Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
PIAŢA UNIVERSITAŢII 2012 – BLESTEMUL REPETĂRII MINCIUNILOR CĂTRE POPOR: Partea întâi: GREŞESC AMARNIC CEI CARE CRED CĂ A PUTUT SĂ NE SCOATĂ ÎN STRADĂ DEMITEREA UNUI DEMNITAR; NE-A SCOS IN STRADĂ FAPTUL CĂ NU AU FOST DEMIŞI TOŢI!...
Reacţii la apeluri
Partea a doua ROMÂNI, AVEM O MARE PROBLEMĂ ! Articole de Sergiu Gabureac, Magdalena Albu, Ion Florin Florescu, Mihai Antoci, Traian Dungaciu, Marin Marian Bălaşa, Nicky Florescu ,Iulian Tănăsescu
ROMÂNI AVEM O MARE PROBLEMA!- CONTINUARE
PARTEA A TREIA: ŞI, IATĂ CE SE PETRECE ÎN LUME ÎN ACESTE ZILE-Alvin Toffler : Ce ne asteapta īn urmatorii 40 de ani, Viorel Roman-Editorialul lui Dwight Luchian Patton
ÎN ÎNCHEIERE REVENIM LA CONDIŢIA NOASTRĂ, „LOCALĂ”...: Articole de Horaţiu PEPINE şi Adrian BOTEZ
BISERICA DIN ETER Corneliu LEU către Dimitrie GRAMA
Dialoguri - continuare
PERIOADA POSTDECEMBRISTA ÎN FAPTELE EI SIMPLE Lunile şi anii denumiţi la fel de fals, de unii „postrevoluţionari” iar de alţii „ai tranziţiei”, văzuţi în lumina lor reală prin jurnale scriitoriceşti: -Darie NOVĂCEANU.
Nicolae Dan Fruntelată
Actualitatea culturală, literară şi artistică Studii de Titus FILIPAŞ, Dan LUPESCU, Adrian Dinu RACHIERU Eugen EVU, Adrian BOTEZ, Despre: Camil PETRESCU, Nicolae Dan FRUNTELATĂ, Gheorghe TOMOZEI, Ion PACHIA TATOMIRESCU;
Actualitatea culturală - continuare
Actualitatea culturală- literară şi artistică - continuare II
ORAŞUL MIZIL GAZDĂ A UNOR MANIFESTĂRI CULTURALE DE ŢINUTĂ ŞI LOCALITATE CU AUTORI VALOROŞI„ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL” – UN FESTIVAL-CONCURS CARE A CĂPĂTAT BUNĂ TRADIŢIE VERSURI, PROZĂ ŞI STUDII DE Emil PROŞCAN, Adina MANDALAC, Ion BUSUIOC, Bogdan-Costin GEORGESCU
- Emil Proşcan
Adina Mandalac
Adina Mandalac - continuare
Ion Busuioc - Fabule
Premianţi
Premianti- continuare
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului -continuare
Din folclorul internetului - partea III, Rubrica lui Ioan Lilă
Din folclorul intzernetului - ultima ora
PAGINA A CINCEA
ORAŞUL MIZIL  GAZDĂ A UNOR MANIFESTĂRI CULTURALE DE ŢINUTĂ ŞI LOCALITATE CU  AUTORI VALOROŞI






  


    


  
 -„ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL” – UN FESTIVAL-CONCURS CARE A CĂPĂTAT BUNĂ TRADIŢIE

                             O zi solemnă... sub zodia lui Caragiale
                   29 ianuarie 2012



Liceul Teoretic “Grigore Tocilescu”a găzduit duminică, 29.01.2012, festivitatea de premiere a Festivalului Internaţional de Poezie şi Epigramă “Romeo şi Julieta la Mizil”, ediţia a V-a.
Directorul liceului, prof. Victor Minea şi prof. Laurenţiu Bădicioiu, coordonatorul proiectului “Romeo şi Julieta la Mizil”, au deschis festivalul.
Invitatul de onoare al acestei ediţii a fost domnul acad.prof.univ.dr. Solomon Marcus.
Au fost prezenţi în Sala de festivităţi a liceului : prof.univ.dr.Ştefan Cazimir, prof. univ.dr. Radu Gologan, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Matematice, Corneliu Leu, Sorin Roşca Stănescu împreună cu soţia, lect.univ.dr.George Stanca, George Corbu, prof.dr. Doru Dumitrescu, prof.univ.dr. Alexandru Şonea, prof.univ.dr. Lazăr Avram, prof.Nicolae Angelescu, fost inspector general, Costin Diaconescu, secretar al Societăţii de Geografie din România, prof. Christian Crăciun, prozator, Serghei Bucur.
Au fost prezenţi inspectori, foşti inspectori, directori de şcoli, profesori : Tudor Iancu, Sorin Bucur, Mihai Morar, Petre Năchilă, Cezar Stoica, Ion Mihai, Oană Tudorel, Gabriela Despan, Marian Irimela, Olimpia Popescu, Constantin Goga, Emilian Diaconescu.
Foarte mulţi epigramişti din ţară şi din Republica Moldova au participat la acest eveniment : Elis Râpeanu, Florina Dinescu, Efim Tarlapan, Lică Pavel, Corneliu Zeană, Ion Morar, Dan Norea, Laurenţiu Ghiţă, Vasile Larco, Gheorghe Bălăceanu, Ştefan Al.Saşa, Gheorghe Gurău. A mai fost prezentă Tamara Cerbuşca, din partea Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din Republica Moldova.
Presa locală a fost reprezentată prin Lucian Mănăilescu, redactor şef la publicaţia culturală Fereastra, Gabi Negoiţă şi Cristina Colţ, de la Poştalionul.
Partenerul mass media al festivalului a fost Radio România Actualităţi, postul public naţional dedicând un duplex evenimentului,  Mizil-Bucureşti, în cadrul emisiunii Maratonul de duminică, al cărei coordonator este Alexandru Rusu. La emisiune au participat dl. George Corbu, preşedintele UER şi profesorii Victor Minea şi Laurenţiu Bădicioiu, primul fiind directorul şcolii.
Din juriu au fost prezenţi la Mizil : George Stanca, George Corbu, Ioan Toderaşcu, Corneliu Leu, Emil Proşcan, Victoria Milescu, Ion Busuioc. Daniel Cristea Enache şi Corneliu Berbente au lipsit din motive personale iar Constantin Titus Vâjeu nu a mai putut fi contactat.
Premiile au fost înmânate, la Poezie, de George Stanca şi Emil Proşcan iar la Epigramă de George Corbu şi Doru Dumitrescu.
Un moment extraordinar de emoţionant, atât pentru gazde cât şi pentru „andrisant” a fost înmânarea Trofeului „Patriarhul festivalului” scriitorului Corneliu Leu. Acest trofeu a fost oferit pentru a răsplăti sprijinul cuasi-permanent acordat festivalului de către Corneliu Leu. Următorul trofeu de acest fel va mai fi acordat la ediţia a X-a.
A fost oferit, pentru prima oară, Trofeul „Julieta la Mizil” unei frumoase poete de numai 19 ani, Lazăr Denisa, din Buzău, care a participat la secţiunea Poezie.
Membri juriului au apreciat calitatea textelor trimise, atât la Poezie cât şi la Epigramă. Corneliu Leu a criticat nivelul scăzut al umorului din unele texte trimise spre jurizare la secţiunea Epigramă. George Stanca a mărturisit invitaţilor că a fost foarte impresionat de numeroase poezii cărora le-a dat nota maximă şi a anunţat că a realizat o Antologie pe care a intitulat-o spontan „Antologie de poezie pe NV”, făcând trimitere la faptul că juraţii nu au ştiut nimic despre identitatea concurenţilor. Emil Proşcan a apreciat calitatea textelor de la secţiunea Poezie şi a oferit publicului poezii sau fragmente care l-au impresionat. George Corbu a apreciat că festivalul de la Mizil este unul dintre primele festivaluri de acest fel din ţară. De asemenea, ca preşedinte al Uniunii Epigramiştilor din România, George Corbu a oferit Diploma de Membru de Onoare al UER pentru aportul remarcabil la promovarea epigramei româneşti domnilor Victor Minea, Laurenţiu Bădicioiu şi Emil Proşcan.
Victoria Milescu şi George Stanca au criticat participarea unor concurenţi cu texte deja publicate sau postate pe bloguri etc. Aceştia, descoperiţi graţie eforturilor deosebite făcute de Victoria Milescu, au fost depistaţi şi, conform regulamentului, au fost excluşi din festival.
S-au înscris, în total, 663 concurenţi la ambele secţiuni, Poezie şi Epigramă, 465 la Poezie, 132 la Epigramă şi 65 de copii între 10-12 ani, care nu au fost jurizaţi împreună cu adulţii şi care vor primi diplomă de participare.
La ediţia din 2007  au fost 37. Anul acesta participanţii au fost din: România, Belgia, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, India, Irlanda, Italia, Republica Moldova, Ucraina, Spania, Siria, SUA.
Premiile au fost acordate astfel:
La secţiunea POEZIE:
Marele Premiu "George Ranetti":
Văsieş Oana, din Bistriţa Năsăud
Premiul "Grigore Tocilescu":
Ciumărnean Carmen, din Zalău
Premiul Agatha Bacovia:
Grosu Delia, din comuna Comişani, Dâmboviţa
Menţiuni:
Petre Violeta, Grosu Delia, Lăcătuş Andreea, Lăzărescu Marius, Lupu Cătălin, Lăcătuş Andreea, Lupu Cătălin, Vîju Cornelia, Hancer Aida, Lucaci Sorin, Mureşan Monica, Ologu Mihai, Lupaşcu Ana Maria, Bitere Silvia, Lazăr Denisa, Stan Denisa, Bivol Zina.
EPIGRAME
Marele Premiu "George Ranetti":
Constantinescu Nicuşor, Bucureşti
Premiul "Grigore Tocilescu":
Gheorghe Gurău, Galaţi
Premiul “Agatha Bacovia:
Vasile Vajoga, Iaşi

Menţiuni:
Janet Nică, Bârzu Vasile, Moldovan Constantin, Ion Roşioru, Ghiţă Laurenţiu, Lică Pavel, Panduru Marinică, Slavu Petronela Vali, Bălăceanu Gheorghe, Ilişiu Eugen, Ion Diviza, Ion Moraru, Iştoc Virgil, Manole Vasile, Ştefan Al.Saşa, Garda Petru, Râpeanu Elis, Sfichi Eugen, Bunduri Nae, Fârte Ioan, Martin Viorel, Miloş Petru, Zeană Corneliu, Ianuş Emil, Norea Dan, Hodaş Ioan, Riti Ionel, Ruse Ion, Bădărău George, Brumă Petru, Buzea Magdalena, Calotă Rodica, Larco Vasile, Petrone George.
Talentata Alexandrina Chelu, membră a Fundaţiei Cultural Muzicale Filarmonica Oradea, a interpretat câteva poeme muzicale, câteva în ebraică iar invitatul special, Mircea Vintilă, a susţinut un micro-recital. Publicul, atât de aproape de cel de pe scenă, datorită formei amfiteatrului, a fost foarte impresionat de frumuseţea melodiilor interpretate de extraordinarul şi mereu tânărul chitarist şi interpret.
Mai trebuie menţionat că gazdele au oferit în mape Diploma jubiliară tuturor participanţilor la festivitatea de premiere, festivalul ajungând la a V-a ediţie, dar şi Diploma Opera Omnia unui grup restrâns şi select de invitaţi. De asemenea s-au oferit şi plachete jubiliare.
Academicianul Eugen Simion a transmis organizatorilor un mesaj:
„Ca să dovedească faptul că Mizilul nu-i un târg oarecare, fără vocaţie intelectuală, şi ca să întărească intuiţia lui I.L. Caragiale cum că, aici, la marginea nordică a Câmpiei Române, spiritele au o imaginaţie bogată, Mizilul, zic, şi-a ales un primar-scriitor, scoate o revistă literară, organizează anual festivaluri literare şi, iată, acum, îşi consolidează reputaţia artistică printr-un concurs de epigrame la care participă, dacă înţeleg bine, creatori de peste tot. Mi se pare o iniţiativă de mare ispravă. Felicit pe toţi care se gândesc (şi gândesc bine) că, oricât de săraci am fi şi oricât de obosiţi am fi de o tranziţie fără sfârşit şi de o criză care ne exasperează, cultura ne dă curaj şi simţul creaţiei ne dă insomnia.[...]
Regret că nu pot fi de faţă pentru a putea urmări duelurile Dvs. verbale şi să admir verva Dvs. ironică... Oricum, vă felicit pentru această iniţiativă care deschide anul literar I.L. Caragiale.”
Domnul prof.univ.ing. Corneliu Berbente a transmis organizatorilor un mesaj:
„Urările mele cele mai cordiale de sănătate şi realizări depline organizatorilor şi participantilor la “Concursul naţional de poezie, epigrame, calambururi “Romeo şi Julieta la Mizil”, aflat la a V-a ediţie.
Lumină în minte şi pace în inimi, tuturor!
Este reconfortant să vezi rezistând vremii şi dezvoltându-se o construcţie culturală pentru realizarea căreia şi-au dat mâna Liceul Teoretic “Grigore Tocilescu”, Inspectoratul Şcolar Prahova şi Primăria Mizil. Dar sufletul instituţiilor - şcoală, administraţie judeţeană şi locală- îl reprezintă peste tot, şi la Mizil mai mult decât aiurea, oamenii, nişte oameni harnici, cu orizont, cu bucuria de a munci, de a realiza ceva, în primul rând pentru ceilalalţi şi apoi pentru ei personal.
Am onoarea şi mândria de a fi primul câştigător al “Marelui Premiu “George Ranetti”- secţiunea epigrame, calambururi”, la Ediţia I-a a concursului, finalizată în ianuarie 2008.”
Vom reveni cu alocuţiunea domnului academician Solomon Marcus dedicată epigramei. De asemenea vom prezenta fragmente ale discursurile celorlalţi invitaţi şi părerile celor care au fost prezenţi la festivitatea de la Mizil.
Şi, în final, că să cităm din mapa festivalului, mapă înmânată tuturor participanţilor, „Pupat toţi piaţa endepandenţi. Până pe seară gazde renunţat orce pretenţie revandicare succes festival. Poftiţi la cârciumă!”
                                                                                                         
                                                                                                                Prof. Laurenţiu BĂDICIOIU
                                                                                                                    membru de onoare al UER


      UN ACT CULTURAL CONSOLIDAT IN TRADIȚIE
 


Acum, după ce actul cultural al unor bărbaţi din Mizil, în civic spirit cărturăresc, s-a consolidat căpătând permanenţa tradiţiei şi stabilindu-şi sigla printre reputatele manifestări cu care societatea românească îşi consemnează puţinele benigne caracteristici contemporane, putem să stabilim şi meritele.
 Ele sunt, evident, ale celor doi profesori, unul director al liceului gazdă, celălalt al organizatorului şi coordonatorului „programului”, cum defineşte tern birocraţia de astăzi splendidul suflu de iniţiativă şi ctitorie culturală. Şi, pentru că vorbim de ctitorie, lor li se adaugă un al treilea nume, cel al primarului care, la mai puţin de 20.000 de locuitori pentru care este şi un bun administrator public, a fondat şi girează două festivaluri de talie natională, mai multe acţiuni şi publicaţii cetăţeneşti plus o revistă literară, o stagiune teatrală permanentă şi un mediu intelectual activ în comunicarea dintre generaţii.
 S-ar putea, deci să procedăm simplu, pomenind cele trei nume: Proşcan, Minea, Bădicioiu şi adresând firitiselile de cuviinţă.
 Dar nu cred că am face totul, pentru că am omite o semnificaţie de bază care subliniază acest eveniment apreciat la toate rangurile intelectuale care au ajuns să-l cunoască, drept un model.
 Semnificaţia aceasta am intuit-o de mai mulţi ani, fapt care m-a făcut să mă leg de iniţiatori împărtăşindu-le entuziasmul. Dar, de definit, ea mi s-a definit de abia acum, conducându-mă la următoarea formulare: „Legea unei societăţi moderne prevede multe instituţii de cultură şi învăţământ asigurându-le birocratic mai mari sau mai mici condiţii de activitate. În acest mod, ele funcţionează în orice localitate. Unele, însă, destul de puţine din păcate, îşi definesc personalitatea şi altfel, nu numai birocratic, ci căpătând activă prezenţă de ferment cultural  prin meritele angajaţilor lor care nu se mulţumesc numai cu condiţia de salariat. Aceştia sunt germenii reînfloririi noastre culturale”.
   Cu ce avem de a face în cazul de faţă? Cu un liceu dintr-un oraş mic, finanţat pentru a asigura însuşirea programei analitice respective de către tineretul şcolar. Atât se cere de la o asemenea instituţie care pune prestatori de servicii didactice la dispoziţia populaţiei contribuabile şi beneficiare. Asta, pentru ca să ne exprimăm în termenii reci, birocratici, care nu reflectă şi plusurile persoanei umane. Sunt mii de instituţii didactice în ţara asta care pot fi caracterizate astfel. Şi totuşi, acei „prestatori” fiind prin natura lor intelectuali români formaţi în spiritul iniţiativei culturale de propăşire naţională, au ştiut ca, de la pretenţiile guvernării faţă de liceul lor, să ridice ei înşişi stacheta: Au cultivat la elevi dragostea pentru activităţile culturale de dincolo de programa analitică, au cultivat la părinţi mândria de a se alătura actului de susţinere a unor iniţiative superioare  şi, astfel, dintr-un simplu liceu au făcut o instituţie de referinţă pentru întreaga viaţă cultural locală şi nu numai. Aşadar, sub egida unui om care a înţeles că „edil” înseamnă mai mult decât şef al administraţiei publice locale, prestatorii de servicii didactice şi-au pus şi ei în valoare vocaţia de cărturari ai locului, iar masa amorfă a populaţiei contribuabile a devenit societatea vie şi activă a sponsorilor, susţinătorilor şi degustătorilor actului cultural.
 Concluzia: Orânduirea ne pune la dispoziţie, mai bune sau mai proaste, scheme de organizare şi servicii către populaţie. Conştiinţa noastră activ-cetăţenească poate da acestora un conţinut nemaipomenit. Prin aceasta, instituţia organizată nu mai mult decât în cadrul necesar birocratic, îşi transformă numele în renume, căpătând personalitate distinctă prin superioritatea aspiraţiilor umane pe care le întruneşte. Pe lista sutelor şi sutelor de licee din ţară, liceul se denumeşte drept „Grigore Tocilescu din Mizil”. Pe harta culturală a ţării, numele lui defineşte fenomenul cultural din Mizil, ca stălp şi model pentru alte iniţiative care ridică localul la valoare de naţional.
 Intelectualii trebuie să se convingă că, în vreme ce birocraţia nu are decât obligaţia de a-şi face datoria,  o asemenea stare de emulaţie în afirmarea culturală, nu poate să vină decât de la ei.
                                                                                                           Corneliu LEU
 



                         DIN JURNALUL FOTO AL FESTIVALULUI

 
 
 



 
 
 
  
 
 
 


 
 
 ORAŞUL MIZIL
LOCALITATE CU AUTORI VALOROŞI
TEATRU, PROZĂ, VERSURI, STUDII DE
 
 -Emil PROŞCAN,
-Adina MANDALAC,
-Ion BUSUIOC,
-Bogdan-Costin GEORGESCU



 Emil PROŞCAN:
                                ANOTIMPURI




PRIMĂVARA: Ia uite pe cine văd: Coană Iarna, sora mea scumpă şi dragă! Zăpezită! Viscolită! Friguros! Turturistă... Vai da’ ce liniştită eşti! Nu tu zăpadă, nu tu viscole... şi ce mutră nevinovată ai! Ce ai încremenit aşa? Helloooooo... duduleasaaa... hai lasă melancolia că nu mă impresionezi!
Pleacă! Ţi-a sosit timpul! Hai pleacă... pleacă!
Dispari!
Ia-ţi catrafusele şi pleacă! N-auzi??
Iţi boceşti zăpada? Ha, ha, haaa!
Am să ţi-o topesc toată! TOATĂ! Până la ultimă steluţă! Am să te fac, tot o apă şi un pământ! Şi în sfârşit, o să fie din nou apă... apa sfântă şi bună pentru toţi! APĂ ADEVĂRATĂ! Nebatjocorită de tine în steluţe... şi gheaţă... Da’ ce de gheaţă! Ce de ghiaţă...! Când te apucă dambaliile, săraca apă nu mai are nici o scăpare. Apropos! Ştii cumva madame, cam câte milioane de oase ai rupt oamenilor cu gheaţa ta şi câte capete ai spart? Probabil că te şi lauzi..., ca şi cu fulgii tăi. Auzi meştera? Fulgii sunt pentru găini, raţe şi alte păsări, iar oamenii îi folosesc la perne, ornamente, învelitori... nu să le dai cu ei în cap.
Hai pleacă, n-auzi?
N-am timp de ifose!
E timpul... pleacă!
IARNA: Opreşte-te, hodorogeală infantilă! De mii şi mii de ani repeţi aceeaşi poezie când mă întâlneşti, acelaşi text idiot!
PRIMĂVARA: Da’ nu mai face tu pe deşteapta şi pe grozavă ca nu ţine!.. să pleci cât mai repede! Să pleci, n-auzi? Nu vezi c-am venit?
IARNA: hoooo! Nu ţi-a venit timpul; opreşte-te!
PRIMĂVARA: Cum adică nu mi-a venit timpul?? Dar am fost chemată!
IARNA: De mine ai fost chemată! Şi nu de timpul tău!
PRIMĂVARA: De tine!? Dar cine eşti tu să-mi dai mie ordine? Nu am ce discuta cu tine, stricătoare nesuferită!
IARNA: Taci odată, mucoaso! Ai să vezi că ai. S-au întâmplat lucruri grave şi trebuie urgent să discutăm, să chibzuim, să vedem ce se mai poate face.
PRIMĂVARA: Ce lucruri grave? Ce tot spui acolo?
IARNA: Lucruri foarte grave s-au întâmplat. Le-am chemat şi pe celelalte două surori ale noastre.
PRIMĂVARA: Cum ai putut să faci una ca asta? Dumnezeu când ne-a trimis aici pe Pământ ne-a spus să nu ne întâlnim niciodată toate patru. Şi apoi, nici n-am chef să vă văd mutrele!
IARNA: Multe lucruri a mai spus Dumnezeu să le respectăm, şi noi am cam uitat...
PRIMĂVARA: Dar ni s-a spus clar să nu ne întâlnim niciodată toate patru şi să...
IARNA: Nu vezi, chioaro că suntem într-un colţ al lumii departe de oameni? Numai între oameni n-avem voie să ne întâlnim toate.

