Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Corneliu LEU: FALSE ETICHETE DE GENIALITATE LITERARĂ
Cultura de criză de Adrian Alui Gheorghe
MARI SCRIITORI AI UNEI GENERAŢII CE NU TREBUIE UITATĂ - Două studii de Ion Pachia Tatomirescu
PROFESORUL DE LA „SORBONA” TITUS BĂRBULESCU, O BIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ ŞI O BIBLIOGRAFIE A LITERATURII EXILULUI ROMÂNESC Horia Stamatu ,Testamentul lui Eugen Ionesco
ZOE DUMITRESCU BUSULENGA: Insemnari la senectute
VASILE VOICULESCU ÎN ROMANELE DOCUMENTARE ALE LUI FLORENTIN POPESCU
UN POET LA DUNĂRE CU TREI SECOLE DUPĂ OVIDIU
Comorile romanesti de la Viena
Napoleon SAVESCU: CUIUL DACIC
Zamolxe din Dacia - schiţă biografică de Octavian Sărbătoare
Urme aproape româneşti în Elveţia
Viorel ROMAN : Negustorii de popoare
Constantin FROSIN prezintă în traducere franceză: POÉSIES D’ADRIAN BOTEZ
Tudor Nedelcea şi Gheorghe Pârja - DOUĂ PORTRETE DE CĂRTURARI ZUGRĂVITE DE DAN LUPESCU
Ambiţie şi performanţă la Mizil – de Lucia OLARU NENATI
Recenzii de Magdalena Albu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, D. Sauca, Duşsn Baiki, Ion Dumitru, referitoare la Marcu Botzan, Biblioteca română din Freiburg, Proiectul Banaticus, Nicolae Gudea, Suzana Deac, Ligza Diaconescu, Toader T. Ungureanu.
Versuri de Nicolae NICOARĂ-HORIA, Ioan LILĂ, Melania CUC, Adrian BOTEZ, George BACIU - Partea I
Partea II
Partea III
Din folclorul internetului – partea I
Partea II - Cugetările lui Mark Twain
Rege Francez din genealogia lui Stefan Cel Mare
Cugetările lui Brâncuşi
Din folclorul internetului – partea a II-a
Din folclorul internerului -partea II (b)
Cântece dăruite de Familia Aznavour
PAGINA A CINCEA
POEZIE ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

Nicolae NICOARĂ-HORIA

ÎN UMBRA IANCULUI (POEME)




IANCULE AVRAM, CEL VIU...
15/16 Martie 2011


Mormântul de la Ţebea s-a zvârcolit sub stele
Şi a gemut în lacrimi ţărâna prea sărată,
În Dorul lui, cel Unic, din dorurile mele
Nu-l vor putea ucide nemernicii vreodată!

Cei care îl visează şi azi legat cu funii
Şi spânzurat de Cerul în care s-a ascuns -
Prin Apuseni detună din rădăcini gorunii,
Toţi mugurii din codrii se-aud pleznind în plâns...

Mă doare, ce mă doare? Nu mă-ntrebaţi acum,
Un fluier îşi topeşte în mine întreg amarul,
Îl judecă pe Iancu şi-l spânzură postum-
Ia de la mine, Doamne, plin de venin paharul...
..........................................................................
Iancule Avram, cel viul, precum mereu ţi-am zis,
Mai treacă de la tine durerea şi ne iartă -
Mormântul de la Ţebea s-a zvârcolit în Vis
Şi a gemut sub stele ţărâna  preacurată...


POEM LÂNGĂ SUFLETUL IANCULUI

Orice lacrimă e de prisos
Dacă nu-i din inimă curată,
În fiecare an tu mori frumos,
Dar moartea nu te-ncape niciodată!

Iancule-Avram ce aş putea să-ţi spun
Lumina în cuvânt să nu te doară?
Obezile din trunchiul de gorun
Se rostogolesc durut prin Ţară...

Baia de Criş- la casă de brutar
Tu dormi flămând pe-aceeaşi rogojină,
Ce răni tăcute ard în Calendar!
Prin gândul meu miroase a răşină...

Dacă mă ştie frunza de poet
Tu iartă-mi Duhul trasului pe roată,
În fiecare an tu mori încet,
Dar moartea nu te-nvinge niciodată...


 NU POT SĂ DORM...

Nu pot să dorm în noaptea asta viu,
Prin Munţii Apuseni se dă de veste,
AVRAM IANCU s-a făcut târziu
Şu tulnicele fulgeră pe creste...

Nu pot să dorm în noaptea asta mort,
Un doliu peste suflet mă apasă
Şi-aşa mă simt precum un paşaport
Expirat din Dorul de Acasă...


CÂNTEC

Geme prin fluier un Cântec nezis,
Câteodată mi-e teamă întreg să îl scriu,
IANCU AVRAM, cel mereu interzis
Din Ultimul Dor, e atâta de viu!

Cu fruntea pe lespedea somnului său
La Ţebea mă rog, ca un ultim haiduc,
PATRIA mea, cu părere de rău
Şi din numele tău aş vrea să mă duc...

Mă doare de-o vreme răstignirea pe hartă,
Ştiu că nu am nicăierea să plec,
ACASA mea care-mi eşti, tu îmi iartă
Lacrima Ochiului în care petrec...

Furtuna de vine nu-i cine s’o-nfrunte,
Nici pumnul de piatră izbit în Carpaţi,
Acum când îţi scriu sunt singur pe Munte
Şi vântul suspină prin brazii uscaţi...

Geme prin fluier un Cântec fierbinte,
Eu niciodată nu am să te mint -
Vindecă-mi gândul cel spus mai-nainte,
Alţii sunt răii, îi ştiu şi îi simt...



UMBRA IANCULUI

Umbra Iancului ne-liniştită
S-a odihnit azi-noapte sub gorun,
Oricare Patrie e fericită
Să aibă un asemenea nebun
Ce arde-n lume doar un singur Dor
Şi toată Viaţa sub şerpar să-l poarte,
Septembrie, tăcerile mă dor,
Fluierul cu lacrimile sparte
La Ţebea, în văz-duhul tricolor
Se-aude tot mai rar, tot mai departe...


                       Ioan LILA

                              ZECE
                               POEME
                         FANTASMAGORICE

               France, mars, 2011
                       

 
 Cranach le vieux (1472-1553)
se délectait de la fantasmagorie.
Il mêlait de la fantasmagorie et moral.
„Hercule chez Omphale”

 Frumoasa doamnă cu obrazul pur
Pe Hercule primindu-l, dulcea Omphale,
Şi tremurîndă-n sineşi, că nu-i găsea cusur,
S-a aşezat timidă pe-o pernă în budoar

Frumoasa doamnă-n ziua în care l-a primit
S-a regăsit pre sine, iar Cranch cel bătrîn
În infinitul lumii deja s-a nemurit
Precum pe deal eternă este claia de fîn.

