STANCU s-a născut (ca Poet) deja matur. Deci, în cazul lui, nu poate fi vorba de „etapele creaţei autorului” şi despre alte şabloane de exprimare stângace, asemenea celui de mai sus. La CONSTANTIN STANCU se poate vorbi despre câte vieţi REALE a trăit, în această iluzorie viaţă ireală şi aparent comună tuturor oamenilor istorici. Dacă-i numărăm volumele de poezie şi pe cel de proză editate, s-ar face vreo şapte vieţi...
Ceea ce am spus mai sus se constituie şi-n motivaţia unei altfel de abordări, în ce priveşte discuţia despre cel mai de curând apărut volum de Poezie al său. Pentru că fiecare dintre precedentele volume ale lui CONSTANTIN STANCU este o variantă de viaţă/existenţă non-versatilă şi COMPLETĂ (prin magia demiurgică a Cuvântului), într-un univers comuno-versatil şi incomplet – ar însemna că noul volum nu s-ar diferenţia, esenţial, de celelalte, şi ar fi vorba doar de ascultarea (până la urmă, plictisitoare!) a unei litanii, vremea vieţilor ele-nde ele născute („sui generis”) prefirându-se, ca boabele de mătănii, printre degetele Scribului. Nu, nu este aşa: dacă fiecare dintre volumele trecute / precedente era mărturie pentru o nouă maturitate/variantă de viaţă matură  a lui CONSTANTIN STANCU, acum este vorba despre ceva mai mult (sau, după unii, mai puţin...): acum, CONSTANTIN STANCU este nu un simplu scrib, trăitor şi mărturisitor /consemnator existenţial -  ci este un înţelept, care posedă atât magia transgresiunilor fiinţiale / metempsihozelor „în direct” – cât şi  magia transfigurărilor lumilor pe care le-a învăţat, creat şi dobândit, în cele vreo şapte etape-vieţi  - magie a transfigurărilor care atinge stadiul de (auto)demiurgie incredibilă: nu lumea a rămas versatilă, ci Poezia lui CONSTANTIN STANCU anulează lumea istorică, înlocuind-o cu propriile lui variante mundane, magic-interschimbabile, de lume / lumi. Trăim în plin miracol al jongleriei cu existenţa mundană – deci, în plin miracol al demonetizării morţii. Deci, trăim Învierea „în direct”!
Cazul stihuirii Poetului CONSTANTIN STANCU deschide (sau: ar trebui să deschidă) şi un alt front de discuţie. Anume: de ce contemporaneitatea este atât de oarbă, surdă, mută şi paralitică, la nivel cerebral, încât nu mai este în stare nici să-şi recunoască genii/geniile, nici măcar să încerce a identifica, în istoria prezentului, sclipiri (fie şi evanescenţe!) ale vreunui traiect de genialitate, de spiritualitate excepţională, cu datele existenţiale transcense, extrase din istorie? Trăim un veac al mediocrităţii jalnice şi penibile, care, pentru a-şi asigura existenţa vegetală, nu doar riscă, ci se chiar complace în a deveni mută, surdă, oarbă, paralizată cerebral: pur şi simplu, această liotă, pe care noi obişnuim s-o numim „umanitate terestră” se desfată cu propria-i nulitate existenţială, se desfată, mai cu seamă, în mod sadic, cu diverse modalităţi de a trata, cu „suverană” (de fapt, terorizată!) indiferenţă mimată, faţă de personalitatea Artistului! „Personulităţile” anulează /anihiliează personalităţile (cu o dibăcie ţinând de instinctul de conservare/perpetuare – perpetuare a vidului, ca stare de paradis anti-spiritual)!
Unii vorbesc de teroarea faţă de VID. Nu, acum, în zilele pseudo-culturii zilelor noastre, trăim în plină teroare faţă de PLIN!!! Oricine are minte, care cugetă, nu „mugetă”, devine un pericol socio-existenţial absolut, pentru această haită umană de relativităţi (nivelate incredibil de complet, tocmai din spaima de a nu rămâne, cumva, izolate şi desolidarizate, în raport cu salvatorul  haitic al vidurilor  - şi să cadă pradă, Doamne fereşte! – unei invaziei imprevizibile a unor gânditori autentici, care, până în ultima clipă a vieţii lor, trebuie să fie trataţi cu substanţa, infernal-corozivă, exasperantă, a indiferenţei oarbe, surde, mute, paralitice...!).
Da, „cazul CONSTANTIN STANCU” este simptomatic, pentru această înfiorătoare boală a mediocrităţii terorizate să nu fie, cumva, depistată, identificată şi tratată! Pentru această boală-impotenţă (generalizată prin complotul impotenţilor spirituali, care, fireşte şi „democratic”, alcătuiesc majoritatea/majorităţi zdrobitoare!). Ce comunism ante-decembrist?! Atunci, în comunismul naţionalist-ceauşist, se făcea cultură, se învăţa, în general, şi, mai cu seamă, se învăţa respectul faţă de genialitate (chit că erau decretaţi drept genii doar cei morţi! – ...dar, măcar, nu erau scoşi, din istorii şi din istorie, cu o sacră teroare de PLIN!  - toţi cei care au marcat, cu orbitele lor incandescente, veacurile de evoluţie spiritual-umană!). ACUM, în „democraţia nulităţilor”, se desfăşoară cele mai copleşitoare, zdrobitoare (anihilatoare de „diferenţe specifice” spirituale!) acţiuni, de cel mai curat şi nivelator tip comunist!
„Domnii”-nulităţi (perfect încântaţi/încântate te de ei/ele înşişi/înseşi, de vidul lor perfect, până la a-şi inventa un cult personal, şi un templu al Vidului Spiritual, precum şi un ritual al jertfelor fumegânde pe altare – cei jertfiţi, ritmic, fiind tocmai cei aflaţi în flagrant delict şi, deci,  în mod definitiv vinovaţi, de a fi „îndrăgostiţi de PLIN”!) Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache nu doar că îi refuză, lui CONSTANTIN STANCU, un binemeritat premiu literar „Augustin Frăţilă”, pentru excelentul său roman  „PE MASA DE OPERAŢIE”, unicat de profunzime arhetipală, în proza română contemporană (doar Ştefan Bănulescu mai atinsese, în literatura română postbelică, acest nivel de etalare a Grădinii Arheilor!) – dar îşi permit atât necitirea celor 59 de romane puse în concurs (câştigătorul este fixat după numele lui de pe copertă şi după „legitimaţia” sa  de „cabalist”, indispensabilă, precum un cod de bare, pentru recunoaşterea apartenenţei sale, la cabala impotenţilor anti-spirituali - iar nu după creaţia lui! – ...exact cum spune Poetul nostru, în poemul său, Orbirea: „Scrie într-o vreme când nimeni nu mai citeşte,/orbirea este cea mai bună activitate” – cf. Orbirea, p. 43), cât şi umilirea, prin tăcere, din partea „orbilor non-homerici”, a celui care le solicită o motivaţie a alegerii/premierii: până şi cel mai crunt infractor are dreptul, din partea oricărui complet de judecată şi de justiţie, la MOTIVAŢIA SANCŢIONĂRII SALE! D-apoi un scriitor, prezumat ca non-infractor...Ţi se face o silă infinită!
Dar CONSTANTIN STANCU, autorul cărţii de faţă  - “ETEMENANKI (Ultima săptămână) – a devenit, între timp, atât de înţelept şi de înalt-seren, încât îşi poate permite, contrar uzanţelor epocii terorii faţă de PLIN – versuri în care tremură lumina eternităţii geniale, precum acestea:
„Dacă filozofii, dacă teologii aceia,/dacă formatorii de opinie şi cărătorii de bagaje/au spus că a murit Dumnezeu,/de ce nu aş muri câte puţin şi eu împreună cu El,/pentru a trece de nevăzutele frontiere?//Păsările s-ar întoarce în prima zi a creaţiei,/dar le împiedică aripile./Lupii s-ar întoarce la primele animale de pradă,/dar le este teamă de frigul din cuvinte./Peştii ar căuta apele de jos în care toate s-au creat,/apele rupte din coasta uscatului,din ţărmul dintâi...//Omul s-ar întoarce la Dumnezeu,/dar îl împiedică trupul...// Totdeauna îi scapă ceva important,/din cauza aceasta nu-şi vede umbra/pe mâinile lui Dumnezeu...” (cf. Despre filozofi sau cărătorii de bagaje, p. 46).
Oricâte motivaţii aflăm (noi, fragilii şi inepţii oameni, capodopere, cândva, ale Zilei a Şasea!), în mod steril, absurd şi complet artificialo-iraţional, pentru a „evada” din sfera divină (sau, măcar, de a întârzia întoarcerea la originaritatea noastră sacrală!) – Creatorul ne are, permanent (precum orice pescar divin are, în puterea majei salvatoare de absurd-abscons, derizoriu şi penibil! -  „peştele” uman!) -  „umbra [omului/oamenilor], pe mâinile” sale!
Cartea lui CONSTANTIN STANCU (un calofil şi filocalic strălucit, un bijutier perfect!) are 64 de pagini, împărţite astfel:
1-„Câteva cuvinte”, prin care autorul nu doar că explică sensul şi etimologia cuvântului „etemenanki”, ci sugerează, de fapt, şi temele abordate în cartea care acum se deschide – principala temă fiind aceea a ROŢII/ROTIRII/CICLICITĂŢII IMPLACABILE, DESCHISE INFINIT, a existenţei cosmico-fiinţiale, dar această temă principală îşi subsumează, printre altele, tema lansată de multă vreme, dar neprimind, până acum (cel puţin!) chip poetic, a Muntelui Sacru, cu doi versanţi (Religia şi Cunoaşterea Ştiinţific-RAŢIONALĂ), PISCUL semnificând împăcarea şi resintetizarea spirituală a celor două forţe ale Cunoaşterii, întru Dumnezeu-Atoatecreatorul  („Oamenii de ştiinţă au constatat că resursele plantei /pentru un an se sfârşesc în luna septembrie. //A existat o ultimă săptămână pentru Iisus, în care a lăsat lumii câteva principii esenţiale, cu toate că ştia că într-o vineri va fi dat spre moarte, apoi a urmat duminica.//Era în aprilie, după calendarul modern.../Glasul mieilor se auzea în cetate, începuse vremea sărbătorii...//Există o ultimă săptămână, în septembrie, pentru fiecare din noi?//ETEMENANKI - <>, sau : <> - în limba sumeriană –  Dicţionar biblic, Editura Cartea Creştină – Oradea, 1995, p. 119 – Babel, turnul – <>”)  - chiar şi acest Cuvânt înainte are ritmicităţi şi dispuneri, semantice şi formale, de stihuire liturgică.
„ULTIMA SĂPTĂMÂNĂ” este, de fapt, PRIMA SĂPTĂMÂNĂ, ETERNA/ORIGINARA SĂPTĂMÂNĂ, „TEMELIA CREAŢIEI”, SĂPTĂMÂNA CEA MISTIC-„MEREE”, paradisiacă, fără de măsurare, fără de ceas...;
2-un  Argument – intitulat „Memoria luminii”;
3-şi PATRU PĂRŢI, notate cu cifre romane (punând Vechiul Testament sub semnul şi stăpânirea spirituală a Noului Testament/al CRUCII , prin care geneticul/moştenirea genetică este / va fi dominat/ă de SPIRIT/AL CINCILEA ELEMENT AL CRUCII UMANE!):
I-Turnul Babel („Flacăra verde şi câmpia Şinear”);
II-Semn într-o lume de fosfor („Septembrie cu ore moi”);
III-Ultima săptămână („Cauţi locul perfect: e ultima săptămână...”);