VARA: De ce-am fost chemată? De ce-am fost chemată şi tocmai aici, că nici nu-i timpul domniei mele...
PRIMĂVARA: Iarna a început să facă pe deşteapta şi pe şefa! Ea, care distruge tot ce facem noi, EA, a avut tupeul să ne cheme degeaba, tocmai aici!
IARNA: Nu vreau să fac nici pe deşteapta, nici pe şefa. Am nevoie de voi! Trebuie să vă comunic lucruri foarte importante.
VARA Ce lucruri? Ce lucruri? Crezi că n-aveam altceva mai bun de făcut decât să stau la bârfă? Despre ce vrei să ne mai pălăvrăgeşti?
IARNA: Vreau să vorbim despre noi, despre oameni şi despre viaţa pământului... Şi în afară de asta sunt convinsă că aveţi şi voi probleme. Aş vrea să mi le spuneţi, aş vrea să vi le aud şi împreună să încercăm să le găsim rezolvare.
PRIMĂVARA: ia uite, viscolista, ne dă lecţii de filozofie maternă!
VARA: Şi pe toamna de ce n-ai chemat-o?
IARNA: Staţi liniştite că am chemat-o!
PRIMĂVARA: Şi toamna dacă a fost chemată aici, acum, de ce nu a venit? De ce întârzie? De ce? Numai ifose şi toane peste tot!
IARNA: Dacă-i Toamna! Ea vine totdeauna mai târziu. E tomnatica ce vreţi!
PRIMĂVARA: Ia uite viscolista filozoafa, e spirituală!
VARA: Hmm!!! Când îi e timpul domniei nu întârzie niciodată!!! Ba, de multe ori, vine chiar mai devreme, neobrăzata!!!
TOAMNA: Ba neobrăzată eşti tu nesimţito!
VARA: Stai şi asculţi pe la colţuri ca o hoaţă! Ştiam eu că ai mai multe fete, dar nu ştiam că eşti şi spioană. Auzi, să asculte pe la colţuri!...
TOAMNA: Calmează-te că ai să te aprinzi de tot dogoristo şi-ţi trag o brumă de nu te vezi! Da, ascult pe la colţuri. Ce-ai vrea să ascult pe la rotunjimile tale de la solduri? Nu voiam să vin pentru că eu am treburi importante. Nu sunt pierde vară ca alţii! Dar curiozitatea...
PRIMĂVARA:... tipic feminină!
TOAMNA:... M-a împins să trag puţintel cu urechea să văd despre ce e vorba. Şi pentru că am auzit că putem să ne spunem păsurile, hop şi eu! Că am multe să vă spun! Mi s-au strâns cam multe în gât!
VARA: Vezi să nu te îneci! Nesătulo!
TOAMNA: De când te ştiu faci numai socoteala altora! Invidioaso!
IARNA: Nu vă mai certaţi! Nu v-am chemat aici să vă luaţi la harţă! De gură nu vă-ntrece nimeni...
PRIMĂVARA: Chestie tipic feminină!
 IARNA:... o să aveţi fiecare posibilitatea să spuneţi ce doriţi, dar ar fi mai bine să lăsaţi răutăţile şi să vă referiţi fiecare la lucruri care au legătură cu menirea noastră pe pământ şi cu viaţa oamenilor.
VARA Dar cine eşti tu să ne tragi la răspundere... Să ne chemi aici şi să ne mai spui şi ce să facem?... Ce tupeu fantastic!
PRIMĂVARA: Se ştie foarte bine că n-avem voie să ne întâlnim toate patru!
TOAMNA: Gata terminaţi! Eu, sinceră să fiu cu toate că nu meritaţi, îmi doream o întâlnire cu voi şi de mult timp mă gândeam la asta, mai ales când trebuia să-mi trimit frunzele spre pământ.
VARA: I-auzi unde er nevinovată: „îmi trimit frunzele spre pământ”. Le ucizi doamnă! Te furişezi în întunericul nopţilor şi împrăştii bruma aia nenorocită peste tot... Degeaba îşi tipa greierii cântecul cel de pe urmă, degeaba îşi bocesc copacii frunzele şi câmpurile iarba, pe fosnaitoarea distrugătoare şi infatuată n-o impresionează nimic. Îmi terfeleşte fără milă verdele pământului născut şi îngrijit de mine cu migală şi dragoste...
TOAMNA: Cu ce tupeu se lauda potopista dogoritoare! Nu tu ai născut verdele pământului madam! Primăvara l-a înmugurit şi... (Cu un deget ameninţător, Primăvară îi trimite un trăsnet)
VARA: O să vorbim şi despre asta dar mai târziu... Şi frunzele, sărcele mele frunze în ce hal ajung. Le fură verdele, le scofâlceşte în toate felurile de ţi-e mai mare milă... până devin inutile, nişte umbre a ceea ce au fost...
PRIMĂVARA: mugurii mei, mugurii mei!
VARA:... şi devenind inutile, Doamne, ce jale imensă cuprinde tot pământul! Şi devenind inutile îşi iau rămas bun de la ramuri şi se prăvălesc la pământ pentru a se preface pământ. Ucigaşo!
TOAMNA: „devenind inutile, devenind inutile!” Nu omor pe nimeni... pregătesc venirea domniilor voastre. Asta fac! Fără ramuri goale ce-ai face tu mă rog, domnişoara mea? Pe ce ţi-ai pune mugurii tăi gingaşi? Cum ai mai trezi tu totul la viaţă? Şi fără muguri din ce ţi-ai mai face tu „verdele pământului”?! Hm, acuma taci, nu mai zici nimic??... Dar haideţi să terminăm
Cu preamărirea. Suntem totuşi surori şi cred că e bine să renunţăm la acest principiu nedrept pe care îl tot trăncăneşte primăvara şi să ne mai întâlnim şi noi din când în când.
VARA: Da, aici cred că aveţi dreptate! Ard de nerăbdare să aflu cu ce vă mai îmbrăcaţi, cu cine va mai tutuiţi, care pe unde ce-aţi mai făcut!...
IARNA: Tot la bârfă aţi ajuns până la urmă!
PRIMĂVARA: Chestie tipic feminină! Suntem totuşi femei, nu uitaţi asta...
VARA: I-auzi! Dar tu cum de-ai devenit femeie, că te ştiam domnişoară! Auzeam eu că te tot încurcai c-un vânticel, dar nu credeam...
TOAMNA: Dar las-o în pace! Nu vezi că s-a înroşit toată? Ce, voiai să rămână fată bătrână?! Şi tocmai tu vorbeşti! Cel puţin ea s-o fi încurcat cu un vânticel, dar tu? Alizee, furtuni, fulgere, trăsnete şi alte d-alea...
VARA: (gest tunet)
IARNA: Vă rog terminaţi cu prostiile. V-am spus că avem de discutat lucruri importante. Primăvară dragă...
VARA: Auzi... primăvara dragă!... trăii s-o aud şi p-asta... Ce de mironosenii...
IARNA:... Primăvară dragă, am să te rog să vorbeşti despre tine, despre probleme tale, despre ceea ce ai făcut tu de când ai venit aici pe pământ.
PRIMĂVARA: Să nu crezi că mă înduioşezi! M-ai şicanat tot timpul şi acum vrei să mă înduioşezi...
IARNA: Vreau să te înduioşez, să vă înduioşez pe toate... Vorbeşte-ne despre zilele tale de domnie, despre oameni, despre viaţă şi despre toate celelalte.
PRIMĂVARA: Să nu crezi că am să te menajez! Am să-ţi spun tot adevărul, tot ce am pe suflet!
IARNA: Asta şi vreau. Chiar asta te rog să faci, să spui numai adevărul.
PRIMĂVARA: Vrei adevăr? Bineee... tu ai vrut-o! Eşti o nesimţită. Iarna! Eşti o nesimţită şi o hoaţă fără pereche! Ar trebui dată o lege împotriva migraţiei. M-ai furat ca-n codru! Mi-ai furat lucruri importante care dintotdeauna mi-au aparţinut numai mie... Mi-ai luat ghioceii! GHI-O-CE-II şi te făleşti cu ei, mai ceva decât cu florile tale de gheaţă... dar ce zic eu flori de gheaţa ca de Boboteaza poţi face plajă! În loc să-şi vadă de zăpezile şi gerul ei, a început să se fandosească cu zile călduroase de-ale mele, iar naivii îi pică-n plasa! Ce să mai chem eu... că... mugurii, ghioceii, gazele vin la ea ca la mine acasă! Noroc că păsările călătoare sunt departe şi nu ştiu ce face desantata asta!
Nu mai prezint nicio important pentru oameni... eram cea mai dorită, cea mai visată... de mii şi mii de ani dădeam viaţa tuturor plantelor, umpleam lacrima dintre pământ şi cer cu verde şi flori... cu dor de verde, venit din marea aşteptare albă a iernii. Doamne, ce bucuroşi erau
Oamenii când mă vedeau! De mii di mii de ani, reprezint forma reală a dumnezeirii, a raiului pe pământ!
Mă luptam cu mare plăcere cu tine iarna, pentru că ştiam că faci rău, că ai depărtat copacii de frunze, de flori, câmpurile de verde, fluturii de zbor, şi oamenii de toate astea.
IARNA: Te îmbeţi cu zăpadă topită! Nu fac nimănui nici un rău! Oamenii mă iubesc. Ai privit vreodată o lume acoperită de zăpadă, să vezi că e alta?... Mai bună mai dreaptă, mai fericită chiar...
PRIMĂVARA Aşa o fi! Dar oamenii nu preferă o iarnă veşnică.
IARNA: Dar nici o primăvară veşnică, nici o toamnă veşnică...
TOAMNA: Ba o toamnă veşnică cred că şi-ar dori oamenii. Gutui, mere, pere, nuci, migdale, struguri, must, vin. Ce de bogaţii dau oamenilor! Sunteţi voi în stare să faceţi aşa ceva? Să nu mai vorbesc de mulţimea de legume, care-mpreună cu fructele dau sănătate oamenilor. Eeeeh? Ce spuneţi?
VARA: Dar fructele şi legumele eu le cresc şi le fac mari!
PRIMĂVARA: Fără mugurii mei n-ai face nici două parale, încrezut-o! Şi mai termină cu laudele şi nu mă mai întrerupe. Lasă-mă să vorbesc! Ştii foarte bine iarna că vine un moment când oamenii nu te mai suporta şi mă vor pe mine. Mie nu-mi este indiferentă dorinţa oamenilor...
VARA: Da’ nici mie!
PRIMĂVARA:... de aceea când vin – să-ţi intre bine-n cap că vin pentru ei! Şi te îndepărtez şi-ţi distrug urmele pentru ei!
Pentru copaci, pentru câmpuri, pentru tot ce-şi aşteaptă din nou frunză, floarea, iarba şi zborul...
Dar am ajuns să nu mai am cu cine să mă lupt! Unde ai fost, iarnă, pe unde ai tot umblat? De ce ai dispărut din viaţa oamenilor?
TOAMNA: Chiar aşa iarnă! Am auzit că ai dispărut! Ştiam ca-n ultimul timp ai devenit zgârcita cu ninsorile şi gerurile tale, dar în tot timpul domniei, să nu dai nici un fulg de zăpadă, este de neînţeles.În lunile tale de iarnă, ştii care e primul lucru pe care îl fac copii dimineaţa când se trezesc? Se reped la geam şi privesc cu lăcomie afară. Şi ştii de ce? Să vadă dacă a nins! Cum ai putut să strici rostuirea lumilor? La aşteptarea copiilor nu te-ai gândit?
VARA: Dar chiar fiecare face ce vrea?
TOAMNA: Şi nu cred că omenii s-au bucurat că n-ai mai venit.
VARA: Să se bucure? Puţin spus. Cred că a fost o fericire generală, delir...
TOAMNA: După ce oamenii terminau de aşezat fânul, după ce umpleau camarile, hambarele, beciurile cu bogăţiile mele şi încercau firescul sentiment de bucurie şi pot spune chiar de fericire în fata muncii împlinite, te aşteptam cu plăcere iarnă să vii să mă înlocuieşti. Îmi plăcea foarte mult să te aştept şi să te văd venind printre gutuile aşezate ca nişte podoabe alături de muscatele din ferestrele oamenilor. Puteai să vii... oamenii aveau de toate. Dar anul ăsta n-ai mai venit. De ce iarna?
VARA: Deci fiecare face ce vrea! Păi dacă i-a intrat în cap că e mare şefă, mi se pare normal. Şi culmea e că tot chiulangioaica vrea să ne pună la punct şi pe noi.
PRIMĂVARA: Am fost rugată să vorbesc! Chiar nu vreţi să mă ascultaţi? Mai am destule lucruri importante să vă spun... Şi cu ploile am mari probleme. Ori nu vin deloc, pârjolind munca mea, ori, atunci când vin, nu se mai opresc, transformându-mi câmpurile într-un neant de ape ca o uriaşă lacrima. Soarele... Sfântul Soare, suratelor! A devenit şi ăsta un ignorant.
VARA: Ia te rog să-ţi măsori cuvintele! Cum îţi permiţi tu o mucoasă neobrăzată să te legi de Soare, fără de care...
PRIMĂVARA: Dar taci odată şi nu mă mai întrerupe. O să-ţi vină şi ţie rândul să vorbeşti... Da! Soarele îmi face multe zile fripte arzând după plăcerile cuconetei de vară! Timiditatea şi inocentă începutului de viaţă care îmi aparţineau numai mie, pe care numai eu ştiu să le zâmbesc, mi s-au luat, mi s-au furat!
TOAMNA: Doamne ce de hoţi în ziua de azi!
PRIMĂVARA: Vă rog să mă înţelegeţi că aşa nu se mai poate... nu se mai poate! Nu se mai poate, înţelegeţi fetelor??
Dacă nu mai e nevoie de mine, să mi se spună! Îmi iau catrafusele şi plec în altă lume!
Să rămâneţi numai voi! Să vă saturaţi!
VARA: O.K.! Du-te învârtindu-te! Dar stai liniştită că nu te-ar primi nimeni. Cine crezi că îşi doreşte o mucoasă fandosită ca tine?
PRIMĂVARA: (primăvara se aşează cu un aer de tristeţe, dar şi de victorie). Mă gândesc la oameni, săracii... ce pustiu ar fi în sufletul lor fără mine!
VARA: (se ridică, face câţiva paşi pregătindu-se parcă pentru un discurs capital) Uiţi că eşti născută din mine! (priveşte spre primăvara) Cred că a fost o mare greşeală când ai fost adusă la noi, aici pe Pământ, Prinţesa infatuată!
  Copacii, florile, iarba, gazele, păsările şi verdele..., puteau veni direct la mine, să le aduc eu..., fără tine! Ştiam cât de mult mă urăşte iarna, şi am zis: hai, treacă de la mine, şi mi-am rupt din mine o bucată mică, dar foarte importantă şi am lăsat să mai mănânce şi altul o pâine. Şi aşa a apărut zulufata asta de primăvară! Şi în loc de mulţumire, în loc de recunoaştere, uitaţi-vă ce primesc!
TOAMNA: Da’ ce, a fost după tine? Stai liniştită, se ştie că nu tu ai hotărât asta! Nu eşti tu în stare de gesturi caritabile. Doar arşiţe şi trăsnete ştii să dai...
VARA: (gest de tunet nefinalizat)
IARNA: V-am rugat să vă referiţi la probleme importante, cu implicaţii în viaţa oamenilor.
VARA: Şi pe mine mă supăra tupeul ploii şi al soarelui. Ploaia mă şicanează de groază: se plimba peste mări şi oceane, ignorând câmpiile, munţii şi întreg pământul, lăsându-mi măreţia verdelui să se ofilească!.. Iar atunci când vine, potopeşte totul! Cu toţi aceşti colaboratori trebuie
Să reînnoim contractul, cu specificaţia de a fi foarte atenţi la clauze, nu să facă fiecare ce vrea! Este nedrept! Foarte nedrept! (spune aşezându-se)
TOAMNA: Eu dintotdeauna am fost cea main nedreptăţită, indiferent de certurile dintre voi! Eu, şi numai eu, trebuie să aduc oamenilor roadele şi bogăţiile pământului. Şi asta am făcut mereu. Fără mine viaţa nu ar fi fost posibilă.
VARA: Ce tupeu! Ce neruşinare! Brutăreasa pârjolitoare a ajuns buricul pământului! Dar eu şi Primăvara ce facem?...” roadele şi bogăţiile pământului” noi le facem, noi le creştem, noi avem grijă de ele... Şi vii tu cu nerusinarea-ţi ancestrală şi ce faci? Decretezi culesul! Fâs!! Apoi vii cu bruma şi ucizi totul. Halal!
TOAMNA: Pârjolitoare eşti tu madam! Dacă ploile nu te temperează devii ucigaşa... Arzi tot fără nici un pic de milă. Eu, până la urmă, sunt nevoită să-ţi curm plăcerea dogoritoare şi ucigătoare, pentru că oamenii să-şi poată culege roadele trebuincioase, care de fapt sunt muncite de ei, nu de tine.
În mare parte şi chiar în timpul domniei voastre oamenii se hrănesc de regulă cu ce le dau eu.
VARA: Dacă n-am fi noi ce le-ai mai da oamenilor să se hrănească şi ce boboci i-ai mai pune tu să-numere, fosnitoreasa ifosista?!
PRIMĂVARA: Păi dacă ar fi să vorbim despre importanţa pe care o avem fiecare din noi... ha ha ha... diferenţa dintre mine şi voi e fantastică... E ca şi cum am compara un fir de iarbă cu munţii lumii. La capitolul ăsta ar trebui când mă vedeţi, să vă plecaţi, să mergeţi de-a buşelea în faţa mea...
VARA: Ia uitaţi-vă la placenta ambulanta ce poate să debiteze!! Ce poate să spună: să mergem în păru labe în faţa ei?!! Cred că iau rămas bărzăunii de la ultima ei domnie asortată. Doamne ce bâzâit o fi în căpşorul ei infantil?
PRIMĂVARA: Ce v-aţi face fără mine paparudelor?
VARA: Papa... cum?