2

Această mascaradă a lumii e un vis
În care mii de pagini eterne s-au tot scris
Dar a rămas o rază fără de strălucire
În care ni se-agaţă speranţa în neştire

În ştire şi-n neştire noi adăstăm smeriţi
Pe cerul minţii noastre se nasc mereu noi sfinţi
Iar rugăciunea este un gest doar disperat
Cînd viaţa ne momeşte cu dulcele-i păcat

3

Ce culoare au stelele noaptea
Cînd mă gîndesc la tine, pentru că te iubesc -
Culoarea asta, iubito, e ca moartea
În care eu etern mă regăsesc

De ce nu m-a ucis naşterea mea
De ce spicele de grîu renasc îngropate
Şi înfloresc în inima mea ca o stea
De mai mult de departe

4

Există ideea că-n tot Universul
Stăpînul etern este numai eresul -
Iubirea aceea ardentă şi pură
Pe care-o respingem adesea cu ură
Cînd nu ne putem suprta decadenţa
Şi rupem ideea, distrugem frecvenţa
Prin care am fost conectaţi la iubire
Şi geloşi şi sarcastici suferim în neştire


5

Dar priviţi iarba pură
În verdele ei nu e nici un pic de ură
Sfioasa cicoare s-a şi albăstrit
De-atîta ardoare cu care-a iubit

Priviţi portocala zemoasă şi dulce
Ispitită de simţuri cînd vrea să se culce
Şi roua pe frunze e tot poezie
Căzută adesea în vreo toamă tîrzie

6

Mesajul fiind adesea un semn de întrebare
Azi înţeleg că zborul turbat din floare-n floare
Este doar disperarea unui bondar nervos
Că n-a găsit în floare un pieisaj duios
Ci doar nesăbuinţa că, fiindu-i necesar,
A şi ajuns degrabă erou în insectar
Morala e simplistă sau nici nu e morală
Ci doar idee stearpă, cel mai ades venală

7

Jucînd pe-aceeaşi scenă acelaşi joc absurd
La care demiurgul rămîne-adesea surd
Am înţeles - iubirea nu este o idee
Cum nu e frunza verde un voal suav de fee
Ci doar un joc de umbre, care ne amăgesc
Precum lumina vie cu straiul ei ceresc
Că nu avem chemarea de-a fi şi dumnezei
Ne-a hărăzit ursita să fim doar semizei


 LE POEME DE GRIGNAN

Le Poeme de Grignan
L-am citit mai alt'an,
Erau florile coapte
Mă pierdusem în noapte

Iarba verde foşnea
Grea de visuri şi ea,
Ce de gînduri aveam
Şi ce tînar eram

Azi m-au nins ghiocei
Greu uitaţi sînt şi ei
Ce de visuri visam
Cînd batrîn nu eram

Eram tînar mai an
Le Poeme de Grignan
Te trăgeam de codiţe
Tu zimbeai cu gropiţe

Alergai să te prind
Ca o apă pe grind
Şi fugeam, mai visam
Cît de tînar eram

Cum rîdeai, ca un vis
Şi atuncea ţi-am zis:
Le Poeme de Grignan
Doar pe tine te-aveam...

9

Nu mai ştiu cîte femei
Mi-au forfecat sufletul cu picioarele lor ameţitoare
Or fi fost multe, ori fi fost putine
Dar toate reuşau să mă-nfioare

Unele aveau părul auriu şi ochii verzi ca iarba
Altele ochii albaştri, negri sau căprui
Altele aveau părul ca un cer înnoptat
Una dintre iubitele mele avea pistrui

Trupurile lor mi se scurgeau în braţe
Mă îmbătam cu mirezmele lor subtile
Azi toate aceste amintiri
Sînt ca funzele uscate între file

Dar nu am uiat cum era cînd iubeam
Îmi mai trec prin minte o mulţime de amănunte
În sufletele lor mă prăbuşeam
Cum se prăbuşeste cerul pe un munte

10

Pe mine nu m-a iubit nici o femeie,
Toate au vrut de la mine cîte ceva :
Unele sufletul meu, luîndu-mi speranţa,
Că va rasari soarele şi in inima mea.

Pe mine nu m-a iubit nici o femeie,
Nici cele caline, nici cele pline de pasiune.
Eu le eram umbrela pentru vremea cea rea,
Eu le transformam în zeiţe ca prin minune.

Pe mine nici o femeie nu m-a iubit.
Eu le-am iubit pe toate, ca un disperat.
Dar ele s-au risipit ca valurile mării
Şi am ramas singur,  cînd au pecat.


FIN

 



Ioan LILA
UVERTURĂ SIMFONICĂ
pentru Gabriela


1
tam, tam, tam, tam
2
Dezacord armonic - viola
Plîngînd cu un tremolo vaporos
3
Vine furtuna, auzi-o cum mai tremură
Ca tine cînd îţi mîngîi sînii-mbujoraţi
Şi îţi risipeşti petalele buzelor peste sufletul meu
4
A început ca un suspin adînc
Tu tremuri eu nu mai aud decît cornul englezesc
Şi timpanele, da, ele zgîlţîie templul
Care cedează, tremură, lacrimile te fac fericită
5
Vin-o mai aproape în braţele mele
Ai văzut cum ţi-a zburat rochia spre tării
Ca un fulger ţi-a dezvăluit trupul arămiu
Curbura spatelui tău este ca o ploaie de primăvară
Şoldurile tale sînt arcuiri dulci de vioară
6
Răpăitul ploii în parcul cu alei
Ce se învîrt în jurul statuilor ecvestre
Ferestrele trîntite de vîntul pervertit
Clopotniţa troznind pe bolta Catedralei
Cortegiul de fecioare cu părul despletit
Sîni coapse şi tăcerea ce le-a încremenit
7
N-am mai văzut niciodată cerul mai de-aproape
Stelele îmi cădeau suave pe pleoape
Întindeam mîna şi le culegeam
Univesul se scurgea greoi pe geam
Tu îmi erai tot mai departe-aproape
Zilele se spălau şi ele între aproape-departe
Secunda infamă cred că ne desparte
8
Cicoarea se-albăstreşte ruşinată
Vîntul i-a spulberat rochiţa de fată
O fecioară despletită ca o walkirie
Este o-ncîntare, par Dieu, o reverie!
Să se stingă focul din inima pădurii
Pînă peste dincolo de marginea urii
Să ne iubim ca frunzele măturate
De furia ploi pe alei curate
9
E castanie noaptea, trozneşte de plăcere
Se întinde ca un voal peste coapsele tale
Trece o corabie prin nisip, rage o cămilă
Acolo, departe, pe o dună argintie
Luna a alunecat şi ea prin culoarea mov
Fundalul tabloului ridicat de un colţ
Dezvăluie armura unui prinţ stelar
Iubit-o, furia creşte, s-au răsucit malurile
Ţine-ma de mînă unde să plec de ce aş pleca ?


 




Ioan LILA

VALS

Apa pe trupu-ţi se scurge uşor
Te strîng în braţe, te înfăşor
Eşti nestemata din sufletul meu
Cînd te iubesc, te iubesc ca un zeu!

Dă-mi-te toată, eşti pură, dulce
În pat de stele cin’ să te culce ?
Nu vreau decît să te am, iar, mereu
Doar eu ştiu drumul spre pîntecul tău

BOLERO

Ritm, cît mai des, sacadat, şi invers
Ritm, în furtună, adiere de vers
Lumină, cer, auroră, culoare
Stelele dorm, visul creşte în soare

BATUTA PE LOC

Tot pe loc, pe loc, pe loc,
Să răsară busuioc
Vreau şi eu să intru-n joc
În grămadă nu am loc
S-o pornim în cerc, flăcăi,
Cosim iarba, facem clăi,
Ridicăm cerul mai sus
De din vale spre apus
Tot pe loc, pe loc, pe loc
Să ne răstignim în joc,
Măi, măi !

 Ioan LILA

POEM ÎN MARTIE 2011

UNU



Te-am văzut în iarba crudă
Coaptă, dulce ca o dudă
Şi suavă şi divină
Cerul n-avea nici o vină
Tu te deschideai sfioasă
Răsărind din iarba deasă
Nu voiam decît să-ţi fur
Din iarbă finul contur
Dar tu te-ai simţit vînată
Ca o fiară-adevărată
Şi m-ai răstignit, mireasă,
În dulceaţa ta sfioasă.

Ioan LILA

POEME ÎN MARTIE 2011

DOI

Eu vin ca zeul

Ce curbe lunecoase şi amare
Se-nscriu în trupul tău cu miez de floare
Eu vin ca zeul să mă risipesc
În iarba ta cu iz de măr ceresc

Şi vreau să te cutreier ca un flutur
Polenul în adîncuri să ţi-l scutur
Şi beat de fericire pot să pier
Sînt îngerul căzut iarăşi din cer

TANGO

Te pot iubi la nesfîrşit
Îţi pot iubi trupul o viaţă
Dulceaţa ta m-a nemurit
N-am somn, adorm spre dimineaţă
Şi-mi amintesc că m-ai trezit
Să te învălui ca o ceaţă
Tango!