IV-Starea de veghe (conţine 31 de poeme, fiecare fiind un microcosmos poetico-liturgic: Istorie, Calendare imperfecte, Albe cămăşi, Câteva cuvinte, Intimitate, Nimicul înmugureşte, Diamantul, Săgeată otrăvită, Gura ierbii, Umbra scribului, Cu vârful aripii, Catedrale albastre, Avraam, Cântec vechi, Ritual, Bicicleta lui Picasso,  Amprenta, Uşi de sânge, Taina scribului, Catastrofe oranj, Carnea prezenţelor, Catedrala de frig, Sigurătatea codului genetic, Orbirea, Un neuron între pământ şi lună, Cărţile,  Despre filozofi sau cărătorii de bagaje, Sfârşitul lumii, Secretul, Pământ şi gigabytes, Statuile plâng cu sfinţi, Camere melodioase pentru scribi).
Urmează un „Curriculum Vitae” foarte consistent -  şi cartea se încheie cu Referinţe critice absolut onorante.
Dintr-o privire fugară asupra titlurilor, se observă obsesia lui CONSTANTIN STANCU  pentru SCRIB şi pentru CONSTRUCŢIA DIVINĂ („catedrala albastră”). Ceea ce nu se observă, la o primă privire fugară, este reinterpretarea mitului Turnului Babel (pus în relaţie cu Creatorul-Om Năzuitor-spre-Dumnezeul-său, dar şi cu Însuşi Dumnezeu! Turnul Babel, la CONSTANTIN STANCU,  nu mai apare ca o rezultantă a tendinţelor arogant-luciferice, din spiritualitatea lumii umano-terestre – ci ca o nu doar legitimă, ci chiar LEGITIMATĂ, de Însuşi Dumnezeu, Năzuire spre Cer/Originaritate:  „Într-o zi Dumnezeu i-a adunat şi le-a spus să/ construiască Turnul Babel/şi, de atunci, ei duc fericiţi cărămizi din pământ roşu/tot mai sus...//Unii ajung în vârf/şi-n plină orgie îşi amestecă trupurile între ei,/privesc de acolo, din înalt, câmpia Şinear,/lacrimile lor picură în cer şi/ şoptesc: etemenanki, etemenanki...” (cf. Flacăra verde şi câmpia Şinear..., p. 10).
„Pământul roşu” este, de fapt, traducerea, din ebraică, a numelui ADAM . Omul este, prin Originea sa (şi fiinţială, şi simbolic-semantică) – CREATOR, iar Poetul este, la fel, SCRIBUL LUI DUMNEZEU, prin Revelaţie Orfică. Numai că, între Dumnezeu-Originarul (şi Absolut Originalul!) Creator, şi Om - a intervenit, nu după Babel, ci chiar în „PROCESUL BABEL”, o neînţelegere şi separare semantică, din pricina semnalată în poemul citat, deja, de noi (Despre filozofi sau cărătorii de bagaje, p. 46: Omul s-ar întoarce la Dumnezeu,/dar îl împiedică trupul...): TRUPUL, conceput de om ca fiind „lut”/ cărămidă roşie” (deci, construcţie carnal-orgiastică!), iar de Dumnezeu, ca fiind „LUMINĂ ROŞIE”, Spirit al Veşnicei Resurecţii/ÎNVIERI, iar nu al Amurgului! Din această PRIMĂ NEÎNŢELEGERE SEMANTICĂ, între Creator şi creatură, au rezultat „lacrimile”, suferinţa, ca durere a neputinţei de Armonie-Înţelegere a Esenţei Cuvântului-Logos-Creator/(Re)Întemeietor.
De aici, şi schizofrenia iniţială, din poem – non-armonia dintre CAP şi TRUP: „Până la urmă toate capetele/vor ajunge pe o tavă a Salomeii,/capetele bărbaţilor asudaţi,/cu lumina în bărbile grele” – cf. idem, p. 9 -  până când Factorul SALOMEEA îşi va inversa funcţionalitatea: va deveni, din factor distructiv - FACTOR RE-CONSTRUCTIV, prin resintetizarea UNICULUI CAP-DUH UMANO-DIVIN/RECONSTITUIREA SPIRITUALĂ A LUI ADAM PROTOGONOS!
„Medicii” (exponenţii Căii / Versantului Ştiinţei Raţionale) „au descoperit” (şi ei, ca şi Factorul Religios-SALOMEEA!) „o tehnică de a transplanta/capetele obosite pe trupuri tinere (...)Toţi cei reîntorşi pe trupuri tinere vorbesc între ei,/au congresul lor, biserica lor,/muzeul lor de tăvi de argint” (cf. idem, p. 9). TAVA DE ARGINT a Salomeii devine (în viziunea revizuită a „discursului” anistoric/transistoric omului „păţit”  - în sensul de RE-INIŢIAT! -, resintetizator de Logos, deci redevenit/re-iniţiat întru RELIGIA LOGOS-ului!) – însuşi simbolul RESINTETIZĂRII, întru RE-ARMONIZARE ORFICO-POETICĂ, a umanităţii-ca-lume!
Abia când vom înţelege ROSTUL RESINTETIZĂRII, întru Armonie, prin Logos Poetic, vom binemerita Mântuirea! Iar SCRIBUL va redeveni Marele Preot al Lui Dumnezeu-ARMONIA SFERELOR COSMICE, ca infinite lumi-Logos-uri (uni-VERSURI!) posibile („se avântă noile universuri, plus infinitul” – cf. Calendare imperfecte, p. 19), „catedrale albastre” posibile-Logos-uri Divine, anti-cronide/anti-mnezice („Cartea veche în care au scris profeţii,/profetul prefăcut în cuvânt,/vocale în paharul regelui,/consoane pe scutul soldatului,/istorie umedă care se prelinge pe trupuri de bărbaţi,/pe trupuri de femei,/pe trupuri fragile de copil,//din memoria lor nu picură catedrale albastre...” – cf. Catedrale albastre, p. 29)!
Lacrimile „care picură ÎN CER” (deci, Dumnezeul lui CONSTANTIN STANCU este atât de bun şi înţelegător, încât între El şi om/umanitate nu există decât o „neînţelegere semantică” asupra originarităţii cuvântului „OM”, iar nu teroarea infinită a unor pedepse atroce, pentru păcate fără de număr şi fără de nume!) deja semnifică, prin picurarea lor inversă, „spre/în CER”: „PORŢILE CERULUI”! – care sunt ţinute, permanent, deschise spre Mântuire, din partea Lui Dumnezeu! - şi vor semnifica, într-un viitor nedefinit prin temporalitate umano-terestră (ci prin Revelaţie Divină! – ceea ce poate situa soteriologicul în chiar clipa de faţă! – sub condiţia Poeticei Înţelegeri a Semanticii Divine, întru Poezie – „nimicul” va redeveni TOTUL DIVIN, din care va ţâşni  - „ex nihilo!”, nu? – Creaţia Sintetică: „îmi spune artistul,/ nimicul se va sprijini pe o infinitate de cuvinte” – cf. Sfârşitul lumii, p. 47 – Logos Resemantizat/Resintetizat Divin, întru Unicul Cuvânt-ARMONIE DIVIN-ORFICĂ!)  - REVENIREA LA SEMANTICA/RESEMANTIZAREA COMUNĂ, a Creatorului şi creatului. Şoapta ardent-năzuitoare spre Dumnezeu „etemenanki, etemenanki...” îşi va regăsi „ultima săptămână”, în sensul de Aflare a Tainei Supreme a Creaţiei ORIGINARE/ŞAPTE (fără de infinitele rotiri, în gol, ale „săptămânii istorice”!). Creaţie extrasă din timpul istoric (deci, devenită, CU ADEVĂRAT,  „ETEMENANKI  - Ultima săptămână”), şi reintrodusă în mit, în Eternitatea Arheică a Existenţei!
Ieşirea din ISTORIE-divizare („noi doi şi cel de-al treilea, nevăzutul din cuib” – cf. Istorie, p. 18; „lumea se divide şi începe o nouă zi” – cf. Carnea prezenţelor, p. 40; doar DIVIZAREA-EUHARISTIE: „sau dacă plânge cu lacrimi verzi/ori se divide dimineaţa,/celulele lui se pot divide ca o pâine frântă”- cf. Cauţi locul perfect: e ultima săptămână..., p. 12 – este singurul paradox fiinţial-cosmic: DIVIZARE SPRE SUPREMA RESINTETIZARE existenţial-paradisiacă, aceea care-l face pe om „vecin cu Dumnezeu” – cf. Singurătatea codului genetic, p. 42), Ieşirea din „singurătatea codului genetic” şi, deci, din exasperant de uscata „ştiinţă a trupescului”-formalului evidento-existenţial („nimic în plus, nimic în minus,/doar singurătatea codului genetic” - cf. Singurătatea codului genetic, p. 42; „nimic în plus, nimic în minus,/precum în codul genetic” – cf. Căutaţi locul perfect: e ultima săptămână..., p. 15)   - se va face, însă, conform Noului Testament/LEGĂMÂNT, acela al IUBIRII HRISTICE, întru „LUMINILE ÎNALTE” ALE ORIGINARITĂŢII PARADISIAC-ARMONICE! – Temelie a RESINTEZEI ADAMICE: El/Ea, Ea/El („ish/isha”) – „va veni şi ziua în care îşi vor unge trupurile/cu uleiul străveziu al luminilor înalte,/mângâietor ca un animal carnivor/înaintea transei ultime” (cf. Cântec vechi, p. 31).
ARTISTUL este singura formă umană, din univers, care ştie/a învăţat (dar o „ştie/învaţă” prin MARTIRIU HRISTIC!) „lecţia” Ieşirii-din-Istorie, prin Evadarea-întru-Arhei-Logos-uri (jertfita Ureche Atotvăzătoare/Paradoxală a Pictorului, Capul-ca-Sferă-Platoniciană, expresie a vizionarismului martiric: Capul lui Caravaggio, Oul lui Brâncuşi, Capul lui Mihai-Viteazul-de-la-Torda!)  - Logos-uri Re-sintetizate în Unicul Logos Divin/Grădina Arheilor-Paradisul: „Prin timp lasă urme:/ urechea lui van Gogh,/ capul lui Caravaggio,/ oul din care a fugit Brâncuşi” – cf. Memoria luminii, p. 7 – dar şi: „am zărit capul lui Mihai Viteazul/sau cineva ducându-şi crucea în spate/până în inima găurii negre...” – cf. Secretul, p. 48).
În Poezia valaho-românească actuală, CONSTANTIN STANCU este unul dintre cei mai fervenţi adepţi/afirmatori ai Sacralităţii Misiuniii Artistului (Poetului, cu prioritate, pentru că, prin „exerciţiul” mistico-martiric al Logos-ului, POETUL se află în cea mai „convenabilă”/apropiată „VECINĂTATE CU DUMNEZEU”!). 
Din SCRIB CONŞTIINCIOS-IMITATIV, CEL CARE PREZERVĂ, ÎN MOD INCONŞTIENT, ESENŢELE TRADIŢIEI  - dar încearcă, deocamdată în registrul formal-semnificativ-„semne la vedere”, să se identifice cu / să-şi asume Scrisul-Logos „ÎN-FLORIT”, să „schimbe sunete pe cuvinte,/ca pe o tarabă în piaţa cu flori” („se trage din neam de scribi,/de aceea este scris,/sunt semne la vedere,/în carne, în os, pe pielea fragedă.../Toţi au ceva de spus,/dictează şi el scrie şi spun că-s cuvintele lor,/dar sunt ale părinţilor...[...] el schimbă sunete pe cuvinte,/ca pe o tarabă în piaţa cu flori...” – cf. Taina scrisului, p. 37) -  POETUL devine LOCUITORUL şi „GHIDUL” nostru, spre/identificat fiinţial şi funcţional cu CAMERA MELODIOASĂ PENTRU SCRIBI, LOCUL NE-LOC AL REVELAŢEI DIVINE/PARADISUL: „Prinţul ieşea din camerele melodioase,/ ei, scribii, nu înţelegeau,/fiecare se străduia să-şi amintească/limba în care au rostit primele cuvinte (n.n.: întoarcerea la ORIGINARITATEA-LOGOS CREATOR – şi desfiinţarea Turnului Babel ca Neînţelegere Semantică, şi Re-Armonizarea Semantică OM-DUMNEZEU!),// prin arterele lor curge cerneala nemuririi,/plângeau cu lichide cuvinte” (cf. Camere melodioase pentru scribi, p. 51). „Lichide cuvinte” înseamnă, ca şi la Lucian Blaga, unirea picăturilor /frânturi ale apei, înapoi, în CURGEREA ARMONIC-ATOTSINTETIZATOARE-PARADIS !
...Adâncă reverenţă, în faţa Scribului-cu-Sclipiri-de-Geniu, Vajnic Apărător şi Păstrător al Tainelor Ordinului Secret al Poeţilor-Cavaleri ai Graalului-LOGOS! Mai  mult decât a făcut el, pentru Poezie, nu poate face nimeni – ...dar vine vremea să şi pricepem (noi, pentru că el proroceşte de milenii, tăcut ca om, guraliv prin Grădinarul-HRISTOS, cel care până şi lui Iuda îi dă semantică, rost, chiar iertare, pe căi şi-n complicităţi mistice, de o măreţie fără seamăn : „mormintele se deschid /precum gura profetului în faţa acuzatorilor, dar el nu rosteşte profeţia, / profeţia intră în monedele de la Templu,/aruncate acolo de grădinar...” – cf. Cauţi locul perfect: e ultima săptămână..., p. 12), da, să pricepem, ÎN SFÂRŞIT, ŞI NOI! -  că, fără de Scribul-Poet-cu-Revelaţie, nu există Mântuire!







