Anul 2015 periodic nr. 1-3 4-6 |
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETELE„PLURALITAS” ALE GRUPULUI DE REFLECȚIE: PERICOLELE UNEI CULTURI INFRACȚIONALE
PROIECTUL CULTURAL CINELITERATURA
PROIECTUL CULTURAL CINELITERATURA- continuare
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ Recenzii și articole de : Constantin LUPEANU, Florentin POPESCU, Alexandru CETĂȚEANU, Dorina ȘIȘU, Marian ILIE, Elena TRIFAN, Magdalena ALBU, Dan LUPESCU, Adrian BOTEZ, Marilena CHERSIN, Octavian CONSTANTINESCU, Alexandru RACHIERU, Mircea LUNGU Despre: Constantin SCHIFIRNEȚ, Elisabeta IOSIF, Adela ROGOJINARU, Mariana DIDU, Theodor RĂPAN, Adrian BOTEZ, Ionuț CARAGEA, Marian ILIE
ESEUL, INTERVIUL, STILUL EPISTOLAR, CA MIJLOACE ALE CONFESIUNII: Emil Cioran îi recunoaşte genialitatea lui Petre Ţuţea ; Dr. Călin Georgescu: "În ultimii 25 de ani, sufletul românesc a fost trecut prin sabie" ; Prof. Dr. Mihai BERCA - PENETRARE ÎN EMPIRISMUL ROMÂNESC ; Lectie despre Romania de la un preot sas !; VIOREL ROMAN -Zece teze, 2015 ; Lucia OLARU-NENATI - PARABOLA VULTURULUI ; Magdalena ALBU - ODRASLELE DIAVOLULUI ŞI CONTRAFACEREA ACTULUI DEMOCRATIC; Corneliu LEU - BUGETUL PERSONAL AL SCRIITORULUI ȘI FOAMEA PE CARE VOR ALEȘII SĂ I-O TIMBREZE
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- partea II
Din folclorul internetului - partea III
PAGINA A CINCEA

 ESEUL, INTERVIUL,  STILUL EPISTOLAR, CA MIJLOACE ALE CONFESIUNII:


 


   Emil Cioran îi recunoaşte genialitatea lui Petre Ţuţea



INEDIT. Emil Cioran îi recunoaşte genialitatea lui Petre Ţuţea într-o serie de scrisori către acesta, descoperite în Arhiva CNSAS



În mai multe scrisori trimise de Emil Cioran lui Petre Ţuţea, confiscate şi păstrate de Securitate în dosarul filosofului creştin-ortodox răsplătit cu 13 ani de detenţie, “scepticul de serviciu al unei lumi în declin” îi recunoaşte, încă de la finele anilor ’30, genialitatea marelui său prieten. Materialele au fost obţinute din dosarele CNSAS de către cercetătorul Eleodorus Enăchescu, împreună cu alte două scrisori, cu totul inedite.
Dragă Petre Ţuţea,

Tu şi încă doi-trei oameni faceţi parte din categoria acelora la cari mă gîndesc – cu voia şi fără voia mea – în fiecare zi. Mircea Zapraţan ţi-ar putea vorbi de frequenta ta prezenţă în îndoelile noastre de veghe sau de beţie. Prietenia mă leagă de lume, mai mult decât instinctele laolaltă. Ea singură salvează un principiu spiritual în ordinea vizibilă.
Am fost foarte flatat de rândurile ce mi le-ai trimis referitor la acele fragmente de tinereţe. Tu ştii că eu nu sunt scriitor român şi că nu-mi prea place să scriu cărţi. Mai bucuros stau de vorbă, ca să conserv, încă o dată, nimicnicia adevărurilor. Din tot ce am făcut până acum, iubesc numai ceia ce a dispărut fără urmă, vreau să spun câteva tristeţi în nopţi, câteva grandomanii şi gelozii pe fiinţe invizibile. Numai în dispreţul faţă de D-zeu m’am simţit bine şi la mine acasă. Aş vrea să fiu om politic numai ca să-mi pot verifica zilnic şi efectiv scârba de oameni. Aşa cum concepi tu politica, defineşti parecă visul meu secret. Un amestec de Platon, de Hegel şi de nihilişti ruşi, iată ce e viziunea ta, care-mi dă fioruri unice. Nu te gândeşti că ai împotriva ta pe toţi proştii acestui pământ, adevărate capete încoronate?
Compară lumea modernă cu o piaţă din Atena sau Roma antică, pentru a-ţi da seama de mediocritatea noastră. Astăzi scrisul fiind unicul mijloc de lansare, orice om muncitor urît şi netalentat se poate ridica în bună voe. Regret timpurile în cari adevărurile ultime se spuneau pe la răspântii şi în cari tu ai fost un pontifex maximum al gândirii.
Te îmbrăţişează E. Cioran
PS: Îţi scriu dintr-un sat din judeţul Arad (Ineu). 25 Iulie 1936
*

 


Dragă Petre Ţuţea,
  
   Fotografia aceia în care cineva ne-ar putea crede nişte petiţionari dezamăgiţi sau nişte profeţi demenţi, rătăciţi în zoologia rumânească mi-a făcut sensibilă alăturarea noastră în blestemul aceleiaşi soarte. Suntem meniţi amândoi să protestăm în această înfundătură a lumii şi să menţinem, prin suferinţă, insomnia spiritului. Nu că în alt colţ al spaţiului am putea fi fericiţi – căci n-am descoperi pe D-zeu nicăeri, dar am şti peste tot ce e moartea -, ci faptul că aici îmi pare gloria inutilă şi imposibilă mă umple de o amărăciune inexistentă şi ininteligibilă aiurea. Suntem atât de singuri, încât nu mai putem colabora decât cu D-zeu. Este unicul meu gând şi unica mea scăpare. Tu cred c’ai observat demult: nu există nimeni. Asta mă consolează şi de lipsa de glorie şi-mi arată că la urma urmei este indiferent ce eşti, din moment ce te afli subt soare.
Eu sunt un Diogene care şi-a stâns lămpaşul, întâlnindu-te pe tine. În fine, un om. Şi părăsesc şi butoiul, ca să te îmbrăţişez.
Emil Cioran
Sibiu, 29 Iulie 1937

*


Paris, 25 Nov. 1937
Dragă Petrică,
Cred că puţini oameni au avut şansa să li se mediteze destinul în adierile crepusculare ale Veneţiei. Nu mă îndoesc însă că m’am ridicat prin înţelegere la pateticul existenţii tale, în acel oraş de fericiri melancolice. Era o după-amiază de Noembrie, aerială şi profundă, când am avut revelaţia rosturilor tale în lume, a apariţiei unice – şi de ce n’aş spune-o? – a imensei tale singurătăţi. Ştiu prea bine că nu-ţi este plăcut să-ţi fac cel mai mare compliment care se poate aduce unui om: singurătatea lui absolută, dar, dragă Petrică, dacă te-ar înţelege oamenii ar mai avea vreun rost prietenia noastră?
Sunt poate singurul care a priceput dimensiunea shakespeare-ană a fiinţii tale, precum îmi place să cred că eşti singurul care ai pătruns incurabilul trecerii mele printre dobitoace. Îţi scriu din oraşul în care toate îndoelile sunt permise, şi care adaugă umbrelor mele un parfum de cangrenă. Sunt fericit că pot să stau aici singur, neînchipuit de singur, şi că sunt departe de Balcanii în care numai tu justifici apariţia soarelui.
Cu vechea dragoste, a lui E. Cioran
13, rue du Sommerard, Hôtel Marignan, Paris Ve

*


Dr
agă Petrică,
Ţi-aş fi scris mai de mult, dar fusesem informat că eşti plecat în propagandă pentru o cauză „pierdută”, deşi nu prea văd care ar fi cea câştigată. Părerea mea este că indiferenţa constitue singura soluţie pentru un spirit infinit superior frământării inutile de acolo şi am condamnat totdeauna generozitatea ta, insuficienţa de narcisism la un om pe care introspecţia îl poate dispensa oricând de lume. De ce-ţi sleieşti talentele pe un teatru de periferie şi-ţi risipeşti avânturile geniale subt un cer fără infinit? Cumpără-ţi un om – sau dacă vrei – mai mulţi, cari să-ţi asculte chinurile spiritului; căci altfel, oamenii nu-ţi vor ierta niciodată de a le fi spus gratuit totul. Universul este un sabbat de burghezi, înnebuniţi de propria lor mediocritate, iar legile lui le-a fixat D-zeu într’un consiliu de băcani.
De câte ori citesc câte un lucru inteligent mă gândesc la tine, iar claritatea ta vizionară, accentul patetic al înţelegerii tale, îmi trezesc imaginea unui secol al XVIII-lea meditând Apocalipsul. De când sunt în Franţa am început să iubesc acest secol, pe care nu-l putem dispreţui fără să evacuăm inteligenţa din istorie. Mi-am adus aminte cu plăcere de vremea când la Berlin, tu împreună cu Sorin [Pavel] făceaţi elogiul magnific al iluminismului şi eu privindu-l ca pe-o aberaţie. Nu ştiu de ce, dar parecă de atunci am îmbătrânit toţi şi ne-am compromis; avem prea multe „atitudini” în urma noastră şi fiecare an, apropiindu-ne de moarte, adaugă un plus de singurătate raporturilor noastre.
România este tot atât de insignifiantă la Paris, ca şi la Berlin, cu diferenţa că acolo eram “dort unten” şi aici “la-bas”.
Cu toată dragostea,
E. Cioran
Paris, 19 Ian. 1938
13, rue du Sommerard, Hôtel Marignan, Paris Ve

*


20 Febr. 1938
Dragă Ţuţea,
Pentru un om care a fost cât de puţin infectat de romantism german, de muzică şi de metafizică, Franţa apare ca un farmec superficial de anecdotă. O ţară care trăeşte prin formule vide, dar care punând graţie în tot, nu te exasperează niciodată. Am o senzaţie de libertate infinită de câte ori mă gândesc că n’am ce învăţa de la francezi. „Spiritul” începe unde sfârşeşte neliniştea lor. Cine admiră Franţa fără o nuanţă de dipreţ este un naiv ridicul. Nu este mai puţin adevărat că de câte ori mă leg de ea sau îmi primplu un surâs ironic, inteligenţa protestează în mine însumi şi o apără cu încăpăţânare. Căci Franţa este pseudonimul inteligenţii. Când tu spuneai că înţelegi prin inteligenţă ceia ce înţeleg francezii, ai anticipat o experienţă pe care o fac zilnic. Aici prostia cade subt penalitate şi nu mă îndoesc că reclamând un prost îl expui unei percheziţii imediate. Imbecili câţi vrei, chiar prea mulţi, dar nici un prost. O servitoare îl are pe La Rochefoucauld în sânge şi un băcan dacă-ţi descopere vreo iluzie, te dispreţuieşte. Spengler a scris cartea lui pentru Franţa şi te rog să-ţi închipui cu ce voluptate savurez amurgul unei mari culturi, degradarea vitalităţii unui popor, panica lucidă a unei societăţi. O ţară fără tineri, fără ambiţii şi fără prejudecăţi. De n’ar exista primejdia din afară, orice cetăţean francez ar declara public că Franţa nu mai are nimic de făcut. E drept că a făcut tot şi că plămânii ei mai respiră doar prin orgoliu, dar aceasta nu îndulceşte o soartă ireparabilă. O Românie legionară în câţiva ani de zile ar putea vorbi cu Franţa fără nici un ton diplomatic, căci nimic nu provoacă aici complexe de inferioritate mai mari ca fenomenele de afirmare instinctivă. Franţa n’are ce să opună forţei în afară de paradox. La acesta apelează ea în toate eşecurile de politică externă şi internă. Întrebarea ta stranie, dacă tot francezii sunt la putere, poate mai curând decât credem se va degrada într’o evidenţă. Franţa este un tot ce tinde să devină nimic, România un nimic ce tinde… Dar, vai! am uitat că Pitpalac [Carol al II-lea] îi dă un curs funebru şi ridicul.
Te îmbrăţişează E. Cioran. 13, rue du Sommerard, H[otel] Marignan, Paris Ve

*


Menton, 6 Ianuarie 1939
Dragă Petrică,
Nu ştiu dacă te-ai îmbolnăvit vreodată de primăvară de mare, de întinderi. Este cazul meu. Dar pe când eu a trebuit să vin să le văd, tu le descoperi probabil în vocile lăuntrice. Şi astfel între noi se interpune infinitul, care îţi îngăduie independenţa de natură. Tu eşti un Socrate oceanic. Al tău E.C.


*
Menton, Vinerea Patimilor, 1939
Dragă Petrică,
Am scoborât din nou pe Coasta de Azur, printre aceşti englezi, obosiţi de bogăţie şi dezabuzaţi de imperiu, pentru a-mi consola vidul în preajma lor şi a-mi acorda plictiselile unor străluciri ce le admir din vanitate. Condiţia mea de valah decadent nu mai e suportabilă decât în falsa somptuozitate a milionarilor, şi a mării. A purta o conştiinţă de apus de imperiu într’un popor înăbuşit de gestaţie!
Tu eşti un băiat de popă care batjocoreşte pe Hegel şi eu un altul care-i iritat de trivialitatea înălţătoare a lui Beethoven.
Neamul „acela” îşi salvează apocaliptica lui absenţă prin oboselile noastre şi ale prietenilor noştri, pe care-i putem număra pe nişte degete ciuntite.
Îmi pare rău că nu sufăr de halucinaţii ca să înjgheb o conversaţie cu vocile mării, spre a uita pe oameni şi femeile lor. Destinul meu de ex-amorezat într’o lume de păşiri zadarnice şi repetate mă apropie mai mult ca niciodată de prostia elementelor, de clarele non-răspunsuri ale naturii.
Tu-mi scriai din Budapestea de plăceri de „ţăran înstărit”. Eu nu cunosc decât desgusturile neînstăririi în lume.
Cu vechea şi cu marea dragoste a lui E.C.

*


Vichy – Poste Restante, 24 Martie 1941
Dragă Petrică,
Aş fi vrut să-ţi scriu în ruseşte, dar nu ştiu nici măcar calificativele: divin şi geniu, prin cari obişnuesc eu să-mi încep răvaşele către tine. Te-am invidiat şi te-am înjurat că ţi-ai prelungit peste bunul simţ concubinajul cu Stalin şi m’ai lăsat singur în spaţiul valah. Tu eşti cel mai norocos dintre noi: îţi refaci geografic etapele spirituale. Pe vremea când te-am cunoscut Moscova era o sursă lirică a temperamentului tău. Doar Napoleon şi Rilke o mai iubiseră atât!
Absenţa ta a ratat trecerea mea prin România. Au fost acolo lucruri pe cari numai noi le-am fi putut comenta, în contradicţii absurde şi superbe, în avânturi şi în amărăciuni, ca esteţi ai neşanselor autohtone şi paraziţi shakespeareni ai rosturilor neîmplinite. Încă o dată m’am convins că pe acolo numai viaţa privată are un sens, că în afară de şpiţ şi de muere totul eşuiază, chiar şi … idealul. Nouă nu ne-a rămas decât să ne punem simţurile la bătaie, să ne încurajăm glandele ca nişte farsori pătimaşi şi apoi să ne înecăm într’o vastă ciorbă de burtă ca protest împotriva “lumii valorilor”.
Eu sunt pe aici, pe unde totul a fost. Asta mă consolează. Căci nepetrecându-se nimic, îmi văd de treabă. Ţi-aduci aminte de acea întrebare pe care mi-o puneai prin 1938 la sfârşitul unei scrisori: “Pe acolo tot francezii sunt la putere?” Lebensdrang-ul [instinctul vital] e totuşi realitatea fundamentală. Pe chestia asta cred că nu mai eşti raţionalist.
Am avut plăcerea să cunosc o admiratoare de-a ta: pe zdravăna şi subtila Marinchen. Ea este o excepţie la teribila ta definiţie a românilor. Inutil să-ţi spun că n-am discutat decât despre tine, despre faptul că suntem contemporani… La Berlin l-am văzut pe Sorin [Pavel]. A ajuns la limita lucidităţii. Nu cred să existe un om care să se înşele mai puţin ca el. E un neant căruia vitalitatea îi refuză absolutul sau sinuciderea. A mers mult prea departe pentru a fi un ratat. Singurul dintre noi care trăeşte în “Grenzsituation” [situaţie limită, de graniţă]. Pe latura aceasta noi suntem nişte balici [boboci].
Te îmbrăţişează E.C.
Spune-i te rog salutări Marietei şi informează-mă despre soarta lui Haig [Acterian]. Multă afecţiune lui Georgel [Demetrescu, fost director în Ministerul Economiei Naţionale] şi prietenilor noştri.



*
DECLARAŢIE A LUI PETRE ŢUŢEA ÎN LEGĂTURĂ CU EMIL CIORAN:

Această declaraţie a lui Petre Ţuţea a fost publicată În “Lumea Creştină” din numărul 141 al “României libere” care a apărut Duminică, 10 iunie 1990.