PRIMĂVARA:.. rudelor Fripturisto. Fără mugurii mei ce v-aţi face? Eu exist tot timpul! Când dormitaţi şi lânceziţi între două domnii..., eu exist! Exist în copaci, în seminţe de tot felul, în dorinţa de zâmbet a soarelui, a aerului, a pământului. Mugurii mei există nerostiti în tot ce înseamnă viaţă. Când e timpul domniei mele, eu doar îi chem şi-i trezesc la viaţă.
Fără mugurii mei n-ar exista floare, ram, colţ de iarbă... Fără mugurii mei n-aţi exista nici voi.. pentru că n-aţi avea ce face..., nu aţi mai avea rost. (către Vara).
Nu eu m-am născut din tine, ci tu din mine... Voi toate v-aţi născut din mine!
Luaţi aminte asta şi băgaţi în capetele voastre nebâzâitoare.
IARNA: Nu puteţi să vă stăpâniţi, nu puteţi să vă respectaţi, nu puteţi să nu vă jigniţi, să nu va mai lăudaţi atâta. Când sunteţi între voi, numai de rele sunteţi în stare.
PRIMĂVARA: Chestie tipic feminină...!
IARNA:... Probabil că şi de-asta Dumnezeu a spus să nu ne întâlnim niciodată toate patru.
TOAMNA: Mi-am văzut întotdeauna de treaba mea. Am dat oamenilor nu numai roadele pământului, dar fără falsă modestie am cea mai puternică personalitate dintre voi... În timpul domniei mele este cea mai multă linişte. Linişte adevărată! Nu zbucium oamenii nici cu ploi, nici cu furtuni sau viscole...
VARA: Spune-ţi şi voi dacă aţi mai văzut o asemenea încrezută?
TOAMNA: Eu sunt singura care am reuşit să pună soarele la respect! Să nu-şi mai bată joc de oameni, de plante, de animale pârjolind totul.
VARA: Io-te-te c-am aflat însfârşit de ce n-a mai venit iarnaaa! Hei! Nu vezi că asta minte de-nghiaţă apele şi te-a lăsat fără pâine?!
TOAMNA: Se ştie ce zile minunate le ofer eu oamenilor: dimineţi răcoroase, splendide, nu arşiţe devastatoare. Şi nu uitaţi de mulţimea roadelor pământului şi de bucuria oamenilor! Da! Ştiu o să-mi spuneţi că sunt criminală, că eu distrug florile şi verdele câmpurilor şi al pădurilor. Aţi putea avea dreptate, dar uitaţi un lucru: Iarna ar face asta în mod brutal ucigând totul fără scrupule de dragul albului ei deşănţat. Ştiind ce o să se întâmple, eu, încerc să mă opun şi chem culorile lumii să mă ajute. Şi culorile lumii...
VARA: Şi de unde-ţi ei tu culorile lumii, madam?
TOAMNA: Şi culorile lumii...
VARA: Te faci că plouă?
TOAMNA: Şi culorile lumii...
VARA: Din curcubeiele mele doamnă! Din minunatele mele curcubeie!
TOAMNA:... şi culorile lumii ne trezite până atunci vin toate odată. Se reped în dinastia verdelui, bucurându-se şi ţipându-şi fiecare în felul ei personalitatea cromatică. Frunzele se înnobilează în toate culorile lumii în câteva zile Doar în câteva zile... Atunci este cel mai grandios spectacol despre viaţa: un cer de culori, cade peste copaci, peste munţi, peste pământ şi peste gândurile
Oamenilor. Voi n-aveţi cum să înţelegeţi... Doar oamenii îşi opresc vâltoarea paşilor căutându-şi aici, în ţipătul culorilor, amintirile, lacrima, aşteptările şi zâmbetul..
VARA: Dar spune-ne mai clar ce faci cu frunzele, stimată doamnă? Cu mulţimea trebuincioasă
 Şi nevinovată de frunze, ce faci?
TOAMNA: Când frunzele devin galbene, chem vântul să mă ajute şi le trimit înapoi spre pământ. Copacii rămân goi şi totul pare trist, foarte trist...
VARA: Auzi „pare trist”! Totul devine dezolant doamnă! Un bocet uriaş cuprinde tot pământul!
TOAMNA: Nu te grăbi surata! Faci aprecieri pripite, negândite şi răutăcioase. Din cauza trăsnetelor cred că ţi-ai zguduit minţile. Am să-ţi explic! În viaţă, totul trebuie să aibă o limită: un început şi un sfârşit. Nici domniile noastre nu se-ntind la nesfârşit. Le aşteptăm... într-o zi chiar le soseşte timpul, dar vine şi momentul când se sfârşesc. Este legea vieţii suratelor, data de Dumnezeu. Lege pe care noi trebuie s-o respectăm şi s-o impunem.
În ramurile goale, iarna trimite aşteptarea, dorinţa de viaţă, de mugur şi floare.Şi oamenii aştepta! Şi atunci e nevoie de voi suratelor: de Primăvară, de tine Vara. Rolul nostru este să facem şi să menţinem viaţa.
VARA: Dar ceaţa, pâcla aia nesuferită şi enervantă tot în folosul oamenilor ai adus-o?
TOAMNA: Am inventat ceata pentru a le oferi oamenilor un spectacol despre lacrima, aşteptare, vis şi să le arată, cât de efemere sunt toate acestea.
PRIMĂVARA: Da mai las-o în pace! Şicanezi pe toată lumea. Îţi ard vorbele în gura de răutate.
TOAMNA: Şi nu uitaţi că am cei mai devotaţi fani: tufănele, crizanteme, simfonia greierilor şi drumurile bătătorite. (toamna se aşează cu vânt şi cu tăcere)
VARA: Şi tu faci pe deşteapta? Nu mai e nimeni ca tine, după mintea ta tomnatica. Te trezeşti că la începutul domniei pe pământ. Vorbeşti de hambare şi cămări pline. Habar n-ai! De unde hambare şi cămări pline? Din câmpurile pline de buruieni şi ciulini?
PRIMĂVARA: Tu eşti de vină! Tu cu arşiţele tale fără noimă. Arzi şi pustieşti totul fără milă. Îţi baţi joc de munca mea şi a oamenilor.
IARNA: Este multă tristeţe în ceea ce spuneţi voi, chiar şi în cuvintele voastre grele, prin care bârfiţi, sau vă aduceţi reproşuri. Vă certaţi precum oamenii, şi tot ca ei vă consideraţi care mai de care mai deşteaptă. În loc să înveţe oamenii de la noi, am învăţat noi de la ei. Halal! Şi mai aveţi şi motive de laudă. Să nu credeţi că Dumnezeu va lăsa lucrurile aşa. Chiar aţi uitat că menirea noastră, este aceea de a dumnezei pământul cu viaţa, cu frumuseţea vieţii... şi de a-l face să se deosebească de toate celelalte planete, creând viaţa în fel de fel de forme, în slujba omului’..., în slujba zâmbetului sau..., şi a dorinţei lui de a fi..., de a exista?! Am uitat să ne îngrijim de om! Pentru el, am fost trimise aici! Fără om cine ştie pe unde am fi umblat, iar pământul fără el, fără noi..., ar fi fost numai praf şi pulbere, aşa cum sunt milioane de alte planete. Unde este legătura pe care în mod permanent trebuia să o ţinem cu oamenii?? Trebuia să fim tot timpul în sufletele lor, în gândurile lor, să le formăm dorinţe, vise, după chipul şi asemănarea sufletului nostru, adică al lui Dumnezeu... ce am făcut din toate astea? I-am lăsat încet, încet, de izbelişte. Nici când au apărut certurile, ura, războaiele, nu am intervenit.
Ruşine să ne fie! Să nu credeţi că vom rămâne nepedepsite. Am ajuns deja într-o situaţie extrem de gravă. Nu numai ca oamenii se întorc unii împotriva altora, dar s-au întors şi împotriva noastră, adică... a normalului. S-au distrus livezi, păduri, ape, s-a modificat sângele plantelor...
TOAMNA:... da’ dar fructele şi legumele sunt mai mari, mai colorate, mai frumoase.
PRIMĂVARA: Şi pline de chimicale...

IARNA: S-au ucis animale, păsări, unele chiar dispărând până la una, s-a rupt firul dumnezeit al rostului tuturor lucrurilor. Apa, pământul şi aerul sunt în mare suferinţă! Noi... noi! Trebuia să avem grijă de toate astea. De aceea ghioceii şi zilele tale călduroase s-au mutat la mine..., de aceea ploile potopesc pământul iar soarele îl pârjoleşte...
Am lăsat să se strice rostul pământului!
PRIMĂVARA: Dar cine a stricat rostul pământului: noi sau oamenii?
IARNA: Ar fi trebuit să ştiţi şi să luaţi aminte! Şi noi şi oamenii. Lăsându-i singuri s-au depărtat de Dumnezeu, de credinţa şi răul a coborât pe pământ stricându-se legăturile dintre noi şi ei.
VARA: Dar nedreptatea care ni se face nouă, cine o face? În timpul domniei mele se pârjolesc fără milă dealuri, câmpii, munţi, sau se inundă cu ploi fără noimă, sau se distruge totul cu furtuni, uragane, tornade. Bătrâni, copii, animale şi copaci îşi tipa zadarnic neîndurarea către cer. Eu nu mai vrea asta Iarna! N-am gândit şi n-am făcut asta niciodată.De ce mi se pun toate astea mie în cârcă? Vreau să fiu o vară normală, ca oamenii şi tot ce există să se bucure de mine.
PRIMĂVARA: Dar ghioceii şi mugurii mei duşi la tine iarna?! Extraordinarele mele zile cu frumuseţea lor unică în care totul era trezit la viaţă... în care totul renăştea şi se bucura că există?! Doamne câtă nedreptate! Sunt slabă şi foarte neputincioasă! Vreau să fie ca la început! Vreau să fie ca atunci! Trebuie să facem ceva...! Mugurii mei..., muguri mei...!
TOAMNA: Nici eu nu mai sunt de mult în apele mele. Soarele şi ploile s-au îndurat, cel puţin până acum, mai mult de mine. Roadele pământului cele adevărate, care dădeau oamenilor sănătate, zâmbet şi poftă de viaţă, sunt din ce în ce mai puţine. Aveţi dreptate, v-am minţit: n-am mai reuşit de mult să fac hambare pline. Mi se rupe sufletul când le văd cu pânze de păianjeni.
VARA: Nu mă mai găsi tot pe mine vinovată. Ştiţi foarte bine că tot mai multe câmpuri rămân nelucrate şi năpădite de buruieni...
TOAMNA: Dar cel mai mult mă întristează oamenii pământului, cei care-l lucrau, îl înfloreau... şi-l mângâiau. Aproape că nu mai sunt... s-au dus în ceruri... Cei care mai sunt au mâinile triste şi crăpate precum gândurile pământului fără ploaie. Pentru nedreptatea lor şi a pământului Dumnezeu a făcut pe cer din stele de lumină carul mic şi carul mare. Acolo au fost din totdeauna lacrimile şi speranţele oamenilor şi ale pământului. Ce crezi iarna că putem face?
VARA: Sinceră să fiu am observat şi eu că parcă totul e anapoda. Nu mai e nimic ca atunci când am venit pe pământ. Ce s-ar mai putea face? Cumva ştii tu Iarna?
PRIMĂVARA: Te rog să mă ierţi sora dragă! Am crezut că tu eşti de vină. Am crezut că lumea mea... cu păsări, cu muguri, cu ghiocei..., a fugit către tine din cauza ta..., că mi le-ai furat. Acum înţeleg şi văd că şi tu ai fost nedreptăţită. Spune iarna scumpă, ce e de făcut?
IARNA: Ce e de făcut? E bine că v-aţi uitat infatuarea!
TOAMNA: Asta e bine..., e chiar foarte bine. E primul nostru pas spre realitate, spre adevăr. Spre adevărul pe care de atunci..., de la-nceput..., nu l-am mai văzut, nu l-am mai simţit.
IARNA: Mă bucur că sunteţi aşa. Ştiam eu că e numai o mască felul vostru de-a fi din ultimul timp şi că suferiţi pentru tot ce se-ntâmplă acum rău pe Pământ.
TOAMNA: Intuiţie de sora ce mai...
PRIMĂVARA: Chestie tipic feminină!
IARNA: Este într-adevăr foarte grav ce se întâmplă acum în viaţa noastră, a pământului şi a oamenilor, dar nu trebuie să tragediem şi să ne lamentam. În viaţa fiecăruia, indiferent că-i planta, animal, om sau anotimp, exista perioade mai grele..., mai bune şi... iar mai grele şi iar mai bune. O să fie din nou ca atunci la început.
VARA: Cred ce spui Iarna şi mă bucur că va fi din nou ca atunci... Va fi greu?
PRIMĂVARA: Vă daţi seama suratelor cum ar fi ca după o iarnă cu multă zăpadă, cu geruri de să crape pietrele, cu albul acela imaculat din care îmi iau eu culoarea ghioceilor, a florilor de măr, de cireş de prun...? După o iarnă cu troiene uriaşe... să apar eu aşa într-o zi şi să topesc iute multă zăpadă, să-mi aştern mugurii peste tot.? Un cer de floare, de frunză şi iarba s-ar lăsa peste pământ în trilul de bucurie şi extaz al păsărilor.Vă daţi seama ce-ar fi în sufletul oamenilor şi al păsărilor?
IARNA: Va fi foarte greu, dar nu imposibil. Suntem foarte slăbite din cauza libertăţii oamenilor.
VARA: Cum adică iarna? Cum să ne slăbească libertatea oamenilor?!
IARNA: Oamenii au o altfel de libertate decât cea lăsată la început. Cei ce conduc, susţin într-adevăr ca oamenii trăiesc în libertate, dar nu este adevărat. Au creat reguli şi legi care-i limitează pe oameni..., un fel de labirint în interiorul căruia au doar libertatea de a se zbată, de a alerga pentru cele trebuincioase viţii. Libertatea adevărată a oamenilor trebuia să vină numai prin noi, spre dorinţele lor, spre paşii lor. Noi trebuia să le-o ordonăm, să le-o menţinem în limpezime şi lumina. Fără noi, uite, s-a instalat haosul, şi oamenii se hrănesc din el.
TOAMNA: Într-adevăr înspăimântător! Şi noi am fost influenţate..., parcă am fost oarbe. Ce trist, mai trist decât foşnetul frunzelor... Ce e de făcut?
IARNA: Dumnezeu... El e cel ce poate da firele rostului celor fără rost.
Vara: Dar Dumnezeu ştie de haosul de pe Pământ?
IARNA: Bineînţeles că ştie! Poate să existe ceva necunoscut pentru El, în lumea Lui?
TOAMNA: Dar de ce Dumnezeu, dacă poate să facă orice, a lăsat lucrurile aşa înspre marele rău şi nu a îndreptat totul mai demult?
IARNA: Dumnezeu poate să facă orice într-adevăr, dar numai prin oameni. Oamenii sunt cei care pot face ca dreptatea, adevărul şi lumina, adică puterea Lui, să lucreze în lucruri.
PRIMĂVARA: Şi vrea Dumnezeu să dea firele rostului celor fără rost?
IARNA: (privi din nou spre infinit) Da, Dumnezeu nu numai că vrea să rupă haosul, dar suferă pentru ceea ce se întâmplă acum pe Pământ. Şi vrea să ne pună la treabă, ca atunci, la început. Dar...
PRIMĂVARA: Dar ce?
IARNA:... dar pentru asta trebuie să vrea şi oamenii.
PRIMĂVARA: (zâmbind) Eeee... dar ce vrei să spui? Că e vreun om care să nu vrea asta?
                         E vreun om care să nu vrea să-i fie bine?!
IARNA: Sunt foarte mulţi cărora le convine această situaţie! Au câştiguri nemuncite din asta. S-au îmbogăţit sfidându-i pe cei mai mulţi, pe care din cauza sărăciei îi conduc cu uşurinţă.
Vara: Bine, dar nu e de ajuns să dorească numai cei mulţi?
IARNA: Ba da! Numai că din cei mulţi au rămas foarte puţini cu faţa spre lumina şi adevăr. S-au împrăştiat în secte, au inventat alţi dumnezei, atrăgând în jurul lor oameni obişnuiţi şi sinceri. Cei mai mulţi sunt dezorientaţi, înfricoşaţi ori înfometaţi. Au apărut fel de fel de şiretlicuri: ziare, reviste, televiziuni. Aproape că nu există om care să nu aibă în casă un televizor.
PRIMĂVARA: Dar ce e ăla televizor?
IARNA: E o privelişte falsă, data de nişte ochi falşi.
TOAMNA: Cum adică? Privelişte falsă... ochi falşi...
VARA: Nu înţelegem...
IARNA: Oamenii singuri, sau ajutaţi de cine ştie cine au inventat o sumedenie de lucruri.
PRIMĂVARA: Bune? Folositoare?
IARNA: Cele mai multe nu, pentru că sunt împotriva noastră, a firului dumnezeiesc şi chiar a celorlalţi oameni.
VARA: Ba eu ştiu multe lucruri pe care oamenii le-au inventat şi sunt frumoase şi folositoare: roata, cumpăna puţului, casa, ţesutul plantelor din care oamenii îşi fac haine colorate, fluierul, plugul...
IARNA:... ei, lăsa asta, dar arcul cu săgeţi, toporul, sabia, cuţitul, ghilotina, ştreangul, tunul, coasa, puşca, bomba, motoarele, ştiţi pentru ce sunt?
PRIMĂVARA: Pentru ce?
IARNA: Pentru omorât... pentru omorât plante, animale, şi oameni...
PRIMĂVARA: Cum adică, iarna? Oamenii omoară oameni?...
VARA: Chiar aşa... cum să omoare oamenii oameni? Cred că exagerezi, surata! 
IARNA: Şi încă foarte mulţi, mai mulţi decât baborniţa aia de moarte.
PRIMĂVARA: Bine, dar de ce oamenii omoară oameni?
IARNA: Invenţiile de omorât nu le au toţi oamenii pentru că tot ei au făcut nişte reguli prin care unii conduc îs ceilalţi trebuie să se lase conduşi. Altfel li se ia rânduiala şi sunt trimişi departe de lumină, de parte de umblet, departe de noi.
VARA: Adică li se ia libertatea?
TOAMNA: Ei, dar cum să fie posibil aşa ceva? Şi pentru ce? Pentru ce oamenii să omoare oameni?
IARNA: Pentru că bogăţiile pământului să fie numai ale lor, ale celor care conduc, iar cei care rămân în viaţa prin frică şi supunere să le muncească şi să le producă.
PRIMĂVARA: Bine, dar nu ne-ai spus ce e cu televizorul ăla!
IARNA: Vă spuneam că televizorul ăsta, prin nişte ochi falşi poate aduce în casele oamenilor privelişti, munţi, copaci, ape, oameni, orice.
TOAMNA: Extraordinar! Ce frumos!
IARNA: Frumos? Ţi-ar conveni stimata toamna să ţi se taie pădurile în care chemi tu culorile lumii şi pictezi despre viaţa, iar televizorul să arate în casele oamenilor păduri neatinse şi multă linişte?
PRIMĂVARA: Şi asta e rău?
IARNA: Păi este! Cei ce conduc mint cu neruşinare oamenii, nu le spun niciodată adevărul. S-au schimbat atâtea lucruri, dar oamenii sunt minţiţi prin aceste imagini false, le spun că nu e nimic grav, ca totul e bine... dându-le senzaţia că totul e normal. Sunt chinuiţi copii, bătrâni, oameni fel de fel. Cei mai mulţi se zbat foarte greu ca să poată trăi. Viaţa a devenit o luptă crâncenă. Mor animale, păsări, copaci. Pământul, apa şi aerul sunt răscolite şi se răzvrătesc. Cauza adevărată a tuturor acestor rele este ascunsă cu dibăcie. Oamenii sunt minţiţi... sunt minţiţi... Ei cred în acest blestemat de televizor şi în ceea ce le spun cei ce conduc şi-şi văd cu supuşenie mai departe de viaţă. Oamenii au fost învăţaţi să creadă... să creadă în noi, şi în tot ce au în jur şi sunt convinşi că există cu adevărat.
 De aceea ei pot fi minţiţi cu atâta uşurinţă.
TOAMNA: Dar de unde ştii tu iarna toate astea! De unde ştii! Cum de tu ştii şi noi nu!
PRIMĂVARA: Chiar aşa! De unde ştii, iarna?
VARA: Am fost învăţată de Dumnezeu o mulţime de lucruri, dar ceea ce ne ai spus tu, nu! De unde ştii?
IARNA: Rostul vostru, suratelor, adică al nostru este să mângâiem paşii oamenilor. În timpul domniilor noastre, oamenii sunt adesea foarte grăbiţi. Mereu sunt într-o continuă căutare, într-un continuu zbucium. Eu îi opresc din alergări şi îi oblig cu ger, cu viscole să se odihnească şi să chibzuiască despre viaţă şi rostul lor pe pământ. Adică încerc să-i fac să deosebească binele de rău. Prefac totul în alb, de nici ei nu-şi mai recunosc lumea lor. Le arăt cum poate fi o altă lume, adică o lume mai bună, mai dreaptă, şi să ştiţi că în timpul domniei mele, ei devin într-adevăr mult mai buni, mai înţelegători, şi mai drepţi. Prin această lume a albului meu, am decretat starea de copilărie eternă, care îi va urmări pe oameni, slujindu-le rostul binelui... toată viaţa. Poate de aceea Dumnezeu l-a trimis pe Iisus pe Pământ în timpul domniei mele.
PRIMĂVARA: Da, dar cum de ai observat numai tu toate astea, iarna? Şi dacă este aşa şi tu eşti foarte importantă, de ce în timpul domniei tale ai dispărut, lăsând oamenii uluiţi, copacii trişti, iar pe noi aproape să ne încăierăm?
De ce ai lăsat oamenii fără iarna?
TOAMNA: Ce s-a întâmplat Iarna?
VARA: De ce ai lipsit?.
IARNA: Am făcut exact ce nu trebuia şi n-aş fi făcut niciodată, am disppărut din viaţa oamenilor pentru a încerca să-i sperii... pentru ai face să vadă în sfârşit normalul şi să se trezească. Nu mai puteam sluji nedreptatea, neadevărul, minciuna.
PRIMĂVARA: Bineînţeles! Toate frumuseţile mele sunt pentru oameni dar pentru asta trebuie să le dorească, să le-ndrageasca, pentru că numai aşa eu îmi ating scopul, adică numai aşa bucur sufletul oamenilor.
IARNA: Tu sora Primăvara nu poţi da flori, muguri, ghiocei celor care omoară copaci, animale, păsări şi oameni. La fel şi tu Vara şi tu Toamna. Dar eu pot eu să mai ascund, cu albul imaculat al zăpezii, murdăria râului, a nedreptăţii, a urii?! Nu! Am dispărut din viaţa oamenilor, pentru multă nedreptate ce este acum pe pământ.
PRIMĂVARA: Dar de unde ştii tu toate astea, iarna? De unde ştii
TOAMNA: Da iarnă de unde ştii? De unde ştii?
IARNA:... De la Dumnezeu!
PRIMĂVARA: De la Dumnezeu? Dar noi de ce nu ştim?
IARNA: Am fost chemată la Dumnezeu!
PRIMĂVARA Cum?? Ai fost acolo sus?
VARA: Te-a chemat Dumnezeu? Şi ce ţi-a spus?
IARNA: Să ne iubim!
TOATE: Să ne iubim?
PRIMĂVARA: Şi cum îndreptam atâtea lucruri strâmbe iubindu-ne?!
IARNA: Tot răul a venit din neiubire. Neiubindu-se oamenii au început să se urască, să se invidieze, să nu se mai ajute, să fie dezinteresaţi faţă de cei în suferinţă, ba mai mult, din neiubire au ajuns să se omoare între ei. Ne iubirea s-a revărsat şi asupra plantelor, apelor, aerului, pământului..
PRIMĂVARA: Am înţeles sora Iarna! Iubirea poate să facă
Să fie ca la început...!
IARNA: DA! Atunci când iubeşti mângâi, strângi la piept, devii mai puternic, nu mai poţi face rău... nu poţi urî... nu poţi ucide. Oamenii trebuie să iubească din nou copacii, plantele, munţii, câmpiile, apele şi aerul. Toate acestea reprezintă viaţa. Viaţa cea adevărată! Să se iubească între ei şi totul va fi ca atunci la început scăldat în adevăr şi lumina, iar noi vom fi în slujba vieţii şi a tot ce a lăsat Dumnezeu bun pe acest pământ!
Iarna îşi înfăşură mantia, se duse lângă toamnă, iarna spre vară, primăvara o îmbrăţişează ca şi cum nu s-a întâmplat nimic niciodată.
IARNA: Simţiţi că ne iubim? Că trebuie să ne iubim? Aşa a spus Dumnezeu.
VARA: Simt ce n-am mai simţit demult. Simt o altfel de căldură în firea mea...
TOAMNA: Şi eu îmi simt sufletul mai aproape de voi şi de oameni...
PRIMĂVARA: Simt într-adevăr că ne iubim! Simt că va fi bine! Simt că vom avea un rost! Simt ca toate vor avea un rost!
  Dar cum de ţi-ai dat tu Iarna seama de toate astea? Cum de ţi-a venit ideea să ne chemi aici, să ne spui ce ne-ai spus, să ne faci să spunem ce am spus?! Cum ai reuşit să ne faci să simţim ceea ce simţim acum?
IARNA: (le mângâie pe toate, se opreşte la Primăvară)
Chestie tipic feminină draga mea!
Peste prima lor îmbrăţişare a început să ningă cu flori... cu frunze şi cu fulgi de zăpadă.
IARNA: Şi voi oameni trebuie să vă iubiţi!
Apropiaţi-vă mai mult de cei care va ignora, de cei care vă nesocotesc dreptul la existenţa, de cei care sunt lipsiţi de lumina adevărului, de cei care seamănă în jur nedreptate şi nu cunosc lacrima adevărată. Apropiaţi-vă mai mult de cei care vă urăsc.
Nu vă temeţi, sunteţi mult mai mulţi ca ei...!
Apropiaţi-vă şi faceţi-i să simtă căldura sufletului vostru şi cu siguranţă într-o zi, nu numai că vor învăţa ce este iubirea, dar o vor şi simţi!
Şi-atunci... şi noi şi voi... şi toate lucrurile pământului, vor avea rost şi vom simţi împreună
VIAŢA!
Aşa a spus Dumnezeu!