O carte a arheicităţii soteriologice: „PIETRELE LUMINII LINE – incantaţii”, de ELENA DANIELA RUJOIU




Volumul ”Pietrele luminii line – incantaţii ”, al Poetei ELENA DANIELA RUJOIU, este nu doar marcat de însemnele arhaicităţii apotropaice-revelatorii, ci, în primul rând, de ARHEICITATE (esența tuturor fenomenelor, prototipul/modelaritatea originară a tuturor lucrurilor și ființelor; forță vitală; principiu). Expresia liturgic-incantatorie, dar şi ionalexandrină, din titlu („lumină lină”), invită atât la o autoexorcizare (de toţi demonii modernităţii!), cât şi la o pregustare a stării spirituale postapocaliptice, de extază generalizată şi de recuperare spirituală adamică.
Fără niciun fel de complexe, dezvoltând o viguroasă imagistică arheică, de sorginte masculin-războinică (sau, poate, amazonico-tracică!) - Poeta devine evocatoare şi invocatoare de forme cosmice originare, ale imaginarului paradisiac.  Devine inspirat-tălmăcitoarea Arheilor Brâncuşiano-Eminescieni: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Pasărea Măiastră...până la Postludiumul care sugerează Roata Lumii – căci Cristalele Divine ale Logos-ului Valah provoacă spre demiurgie şi refac, etern, potenţialul eckhart-ian al lui Gotheit-Făcătorul imergent/apofatic, cealaltă faţă a lui Got-Făcătorul emergent/catafatic: „Pietre şlefuite-n Sine/Voi, Cristalelor Divine/Legământ din legănare/(...) Sfântă limba mea, română/Curge-n sus să iarăşi vină/Ce-a mai fost, Lumină Lină!” (cf. Postludium).