În privinţa mea şi-a lui Emil Cioran, nu poate fi vorba de interviu, fiindcă în interviu nu se poate medita. De aceea, fac următoarea declaraţie:

În vederea întâlnirii cu dumneavoastră, am fost neliniştit metafizic, în următoarele forme:
1. M-am gândit la cei trei termeni metodologici ai cercetătorului modem: observaţia, experimentul şi raţionamentul. Neliniştea gnoseologică, produsă de aceşti termeni, a fost determinată de lipsa experimentului – pentru că n-am lucrat niciodată într-un laborator – eu folosind, ca şi cei vechi, doar observaţia şi raţionamentul. La care mai pot adăuga, în cazul meu, informaţia livrescă. Dar, absenta inspiraţiei, în ceea ce mă priveşte, precum şi căutarea zeului, pentru a înţelege înţelepciunea, la Socrate, ne situează – pe mine, ca şi pe el – în poziţia de căutători, care caută neaflând şi ştiu neştiind adevărul. Aceasta este calea omului, opusă căii Domnului (Bossuet), calea omului trebuind să se retragă înaintea căii Domnului, care îmbracă două forme: inspiraţia – favoare divină – şi revelaţia – acţiune directă a Divinităţii (cf. T. Crişan, şeful secţiunii de beatificare de la Vatican, care invocă un teolog ortodox, al cărui nume îmi scapă. Din punctul de vedere al acestui teolog, acceptat şi de T. Crişan, Biblia este în întregime inspiraţie e la Facerea lui Moise până la Apocalips, dar nu este toată canonică, adică revelată, Biserica Ortodoxa fiind cea care decide canoanele obligatorii pentru credincioşi).
Mi-aduc aminte de afirmaţia lui Newton care, întrebat cum a descoperit legea gravitaţiei universale, a răspuns: am fost inspirat! Deci inspiraţia, nu căderea mărului, l-a dus la această lege. De altfel, omul singur se mişcă în mijlocul fenomenelor lumii exterioare şi interioare, care tac legic. Aşadar, citirea fenomenelor de omul presupus autonom, este iluzorie. Tot Newton, când se întreabă ce este gravitaţia, răspunde: Dumnezeu. Afirmaţia este consemnată, cred, în lucrarea lui, Principia mathematica naturalis philosophiae.
2. O altă formă a neliniştii mele metafizice este legată de legenda mea, căreia nu am reuşit să-i dau conţinut adecvat.
3. De asemenea, o formă de nelinişte o datorez supradimen¬sionării mele, făcută amical de Emil Cioran. Mă folosesc aici de o afirmaţie a lui, în portretul pe care i-l face lui Joseph de Maistre, care l-a lăudat atât de exagerat pe papă, încât Sanctitatea Sa s-a cutremurat. Fiindcă există, după Cioran, şi asasinat din entuziasm.
Eu mă mişc dogmaţic creştin, în “orizontul misterului”, cum a spus Blaga despre om. În alt context, am afirmat că dogma este un mister revelat (Lalande). Misterul reprezintă singura formă eliberatoare din neliniştile mărginirii personale, înlănţuirii cosmice şi comunitare şi perspectivei infinitului şi a morţii. Libertatea trebuie gândită dogmatic, conform învăţăturii creştine, care este religia libertăţii. Nu fac un paradox, cită vreme libertatea este trăită aici, ritualic, în Biserică, iar dincolo, pentru cei fericiţi-mântuiţi, este eternă, fiindcă, şi în biserică şi în lumea de dincolo, domneşte dogma: “Robeşte-mă, Doamne, ca să mă simt liber!” (Imitatio Christi).
În ceea ce îl priveşte pe Cioran, îmi permit să-l înfăţişez în aceşti termeni: el se consideră “sceptic de serviciu al unei lumi în declin” şi trăieşte în conflict cu Sfântul Pavel şi cu Absolutul divin. În reeditarea lucrării lui Pe culmile disperării la editura “Humanitas” se reproduce următorul text: “Oricât m-ş fi zbătut eu în această lume şi oricât m-aş fi separat de ea, distanta dintre mine şi ea n-a făcut decât să mi-o facă mai accesibilă. Deşi nu pot găsi un sens în lume, un sens obiectiv şi o finalitate transcendentă, care să arate înspre ce evoluează lumea şi la ce ajunge procesul universal, varietatea de forme ale existentei a fost totuşi în mine un prilej de veşnice încântări şi tristeţi”. Acest text mă duce gândul spre cele două lumi: lumea vizibilă, trecătoare, şi cea invizibilă, eternă, ale sfântului Pavel, criticat de Cioran. Invocată în această luare de poziţie, transcendenţa defineşte sensul existentei lui Cioran în Univers. Cu sau fără voia lui. Textul citat mă îndreptăţeşte să-l văd pe Emil Cioran în amurgul existenţei lui, împăcat cu sine, jocul celor două lumi paulinice ducându-l la mântuire, sensul existenţei lui fiind determinat de absolutul divin, odată cu desprinderea de pesimismul şi de neliniştile lumii de aici. Eu cred că marele meu prieten, Emil Cioran, va înlătura, mântuitor, şi poziţia faţă de Sfântul Apostol Pavel şi neterminata ceartă cu Divinitatea, subordonându-se absolutului divin.
Mai am de adăugat ceva, în legătură cu Cioran:
Nu există intelectual, care merită acest calificativ, fără să trăiască neliniştile metafizice ale lui Cioran, numai că nu orice intelectual adevărat poate practica sinceritatea lui totală. De altfel, toată existenţa omului este un joc dialectic nesfârşit. (Folosesc aici termenul, tocit de prea multă utilizare, al dialecticii.) Am o rugăminte faţă de Cioran: să nu mă mai supradimensioneze, pentru că această exagerare, venind de la o personalitate ca a lui, îmi sădeşte în suflet, sau intensifică în mine sentimentul dureros al neîmplinirii. Acest sentiment este fructul dintre eul concret şi ideal.
Această “declaraţie” a fost comunicată lui Gabriel Liiceanu o dată cu dorinţa expresă a lui Petre Ţuţea ca ea să-i fie transmisă lui Emil Cioran. Ea a fost consemnată de  Alexandru Popescu (“astăzi, 4 iunie 1990, orele 17,00″ – aşa după cum se specifică) şi publicată în revista 22, numărul 22 din 15 iunie 1990, cu titlul “Sentimentul dureros al neîmplinirii”.
NOTĂ: În volumul Între Dumnezeu şi neamul meu, numele lui Alexandru Popescu este confundat în mod prezumţios cu Andrei Pleşu, deoarece Popescu semnase în Revista 22 cu iniţialele A.P.
*

ŞI O SCRISOARE A LUI PETRE ŢUŢEA CĂTRE EMIL CIORAN:


Dragă Emil,

Mă gândesc cu plăcere la clipa când ne-am cunoscut. Ţin să subliniez că apari, pregnant, în conştiinţa mea în mod pur, detaşat de timp şi spaţiu. Încerc să gândesc jocul pe care-l port între prietenie şi admiraţie. Am certitudinea că te-ai împlinit, eu însă nu. Mă consolez nu cu această iluzorie formă a nemuririi – gloria -, ci cu nemurirea religioasă, care punctează cimitirele cu cruci.
Crucea simbolizează anularea distincţiei între glorioşi şi învinşi. Fără religia creştină omul ar trăi neliniştea produsă de limitele vieţii şi de moartea absolută. Ce glorios este creştinismul ce populează templele şi cimitirele cu nemuritori! Religia creştină asigură fraternitatea între glorioşi şi anonimi şi învinşi. Fără creştinism, umanitatea ar fi alcătuită din bipezi anonimi şi glorioşi. Ce glorioasă e viziunea creştină asupra omului în care nebunii, neîmpliniţii şi geniile se întâlnesc, fratern, aici şi dincolo!
Religia creştină ne permite să vorbim despre oameni fără deosebire. Este şi firesc, pentru că, deşi fizic se aseamănă, metafizic se deosebesc prin destin. De altfel, metafizica, această disciplină filosofică fundamentală, nu a putut şi nu poate înlocui religia. Religia creştină, prin puterea ei nivelatoare, înlătură oamenii de prisos; ea înlătură dezgustul existenţei şi spaima morţii absolute.
Dragă Emil, sunt bătrân, bolnav şi trist. Sunt neliniştit de perspectiva morţii. Ce pustie ar fi viaţa fără temple, sacerdoţi şi credincioşi! Îmi pare bine că şcoala, cu toate disciplinele ei, nu poate înlocui Biserica.
P.S. Dragă Emile, cred că-ţi aduci aminte de scrisoarea, trimisă acum câţiva ani, prin care te rugam să-ţi las camera de lângă Cişmigiu. Acum, când perspectiva morţii mă preocupă mai mult ca altădată, revin cu aceeaşi rugăminte, pentru a avea şi tu, când te vei fi întorcând la Bucureşti, un acoperiş.
3/martie/1991
                                           Bucureşti, Petre Ţuţea – via Certitudinea
                                               Sursa: MĂRTURISITORII

 
 Preşedintele Clubului de la Roma, pe Europa Dr. Călin Georgescu:

                            
"În ultimii 25 de ani, sufletul românesc
                                            a fost trecut prin sabie"