E frig, zăpada a-nflorit
Tremur de dorul tău, femeie
Pe cerul zilei aurit
Dospesc aprins de-o scînteie
În crucea ta de alizee
Tango!

Uşor, plutind spre asfinţit,
Te strîng în braţe cu durere
Că prea mult nu te-oi fi iubit
Dar asta e doar o părere
Care se pierde-ntr-un sfîrşit
Dar eşti prea dulce, dă-mi şi fiere
Tango!




 





CÂNTEC DE PAHAR

Pe struna viorii tale,
Trece-mi-aş şi eu arcuşul.
Pe cărarea ta din şale,
Face-mi-aş, turbat, culcuşul…
Că mi-e rău de-atâţia fluturi,
Câţi din şoldu-ţi de cadână,
Când păşeşti, pe cer âi scuturi –
Şi cu umbra lor mă-ngână…


CIND SIMT CUM TIMPUL VIEŢII


Cînd simt cum timpul vieţii m-acoperă cu noapte
La fel ca prima oară, cînd m-ai momit cu şoapte,
Eu mai tînjesc, femeie, să muşc lacom din mărul,
Cel dulce de iubire – acesta-i adevărul !

Din raiul plin de lacuri cu lapte şi cu miere,
Am preferat să aflu, că-n tine e, muiere,
Acea eternitate ce m-a făcut să sper,
Că ai intre picioare scarul vieţii mister.



 Melania CUC

POEME BLITZ*



Rugul a ruginit untdelemn
Umbra umblă goală pe sub rochia de bumbac.
-Nu-i nici un pericol!
 Insişti tu,
 Încerci să mă convingi
Să mergem mai departe prin grotă,-
Două şopârle din smalţuri mimetice.
 Pe deasupra noastră zboară oameni
Şi sângele strugurilor sălbatici
Se maturizează ca un puber
În palestra grecească.
Soarele-i tot mai  albastru la ochi,-
Tenor fără voce şi cu vena tăiată.
Roşu hujuie vântul  de dimineaţă,
Jilav şi sfânt ca ţâţa lupoaicei
Care va naşte schimbarea la faţă.
Un peisajul  de neînţeles
Pentru negustorul de vinuri din Galilea
Şi rugul a ruginit untdelemn.
Iubeşte-mă! Îţi zic
În timp ce tu treci serios ca un mort
Cu mănunchi de imortele aprinse
În mâna anchilozată ca o mănuşă de fier.

***

Cu gândurile strînse în diademă
Perla coroanei s-a întors în scoica  ucisă.
Chiar aici,
În oul păianjenului care mă ţese
În  pânza foarte subţire…
Cresc un dovleac fermecat
La capătul  curcubeului
Peste care
Oul egretei cade cu aripi cu tot.
Străina poartă pălărie  albastră
Şi de sub-nisipuri
Apa îi cântă ca o placă celebră de vinilin.
  Nu mai sunt podoabe autentice în burg,
Nici îngeri în tot acest eşafodaj
Pe care-l urc
Umăr la umăr cu paznicul nopţii.
Din foişorul de foc
Se vede ca-n palmă spectacolul cabaretului.
Suntem cu toţii prezenţi
În cartierul de vest,
În somnul chiricit ca un sceptic  
Ce-şi pierde viaţa pe  o carte de joc.
Din stofa paltonului cu reminiscenţe de mosc
Vă întind mâna unsă cu tot curajul de care dispun...
-La ce bun?!
Mă întreabaţi voi, fotografii de familie,
Şi eu plec
În automobilul  meu
Capitonat cu  fleanduri
Din dantelă  fină, de Flandra.  

***

Este incendiu perpetuu în Istorie
Un capitol s-a închis brusc.
Arhivarul îşi dresează puiul de Rottweiler
Cu o coţka de carne…
Ce caut eu printre rafturile  cu carii obezi
Şi secretele lumii scrumite pe plită?
Ca un copil amnezic vin şi vă spun că…
Zidurile acestea sunt albe
Pe sub solzii de marmura neagră.
Tu încerci să mă convingi că mint,
Şi… trecem  râzând, cu ochii închişi,
Prin mulţimea de domni furioşi.
Dincolo de frica scăpată din lesă,
Ne aşteaptă masa cu ştrudel şi cafea rece.
Degeaba îţi spun că mi-e poftă
De vorbele  crescute pe limbă,
Că nimic nu va mai rămâne la fel
In satul prin care
Umblăm ca trupă de cobzari fără instrumente .
Propovăduim pacea de o mie de ani
În timp ce
Ticălosul cu pantofi înroşiţi
Se plimbă agale
Pe asfaltul proaspăt turnat
Pe calea victoriei.

***

Dinspre turnul primăriei de galben
Cad hulubii morţi şi paginile smulse
Din registrul stării civile.
De mâine dimineaţă precis
Pâinea neargă va fi palidă si întinsă-preş
Pe masa de taină.
Nu am slugă, nu mai am stăpân,
Nu mai ştiu să-ţi zâmbesc  
 Din oglinda asta împodobită
Cu valve de stridii domestice
Şi pahare golite de vin altoit.
Verde de Paris torn peste rugul aprins şi…
Otrava asta-i pe gratis
În spiţeria ce-şi doarme amiaza
Sub umbra dudului împodobit
Cu  cocni din viermi de mătase.
Liniştea mea înfloreşte-n secret
Peste lacul cu ştime gârbovite de icre
Şi pescarii care încă nu s-au născut.

***

Se înserează sistematic în mahala
Un exerciţiu banal
Reflex al mâinilor ce toarnă absint
Pe rochia mea vişinie.
 Foişorul fanfarei  s-a umplut  cu umbre stupide.
Altă jertfă de om va avea loc pe scena cu
Alămurile  scoase la licitaţie!
În melanjul confuz şi fierbinte
Tu continui să-mi transcrii în jurnal
Gândurile şi copilăria-mi liberă
Ca o gâscă sălbatică-n zbor.
Peste tropicele pântecului
În care
Pruncul  poartă numele tău,
Cearcăne de cerenală lila  
Se lăbărţează până la coate.
Amprenta materiei moarte  mi se  ia
De pe palmele unse cu miere.
Cânt.
Se înserează sistematic în mahala,
În peisajul cu miros de crivăţ vânăt la ochi
Precum corbii  din vopseaua









Lui  Vicent van Gogh.


***

În dimineaţa asta vorbitoare
Creioanele în penar s-au frânt de trei ori la rând.
Semn interzis.
Învăţ să trăiesc după capul meu
În caietul din care
Schiţele magistrului evadează perpetuu.
De pe buza mesei de scris
Substantivele fără haine pleacă spre Cer.
Balanţa întrebărilor este tot mai  nesigură
Şi liber este regatul din care vulturii-şi extrag
Pleura albă şi foarte subţire.
-Un explorator s-a pierdut în satul galactic!
Anunţă megafoanele
Şi… tot mai trist
Mă simt în  dimineaţa somnoroasă
Ca o mamă ce-alăptează tripleţi.
La marginea buzunarului  de la şorţul sticlarului,
Jucăriile prind glas, leagă carne pe oase…
Fluieră  samovarul şi trenul electric;
E timpul să plec prin iarba
Care creşte ca un camuflajul military.
Haita latră la lună din lanţul de inox.

***

Alunecăm din  te miri ce…
Beţivi care
Nu mai deranjează hangiul de serviciu,
Esacaldăm masa
Şi zidul din trestii de zahăr.
Peştele se zbate
În undiţa cu miros de lut nenăscut.
Unde ne sunt medaliile cu vânătăi personale?
Floarea de portocal şi
Fracul tău cenuşiu
Ca un  şoarece de laborator?
O nu, nu-mi spune că-mi poţi
Citi viitoru-n oglinzi!
Doar norocul îl tragi de urechi,
Îl prinzi de cheutori
Aşa, ca pe un halat ce se plimbă
Prin spitalul fără uşi, fără geamuri…
Eu sunt patinatoarea care alunecă
Pe lacul de unghii,
Face piruete aproape perfecte
Pe făraşul plin cu jar mişcător.