Lumea istorică, pasageră şi fluctuant-proteică, este redusă la esenţele ei imuabile, singurele care se vor putea înscrie pe traiectul soteriologic. Şi toate aceste esenţe tind, deci, către „dezgreunarea” re-creatoare a stării de „zbor”-ek-stasă şi de ardere, ca fază lustrală şi de reintegrare întru impersonalitatea divină, dinspre curgerea cosmico-lactee (şi Uger-Fântână-Izvor al Curgerii!) spre Lumina Mântuitoare, către eminesciana „noapte bogată”/ „noaptea luminii mistice/misterul eternei demiurgii” -  care exprimă, prin verb demiurgic, semnificaţia extatică a brâncuşienei împietriri hieratice a Mesei  Tăcerii: „Meandre, cascade, izvoare/Visare şi dezgreunare/Toate-s rostire, zburare//Ardere  smulgere curgere/Lactee-a-nstelatelor ugere/Cuvintele-s duh şi mirungere//Cum din bătrâni din fântâni/Cu-mpreunare de mâini//Toate-s din Noapte Lumini” (cf. Masa Tăcerii). „Împreunarea de mâini” este imaginea restaurării Adamului/Androgin Originar, re-format/re-sintetizat, întru re-solidaritarea spirituală a „ţăndărilor” istorice ale umanităţii.