 
 
 
 
 - Adina MANDALAC:
                                  
                                    CONDAMNATI LA 15 ANI
 
Motto
Forţa invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită.
Gabriel Garcia Marquez


În oraşul meu din piatră seacă şi în vântul care pare şi el rănit pe şosea „aştept ziua de mâine ca pe o creangă a ceasurilor magice pentru că lângă mine a existat un bărbat care jura că va muri odată cu mine. Pe dealurile din împrejurimi, iepurii îşi provoacă vânătorii, oamenii aleargă după succes şi după avere, pe mine doar dragostea m-a mişcat totdeauna spre ţinte înalte sau m-a zdrobit de asfaltul umed din oraşul meu.
Adorm cu televizorul deschis şi retrăiesc evenimentele amestecându-le cu obsesiile mele şi cu nenorocirile lumii şi reuşesc uneori să-mi întemeiez un templu pe fundalul aceleiaşi poveşti de iubire peste care plouă istovitor cu teama că nu mă voi vindeca niciodată. Eu nu ştiu încotro să-l mai caut, fuga lui ruşinoasă e mai rea decât retragerea într-un bordel” iar libertatea ce-mi acoperă dragostea miroase urât a pustiu şi a nepăsare.
 I
Soarele coboară în sufletul meu răspândind umbre adânci în toate direcţiile.
 Nu se mai zăresc decât ici-colo petele colorate-n portocaliu spre galben, desenate abstract peste sfera acelora care mă înconjoară în mod sistematic. Prietenele mele insistente şi curajoase încearcă din răsputeri să mă determine să înţeleg şi să văd adevărata faţă a lucrurilor.
 Ele stau lângă mine, confundându-se uneori cu mine şi cu problemele mele, alinându-mi suferinţele, numai din dragoste pentru mine. Atâta dragoste încât par derutate de înverşunarea mea.
 Lupt cu încăpăţânarea unui catâr să nu cedez, mă las pradă acelei deznădejdi fioroase deoarece în sufletul meu se găseşte în stare latentă un vulcan gata să erupă.
 Despărţirea de el decorată atât de urât, şi ploaia mea care plânge îmi redă libertatea pe care n-am vrut-o niciodată şi nu mă mai confund cu starea chinului real al sentimentelor răscolite definitiv, iar de cele mai multe ori evadez şi mă retrag abandonând fântâna acestui destin în care mă înec.
 Nu m-am confundat niciodată cu o astfel de stare, cu un aşa chin real al sentimentelor mele pe care le văd răstignite definitiv.
Nu mai ştiu nimic. Goluri imense îmi invadează creierul lăsându-mă fără lacrima unei speranţe de care m-aş putea agăţa…
Imaginea tulburătoare a unei sinucideri mă bântuie din ce în ce mai des, de fiecare dată însă mă cutremur în acelaşi fel dureros şi disperat mulţumindu-i Dumnezeului meu că nu mă lasă pradă acestui gând, auzindu-L spunând la ureche: „N-ai rezolva nimic cu asta…!
Astâmpără-te, nu mai răsuci cuţitul cu plăsele de argint în inima nimănui, respectă regula acestui joc al sorţii fiindcă eu, acum, te scriu pe tine trăgând după mine ultima copertă…” – vorbeşte gândul meu.
Nici nu mai ştiu dacă i-am spus vreodată povestea caprei negre care, în munţii ei, fusese rănită la o vânătoare. Dacă n-am ştiut să-i povestesc această legendă, s-o ştie la vreme, e pentru că-n iubirea noastră mare am crezut că nu vom avea motive de teamă… şi că nu eu, tocmai eu, voi deveni capra neagră rănită de vânătorul inimii mele!
Bunele mele prietene nu mă slăbesc o secundă; singure şi încercate de viaţă în alte feluri, mă caută insistent, mă protejează în fel şi chip, lucru pentru care eu astăzi le mulţumesc.
Oraşul pare din ce în ce mai pustiu. Arzând ca o flacără, sufletul palmelor mele luminează până la scrum, îngăduindu-mi să mă alătur acelor trăiri profunde pe care le desenam involuntar aproape zi de zi.
El mă cheltuia fibră cu fibră lăsându-mă cu ochii goi în faţa acestei iubiri ce mă stăpânise de bună voie în umilinţă.
În afară de Anca celelalte îl cunoşteau. Îi dezaprobau retragerea ruşinoasă mai ales că tot ele, cu ceva timp în urmă, sufereau de un fel de invidie cu privire la relaţia noastră ce părea pentru toată lumea minunată.
În astfel de momente nu ştii încotro s-o apuci. Te laşi cuprinsă de un fel de nostalgie a disperării şi te refugiezi în braţele altcuiva, în aburii alcoolului sau în imediata vecinătate a prietenilor, dacă îi ai. Din punctul acesta de vedere eram o femeie norocoasă. Aveam câteva prietene de sprijinul cărora mă puteam bucura cu seninătate. Nici măcar nu trebuia să le explic prin ce trec pentru că ele erau o adevărată enciclopedie a sufletelor şi cuvintele nu-şi găseau rostul.
Uneori mă enerva atât de tare punctul lor diferit de vedere, încât le întorceam spatele supărată ca un copil căruia îi ciufuleşti păpuşile. Alteori alergam la câte una din ele căutând alinare şi înţelegere. 
― De ce nu te-ai oprit când ai putut să o faci? întreabă Anca.
― N-am putut. Când iubeşti nu te poţi opri ca şi cum ai coborî dintr-un tramvai. Dragostea n-o poţi amăgi cu retrageri sau cu reveniri, ea este dragoste şi atât.
― Bine, dar aveai experienţa unui eşec, a unei iubiri neîmplinite, a unui destin crud ce te purtase în timp de la un pol la altul. Şi când spun asta, mă gândesc la cartea ta „Început şi sfârşit”, viaţa de dincolo de noi, iubirea de dincolo de moarte…
― Adevărat, îi răspund de fiecare dată când mă prinde de umeri ca pe un somnambul, încercând să mă trezească. E adevărat, numai că atunci a fost o iubire nevinovată, prima din viaţa mea, albă ca neaua aşternută pe case, neprofundă şi nedureroasă. Doar albă şi pură.
― Acum ce a fost? A fost altfel?
― A fost altceva. Cu totul altceva. Am simţit altfel pentru că am trăit altfel, m-a durut altfel pentru că am iubit altfel, înţelegi?
Anca Hogea este o femeie frumoasă, cu ochii mari şi negri iar părul îi cade pe umeri în câteva cascade negre, acoperindu-i mai tot timpul faţa albă ce abia se zăreşte din spatele zâmbetelor minunate.
Stă ore în şir lângă mine implorându-mă şi linguşindu-mă ca o pisică să-i povestesc, să mă eliberez, să mă descătuşez şi prin mărturisirea mea să redevin rebela fără margini a unui regret, sau poate nici acela. Dar mai mult decât această curiozitate alături de care nu mă simţeam deloc stânjenită, ea vrea să mă ajute. O doare durerea mea, o doare tristeţea mea, gândurile mele hoinăresc translucid şi perpendicular pe gândurile ei, apăsând-o jenant.
Ne cunoaştem de mulţi ani dar niciodată până acum n-am lăsat-o să treacă dincolo de barierele inimii mele. La un moment dat nici nu-mi mai pasă. Abandonez lupta acestei împotriviri lăsând deschise porţile spre alte lucruri, mult mai importante.
La urma urmei nu am de ce să mă mai ascund inutil zăvorându-mă în spatele unor certitudini care mă macină.
Simt cum picături de sudoare se scurg din mine ca dintr-o lumânare aşezată într-un nisip fierbinte amestecându-mă, transformându-mă fără ca eu să mai pot face ceva în particule infime. Lupt din răsputeri să mă adun, îngenunchez dureros încercând să strâng firicelele de nisip în podul palmei şi să mă caut… Gândurile mi se opresc la aceeaşi obsedantă întrebare: Când m-am risipit? Voi mai reuşi să redevin aşa cum am mai fost?
Glasul Ancuţei îmi răsună în urechi:
― Hai, urcă-te în maşină şi vino cu mine la Sinaia să vorbim…!
 Mi-am strâns urgent câteva lucruri şi am plecat. Apropierea de ea şi mai mult, dorul descătuşării mele mă ardea, mă sufoca…
 Nu am putut să-l las acasă. L-am luat cu mine în gând şi am plecat la munte plină de speranţă şi, mai ales aşa cum nu mă mai ştiam de mult, bucuroasă, urcându-mă în maşina mea pe care o conduceam de fiecare dată cu foarte mult drag.
Ajunsă în apartamentul Ancăi, îmbujorată şi obosită, călătoria mi-a adus o stare de bine, o senzaţie plăcută la fel ca atunci când ţi se face o surpriză şi te bucuri cu fiecare părticică din tine.
Orele treceau într-un fel anume ca într-un joc, întorcându-se ameţitor în adolescenţa mea. Stând într-un cerc, răsuceam sticla cu  gâtul ei lung şi gol iar la cine se oprea acela devenea un posibil partener de dans. La fel simţeam şi acum, numai că în locul sticlei aşezasem orele care se învârteau. Ajungând mereu în acelaşi loc ne găseau pe canapeaua din sufragerie, singure şi frumoase ca două flori de colţ pe vârful muntelui.
Educaţia primită de Anca de la minunaţii ei părinţi făcuse din ea o femeie puternică, hotărâtă şi capabilă să-ţi înţeleagă gândurile şi reacţiile. Un bun mediator în acelaşi timp, ea făcea tot ce-i stătea în putinţă să te simţi bine în preajma ei şi, mai ales, să te determine să te limpezeşti.
― Începe cu începutul, cu alt început, îmi zice. Vreau să ştiu totul până la capăt…
― Câtă dreptate ai uneori, îi răspund nedumerită de izvorul blândeţii ei şi de acea nerăbdare care-i ieşea prin toţi porii! Poate că ai dreptate, dacă nu spun acum tot ceea ce simt despre acest „alt început” şi „alt sfârşit” al vieţii mele n-am s-o mai pot face niciodată.
Gândul că mă voi elibera pune stăpânire pe mine şi pe tot ceea ce, dintr-o dată, simt că pot aduna în podul palmei.
Îmi e greu să vorbesc deşi femeile fac adesea lucrul acesta, unele chiar din plăcere, eu mă poticnesc de fiecare dată când încerc să pătrund în adâncul trecutului meu, înapoi în timp şi totuşi în acest prezent contopit şi el imaginar cu trecutul.
M-am cufundat pentru el în cea mai curată zăpadă! Sorbindu-mi încordarea în faţa sângelui ţâşnit din obrajii mei, a avut grijă să mă vândă! Surâzând, am risipit nisipul îndoielilor şi fără habar de existenţa celeilalte în viaţa lui n-am crezut că odată cu mine îşi va vinde şi iubirea pe care o clădise ani şi ani la rând cu sudoarea frunţii.
Păstrate în suflet ca într-o icoană, lumina şi aerul sfâşiate de privirile lui păreau mai clare şi mai albe decât albul crinilor de la fereastră. Sub masca lui nu am găsit nici măcar un singur loc în care ar fi putut să fie atins, nici măcar de un animal necunoscut, venit cu alte legi ca să-l iubească… Decapitat de simţuri lupta de unul singur împotriva tuturor.
Doar golăneala îi rămăsese intactă. Aerul acela măreţ că se va descurca şi fără mine, că va supravieţui în mod miraculos acelei prăbuşiri folosindu-se din instinct de aripile alteia. Pentru că aşa obişnuieşte să trăiască, sprijinit de alţii, iar când acest sprijin nu mai este posibil abandonează sau caută altul. E cumplit gândul că un om la vârsta lui încă mai caută soluţii, că-şi poate juca inima în picioare mustind-o într-o speranţă jalnică de a obţine un vin de colecţie… În toată această existenţă precară timpul i-a jucat mereu feste dar nu a înţeles nimic. De pe tabla de şah a vieţii lui i-a lipsit mereu regina. Şi nu i-au ajutat la nimic piesele rămase, lecţiile primite, partidele din care a ieşit învins. Nici jocurile de noroc, nici ispitele mai tinere şi mai blonde decât mine nu i-au fost de vreun folos.
Mirosul pâinii calde venind de la brutăria din colţ mă face să-i spun Ancuţei:
― Hai să mâncăm împreună pâine cu vânt, cu noapte, cu iluzii, vrei?
Tace, aruncându-mi un zâmbet poleit cu o lacrimă ce o zăresc în colţul ochilor ei frumoşi.
― Avea dreptate cine spunea că te iubeşte ca pe un roman, eşti scrisă frumos!
Rupem împreună din pâinea aproape fierbinte aşezându-ne pe o bancă din parcul de lângă casa ei.
Ne-am amintit aproape totul. Imaginile alergau haotic în mintea noastră străbătând tuneluri adânci şi întunecoase. Din când în când luminile speranţei apăreau pe chipul meu umplând paharul acestei bucurii de care se minuna într-una.
În viaţă ţi se întâmplă multe lucruri, unele măreţe, altele mărunte. Ele dau marilor momente de fericire ocazia de a se furişa spre tine, pe nesimţite.
Fericirea vine într-un milion de forme – ca şi arta. Avem nevoie de marea, unica şi nesfârşita dragoste, prietenie, realizare, muzică şi descoperire ca să putem simţi această fericire. Dar avem nevoie şi de mărunta şi prosteasca întâlnire cu Stan şi Bran, de ploaia din fereastră, de curcubeiele duble, de pâinea coaptă în casă, de luminile care se sting într-o cameră şi de toate acele lucruri care-ţi înalţă inima şi transformă cea mai posomorâtă zi într-una pe care merită să o trăieşti.
― Începutul se află undeva în urmă cu 15 ani. El şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă până acum, transformându-se atât de puţin încât realizez că toată gravitatea acestei situaţii în care mă aflu, nici n-a avut cuprins. Poate şi de aceea mi-a plăcut atât de mult să cred în iubirea mea, pentru că ea pornea de la mine, făcea parte din mine, mă identificam cu ea iubindu-mi astfel acest început şi propria-mi iubire în propriul ei sfârşit.
― Te rog, Adela, lasă puţin filosofia deoparte, şi hai să vorbim ca două prietene adevărate pentru că vreau să ştiu şi să înţeleg exact aşa cum tu simţi, zice Anca puţin posomorâtă. Ce te-a atras la el, ce ţi-a plăcut, spune-mi?
― Descrierile mele, dacă te referi la acestea, oricum nu se vor potrivi niciodată cu realitatea, deoarece din prima secundă în care l-am văzut, m-a atras ca un magnet. Puţin mai târziu, însă, am aflat că ne despărţeau munţi de piatră calcaroasă din care nici cioplitorii nu puteau face altceva decât să scrie: Atracţie irezistibilă, îi spun râzând zgomotos. De ce te interesează povestea mea de viaţă?
― Curiozitate feminină şi nu numai. Sunt aproape sigură că ea poate fi un bun exemplu şi pentru bărbaţi, nu doar pentru noi, femeile. Ne-am ridicat din ţărână şi acolo vom ajunge iar dragostea se naşte dintr-o sămânţă, ea creşte, înfloreşte, ajunge la maturitate şi se ofileşte, nu-i aşa?
― Poate că aşa este, eu oricum am o altă părere, dar hai acum să mergem spre casă unde, la lumina difuză a unei lumânări putem depăna împreună firul acesta al amintirilor.
Paşii noştri zgomotoşi răsunau a cântec pe aleile parcului acoperite de frunze galbene.
Toamna se scurgea din cer ca o lacrimă tristă. Liniştea cobora odată cu ea, acoperindu-ne. Câtă trădare adunasem din splendoarea ei şi câtă speranţă!
Mergeam una pe lângă cealaltă gândindu-ne la ţipătul frunzelor peste care păşeam de teama sevei pierdute. Eram bucuroase de această apropiere şi nerăbdătoare să vorbim, pierzându-ne astfel în şirul întâmplărilor noastre.
Simţeam trecutul desenat pe mine ca o icoană, sfânt şi pur. Făcea parte din viaţa mea şi-l consider şi azi ca o comoară pe care trebuie să o păstrez!
Relaţia noastră a fost o otravă mai puternică decât viaţa. Odată băută, mi-am simţit încleştate încheieturile, inima, gândul, sufletul şi nimic, niciodată, nu va mai fi altfel.
Oamenii îşi fac rău unii altora cu plăcere. Nu mai există prezent, acum nici măcar de murit nu se poate muri, sentimentul măreţiei devenind penibil mă gândesc să scriu o carte stârnind în curcubeie uriaşe poate doar nişte lacrimi care mi-ar descrie drumul până la el...
Ne-am risipit în sincopele unui destin ce ne-a unit împotriva tuturor, şi-am trecut drumul dintre nebunie şi moarte ţinându-ne de mână iubirea ce ne-a ars aceeaşi zodie.
Nemaiintrând amintirile printre gheţarii care ne despart, le las la uşa casei mele veghindu-mi furtuna cerului tot.
Mi-e dor să-mi stea alături ca să ardem îmbrăţişaţi ca două lemne într-un singur foc, el cu mâinile rătăcite în părul meu să-mi bea răsuflarea din palme în timp ce eu îi mângâi trupul…
M-aş spovedi dacă aş şti că vorbele nu-mi vor fi răstălmăcite. M-aş întinde pe jos peste frunze şi aş muri, dar cu ce drept să-i stric minunatele zile în care se plimbă în măreaţa sa caleaşcă aurită cu iluzii… mai bine îi scriu, e tot ce ştiu să fac mai bine şi mai împlinit. Îi scriu această carte. Spălată de timp speranţa râde la fereastra casei în care îl aştept în fiecare anotimp.
Suferinţa grea ca o piatră de moară îmi macină îndoiala că va mai fi vreodată ceva…