Dr. Călin Georgescu este unul dintre cei mai importanţi experţi români în dezvoltare, şi anume în dezvoltarea durabilă. Între 1997 şi 2013 a fost director executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă din România, iar din anul 2013 este preşedintele Clubului de la Roma (Centrul European de Cercetare din Viena, Austria). Clubul de la Roma este o denumire simbolică pentru o organizaţie al cărei scop este să supună atenţiei întregii lumi diverse aspecte referitoare la viitorul planetei. Acuzat că urmăreşte regionalizarea şi unificarea întregii lumi, în realitate Clubul s-a răzvrătit împotriva „ignoranţei sinucigaşe” a omenirii cu privire la adevărata ei condiţie. Dr. Călin Georgescu, deşi deţine o funcţie internaţională atât de înaltă, nu a uitat că e român, şi încă unul dedicat cauzei naţionale. A elaborat strategia de dezvoltare durabilă a României pe următorii 30 de ani. Strategie din care nu s-a pus în operă nici măcar un paragraf. Nu întâmplător, d-l Georgescu a fost propus, la începutul lui 2012, să-l înlocuiască pe Emil Boc în fruntea guvernului României, dar interese obscure s-au opus. A fost o şansă pierdută de toţi românii. Reproducem, în cele ce urmează, pledoaria de tip clasic, „prin noi înşine”, a domnului Georgescu, pentru schimbarea României.
„Acum, în România, omul devine «resursă umană»”
Aţi detectat, în scrierile dv., „războiul nevăzut“ din lume şi din România. Cum arată acest război?
Criza actuală oferă unei umanităţi îngenuncheate de atâtea rele prilejul de a medita asupra propriei supravieţuiri, pe unica sa planetă. După ce a „îmblânzit“ natura, omul este supus acum manipulărilor de tot felul, spre profitul celor care stau la cârma şi, mai ales, în spatele marilor corporaţii. Nu se poate fura fără a controla mintea victimei. Discutăm azi de un război dus la nivelul minţii. Este purtat de marile corporaţii şi de politica neoliberală care au creat şi menţin în continuare criza. Lăcomia marii finanţe a produs actuala instabilitate economică şi socială. Marile corporaţii nu au nevoie de minţi libere, ci de roboţei care, motivaţi doar de cucerirea unei poziţii în ierarhie şi de avantajele unei vieţi luxoase, se înclină obedient la preceptele „politicilor corecte“. Personal, sfidez corectitudinea politică de toate culorile. Spre exemplu, Nestlé controlează peste 70% din apa îmbuteliată din lume, printre care Périer, San Pelegrino, Vittel. Este o acţiune neoliberală şi postcolonială care atentează la un drept fundamental al omului - accesul primar la apă. Poate fi un drept uman transformat în marfă, cu etichetă şi preţ?! Se pare că da... În România, ca şi în alte ţări eliberate de comunism, cetăţeanul este stăpânit prin frică. Ne este frică pentru că nu mai avem credinţă adevărată. Când ne rugăm şi cerem ca Dumnezeu să ne „dea“ miracole, confundăm credinţa cu magia. Fără muncă asiduă şi jertfă, nu-ţi poţi lua zborul către orizontul demnităţii. Pasărea născută în colivie crede că a zbura este o boală! De acest fapt s-a profitat după ’89 şi aşa s-a perpetuat mentalitatea că, atât timp cât ai ce consuma, e bine. Burta plină stă mai presus de libertate! Spun încă o dată: acum, în România, se trăieşte sub imperiul fricii. Când nu rămâi ferm în credinţa creştinească, se naşte un gol prin care pătrunde groaza de moarte. Şi atunci omul devine „resursă umană“ - un individ manipulat, fabricat prin înrobirea minţii. Alimentele procesate industrial conţin substanţe care acţionează subtil asupra sistemului nervos, imitând efectul drogurilor. Omul care mănâncă produse concentrate artificial devine dependent: în căutarea plăcerii, mănâncă tot timpul, fără să se hrănească. Mintea, sufletul şi inima îi devin captive. Sistemul educaţionalde statcontribuie şi el din plin la încătuşarea minţii şi a spiritului. După ce sunt şcoliţi conform prejudecăţilor cultivate de adulţi, denumite eufemistic „programe naţionale”, elevii devin de-a dreptul incapabili să gândească sau să acţioneze în alt mod decât cel pe care l-au impus formatorii lor… Eu, în aceşti 25 de ani, am văzut în România doar promovarea malignă a incompetenţei. O perioadă în care sufletul românesc a fost trecut prin sabie. De aceea, cred că se impune urgent reprofesionalizarea României şi restabilirea valorilor morale ireproşabile, de care, în istoria sa, poporul nostru a făcut dovadă prin fapte.
Aţi identificat „reţeta” şi „cheia” succesului României: micul producător, ţăranul. Pe ce vă bazaţi în acest scenariu?
A te baza pe micul producător, pe ţăranul care a dat identitatea românilor, înseamnă să contracarezi asediul corporaţiilor, care îţi dictează ce să mănânci, ce să bei, cu ce să te îmbraci, ba chiar şi cum să gândeşti. Ţăranul îşi organizează singur propria producţie. Te salvezi tu, ca ţară, şi îi mai ajuţi şi pe alţii care vor să o facă şi nu mai au cum. Micul producător contribuie la însănătoşirea României. Graţie lui vom rezolva, în cea mai mare parte, problema şomajului. Toată lumea va avea ceva de făcut. Dacă ştii să faci ceva cu mâna ta, nu depinzi de nimeni, eşti autonom. Acum, românii bat drumurile Occidentului, slugărind prin străini, în loc să muncească şi să prospere în ţara lor. Tot ce ar trebui să facem, ca guvern naţional, ar fi să promovăm micul întreprinzător, breslele şi meseriile larg răspândite, ajutate de o industrie performantă şi nepoluantă. Acţiuni precise, nu bătut apa în piuă pe marginea unor generalităţi. Micul producător ne oferă, prin urmare, definiţia succesului.
„Cei ce conduc România sunt făcuţi, nu născuţi. Sunt nişte mutanţi, o altă specie”
Ce „definiţie” ne oferă politicienii care au condus ţara în ultimii 25 de ani?
Prădătorii care au condus şi conduc ţara ignoră viitorul şi nu ne pregătesc pentru el; pe ei nu-i interesează decât prezentul, să poată fura acum, când mintea poporului este încă înrobită. Cei ce conduc România sunt făcuţi, nu născuţi. Ei sunt omul nou, creat înainte de ’89. Sunt nişte mutanţi, o altă specie! Din păcate, asistăm la o disoluţie totală a ţării. Iar intelectualii păstrează o tăcere complice. Rar găseşti un intelectual integru. Mare parte dintre cetăţenii României pot fi comparaţi cu robii care servesc unui sistem mafiot. Politicienii, ca şi intelectualii, caută „să vorbească frumos“, ca să nu „deranjeze”, toţi vor să fie politic corecţi. Oameni buni, nu mai priviţi la culoarea cenuşie ca la un simbol al cuminţeniei, este timpul să ne trezim! Totul s-a transformat într-un imens crematoriu unde sunt incinerate libertatea şi viitorul neamului românesc. Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Dar „Ion” şi „Gheorghe” sunt ignoraţi, statul român ascultă de alte „glasuri”... Care este contextul internaţional în care România ar putea să-şi folosească atuurile proprii, naturale?
Se recunoaşte la nivel european că toate modelele de până acum au erodat capitalul natural. Singura soluţie este dezvoltarea durabilă sau, mai corect spus, sustenabilă, pentru că vorbim de obiective pe termen lung. Dezvoltarea nu trebuie să se facă prin epuizarea resurselor, ci la niveluri şi în ritmuri care să permită regenerarea acestora. Criza actuală este o criză de sistem, ea va continua mult timp de acum înainte, până la schimbarea profundă a paradigmei economice mondiale. Consumul de resurse este problema pe termen scurt şi lung a omenirii. Mare parte a ecosistemelor planetei sunt distruse. Unul din trei alimente pe care le avem pe masă se datorează contribuţiei albinelor. Dispariţia acestor mici vietăţi poate duce la stingerea vieţii. Polenizarea artificială se practică deja în China, prima ţară unde aceste insecte excepţionale aproape că au dispărut. Pe acest fond se duce o luptă aprigă pentru ceea ce numim resurse strategice, adică apa şi hrana, dar şi energia verde. Or, România mai deţine încă posibilităţi importante de utilizare a acestor resurse. Ştim ce urmează; întrebarea este dacă suntem pregătiţi să întâmpinăm acest val al schimbării. Din păcate, în politica românească postdecembristă, lipseşte cu desăvârşire o viziune pe termen lung. Lipseşte harta viitorului. Dacă România ar înţelege ce şansă uriaşă are în plină criză, ar face un salt gigantic, nu doar pentru refacerea ei, ci şi pentru a ocupa o poziţie de lider imbatabil, cel puţin în zona balcanică. Am putea restaura dreptatea socială, apăra suveranitatea ţării şi conserva tradiţiile neamului românesc. Să nu uităm că România nu este o ţară oarecare. Noi, românii, suntem o civilizaţie. De aceea, necesităţile politicii externe ale României sunt, mai ales, păstrarea identităţii statului în faţa atacului entităţilor non-statale, adică a corporaţiilor şi „investitorilor strategici“ de genul fondurilor speculative. România are nevoie de un stat care îşi serveşte cu abnegaţie cetăţenii, şi nu de unul care slugăreşte capitalul internaţional. Consolidarea şi dezvoltarea statului naţional unitar modern trebuie să fie deviza noastră, aşa cum a fost a înaintaşilor noştri. Întărirea statului este esenţială în vremurile pe care le trăim. Binomul stat-cetăţean este cel pe care a funcţionat mare parte din istoria omenirii; dacă un stat colapsează, se produce şi o prăbuşire a societăţii, cetăţeanul fiind confruntat cu o situaţie de anarhie ca cea din Somalia. Statul român nu trebuie să se îndepărteze sub nici un motiv de rădăcinile sale şi de istoria neamului. Când statul serveşte „corectitudinea politică“ şi trimite jandarmii să-i bată pe truditorii pământului care-şi apără dreptul la apă şi hrană – cum se întâmplă la Pungeşti –, ne aflăm deja în faţa unei trădări de ţară. Poporul nu mai poate rămâne indiferent!
„200 de companii multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc”
Românii din Pungeşti şi din alte localităţi se luptă cu una sau mai multe corporaţii. Acolo s-a ajuns deja la dictatură. Ce rol joacă politicul în acest context?
Corporaţiile dictează la ora actuală politicului în cea mai mare parte a lumii. Urmărind doar propriul profit, ele ascund realitatea, subminând viitorul generaţiilor tinere şi privând naţiunile de lideri autentici şi de patrioţi. 200 de multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc! Domeniul economic este condus de FMI, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului. Troica aceasta a dus la prăbuşirea economică şi la dezastru ecologic în multe locuri din lume. În loc de politici economice serioase, românilor li se oferă pâine şi circ: să cumperi marfa altora şi să crezi că trăieşti bine. Aceasta, pe un fond de sărăcie şi decădere morală fără precedent. Cantitatea de pâine vândută a scăzut cu 25% faţă de 1990, iar numărul cărţilor, cu 85%. Sunt cifre care vorbesc de la sine despre starea precară şi lipsa de viitor a României în actuala situaţie. România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naţionale şi transformarea ţării într-un teren de vânătoare economică (masacrarea faunei, vânătorile cu acte mai mult sau mai puţin în regulă sunt un capitol la fel de trist). România trebuie să găsească o poziţie de echilibru între forţele geopolitice globale şi să înveţe să negocieze cu puterile lumii, având ca ancoră doar interesul naţional. Putem să spunem, fără teama de a greşi, că destabilizarea prezentă a Ucrainei, prin proteste violente dirijate, este pe punctul de a declanşa un nou Război Rece între Rusia şi SUA. Un „război ascuns“ mocneşte deja în Asia, între China şi principalul aliat din Asia al SUA, Japonia. În acest nou context, extrem de tensionat, România, în loc să fie un factor de stabilitate, apare, prin scandalurile politice la zi, ca un no man’s land, un fel de tărâm al nimănui care poate oricând exploda, aruncând în aer întreaga regiune sud-estică a Europei. Iată de ce, mai mult ca oricând, avem nevoie de lideri respectaţi pe plan internaţional, capabili să întărească statalitatea României şi să găsească alte surse de finanţare decât vânzarea pe nimic a bogăţiilor naturale şi activelor naţiei. În prezent, ţara se află într-o situaţie atât de jalnică, încât sunt aplaudate chiar şi investiţiile „europene“ în gropi de gunoi, pompos numite „sistem integrat de management al deşeurilor“, amenajate în satele cele mai pitoreşti şi cu mare potenţial agro-turistic (vezi cazul comunei Fărcaşa din judeţul Maramureş). Practic, România se află sub asediul marilor corporaţii. Acţiunea de la Pungeşti este relevantă. Statul apără o corporaţie împotriva propriilor săi cetăţeni. Oamenii sunt bătuţi în curtea lor. Este mai rău decât într-un război împotriva unei puteri străine! De câteva luni, statul îşi terorizează cetăţenii care nu se pleacă în faţa interesului celor fără de ţară. A luat cumva UE poziţie faţă de această încălcare flagrantă a celor mai importante drepturi ale omului, faţă de o acţiune criminală fără precedent?
„România este o ţară prea bogată, cu un pământ prea fertil, ca să fie păstrată fără luptă!”
Unde se află astăzi ţara noastră pe harta financiară şi economică a lumii?
România are nevoie de un sistem financiar care să-i aparţină, de o politică monetară care să răspundă nevoilor specifice şi de o politică fiscală dictată de realităţile noastre. În ţara noastră bătrânii sunt umiliţi, copiii nu au viitor, pământul este vândut străinilor, iar credinţa strămoşească este călcată în picioare – iată realitatea! Dezastrul este băgat sub preş. Se dau cifre, care de care mai umflate. Una sunt cifrele, alta economia reală. De pildă, se tot scrie că am ieşit din criză. Cum să iasă din criză statul român, când cheltuielile cu bunurile şi serviciile au atins, în 2013, nivelul din 2008, anul în care se arunca cu bani în stânga şi în dreapta?! Cheltuielile bugetului general consolidat, cu bunuri şi servicii, au atins în 2013 nivelul de 6,2% din PIB, apropiate de cele din 2008, când au însemnat 6,5% din PIB. Se impune o simplă constatare: România nu va prospera decât prin introducerea disciplinei financiare. Astăzi, România este o ţară în faliment, care trăieşte pe datorie.
Ce fel de stat este statul român de azi? Care sunt deciziile pe care le poate lua, cu privire la propria dezvoltare?
Statul român actual este un stat slab. Acţionează conform unor mituri şi prejudecăţi, ia decizii importante pe bază de wishful thinking (gândirea deziderativă ce distorsionează realitatea în funcţie de propriile dorinţe). Societatea românească diferă de economiile mature din Europa, în sensul că, dacă în Europa se schimbă un guvern, nu se întâmplă nimic grav, economia merge înainte, structura instituţională funcţionează. Pe când în România nu avem management performant, iar managementul înseamnă viziune, perspectivă. Statul român actual nu mai există, pentru că nu mai funcţionează instituţional. Accidentul aviatic din Munţii Apuseni este o dovadă a inexistenţei statului.
Aţi afirmat că redresarea statului nu se poate face decât prin patriotism în limitele adevărului, reluând formula interbelică „prin noi înşine“. Mai putem invoca acest concept în epoca globalizării?
Totul ne este permis, dar nu totul ne este şi de folos, spunea Sfântul Apostol Pavel. Şi mai spunea că omul întreg, puternic, chiar dacă totul îi este permis, nu se va lăsa stăpânit de tot ceea ce-i este îngăduit. Totul, dar absolut totul se face doar semănând dragoste, nu ură şi trădare. Lucrurile au mers prea departe din cauza modului total inadecvat de conducere a ţării în ultimii 25 de ani. Cei care au deţinut puterea au urmărit doar interesele lor, personale şi de grup, şi nu cele ale ţării. Or, nu ai cum să fii de folos ţării tale dacă nu o iubeşti şi dacă nu-i vrei binele! Formula „prin noi înşine“ nu poate fi transpusă în practică de către cei care duşmănesc România. Sunt ţări importante care, în ultimii 20 de ani, s-au dezvoltat spectaculos pe baza modelului „prin noi înşine“. În anii ’70, Finlanda era la coada ţărilor scandinave, acum este în fruntea lor. La mijlocul anilor ’90, economia Rusiei a fost aproape ruinată de globalişti, cu reţetele lor neoliberale, dar şi-a revenit spectaculos când ţara a adoptat modelul „prin noi înşine“. Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria sunt alte exemple grăitoare de ţări care nu au cedat presiunilor „terminatorilor“ internaţionali şi au reuşit să prospere economic. A ne dezvolta prin noi înşine înseamnă în primul rând a investi în om. Or, aceasta a lipsit cu desăvârşire. Românul trebuie lăsat să facă ce poate el mai bine, nu ce cred de cuviinţă nişte funcţionari de la Bucureşti sau Bruxelles, şi atunci toată ţara va înflori. De ce oare românii sunt foarte apreciaţi în multe locuri importante din lume, iar în ţara lor nu au un loc de muncă? În acest sens, exemplul istoric paşoptist ne stă la îndemână. Este greu, dar se poate! Insuflă-i tânărului mândria pentru istoria neamului său! Când ne vorbea profesorul la şcoală de Mihai Viteazul, de Ştefan cel Sfânt, intram în pielea lor ca eroi şi doream, noi, copiii, să facem la fel pentru ţara noastră. Numai aşa va deveni tânărul responsabil. Din păcate, istoria este minimalizată; pur şi simplu s-a tăiat panglica istoriei, s-a întrerupt legătura cu eroii şi martirii neamului, uitându-se că fiecare generaţie făureşte istoria celor următoare.
„Capitalul gigantic al României este dat de resursele naturale”
Vorbiţi, alături de mulţi alţi futurologi, de marea criză alimentară şi a apei. Dar Chevron forează pentru gaze de şist în Dobrogea, unde există un fluviu subteran de apă dulce, cât Dunărea. Nu va fi pusă această resursă în pericol?
Criza apei şi a hranei, din zona anilor 2020, va fi mult mai serioasă şi mai devastatoare decât criza economico-financiară de acum. Suntem pregătiţi să o întâmpinăm? Aceasta este întrebarea. Aurul României nu este cel mineral, îngropat sub munte, ci stratul subţire de sol fertil, la care se adaugă apa şi condiţiile geomorfologice excepţionale ale ţării noastre. Politic vorbind, e nevoie să ştii să cânţi la orgă, adică pe mai multe claviaturi simultan, ca să poţi conduce o ţară. Pentru că o decizie greşită se poate răsfrânge negativ în alte locuri. Prevenţia, anticiparea ne stau la îndemână. Cunosc resursa uriaşă de apă din Dobrogea. Sigur că poate să fie afectată, şi încă grav, dacă se permite această afacere a Chevron, extrem de nocivă, adevărat atentat la adresa vieţii. Este un exemplu tipic de acţiune de-a dreptul criminală a unei corporaţii. Wall Street-ul este numai minciună, lipsit de strategie şi de viziune, un uriaş cu picioare de lut. Exemplul Californiei este grăitor în acest sens: deşi, în ultimii doi ani, în toată California, persistă o secetă devastatoare, politicul a permis demararea forărilor pentru gaze de şist.