***

Povestea asta nu are autor
Vecinii stau pe laviţă
La poarta raiului închis pentru inventar.
Halvaua şi lumânările privesc din vitrină
Bătălia mea personală.
Nu am nici o rol în cruciada asta
Ca un alai de ciocârlii
Ce anunţă cu surle şi trâmbiţe
 Răsăritul de soare.
Singurul  poliţist comunitar
Bate de floare teii cartierului
Prin care
Convoiul cu alimente de subzistenţă trece
Lovind din călcâie.
Povestea asta nu are autor ,
Nu adună culori scurse din ploaie
La picioarele crucii ce  uneşte într-o singură linie
Punctele cardinale.
Prin sertarul cu scrisori de război
Trece o înmormântare fără ecou.
Vecinii stau pe laviţă
La poarta raiului închis pentru inventar.

***

Şef de echipaj
 Ce bătălii vor fi fost între ai mei şi ai tăi...
Între clasele sociale distincte
Ca  doi şefi de echipaj şi o singură sanie
Trasă de câini prin siberii…
Azi,
În tomberonul resturantului general
Gunoiu-i strălucitor şi de nestrămutat     
Este şi locul
Punctul în care ne rugăm de iertarea greşiţilor.
 Eu continui să strig prin deşert.
Să trag cu unghiile şi cu cizme prea mari
Drumul Damascului.
Tu  aştepţi raportul de seară
Şi pui punct la capătul liniei de tramvai.
Cnflagraţia continuă
În cufărul cu legături de aramă.
Prin lumea asta plină de pureci în blană,
Reflectoarele fac razia.
Luminează în negru
Sania şi rănitul care delirează.

***

DE dincolo
Una singură,
Fereastra
Spitalului este neluminată.
Soarele însuşi a rămas peste noapte  
Lipit de  cearceafuri.
Frigul a devorat oasele tinere,
A stins mucul ţigării.
Partea asa de oraş
Miroase  a faşă iodată.
Mă orânduiesc pe lista de aşteptare
A lumânarilor ce se vor stinge între degete.
Aproape mi-e bine!
Ochi de piatră.
Degete inexistente.
De dincolo de poarta ferecată
Mama atacă zorii cu boabe de agheasmă.
Nici
Cuvintele nu mai sunt ce au fost odată.
Da, am călătorit împreună o vreme
Pe tampoanele trenului din care
Dama cu voaletă de aţă foarte subţire
Plonjează!
Sinucigaşii aplaudă. Apoi,
Haltă după haltă intrăm în uitare,
Aşa ca soldăţeii de plumb
Pe care un copil autist
Îi tăvăleşte prin creta zăpezii.
Malaxorul nu s-a inventat!
Carnea umană
Se macină-n prafuri de spiţerie medievală.
Melania CUC
-----------------------------------------------------------
* Poeme din volumul în pregătire „BLITZ”

 


Versuri de Adrian Botez


OAMENI TRIŞTI

oamenii sunt  trişti – zâmbesc... – da-s foarte trişti
nevoie au de „happy end” la filme
nevoie au de agonii de-artişti
sperând că îndrăzni-vor să afirme...

de stele sunt respinşi – iar munţii-i scutur
şi-ajung – mereu – în valea de duhoare:
îi doare când copacii nu fac floare
când nu se rătăceşte-n ochii lor vreun flutur...

oamenii sunt trişti – zâmbesc... – da-s foarte trişti
stau sub blestemul muncii ca să uite
că viaţă-i când strigi - te-arunci spre moarte – rişti

nu când aştepţi pe cele-atât de multe...
...nu vor veni – ştii c-ai ratat şi-ăst an
ultimul răsărit – pe mal de-ocean...
***



PRIMĂVARĂ INTERZISĂ

a îngheţat până şi marea – bocnă...
hrişti – peste val  - păşesc încolo-ncoace
toţi cocoşaţi – în lung alai de ocnă:
neliniştiţi – adulmecă – vorace!

spre ţărmii-nceţoşaţi cu lungi păduri
renunţă pescăruşii să privească:
din peşteri de văzduh ies monştri-obscuri
cu ochi fosforescenţi şi bot de iască...

e seară – va fi noapte-n lanţ de beznă
iar câinii văii te înşfac' de gleznă!
strigoiul primăverii-a-nnebunit:

e interzis – cât de târziu venit...
...pe-ntinderea pustie vâlvătăi se-aprind
toţi cei ce-ncearcă-n murmur – astăzi - vreun colind...
***

PROLIFERĂRI DE LEPRĂ

rânesc în suflet – porcii graşi – cu râtul:
nebuni – cu nasul înfundat în scârnă
smerite-irmoasele  - de muci ne-atârnă
toţi îl hulim pe Hrist – slăvind Urâtul!

magii sunt laşi – s-au lepădat de stea
Irod vâsleşte cărnuri – ghid trufaş:
orbii – cu mâna lor – pe Hrist ar vrea
să-l răstignească – trist puşcăriaş!

nădejdea-i cerşetoare-n cruci de drum
prostia e regină-n zdrenţe – crudă
dreptatea n-are unde să se-ascundă

şi-o lapidează damblagii duium!
...leproşi îndrăgostiţi lulea de lepră
fac promo la...costumul lor de zebră!
***


ROST ASCUNS
                         lui Eugen Evu
mai prind o primăvară-n viaţă
vedea-voi – înc-un an – ce-am mai văzut:
va fi iar soare – multă disperare
şi suferinţe mari – de necrezut

...mă-ntreb – mereu – cum e posibil
să fiu trecutul – eu -  prin flăcări orb:
cum voi fi îndurat ce-acum e-uitare?
cum am ajuns oţetul – tot – să-l sorb?

cum e posibil să-ţi repeţi în roate
şi fericit chiar – un calvar banal?
cum e posibil – hoţ de cruci în rate

să fii şi răstignit – şi canibal?
...prostie şi sfinţie – calvar ca har
treci vieţile prin iarnă – sărman zidar!
***

MÂNTUIREA ÎNCĂ UNEI ZILE

să te caţări pe fiece zi   - ca pe mânere
de cuţite – înfipte-n perete:
nu există biruinţă mai mare-n
univers – decât să mai
pui o noapte la pământ!
sudoarea luptei cu îngerul beznei
e roua celei de-a doua zile – din care
izbucneşte glasul de slavă-al
luminii – peste câmpuri
prin grădini şi pe munţi – peste
apa cea rea – care
încă o dată  - peste
încă o dată... – rămas-a în urmă!

gura uscată-a Lui Dumnezeu s-a
descleştat – însetată de lumină şi
rouă – şi-a mai primit de la
tine – încă o dată – şi
încă o dată – Minune: proaspăt izvor al
noii slăviri – iscat din sudoarea
grea – sleită în vechi aşternut răstignit – a
izbăvitorilor – plutitorilor
proaspeţi şi atât de incredibili - uluitori
zori!
***

MI-AM HOINĂRIT O VIAŢĂ

neajutat decât de Dumnezeu
mi-am hoinărit o viaţă – mână-spartă;
mi-a fost şi greu – mi-a fost şi mult mai greu
tot scotocind – degeaba – după-o hartă...

n-am cui să fac cu degetu-a mustrare
orb dac-am fost – ochi singur mi-oblonii!
schimbai – de filfizon – buna cărare:
erau stejar – şi zeu: eu nu-i zării!

nervos – se fâţâie-n grădină moartea...
s-o chem? s-aştept ca Domnul – în boccea
să-mi 'ghesuie – furiş – boìtă – soartea?

decât pomanagiu – mai bună-i piaza-rea!
...nu L-am hoţit nicicând pe Dumnezeu –
de ce n-accept c-aşa mă vrusei eu?
***

MÂNTUIRE DE ZĂPEZI

trecutele zăpezi – scurse-n rigolă
noroi cu năzăriri fecioare-amestecat:
am cuibărit în vise – o violă
ce zbârnâie cu-o drâmbă – vinovat!

sfinţenia-i  în ochii de dulăi
sclavi paşnici lăcrimând de bătrâneţe:
cu toţii ne târâm – slujind buni – răi:
ei mor ucişi de prea multă blândeţe...