Ştiu şi simt că nu va mai fi nimic. Între noi doi marele nimic va pluti ca o pânză de păianjen desprinsă din colţul înalt al unei încăperi. Nu va avea puterea să se transforme începând cu orele care apăsător ne despart, … apoi zilele, nopţile şi anii care vor urma…
Obişnuinţa are o faţă necunoscută, cea care doare, când încet, încet mă desprind simţindu-mi gleznele amare, ca cireşele negre căzute dintr-un copac.
Când nu mai ai ceea ce aveai şi nici nu mai poţi avea, te doare totul dar mai ales sufletul pe care-l simţi zbătându-se în tine ca un pui de găină pe care ai vrea să-l prinzi, răsucindu-i gâtul.
 ― Niciodată să nu spui niciodată! Te-ai putea trezi cu inima surcelită şi n-o mai poţi reface oricâtă iubire i-ai arăta, îmi spune Anca, în timp ce aprinde o lumânare roşie aşezând-o într-un sfeşnic de cristal şi toarnă cafeaua fierbinte în două ceşcuţe albastre. E un bărbat frumos?
― Nicidecum. E frumos că-mi place mie. E un rebel, un nonconformist. Mărinimos şi sociabil, e desprins parcă dintr-o imagine cinematografică cu bărbaţi puternici… Corpul acoperit de muşchi, braţele mari şi puternice, părul tuns scurt ca al bărbaţilor din armata americană.
M-a condus într-o seară plecând de la serviciu pe acelaşi drum pe care obişnuiam să merg singură spre casă. I-am simţit vibraţia din glas, mai ales că mergeam unul pe lângă celălalt ca doi prieteni vechi, dar n-am bănuit că ea se datora unei emoţii interioare, nicidecum vântului ce ne mângâia pe la urechi cu aerul lui rece…
Ajunşi în faţa porţii, cu o timiditate molipsitoare, m-a întrebat:
― Aş vrea să te sărut. Pot face asta?
― Eşti tentant, tinere, i-am răspuns, dar n-am mai fost întrebată din clasa a V-a dacă vreau sau nu să fiu sărutată. Dacă ai curaj, fă-o! i-am răspuns îndrăzneţ, ironic şi obraznic în acelaşi timp, mai ales din pricina faptului că lucrurile aparent neînsemnate din viaţa mea aveau la origine milioane de întrebări.
A fost şi mai uimit. M-a privit câteva minute în şir fără să scoată un cuvânt. I-am înfruntat privirea ca o stană de piatră aşteptând în sinea mea să văd dacă mă va săruta sau nu.
A înfipt mâna în mine, smucindu-mă, trăgându-mă spre el aproape cu brutalitate şi m-a sărutat energic, mestecându-mi buzele de parcă ar fi dorit să le mănânce cu nepotolită foame.
M-am lăsat înfrântă şi dominată, cu toată disperarea revărsată din acel sărut pătimaş şi puternic… Era ca şi cum norii gândurilor mele ar fi fost răvăşiţi dintr-o dată şi împrăştiaţi ca un vânt rece de toamnă ce îmi pătrundea în piele.
Ameţită, dar mai mult bulversată de atitudinea lui şi de forţa cu care mă simţeam strivită de zidul amintirilor mele, m-am desprins din braţele lui, nemaigăsind cuvintele potrivite să opresc avalanşa ce cădea peste mine ca o scânteie gata să se transforme în foc.
N-am ştiut atunci nici eu şi nici el ce va urma…
Am plecat fiecare pe drumul lui, gândindu-ne la altă zi şi stăpâniţi de dorinţa unei alte regăsiri.
Se zice că beţia te prinde după primele pahare şi nu după o înghiţitură. Aşa a fost cu noi, începând din acea seară. Timpul petrecut împreună ne-a aşezat faţă în faţă ca la un test aparent uşor şi cunoscut dar greu sau chiar imposibil de trecut…
Aproape zilnic dorinţa fierbinte din ochii lui se identifica secundar ca acele unui ceasornic cu dorinţa mea de libertate şi de viaţă.
A speculat mult timp lucrul acesta pentru că a simţit în mine aceeaşi forţă pe care el însuşi o răspândea în jur. Iar pentru că barierele erau ridicate şi niciun obstacol nu era aşezat în drumul lui către mine, devenisem o ţintă uşor de cucerit, o câmpie pe care o putea străbate cu uşurinţă…
Dacă i-a fost greu sau dacă i-a fost uşor, nu mai ştiu acum.
Nimic complicat nu se zărea la orizontul acestui început plin de libertate şi zbor deasupra sufletelor noastre, pe care şi eu şi el ni-l doream… Cuprinşi de aceleaşi aripi uriaşe ne-am lăsat ridicaţi şi purtaţi peste clipele efemere ale timpului, sfidând legea gravitaţiei şi alte legi ale fizicii, ironizând zborul ca atare, nemaigăsind nicio portiţă de scăpare, prin care să fugim.
Într-o zi mi-a atins gleznele triste şi amare, acoperindu-mă cu sărutări, întrebându-mă:
― Vrei să vii la mine? Vreau să-ţi arăt orizontul inimii mele. Hai, te rog, vino!
Întrebările puse în aşa fel încât să nu mă supere sau să nu mă ia prin surprindere, întâmpinând astfel un refuz din partea mea, veneau ca albinele la fagurele de miere, roind circular în jurul aceloraşi gânduri obsedante deja, de a găsi clipa, momentul când să ne apropiem mai mult unul de celălalt.
Dar cu mult înaintea cuvintelor, ca la o cursă de maraton, gândurile mi se împrăştiau vizibil strivindu-mi raţiunea de a fi şi de a exista.
― Nu ştiu dacă…, poate că nu ar trebui…, încercam printr-un refuz să mă detaşez ascunzându-mi evident neputinţa de a-mi linişti mâinile şi privirea luând-o cu mult înaintea cuvintelor.
― Te aştept diseară la orele 21, a hotărât sec pentru mine, aruncându-mi săgeţi de foc din privire.
O clipă interminabilă am tăcut, tăcerea mea semănând cu merele coapte toamna, răspândind un miros proaspăt şi crud. Cu cât tăceam mai mult cu atât mi se părea că mă clatin, că mă rup şi voi cădea din acest copac al imaginaţiei mele…
― Adela, ce frumos am putea spune: „La cules de tăcere”! Şi ce-ai făcut, te-ai dus? mă întreabă Anca.
Mi-am pierdut şirul amintirilor într-un oftat adânc, suspinându-mi nevoia acută de tăcere. Şi, ca de fiecare dată, am dorit să mă închid în carapacea mea de sticlă şi să rămân acolo fără lumină, fără aer, fără speranţe, dar mai ales, fără lacrimi…
Anca m-a simţit. A venit lângă genunchii mei aşezându-şi capul peste ei într-o dulce îmbrăţişare. Adevărul era dincolo de cuvintele mele şi de gesturile ei uneori asemănătoare cu mângâierile vântului de primăvară, calde şi tandre în acelaşi timp…
Îmi era greu să retrăiesc acele momente unice din viaţa mea şi, mai ales, să le descriu cu voce tare asemenea unui ritual ce trebuia săvârşit ca la spovedanie înaintea oricărei mărturisiri… De cele mai multe ori mă regăseam abia după ce îmi făceam semnul crucii mulţumindu-I astfel Dumnezeului meu pentru că apucasem să gust din paharul cu împărtăşanie.
Mă lepădam în fiecare dimineaţă de ziua anterioară prin acelaşi semn al crucii făcut cu regularitate şi pregătindu-mă să străbat zilele ce aveau să urmeze…
― Da, Anca, m-am dus, îi răspund cu un oftat amar, inundată de lacrimile ce din senin mi se aşează în gât şi mai apoi pe obraji.
Simţeam că ard, că roşesc la gândul că voi retrăi acea seară, acea noapte care a deschis alt drum şi altă iubire inimii mele…
― De ce nu plângi, ca să te eliberezi? mă întreabă Anca din fotoliul în care stă răsturnată, vizibil îngrijorată de reacţia mea. Regreţi ceva?
― Nu, nu regret. Regretul cel din urmă e că regretul moare…
― Hai, vino şi stai lângă mine să ascultăm Edith Piaf: Je ne regret rien. A sărit dintr-o dată în braţele mele, m-a sărutat pe amândoi obrajii, a pus CD-ul pe care ştia că-mi doream să-l ascult şi, la lumina lumânării, m-a privit curioasă şi nerăbdătoare.
Aşa a trecut mult timp. Rămăsesem agăţată de trecut ca haina într-un cui ruginit. Nu m-am putut desprinde decât foarte târziu, abia după ce în camera noastră nu se mai auzea vocea minunatei Edith Piaf.
Cuvintele au ţâşnit cu puteri nebănuite, rătăcite, curgând limpezit ca apa unui râu de munte. Mă răscoleau într-un fel anume, parcă din ce în ce mai intens şi mai profund, făcându-mă să înghit nodurile uriaşe ce mi se aşezau în gât, senzaţie binecunoscută din copilărie când muşcam dintr-o gutuie cu poftă şi nerăbdare.
― Ştii, Anca, fiecare om îşi duce crucea fie că vrea sau că nu vrea. Eu aşa cred.
― Draga mea Adela, nu poate face nimeni pentru noi ceea ce putem face singuri. Trebuie să te desprinzi, trebuie să te detaşezi de acele imagini ce ţi se derulează în minte cu atâta durere, trebuie să găseşti partea frumoasă a lucrurilor, amintirile plăcute, şi ele vor genera în jurul tău alte lucruri şi alte amintiri, poate mai frumoase şi mai plăcute.
― Ştiu. Puterea gândului este secretul, mi-ai mai spus asta.
― Şi…?
― Şi cred, nu spun că nu cred, această putere a gândului meu mă determină să nu-l îndepărtez din minte atâta timp cât îl simt încă acolo, atâta timp cât îl mai iubesc şi atâta timp cât îl mai vreau. Pentru că îl mai vreau cu putere şi cu dragoste, şi ai să vezi, va veni, va fi din nou al meu.
― Gândeşti pozitiv, zise Anca. Asta îmi place, eşti pe drumul cel bun. Ce a însemnat seara aceea pentru tine? Cum a rămas în inima ta?
― Ea a rămas aşa cum a fost: pură, adevărată şi nealterată de timp. A însemnat totul.
Am închis ochii şi am retrăit-o. Fac asta destul de des, cu obişnuinţa lucrurilor făcute zilnic, din impuls, fără efort. Chiar dacă noi doi nu ne cunoşteam şi nu ştiam prea multe unul despre celălalt, eram la fel, doi rătăciţi în timp, fiecare alergând după jumătatea sa.
N-am gândit o secundă măcar la ceea ce avea să urmeze, la ceea ce avea să se întâmple, mai ales că atunci când intri în camera unui bărbat nu te mai gândeşti la nimic. Semănam cu două pisici înfometate, aflate la pândă şi gata să sfâşie pentru a-şi cuceri teritoriul.
Lumina difuză cădea peste noi de undeva din tavan în fascicule calde şi precise. O masă mare trona în mijlocul încăperii încărcată cu flori, fructe, lumânări şi câteva sticle cu bere aşezate lângă două platouri pline, ornate neaşteptat de frumos.
Ne-am aşezat pe scaune privindu-ne intens ca şi cum teama ar fi pus stăpânire pe noi să nu ne pierdem cumva. Vorbele noastre încărcate cu banalităţi se loveau de pereţi ca un bumerang revenind mai adânci şi mai profunde, nelăsându-ne timp pentru altceva, nici măcar pentru iluzia unei clipe petrecută ca doi adulţi într-o noapte de vară…
Atâta tăcere pătrundea în tăcerile noastre şi atâta linişte încât, la un moment dat, m-am ridicat să plec spunându-i:
― N-am aflat prea multe despre tine, dar te rog, după ce plec, să faci un semn pe tocul uşii, un X de exemplu. Şi am vrut să ies.
― Un X? De ce aş face un X în camera mea?
― Pentru că a mai trecut o femeie pe aici, adică eu, i-am răspuns.
În momentul acela l-am văzut împietrit, speriat parcă de remarca mea idioată, pe care, recunosc acum, am vrut-o sarcastică şi n-a scos un cuvânt. Dintr-o mişcare, m-a răsucit cu faţa spre el, aducându-mă atât de aproape încât nu-i puteam vedea privirea şi strângându-mă puternic în braţele lui, n-am mai avut timp decât să conştientizez clipa că n-am să mă mai pot desprinde niciodată.
Nu pot să spun ce a fost… Despre iubirea care ţi se zvârcoleşte în stomac ştiam câte ceva. Despre sărutul care te ameţeşte ca prima plimbare în satul de vacanţă ştiam ceva, dar despre contopirea trupească, totală, definitivă, unul în braţele celuilalt n-am ştiut nimic. Aveam să constat începând de atunci şi pe tot parcursul vieţii până acum că în noaptea aceea am aflat şi am început să învăţ să iubesc din nou. Altfel, mai puternic şi definitiv.
Ca o revărsare în acelaşi punct a două râuri, transformându-se parcă într-o cascadă a inimii plină cu fericire, ne-am spus numele cu voce tare, ne-am strigat, ne-am atins şi ne-am sărutat ore în şir, până dimineaţă…
Toată beţia aceea de cuvinte reuşise să aducă un curcubeu în vieţile noastre, pline până atunci doar de ploaie şi de furtună. Atunci şi acolo am înţeles cât de frumos se poate trăi!
Ni s-au amestecat zâmbetele, privirile, mâinile ni le încleştam într-un singur gest, acela al iubirii pornite din noi ca glonţul dintr-o ţeavă de puşcă…
N-am ştiut să spunem nimic. Tăcerea desena între noi vise, mii de vise care păreau născute acolo şi crescute pe noi ca boabele pe ciorchine.
În acele momente trăirile lui erau reale. Nu se putea ascunde şi nici preface. Zgomotul inimii lui se amesteca vizibil cu fondul lasciv al momentului. Era bărbatul puternic pe care îl căutam fără ca eu să cunosc jocul acela imaginar al unei relaţii stăpânite de erotism şi dezbrăcându-te de prejudecăţi.
O relaţie poate fi considerată armonioasă şi în continuă dezvoltare numai în prezenţa celor trei elemente. Le putem spune sex, prietenie şi dragoste. Cu toate acestea o variantă ideală ar fi un cocktail în care cele trei elemente sunt amestecate în proporţii diferite. Fiecare relaţie are propria ei compoziţie, calitate şi savoare.
M-am considerat dintr-o dată norocoasă. Nestingheriţi unul de prezenţa celuilalt, totul a fost ca o înţelegere mutuală din care am ieşit amândoi relaxaţi. În clipele acelea am dorit să fiu unică, cum era şi normal. Însă el nu putea schimba lumea din cauza asta. Din păcate aşa e viaţa. Se spune că pasiunea n-o întâlneşti decât o dată în viaţa, iar mie îmi place dragostea periculoasă, o ştiu, de aceea nu am dreptul să sufăr.
Trăirile mele erau tot reale, cu diferenţa poate, că uneori pluteau în văzduh acoperite de magia basmelor în care prinţii salvau prinţesele, stare de beatitudine specifică femeilor. Totul era în jurul meu ca şi cum noi doi ne cunoscusem cu mult timp în urmă şi trăiam deja această poveste de dragoste găsindu-ne acum în miezul ei mânjiţi până la urechi de mierea pe care o gustam împreună.
Stătea lângă mine simţindu-i respiraţia în urechi. M-a cuprins un sentiment de frică superficială, de lipsă de autocontrol, că s-ar putea trezi să mă vadă cum îl privesc.
Plecarea mea şi fiecare mişcare făcută de el aducea cu ea adierea pielii lui catifelate şi masculinitatea din respiraţie. Absorb culoarea echinocţiului de toamnă întârziat în corpul meu care tresare suspinând după o picătură rece de ploaie de vară. Îmi adâncesc ochii în visuri de noapte şi refuz dimineţile care-mi aduc realitatea. 
Vezi tu, Ancuţa, relaţia noastră a început cu acea noapte de dragoste, de totală dragoste! Nu m-am gândit la nimic, n-am sperat şi n-am cerut nimic, dar în subconştientul meu aşteptam acea clipă, gândeam la ea şi la tot ceea ce a venit după ea. Acum o consider un dar binecuvântat, ca o boare de aer curat peste arşiţa unei veri…
Nu eram copii. Fiecare, poate, mai trecuse prin clipe asemănătoare, dar niciunul dintre noi nu aflasem până atunci adevărata putere ascunsă în sufletele noastre.
Iubirea ce mă legase, copil fiind, de celălalt (aminteşte-ţi „Început şi sfârşit”) fusese doar drumul pe care destinul mă purtase ca să ajung acum la el, la adevărata mea dragoste în care mă regăseam, la adevărata mea valoare ca femeie.
Poate că acea pregătire, acel început, mă determină acum să cred că n-am fost străină de ceea ce avea să se mai întâmple în viaţa mea atunci, sau de atunci încoace.
M-am întins lângă tăcerea Ancuţei ca o liană agăţându-mă de gândurile ei… Am adormit amândouă pe canapea una cu capul sprijinit de cealaltă ca două fetişcane ce-şi povestiseră deja emoţiile primului sărut…
― Bună dimineaţa şi Mulţumesc! o aud pe Anca în timp ce ocupa baia de lângă dormitorul ei.
― Bună dimineaţa, îi răspund încă somnoroasă şi puţin împovărată de noaptea ce trecuse parcă prea repede, dar pentru ce îmi mulţumeşti?
― Nu ţie îţi mulţumesc, Universului întreg îi mulţumesc pentru ziua minunată pe care o să o avem astăzi!
― Dar de unde şti tu, Anca, cât de minunată va fi ziua de astăzi, care abia a început?
― Păi ştiu. Ziua va fi aşa cum îmi doresc să fie, şi eu îmi doresc o zi minunată în fiecare dimineaţă, pentru asta spun „Mulţumesc!”.
Fără să înţeleg prea mult din vorbele ei m-am dat jos din patul moale ca un fulg de găină şi am rostit (ce-i drept, mai mult pentru mine): Mulţumesc!
Aveam să înţeleg destul de repede semnificaţia acelui cuvânt rostit din tot sufletul, cu toată convingerea că aşa va fi, în fiecare dimineaţă a vieţii mele.