În context economic global, cu ce valori naturale vine România în concertul naţiunilor?
România este o ţară prea bogată, cu un pământ prea fertil, ca să fie păstrată fără luptă! Ştiinţific, din 9 regiuni bio-geografice ale Terrei, România deţine 5, având cea mai importantă eco-regiune la nivel global. Mai mult de jumătate din Carpaţi, cei mai sălbatici ca natură, sunt în ţara noastră. Peste jumătate din carnivorele mari ale Europei sunt în România. Avem apoi Delta Dunării, zonele umede şi pădurile – un tezaur. Capitalul gigantic al României este dat de resursele naturale. Şi, în special, de baza genetică pură pe care o are, fiind printre foarte puţinele ţări din Europa care deţin aşa ceva. Dacă numesc doar cele 220.000 de ha de pădure virgină, apoi cernoziomul ciocolatiu, cel mai productiv dintre toate tipurile de sol, aflat cu predilecţie în Dobrogea, se poate vedea capacitatea sigură de a dezvolta durabil ţara. Nu poţi avea dezvoltare durabilă fără fundamentul dat de resursele naturale pure. Sub acest aspect, România se înscrie în zona marilor negociatori, fiind un potenţial multiplicator genetic pentru ţările care au doar resurse financiare, dar nu şi pe cele naturale. Sau au pădure, dar nu au codru. Lumea occidentală este disperată să aibă hrană şi apă de foarte bună calitate pentru cetăţenii ei. Doar astfel îşi asigură continuitatea ca neam. Toţi sunt conştienţi de pericolul alimentaţiei industriale, plină de E-uri şi aducătoare de boli pe care medicina actuală nu le poate trata.
„Ţăranul român reprezintă nu doar şansa redresării României, ci însăşi speranţa renaşterii lumii occidentale”
Între factorii care subminează identitatea românească şi viitorul naţiunii române aţi numit distrugerea ţărănimii. Ce mai reprezintă ţăranii? Mai sunt ei un element identitar al românilor?
Ţăranul român reprezintă gena autentică a civilizaţiei mileniului actual. El reprezintă nu doar şansa redresării României, ci însăşi speranţa renaşterii lumii occidentale, care încearcă cu disperare să-şi îndrepte nesăbuinţele trecutului. Ţăranul român a fost în mare parte distrus de febra consumistă şi de supermarketurile care s-au înmulţit enorm la nivelul întregii ţări. Apoi a fost redus la tăcere, fiindu-i atacat cadrul natural, de care depinde existenţa sa. A fost jefuit orbeşte, s-a vândut pe nimic resursa naturală primară. Prin urmare, eu nu aş promova industria alimentelor bio, ci gospodăria ţărănească tradiţională. Prin ea am ajunge la bio în mod natural. România, ţară bio! Cu ea aş cuceri lumea toată! Roşia românească – cultivă această roşie în Germania. Pune-l pe neamţ să o facă! Ei bine, nu poate, cu toată tehnologia lui, pentru că nu are pământul ţării noastre, care este cel mai roditor. Şi, peste asta, este un pământ sfânt. Dacă se pune la punct agricultura ţărănească tradiţională, exporturile de grâne româneşti se vor face nu pe bani, ci contra aur.
În acest caz, de ce nu sprijină băncile din România ţărănimea?
Cum să sprijine băncile esenţa dezvoltării noastre, când peste 80% din ele sunt străine? Nu au nici un interes să o facă. Decapitalizarea băncilor româneşti s-a făcut cu bună ştiinţă. Dezbaterea politică cea mai frecventă din societatea românească este cea legată de putere. Problema este că, atunci când deţii puterea şi nu ştii ce să faci cu ea sau nu ai cu cine să faci ceea ce ţi-ai propus, intri în impas. Ieşirea din această dilemă nu poate fi dată decât prin cultivarea profesionalismului autentic. Acelaşi lucru este valabil şi în cadrul sistemului bancar. România este poligon de încercări pentru sistemul bancar internaţional. La filialele din ţara noastră, băncile-mamă trimit cadre de conducere slab pregătite profesional, dispuse la experimente, care duc o politică de jecmănire a populaţiei, şi nu de dezvoltare. S-a ajuns la situaţii absurde: dacă „economiseşti” la o bancă, ajungi să retragi, la sfârşit, mai puţin decât ai depus! România ar trebui să aibă o instituţie de credit agricol, aşa cum a propus Take Ionescu în documentul „România în anul 3000“, încă din 1920. Ce oameni, ce viziune, ce dăruire faţă de ţară!
Se ştie că aţi elaborat Strategia de dezvoltare durabilă a României. Cum ar trebui să fie şi ce puncte ar trebui să alcătuiască această strategie?
În primul rând, trebuie să gândeşti Adevărul, să spui Adevărul şi să iubeşti Adevărul. Cheia succesului în dezvoltarea ţării stă în dragoste, unire, întărirea familiei şi micul producător. Restul sunt detalii. Strategia ţării se poartă în inimă şi are câteva puncte, care încap pe o pagină: 1. Întărirea legislativă şi constituţională a statului. Legi administrate eficient de funcţionari în a căror autoritate populaţia să aibă încredere. 2. Lansarea cercetării şi dezvoltării cu implicarea universităţilor. 3. Politici monetare şi fiscale ferme. Nivelul taxelor să fie scăzut. Păstrarea monedei naţionale este un mare atu, care nu trebuie neglijat. Şi sub nici o formă nu trebuie aderat la moneda euro! 4. Dezvoltarea căilor de transport. 5. O politică externă regională şi globală de promovare a concilierii. 6. Transformarea unui handicap în avantaj de nişă economică: agricultura românească. Protecţia pădurilor şi conservarea mediului. Dezvoltarea durabilă – concept naţional. 7. Securitatea persoanei: strategia de sănătate bazată pe prevenţie, hrană sănătoasă, educaţie prin mişcare, politică demografică stabilă. România deţine Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă (SNDD) încă din 2008, dar nu s-a pus în practică nici o propoziţie din acest document. SNDD este un pas spre civilizaţie, este strategia interesului comun, care ar trebui să primeze asupra confruntărilor politice şi momentelor electorale. SNDD stabileşte cadrul de manifestare a ambiţiei de dezvoltare, care nu poate fi programată şi garantată decât pe termen lung. Dificultăţile în elaborarea documentului nu au constat în introducerea de idei noi, ci în efortul de a scăpa de cele vechi. Un ultim aspect esenţial este politica demografică, neglijată total de toate forţele politice din ţară. Pierderea demografică a însumat, între 1990 şi 2014, peste 3 milioane de oameni. Aceasta a făcut să avem 19 milioane de cetăţeni acum, iar consecinţele pe viitor, dacă nu se iau măsuri imediate, vor fi dramatice.
„Laşitatea conduce România! Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”
V-aţi opus economiei extractive. Guvernanţii actuali se grăbesc să demareze o serie de proiecte miniere, crezând că asta va genera dezvoltare şi locuri de muncă. Ce propuneţi în schimb?
Pe plan economic, avem nevoie de măsuri pentru a pune în valoare avantajele competitive reale de care mai dispune România, prin consolidarea capitalului naţional, întărirea regimului proprietăţii şi încurajarea iniţiativei antreprenoriale. Aceasta înseamnă o economie civică, moleculară, care ţine cont de faptul că prosperitatea unei naţiuni depinde de prosperitatea fiecărui individ în parte. Cu alte cuvinte, nu am nevoie de 5 latifundiari în agricultură, ci de 500.000 de ţărani viguroşi care să dezvolte o ţară întreagă. Nu am nevoie de o economie extractivă cum este acum, în care doar se vând resursele naturale şi activele existente. Dacă îţi vinzi tot ce ai în casă, unde ajungi, cum mai trăieşti? Este nevoie să produci, deci întrebarea care ar trebui pusă fiecărui român este: ce ştii să faci? Un proiect minier sănătos nu înseamnă să vindem resursele pe nimic, ci să folosim noi resursele – asta înseamnă proiect valabil. Prin noi înşine! Mina de la Roşia Montană se poate deschide şi exploata numai de către România, apelând la tehnologia clasică şi prietenoasă cu mediul, dând de lucru la toată lumea printr-o investiţie de numai 100 de milioane de euro. Dar se vrea aşa ceva? S-a vorbit mult despre reforma statului, a clasei politice. După 25 de ani, există impresia că se urmăreşte doar o redistribuire a puterii şi dobândirea de avantaje pentru cei care o deţin. Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de un dialog real, de o conciliere naţională.
V-aţi declarat îngrijorat că statul român s-a privatizat. Ce presupune această privatizare?
După 1990, statul român s-a privatizat şi nu mai poate răspunde corpului social, pentru că nu mai are ce vorbi cu el decât atunci când îi cere voturile. Cine deţinea, înainte de 1989, controlul informativ al obiectivelor economice a trecut din barca comunistă în cea a capitalismului extractiv, însuşindu-şi, prin „privatizare“, ceea ce deţinea sub control în comunism. Şi nimeni nu spune nimic. Laşitatea conduce România! Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!
„România este un vultur închis într-o colivie”
Astăzi, toţi politicienii noştri sunt profesori, de regulă la universităţi private. Ce părere aveţi despre nivelul ştiinţific al acestor universităţi?
Conducătorii vremelnici ai României au distrus ţara. Iar puţinii profesori adevăraţi pe care îi mai avem au mâinile legate. Şcoala românească actuală este în suferinţă. Dacă vrei să înrobeşti o ţară, îi distrugi educaţia. Aşa s-a şi întâmplat. Dacă ai educaţie performantă, eşti, ca popor, liber. România este un vultur închis într-o colivie, din care nu poate să-şi întindă aripile, să zboare. Universităţile particulare ar trebui desfiinţate, fără excepţie. Sunt doar o industrie de diplome fără acoperire, urmărind doar profitul şi spălarea creierelor. Au fost viciate, evident, şi universităţile de stat. La Medicină, înainte de ’89, se tragea linia sub ultimul intrat la 9,80. Acum se intră şi cu 4. Cum să mai comentezi aşa ceva? Manuale alternative? O samavolnicie! Istoria poporului român este cumva alternativă? Geografia ţării este cumva alternativă? Mama ta este alternativă? Avem cumva alternative sau dileme cu privire la adevărurile morale? Mai toţi politicienii noştri, da, sunt „profesori“ – nu de gimnaziu, nu de liceu, ci profesori universitari. De unde până unde? Pe vremea lui Spiru Haret, ca să obţii titlul de profesor, treceai prin examene foarte dure, trebuia să înveţi pedagogie, iar la final numirea era semnată de Rege. Astăzi, învăţământul superior din România scoate pe bandă rulantă absolvenţi interesaţi doar de diplomă. Se citeşte foarte puţin. 1,5% din adolescenţi citesc cel mult 2 cărţi pe an. Camera Deputaţilor a votat 28 de milioane de euro pentru cumpărarea de stick-uri de memorie pentru calculatoarele şcolare, în condiţiile în care 50% din şcoli nu au apă caldă şi căldură. Totul este absurd în România!
Analizând sfertul de veac de când suntem liberi, ce puteţi spune? Am câştigat sau nu libertatea? Am ajuns să iubim competiţia între valori, şansa de a alege?
Competiţia minţilor din Occident a fost transformată în România într-o cursă nebună după profit. Societatea s-a transformat într-una de consum, supusă unei manipulări masive. S-a înlocuit ştiinţa cu miturile şi s-a pledat pentru libertate fără responsabilitate, spre a acoperi fraudele. Sub toga câtorva profeţi din ţara asta se ascund frauda şi manipularea cea mare. România nu este o ţară liberă atâta timp cât presa, în cea mai mare parte, este dirijată. Mulţi şi-au vândut, pentru 30 de arginţi, şi sufletul, şi ţara. Dacă vrei să-i înveţi pe oameni să fie liberi, învaţă-i o meserie. Or, în România nu mai sunt meseriaşi, sunt doar afacerişti.
„Roşia Montană şi gazele de şist nu sunt proiecte, ci afaceri murdare, antinaţionale şi jefuitoare de suflete”
La capitolul „realizări“, în cei 25 de ani de democraţie, consemnăm alarmaţi retrocedările de proprietăţi, făcute pe baza legii restitutio in integrum. Cât şi cum s-a retrocedat?
„În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, spunea părintele Arsenie Boca. Pentru pământul ţării, eroii neamului şi-au dat viaţa, iar contemporanii noştri îşi vând sufletul pentru un pumn de arginţi. Instituţia proprietăţii este dinamitată în România. Democraţie fără proprietate privată nu există, iar proprietatea privată fără instituţia care să o înregistreze şi să o apere, şi anume cadastrul general, nu există nici ea. De 25 de ani, nu a fost pusă ordine în cadastrul general, pentru că este nevoie de haos. Unde este haos este şi interes, pentru că, în toţi aceşti ani, statul a retrocedat păduri, terenuri, ape, clădiri, în valoare de peste 60 de miliarde de euro! Legea 247 şi Legea 1 din 2000 au distrus pădurile ţării. Încă mai sunt valabile ordonanţe ale lui Horthy, din 1940.
În acest context, cum vor ajuta proiectele Roşia Montană şi gazele de şist, în caz de realizare, economia românească?
În primul rând, nu sunt proiecte, ci afaceri murdare ale celor de la Gold Corporation şi Chevron, în strânsă legătură cu clasa politică românească ticăloasă. Iar Chevron este unul din cei mai mari poluatori privaţi din istorie, urmat de Exxon şi British Petroleum. Sunt afaceri antinaţionale şi jefuitoare de suflete, pentru că i-au aruncat pe oameni în război, român contra român, în propria lor ţară. Nu au nici o substanţă ştiinţifică şi sunt total non-ecologice şi distrugătoare de vieţi prin consecinţele ulterioare. S-a scris mult pe tema asta, dar eu vă spun un lucru: aceste intenţii nu se vor pune în aplicare. Punct. Şi Roşia Montană, şi Pungeşti sunt pământ românesc şi aşa vor rămâne! Iar cei ce le apără sunt eroi. Nu vorbesc de ecologie aici, n-am ce vorbi, eu discut despre pământul meu, care nu este al generaţiei mele, ci al urmaşilor mei şi al urmaşilor urmaşilor mei, în veacul vecilor! Cea mai jalnică este prestaţia clasei politice. Pe 2 decembrie trecut, la Pungeşti, se loveau românii pe români cu ciomegele, dar în Bucureşti era bal cu toalete de mii de euro, purtate de cocotele politice şi corporatiste. Este greţos! Şi un ultim aspect: unde este poziţia BOR faţă de situaţia de la Pungeşti? Cum au fost susţinuţi cei câţiva preoţi şi monahi care s-au opus cu mare curaj fărădelegilor? Din păcate, la noi, românii, tăcerea este un nărav vechi al clerului.
Este pământul ţării de vânzare? Se pare că politicienii şi unii proprietari români nu au nimic împotriva vânzării pământului către străini.
Pământul ţării este sfânt prin eroii, martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc, spunea părintele Iustin Pârvu. Nu este de vânzare nimănui şi nicicând. Cu toate acestea, de la 1 ianuarie, politicienii români au dat drumul să se vândă! Dacă nu iubesc glia străbună şi nu au lucrat niciodată pământul, cum să-l apere? La fel este şi cu oamenii: îţi dai afară copiii din casă? Este o luptă teribilă pentru putere. Or, o ţară care are 12% analfabeţi şi încă până la 20% analfabeţi ştiinţific, persoane care citesc, dar nu înţeleg nimic, este uşor de manipulat. Guvernanţii au nevoie de o masă amorfă, care să pună ştampila pe buletinul de vot; în acest scop, populaţia este instrumentată să răspundă pavlovian la pomeni electorale gen ulei, zahăr şi pui.
Ce aţi dorit să spuneţi prin afirmaţia făcută într-o conferinţă: „românii au uitat să trăiască vertical“?
Ne-am uitat tradiţiile şi de unde am venit. Suntem vânduţi corporaţiilor, care vor doar să cheltuieşti, fără să înţelegi de ce. Oamenii nu mai au exemple tari de virtute, şi atunci îşi iau lumea în cap. Nu există un proiect comun, ci doar planuri individuale. Fiecare pentru el. Pierderea verticalităţii vine din lipsa noastră de dragoste faţă de pământul nostru şi de înţelegere a rostului neamului românesc. Spre exemplu, SUA au transmis de curând că investitorii americani vor veni în România numai dacă se va semna un nou acord cu FMI şi va fi votată o legislaţie permisivă pentru exploatarea gazelor de şist. Cât tupeu trebuie să ai, ca să faci o asemenea declaraţie? Şi câtă slugărnicie ca să o accepţi? Dar „brazii se frâng, nu se îndoiesc“, spunea un erou al neamului, Ion Gavrilă Ogoranu. Eu zic că românii nu vor sta îndărătul gratiilor, până ce bătrâneţea şi rutina vor pune stăpânire pe ei, iar vitejia va rămâne amintire şi dorinţă neîmplinită. Pentru menţinerea verticalităţii, familia este de bază. Şi aici s-a săpat adânc, pentru distrugerea ei. Peste 2 milioane de români lucrează în afara ţării şi trimit bani acasă. Dar acasă au rămas familii distruse, divorţurile s-au înmulţit peste măsură, ca şi copiii abandonaţi şi oamenii bolnavi sufleteşte şi moraliceşte.
„Conştiinţa poporului român nu suportă politica publică a trădării şi înrobirii”
De ce credeţi că România este o ţară „condamnată la neputinţă”?
Statul nu pune în practică ce spune sau ce spune legea. Prin urmare, încrederea în instituţiile statului este zero. Dacă ai o lege, îţi mai trebuie una care să o pună în aplicare. Cum să ai încredere în cineva care te fură şi te umileşte permanent? Politicul în România stăpâneşte bine arta manipulării şi a dezinformării, pentru a se menţine la putere. Se schimbă doar politicienii, ei între ei, pentru că în spate au acelaşi scop anticreştin. Iar efectele se văd nu doar în sărăcia şi umilinţa trăite de români în ţară, ci şi în afara ţării. De multă vreme, „român“ este în Occident un calificativ depreciativ, şi nu denumirea unui neam demn de stimă. Supremaţia politicului este în România un semn de pierdere a orientării creştine. Omul a pierdut nădejdea mântuirii, iar politica a devenit un fel de mântuire socială. Compromisul în gândire şi vorbă, nepăsarea în faptă au deschis drum liber absurdului în societatea românească.
Ce nădejde aveţi în refacerea României? Cum vedeţi viitorul ei?
Sunt oameni pregătiţi în această ţară să facă istorie, şi nu spectacol ieftin. La ora actuală, în România este un soi de văicăreală cronicizată. Trebuie făcută diferenţa între văicăreală şi atitudine. Toţi se văicăresc că nu au bani, se plâng de ticăloşia clasei politice, dar nu ies în stradă pentru unire şi schimbare. Nu puneţi, ne îndeamnă Mântuitorul, petic de postav nou la haina veche, pentru că se rupe, şi nici vin nou în burduf vechi, pentru că se crapă. Schimbarea, ca să fie efectivă, trebuie să fie totală. Conştiinţa poporului român nu suportă politica publică a trădării şi înrobirii. Să luăm aminte, vremea refacerii se apropie! Speranţa este mare numai pentru cel ce are credinţa mare. Chiar dacă hoţii şi impostura par astăzi de neînvins, greu de înlăturat, chiar dacă par că sporesc zilnic în putere, chiar dacă avem impresia că a dispărut credinţa, viitorul României va fi demn şi luminos, pentru că pe dedesubtul viiturii rău mirositoare de acum curge fluviul credinţei strămoşeşti. Trebuie doar să îndrăznim!