trecutele zăpezi – scurse cu zoaie
mai pâlpâie de princiare piscuri:
nu-i musai să-nmulţeşti noroi – noroaie

ci poţi să arzi prin răstigniri şi riscuri!
...o dată-n iarnă dac-ai nins pe Munte
zăpezile se mântuie în Punte!
***


NĂSCOCIRI CURAT OMENEŞTI

poţi să mori de cutremur şi de
potop ori pârjol – poţi să mori
de foame – poţi să mori de
inimă rea

primele două soiuri de
moarte sunt viguroase
laconice: al treilea este
penibil prelung – şi
atât de fără întoarcere către
omenie şi
oameni

în definitiv – nu Dumnezeu a creat
penibilul jalnic al morţii – ci
tot oamenii – s-au sfătuit între ei
cum se poate-omorî moartea
ruşinii – cum pot ciunti – hidos şi cumplit
chinuit – pe liber barbarul - zborul spre
cer

...şi oamenii – spre bucuria Satanei – au
izbândit: confortabil - chiar
strălucit!
***

NEÎNCREDERE

gata de-infarct – muguri sfioşi palpită:
au aşteptat verdict de soare – li s-a dat:
să se arunce-n aer – sau e-ispită
cum a tot fost – de-o iarnă-n scăpătat?

să te încrezi în muzica de îngeri
sau să te-nfunzi în plin de viscol horn?
de-atâtea ori ai fost chemat să sângeri:
un soare şmecher nu-i şi unicorn!

ce-i lumea? – un maidan cu muşcături
abia aşteaptă grindina de fraieri:
din Feţi-Frumoşi să facă târâturi

tu – don Quijote – cu-umbra-ţi să te-ncaieri!
...frumoasă-i primăvara de speranţă
dar pentru-un ou – nimeni nu-ţi dă chitanţă!

***

DELIR DE PRIMĂVARĂ

catifelatul aer de martie mângâie
şi zeu se simte orişice momâie!
iar păsările-au explodat zenituri
în umeri ne fierb aripi – rai în rituri!

o Doamne – Ţi-ai deschis comoara-n ceruri
nu se mai văd arhangheli la creneluri:
nu merit izbăvirea – dar mă simt izbăvit
în tot arde frăţia – deşi toţi m-au hulit!

delir de primăvară – vicleanul elixir
mă pradă de nelinişti: cămaşa de nădejdi
cu ea doar îmi acopăr ruşinea de fachir!

delir de primăvară – în sânge clocoteşti!
...Hristoase-frate – apasă-mi pe-umeri cruce
să nu uit că-n cer – doar dorul ei mă duce!
***

LINIŞTEA LUMII

am scoborât printre-astre mişunânde
oprii bătaia ceasului din Munte:
noaptea – cu ziua-n gât – încremeni – şi blânde
jivinele uitării să mă-nfrunte

au prins...Chiar Dumnezeu – cu barba-n palme
priveşte dincolo de orizontul mării...
toţi suntem trişti în univers – dar calme
ning din zenit zeiţele chemării

nici inimii nu-i-i lipsă jumătatea
lumina nu-şi mai cere fulgerare:
au fost odată Zeul şi Cetatea

s-a abolit acum orice cărare...
...e un nadir – din când în când şi raze
Şeherezada gângure extaze!
***


 





CALEA MUNTELUI

aici – pe calea pe care nu apucă
nimeni – eu voi apuca
oriunde mă va duce – oricât
va urca

îmi lipseşte sprijinul
tălpii piciorului pe
ceva – înafară de
raze: dar şi aşa
tot voi încerca

e un munte umplut de
exploziile uimirii – şi
pe ele – fără nicio băgare de
seamă – voi călca

nu mă călăuzesc îngeri – merg
din obişnuinţa de a nu sta:
de un singur lucru sunt absolut
sigur – încă de la poale:
piscul – prin încăpăţânarea mea
splendidă – va exista!
***                                 

NU PENTRU VOI

nu pentru voi aş vrea să mai trăiesc
ci pentru munţi: de aici nu-i zăresc...
aici e-atâta praf şi-atâta lepră
hoardele-aud tot năvălind din stepă!

aş vrea să urc pe crengile de raze
pân' la fierbinte cuib de Vultur Zeu:
bătrânii mei la foc de cer s-aşaze
iar Sfat de Voievozi şi-Arhiereu!

nu pentru voi aş vrea să mai trăiesc
ci ca-n vecìi de-azur să mi-amintesc
cum curg – zburând – pâraiele din cer

inima să-mi brăzdeze cu sfânt ger!
...au fost odată-un munte şi un om...
...şi-am adormit: secretul – visa-l-om...
***

OSPEŢE

leşină muzici – ospeţele de regi
se gâtuie – livid – cu flori şi cu femei –
te-obligă paradisul să-l alegi:
în candelabre-s îngeri – şi-n temei!

un vis isteric linciureşte luna
coroanele se schimbă pe cătuşe:
morţile între ele – jucăuşe
încurcă-n târguri craii cu furtuna!

bravi cavaleri – smulgeţi-vă din Mască
spargeţi potire – şi salvaţi Ideea!
Hristos Pribeagul să vă recunoască

...în flori - pe Iosif din Arimateea
nu-l mai treziţi: blând prinţ – rămână broască!
...riscaţi cu calul „Har” – nu cu Femeia...!   
***

MARTIE ÎNVINS...

învins – se-nclină Martie spre vifor:
câte zăpezi – în primăvara vieţii!
mai apucăm să ne trăim drumeţii
sau iar ne pierdem între ceţi de pripor?

ţi-ai pierdut zeul – lună albăstrie...
deplin armat – când oare va să vie?
iar urlă lupii, pe la stâni, în munte –
iar ne plecăm, în umilinţă, frunte...

e-atâta-amărăciune-aici, pe coastă
că ghioceii nu-şi mai sparg fereastră... –
şi a venit, din friguri, o nălucă

şi nu mai vrea, din inimi, să se ducă...
...bătrânii mei, întorşi, mă întrebară:
va mai fi-n ţară, oare, primăvară?
***

UN SOI DE SONET

neamuri proaste – din fântână
au ieşit cu gust de frână
şi-au crescut ele deplin
umplând pajişti cu venin

neamuri proaste din scaieţi
au ieşit – şi sunt poeţi!
au ieşit dintr-un coteţ
când făcu dracul podeţ

neamuri proaste din pustii
stropşesc codrii răbdurìi
de rămâne-n urma lor

odrasla pulberilor...
...a venit şi Dumnezeu:
se uită ca la muzeu!
***

SPASM COSMIC
         3 februarie 2011, Înmormântarea I.P.S.S. BARTOLOMEU ANANIA

Duhuri de Fulger părăsit-au Pământul
E vreme de cumpănă-n Valea Ruşinii:
Nu s-a-nnoit – în eoni – Legământul
Şi toţi dăm în brânci – dar vedem Drumul Vinii...

A zadarului zarvă-asurzit-a şi zeii –
Netulburaţi – constelaţii cresc Crinii:
Ideile mari navighează prin cosmos
Fără de tihnă-ori pălirea-a Luminii!

Înainte-napoi nu e timp nici veghere
Prăbuşiţi ne oprim, nu la han ori la semne:
Chircindu-ne-n cărni, năvălim în Putere!

...Deja e pădure de rai, Sfinte Lemne:
Schimbi truda pe-extaz şi privirea pe-orbire –
N-avem pas – n-avem chip: e Nemărginire!
***

SĂ CREDEM...

să credem, frate, că va fi lumină
să credem neaua că va fi şi rouă...
poporul în cernire se închină:
miroase-a flăcări şi a schituri nouă!

toţi sfinţii şi martirii-şi târăsc Crucea
printre nămeţi -  ţintind mereu spre Nord:
nu va fi viitor precum atuncea -
se spintecă-Nviere, nu fiord!

fumegă vinul în potir de-altare:
o constelaţie-n cuminecare!
din umilinţe, răni şi neputinţă

se-nalţă Hrist - Coroana de Priinţă!
...va fi, române, altă primăvară:
întâi în tine,-abia apoi afară!
***

PENTRU IUBIRE

nu ştiu nici ceasul lunii ce-a bătut
nu ştiu nici, iată, şoaptele din Cer:
mărturisesc – cu fulgere pe scut:
iubirea,-n veci, se ctitoreşte-n ger!

doar îndurând calvaruri şi golgote
poţi învăţa să scrii pe nenufar –
doar spintecând prin gheţuri şi prin grote
pe Făt Frumos trezescu-l din zadar!