În definitiv, poemul Masa Tăcerii poate servi şi de Artă Poetică, întrucât Izvorul Mântuirii, al Revelaţei-întru-Zbor este, conform autoarei, însăşi Cartea/Byblos: „Cărţile noastre-s ulcioare/Înaripate izvoare/Înaripate izvoare ... ” – Cartea-Ulcior fiind atât Arheu al Femeii-Eva, cât şi al Orficului-Liră sau Vioară/Ceteră: orice ULCIOR este aparenţă de penia (lipsă fiinţială/existenţială), care cheamă porosul (plinătatea-deplinătatea/desăvârşirea spirituală, revelată omului ca Potir Graal) – poros dumnezeiesc-demiurgic (constant şi etern re-demiurgic!).

Cu solid însuşite şi revelate influenţe ale universului esenţializat eugenevuian, Poeta ELENA DANIELA RUJOIU se lansează în descrierea indescriptibilului arheic, dominat de hierogamia Geea-Galatheea/Terestru-Uranic, adică de nunta mistică, întru tăcere şi nevăzut apofatic, dintre Manole şi Ana, dintre Yang-ul şi Yiin-ul cosmic, Zidire întru Iubire/Eros Agapé: „Spus-au prin veacuri Femeia/Geea din Muma Pangeea/Splendoarei de când Galateea//Despre zidire-n zidire/Cu piatra-ncercării-n iubire”.

Unificator (absorbant/resorbant de „meandre” istorice!), pentru esenţele revelate, este Orficul-„Melosul Tandru” (sau, cum formulează, în veacul al XVII-lea, primul mare Poet valah, Sfântul Mitropolit Dosoftei, în legătură cu Armonia Edenică: „mireazmă de dulceaţă”):”O, prin al Vieţii meandru/Sufletul, melosul tandru!” Astfel, se re-înfiinţează „nemoartea” paradisiacă, viaţa-înviere, care exclude morganatica moarte (extrasă şi lepădată, întru iluzie şi pentru eternitate, din corporalitatea spaţială, prin re-activarea zonei de „refugium peccatorum/scăparea păcătoşilor”, în Uterul Paradisiac – Mater Ter Admirabilis/Regina Lumii): „Cântă cuvintele sfintele/Pietrele vii, nu mormintele.*//Vino aici, lângă apă,/EA din Lumină se-adapă”.

Poarta Sărutului este poemul viziunii reunirii contrariilor/coincidentia oppositorum, pentru refacerea vieţii, tocmai în/întru Oul Dogmatic al Mesei Tăcerii. Este sinteza dintre măsură şi muşcătură, dintre penia şi poros-ul „Nou Ierusalim” („Întîi cunoscut-am măsura/Prin între noi muşcătura/*/-Cea chemătoare-n sublim/Lăuntricul Ierusalim”), evidenţiate în procesualitatea istorico-extraparadisiacă, pentru vădirea semnificaţiei extatice a paradisului, de dincolo de orişice istoricitate degenaratoare de fiinţă/fiinţare: „Piatra nerăbdării/Din vulcanii Mării//Piatra oglindirii/Piatra înfloririi//Piatra care cântă/Şi se descuvântă...//Piatra jocului/Şi-a norocului/Piatra templul Focului” (cf. Poarta sărutului). Apă şi Foc, Răbdare şi Explozie Demiurgică, Dedublare/Oglindire şi Înflorire/Decizie Demiurgic-Înfiinţătoare, Joc Istoricizant şi Foc întru Instaurarea în Ombilicul Sacru al Lumii/TEMPLU...! – toate tind către resuscitarea ...Păsării Măiestre.

Pasărea Măiastră. Originaritatea Absolută, după căutarea-aflarea întru unitate mistică, a semanticii cosmice a Parashabdei – Hermeneutică şi Suflare Re-Înfiinţătoare a „Luminii Line”! „Hermeneia” este însuşi numele ocult al Stării Paradisiace... Al Zborului-Ek-Stasă Atotunificatoare, întru Cele Trei Tărâmuri. Care, la rândul lui (Zborul), este simbolul atotcunoaşterii şi al atoateîmplinirii, al zenitului nuntit cu nadirul, al Yang-ului recontopit cu Yin-ul, întru androginitate, al Cheii de Boltă Alchimice, Reaflate de Hristos - al relaxării/HORĂ-Ieşită-din-Oră, întru contemplarea arheilor demiurgiei originare: „Piatra boltă- frunte/Oglindă de Munte/Piatra- Slavei punte.//EA, piatra iubirii/EL, Apa-mplinirii/Piatra rezidirii//Miresele- Mirii./Miresele- Mirii.//Piatra-ngândurată/Hermeneia-Roată/Ora – orele/Hora- Horele./Pasăre/Măiastră/Din sorgintea Noastră” (cf. Pasărea Măiastră).

Foarte rar ne-a fost dat să citim, în ultimii ani, texte la fel de solid concentrate, întru semantici pluridimensional deschise şi revelate, precum este cartea de faţă. Da, Cartea ELENEI DANIELA RUJOIU este una dintre aceste excepţii.