 
 Prof. Dr. Mihai BERCA
                                                

                                     PENETRARE ÎN EMPIRISMUL ROMÂNESC



Moto: Mai bine să taci şi să fii luat de prost

decât să vorbeşti şi să confirmi că eşti
(Abraham Lincoln)


Doza mea de stres începuse să scadă după ce vocea fostului preşedinte Băsescu n-a mai fost auzită tunând în perimetrul României. Odată cu reducerea cantităţii de stres, parametru măsurabil de către psihologi, a scăzut din sângele meu şi din cel al majorităţii poporului român acel hormon secretat de glanda medulosuprarenală, denumit adrenalină. Au început să se reducă tensiunile în circulaţia sângelui şi să revină la normal ritmurile cardiace – acesta este cazul foarte multor români dintre cei pe care îi cunosc, dar şi a celor pe care nu-i cunosc.
Prietenul meu Sorin mă sună şi mă întreabă „– Ce facem, profesore, repunem din nou televizoarele în funcţie?”. Atunci când am cumpărat televizorul gândeam (repet, gândeam) că poate fi folosit la informarea, eventual la culturalizarea mea şi a familiei mele, fie şi într-o formă primitivă, tangenţial. Am observat, apoi, că această minune a tehnicii apărută ca urmare a ecuaţiilor lui Maxwell, manipulată dinăuntrul cutiei de vocea unui preşedinte paranoic, anti-ţară, anti-popor, anti-umanitate, devenise o sursă de mare „disconfort” şi, după ce mi-am făcut prima operaţie de inimă, am hotărât să-l suprim. Nu s-a supărat nimeni în familie, căci se suprimaseră şi telenovelele.
Conflictul major dintre popor şi fostul preşedinte a fost creat de creşterea prăpastiei dintre vorbă şi faptă, lucru evident normal pentru lumea politicienilor în general şi a celor români în special. Acţiunile în desfăşurare ale fostului preşedinte atinseseră paroxismul, ţara se divizase şi un război al vorbelor urâte, al urâtului fără sens, a fost multă vreme în plină desfăşurare, transformând ţara într-un front, într-un haos în care toată lumea trăda şi nimeni nu se mai înţelegea cu nimeni. Ţara devenise un cazan imens, în care fierbea nefericirea poporului român.
Am avut câteva săptămâni de pace odată cu alegerea noului preşedinte şi lucrurile păreau că merg şi în linişte. Problema a început, încetul cu încetul, să se înfierbânteze din nou. Cele două găşti continuau să existe, fiecare având de partea ei câte un grup de jurnalişti, falnici apărători ai democraţiei (care democraţie?), care au început demersurile şi atacurile. Nu spun critici pentru că o critică se referă la o acţiune concretă.
Politicienii, presa, justiţia nu fac parte din acea categorie de oameni ai Pământului şi ai planetei organizaţi în instituţii de forţă, care să poată înţelege o comunicare şi conlucrare civilizată şi care să transforme România într-o ţară civilizată. O eroare ludică a pus stăpânire pe ei. Toată lumea mimează munca, ca şi când ar face barbut, ţipând apoi tare la popor că apără democraţia.
Deci, ultima temă a unor jurnalişti care atacă în egală măsură şi guvernul şi preşedintele este „tăcerea preşedintelui”. De ce tace preşedintele? De ce se întâlneşte cu premierul şi nu le raportează lor ce au vorbit?
Prin retragerea lui Băsescu şi relativa tăcere a lui Johannis, aceşti oameni în care adrenalina clocoteşte pe un substrat organic toxic, lipsa subiectelor de scandal este o grea pierdere, este o suferinţă greu de acceptat. Studiile statistice cu caracter social arată că este mai uşor să respingem nevinovăţia cuiva decât s-o acceptăm (vezi Nassim Nicholas Taleb – „Lebăda neagră”, cu referire la MFI – Marea Fraudă Intelectuală).
Aşadar, de ce tace preşedintele? Nu cumva pune la cale, împreună cu Ponta, un conflict pentru detronarea lui Putin?
Problemele ţării sunt multe şi grele, iar rezolvarea lor nu se poate realiza în nici un fel cu articole menite să critice un preşedinte pentru că nu-i satisface mecanismele manipulatorii unui anumit jurnalist. Personal, nu am văzut derapaje majore ale instituţiilor statului, care să devanseze nivelul minim de stabilitate la care lucrează toate, deopotrivă.
Spuneam că ţara are mari probleme, pornind nu de la instituţiile statului, care din motive de sistem oricum nu merg, aşa cum nu merg nici în UE şi nici în alte 2/3 din teritoriile lumii. Ceea ce deranjează în mod deosebit este imposibilitatea structurilor conducătoare de a gândi, fenomen globalizat, dar foarte accentuat în România.
Există un număr mare de români care nu pot gândi în sensul verbului „a gândi” sau în sensul în care Daniel Kahneman l-a gândit (lucrarea „Thinking, Fast and Slow” – „Gândire rapidă, gândire lentă”, tradusă şi în limba română). Kahneman, unul dintre cei mai apreciaţi economişti şi psihologi în domeniul comportamentului gândirii, Laureat al Premiului Nobel, împarte actul general al gândirii în 2 Sisteme.
Sistemul 1 – rapid şi superficial, stă la baza alcătuirii peste noapte a programelor partidelor şi a programelor de guvernare, aşa cum bine sublinia o distinsă doamnă co-preşedinte a noului partid PNL în seara de Bobotează a anului 2015. „– Aşa nu se mai poate!”, spunea vorbitoarea. Personal, nu cred că nu se mai poate, pentru că aşa e construit sistemul, iar doamna aparţine sistemului, adică este dotată cu o lejeritate a gândirii şi o mare capacitate de a vorbi, de a scoate vorbe fără niciun rost şi fără nicio legătură cu realitatea.
Să exemplificăm: „avem o viziune de guvernare ca nimeni alţii”… cuvântul „viziune” se potriveşte lejerităţii cognitive a Sistemului 1 pentru că nu exprimă nimic concret. Concepţie, opinie, mod de a vedea şi altele asemenea sunt noţiuni sterile, cu care nu rezolvă problema înfometaţilor, a needucaţilor, a bolnavilor, a hoţilor etc.
Instrumentele concrete ale euristicii lipsesc din gândirea doamnei co-preşedinte. Ele vor veni, însă, cândva. Adică ni se spune că, la actualul guvern, elefantul are 4 picioare şi e mai mare decât un bou, fără să ştim câte picioare şi ce greutate va avea noua lor creaţie. Ni se creează o iluzie a viitorului, o iluzie a adevărului, dar şi a memoriei. Or, din iluzii nu se poate trăi. De 25 de ani servim iluziile lor, reieşite din cele mai fantastice viziuni. Ne-am săturat!
Benjamin Franklin spunea „Vorbeşte puţin şi fă multe!”, o învăţătură care te obligă şi la a apela la Sistemul 2 de gândire, operaţiune grea şi neobişnuită pentru gânditorii noştri politici.
Acum să luăm un alt exemplu care ne vine din presă şi care se referă la corectitudinea informaţiei. Ni se spune că guvernul actual estimează circa 5 milioane de români ca trăind sub pragul de sărăcie. Nimeni, însă, nu ne spune dacă această cifră este adevărată, dacă este lovită de vreo probabilitate şi care este aceea, care ar fi tendinţele şi măsurile de contracarare. Un jurnalist are obligaţia morală să ofere publicului un pachet complet de informaţii, din care cei care judecă şi cu Sistemul 2 să poată veni cu contribuţii esenţiale la rezolvarea problemei. Iar aceştia sunt destul de mulţi.
Există, în momentul de faţă, oameni deosebit de inventivi, care şi-au pus ani de zile mintea la treabă pentru a face descoperiri ce pot salva România de la subdezvoltare. Un român a inventat un sistem prin care scoate hidrogenul din apă printr-un procedeu neconvenţional: apă – H2 – apă, conform legii conservării energiei.
Inventatorul face drumuri pe la toate instituţiile pentru a-şi promova şi implementa proiectul, care ar transforma România în cel mai ieftin producător de energie nelimitată. Ca de obicei, birocraţia şi lejeritatea gândirii româneşti sunt prezente. Poziţiile contra se înmulţesc, mai ales acum, când specula cu petrol înfloreşte şi umple până la refuz buzunarele mafioţilor în materie, tot timpul în conexiune cu politicienii. Dacă acest proiect va pica, se face pe deplin dovada nu numai a faptului că suntem superficiali, căci în acest caz s-ar mai putea face ceva, dar şi că suntem extrem de ticăloşi, ceea ce ne va pierde.
Valoarea informaţiei şi folosirea experienţei empirice în valorificarea ei superioară, utilizarea unei euristici bazate pe Sistemul 2 ne vor transforma din nişte lătrăi în nişte oameni serioşi, cu abilităţi demonstrabile de gândire şi muncă. Poate o să negaţi sau o să spuneţi că este imposibil, dar ceea ce e necesar a fi schimbat în România, dar şi în lume, este modul de a gândi.
Revenind la preşedintele actual, cred că nu trebuie forţat de nimeni să înceapă a urla pentru ca „în mod special” să apere drepturile unui jurnalist atunci când guvernul i le încalcă. Fără îndoială că va face şi acest lucru, dar în niciun caz conform Art. 80 din Constituţie, atât de evaziv şi confuz.
În acest moment lăsaţi preşedintele să gândească! Va veni şi vremea faptelor, pe traiectoria gândire – cercetare empirică – implementare practică. Nu mai vorbiţi şi nu mai scrieţi dacă nu sunteţi informaţi! Noi, cititorii, nu suntem proştii voştri. Avem nevoie de informaţie corectă. Eminescu spunea „– În zadar să vorbeşti celui care nu vrea să te asculte”. Nu ne puneţi în situaţia să utilizăm scriitura voastră de maniera în care foloseam ziarul Scânteia. Aşadar, atenţie la precizie, la exactitate, atenţie la erorile narative, la poveştile nefundamentate empiric sau experimental, căci „ştiinţa îţi arată cum să nu fii fraier” (N.N. Taleb – „Lebăda neagră”).
Am ţinut şi ţin foarte mult la experienţa empirică pentru că statistica internaţională consultată de N.N. Taleb arată că din circa 1,5 milioane cărţi şi lucrări ştiinţifice elaborate în domeniul economiei şi ştiinţelor, numai 40 prezintă rezultate inovatorii demne de reţinut la patrimoniul ştiinţei. Cele mai multe greşeli au fost efectuate de statisticieni pe 2 căi:
1.    Colectarea datelor;
2.    Utilizarea distribuţiei normale a curbei Gaussiene în procesarea şi interpretarea datelor.
Statisticienii nu sunt gânditori. Ei doar calculează, fără să ştie dacă pleacă de la o bază de date reale. Cei care gândesc şi interpretează pot să ajungă la concluzii şi decizii false (eroarea confirmării).
Pe de altă parte, ultimele cercetări consemnate de marele matematician Ian Stewart în cartea „17 Ecuaţii care au schimbat lumea” scot în evidenţă faptul că „Oricine foloseşte metode statistice trebuie să fie conştient de ipotezele care stau la baza acestor metode şi de implicaţiile lor. Introducerea fără discernământ a unor date într-un computer şi acceptarea rezultatelor ca fiind literă de evanghelie, fără înţelegerea limitărilor metodei folosite, este reţetă sigură pentru DEZASTRU” (pag. 123, cu sublinierea noastră).
Sperăm ca acest citat să vă fi convins de necesitatea gândirii. Altminteri, N.N. Taleb numea curba gaussiană „Marea Fraudă Intelectuală”, mai ales atunci când se aplică la economie şi sociologie.
Nouriel Roubini, un mare economist american independent, a fost singurul care a pronosticat, folosind alte metode matematice decât cele statistice, marea criză din 2008 din SUA, precum şi modalităţile de extindere a ei în Uniunea Europeană. A estimat că economia mondială intră în stare de război. A avut de suferit pentru exactitatea predicţiilor sale.
Aceiaşi jurnalişti, economişti, experţi în politici economice, care mişună şi pe la noi şi care nu au văzut venirea crizei, oferă acum enorm de multe analize privitoare la caracterul ei inevitabil. Nouă ni se pare că această criză, apărută din greşeli elementare, a fost una provocată. Prea vizibile au fost greşelile şi, cu toate acestea, FMI şi BCE continuă să elaboreze prognoze şi programe fără să realizeze că cele anterioare nu au funcţionat.
Aceeaşi criză a intrat în România ca o epidemie, nesesizată de nimeni. Dimpotrivă, eroarea umană săvârşită în SUA a fost preluată şi amplificată în în ţara noastră de un preşedinte indecent mental, la care niciun fel de sistem de gândire nu a funcţionat. La vremea aceea, România putea să traverseze criza numai prin investiţii în domeniul infrastructurii şi al agriculturii. Astăzi am fi avut şi autostrăzi şi hrană din abundenţă şi un alt nivel de dezvoltare.
În 2005, Michael Dellnitz, Oliver Junge, Marcus Post şi Bianca Thiere au folosit tuburile cosmice pentru proiectarea unei misiuni eficiente energetic de la Pământ la Venus şi au reuşit. Au denumit-o Super-autostrada Interplanetară în care Jupiter joacă un rol de Gară Centrală Cerească. Proiectarea şi execuţia au fost posibile datorită înţelegerii matematicii aprofundate a geografiei peisajului energetic. Noi, românii, nu înţelegem deloc peisajul geografic local şi nici voinţa politică, care ne-ar putea lega prin autostrăzi terestre nu de Venus, ci de Budapesta şi Europa.
În faţa unor asemenea realizări în fapte şi nu în vorbe, noi, oamenii de ştiinţă, trăitori în frumoasa Românie, nu avem decât un sentiment de deznădejde şi descurajare.
Câteva cuvinte şi despre preşedinte. Preşedintele, în ciuda criticilor, a început să vorbească şi, fireşte, impulsionat de factori externi, s-a redeclarat în favoarea susţinerii justiţiei. Toţi dorim să avem o justiţie în primul rând inteligentă, dreaptă şi necoruptă. Justiţia nu poate fi independentă pentru că ea, ca şi celelalte instituţii, este pusă, teoretic, în slujba cetăţeanului. Nu se vede cum ar putea preşedintele sprijini (cuvânt care introduce intervenţia) justiţia.
Justiţia mondială este în criză, în egală măsură ca cea românească. Peste tot este necesar un nou sistem de gândire – acţiune şi pentru justiţie. În SUA justiţia ucide oameni nevinovaţi şi apoi justifică moartea lor prin afirmaţia că „la vremea procesului păreau vinovaţi”. În România continuă vânătoarea bătrânilor, a micilor hoţi, dar marea corupţie, cu rădăcini şi legături internaţionale, nu poate fi eradicată complet. Ar fi nevoie de un model tip mandelbrotian, inspirat după Mama Natură, în care gândirea magistraţilor şi cea a procurorilor să se desfăşoare în fractalii suprapuse, în funcţie de importanţa cazurilor.
Activitatea juridică este necesar a se desfăşura cu discreţie, în respect faţă de om şi nu în tandem cu televiziunile şi presa. În momentul în care un cetăţean al naţiunii române este arestat de o asemenea manieră, eventual pe baza unor informaţii greşite, justiţia se simte obligată să-l pedepsească pentru a-şi masca ineficacitatea, greşelile. Justiţia ar fi necesar să fie dotată cu un set de reguli fronetice, adică reguli înţelepte în luarea deciziilor, folosind şi empirismul logic.
Nu e obligatoriu să arestezi pe cineva numai pentru faptul că n-ai pe cine aresta. Reversul este, şi el, valabil.
În fine, o justiţie atât de independentă ca cea românească este unică, în lipsa preluării riscurilor şi a responsabilităţilor. Au existat cazuri concrete (vezi cazul de la Târgu Jiu) de oameni care au murit în puşcărie fără să fie vinovaţi. Asemenea situaţii mai sunt şi astăzi. Cum cercetarea nu poate elabora modele pentru comportamentul gândirii în justiţie, fiindcă nu primeşte date, nici măcar un model gaussian de faţadă nu poate fi elaborat. Şi, totuşi, justiţia – care are şi ea corupţii ei, nu trebuie să răspundă numai în faţa lui Dumnezeu. O responsabilitate care să le imprime evitarea erorilor e necesar să existe, în afara autocontrolului, dovedit ca foarte ineficient.
Preşedintele a vorbit, însă, şi în faţa armatei, spunând că „va găsi soluţii pentru creşterea bugetului apărării la 2% din PIB, aşa cum solicită şi partenerii externi”. Personal, îmi place ideea de a avea o armată mândră, care defilează frumos pe sub Arcul de Triumf şi se bate cu teroriştii. Apare şi aici întrebarea dacă informaţiile sunt corecte. Adica dacă armata are nevoie de 2%, 2,5%, 3% etc. pentru o optimizare a activităţii ei, făcută după cercetări minuţioase, sau după gândiri empiric aprofundate ale corpului militar sau o facem ca să satisfacem un capriciu, insuficient demonstrat, al partenerilor externi.
Exemplele sunt extrem de numeroase, însă ne decidem să tragem câteva concluzii valabile pentru noi, dar şi pentru alţii, care doresc să ne asculte:
1.    În lipsa unei cercetări active, care să pună la dispoziţia instituţiilor datele şi informaţiile cele mai apropiate de realitate, utilizarea empirismului acumulat în mintea oamenilor învăţaţi poate fi o soluţie provizorie până la reinstalarea cercetării moderne în funcţiile ei.
2.    Schimbarea modului de gândire, cel puţin la nivelul instituţiilor statului, este obligatorie. De 25 de ani zăcem în acelaşi model de gândire, superficial şi defect. Nu se poate crea o nouă societate utilizând instrumentele şi gândirea cu care ai distrus-o.
3.    Este preferabilă o catalogare a deciziilor şi este preferabil ca deciziile cu risc pentru societate să fie luate de specialişti care nu au orbire la risc. Nu este necesară superspecializarea la nivelul deciziilor instituţionale. Totodată, apare necesitatea pregătirii oamenilor responsabili în a limita erorile umane şi calculele greşite. Avem nevoie de o societate rezistentă la greşelile diferiţilor experţi (epistemocraţie). Avem, deci, nevoie de o societate rezistentă la eroare, care se poate obţine prin educaţie, legi şi ştiinţă. Partidele politice nu pot crea o societate rezistentă la EROARE dacă nu apelează la o cercetare foarte avizată.
4.    Folosirea redundanţei funcţionale şi a fractaliilor, mai ales în agricultură şi mediu. Utilizarea ştiinţei Naturii Mamă în modelarea socio-economică a viitorului. Mama Natură este cea mai bătrână, mai înţeleaptă şi autorizată sursă de informaţii.
5.    Legiferarea ştiinţifică a haosului şi disciplinarea populaţiei. Nu este necesar să alergăm după certitudini, căci nu le atingem, nici să facem planuri şi prognoze, căci nu le realizăm. Este necesară relansarea lină şi durabilă a activităţilor, fără erori, chiar dacă uneori, mai frecvent sau nu, suntem obligaţi să suportăm diferite creode (urcuşuri şi coborâşuri).
Sper ca preşedintele nostru să înţeleagă necesitatea unei vieţi şi a unei activităţi concrete, importantă în realitatea actuală a ţării. Cu siguranţă nu va putea face multe lucruri. Dar dacă ne este asigurată liniştea necesară creaţiei, vom face noi. El este preşedintele care tace şi face şi nu are obligaţia să se lase atins de critici neroade, mai volatile decât finanţele lumii.
Fermitatea preşedintelui este necesară, fie şi ca model de comportare intelectuală. Domnule Preşedinte, vorbiţi puţin şi faceţi mult!

                                                                                             ________________

 
                             Lectie despre Romania de la un preot sas !


Eginald Schlattner - Preot si scriitor sas din Rosia, Sibiu:


"Tin la aceasta tara si stiu ca Dumnezeu ma vrea aici. Aici ma cunoaste Dumnezeu dupa nume".

"Cand in padurile si mlastinile unde astazi se afla Berlinul crestea pir, aici, in Transilvania, se canta nemteste si se rosteau rugaciuni latinesti. Asta inseamna vechimea saseasca ! Iar daca astazi va pot saluta in limba noastra comuna, germana, acest lucru il datorez Patriei mele, Romania, care niciodata nu ne-a interzis limba materna, nici chiar in acele noua luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, cand Regatul roman s-a aflat in razboi cu Reichul german. In septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la scoala lui germana, unde se predau doua ore de limba romana ca limba straina, incepand cu clasa a III-a".

Cu aceste cuvinte si-a intampinat preotul si scriitorul Eginald Norbert Schlattner, in biserica din comuna Rosia (Rothberg), de langa Sibiu, un oaspete de seama sosit din Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily. Publicat mai mult in strainatate decat acasa, adulat de milioane de cititori din Austria, Germania si Elvetia, dar si din Spania si Polonia, Schlattner este considerat de critici drept cel mai cunoscut romancier din Romania. Dupa marea plecare a sasilor din anii 1990-1991, el a continuat sa-si indeplineasca indatoririle de preot, traind cu stoicism tristetea de a sluji zilnic in Biserica evanghelica din Rosia (Rothberg) "doar pentru Dumnezeu si pentru mine, de unul singur, si multi ingeri". Din cei cinci sasi care mai vietuiesc in comuna, doar preotul si cateodata preoteasa mai trec pragul sfantului lacas.
Biserica-cetate din secolul al XIII-lea are in jurul ei livezi de meri si palcuri de stejari si de brazi, inaltandu-se catre cer in mijlocul satului. Strajuita de tei seculari, casa parohiala este, la randul ei, un monument: ea "imparte" veacurile in doua - la sud, "aripa tanara" de la 1762, iar la nord, zidaria de la 1550. Aici si-a gasit familia Schlattner (al carei arbore genealogic coboara, cu documente, pana la 1467) loc de vietuire si de slujire pe altarul credintei, spatiu de tihna si de creatie literara. Cand se retrage sa-si scrie cartile, sapte usi il despart pe romancierul-preot de lume; sapte usi ca tot atatea praguri de amintiri rascolitoare.

"N-ai voie sa vorbesti asa de frumos despre Romania , ca nu te crede nimeni"

- Se spune ca vorbele cu care l-ati intampinat pe ministrul Otto Schily au facut o impresie extraordinara asupra delegatiei germane. In fapt, ce mesaj le-ati transmis inaltilor oaspeti ?

- Am dorit sa le demonstrez ca romanii sunt europeni prin vocatie si tinuta, ca aceasta tara vine din istorie cu "acquis"- ul comunitar insusit, pe care-l si depaseste la capitolul toleranta fata de minoritati. Zic: "Herr Bundesminister, la varsta de zece ani, eu nu vorbeam romaneste. Tata imi atarnase o tablita de gat pe care scria: "Acest baiat se numeste Eginald Norbert Schlattner si nu stie romaneste. Daca se pierde, va rog sa-l predati pe strada Eminescu 5, contra recompensa"". Si am spus: "Herr Bundesminister, am fost foarte intrigat ca tata a platit pentru mine, cand am fost adus acasa de un roman cumsecade, numai de doua ori suma platita pentru cainele nostru, Litvinov, cand si el se ratacise. Ma asteptam sa plateasca macar de cinci ori mai mult...".
In aceasta metafora anecdotica este ceva care defineste spiritul tolerant al Romaniei ultimilor 87 de ani, caracterul umanitar al civilizatiei romanesti. Ma doare inima cand observ ca, in strainatate, Romania este perceputa numai prin strada, si anume: cainii de strada, copiii de strada, fetele de pe strada, hotii de strada... E mult prea putin ! S-a ajuns la aberatii de genul celor intamplate la Lisabona, unde am tinut o conferinta de presa despre Romania, organizata de Ambasada Austriei. S-a apropiat un atasat de presa oarecare si mi-a soptit: "N-ai voie sa vorbesti asa de frumos despre Romania, ca nu te crede nimeni". Dar eu vorbesc ! Odata, in Polonia, la o conferinta internationala, am luat cuvantul in incheiere si am spus: "In mod regretabil, de patru zile vorbiti despre identitatea Europei, si doua lucruri nu le-am auzit - cuvantul Dumnezeu si cuvantul Romania !".

- La Academia Evanghelica din Sibiu se vorbeste ca, printre altele, i-ati tinut ministrului federal o adevarata disertatie despre invatamantul multicultural din Romania. Este adevarat ?

- I-am prezentat, spre exemplu, situatia abecedarelor. Zic: "Herr Bundesminister, mesajul Romaniei catre Europa Unita este urmatorul - la noi in tara, abecedarul se tipareste in peste zece limbi !". Si fiindca stiu ca unui german trebuie sa-i traduci in sistemul lui de conceptie ceea ce inseamna acest enunt, am fost si mai explicit: "Asta inseamna ca la noi in tara exista tot atatea sisteme scolare in care limba de predare nu este cea romaneasca, ci limba materna a copilului. In Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic in Europa !". Fiindca am presupus ca nici acuma nu isi poate imagina ce inseamna cele zece sisteme scolare, cu limba de predare neromaneasca, i-am spus: "Daca dvs. doriti ca pe cele doua fete ale dvs. sa le trimiteti in Germania la o scoala cu limba de predare turca, la 2-3 milioane de turci, nu puteti. Dar trimiteti-le aici, la Constanta sau la Babadag, unde exista numai cateva mii de turci, si acolo poate sa termine liceul si sa dea si bacalaureatul in limba turca". Si, deoarece nici acuma inca nu eram sigur daca putea sa-si imagineze, i-am spus urmatorul lucru: "Herr Bundesminister, daca intrebati aici, la Sibiu, o copilita de etnie romana (ca romanii au descoperit acuma scolile germane), daca o intrebati, zic, pe Rodica Popescu: draguta, in ce clasa esti ? In clasa a IV-a. Unde ? La Liceul Brukenthal. Si ce limba straina inveti ? Raspunde: limba romana... Asta este, domnule ministru, Romania europeana. Nici macar austriecii, care pana in 1918 au gestionat 13 natiuni, nici ei inca nu reusesc sa aprecieze corect mesajul romanesc catre Europa multiculturala".

"Ortodoxia apartine in mod constitutiv spiritului european"

- Prin succesul cartilor dvs. sunteti un cetatean roman gata integrat in Comunitatea Europeana. Din perspectiva mult mai larga pe care o aveti, ce calitati ale poporului nostru credeti ca vor influenta pozitiv familia europeana in care ne pregatim sa intram ?

- Dimensiunea bizantina. Sunt convins ca o tara atat de ortodoxa cum e Romania va completa in mod fericit viata spirituala a Europei Occidentale. Ortodoxia apartine in mod constitutiv spiritului european. Cand d-l Andrei Plesu a spus ca in fiecare roman exista un european care trebuie doar descoperit, ma intreb ce a dorit sa spuna. Suspiciunea mea este ca romanii, cand zic "european", se gandesc la stilul de viata materiala si mentala din Europa de Vest, prelungit pana in America. Multi dintre ei cred ca trebuie sa adoptam si sa imitam acest stil, aceasta forma de viata, aceasta mentalitate care este in mod derivat tributara crestinismului catolic si protestant. De aceea, cand citesc ca Andrei Plesu a descoperit ca in fiecare roman zace un european, sper ca n-a avut in minte modelul antropologic vestic; sper ca are si el aceasta viziune autentica a omului ortodox. Eu, ca unul care 70 de ani a convietuit cu românii, stiu ca religiozitatea mistica a romanilor a creat o relatie speciala cu Dumnezeu si care are toate sansele, sper din inima, sa revigoreze crestinismul apusean.

- Grecia ortodoxa este membra a UE de peste un deceniu. De ce n-a reusit sa influenteze Apusul catolic si protestant ?

- Pentru ca Grecia, asa cred, nu e prezenta prin religia ortodoxa, ci prin antichitate. Cine merge la Atena nu merge sa asiste la o slujba ortodoxa, ci sa-si rupa pingelele pe Acropolis. De aceea, zic: Romania, alaturi de Bulgaria mai mica, va duce in Vest si acest element al dimensiunii ortodoxe, al conceptului mental, intelectual si spiritual bizantin. Episcopul nostru, doctorul Cristoph Klein, a scris multe carti in care a incercat sa defineasca aceasta punte intre crestinismul occidental si cel rasaritean, gasind ca rugăciunea este cea care transcende granitele dintre Est si Vest.