...s-aşterne promoroacă de tăceri
şi pulberi de lumină ning în palmă:
e veste plină-a misticelor veri

care vor refuza să intre-n toamnă!
...n-au mai rămas din noi nici vorbe şi nici fraze:
doar două mâini unite-n pod de raze!

***

NU-S PRIETEN CU NIMENI SUS-PUS
               „de la mălinar la mălinar”, doamnei şi surorii mele întru Duh, Luminiţa Aldea
nu-s prieten – măre – cu nimeni sus-pus
sunt – ziceam -  un simplu trăitor de viaţă...
nu mă ia deoparte – spună-mi ce n-a spus:
cumpăr alfabetul cu sânge şi greaţă

slovă după slovă – picătură vie
îmi înalţ durerea – de la glie-n cer:
Dumnezeu – în mine – sângeră şi-nvie
fără de răgazuri – Crucii grănicer

nu-s prieten – măre – cu nimeni sus-pus
sângerez învăţul – tot – cât se cuvine
drumu-mi este unul: răsărit-apus

cu o stea deasupra – care treaz mă ţine
...El, Nazarineanul, frate-umil, sublim:
împărţim şi sânge, şi stea împărţim!
***


MARTIE VICLEANUL

martie vicleanul - martie de soare
prin vine-nlumină – ochiului dă rugă:
martie de  soare,-mpunsături de floare
şi vii revoluţii printre aştri-alungă!

martie vicleanul – martie de soare:
din zăpezi Hristosul – înalţă făclie
şi astfel în lume nimeni nu mai moare
tot mai mulţi la focuri încep ca să ştie!

martie de soare – suflet de femeie
chemat din pâraie – vrăjit din oglinzi:
la toate-ale lumii se va afla cheie

la toate-ale lumii – ecou de colinzi!
...se trezeşte orbul -  în barbă cu fluturi
cască bolţi de ceruri...acuma, te scuturi!
***

 GEORGE BACIU
Ciclul de poeme: LIEDURI

I.

În fiecare dimineaţă, ochii tăi căprui,
ascunşi în picuri verzi,
înmuguresc deasupra cerului
eşuat în portretul răsăritului,
trecând desculţ prin săruturile
unui anotimp de carne.

Şi când nimeni nu te priveşte,
aerul îşi răneşte talpa prin culorile pletelor tale,
pe sub care trec tăcerile sedimentate,
ca nişte frunze obosite de exil.

Îndărătul ferestrei sale,
Dumnezeu îşi desenează umbra,
pe cioburile zilelor sparte-n umerii pământului,
ca şi cum n-ai fi nimic altceva
decât mirajul unui dumnezeiesc dresaj.



II.

Tu semeni cu marea
când noaptea-i aruncă în colţul buzelor
o eclipsă de lună.
 
Printre clipele tale îşi trec statuile
cuvintele urcând înspre tăcere,
ca nişte nave de lemn cu mirosuri de cataclisme,
încât vestigiile cărnii tale –
potop de trandafiri peste arhipelagul ochilor mei –
ridică zvonuri de insule abandonate,
în malul simţurilor mele,
odată cu fiece dimineaţă clandestină de nuntă.
 
Între două săruturi,
îţi simt îmbrăţişările înconjurându-mă,
ca pe-o recoltă a piratului tău reflux.



III.

Ne uităm la noi apăsându-ne buzele pe suflet
şi spunem că semănăm cu două evenimente,
sprijinite-n bărbia istoriei,
dincolo de care lucrurile îşi pierd însemnătatea,
iar libertatea capătă un luciu metalic.
 
Avem umbletul desfigurat
de singurătăţi cu sângele-n gât.
 
Poate că suntem două lacrimi defuncte,
înfiorate de insomnia nopţilor de logodnă,
în care-mi decapitai mirarea îmbrăţişărilor,
cu obrăznicia sânilor tăi,
ce nu erau decât umbletul lunii
prin desenul mâinilor mele.


IV.

Revăd picioru-ţi alergând
prin nisipurile fabuloase ale fluviului
şi răpăitul tendoanelor,
despicând fibra valurilor
aruncate-n memoria ţărmurilor.
 
Revăd adâncul curbându-se,
odată cu genunchii tăi –
ca în desenul nopţii felinarele de pe diguri –
şi păsările migratoare,
înfiorându-ţi umbra
pierdută în lehuzia unei toamne
de dezmăţ.
 
Cu orice înţeles al tău,
simt miezul cariat al mâlului
urcându-mi în vene.



V.

În ochii tăi căzuţi,
îşi prelungeşte marea nobilele resturi
şi fiecare dimineaţă e o cunună de smarald,
pe obrajii albatroşilor osteniţi de nordice plânsuri.

Buzele inundate de cuvinte –
nişte bărci căutându-şi familiarele ţărmuri –
tremură-n reflexe de sunete neorânduite,
precum gesturile în oglinda unei ultime îmbrăţişări.

Dar, eu ştiu că pe exilul frumuseţii tale,
avalanşa dezastrelor pământului
delirează a insomnii prizoniere.


VI.

Dincolo de mine, umbra,
aplecată peste încheieturile pământului,
când atâtea femei – gheme de carne şi oase –  
se rostogolesc între obrajii frunzelor,
înfipte în marginea toamnei.

Şi umblând haihui printre sânii lor dezgoliţi,
privesc statuia ta, lovind în rădăcina copacilor cu talpa,
ca un călău înfuriat
de orice lucru devenit obsedant.

Sau poate într-o seară de echinocţiu,
în care singurătatea s-a prelins pe străzi ca un cearşaf,
am recunoscut imaginea pierdută a buzelor tale,
sinucise în pleoapa clandestină a memoriei.



VII.

Când străzile se lovesc oarbe de gleznele arborilor
şi felinarele rătăcesc în mâzga oraşului,
şi aerul e osândit la moarte,
ca un paznic de noapte pe care-l ucide singurătatea,
aud viaţa mea cea veche,
laolaltă cu trupul tău, destrămat în osteneala aşternutului,
şi moliciunea caldă a oaselor
înveşmântate în râuri de umbre.

Ca şi ieri, luna îşi plimbă obrazul
peste oglinda spinării tale azurii,
de parcă, nestăpânită,
şi-ar lăsa privirea să ne inunde îmbrăţişările.

Numai destrăbălarea cărnii ne urlă-n urechi
procesiunea ritualului ce ne desfigurează,
ca pe două personaje necunoscute,
naufragiate în isteria unor gesturi uzate.


VIII.

Numai ochii galbeni ai toamnei
distilează timpul amanetat în schimbul
câtorva bătăi de inimă,
semn că cicatricile paşilor tăi,
lăcrimaţi în armura pământului,
desfigurează legenda imperiilor de iarbă,
în fiecare seară de echinocţiu.

Nu te întreb de unde vii,
în umbrele tale se clatină păsări cu somnul străveziu
şi doar absurda stagnare a vremii,
urcată-n spinare-mi îşi îndoaie amorţeala femurelor,
derutând cuvintele, ca nişte lungi gâturi întinse,
în mângâierea buzelor noastre fără număr.

Deasupra incendiilor nocturne
se simte inima ta convulsivă,
scuturându-şi sunetele printre ceţurile metalice,
laolaltă cu ciudăţeniile pădurilor de frunze,
umblând desculţe prin venele ruginite ale vântului.