A nu se trece, cu nepăsare şi indiferenţă, peste un astfel de univers poetic (în care Atlasul Martirico-Ascendent  şi Prometeul Martirico-Descendent îşi unesc vizionarismul, soteriologicul şi vaticinarul cu HRISTOS – iar Eminescu şi Brâncuşi devin veritabile Călăuze Danteşti, în Hermeneia Verbului Înfiinţător!), cu valenţe soteriologice atât de generos oferite, spre abluţie, ochilor noştri de muritori! Să citim Cartea, spre a ne mântui „soartea”, spre a întrevedea (dimpreună, întru euharistie!) extragerea corporalului-teluricului, înspre „lumina lină” a Revelaţiei Informalului-Noncontradictorialului Paradisiac!

                                                                         


      


     

   O AUTENTICĂ JERTFITOARE, PENTRU PĂSTRAREA CANDORII
      COPILĂRIEI UMANITĂŢII:  OLIMPIA SAVA


  
Literatura pentru copii, la românii contemporani, ca şi industria valahă, vorba lui Caţavencu: „e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”.
Ne referim, fireşte, la acea literatură (pentru copii) de calitate superioară şi cu eficienţă spiritual-constructivă – iar nu la toate imbecilităţile impostoriale şi la toate nocivităţile anti-spirituale, impuse de secăturismul cronicizat, care domneşte, de ani buni (?!) de zile, în Ministerul Educaţiei (care EDUCAŢIE?!) – secăturism grav intoxicant spiritual, care îşi arată roadele otrăvite, în refuzul, CATEGORIC, al tot mai multor familii (din păcate, numai dintre cele cu standarde economico-financiare înalte, care-şi permit acest lucru!) de a-şi mai încredinţa propriii copii, învăţământului de stat! Lucru care, azi, se întâmplă, tot mai des, în ţările aşa-zis „civilizate” – din Europa, dar şi din SUA!
Iată, însă, că, dintr-o întâmplare fericită, am putut constata că mai există şi insule de normalitate şi graţie divină, în lumea plină de aburi infernali, a literaturii pentru copii. Excepţia descoperită de noi (e drept, cu sectoare care se pretează, în timp, la ameliorări substanţiale!) se află în zona de creaţie a OLIMPIEI SAVA,  o doamnă respectabilă, actualmente pensionară, dar care a fost cadru didactic atât la sat-comună, cât şi în şcolile generale ale municipiului Galaţi. Deci, este o persoană care nu-şi „suge din deget” scrierile, ci una care cunoaşte, de o viaţă, adevăratul mediu şcolăresc, în care cresc şi ar trebui să-şi dezvolte sufletul, intelectul, capacităţile imaginative etc. copiii valaho-românilor. O persoană care s-a confruntat cu nevoile reale ale acestor copii, care nevoi nu sunt legate, exclusiv, de televizor şi de Internet – ci, cu osebire, de Sfânta Carte!
Multe zeci de cărţi a tipărit această stimabilă doamnă – de la cele „eco-logice” (cf. Poezii eco-logice/Poèmes écho-logiques, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2002, Eco-logice, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2007 ), sau militând pentru „drepturile copilului”, pentru buna cunoaştere a organismului uman (cf. Corpul omenesc, Editura Bons Offices SRL, Chişinău, 2006), ori profilactice – cf. Despre SIDA să învăţăm, Editura Bons Offices SRL, Chişinău, 2002, sau Despre droguri, Editura Şcoala gălăţeană, Galaţi, 2005 (o parte dintre ele fiind bilingve... – ...dar nu acestea reprezintă culmea gloriei sale creatoare şi formatoare de cugete şi inimi sănătoase de copii ai valaho-românilor!), până la cele de colorat, implicând, simultan, şi latura cognitivă a şcolarilor  (cf. Desenăm şi colorăm, mamiferele-nvăţăm, Editura Olimpias, 2013, sau Hai la fructe de vânzare..., Editura Olimpias, Galaţi, 2009), un ingenios Alfabet jucăuş (Editura Olimpias, Galaţi, 2008), poezii pentru copii (cf. Şi căţeii...tot copii, Editura Olimpias, Galaţi, 2012, Este iarnă, Editura Olimpias, Galaţi, 2013, Pisicuţe răsfăţate, Editura Olimpias, Galaţi, 2012, Poezii foarte uşoare, pentru cei din grupa mare, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2007, E toamnă iar, Editura Olimpias, Galaţi, 2012 etc. etc.), ba chiar şi teatru pentru copii (cf. O scenetă pentru fiecare, vol. I, II – Editura Olimpias, Galaţi, 2013).
Fireşte, fiecare carte are meritul şi rostul ei (dacă le are! – şi, în cazul OLIMPIEI SAVA, da, cu siguranţă le are!) – dar atenţia noastră a fost atrasă de trei cărţi oarecum deosebite (prin modul de abordare stilistică şi tematică), de cele menţionate mai sus. E vorba de 1-volumul de proză pentru copii Numai faptele vorbesc, Editura Olimpias, Galaţi, 2013 - de 2-volumul de poezii inspirate, e adevărat şi normal (pentru o autoare de literatură pentru copii!) de universul (totodată amuzant şi dramatic!) al copilăriei, dar exprimate nu doar pentru înţelesul copiilor, ci şi, mai cu seamă, al celor mari sau/şi foarte/mult prea mari, pentru a mai înţelege, în profunzimile ei abisale, ingenuitatea: Curcubee de vânzare, Editura Olimpias, Galaţi, 2009 – şi, mai cu seamă, 3-de un fel de sinaxar în versuri, impresionant de ingenuu (adică, chiar pe gustul sfinţilor noştri creştin-ortodocşi!): Sfinţi care au vieţuit pe Muntele Athos, Editura Olimpias, Galaţi, 2012.
 