"Sunt ingrozit ca de la Bruxelles ni se prescrie deja cat de lungi sa fie tijele florilor din piaţă"

- In marsul fortat al Romaniei catre Europa unita, s-ar parea ca taranii vor avea cel mai mult de indurat. Locuiti intre tarani, le ascultati spovedania pe romaneste, le dati sfaturi crestinesti. Ce le spuneti despre UE ?

- Despre tarani pot sa spun numai ceea ce sper. Sunt si eu ingrozit de aceste cerceluse din urechile vacilor; sunt ingrozit ca de la Bruxelles ni se prescrie deja cat de lungi sa fie tijele florilor din piaţă, dupa soi si dupa culoare - ceva de neconceput. Sper ca romanul nostru se va sustrage unor reglementari si unor regularizari absurde. Sper ca, totusi, va ramane atmosfera aceasta a satelor noastre care, din tinut in tinut, oglindeste ceva din prezenta lui Dumnezeu hic et nunc (aici si acum - n.red.) si isi va pastra individualitatea ei scoasa din timp. Am observat ca, si dupa ce a disparut partidul care tot timpul batea taranii la cap ce si cum sa faca, pamanturile tot se lucreaza. Desi tinerii fii si fiice de tarani care frecventeaza scolile din Sibiu vin acasa moderni, cu bluginsi, cu muzica asta infernala din combine etc., in timpul verii nu merg nici la mare, nici la munte, ci merg cu bunicutele la camp, la sapat si recoltat. Sper ca aceasta atmosfera va ramane, iar prezenta lor in sat va dainui. Sa nu uitam ca la noi lumea mai face petreceri de mare sarbatoare, se mai casatoreste cu alai pe ulita satului, se mai aduna la parastase, iar familia mai este adapost si refugiu, nu este atomizata ca in Apus.

- Credeti ca satul va putea ramane sat, iar taranul, taran ?

- Satul va ramane matca spiritualitatii romanesti ortodoxe - care va fi o completare salutara la spiritualitatea occidentala. Cei care vin din Vest, si vin tot mai multi investitori si turisti, descopera viata de la tara si raman uluiti ca mai exista asa ceva pe lume. In Occident, visele lui Stalin si ale lui Ceausescu de a reduce diferenta dintre oras si sat, sunt deja o realitate... Si atunci, vin germanii, austriecii si altii, si ce zic ei: "Ce vedem noi aici, in Romania ? Vedem un baiat calare pe un cal care galopeaza prin mijlocul satului... Vedem doua fete care merg pe drum, una cu mâna trecuta peste umarul celeilalte... Vedem doi baieti care se joaca de-a calul si vizitiul, folosind drept hăţuri o sfoara... Vedem ca te duci pe ulita si esti deja in mijlocul vietii..." Ceea ce eu completez: nu ma poate trimite sotia in vecini dupa lapte, ca, pana cand viu inapoi, s-a acrit; trebuie sa stau de vorba, sa povestesc cu fiecare satean, chiar daca l-am vazut numai ieri. Aici totul devine eveniment: disparitia liliacului alb, trilul ciocarliei care urca la cer, oracaitul broastelor, boala unei vaci, moartea unui cal pentru care trebuie sa sapi o groapa ca pentru imparatul. Dupa mine, viata fireasca este numai la tara, unde si ploaia imi este apropiata.

- Credeti ca aceasta viziune plina de mister cotidian asupra vietii ii va preface, ii va schimba si pe fratii nostri europeni din Vest ?

- Nu stiu in ce masura toate acestea vor avea o inraurire asupra stilului lor de viata, a spiritului de a concepe lumea si cerul, dar stiu altceva: ei s-au plictisit de individualismul atomizat in care vietuiesc, de perceperea vietii numai prin televizor. Sunt convins ca aceasta inertie pozitiva a unor forme de viata rurala din Romania, traditiile satelor romanesti, vor impulsiona spiritualitatea Europei Occidentale in asa fel, incat unul de acolo sa nu mai fuga pana in India sau pana in Nepal in cautarea sacralitatii, gasind-o la noi. Faptul ca sacralitatea patrunde zilnic in profan in satele din Romania va fi, cred, perceput si de fratii nostri din Vest.
Este tragic ca sasii au parasit aceasta tara si au ajuns acolo unde au ajuns. Ei ar fi putut fi o punte intre cele doua lumi adiacente. Cred ca noi, sasii, puteam trai pe aceste plaiuri inca 900 de ani: cu români, unguri, sarbi, evrei si ceilalti. Nimeni nu ne-a alungat din tara !

- Va rog sa-mi permiteti o ultima intrebare: de ce n-ati plecat, totusi, in Germania, parinte Schlattner ?

- De data aceasta un raspuns scurt si concis: pentru ca tin la aceasta tara si stiu ca Dumnezeu ma vrea aici. Aici ma cunoaste Dumnezeu dupa nume.

 
 VIOREL ROMAN



                                                        Zece teze, 2015

1) Romanii stau in calea tuturora; turcii i-au tinut 500 de ani ostatici pentru a intra si ei asfel in Europa; pentu a ajunge la Constantinopol, la slavii de sud din Balcani, rusii trebuie sa treaca peste ei; occidentalii, pentru a ajunge la Marea Neagra si a-i ori pe rusi, la fel. Si pentru ca si romanii au fireste interesele lor, imperiiile se folosesc de interpusi fideli, asa zisi creoli, neofanarioti straini de neam. Turci s-au bazat pe greci, rusii pe evrei si tigani, iar occidentalii pe germani, maghiari si evrei.

2) Proiectul moldo-valah, sa ne unim in cuget si-n simtiri impotriva maghiarilor, germanilor, evreilor, tiganilor, inpotriva creolilor si mai ales a globalizarii si rationalitatii occidentale, trece cu vederea rezultatul alegerilor din 2014. De data asta Transilvania si Banatul au respins fara drept de apel modelul Partidei ortodocse moldo-valahe PMR, PCR, FSN, FDSR, PDSR, PSD, USL, PC. Daca in turul doi elitele din Iasi si Bucuresti nu se trezeau la realitate si nu schimbau brusc macazul, de la est la vest, aveam astazi trei Romanii.

3) Faradelegile maghiarilor sunt la fel de condamnabile ca si cele ale germanilor, tiganilor, evreilor si romanilor. Ideea ca navala spre vest a slavilor a fost franta in Panonia romano-catolica a lui Stefan cel Sfant este, se pare, a lui Daicoviciu. Fara bresa salvatoare, slavizarea romanilor ar fi fost probabil, ca cea de la sud de Dunare astazi.

4) Pe de alta parte nu ungurii au lichidat Biserica unita cu Roma, garantia emanciparii natiunii, ci fratii lor, moldo-valahii. Ei au ucis episcopii, preoti uniti si intelectualii filooccidentali, au reorientat 2.000 de biserici cu baioneta spre Moscova, azi refuza retrocedarea lor, plagiaza si degradeaza Scoala Ardelena la nivelul jos, fara Dumnezeu, atee, iluminista. Perfidie bizantina sau prostie balcanica? si una si alta?

5) Antimaghiarismul, antisemitismul si antigermanismul din discursul moldo-valah sunt expresia unui antioccidentalism atavic, oriental si usor explicabil prin izolarea milenara de dupa Marea Schisma, lipsa de contact direct a estului cu vestul, a Cortinelor de Fier sau Argint, care i-au tinut departe pe ortodocsi de Roma, de civilizatia latina.  
Un antioccidentalism direct e manifest azi numai la rusi, sarbi si greci.

6) Inainte de Marele si Sfantul Sinod Panortodox de la Constantinopol, care va avea lor in anul de gratie 2016, Moscova e din nou in Razboi Rece cu occidentul, din cauza imensului esec al anului revolutionar 1989, cand toata lumea spera in refacerea unitatii si este azi profund dezamagita. Putin este foarte clar: si fara razboiul din Ucraiana s-ar fi gasit un motiv. In ce tabara vor fi moldo-valahii la Sinod si in Razboiui Rece?

7) La ortodocsi, la crestinii orientalii, dupa (1) dezordine si mizerie pseudo-democratica, (2) despotul face ordine, apoi (3) satui de lipsa de drepturile omului ei se rascola si revin la (1) s.a.m.d.  
Fara refacerea unitatii crestine la Marele Sinod Panortodox, asteptat de un mileniu, din acest cerc vicios va fi dificil, daca nu chiar imposibil, de iesit. Vezi mitul lui Sisif.

8) Rusii dupa (1) marea vanzare din anii 90, (2) se ridica acuma din genunchi (o formulare ruseasca) si se vad, cred amenintati de NATO. O conditia necesara si suficieta pentru un regim autoritar? Urmeaza o nou dictatura orientala? La romani teama de occident, de rationalitatea contractului este numai la moldo-valahi.

9) Ardelenii si banatenii se tem mai degraba de o nou eliberare pravoslavnica. In conditiile in care Putin, protectorul tuturor ortodocsilor, declara ca in doua zile e la Bucuresti, va reusi noul presedinte Iohannis sa faca credibile normele si valorile occidentale ale Scolii Ardelene peste Carpati? Sau va invinge modelul despotic cu maduva duhovnicia si sobornicia greco-pravoslavnica, straina de latinitate?

10) Serbia n-a reusit sa ingenunchieze Croatia catolica, nici Moscova Tarile Baltice. Dupa ocuparea Crimeeii avantul Armatei Ortodoxe s-a inpotmolit in Ucraina. Daca occidentalii nu-i vor mai lasa pe catolicii sub rusi, atunci si Transilvania, Banatul pot spera. Granita civilizatiilor e pe Carpati (Hungtington). Exista totusi sanse reale ca normele si valorile occidentale sa fie imbratisate de toti romanii si ei sa adere de facto, nu numai de jure, la Europa fara ca Moscova sa intervina in forta.

Eseul, Revin rusii, publicat la 1 ianuarie 2014 e surprinzator de actual. Asta ma incurajeaza sa incerc o privire eurocentrista, din perspectiva Imperiului Sfantului Petru, mai putin familiara orientalilor, supusi privatiunilor inerente izolarii, cenzurii si propagandei antioccidentale, antifasciste din Imperiului Sfantului Andrei, pentru a deslusii critic cauzele si consecintele noului Razboi Rece si Sinodului Panortodox. Razboi si Pace!

                                    viorel-roman-bremen.over-blog.de/


 
 Lucia OLARU-NENATI  

                                                   
PARABOLA VULTURULUI
                                                   sau               
                           ROCHIŢA CU PLASTRONUL ROŞU