Doar capul tăiat al lunii,
spart în cioburi în mozaicul mirajelor dintre noi,
mai trece prin neclintitele orbite,
ale beznei ce ne desparte.


IX.

Aud gâfâitul libertăţii
prăbuşindu-se în marginea lucrurilor
şi infernul conştiinţei
reîntorcându-se în fiece zi
spre delirurile mele.

Aud cuvintele târându-se pe trotuare
şi instinctele, mărşăluind
prin încheieturile pământului,
sub umbra dezmăţatei răstigniri.

Aud ultima zi a lumii,
numărându-şi vertebrele,
zornăind printre buzele noastre.



X.

Aici sunt vârstele mele,
acolo sunt vârstele tale.

Între ele, mirarea lutului,
înspăimântat de singurătatea lui Noe,
sădită-n coapsa femeii sale,
încă nenăscute.


XI.


Să te rupi în sine de tine,
până îngândurarea pocneşte
în moalele capului,
ca şi cum n-ai fi
decât o prelungire
a emigrării materiei.

Să te rupi în sine de tine,
până se subţiază spaţiul
dintre steaua ta
şi celelalte.



XII.

Te-am aşezat între Antares şi Pluto,
pe aceeaşi orbită a sufletului,
pe aceeaşi şoapta a mâinii,
pe acelaşi sânge al timpului.

Numai dimineaţa mucegăise pe buze,
atârnată cu capul în jos,
în pleoapele tale mirosind
curcubeu.



XIII.

Doar lumina garoafelor aţipite în vază
mai bântuie umbra candelei
de dinapoia ochilor tăi,
înnoptând pâlpâirea rugăciunii
picurate în mireasma genunchilor.



XIV.

Ninge pe copacii din parc.

Fata de la mijloc arde,
ca o cruce cu aroma spre cer
şi cu umbra spre lutul meu.

O privesc,
o sting cu lacrimi
şi pe urmă o înfig în inimă,
pentru ca răstignirea
să nu mă doară.



XV.

În sihăstria buzelor mele,
mi te-ai răstignit,
ca un verb rostit
în schitul inimii,
dincolo de postul
cu care mi s-a luminat
vecernia.



XVI.

Lângă mine eşti tu,
asemenea primei zile,
prelinsă-n cuvinte
pe ultimele ruine ale secolului.

Dincolo de noi,
aceleaşi sinucigaşe corăbii,
navigând sub insomniile
inevitabilului Potop.


XVII.

Noaptea, închid ochii,
sprijinindu-mă de balustrada întunericului,
în timp ce suspinul răsfăţat
al sânilor tăi,
îmi lustruieşte spinarea,
ca pe-un instinct prăbuşit
în mirarea universului.



XVIII.

Peste sângele meu ţi-ai aşezat umbra
respirând a singurătate,
încât fiecare lacrimă ţi-a uitat
existenţa.

Moartea mi s-a rătăcit
printre ruinele săruturilor.

Şi ţi-am simţit adâncul,
curgând înspre Dumnezeu,
nemaimurindu-mă
c-o eternitate.


XIX.

M-am strivit de lacrima ta,
mi-am mângâiat nisipul
din pustiul tâmplei
în clipele atârnate-n copaci
şi m-am mutat pe strada
cu ochi mari de piatră,
gustându-mă cu tine.


XX.

Îi ruginise lacrima la sân
şi timpul aţipise
pe banca de sub bărbia inimii.

Parcă era Ana
atârnând  sub cerul abia ivit,
al Începutului.



XXI.

Aceiaşi actori:
Eu – călugărul ierbii
din pleoapele templului
pe care-l ridici
când mă sângerezi cu îmbrăţişări.
Tu – grădina cu genunchi de poeme
şi gust de trandafiri.

Aceiaşi actori:
Tu şi EU – întregul triunghiular
prelins la Apus,
pe crucea Răsăritului.



XXII.

Stau singur în basmul lumii.
Aştept văzduhul să-mi decoloreze ochiul,
într-o seră de târziu,
cu zgomot de iguane
şi ţipăt de melancolie.

Stau singur, ca o dimineaţă fără ramă
şi te legăn în degete,
în vreme ce toamna bolboroseşte pe trotuare
mâncând rădăcini de copaci la prânz.

Interesant e numai cântecul umbrei
care ţi se prelinge pe portretul
din sertarul inimii






 GEORGE BACIU
Ciclul de poeme: UMBRE DIN MINE



PORTRET

Ea era părul de lângă fereastra lumii mele,
bătrân, aplecat spre răsărit,
devastat din când în când de copiii vecinului de Rai,
mângâiat în toamnele târzii de lumina felinarului
de pe digul din coasta inimii.

Cu frunzele încă ruginii,
atârnând între dimineţile ochilor
îşi zornăie tăcerea, în clopotniţa buzelor,
aruncate-n suspin de fiecare pântec,
însămânţat pe muchia de lut
a rădăcinii.

Ea era părul de lângă fereastra lumii mele,
bătrân, aplecat spre răsărit,
ca o cruce strivită de lehuzia
Mariei înainte de facere.


DE DIN TINE

De din tine am picurat a rai,
pe muntele de turcoaz,
când soarele mucegăise de singurătate,
proptit în dimineţile ochilor tăi,
curgând spre obârşii.
 
De din tine mi-am ivit rostirea
buzelor – două corăbii naufragiate,
pe ţărmul lutului tău, cu fiori de sirene
şi dezmăţ de îmbrăţişări.
 
De din tine mi s-au clădit zilele,
ca o clipă ce n-are chip,
peste care Dumnezeu şi-a aşezat oasele,
nemurind-o.


IARNĂ

Albise carnea copacilor.
Prin însingurarea mea trece iarna
plimbându-şi gleznele,
scârţâind a îngheţ.

Stelele crăpate pe buzele cerului,
înzăpezit de dimineţi neîncepute,
îmi aruncă-n vertebre guturaiuri,
de parcă zilele mele s-ar soarbe
în însetarea pământului,
ca într-un cimitir obosit.

Poate că sunt un om de zăpadă,
în care iarna-şi taie venele,
sinucigându-se.


PREZENT

a.
între noi faptele
şi pleoapa căzută a istoriei
peste mâinile întinse
căutând drumul
b.
sufletul
ultima draperie
în spatele căreia memoria
caută sensul gramaticii
c.
genunchii striviţi
de tăcerea pietrelor
cu care alungăm cuvintele
mucegăite pe buze
d.
noaptea îşi frânge gâtul
şlefuind isteria gesturilor
cu care ne mângâiem
trecerea
e.
o insuportabilă impresie
că fiecare sânge
îşi desface încheieturile
până la lacrimi.


SOLDAŢI

Îşi mângâiau sufletele
aproape metalizate de obişnuinţă,
în timp ce umbra buzelor
semăna cu o creangă de măslin.


UMBRĂ

Îmi stătea alături,
mai sfioasă decât prelungirea
ritmului unei zile intacte.

Se dizolva în linii –
un luciu fugar –,
scormonind echilibrul
dintre mine şi cer.

O copie nemărginită,
sfărâmându-se
sub încordarea naturii.


VARIAŢIUNE DESPRE IDEE

O auzeam în reflexul sângelui,
înălţată-n febra schimbărilor,
domesticită-n smârcul curgerii naufragiate.

Pe argintul închipuirii
se întindea inventând emoţii,
ca şi cum ar fi emigrat,
dinspre un zbor spre celălalt.

Numai dezmăţul singurătăţii
îi atingea sufletul.


ÎMI LĂSAM TÂMPLA

Îmi lăsam tâmpla pe umărul ploii,
ce sughiţa mut, în melancolia înclinată
a zilei, fugărită pe străzi,
de copacii cu trotuarele în gură…

Şi cădea sânge din  coasta sărutului,
cu care ţi-am îndrăgostit umbra,
atârnată într-un plisc de pasăre
prelinsă spre cer.

Se udaseră sentimentele,
că le picurau trupurile subţiri
ca un gând.
Şi ploua răsturnat, despletit, fără margini,
şi te ştergeam cu prosopul inimii,
bucată cu bucată.