Volumul de proză pentru copii, având ca motto un adagiu, de mare înţelepciune, al scriitorului armean Hacob Paronian (1843-1891): „Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe, de vorbe: judecaţi după fapte şi veţi fi siguri că, de veţi căuta un sculptor, nu veţi da peste un tăietor de lemne” – conţine 46 de parabole/povestiri cu morală, despre importanţa existenţială a făptuirii. Animalele (ca-n fabulă!) sunt
a-„împovărate” cu racilele strict umane (e drept, valabile, axiologic, în toată istoria umanităţii! - dar, vai, mai cu seamă, în contemporaneitatea noastră, cea de tot degradată moral şi supusă, diabolic, lui Lucifer şi lui Pluto-Mamona!): „Căci distractivii ţapi bogaţi au încetat să o mai cheme la-ntâlniri, de la o vreme – dar mai apoi a înţeles că nu prea are de ales şi s-a întors la ied îndată. Dar iedul, ţap era acum – şi îşi luase de soţie o iadă, ce-a dorit să-i fie tovarăşă pe-al vieţii drum. Ieduţi şi iezi mai mulţi avea, o vilă mare şi-a făcut, cu toţi în ea de-au încăput; cu drag la capra lui privea” – cf. Iada cea fiţoasă, p. 13 –
b-dar şi aureolate de soluţii fiinţiale : „Cu penaju-i colorat, Pupăza s-a afişat şi, în faţă aşezată, premiul mare-a vrut să scoată[…]. O modestă păsărea, în concurs fiind şi ea, Ciocârlia se temea că penajul ce avea nu era deloc frumos. Dar cu glas melodios, ca de szus, din cer venit, repede a cucerit juriul şi pe spectatori. Parcă ar fi fost surori, şi Privighetoarea, cea prea modestă, le plăcea. Premiul mare au luat, mândre nefiind la stat. […] Întâmplarea dovedeşte că ne îmbrăcăm, fireşte, într-un strai cât mai frumos, dar aceasta-I mai prejos ca talentul înnăscut şi de tot ce am făcut” – cf. Nu haina este importantă, p. 31.

De observat că „meteahna” versificării nu dispare, la  OLIMPIA SAVA, nici măcar în textele acestor sus-zise „proze”!

Volumul de versuri Curcubee de vânzare, Editura Olimpias, Galaţi, 2009, va fi având, ca fundal al dramei intime a scriitoarei, paradisul candid al copilăriei unui fost (şi etern!) copil - dar ceea ce etalează, cu mare sfiiciune/delicateţe sfioasă, scriitoarea sunt mici tragedii personale, transpărând extrem de discret, de sub voalurile extatice, ale descripţionismului ingenuu al Paradisului Copilăriei. Spre deosebire de cărţile anterioare, unde autoarea se predase total mentalităţii infantil-candide, acum, în acest volum, îşi permite un lucru (şi lux...!) nemaiîncercat: devoalarea propriilor trăiri, a propriilor nelinişti, angoase şi dezamăgiri existenţiale, pe care, spre a nu o podidi plânsul, le drapează, în continuare, fără niciun răgaz (cât de supra-uman este acest efort, acest maraton al discreţiei!) în recuzita teatrului copilăriei, îmbogăţit cu ritmurile transcendente ale poeziei populare şi cu o anume mistică populară, asemănătoare unui halou tainic, extatic: „Trăiesc...Şi simt că mă-nfior,/Că mă cufund în drag şi dor./Aş vrea să ştiu că mă iubeşti,/Să sorb iubirea ta din ceşti” (cf. De dor şi drag, p. 28); sau mesajul, ca-ntr-o transă de spiritism, transmis unei Mame Cosmicizate („Mama nu mai e, să vină,/Cu privirea ei blajină/[…]/Caiere nenumărate/De-amintiri, ce i-au fost date/De pe vremuri, să le pună/Cu străbunii dimpreună” – p. 44): „Mi-e dor,/Măicuţă iubită,/Să te ating,/Fericită” (cf. Mi-e dor, p. 29). Sau (de data aceasta, în metrică de-a dreptul clasic-cultă!) adevărate elegii destinale, de felul celor conţinute de poemele „stelare” ale autoarei: Steluţă tristă (p. 30), Steaua mea (p. 31), Pe unde umbli, steaua mea? (p. 32): „Dar steaua mea nu o zăresc (...)/S-o fi ascuns pe undeva/Şi plânge, oare, supărată,/Să nu o vadă cineva?/Sau poate şade furişată//Într-un cotlon, să întâlnească,/Mai pe ascuns, o altă stea,/Ori, poate, numai s-o privească?.../Pe unde umbli, steaua mea?” (p. 32).

Numai scriitor de cărţi de copii să nu fii! Câtă refulare dramatică a propriei personalităţi, pentru a nu-i tulbura pe cei mici şi inocenţi, din visările lor post-paradisiace – dar şi cât dramatism ori chiar cvasi-tragism pâlpâie, martiric, sub cenuşa răstignirii propriilor sentimente, în favoarea Crucii Scrisului Vesel-Ludic, pentru cei prea mici, pentru sentimente atât de puternice şi pentru angoase atât de mari... Afirmăm, cu amărăciune (sporită de cunoaşterea, pe parcursul unei vieţi întregi, a sufletului uman!), din nou: Numai scriitor de cărţi de copii să nu fii!

OLIMPIA SAVA a renunţat (din motive numai de către domnia sa ştiute!) la o carieră de Poetă Autentică, „pentru cei mari” (carieră care se dovedeşte a fi fost -  prin talentul nativ-magmatic, revelat în volumul Curcubee de vânzare! -  MAI MULT DECÂT O PROBABILITATE!) - în favoarea scrierilor, pline de miez şi uriaş folos moral, pentru sănătoasa dezvoltare a sufletelor celor mici. Probabil, s-a dedicat/jerfit acestui martiraj, de o generozitate maximă (ale cărei riscuri interioare nici domnia sa nu le bănuia, probabil, la început!), spre a nu-şi pierde, ori chiar compromite, ingenuitatea şi calităţile luminoase ale copilului (pe care-l simţea zbătându-se să supravieţuiască!), din Duhul domniei sale. Pentru că va fi simţit-intuit că, în definitiv, o viaţă are preţ şi luminare numai în cazul în care se păstrează în zona nevinovăţiei şi purităţii originare!