        Era o persoană care, în principiu, nu putea arunca lucrurile şi privea cu jind şi cu mare mirare, dar şi cu invidie la tipul de om occidental care ştie cum se aruncă ceea ce nu-i mai trebuie. Avea o secretă curiozitate faţă de acesta, neputând înţelege cum, de unde ştie acela atât de precis că nu-i mai trebuie un anume lucru şi că niciodată, dar absolut niciodată, n-o să-i mai trebuiască. Oare nu se gândea că poate, într-un moment anume, o să-i trebuiască exact acel lucru pe care l-a aruncat cu o atât de sfidătoare siguranţă? Cum de puteau arunca mereu la gunoi lucruri bune, încă funcţionale, posibil utile, rupând zeci de hârtii, dispensându-se de haine sau veselă sau mobile care, dintr-o dată, au devenit cu claritate vechi, caduce?
             Ea, Cezara, făptură născută şi formată în România acestei vremi, cu toate contorsiunile şi implicaţiile personale ale acestei istorii intense, traumatizante, nu avea această siguranţă şi o râvnea cu patimă ca să-şi poată descurca şi uşura viata, să poată limpezi traseele, structura şi funcţionalitatea casei sale unde nu mai putea găsi nimic cu uşurinţă căci toate lucrurile prezentului erau amestecate cu zeci de alte obiecte venind din trecut şi de care nu se putea despărţi, deci avea mereu o problemă serioasă atunci când trebuia să facă ceva cu repeziciune. Probabil se manifesta aici şi efectul dificultăţii cu care obţinea de obicei ceva, orice lucru cumpărat fiind urmarea unei munci trudnice pe care o prestase mereu în schimbul banilor dobândiţi, niciodată în chip  speculativ sau prin  alte mijloace mai  lejere. Poate de aceea fiecare lucru îngloba în el şi acest efort prin care a fost procurat. Aşa că hainele din dulapurile ei stăteau amestecate cu altele din vremi de altadată dar care, cică puteau să revină la modă sau să-şi ofere şansa unei noi utilizări. Căci şi vocaţia nerisipirii o avea Cezara care detesta profund pe cei ce dispreţuiau inconştienţi şansele, resursele, ocaziile, în sfâşit, merindea oferită de Pronie fiecărei existenţe şi despre care credea că e însemnată cu misiunea sporirii Talantului.
          Dar, mai ales, era în cauză neputinţa despărţirii de trecut, de trăirile, izbânzile, succesele, ratările, înfrângerile încă nerecuperate, nedreptăţile încă nereparate petrecute de-a lungul vieţii sale intense, doldora de contrarii. Ea trăia, de fapt, permanent în mai multe zone ale timpului, nu numai în prezent, precum majoritatea oamenilor. O anume rochie vaporoasă în culoarea mării îi amintea cu acuitate de o oază de fericire trăită cândva la malul marii şi privind-o, auzea parcă, într-o cochilie cântătoare dusă la ureche, cântecul ritmic al valurilor ce aduceau eternul în proximitatea existenţei omeneşti. Un colier de mărgele îi amintea de momentul, apus fără urmă, când i-a fost dăruit, într-o vreme când era plină de planuri măreţe pentru un viitor minunat ce trebuia desigur să devină cândva prezent dar, mai ales, era  teribil de frumoasă şi plină de energiile luminate ale tinereţii ce se răspândeau ca nişte efluvii în jur şi cuprindeau în raza lor oameni, copaci, obiecte, etc. care parcă se transfigurau sub amprenta acestei stări. Colierul ca şi alte obiecte din acea vreme, îi aminteau nu numai de acel timp magic din trecut, dar în aceeaşi măsură, şi de acel viitor imaginat atunci şi care nu s-a mai întrupat şi de care încă îi este dor şi azi şi mai poartă uneori colierul ce conţine parcă în sclipirea mărgelelor lui reflexe ale acelui visat viitor edenic alternativ rămas concentrat în acele boabe rotunde precum stejarii netrăiţi în ghindele uscate .
             Un şal cu ciucuri de mătase îi aduce aproape una dintre numeroasele zile când era înconjurată de oameni ai spiritului înalt pe care-i asculta cum vibrau şi comunicau idei unice, incandescente, la o altitudine ameţitoare care ţeseau în jur o atmosferă parcă densă de substanţa acelei spiritualităţi inegalabile. Iar atunci când venise rândul său să vorbească, ea reuşise să le capteze atenţia, să se facă prezentă şi preţuită de ei, să se încorporeze, parcă organic, acelei atmosfere speciale, omogene. Emoţia pe care o simţea atunci se revărsa asupra ciucurilor de mătase ai şalului pe care-l mai păstra şi azi, parcă impregnat de efluviile sublime ale acelei zile. O mapă de vinilin, numai bună de aruncat pentru oricine altcineva, purta în ea ecoul unei şedinţe groteşti în care canaliile timpului vieţii sale, (căci se pare că fiecare timp al vieţii omeneşti îşi are repartizată cota ei specifică de canalii pentru încercarea tăriei omului şi pentru asigurarea caracterului palpitant al  acţiunii!) îi judecau activitatea, umilind-o perfid şi străduindu-se cât mai eficient s-o submineze, să-i umbrească meritele, practic, s-o desfiinţeze, pentru ca în final s-o poată deposeda de ceea ce dobândise prin munca tenace şi prin talent. Şi, de fapt, s-o pedepsească pentru că era frumoasă şi strălucitoare şi ca nu se supunea dorinţelor lor tulburi şi poate nici măcar conştientizate.
            Mapa cu notiţele pe care le luase atunci pe nişte bucăţi de hârtie, doar  ca să-şi poată ţine ochii plecaţi în jos şi să nu-şi înrăutăţească situaţia fulgerându-i pe nemernici cu tăişul privirii, ardea încă de jetul acelor priviri aţintite cu obstinaţie doar asupra acesteia, cu o intensitate ce părea ca ar putea aprinde hârtia, aşa cum o lupă ţinută destul în soare produce ca din senin o flăcăruie în paiele adunate laolaltă. I se părea chiar că vede câteva rotocoale mai închise de parcă ar fi fost umbra unor mici ruguri provocate de privirile ei concentrate acolo, doar acolo. Cum acele lucruri ce se petrecuseră atunci nici acum nu fuseseră restabilite în marea dreptate  restauratoare, cum adevărul  faptelor încă gemea ascuns sub straturile acum mai complicate şi sofisticate ale mistificării şi josniciei, cum ea îşi ferise mereu privirile să nu cadă asupra acelor canalii încendiindu-i, de frica de-a nu deveni astfel o asasină, acel trecut încă-şi ţipa arderea dureroasă.         
    Ca atare, extinzând în extremis chestiunea, viaţa ei devenise un adevărat bazar în care, ca să găsească ceva anume, cineva trebuia să ştie să caute cu răbdare ca să afle marea, unica surpriză şi valoare ce stătea, ca orice cal năzdrăvan, ascunsă printre multe elemente aparent nefolositoare. A încercat să facă acest lucru, ca orice om modern şi conştient, căci nu era o persoană lipsită de luciditate, dintre cele care, cică, sunt în mod patologic stăpânite de mania acumulării neselective. A făcut curăţenie, a mai aruncat câte ceva şi, mai ales, s-a străduit să-şi amuţească vocea trecutului ca să poată trăi în prezent şi nu în ultimul rând, în viitor. Şi-a amintit întru aceasta de parabola vulturului, pasăre longevivă, care ştie să facă un mare sacrificiu ca să poată continua să trăiască. Pentru că după nişte decenii de viaţă, ciocul, ghearele şi penele sale devin prea mari şi prea grele ca să le poată purta în zbor, el se retrage, cică, pe un munte unde stă multe zile şi-şi loveşte ciocul de stâncă până cade, lăsând locul altuia nou cu care îşi toceşte ghearele şi-şi smulge penele grele pentru a dobândi altele noi şi uşoare cu care continuă să zboare încă multe zeci de ani.
           A dat din casă, de pildă, lucrurile copiilor, rămase mici faţă de trupurile lor devenite adulte. Pentru că tot veneau pe la uşă tot felul de cerşetori care se plângau că au mulţi copii şi nu au cu ce să-i încalţe şi să-i îmbrace, ea a făcut pachete din lucrurile copiilor ei de odinioară şi le-a dat acelor oameni cu gândul că o să le fie de folos şi o să mai diminueze nevoile pe care aceia le descriau atât de catastrofale. Le-a mai dat şi câte ceva de-ale gurii şi, desigur, nişte bani. După ce a închis uşa în urma lor a trăit un sentiment de uşurare şi de confort sufletesc, acelaşi de fiecare dată când dăruia ceva cuiva, fie ca făcea pomeni nevoiaşilor care ştiau pe de rost uşa ei, fie ca făcea daruri ingenioase şi preţioase  unor persoane care-i  meritau prin ceva atenţia ori afecţiunea.
               Dar acest confort sufletesc nu avea să dureze prea multă vreme, ci avea să fie brutal zdrobit de o descoperire întâmplătoare. Ieşind din casă să meargă la cumpărături, ea a descoperit vis-a vis, pe o plintă de piatră ce înconjoară un părculeţ retras, o parte dintre acele hăinuţe ale copiilor ei pe care le dăduse nu cu multă vreme în urmă acelor nevoiaşi plângători. Stăteau pur şi simplu atârnate pe acel gard, ori risipite pe iarbă, căci, se vede treaba, acei nevoiaşii nu erau chiar aşa de nevoiaşi, de vreme ce lucrurile bune primite în dar nu i-au interesat, ori nu aveau copii aşa cum pretindeau, ci doar doreau să obţină banii trebuitori porţiei zilnice de băutură iar argumentul cu copiii care plâng de foame şi de frig era doar un element de recuzită, bine conceput pentru a stârni compasiunea potenţialului donator care să fie îndemnat a da preţiosul ban, nu în sine, ci ca anexă a altor lucruri pe care în mod ingenios se punea accentul.
       Destul că, iată, hainuţele de altădată ale copiilor ei în loc să încălzească şi să bucure pe alţi copii, aşa cum îşi imaginase ea când făcuse jertfa de-a se despărţi de ele, fuseseră aruncate, deci dispreţuite şi decăzute din statutul de importanţă pe care o aveau în ochii ei. I s-a făcut, pur şi simplu, rău şi s-a aşezat acolo pe gărduţul de piatră, respirând îndelung şi încercând să-şi stăpânească lacrimile care îi izvorau şuvoi, spre mirarea discretă a celor câtorva trecători pe trotuarul de lângă ea. Se simţea atât de umilită, de deprimată, de lovită în adâncul sufletului, acolo unde păstra amintirile cele mai dragi, mai intime, intangibile, aşa precum e relaţia sacrosantă cu copilul propriu cu care există o legătură de-o intensitate şi de-o calitate ce n-a fost încă descrisă pe măsură de nimeni. E un secret dulce şi tandru şi foarte personal, o taină dintre cele despre care spune religia noastră creştină că sunt câteva importante, botezul, cununia ş.a.m.d. Acesta, cordonul ombilical energetic şi indestructibil toată viaţa care leagă o mamă, sau, de ce nu, şi un tată, de copiii lor este o taină  dulce şi sacră şi mai ales, de neînţeles din exterior. Iar acum această taină, acest sanctuar sufletesc, fusese maculat, sfărâmat, expus în mod impudic privirii publice şi vulgarizării, profanării. Plângea acolo jos, cu hăinuţele în mâini, fără să-i mai pese de privirile curioase ale trecătorilor dintre care unii vor fi fost nişte cunoscuţi care ştiau cine e, adică, totuşi, o persoană respectabilă în comunitatea urbană unde-şi executa stagiul existenţial al destinului. Vrând-nevrând, îşi amintea de momentele minunate şi acum învelite ca într-o aură de haloul amintirilor, când copiii fuseseră îmbrăcaţi în acele lucruri. De pildă, când drăgălaşa Aura, fiinţă dulce, meditativă, delicată şi niciodată atinsă de urma vreunei murdării, oriunde şi cu ce s-ar fi jucat ori ce ar fi mâncat, alergase odinioară îmbrăcată în această rochiţă cu plastron roşu, în întâmpinarea ei când ea venea de la truda zilei de muncă, plină de dorul copilei. Mirosul de atunci al copilului indicibil de dulce, atingerea mătăsoasă a părului moale şi blond pe faţa ei îngropată între braţele pufoase ale copilei ce o săruta şi striga cu un glas ca o petală de crin cântătoare, abia învăţând să articuleze cuvintele: mami, mami iubit, era o  senzaţie copleşitoare de fericire (oare acesta e cuvântul? Dar ea chiar că nu avusese timp atunci de analize semantice, avea de trăit acel sentiment neasemeni!) decât care nu-şi aminteşte să existe altceva mai divin. Sau bluziţa aceasta albastră cu floricele portocalii cu care umblase îmbrăcat mezinul ei, Ruxandrel, cel atât de încântător energic şi drăgălaş, veşnic antrenat într-o iniţiativă, atunci când învăţa emoţionat să conducă tricicleta şi-i  arăta ei mândru cum a reuşit, îi provenea din amintirea unui timp când - acum abia ştia asta – se aflau cu toţii într-un echilibru al vieţii care, privit din afară, avea mireasma fericirii, purta pecetea stării de împlinire. Iar acum, când îşi aminteşte acele scene, ele devin şi mai intense şi mai copleşitoare, tocmai pentru că nu mai sunt reale, ci apariţin trecutului definitiv şi iremediabil dispărut, lichidat, intrat în neexistenţă.
        Căci copilaşii cei de atunci, cu dulceaţa lor şi cu parfumul lor de cireşe coapte culese din pom, nu mai există nicăieri în această formă, ei sunt azi nişte oameni mari, adulţi, tineri, frumoşi, dulci şi iubitori, dar altcineva decât fiinţele de atunci, cu farmecul toropitor al copilăriei. Şi mai ales, sunt acum departe, foarte departe, cum e datul copiilor de azi când cresc mari şi capătă aripi şi obligatoriu zboară altundeva, de parcă ar exista o lege nescrisă, dar imperioasă în acest sens ca să plece de lângă părinţi şi să se împlinească în alte zări, pe picioarele lor, pe puterile lor, luând lupta vieţii mereu de la început, dar de fiecare dată altfel, inimitabil.
    Deci fiinţele  lor de atunci, din copilărie, când şi ei, părinţii, erau tineri şi le părea de la sine înţeles viaţa infinită, sau mă rog, măcar plină de   nenumărate virtualităţi şi promisiuni şi de un noian de şanse ce le stăteau la dispoziţie pe-ndelete - şi deci aveau de unde alege şi risipi! - fiinţele lor de copii se tranformaseră în altceva, în alte fiinţe din care câte ceva mai amintea de acelea de odinioară.  Doar lucrurile în care fuseseră îmbrăcaţi rămăseseră constante, nu se schimbaseră, nu deveniseră altceva. Era aceeaşi rochiţă, pepita cu puncte roz si bleu şi cu plastronul roşu care parcă reuşea să realizeze imposibilul, adică să mai păstreze ceva material din imponderabilul, perisabilul stării, statutului  existenţial al realului de atunci. Iar dacă stătea îndeajuns de mult cu faţa adâncită în ţesătura ei, reuşea parcă să-i perceapă şi mireasma aceea de odinioară, ca de pâine caldă, ba nu, de măr copt, ori de scorţişoara sărbătorii de Crăciun dar, de fapt, incomparabila, îmbătătoarea aromă a trupului copilului tău adorat...
          Iar aceşti cerşetori ipocriţi nu le preţuiseră, nu înţeleseseră valoarea incomensurabilă a acelor lucruri, (e drept că nici nu aveau cum!), şi n-au putut înţelege că ea le dăduse cu sentimentul că se rupe de ceva foarte preţios doar ca să facă un bine cuiva, să fie de folos cuiva cu acele lucruri care nu mai foloseau concret în casa ei, dar care puteau îmbrăca alţi copii nevoiaşi.
          Stătea acolo şi suferea concret, fizic şi nu se putea smulge din acea stare de suferinţă, de umilinţă, de maculare a celui mai scump ascunziş al fiinţei sale. Apoi, într-un sfârşit, adună hăinuţele laolaltă, le băgă în geantă şi plecă cu ele acasă. Nu, e limpede, nu se va putea niciodată despărţi de trecutul ei depozitat în lucrurile aparent netrebuitoare. Ii era sortit să caute la nesfârşit atunci când avea nevoie de ceva, printre maldărele de haine, de obiecte care nu spuneau nimic altcuiva decât ei, dar nu putea să suporte această batjocorire de către alţii a celor mai dragi  amintiri, a celor mai senine şi edenice trăiri ale vieţii sale păstrate în substanţa obiectelor ce le animaseră odinioară. Cu regret înţelese că nu-şi va putea smulge penele vechi căci povara trecutului atârnată de ele îi era organic ataşată. Va trebui să încerce să „zboare” mai departe amestecându-şi penele noi cu cele vechi, atât cât se va putea, căci nu putea să-şi salveze  viaţă de azi  sacrificându-şi viaţa de ieri.
             Dar tot nu putea înţelege cum atâţia alţi oameni, mai ales cei din occident, puteau să trăiască veşnic numai în prezent, să arunce senin, cum ar arunca nişte coji de ceapă la gunoi, învelişurile timpului lor de odinioară, adică să-l mai ucidă încă o dată.
 


 
 Magdalena ALBU

                         ODRASLELE DIAVOLULUI ŞI
           CONTRAFACEREA ACTULUI DEMOCRATIC


„- Înţelege cineva de la Kremlin cum se luptă cu nemţii?
 - Stalin.
- Ce idiot ţi-a spus asta?
- Dvs., tovarăşe locotenent.”
(Din filmul „Soare cu dinţi 2”, regia Nikita Mihalkov)


Nu mai este acum vremea idolilor politici cu chipul înfipt în fixitatea zidului de beton. Dimpotrivă, a sosit momentul grupurilor dominante ce plesnesc zdravăn din coadă în nume propriu, ca şi cum întreaga umanitate ar reprezenta proiectul lor de castă şi nicidecum rezultatul actului creaţionist divin. Înţesat la fiece pas cu demoni lugubri (căci cum pot fi, oare, altfel demonii decât lugubri?!), pentru care minima morală - la nivel teoretic măcar specifică lui Homo sapiens sapiens - nu mai are nicio semnificaţie azi, timpul fizic mestecă nesăţios, în frivolitatea-i dezlănţuită, în genere totul: de la oameni la norme, de la caractere la principii, de la coştiinţe la adevăruri cu alură imanentă ş.a.m.d. Poate tocmai de aceea criteriile valorice înfipte până mai ieri cu putere în mentalul colectiv încep să îşi piardă, din ce în ce mai abitir, rostul şi temeinicia. Nevoia oricărei persoane de a-şi găsi o similaritate concretă şi necesară între cadrele ei individuale de gândire şi diversele tipare din Cetate corespondente sieşi a determinat în mod constant de-a lungul vremii apariţia unor culoare fireşti de exprimare critică raportată la coordonatele acelui conglomerat de complexe multiple, pe care realitatea eterogenă şi atât de contorsionată a prezentului şi le conţine din plin. Putem vorbi aici, până la urmă, despre o formă concretă de individualizare a Fiinţei umane definibile în raport cu sine însăşi, dar şi cu Celălalt.    

Dacă e să aruncăm o privire asupra arhitecturii globalizante a postmodernităţii, atunci putem discuta despre un edificiu al ei asiduu fundamentat pe o substanţă carateristică de tip distructiv, intolerantă din punct de vedere chimic, după cum lesne se poate observa, la esenţa nobilă a sferei axiologice cu anterioritate construite în timp de către modernişti şi care, aidoma unei doze de vitriol concentrat, are capacitatea de a distruge sub raport material şi spiritual, deopotrivă, lăcaşurile solide existente deja. Dar răul pe care deconstructivismul ateu îl produce azi lumii nu se opreşte însă aici. Acesta ascunde, în spatele torentului dezlănţuit de minciuni prezentate cu sârg drept adevăruri fixe umanităţii - masca perfectă, de fapt, a dublului discurs cotidian -, un chip nevolnic şi de un inestetism înfiorător al Realiei contemporane, chip pe care numai zeul întunericului însuşi l-ar fi putut vreodată desena. Căci, practic, nu ai cum să îl pupi în bot pe Lucifer şi, în egală măsură, să îl ţii de-o aripă pe Dumnezeu… E un principiu de viaţă ce ar întrece până şi cunoscutul paradox al mecanicii fluidelor - paradoxul hidrostatic. Sentimentul de mâhnire interioară, revolta personală ori semantica dureroasă a indiferenţei Omului faţă de aproapele său se amestecă acum, nediferenţiat, în carnea statuii închise la culoare a spiritului decadent. Aproape totul miroase în clipa de faţă extrem de puternic a sărăcie moral-materială lucie şi a mult prea multă moarte în jur, o moarte a Sinelui deloc atipică însă, dacă e să o judecăm în relaţie directă cu felul ei ostentativ de a se manifesta, şi, în mod evident, nesingulară pe parcursul secolelor, aruncând retrospectiv o privire înspre complexa, dar cu limite finite istorie telurică de până acum a creaţiei lui Dumnezeu.
 
Când diavolul a însemnat pe frunte lumea, copiii lui nu au mai fost în stare să vadă Lumina de pâcla întunericului decadent. Aderenţa lor făţişă la perimetrul irespirabil al deconstructivismului ateu nu mai miră, cred, deja pe nimeni de mult. Pentru închinătorii la portretul îngerului căzut, trecerea prin coridorul spiritual al acestei lumi n-a însemnat  niciodată absolut nimic. Pierduţi sufleteşte în templul păgân al propriilor plăceri materiale şi trupeşti (evident, reductibile, în final, doar la regresiune morală şi moartea Omului ca imagine a lui Dumnezeu), unde suficienţa de sine, superficiul, ignoranţa, fragmentariul, indiferenţa faţă de Celălalt, crezul în ofertele diabolicului Anticrist, promiscuitatea, parvenitismul etc. au constituit întotdeauna punctul de pornire a singurei lor filozofii înguste de a fi. Cu seva extrasă continuu din zona inferioară a piramidei lui Maslow, exponenţii întunericului pur şi-au fixat inconştient ca unic scop tangibil înecarea eu-lui propriu, dar şi a celui colectiv, în cea mai desfigurată moarte cu putinţă. Aspiraţia lor generală către Lumină e anulată, practic, de la bun început chiar de nerecunoaşterea acesteia ca formă de existenţă concretă în faţa întunericului dominant. Peste toate însă, păcatul de neiertat al mândriei va rămâne în mod inevitabil prima lor semnătură pe paşaportul ultim către infern…

Ei bine, în tot acest context istoric viciat de metamorfoze multiple la nivel de normă şi concept, dar cu vizibilă perspectivă globalizantă, unul dintre marile paradoxuri ale existenţei umane în postmodernitate este acela că de legile scrise sau nescrise ale Proniei cereşti nu se mai ţine cont apoape deloc, cu excepţia, desigur, a unor insule de spirit izolate, unde se trăieşte cu nedisimulată bucurie încă, în braţele Luminii, şi-acum. Moartea marelui Creator - declarată făţiş cel puţin la nivel filozofard - anulează însuşi sâmburele viu al sacrului individual, lăsând în urmă un spaţiu gol, unde specificitatea semanticii anterior construite nu îşi mai regăseşte, iată, locul. Încercările încăpăţânate, le-am putea numi, ale Fiinţei umane de a pune totuşi în practică Verbul divin (ca pe un tipar de expresie firească şi necesară a libertăţii acesteia de a fi), nu fac altceva decât să încalce repetitiv, cu alte cuvinte, “norma” (impusă ca un fel de “secret polichinellic” de către frăţiile mediului proxim). Desigur că în acel moment persoana în sine va fi eliminată cu repeziciune în afara câmpului ei existenţial, aidoma unui element caraterizat de rebeliune interioară pe urdinişul stupului ocultoid. Prototipul “pionului obedient”, parte activă şi integrantă a sistemului matriceal numit simplu grup - pion capabil în cadrul dinamicii de haită să respecte cu necârtire ordinele superioare ale ierarhiei momentului -, a devenit deja unul dintre simbolurile ideale al transmodernismului contemporan, o prelungire maladivă, să o considerăm, a uneia dintre constantele primordiale născute de istorie înaintea spectacolului îmbibat cu sânge şi foarte multă moarte din iarna anului 1989 (asta dacă e să facem referire, bineînţeles, în analiza noastră interpretativă cu preponderenţă la sfera contemporană naţională).

Deconstructivismul ateu se pregăteşte să moară, motiv pentru care tendinţa constructivistă a actualei ordini planetare abia aşteaptă să iasă la suprafaţă. Cel puţin aşa a grăit de curând cu tărie un misionar sosit de dincolo de oceanul învolburat. Aşa o fi, numai că, mimându-se aproape la perfecţie interpretarea ariei de forţă a actului democratic, se ajunge, de fapt, în ziua de azi la slăbirea pârghiilor lui autentice şi, totdeodată, la contrafacerea şi chiar anularea sa de pe firmamentul societăţii. Un exemplu concret, la care poate oricine lesne apela părăsind teritoriul generos al metaforei existenţiale, îl reprezintă încercările repetate de restrângere (din varii motive cunoscute sau mai puţin cunoscute publicului) a suprafeţei discursive caracteristice mass-media actuale. Cum s-a ajuns la acest deznodământ profund neverosimil? Într-un mod destul de simplu, ce are drept ţintă obturarea activităţii unor anumiţi actori sociali „cu normă întreagă” ai domeniului. Evident că acest lucru nu numai că implică deja o tentă cu făţiş profil antidemocratic în raport cu principiul diversităţii de opinie (specific, de altfel, întregii sfere jurnalistice), dar şi un soi de abordare discutabilă pentru public - cu rădăcinile înfipte în mod cert în carnea recentei istorii româneşti despotice antedecembriste - a politicului în raport cu o parte a instituţiilor private de presă ale momentului (a se vedea cazul postului de televiziune Antena3), ce împing ambele, din păcate, coordonatele discursului mediatic înspre creionarea unei direcţii cvasisingulare în cadrul vastului perimetru dialogal al momentului. Şi nu vorbim doar despre o unidirecţionalitate încadrabilă în arhitectura clasică a ceea ce definim simbolic a fi un regim de presă despotic, ci avem de-a face aici cu totul şi cu totul altceva. Să nu uităm niciun moment că „Principala valoare la care ţin jurnaliştii este libertatea presei; aceasta presupune recunoaşterea dreptului jurnalistului de a căuta informaţii şi de a exprima opinii, fără a fi ingrădit de vreo autoritate (politică, administrativă, economică, juridică etc.) diferită de cea a deontologiei profesionale” (Cristina Coman).