CÂND GÂNDEŞTE LUNA

Când gândeşte luna,
rostogolită printre bocancii
nopţii, aruncată-n fâşii,
înţelesul trupului ei
se scurge peste muchia patului
şi frumosul i se crapă,
ca o dimineaţă prelungă,
împinsă de vânt mai spre cotul gurii
cu care o muşc de suspin.

Urlă tăcerea,
încolăcită pe sprânceana ferestrei,
prin care priveşte departele,
tremurând a oboseli.

Iar ea,
singurul lucru firesc din aproapele meu,
îşi şuieră corul sânului, cu parfum de cutremur
şi auz de păcat.

Şi se emoţionează aerul,
în gura căscată a îmbrăţişării,
şi se-ndrăgostesc cuvintele,
sunându-se din oase.

Când gândeşte luna.

ADÂNCUL MĂ PRIVEŞTE

Adâncul mă priveşte,
cu orbul ecoului rămas gol,
în palma răsfirată a cămăşii
mugurind a  pleoape de buze.

Şi ţopăie ploaia la streaşina cărării,
zburate pe glezna ochiului
cu care te caut în lacrimi.


ALERGAM PRINTRE TÂMPLELE IERBII

Alergam printre tâmplele ierbii,
şi mă pipăiau muşchii,
şi nervii întâmplării,
os cu os…

Aerul avea chipul ideii
cu care ţi-am râs înfăţişarea,
privind curioasă carnea cuvintelor,
intrate în mâna cu răsuflare
de nins.

Alergam printre tâmplele ierbii,
ca şi cum roua începuse
să nască
piciorul sprijinit în mine.


NU AVEAI UNGHIURI

Nu aveai unghiuri, nici margini.
Ca un trup de piatră,
tocit de sandaua râului,
stând lungit sub sprânceana lunii.

Încă mai treci, ca alaltăieri,
fără frunze şi fără umbră,
printre mine şi niciunde,
cu capul spart în tăcere.

Numai aerul, cu chipul pătat de aripi,
pe partea cealaltă de stradă,
îţi prefăcea legănarea în două lucruri
pământind o sferă.


PĂRUL TĂU SE ÎNMUIASE-N LUNĂ

Părul tău se înmuiase-n lună,
clătinând umbre pe gâtul păsărilor,
curgând pe ochiul departelui,
cu aproapele-n trup.

Şi ningea hoinărit, fosforescent,
rostogolind capul stelelor,
pe creştetul cetinei, valsând
ding-dang, ding-dang.

Îngheţase auzul cuvintelor,
cu care mi-ai şchiopătat gura,
şi ne prinsese iarna de mijloc,
cu dinţi de colindă,
ding-dang, ding-dang.

Într-o astfel de întâmplare,
ne atârnasem amândoi:
tu la un capăt al târziului,
eu la un capăt al devremelui,
iubindu-ne pe un fulg de zăpadă,
cu tâmpla zornăind
ding-dang, ding-dang.


PE-ACELAŞI DIG

Pe-acelaşi dig ne-mbrăţişam umbrele,
despuiate şi curbate sub ancora nopţii,
cu spinarea ruptă de delfini,
şi ne izbeau valurile cu genunchii,
împodobiţi de plante.

Se balansau corăbiile, strigate-n naufragii,
cu miros de scoici şi fior de nisip,
alergând desculţ înspre palmele tale,
înserate de tăcere.

Şi mi-ai atins târziul cu valul gurii,
ciobindu-mi cuvintele cu care te pierd,
la fiecare reflux.


PARCĂ TE RUPSESEM

Parcă te rupsesem la un capăt
şi ţi se vedeau tăcerile,
zgâriate pe marginea inimii
deşertuind singurătate.

Stăteai aşa, sub tavanul aerului,
frumoasă ca o statuie,
cu picioarele secate de setea pietrei,
cu sufletul sucit pe cărări.

Apoi ţi-am pipăit vorba coapsei,
atârnată-n legănarea lunii,
curgând în şuviţe pe chipul mâinii
cu care am alergat prin tine.


RUGĂCIUNE

Doamne, fă-mă dor pe frunză,
ca să mă reazim de gândul copacului,
retras în ploaia din pleoape.

Doamne, fă-mă dor pe călcâi,
să mângâi iarba
tocită pe sandaua din osul drumului.

Doamne, fă-mă dor de tine,
să mă curb în pântecul pământului
ca să înţeleg de ce tace infinitul.




CÂND SE VA CRĂPA DE ZIUĂ

Când se va crăpa de ziuă,
îmi voi ţine inima între degetele ochilor,
mai trecând înspre tine,
cu anotimpul patului din îmbrăţişări.

Şi va curge iarna pe braţele cerului,
adunat ca un bulgăre în pumnul gerului,
mânjit pe dinţii plopului din deal,
frânt sub toporul cărării cu sâni fulguiţi.

Pe urmă, o să tuşească aerul,
scuipând guturaiuri de îngeri ninşi,
în vreme ce foşnetul surd al silabei
din pântecul tău mă va naşte
într-un arbore urlând a frig,
cu sângele-n nări.

Şi când se va crăpa de ziuă,
îmi voi ţine inima în ochii degetelor,
mai trecând dinspre tine,
către unchiul Iisus,
cu sprânceana cât o carte.

ÎNCERCAM…

Încercam să te sărut pe sunetul lung al sânului,
sprijinit în degetele diafane ale lunii,
din colţul ferestrei cu timpane de frunze
şi rochie de ploaie desfrânată de primăvară.

Încercam să-ţi atârn muchia de spinarea ţărmului
cu corăbii în braţe şi  naufragii pe glezne.
Şi m-am trezit schelălăind pe gândul gurii tale,
ca un fir de iarbă cu mirarea cât o câmpie.


SEMĂNAI CU UN CAL DECAPITAT

Semănai cu un cal decapitat.
Alergai printre dealurile cu chip de frâu
şi trup de poteci, nechezând a haiduci,
spânzuraţi la marginea lunii.

Noaptea era singură.
Pe sprânceana orei creşteau priviri de copaci,
dansând rotund, sentimental,
sub bărbia ploii căzută în genunchi
la  marginea satului.

Şi ne iubeam ca două pietre,
bărbie lângă bărbie,
ureche lângă ureche,
aer lângă aer.


S-A TOCIT TALPA PLOII

S-a tocit talpa ploii
şi a rămas doar osul cu chip de iarbă,
undeva, pe gândul pământului.

Nici măcar pe tâmpla aerului,
prelungit în târziu,
nu te mai văd, femeie,
cu trupul schelă, trântită sub cer,
pe partea dinspre templul
cu trup de Iisus.

S-a tocit talpa ploii
şi a rămas doar osul cu chip de iarbă,
să-şi îndoaie degetele
în lacrima călcâiului tău
cu tâmplă de înger.


TREC PRIN SUFLETUL

Trec prin sufletul acestei pietre,
cu umbra cocoşată ca un os de aer,
înghesuit în trupul cerului.

Îmi las gândul pe tâmpla ei
cu priviri de nisip,
în care se rupe timpul,
fărâmându-se în piramide.

Şi îi simt tăcerea inimii rupându-mă,
pe mine, lucrul ostatic,
de sub dalta de carne a cuvântului.


FRUNZA ERA GRAVIDĂ

Frunza era gravidă şi năştea un copac,
fără înţeles şi fără strigăt,
cu trupul uscat,
cu tâmpla ciorchine,
ridicată-n cer ca un vaier.

Ah, rădăcina se subţiase,
ca un fir cu gene de fus,
curgând pe sub trupul râului,
cu mers de fată mare.

Şi parcă eram eu, înfipt în pământ,
cu un umăr,
în loc de inimă cu luna.



CÂNTEC

Mergeam încet pe faţa ei,
ca un amurg spre răsărit,
şi se surpau pleoapele sub tălpi,
rănindu-mă,
risipindu-mă,
pe trupul foşnit,
al urechii din marginea
sunetului ud,
căzut printre cuvintele
cu care mă tac,
cu care m-aud.


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971