Zilele ni le petreceam într-un anume fel. Ne făceam planuri, calcule, vizitam tot ce se putea vizita în acel oraş de munte în care eu eram doar pasager. Mă simţeam ca într-o călătorie cu trenul regal… Ziua nu povesteam. Eram atât de fericite încât nu vroiam în niciun fel ca ceva sau cineva să ne umbrească acea fericire. Spre deosebire de mine prietena şi totodată colega mea, Anca Hogea, era sinăiancă, era la ea acasă. Frumoasă şi nonconformistă, rebelă şi strălucitoare, hotăra în stilul ei caracteristic ce anume vom face. Şi dintr-o dată o aud:
― Azi mergem la Mânăstirea Sinaia, dar pe jos, urcăm dealul şi am ajuns. Să nu te aud că te vaiţi…
― Sincer, n-aş fi vrut să mergem pe jos. Dar dacă spui că este aproape mergem, am aprobat fără a mă poticni la gândul că nu pot urca, că obosesc, iar nu pot, şi tot aşa…
― E plină lumea de Nu pot-uri, zice Anca, parcă ştiind ce anume gândesc.
Zgomotoase şi pline de veselie ne-am apropiat de drumul ce avea să ne ducă la mănăstire. Eu când urc nu vorbesc, dar gândul că minunata mea prietenă mă duce la mănăstire, după ce în prima noastră noapte de poveste m-a purtat pe tărâmul amintirilor, m-a clătinat un pic. Chiar m-am gândit la o strategie pe care Anca o aplică, fiind de fapt şi punctul ei forte în job-ul pe care-l avea, fiind directorul unei mari instituţii culturale din localitate.
Simţeam cum mă priveşte cu coada ochiului aruncându-mi săgeţi unse cu miere:
― Aşa te vreau, hotărâtă. Vezi că poţi? Ştiam că poţi. Eşti doar plină de nehotărâre şi de „Nu pot”-uri…
Şi avea dreptate. Trebuia să recunosc asta, chiar dacă nu îmi făcea prea mare plăcere. Îmi ghidam paşii după paşii ei, încercam să o copiez într-un anume fel, fără însă a-i lăsa răgazul necesar de a se trezi din beţia pe care, singură o recunoştea, o trăia alături de mine.
Porţile Mânăstirii Sinaia erau larg deschise iar din interior ieşea tăcerea bisericii ca o chemare. M-am aşezat lângă mesele lungi din amvon şi mi-am încredinţat dorinţele arzătoare puterilor divine pe care le simţeam pretutindeni.
Rugăciunile sunt gânduri lăuntrice pe care le rosteşti cu putere şi convingere, altfel rezultatul lor nu se va întoarce niciodată la tine. Puterea acelor rugăciuni plutea în aerul proaspăt şi ne învăluia în mister aducându-ne vis şi speranţă în suflet. Asta simţeam noi, două femei frumoase şi singure, în bătaia vântului cald ca o mângâiere.
― Să nu te rogi pentru EL altfel decât îţi spune inima, zice Anca.
― Cum altfel?
― Să nu-i doreşti răul, că se va întoarce cu mai mult rău. Să spui doar lucruri de bine, gândeşte-te la el şi la tot ce a fost sau este frumos între voi şi atunci Universul (Dumnezeu), te va răsplăti doar cu ce este bun şi frumos.
Afirmaţiile făcute de Anca mi se păreau corecte şi mi le spunea de fiecare dată cu atâta convingere exact în momentele mele de cumpănă când, simţindu-mă, ştia că am nevoie de ele încât nu puteam face altfel. Parcă totul exista acolo ca o înălţare spre cer. Brazii, biserica din piatră, chiliile văruite proaspăt, biserica din lemn erau pline de credinţă şi te determinau la plenitudine.
Vinovate sau nu, iubirile noastre vin de la Dumnezeu. Ca fruct al dragostei divine omul a fost destinat dobândirii unor înalte daruri care au menirea de a-l face să progreseze în asemănarea cu Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu oferă omului această posibilitate înseamnă aşezarea unei temelii pe care omul poate să-şi construiască zidul desăvârşirii sale. Dacă dragostea îl conduce pe om pe calea desăvârşirii, frica sau teama îl orientează spre Dumnezeu pe un drum ferit de greşeli.
Frica de Dumnezeu era numită nu numai începutul înţelepciunii ci chiar plenitudinea ei. Sau progresul şi desăvârşirea ei.
Dragostea, în general, este o înclinaţie a sufletului spre un bine cu care doreşte să se unească. Dragostea este dirijată de dorinţa de a fi fericit, de a fi unit cu binele suprem. Dragostea nu este ceva în afară de Dumnezeu pentru că Dumnezeu este Dragostea. Studiind analitic dragostea se observă că principala ei caracteristică este tendinţa de asemănare între cel ce iubeşte şi cel ce este iubit. De aceea, atunci când există în mod autentic, subjugă totul, devenind adevărata şi unica viaţă a sufletului…!
Sfântul Apostol Pavel spunea în Prima epistolă către Corinteni că “Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.”
Aşa gândesc. Nu ne alegem iubirile! Şi nu suntem vinovaţi pentru ele dar tentaţia e cu atât mai mare cu cât ne prăbuşim mai mult în sufletul nostru încercând să ne apărăm de suferinţă! Potrivit acestor caracteristici, dragostea este singurul ideal al vieţii care nu va trece, nu se va schimba, nu va fi întrerupt nici după moarte. Perspectiva dragostei este desăvârşirea. A discuta însă despre ea înseamnă a o analiza doar în aspectul ei de suprafaţă. Dragostea mai întâi trebuie trăită, experimentată. Atunci ea schimbă modul de viaţă iar puterea ei dă îndreptăţire. Din punct de vedere al idealului posibil, dragostea este infinită. Măsura ei este a iubi fără măsură!
Am îngenuncheat în faţa unei icoane reprezentându-l pe Dumnezeu. I-am atins mâinile, sărutându-le ca semn de mulţumire pentru tot ce trăisem şi pentru suferinţa în care mă aflam. Un aer cald, liniştitor mi-a străbătut corpul. Eram vinovată pentru această iubire purtată pe suflet şi grea ca o piatră de moară? Dacă nu, atunci de ce îi ceream iertare Dumnezeului meu spunându-i: „Miluieşte-mă pe mine, păcătoasa.”?
Nu mai aveam lacrimi. În locul lor o uscăciune fierbinte îmi acoperea obrajii. Şi dintr-o dată, peste toate temerile mele s-a aşezat liniştea.
Ne-am întors în oraş coborând scările spre parcul „Ion Ghica”. Eram uşoare, pluteam de fericire şi împlinire, de aceea până şi drumul mi s-a părut fără obstacole şi lipsit de oboseală. Nebuniile noastre s-au încheiat, cum era şi firesc aflându-ne într-un oraş de munte, într-o discotecă, cu un ceai fierbinte şi muzică de dans.
După o zi de reculegere şi de împlinire sufletească ne-am întors acasă şi ne-am aşezat obosite pe canapeaua roşie din sufrageria Ancuţei. Avea obrajii roşii, ochii îi sclipeau într-un negru-argintiu, când vocea i se auzi în toată casa:
― Ai văzut, Adela, că am avut o zi minunată?
― Da, crede-mă Anca, nu am ştiut până acum nimic despre puterile magice ale acestui cuvânt: „Mulţumesc!”. Azi am mai primit o lecţie.
― Adela, draga mea, nu este magie. Uite, imaginează-ţi că eşti un magnet. Vei atrage spre tine tot ceea ce gândeşti, tot ceea ce vrei. Îţi doreşti o zi bună, vei atrage o zi minunată; îţi doreşti o zi tristă, vei atrage o zi plină de tristeţe. Aşa funcţionează, înţelegi?
Pentru prima dată înţelegeam. Teoriile ei erau verificate, testate, funcţionau cu precizie la ea şi m-am întrebat: de ce nu ar funcţiona şi la mine?
II
De data aceasta Anca s-a aşezat pe covor. Cu picioarele încrucişate ca un sultan devenea stăpâna gândurilor mele, eroina povestirii care trebuia să continue, înlocuind şirul acela de evenimente în care eu eram subiectul, cu numele ei, prezenţa ei infailibilă şi seducătoare.
După noaptea aceea au urmat zile şi alte nopţi la fel ca cea dintâi, dar mai încărcate emoţional, adevărate cu fiecare îmbrăţişare şi cuvinte nerostite care ne adânceau relaţia profund, completându-ne reciproc.
Mult timp n-am fost bună de nimic. Nu gândeam, iar aerul pe care-l respiram aş fi dorit să-l împart cu el, să-i dau puţin câte puţin din răsuflarea mea, din cerul meu, ca să îl ştiu alături, să-l văd şi să-mi umplu sufletul cu mirosul pielii lui…
Rareori ne despărţeam pentru câteva ore, regăsindu-ne mai înfometaţi şi mai apropiaţi decât fusesem cu ceva timp în urmă. Ne ardea în acelaşi timp acelaşi foc, aceeaşi iubire ne frigea, uneori dureros, negăsind răgazul necesar unei analize lucide sau a faptului că noi doi trebuia să ne oprim.
Nu făceam parte din aceleaşi lumi. Un lucru însă era sigur: dragostea nu ţine cont de nimic iar atracţia dintre doi oameni, uneori confuză şi derutantă, alteori directă şi raţională poate deveni fatală. Dincolo de ea, vidul, marele vid care ne înghite, ne tulbură, ne distruge… Cunoşteam o altfel de fericire, ca urmele lăsate de un parfum sclipitor, era vizibilă, strălucea pe chipul meu!
Fiecare dintre noi trecuse printr-o căsnicie ce ne marcase, iar în lumile noastre diferite existau reguli stricte pe care, împreună, le-am încălcat de foarte multe ori.
Pluteam într-un fel anume de inconştienţă amestecată cu remuşcare şi cu iubire ca petalele de trandafir amestecate cu boabe de piper într-un bol cu apă.
Ne lăsam pradă acelei stări de beatitudine, fiecare gândind şi simţind altfel: el că se va reface, se va vindeca repede după arşiţa care-i ardea sufletul, eu că nu mă voi mai lăsa târâtă de sentimente în hăul fără fund al disperării în care mai fusesem aruncată de destin.
Obişnuiam să stăm ore în şir noaptea pe prispa din faţa casei mele. Ne alegeam stelele favorite, intram în jocul lor şi rareori ne aminteam să mergem la culcare. Cu fiecare zi, cu fiecare minut care trecea printre noi găseam risipite la poarta destinului comun gândurile noastre diferite, ideile pline de lacrimi, de dorinţe, cuvintele care ne separau ca uleiul de apă… Dar nu vedeam. Eram orbi, nu ne lăsam mânaţi decât de sentimentele puternice, definitive şi de instincte.
Într-una din aceste nopţi a scos din buzunarul de la haină un inel. Mi l-a aşezat pe deget spunându-mi:
― Din această noapte eşti femeia mea pentru tot restul vieţii!
Surprinsă şi derutată n-am putut gândi altceva decât că în momentul acela devenisem dintr-o dată un obiect, obiectul lui, sinonim cu „femeia lui”, „bluza lui”, „cana lui de ceai” etc. … Dar m-am bucurat, am ţipat de bucurie şi fericire, devenisem ceva-ul lui şi asta îmi umplea tot sufletul.
Am închis ochii, iar bucuria am trăit-o şi am simţit-o în acelaşi timp până în vârful picioarelor! Existam! Prin ea şi alături de ea fericirea se materializa într-o stare pe care o puteam atinge întinzând degetele, pipăind-o, gustând-o, era acolo, în mine, lângă mine şi luase forma şi chipul lui.
I-am spus cu voce tare, pentru că de foarte multe ori vorbeam cu el folosind doar vocea minţii:
― Fericirea se află în noi, trebuie numai s-o doreşti, s-o cauţi, să ştii să o cauţi şi să te bucuri de ea atunci când o simţi!
Era doar o constatare, ca şi cum rătăcind într-o pădure noaptea încercam să găsesc drumul orientându-mă după muşchiul copacilor. Aşa aveam să mă orientez de atunci înainte, după gestul său neaşteptat, dar sublim… Greşită constatare!
Braţele mi s-au încolăcit după gâtul lui prăbuşindu-mă definitiv în privirea aceea puternică:
― Te iubesc! i-am şoptit şi mi-am eliberat sufletul fără efort şi, mai ales, fără a gândi ce va urma.
Zilele se desprindeau una câte una acoperindu-ne ca florile de cais primăvara. Nu le simţeam paşii, doar mirosul lor curat aşeza peste noi clipe ce aveau să devină amintiri de neuitat.
Îl iubeam. Prin toţi porii ieşeau aburi ca norii de hârtie, împrăştiind în jurul meu senzaţia unică şi irepetabilă a sentimentului care, fie că acum vreau sau nu vreau, îl simţeam şi-l defineam cu majuscule: IUBIRE!
N-aş putea să descriu niciodată puterea generată de acest sentiment. El mă făcea frumoasă (deşi sunt o femeie frumoasă), mă făcea clară (deşi se poate citi pe chipul meu o anumită claritate), mă făcea femeie în deplinătatea cuvântului.
La început fiecare dormea în casa lui. Uniţi de gânduri şi ghidaţi doar de ţârâitul telefoanelor, alergam unul în braţele celuilalt indiferent de distanţa ce ne separa.
După un timp eu am dormit la el, în camera lui albastră, în viaţa lui, astfel prezenţa lui devenea încetul cu încetul un fel de alter ego.
Şi pentru că ironiile sorţii nu sunt niciodată singure aproape în fiecare noapte ascultam „Nopţile albastre” ale radioului, o emisiune interactivă la care noi doi luam parte încântându-ne viaţa cu ea, dimineţile găsindu-ne adormiţi de oboseală unul în braţele celuilalt…
Trăiam o reală poveste de dragoste.
Începusem să mă confund cu lucrurile din jurul nostru. Îmi creasem o lume numai a mea formată din obiecte pe care le aduceam şi le aşezam de fiecare dată în camera lui după bunul meu plac: buchete de crini albi, perdele de mătase albastră, păpuşi de porţelan, pleduri de culoarea mării în care se vedeau înotând delfinii.
Nu vorbeam despre viitor, probabil că nici nu gândeam la un viitor comun, ne lăsam târâţi în iubire vorbind doar despre ea şi despre fidelitatea noastră, ca şi cum altceva nici nu mai conta în prezentul nostru. Fidelitatea nu însemna doar faptul că nu ne vom înşela unul pe celălalt, pentru noi fidelitatea era să cunoaştem totul unul despre celălalt, să ştim, să simţim, să aflăm când suntem, unde suntem, cu cine suntem în puţinul timp care ne despărţea peste zi...
Deşi devenea obositor să te porţi în felul acesta, înţelegând fidelitatea ca pe un scut al iubirii ce ne lega, intrasem în jocul acesta înţelegându-l cu timpul ca pe o stare de normalitate impusă doar de el. Sentimentele erau acelea care ne influenţau gândirea şi mai ales comportamentul, ajungându-se la un moment dat să ne ghidăm după ele ca nevăzătorii care se folosesc de baston pentru a-şi găsi drumul.
Ne-a fost bine, mult bine risipit aiurea ca praful ridicat de un vânt rece de primăvară, ne intra în ochi, mergeam mai departe, ne pătrundea prin piele, ne desprăfoşam şi mergeam mai departe, aşa era şi binele văzut de noi, simţit şi trăit împreună, făcea atâta rău împrejur dar noi tot bine îl vedeam.
 ― Adela, tu te auzi ce spui? mă întreabă Anca. Cui făcea rău? Te rog, crede-mă, dar chiar nu înţeleg.
Familiilor noastre, prietenilor comuni, colegilor mei de serviciu, mamei mele, care în acea perioadă era foarte bolnavă, asupra tuturor se răsfrângea acest bine al nostru.
Există o vorbă, Ancuţa: „Din avion nu se vede”. Aceşti oameni alături de care trăiam nu erau în avion, ci acolo, lângă noi, în imediata noastră vecinătate. Neacoperiţi de vraja ce pe noi doi ne lega, lucizi şi mai ales realişti, ei nu ne vedeau împreună. Îşi manifestau dezaprobarea nu cu privire la aspectul nostru fizic sau intelectual, ci pur şi simplu afirmau cu tărie că noi doi făceam parte din lumi diferite, aşa cum am mai spus.
― Pic pe spate, Adela. Adică tu erai zâna cea bună iar el un dinozaur?
― Nu mă refer la astfel de lumi… ci doar la diferenţele comportamentale, la diferenţele de cultură, la toate aspectele ce fac oamenii să se deosebească între ei: caracterul, spiritul, credinţa şi chiar iubirea.
Amândoi eram conservatori, nu ne scăpam din ochi familiile pe care ni le protejam şi care, deşi cunoşteau adevărul relaţiei noastre, fiecare avea rezervele ei. Dar hai să trecem peste acestea. E târziu, noaptea ne cântă la fereastră, mai e şi mâine o zi.
― Nu, Adela. În noaptea aceasta nu vom dormi, îmi răspunde Anca, aducându-mi din bucătărie o cană plină cu cafea proaspătă. Bei?
― Da, beau, îi zic plină de entuziasm, dar dacă noi două pierdem noaptea aceasta mâine nu vom mai fi bune de nimic şi cred că nu-şi are rostul să ne risipim în felul acesta.
Cred că am convins-o. Ancuţa este o fire atât de zvăpăiată şi nerăbdătoare încât, cuprinsă de febra povestirii, uitase că a doua zi trebuia să mergem la cumpărături.
Se urnea greu dintr-un loc dar odată plecată era de neoprit. Ne bucuram împreună de lucruri simple cum ar fi scălâmbatul în vitrinele magazinelor, jocul de şotron pe pavelele din piaţa oraşului sau râsul spontan la vederea oricărui flecuşteţ ce ne amintea de ceva comun sau de cineva cunoscut.
Din când în când mă atenţiona:
― Hai, zâmbeşte! N-ai zis că viaţa e frumoasă şi că fericirea există?