Libertatea presei a devenit în timp o noţiune „controlată” în special de cei care deţin puterea politică şi economică la un anumit moment dat, de aceea, în spatele aşa-zisei libertăţi de exprimare se ascund, de fapt, mult mai multe lucruri decât apar ele la prima lectură a realităţii (o realitate deformată într-un sens „hiperreal” de televiziune, conform viziunii filozofului francez Jean Baudrillard). Observăm aici o consecinţă a organizării societale de tip capitalist, dar şi o rezultantă a opoziţiei evidente dintre cele două „libertăţi primordiale” (Claude-Jean Bertrand) - libertatea de exprimare a opiniei şi cea de întreprinzător în zona mass-media (o investiţie firească, până la urmă, dacă ne gândim la viitorul imediat al nenumăratelor modalităţi de comunicare globală). Poate că ar trebui neapărat definite în contextul acesta postmodern, pe care îl parcurgem, nu doar relaţia presă-patron de instituţie mediatică (tocmai pentru a anula o dată pentru totdeauna eventualele puncte slabe ce ar afecta activitatea jurnalistică în sine), dar şi raportarea lui „zoon politikon” în genere la presă, văzută aceasta din urmă atât ca „resursă” de exploatare politico-economică, cât şi ca partener viabil de comunicare. Delimitarea corectă a ambelor căi de interacţiune credem că ar oferi un grad de libertate necesar şi chiar vital întru desfăşurarea activităţii canalelor de informare în masă. (Nu includem în cadrul acestei analize sumare noţiunea de rentabilitate a unei entităţi private de presă, un concept firesc, evident, în cadrul actualei economii mondiale, însă extrem de supus vulnerabilităţii, dacă ne gândim la mijloacele sale de creştere accelerată, ce se distanţează, de nenumărate ori, în chip vădit, de tot ceea ce presupune şi permite ansamblul de practici specifice folosite mediatic pentru deservirea publicului vizat.) Şi îmi îndrept din nou gândul către optica lui Baudrillard. Informaţia-marfă vândută într-un tip de „hiperrealitate” continuu reformulată şi suprapusă în mod constant peste cadrul realului necontrafăcut poartă cu sine o altfel de viziune asupra unui anumit eveniment sau situaţii apărute. Este, finalmente, un perpetuu exerciţiu de percepţie individuală a informaţiei primite. Disecarea acesteia şi aşezarea ei în albia adâncă a obiectivităţii rămâne, aşadar, în sarcina fiecărei persoane ce alcătuieşte publicul.

Asistăm în prezent la desfăşurarea unui fenomen demn de luat în cosiderare pentru alcătuirea unui studiu amănunţit în ceea ce priveşte evoluţia sub toate aspectele ei a anumitor canale private de presă, un fenomen cu accente perfect opozabile extinderii agorei de comunicare în genere (şi de comunicare politică, în special). Facem referire aici, desigur, la încercările evidente din partea sferei politicianiste de a îngusta palierul de expunere a variilor opinii formulate, un fapt care denotă nu numai faţeta sumbră a voinţei de reprezentare a vectorului politic efemer în ochii alegătorilor, dacă privim situaţia existentă sub aspect imagologic, dar şi relaţia de inversă proporţionalitate dintre acesta şi actul democratic în sine (act pe care-l putem analiza în cheie obiectivă, prin fixarea ca punct de plecare a însuşi modului de interacţiune dintre actanţii concreţi ai triadei comunicaţionale aici analizate: omul politic, jurnalistul şi destinatarul direct al mesajului acestora - publicul). Este un aspect îngrijorător, care ar trebui să semnaleze opiniei publice aruncarea rolurilor mass-media în prăpastia cu două guri precise de foc (folosite atât în practica nazistă, cât şi în cea a regimului comunist): manipularea şi propaganda.

Din fericire pentru noi, nu ne aflăm la ora actuală într-o dictatură de tip fascist, care să anuleze libertatea de exprimare a presei. Şi nu trăim nici sub umbrela vreunui oligopol cu funţie prejudiciativă la adresa manifestării acestei libertăţi. Tentaculele însă ale unei anumite forme de teatru politic postmodern se îndepărtează uşor, uşor de menirea lor iniţială, încercând să sufoce, din păcate, ceea ce denumim generic presă de opoziţie azi (să nu uităm în acest sens exemplul istoric al regimului de presă din Spania secolului trecut a generalului Franco, care ar trebui reanalizat şi fixat, undeva, în prim-planul memoriei colective tocmai pentru a fi evitată în viitor repetiţia unei astfel de situaţii reprobabile pentru destinele tuturor mijloacelor de informare în masă). Putem miza în acest context situaţional doar pe ideea de luptă cu scopul deţinerii unui control total al puterii în vederea promovării la nivel mediatico-societal a anumitor produse de marketing politic zonal sau adăugăm şi încercarea păguboasă de uniformizare a opiniei publice generale prin tragerea definitivă a cortinei peste obloanele acelui aparat jurnalistic disjunct faţă de „concepţia şi interesele puterii”, conform celor scrise de acelaşi renumit profesor francez Claude-Jean Bertrand?!... Rămâne de văzut.  

De menţionat aici cu precădere şi faptul că neacceptarea criticii în sine de către oricare dintre politicienii zilelor noastre ca instrument firesc de corecţie şi de reflectare a faptelor lui concrete nu aduce vreun câştig concret nici edificiului democratic aflat în construcţie şi cu atît mai mult imaginii acestuia în ochii publicului divers. Ea reprezintă, mai degrabă, un act de manifestare a unei atitudini vădit dispreţuitoare în raport cu masa alegătorilor (formată din nimeni altcineva decât din publicurile diverselor canale de presă existente pe piaţa românească acum), dar şi faţă de întreg complexul de valori şi principii pe care guvernaţii şi le aşează în structura propriei lor axe de identificare. Zoon politikon ar trebui să fie, cel puţin în accepţie ideală, o persoană cât se poate de obiectivă, tocmai fiindcă lumea lui este Cetatea, iar oamenii Cetăţii asta şi aşteaptă de la el. Căci „...este inutilă şi neavenită supărarea sau confruntarea cu presa pe tema unor comentarii critice, deoarece o asemenea reacţie nu va face decat să le creeze jurnaliştilor sentimentul că partenerul de dialog este obtuz, dogmatic, agresiv, adică exact ceea ce caracterizează structurile de putere autoritariste. Istoria presei este istoria luptei pentru promovarea şi apărarea dreptului la exprimarea liberă a opiniilor, iar jurnaliştii sunt extrem de sensibili la orice încercare de a li se limita libertatea de opinie.” (Cristina Coman).

E foarte adevărat însă că scena politicardă cu ferestre opace a timpului nostru veşnic schimbător ne obligă în mod constant a-i considera spectacolul său de grup drept cel mai periculos şi necinstit joc de societate oferit în aşteptarea unui Godot întotdeauna, din păcate, antestabilit... În tot acest sistem ce miroase, mai degrabă, a însăilare eterogenă de inecuaţii lipsite total de o minimă legătură palpabilă cu realul, publicul nu are voie să se transforme într-un personaj mut şi cu mişcări puţine, un mim asistând complet neputincios la prestaţia profund imorală a variilor lui politicieni circumstanţiali şi primind, deopotrivă, să tacă în loc de a vorbi ori de câte ori reprezentaţia teatrală e gândită prost sau cu rea intenţie de către regizorul ei efemer. Dimpotrivă, ne spune profesorul Bertrand, acest public „trebuie să intervină ferm pentru ca revoluţia să fie în folosul lui” şi nu al altcuiva. Poate îi dă o mână de ajutor chiar politicianului însuşi.      

În jocul inconştient şi periculos al comunicării interumane, nerecunoaşterea (sau, poate, necunoaşterea) „hiperrealităţii” ca modalitate de redefinire în coordonate proprii a Realiei înconjurătoare de către fiecare canal jurnalistic în parte ni se înfăţişează, iată, ca fiind ceva obişnuit pentru omul politic de astăzi. Iar dacă mai adăugăm şi bagajul de mentalităţi cu care se „aruncă” în vâltoarea societăţii un anumit personaj, fie el politician sau cetăţean de rând, atunci tabloul devine unul cât se poate de complet din punct de vedere explicativ. Trebuie însă precizat un lucru deosebit de important în situaţia aici analizată. Dacă ideea postmodernă a căderii ontologice din sensuri, până la urmă, direct în braţele neconturatului „hiperreal” baudrillardian este unanim acceptată de-a lungul şi de-a latul „satului” planetar al lui Marshall McLuhan, atunci a căuta cu sârg aşa-zisele „derapaje” ale continuu recreatului spaţiu de intersecţie dintre mesajul jurnalistic şi cel publicitar (un areal hibrid, unde simulacrul oferit de mesajul ultim a devenit, iată, paradoxal, singura entitate „concretă” identificabilă de către public) înseamnă, mai exact, a resemnifica, pe de o parte, topografia unei realităţi învelite în foiţa subţire a discursului, iar pe de alta, a stabili, după modelul folosit în cercetarea ştiintifică, o variantă etalon alături de un anumit număr de alte variante distincte prin parametrizări specifice, tocmai pentru a obţine o bază comparativă extinsă, cu grad de obiectivitate relevant şi satisfăcător, un lucru aproape imposibil de realizat din punct de vedere practic în domeniul jurnalistic.

De cele mai multe ori, moartea ca metaforă a oricărui final de viaţă nu zace deloc în bătătura unei case, ci taman în sufletul omenesc, acolo unde se cuibăreşte mai mereu cu forţa, căpătând identitate de zeu. Clipele profund desacralizate ale prezentului discontinuu postmodern - un segment de vreme în care diavolul îi clipeşte sfidător, din vârful piramidei detaşate geometric, bunului Dumnezeu - ucid, cu o putere de nebănuit, totul. Din păcate sau din fericire pentru fiecare dintre noi, participăm cu propria-ne linie a vieţii la construirea destinului unor timpuri cu structură vădit aspiritualizantă şi cu facies diform, când foamea fizică şi deznădejdea pot naşte pretutindeni sfinţi, dar pot anunţa, deopotrivă, pretutindeni, însuşi sfârşitul dramatic al Fiinţei umane ca punct final al Creaţiei divine, o Creaţie căreia nu i s-a înţeles nici până acum de către omenire sensul (subliniem, adevăratul sens real creaţionist şi nicidecum multitudinea de semantici fals construite şi puse pe tapet de fiecare nouă ordine mondială apărută în timp). Demnitatea persoanei (şi vorbim aici despre persoana privită din perspectivă teologică drept chip aidoma celui celest şi nicidecum altminteri) ajunge, la rândul ei, a fi complet strivită la ora actuală sub loviturile nemiloase ale orizontalei sistemului de axe cartezian. Îngreunata cu vădită intenţie (până la anulare chiar) exprimare nevoalată a verbului individual înseamnă, de fapt, compromiterea de facto a înseşi libertăţii plenare a Omului de a exista.

Uneori, nu mai ai cum să simţi mâna divinităţii fluturând benefic deasupta ta. Pe cea a diavolului însă, prin devotatele lui odrasle cu întuneric sticlos în priviri, o simţi lovindu-te-n suflet din plin... Să nu uităm totuşi că, pe lângă copiile crude al fiarei cu venele plesnind a vanitate, mai există pe lumea asta - şi pentru cei care cred în Pronia cerească, dar şi pentru atei - atât clopotul de refugiu al lui Gauss, cât şi intervenţia salvatoare a lui Dumnezeu. Verbul divin nu se împiedică, din fericire, în mult prea îngustele precepte iraţionale ale Fiinţei omeneşti... În condiţiile noului tip de tortură dezvoltat (a câta oară?!) asupra lumii (o tortură desfăşurată într-un evantai cuprinzător pe exact acele planuri fixe, unde se intenţionează, după cum precizam într-un paragraf anterior, schimbarea - firească, până la un punct, desigur - de normă şi concept), când verticala spiritului râvnitor către +∞ nu se mai poate vedea, practic, deloc din cauza morbului agresiv al sistemului decadent, nu ai cum să nu te întrebi, precum regizorul rus Nikita Mihalkov în filmul „Soare cu dinţi 2”: „-Înţelege cineva de la Kremlin cum se luptă cu nemţii?/ -Stalin./ -Ce idiot ţi-a spus asta?/ -Dvs., tovarăşe locotenent.”

 
 
Corneliu  LEU

                                   BUGETUL PERSONAL AL SCRIITORULUI
                        ȘI FOAMEA PE CARE VOR ALEȘII SĂ I-O TIMBREZE

  
 Mă sună confrații agitați, confrații indignați, confrații nedumeriți de ceea ce vor aleșii lor  din Uniuni, precum și aleșii aleșilor lor din Parlament cu acest timbru; și mă acuză că stau insensibil, privind cu prea mult calm.

    Mă sună, dintre cunoscuți, telespectatorii mai obiectivi și mă-ntreabă ce părere am despre ce se tot spune la televizor, că timbrul ar schimba soarta famelică a scriitorului.
    Mă sună profesioniști buni care mă-ntreabă dacă avem ceva de câștigat din asta și mă sună grafomani care speră că, ieșind scandal, să-i primească și pe ei în Uniunea Scriitorilor.
    Mă sună, mă sună, mă sună!...
    Înainte vreme aș fi spus că telefonul meu sună-ntr-una ca la Gara de Nord; dar cu foamea asta generală, în care nu mai sunt bani pentru biletul de tren, singura comparație e cu urgențele de la unu, unu, doi!... Mă sună, iar eu nu pot să răspund fiindcă râd și râd și râd...
    Nu, nu râd de moftul lor, al celor care spun populist că fac toată această tevatură pentru mine și pentru nivelul meu de trai; nici de rafinamentul celor care vorbesc elevat despre „condiția creatorului”!... Nu.  Fiindcă asta nu e de râs. Logica simplă îmi spune că, pentru mine, ca scriitor pe piața liberă, care depind de modul în care mi se vând cărțile, orice scumpire mă îndepărtează de cumpărător, deci mă lasă mai flămând. Eu știu clar că doar relația mea intermediată de editor, cu cititorul care mă cumpără, îmi face masa mai bogată sau mai săracă. În vreme ce relația încasărilor mele intermediată de o organizație ce le timbrează, acoperă cel mult salariile celor care o timbrează. Așa că nu mă bag în această poveste și, la fel cum cetățeanul agresat de fiscalitate se roagă la Dumnezeu să nu-l mai binecuvinteze guvernul cu vreo taxă, eu sunt mulțumit cu orice stare care nu-mi alungă sau nu-mi împuținează cititorii.
    Pentru că, așa cum vedeau autorii ratatei prevederi legislative, banii pe timbru trebuie să se fure  din punga autorului, lăsându-l fără cititiori și  facându-i pe editori să dea banii înainte, precum știm noi unde: La casa de toleranță a guvernului fiscalist!...  De aici ar fi urmat, chipurile, să se împartă cu organizații asociative care nu-i redistribuie niciodată la toți membrii, ci numai între o mică parte a lor. Deci, beneficiari ar fi câțiva, iar  perdanții sunt marea masă de creatori la care se adaugă editorii sau producătorii lor, plus cititorii cărora li se bagă mâna-n buzunar pentru o taxă de vreo șapte ori mai mare.
    Și atunci, vă veți întreba, desigur: Ce naiba găsesc de râs?!
    Găsesc de râs toate argumentele caduce pe care le-au rostit aseară la un post TV niște staroști de breaslă artistică - președinți care, au și recunoscut că „Încasând timbrul, își pot plăti încălzirea pentru biroul lor”, adică un lucru care, pe mine, nu mă încălzește cu nimic... Dar găsesc de râs mai ales faptul că rizibilul nu i-a făcut să se jeneze pe parlamentarii care au luat în serios această Lege. A cărei expunere de motive, chiar dacă este semnată de doi deputați și un  senator, are stilul inconfundabil  al unui confrate de al nostru pe care de curând l-am văzut lăcrimând. Dar nu din grija pentru noi, ci din usturimea gazelor... furnizate la preț ieftin unui veros cavaler de industrie.
    Se constată, deci, că lucrurile nu stau așa cum mă acuză unii: m-a interesat și pe mine scandalul și am vrut să mă documentez. Astfel am ajuns la elementele însoțitoare ale „Legii privind  instituirea  timbrului cultural”  inițiată de  domnii parlamentari Traian Dobrinescu, Varujan Vosganian și Gigel Sorinel Știrbu, care scriu în Expunerea de motive, adică în documentul de susținere ce trebuie să fie cel mai temeinic și mai sobru la o lege :
    „...Prezentul act normativ... va înlocui Legea nr 35/1994... întrucât s-a dovedit greu aplicabilă și, în consecință, ineficientă...” – text onest și la locul lui, dar, căruia, imediat, îi urmează ca o mare tiradă de teatru sforăitor, următoarea frază ce se dorește a fi argumentativă: „...Cultura românească, deși este copilul inteligent și talentat al familiei, a fost trimisă la colțul străzii să se descurce. Și nu se descurcă la colțul străzii! Timbrul cultural poate, însă rezolva problema existenței ei...”etc, etc...
    Vai de mine, Domnule Deputat Dobrinescu, vai de mine Domnule Deputat Știrbu, mă emoționează sensibilitatea artistică a limbajului Dumneavoastră, dar nu pot crede că gogomănia cu copilul de la colțul străzii vă aparține!... De ce nu se descurcă, oare, acolo, la colțul străzii, acest copil inteligent și talentat al familiei?!
    Păi, cum o să se descurce, dacă nici un ministru nu trece pe acolo ca să-i dea și lui niște gaze mai ieftine?!... Cum o să se desurce dacă nici un președinte sau prim-vicepreședinte de Uniune nu-i dă și lui un premiu pentru opera-omnia?!... Cum o să se descurce dacă, oricât s-ar încasa acest timbru, el se cheltuiește tot pentru împingerea unora spre „Nobel”; chiar și în șoapte!.. Șoapte manipulate prin fondurile de la Copyro și mai puțin auzite de membrii de rând, pe care nu-i încălzește cu nimic timbrul!...
    În vreme ce, nouă, ni se alungă bruma de cititori, prin tentativa acestor accize umflate, ca și cum cartea se vinde ca benzina și poate suporta oscilația prețurilor artificial globalizate.
    Există o singură soluție legislativă pentru aceasta: Să acordăm imunitate parlamentară membrilor Uniunii Scriitorilor și să-i facem să aspire la premii literare pe parlamentari!...
    Vă rog frumos, luați-mă în serios și nu râdeți de acest paradox. Eu cred că - de facto - lucrul s-a și întîmplat. Poate că nu voit legislativ; dar din confuzia creată voit de unii, de vreme ce sunt în stare să împăneze cu asemenea formulări o prea cinstită și sobră expunere de motive. Și tocmai de asta, copilul inteligent și talentat își consumă genialitatea stând cu mâna-ntinsă la colțul străzii, ca și cum ar cere milă în plenul Senatului.
    Teribilă metaforă! Tare aș vrea s-o văd  analizată și comentată sub toate aspectele valențelor ei etice și estetice, într-un studiu pe care, la despărțirea de prim-vicepreședintele său, îl va semna Nicolae Manolescu.
    Pe care îl salut netimbrat, dar cu întregul meu respect colegial de cotizant la zi.


 
 

 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971