...Probabil acesta va fi fost gândul (şi concluzia existenţială!) a OLIMPIEI SAVA şi în cazul cărţii de excepţie, care este Sfinţii care au vieţuit pe Muntele Athos, Editura Olimpias, Galaţi, 2012. Sunt 43 de sfinţi ale căror vieţi sunt rezumate, prin stih ferm şi profund adecvat temei hagiografice (dar într-un stil perfect potrivit cu înţelegerea receptorilor-copii!), de către autoarea cărţii. Îi regăsim, cu vieţi şi cu sfinte merite terestro-celeste, pe câţiva dintre acei imenşi, eroici sfinţi athoniţi, care au marcat şi viaţa monahala valahă – cum sunt: GRIGORIE PALAMA – 1296-1359 („Vorbesc /Scrierile că păstor/Demn a fost şi iubitor”), SILUAN ATONITUL – 1866-1938 („Chiar de Sfânta Născătoare,/A simţit dorinţă mare/Înspre Athos să pornească/Şi să se călugărească”), SFÂNTUL PAISIE VELICICOVSKI DE LA NEAMŢ – 1722-1794 („Mânăstirea a-nceput,/În al Neamţului ţinut.//Alte noi aşezăminte/Pe pământul Ţării Sfinte/Şi ceahlău-a-nconjurat/Tot cu obşti ce-a-nfiinţat”), SFÂNTUL CUVIOS IOAN CÂNTĂREŢUL, numit CUCUZEL – 1280-1360 (despre care vorbeşte şi Ion Creangă, oarecum persiflator, în Amintiri...: „Într-o zi, când a cântat/Acatistul dedicat/Născătoarei, a venit/Însăşi ea şi i-a vorbit”) etc. etc.
Versificarea OLIMPIEI SAVA, din acest volum, nu are pretenţii de Poezie (deşi există, în text, şi câteva briliante ale Duhului inspiraţiei stihuitoare!) – ci are ca scop unic înştiinţarea copiilor de valahi, în legătură cu sfinţenia pământului acestei mult hulite şi răstignite Europe ORTODOXE! Cartea începe chiar cu enumerarea „celor douăzeci de mânăstiri atonite”, pe care nici cei  mari (d-apoi pruncii născuţi în aceste vremuri ale victoriei temporare, pe Terra, a Anti-Hristului!) nu le ştiu: 1-Mânăstirea Marea Lavră; 2-Mânăstirea Vatopedi (unde se zice că a-nvăţat carte însuşi Sfântul Voievod al Moldaviei, ŞTEFAN CEL MARE!); 3-Mânăstirea Iviron; 4-Mânăstrirea Hilandar; 5-Mânăstirea Dionisiu; 6-Mânăstirea Cutlumus; 7-Mânăstirea Pantocrator (unde mari mununi se arată, azi, în aceste zile zbuciumate!); 8-Mânăstirea Xiropotamu; 9-Mânăstirea Zografu (unde hramul SFÂNTULUI GHEORGHE a fost decis prin minune dumnezeiască, iar, pe de altă parte, mânăstirea însăşi a fost dăruită, cu mare şi sfântă zestre, de mari voievozi valahi: de Ştefan cel Mare, de Radu cel Mare, de Petru Rareş, de Neagoe Basarab, de Alexandru Lăpuşneanul...!); 10- Mânăstirea Dochiariu;11-Mânăstirea Caracalu ; 12-Mânăstirea Filoteu; 13-Mânăstirea Simon Petras; 14-Mânăstirea Sfântul Pavel; 15-Mânăstirea Stavronikita; 16-Mânăstirea Xenofont; 17-Mânăstirea Grigoriu; 18-greu-încecata Mânăstire Esfigmenu/”Simane” [“a tocat”, pentru că Însuşi Dumnezeu i-a fixat, prin bătaie de toacă din ceruri, locul de zidire!!] (numele de azi înseamnă „Strâmtorata” de munţii din jur – dar şi „strâmtorată” , cu mare prigonire, de către ierarhii cei blestemat-ecumenici, de la Constantinopolul de azi, pentru că are şi păstrează tâlcul întreg al zicerii celei vechi: „Ortodoxie sau moarte!” – şi pentru că interzice accesul femeilor, în incinta mânăstirii, ca şi la Sfântul Mormânt, din Ierusalim: “Conflictul dintre Manastirea Esfigmenu, care se afla pe teritoriul republicii autonome de pe Muntele Athos din nordul Greciei, si Patriarhul de la Constantinopol, autoritatea caruia este recunoscuta de Muntele Athos, a inceput in anul 1965, motivul fiind intalnirea dintre Patriarhul Atenagoras cu Papa Ioan Paul al VI-lea, pe care calugarii au interpretat-o ca o indepartare de Ortodoxie. Ca urmare, monahii de la Esfigmenu refuza sa-l pomeneasca la Sfanta Liturghie pe Patriarhul ecumenic si nu-i mai recunosc autoritatea, ceea ce a dus la excomunicarea lor de catre patriarh. Pe zidul manastirii, calugarii au scos un steag, pe care sta scris: ORTODOXIE SAU MOARTE"! În anul 1972, călugării de la Mânăstirea Esfigmenu au arborat drapele negre, în semn de protest faţă de întâlnirea patriarhului Atenagoras I al Constantinopolului, cu papa Paul al VI-lea, din anul 1965, ocazie cu care cei doi au retras excomunicarea reciprocă, pronunţată cu ocazia Marii Schisme, din anul 1054.În decembrie 2002, Patriarhia de Constantinopol a dispus evacuarea călugărilor recalcitranţi, decizie contestată în faţa instanţelor elene, de călugării de la Esfigmenu. În noiembrie 2005, o curte de apel a constatat legalitatea deciziei Patriarhiei de Constantinopol. Evacuarea călugărilor excomunicaţi este în curs.Şeful procuror al Tribunalului din Tesalonic a trimis o scrisoare Ministrului de Externe al Greciei, în care informează că, PF Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, este jignit zilnic de călugării de la Esfigmenu, fiind numit "ecumenist şi căzut din dreapta credinţă". De asemenea, procurorul avertizează că acest fenomen se poate extinde şi în zone mai sensibile ale Sfântului Munte Athos. Procurorul îşi continuă scrisoarea, spunând că Statul trebuie să intervină în forţă, rapid şi eficient, pentru a rezolva această situaţie, expulzându-i pe cei care tulbură pacea. Aproximativ 600 de poliţişti au izolat Mânăstirea Esfigmenu, cu scopul de a îndepărta frăţia alcătuită aici din 90 de călugări. Călugării de la Mânăstirea Esfigmenu spun că Statul grec a dat undă verde pentru evacuarea lor forţată. Statul răspunde acestor acuzaţii, precizând că nu doreşte decât să urmeze hotărârile Sfintei Chinotite a Sfântului Munte, care spune că trebuie îndepărtaţi călugării neascultători, dar nu cu forţa.
Stareţul Metodie spune: <>. […]Mânăstirea Esfigmenu se află într-o stare tulbure de mai bine de 30 de ani. Astfel, în octombrie 2005, le-au fost tăiate liniile telefonice, iar vaporul cu care ieşeau în larg, să pescuiască, a primit interdicţie pe termen nedefinit” – cf. Teodor Danalache, Manastirea Esfigmenu, în revista online CrestinOrtodox.ro);19-Mânăstirea Sfântul Pantelimon; 20-Mânăstirea Constamonitu.
…În concluzie: scriitoarea OLIMPIA SAVA este nu doar unul dintre duhurile valahe, cu talent şi cu misiune luptătoare şi jertfitoare, pentru păstrarea candoarei COPILĂRIEI – dar este şi un Duh Valah Ortodox, activ şi eficient, prin simplitatea şi sinceritatea liminară a stilului său – în lupta care se duce-n prezent, în lume, pentru Adevărata Lumină Creştină a Duhului Uman.
Să-i dea Dumnezeu multă sănătate şi putere spirituală multă, pentru ca să-şi poată duce Crucea şi Misiunea, până la Bunul lor Sfârşit!
                                                                             prof. dr. Adrian Botez

 

 
 
 
 
 

 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971