Anca este o femeie puternică şi înscrie mereu goluri la porţile nevăzute ale sufletului…
Nu găseam nicio portiţă de scăpare din tristeţea mea şi zâmbeam, mă lăsam acoperită de veselia ei din care îmi luam energia. Simţea. De cele mai multe ori îmi şi zicea:
― Eşti ca o sugativă! M-ai golit de energie!
Marginile sufletului nu mi se mai zăreau, eram împrăştiată în univers la fel cum mirosul florilor de mai se împrăştie în aer, către cer. De multe ori nici nu mai conta greutatea purtată în sufletul meu. Simţeam cu fiecare pas că dorul de el nu-mi va trece niciodată iar golul acela imens din inima mea nu se va umple, doar va rămâne suspendat ca baloanele umflate cu heliu deasupra cerului meu interior… Era în mine, în cuvintele mele, în toate trăirile risipite haotic şi perpendicular în jurul meu.
Necontenit mi se arată o singură imagine în minte. Ne plimbam prin Herăstrău ţinându-ne de mână ca doi adolescenţi. Un loc ascuns sub crengile de răşină, dincolo de privirea trecătorilor, ne-a îmbrăţişat încremenindu-ne în timp. Sărutul lui fierbinte şi puternic semăna mai degrabă cu o stâncă vorbitoare prăvălindu-se peste mine!. Era pătimaş, trezind în mine dorinţe ascunse în colţurile minţii, fierbinţeli ce lăsau în urmă dâre de lumină.
― Îţi strălucesc ochii când facem dragoste, ştiai?
 Nu ştiam. Simţeam doar roşeala obrajilor mei spărgând oglinzile în care ne priveam aproape goi şi paraleli de fiecare dată.
 Somnul adânc ce ne cuprindea desena peste trupurile noastre lanuri de grâu şi de maci aşezate în clepsidre uriaşe. Trăiam lângă el zile de vară, fierbinţi, zile cu zaua topită prin care pătrundeau uşor ploaia şi vântul. Noaptea, magnetică şi tot mai aproape de inima noastră, curgea prin vene, tăcere… Şi totuşi, undeva dincolo de uşa camerei noastre, în tăişul privirii, teama de ce o să fie în ziua următoare ne urmărea măcinându-ne gândul.
 Dacă am fi putut trăi izolaţi pe o insulă, cuvintele noastre cu miez de răcoare ne-ar fi ucis de fericire! Marginea lumii ar fi devenit marginea lacrimilor noastre care acum nu ar mai fi curs de amânare şi de necredinţă…
 Dar ni se întâmplă lucruri în ordinea firii. Nimeni nu păşeşte peste fereastră în gol, nimeni nu foloseşte ultrasunetele ca să-şi comunice fericirea, nimeni nu cere pentru iluzii un vas cu alcool. Insula noastră verde nu exista pentru că cineva a hotărât să ne lase să trăim în afara ei.
Cu nerăbdarea unei adolescente speram în minuni şi aşteptam zi de zi înfrigurată secunda incandescentă a întoarcerii.
― Priveşte, Adela! strigă Ancuţa. Trandafiri galbeni!
Îmi întorc privirea şi gândul agăţat la reverul hainei mele spre locul indicat de prietena mea ce se uita consternată la minunata întindere plină cu trandafiri galbeni... Bucăţele mici de soare, catifelate, ieşeau din găleţile ţigăncilor de la tarabă. În clipa aceea n-am ştiut ce să fac. Într-o mână îmi ţineam inima iar cu cealaltă gândurile. În secunda următoare noi două am gândit la fel, dar numai ea a spus:
― Florile tale preferate! Ai vorbit despre ele în „Început şi sfârşit”, sau acum, după atâta timp, preferi alte flori.
― Nu, trandafirii nu mai sunt florile mele preferate. Acum iubesc margaretele, pentru că au ceva din puritatea pierdută a sufletelor simple, i-am răspuns gândindu-mă la acei trandafiri galbeni pe care-i iubisem şi care făcuseră parte dintr-o altă poveste a vieţii mele, povestea copilăriei imaculate…
― Nu mai fi pesimistă! „Iubesc margaretele… iubesc margaretele” repeta ca o morişcă stricată, schimonosindu-se într-o vitrină.
― Nu fi caraghioasă. Ce faci, mă imiţi?
― Nu, dragă, dar ai atâta pesimism adunat în tine încât îmi vine să mă înec atunci când te aud. Noroc că ştiu să înot. Şi a început să râdă zgomotos arătându-şi dinţii albi ca zăpada nebătătorită. Îţi propun să luăm o sticlă de gin, mergem acasă, stăm liniştite la gura sobei, dacă vrei punem din nou Edith Piaf şi tu îmi continui povestea. Ard de nerăbdare să ştiu şi să aflu tot, să respir uşurată după ce am să te văd eliberată de cuvinte, îmi spune, trăgând după ea câteva sacoşe pe care aproape le umpluse.
― Bine, bine. Ştiu cât eşti de curioasă. Nu-ţi promit însă că odată cu eliberarea mea voi fi altfel, pentru că doar timpul vindecă, nu cuvintele. Asta e demonstrat deja.
Preferam lacrima depărtării de el decât lipsa acută în care mă aflam. Dacă voi trece această probă de libertate voi alege cu siguranţă drumul cunoaşterii spre o altă lume încărcată cu alte legi şi cu alţi oameni. Dar simt cum fuge timpul din măruntaiele mele încremenite la fel cum fuge sângele din gâtul unui animal despicat de secure. Un alfabet simplu şi trist îmi arată drumul umil al veşniciei prin nemişcare. Eu singură stau la poarta văzduhului gândindu-mă la braţele lui vânjoase, la gura rotundă pe care îmi plăcea să o sărut doar la colţuri.
Anca îşi căra sacoşele în timp ce eu luptam să mă dezleg din întunecata imagine a gândurilor… Nu vroiam să o supăr, mai ales că ea făcea eforturi uriaşe ca să mă scoată măcar pentru câteva zile din lumea mea cenuşie.
De aceea nu-i mai spuneam ce gândesc. Venisem acolo din foarte multe motive. Dar cel mai important era acela legat de plecarea mea, gândind că în felul acesta voi putea forţa mâna destinului…
Pentru că eram o femeie capabilă de orice sentiment ştiam că pot să-l iert. Aş fi putut ierta cu aceeaşi forţă cu care l-am şi iubit. În locul cireşelor amare crescute pe gleznele mele simţeam acum doar umbrele lunii ca nişte cătuşe, ţinându-mă lângă el. Îmi era teamă că nu pot să-l strig, doar plânsul mi-l puteam auzi!...
Nici nu mi-am dat seama când am ajuns în faţa casei. Ancuţa, prefăcându-se că nu mă vede pierdută în gânduri, îmi zice bucuroasă:
― Îmi pare atât de bine că suntem împreună dar regret că nu-ţi pot alunga această tristeţe de pe chip. Poate până la plecarea ta, voi reuşi.
Am tăcut într-un răspuns.
Ne-am aşezat ca două fete cuminţi la gura sobei. Fiecare dintre noi aveam paharul plin cu gin din care gustam picătură cu picătură. Răsucindu-şi picioarele sub ea Anca ţipă aproape de urechea mea:
― Zi!...
Mama, o femeie puternică şi deschisă la minte, deşi în perioada aceea era foarte bolnavă, a citit în mine ca într-o carte. Văzând şi simţind (ca orice mamă) o schimbare, încerca de fiecare dată să mă ţină aproape şi să-mi spună:
― Ai mare grijă mamă, omul acesta nu-mi place. Nu vă potriviţi. Nu-ţi aparţine şi nici tu nu-i aparţii.
― Ce fel de grijă să am, mamă? Dacă această grijă de care-mi vorbeşti ar putea să fie materializată poate mi-aş da seama. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar inima mea îmi dictează altceva.
― Inima ta nu te călăuzeşte pe drumul cel bun. Nu vreau să suferi! Nicio mamă pe lumea aceasta nu doreşte ca singurul ei copil să sufere.
― Îţi promit că nu voi suferi, argumentam hotărât de parcă ar fi fost vorba de o acţiune ce ar fi depins numai de mine. Ca de exemplu: nu voi cumpăra cartea aceasta, nu voi îmbrăca puloverul acesta. Eu spuneam „Nu voi suferi” cu atâta uşurinţă şi convingere încât mama, de cele mai multe ori ofta şi se închidea în tăcerile ei.
Grijile ei mă nelinişteau. Creau în mintea mea goluri adânci semănând cu nişte hăuri întunecate, labirintice, din care nu ştiam să mai ies. Pentru mine mama însemna totul. Dragostea pentru ea nu semăna cu nimic altceva, ea fiind regina tuturor iubirilor mele.
Într-o zi m-am apropiat de patul ei şi frântă de oboseală mi-am aşezat capul pe picioarele ei îmbrăţişând-o. Mi-a mângâiat părul blond şi-am rămas aşa înlănţuite câteva ore în şir. Într-un târziu îmi zice:
― Să ştii că munceşti prea mult. Serviciul te va distruge iar iubirea asta a ta, te va atrage într-un întuneric fără fund…
― Draga mea mamă, şi-i acopeream mâinile cu sărutări, ce eşti tu? Prezicătoare sau mama mea?
― Sunt mama ta şi ştiu.
― Azi nu te las până nu îmi spui ce anume nu îţi place la el. E ceva ce nu înţeleg, dar crede-mă că vreau să înţeleg pentru că te iubesc şi, mai ales, pentru că eşti mama mea.
Mă privea lung, întrebător şi necrezând, poate, dacă vreau cu adevărat să-mi spună părerea ei. Şi dacă voi ţine cont de această părere. Când a fost însă sigură că răspunsul la frământările mele mă va ajuta şi mă va călăuzi de-a lungul vieţii m-a privit şi mi-a spus:
― Tot ceea ce ni se întâmplă este rezultatul dorinţelor noastre, puterea gândului nostru aducându-ne lucruri bune sau rele. Ştiu că-l iubeşti. Ştiu că te-a prins această febră a iubirii mai mult decât ţi-ai închipuit sau ţi-ai dorit, dar crede-mă, omul acesta este un…
― Un ce, mamă? am întrebat-o cu vocea sugrumată şi gravă purtând în ea teama unui răspuns.
― Eu cred că este un… un golan! mi-a trântit-o mama sec, fără nicio altă explicaţie. Acum lasă-mă, mă duc să mă culc. Şi a plecat îngândurată, rătăcită de viaţa reală în care eu trăiam şi din care ea dorea să mă scoată.
Ani la rând m-au urmărit cuvintele mamei, acestea devenind în timp un fel de ghilotină, deşi, la rândul ei, fusese cucerită de el cu aceeaşi uşurinţă cu care am fost şi eu prinsă în mrejele întortocheate ale acelei iubiri.
Uneori ei doi stăteau de vorbă ore în şir, mai mult decât stăteam noi două depănându-ne viaţa şi amintirile. Mama se apropiase de el  numai pentru motivul că îşi dorea, îşi impunea chiar să îl cunoască. Apropiindu-l, deţinea controlul şi, mai ales, îi putea vorbi şi scotoci mintea. De multe ori o auzeam, în timp ce eu mă ocupam cu alte treburi, spunându-i:
― Ai grijă de ea, te rog! E o fată minunată, s-a chinuit mult cu mine. Să n-o faci să sufere, e tot ceea ce te rog!
― Promit, îi răspundea neşovăielnic, promit că voi avea grijă de ea, să fiţi convinsă de asta. O iubesc pe Adela, din tot sufletul…
Atunci mama se liniştea, crezând în cuvintele şi promisiunile lui, dar neuitând să-mi atragă din când în când atenţia asupra vreunui lucru pe care ea îl vedea altfel decât îl vedeam eu.
În ultimele ei luni de viaţă el a fost aproape tot timpul lângă ea îndeplinindu-i dorinţele pe care le avea într-un fel atât de ciudat… Nu-mi cerea ceea ce îi cerea lui, nu-mi spunea ce-i spunea lui. Între ei doi erau confidenţe pe care şi le făceau într-un anume fel şi mărturisiri care în timp îi apropiaseră, devenind prieteni. Mult mai târziu aveam să aflu şi să dezleg misterul acelor şuşoteli legate de mine, de viaţa mea, de cariera mea, de viitorul meu şi de acea protecţie pe care mama i-o cerea impetuos de fiecare dată…
Suferinţa mea venită odată cu dispariţia mamei a fost extremă, ca de altfel tot ceea ce venea în sufletul meu ca un uragan şi reuşea să întoarcă şi să răvăşească într-un mod extrem şi total ceea ce mai avea de răvăşit. Profunzimea acelei dureri pe care o simţeam în sânge nu s-a comparat niciodată cu nimic, ea înălţându-se şi coborând în inima mea care nu mai putea să simtă şi prin care uneori nu mai trecea nicio picătură de sânge. Supravieţuiam inerţiei şi, ca şi vechii mistici, simţeam cum Dumnezeu era în mine…
N-am putut niciodată să trăiesc două momente în acelaşi timp. N-am reuşit niciodată să mă desprind în aşa fel încât să-mi revărs amarele mele cupe pline de nefericire şi suferinţă în aceeaşi oală. Am fost metodică, practică, mi-am trăit la cote maxime fiecare părticică a vieţii folosindu-mă de fiecare neuron, considerându-mă în felul acesta, excepţia de la regulă.
În tot acest timp el mi-a fost alături. Dar nu făcea asta pentru că îi răsunau în urechi cuvintele mamei, ca doi clopoţei magici în ziua de Crăciun. Nu, el chiar era acolo, alături de mine, cald, iubitor şi protector, mai ales protector.
Au urmat zile grele, luni în care mi-am îngropat amintirile acoperindu-le cu imaginile copilului blond alergând desculţ prin livada casei, plină cu meri.
S-au întâmplat lucruri ciudate: cărţile alunecau singure din bibliotecă, tacâmurile ieşeau din cutiuţa unde erau aşezate şi simţeam aceste lucruri stranii ce mi se întâmplau amestecate cu prezenţa mamei care nu plecase, ea rămânând agăţată cu sufletul de casa unde trăise, arătându-mi prin mişcarea obiectelor în jurul meu că nu voi fi niciodată singură.
― Mama te-a iubit mult, îmi spunea. Ţie îţi datorează ultimii ani din viaţa ei. Ştiu cât îţi este de greu, dar cred că nu ar vrea să te ştie tristă sau nefericită. Mă cuprindea în braţele lui mari ţinându-mă la piept ore în şir.
Puterea lui îmi răsucea gândurile făcându-mă să-i înţeleg altfel cuvintele şi dorindu-mi să treacă imensitatea acelei greutăţi pe care o purtam pe suflet de atâta vreme.
III
M-am lăsat desprinsă de timp şi de realitate. Încetul cu încetul viaţa mea a reintrat în circuitul ei firesc ca într-un joc circular deplasându-se pe orbită fixă cu viteza melcului. Oare cine oprea la poarta sufletului meu? Cine trezea fierul îngheţat al porţii mele lovind în carnea rănită? Cine-mi speria teama alungând-o cu buchete imense de margarete albe? Cine-mi speria jocul minunat al speranţelor acum, când singura mea dorinţă era să cred în ele? Cine mi-a întărit sufletul împiedicându-l să se sfărâme?
Ploaia mea tristă mă uda până la piele fără căldura inimii mamei mele, care-mi cuprindea zilele verii şi toate nopţile iernii.
Cu părul ud şi picături prelinse pe gene şi pe frunte amestecate cu lacrimi de deznădejde alergam în braţele lui adâncă şi amară… Râsul meu fericit dispăruse. Paşii nu mă mai duceau ca altădată pe drumuri ştiute şi nu mai răsunau peste pietrele ude de ploaie, îmi dau seama acum că ei mergeau doar către el şi datorită lui am trăit şi am văzut altfel tot ceea ce se petrecea în jurul meu.
Acolo, în braţele lui îmi găseam alinarea.
Iluzia înlocuieşte adesea realitatea, căldura fiind poate, mai intensă în fragila ei noutate decât siguranţa obişnuinţei… Şi totuşi, atâta teamă se amesteca în dragostea mea… Cu toate simţurile la pândă, ca un cavaler îmbrăcat în armură, am învăţat să nu-mi pierd speranţa şi să nu mă pierd în labirintul dragostei mele în care doar aş fi vrut să rătăcesc până la sfârşitul zilelor…
Şi dintr-o dată ploaia de aur nu mai cădea pe creştetul niciunui gând. Zilele se derulau parcă egale iar în golul lăsat de lumină depuneam fierul şi sarea din sufletul meu. Mă durea plecarea mamei, golul rămas în urma ei şi priveam cum nu mă sting precum lumânările aprinse de la căpătâiul ei.
Umblam amândoi mână în mână şi nu ne mai gândeam la nimic. Simţeam cum durerea mea se mutase la el şi cum, de fiecare dată, stătea nemişcat în aşteptare suflându-mi fluturi peste braţe. Pentru toate întâmplările oprite din curgere îi spuneam că nu voi avea niciodată nici timp, nici cuvinte să-i mulţumesc.
Au trecut câţiva ani, cu el în preajma mea, în aerul meu şi chiar în locul unde lucram. Mă urmărea pretutindeni ca o umbră nelăsându-mi nici măcar libertatea cunoaşterii. În tot acest timp ieşeau la iveală, una câte una, diferenţele de gândire când vorbeam despre un anumit lucru sau comentam faptele cuiva sau propriile noastre fapte. Începeam să simt aceste diferenţe care nu de puţine ori ne aşezau la poluri opuse. Toate micile noastre depărtări ne apropiau mai mult şi de fiecare dată altfel. Conflictele generau discuţii interminabile şi contradictorii, unele dintre ele demonstrând clar poziţia ce o aveam în viaţa lui… Dar nu conta. Pentru mine toate aceste impedimente îmi păreau uşor de trecut. Uneori reuşeam, mă încânta dominarea de care dădeam dovadă, încât nu mă recunoşteam. Alteori mă lăsam învinsă cu nepăsare. Multe din regulile bunului simţ erau încălcate cu nonşalanţă de amândoi…
― Asta nu-ţi dădea de gândit? o aud pe Anca întrebând şi tresar. Uitasem de prezenţa ei.
― Ba da. Toate îmi dădeau de gândit. Credeam că e normal să nu-ţi deschizi poarta prietenilor, credeam că e normal să nu răspunzi la mesajele ocazionale de felicitare sau să îţi bănuieşti rudele de infidelitate. Aceasta era starea lui de normalitate pe care mi-o impunea cu blândeţe. Întrebările lui săreau una câte una ca dintr-o cutie ruginită de tinichea: „Cine te-a sunat?”, „De ce te-a sunat?”, „Ce ai făcut?”, „De ce ai răspuns?”, şi ele creşteau zilnic ca ciupercile după ploaie devenind caraghioase şi transformându-se uneori în certuri interminabile pe care încercam, şi de cele mai multe ori reuşeam să le înăbuş.
Atâta personalitate adunată la un singur om nu mai întâlnisem şi chiar dacă nu-mi atribui merite deosebite, reuşeam să-l întorc sau să-l determin să ia decizia cea mai bună, să vadă lucrurile normal alungând, distrugând şi înăbuşind distorsionarea cu bună ştiinţă a acestora. Nu o făceam cu intenţia de a-mi exercita puterile de convingere, doar ne completam ajungând uneori să fim surprinşi de puterea deciziilor noastre.
Ne simţeam bine în pielea noastră, în acelaşi timp ardeam cu aceeaşi flacără chiar dacă pe ici pe acolo, în zidul iubirii noastre începeau să apară şi să se vadă câteva fisuri.
Anca adormise cu capul sprijinit de spătarul canapelei. N-am vrut s-o deranjez, am învelit-o cu un pled roşu de lână şi am ieşit în noapte să mă plimb pe străzile răcoroase ale oraşului.
Gândurile dădeau năvală peste mine făcându-mă uneori să-mi pierd echilibrul. „Sunt obosită” mi-am spus. Deşi ştiam că nu mă pot desprinde definitiv de imaginea ce mă urmărea insistent aşteptându-mă, parcă, la fiecare cotitură, la fiecare pas. Lupta cu mine depăşea orice graniţă. Eram, încă, o femeie frumoasă şi puternică aflată însă într-un mare impas, într-o mare degringoladă. O parte din mine lupta să se desprindă, acea parte care m-a şi determinat să scriu aceste rânduri, cealaltă parte mă ţinea de mânecă trăgându-mă cu puteri nebănuite înapoi. Nu ştiam cine va învinge, care parte din mine va fi mai puternică. Şi nici acum nu ştiu asta.
Am încercat cu el tot ce a fost omeneşte posibil. Atunci, acolo m-am gândit să fac tot ce n-aş fi crezut că pot face.
Cunoşteam o femeie din vremea copilăriei mele, doamna Ioana, ce deţinea o vilă somptuoasă în centrul oraşului. Copil fiind îmi petreceam uneori vacanţele acolo şi mânată de un dor interior şi o dorinţă ascunsă m-am hotărât să o vizitez. Mi-am dus gândul până la capăt. Am sunat la uşa doamnei Ioana aproape de miezul nopţii. M-a recunoscut şi, cu zâmbetul ei larg, m-a invitat „la un pahar de vorbă”, cum îi plăcea deseori sa spună.
― Dar ce-i cu tine pe aici? Ce mare ai crescut, Adela, şi cât de mult mă bucur să te revăd! Te-ai căsătorit? Hai, vorbeşte-mi despre tine!
― Şi eu mă bucur, i-am răspuns sărutând-o pe amândoi obrajii. Da, m-am căsătorit iar soţul meu trebuie să vin şi el. Mă aflu la un simpozion de amploare, o manifestare culturală iniţiată de Ministerul Culturii. Voiam să vă văd şi, mai ales, voiam să ştiu dacă mă puteţi găzdui două-trei zile la dumneavoastră. Pe mine şi pe soţul meu, bineînţeles.
― Dar cum să nu pot?! De când vrei să vii? Din noaptea aceasta sau de mâine dimineaţă?
― Rămân acum, dacă nu deranjez, şi mâine dimineaţă merg să-mi aduc bagajele pe care le-am lăsat la centru.
S-a bucurat. În timp ce ea îmi arăta încăperea pe care o avea liberă mă gândeam la această nebunie şi la ceea ce-i voi spune Ancăi a doua zi. Nu mai exista cale de întoarcere, nu mai puteam da înapoi.
Rămăsesem blocată în timp punându-mi speranţele la uşă să mă păzească. Ştiam ce voi face. Îl voi suna şi-l voi ruga să vină la Sinaia să ne petrecem două zile împreună înainte de a cădea cortina. Asemenea unui spectacol iubirea noastră trebuia să fie susţinută de un final, fie el şi dramatic, dar fastuos. Ancuţei aveam să-i spun că o problemă urgentă m-a rechemat la Bucureşti. Aşa am şi făcut.
M-am instalat în camera pustie şi plină de linişte. Somnul nu a vrut să-mi aşeze pe gene niciun pic de odihnă. Cu ţipătul singurătăţii din mine mi-am strâns genunchii la piept ghemuindu-mă în semn de protest. Ochii mei verzi desenau în camera obscură cercuri concentrice viu colorate ce alcătuiau un joc de speranţe şi de iluzii.
L-am sunat. Vocea de a capătul celălalt al firului nu părea deloc surprinsă.
― Ce s-a întâmplat?
― Nimic, i-am răspuns. Sunt la Sinaia pentru câteva zile. Vii şi tu?
― Nu pot. Mai bine zis nu am timp, în câteva zile trebuie să plec în Germania cu nişte afaceri.
― Afacerile tale au fustă? l-am întrebat maliţios.
― Se poate spune şi aşa. Dar de ce aş veni până la Sinaia?
― Pentru că noi doi mai avem multe să ne spunem şi pentru că mi se pare firesc ca doi oameni care au stat 15 ani împreună să-şi petreacă o ultimă noapte de dragoste, o ultimă noapte împreună.
Tăcerea aşternută din senin între noi mi-a deschis orizontul unor speranţe. Aş fi dorit ca acolo, pe teren neutru să ne putem face socotelile, să tragem linie şi, de ce nu, să ne despărţim omeneşte, ca doi oameni care s-au iubit şi au depăşit împreună mii de momente grele.
Nu mi-a promis nimic. Mi-a lăsat doar gustul amar al aşteptării. Cât timp fusesem împreună nu ne-am permis excursii de lux sau vacanţe pline de suspans. Eram atât de tineri şi de îndrăgostiţi încât pentru noi raiul avea chipul unei nopţi dormite în grădină pe un covor de fân proaspăt. Poate de aceea mai speram în sinea mea că venirea lui la Sinaia va încheia sau va marca într-un fel acea perioadă din viaţa noastră pe care ne străduiam s-o ignorăm înlăturând-o cu brutalitate.
A doua zi dimineaţă am sunat-o pe Anca.
― Ce faci madam’, pe unde dormi? mă întreabă răvăşită de noaptea ce ne despărţise şi puţin ironică.
― Sunt la Bucureşti, am minţit. Am plecat să-mi iau nişte acte necesare la conferinţa de săptămâna viitoare. Scuză-mă că nu ţi-am spus, dar nu am vrut să te trezesc.
― Puteai să-mi laşi un bileţel, câteva rânduri măcar.
― Da, ai dreptate, numai că m-am hotărât în foarte scurt timp să plec. Ştii că sunt imprevizibilă.
― Tocmai pentru că ştiu, de aceea nu mă supăr. Hai, vino repede, povestea ta aşteaptă să fie ascultată şi, de ce nu, poate şi scrisă…
― Nu glumi, Anca. Cum adică scrisă? Promit că în două-trei zile revin cu forţe noi. Pa, pa, ai grijă de tine!
Nu-i puteam spune prietenei mele că-mi doream o ultimă noapte de dragoste cu bărbatul pe care-l iubisem atâţia ani, ajungând până acolo încât aproape o cerşeam. Eram pe cont propriu, trebuia să-mi limpezesc temerile înecându-le în aşteptare.
Întrebările îmi săgetau tâmplele, trunchiul purta nevăzut un nimb, pregătit să-şi soarbă suflarea. Ştiam că nu va veni. Dar zăceam ca într-o mlaştină din care nu puteam să mai ies, aşteptând să mă salveze careva.
Orele treceau prin coridoare fără de sfârşit. Priveam încremenită pe geamul care dădea spre pădurea de brad gândind fiecare secundă. Stăteam acolo izolată ca un martir, fără să mănânc, fără să scriu, fără să vorbesc… O auzeam din când în când pe doamna Ioana spunându-mi:
― Nu mai sta toată ziua cu nasul în cărţi, hai că am făcut o ciorbică de afumătură.
― Mulţumesc, dar nu mănânc.
― Hai, Adela. Ridică-te şi zâmbeşte, chiar dacă soţul tău nu a venit. Bărbaţi sunt pe toate drumurile, ce naiba!
Cred că bănuia ceva, de aceea nu i-am dat nicio explicaţie.
A doua şi a treia zi la fel, niciun telefon, nicio veste în plus faţă de ziua anterioară.
Destrămarea până la scrum a tuturor speranţelor mele îmi ardea palmele. Neputinţa în care mă zbăteam aprindea mai mult jarul îndoielilor. Nu mai aveam nimic de făcut. Câteva clipe doar mă despărţeau de realitatea din care nu plecasem niciodată. Eram eu, aceeaşi, acolo, cu braţele întinse şi goale de nesomn.
În întunericul dintre nopţile ce mă despărţeau de următoarele episoade ale vieţii mele, rănile împrospătate cu grijă îmi aminteau că exist. Biruinţa lui trecătoare avea să devină curând, foarte curând, un eşec.
Am plecat de la vilă în jurul orelor opt dimineaţa.
― La revedere, Adela, să mai vii pe la noi, îmi zice doamna Ioana, plină de energia unei zile frumoase.
― Sărut mâna! Am să mai vin, vă promit asta.
― Şi până la urmă, zice, de ce n-a mai venit soţul tău?
― E foarte ocupat. Se pregăteşte să plece pentru o perioadă de timp în Germania, i-am repetat mecanic ceea ce ştiam de la el.
Drumul până la Anca nu era lung. Era doar întortocheat şi brăzdat cu amărăciune. Era pentru prima dată când zâmbeam, zâmbetul meu fiind o dovadă a certitudinii. Nu mă durea claritatea ei, ba dimpotrivă, presăra pe şira spinării fiorii unui adevăr: că nu m-am înşelat. Poate dacă ar fi venit, îndoiala mi-ar fi anihilat acest echilibru interior pe care-l restabileam de fiecare dată. Nevenind, nu am fost nici surprinsă, nici dezamăgită. Doar rănită. Ştiam că nu va veni. Un laş niciodată nu va putea pune piciorul în prag trăgând linie şi făcându-şi socotelile. El este laş şi atât. „O ultimă noapte”, „o ultimă discuţie”, sunt doar cuvinte înşirate fără rost ca mărgelele pe aţă…
Ca o pasăre cu o singură aripă m-am apropiat de uşa apartamentului şi, fără să mai sun, am intrat. M-am prăbuşit într-un fotoliu şi-n acelaşi timp în ochii Ancuţei.
― Ce bine că te-ai întors! Fă-te comodă, avem atâtea să ne spunem! Uite, Adela, vecinul de la cinci este patronul unui bar renumit aici în localitate: „Carpe Diem”. Ce-ai zice să mergem să ne distrăm un pic şi să facem o nebunie?
― Nu-mi este aminte, crede-mă. Sunt obosită şi sătulă de nebuniile mele. Nu mai vreau altele…
― Nu fii nesuferită. Te rog, te rog!
Am cedat insistenţelor venite din partea ei şi i-am promis că seara aceea o vom petrece aşa cum vrea ea.
Ne-am îmbrăţişat, am mâncat, i-am povestit ce am făcut „la Bucureşti” minţind-o cu fiecare amănunt presărat în discuţia noastră. Nu aveam niciun regret că fac asta. După-amiaza a trecut repede făcându-ne să ne amintim frânturi din viaţa noastră amestecate cu vise, iluzii, cuvinte, iubiri şi multe, multe amintiri comune.
― În seara asta ne facem de cap, zice Anca.
― Nu-mi mai trebuie, i-am şoptit cu un fel de disperare în glas.
― Ba-ţi trebuie, că eşti femeie tânără şi frumoasă, mă contrazice. În locul tău mi-aş găsi cel mai al dracului bărbat, şi frumos şi bogat. Asta ar merita vita aia de iubit al tău.
― Nuuu! Am negat vehement, scârbită numai la gândul că i-aş putea răspunde cu aceeaşi măsură. Porcăriile astea nu sunt de mine.
― Snegurocika, prinţesa zăpezii, se strâmbă Anca. Curată ca neaua… Ba îţi trebuie un hăndrălău să te vindece, asta îţi trebuie.
― Anca, i-am spus stupefiată, dar eşti un adevărat bagaj de surprize! Tu nu vorbeai aşa…
― Păi dacă mă determini să-ţi arat şi cealaltă faţă a lucrurilor…
― Să înţeleg că ai şi o altă faţă?
― Înţelege ce vrei. Şi tu ai o altă faţă, şi el are o altă faţă, toţi avem o faţă nevăzută, asta să-ţi fie clar. Acum hai să plecăm.
Locaţia numită „Carpe Diem” se află la parterul unei clădiri fastuoase, toată construită din lemn masiv. Un cuptor unde se prepară pizza, un bar mare plin cu sticle şi pahare aşezate simetric printre buchete de flori de câmp şi nişte mese lungi acoperite cu ştergare naţionale.
Ne-am aşezat într-un colţ mai retras. Alex Pătraşcu a venit imediat la noi şi Anca a făcut prezentările:
― Prietena mea Adela, din Bucureşti. E scriitoare. Alex Pătraşcu, vecinul meu şi patronul localului.
― Încântată!
Protocolar şi distant m-a săgetat cu privirea dar n-a scos niciun cuvânt. M-a privit ca şi cum aş fi fost un obiect scos la licitaţie. În timp ce examinarea era în toi, mi-am ridicat bărbia ca pentru a-mi da curaj, neavând de gând să-l las să mă copleşească. Refuzam să mă simt impresionată de umerii lui largi sau de alura de comandant. Trebuia totuşi să recunosc că Alex Pătraşcu avea ceva deconcertant. Poate datorită mirosului său. Degaja un iz de săpun. Nici urmă de parfum scump. Doar săpun. Şi-mi amintesc pe loc de zilele când visam să-l privesc sub un duş în aer liber, într-o zi de primăvară, trupul lui musculos şi gol strălucind din cauza stropilor. Alex fusese şi mai era încă un bărbat atrăgător. Aveam dintr-o dată în faţa mea un fost coleg de şcoală pentru care, cu mulţi ani în urmă, făcusem o pasiune. De-a lungul timpului căpătase puţină chelie care-i scotea în evidenţă ochii mari, negri şi frumoşi pe care nu-i uitasem niciodată.
S-a făcut că nu mă recunoaşte, scăpându-i un zâmbet amuzat. Se lupta în acelaşi timp cu senzaţiile care-l copleşiseră din nou, atunci când, fără umbră de timiditate începusem să-l privesc stăruitor. Simţeam cum îi pătrunde privirea, trecând dincolo de mine, însoţită de milioane de întrebări.
Am tăcut. Pe deoparte ca să nu stric surpriza Ancuţei, iar pe de altă parte eram mânată de curiozitatea ce mă stăpânea să aflu de ce după mai mult de 20 de ani soarta mi-l aşezase în drum?
― Sărut mâna, doamnă, mi-a spus în timp ce mâinile lui mari îmi prindeau degetele atingându-le uşor şi catifelat.
Mi-am retras mâna la fel de discret ca şi gestul lui involuntar.
Gândurile copilăriei mă răscoleau… Terminase facultatea la Bucureşti, Aeronave secţia Rachete. Pe atunci îmi plăcea să-l tachinez:
― Ai terminat Rachete sau Paraşute? îi ziceam.
― Nu, am terminat Aeronave, şi încă cu 10, se lăuda cu un aer maliţios, într-un răspuns dat de fiecare dată la fel.
Timid şi politicos, mă respingea într-un fel ridicol, descurajant. În timp ce eu alergam după „geniul” din el, el alerga după carieră… Din păcate aşa e viaţa, acum realizez asta.
Ştiam că se mutase cu familia la Ploieşti, dar ca un absolvent de Aeronave să ocupe un post de conducere în Sinaia îmi părea dintr-o dată de neînţeles…
„Haide, Adela, mi-am spus disperată. E timpul să ieşi din Vestul Sălbatic. Revino-ţi!” Cu un efort suprem, am afişat un zâmbet curajos şi l-am privit din nou în ochii negri.
― Ce vor fetele? întreabă el.
― Eu, gin cu apă tonică şi lămâie, zice Anca.
― Şi eu, un ceai de fructe de pădure, spun.
― Aici nu servim ceai, zice sec bărbatul nu prea înalt, îmbrăcat într-o cămaşă de culoarea vişinei putrede. Aici servim doar băuturi puternice, pentru femei puternice.
― Atunci consideraţi-mă o femeie slabă, i-am tăiat-o sec, nu consum alcool.
― Doar un cocktail, doamnă, din partea casei, hotărî bărbatul şi dispăru.
― Ai înnebunit? zice Anca agitându-se cu o umbreluţă colorată. Vrei să ne facem de cacao?
― Dacă ţi-ai pus în gând să mă cuplezi cu vecinul, te înşeli amarnic, n-am s-o fac. Ce nu înţelegi? Nu vreau, îmi trebuie linişte Anca, multă linişte.
― Să-ţi urle singurătatea în cap? Fugi de aici, Adela, nu mai spune prostii!
― Ce să-i faci?! am oftat adânc. Sunt o sentimentală…
― Şi-a băgat ăla bocancii în sentimentele tale! Dar trezeşte-te, soro! Eşti scriitoare, nu elevă de pension. Ai văzut atâta dramă şi atâta iubire cât n-o să vadă eroul tău în toată viaţa lui.
― Tot aia e. Sufletul nu se schimbă.
― Auzi? Să-ţi spun eu de unde începe sufletul femeii?
― Lasă, lasă! mă apăram ca de un bondar enervant: văd eu ce fac.
― Faci pe naiba. Ăla îţi dă papucii şi tu-i replici cu citate din romane siropoase. Dă-l în p…a măsii de bou! Lasă-l!
― Îl voi lăsa, i-am recunoscut. După această noapte, nu se mai poate face nimic.
― Ai luat ţeapă cu golanul, fată. Dar nu-i o gaură-n cer. Nu eşti nici prima nici ultima prostuţă.

(Fragmente din romanul în curs de apariţie la editura ,,Scripta)



 
    Ion BUSUIOC:
                    Din volumul „101 FABULE”


 Reversul fabulei
(în loc de prefaţă)

Animalele, aproape  toate,
au fost supuse, din păcate,
unei “umanizări” forţate:
în bătătură
le-am domesticit,
la Zoo le-am privat
de libertate,
prin fabule le-am hulit,
la Circ le-am dresat,
ba pe unele din ele
chiar le-am înfulecat...
În urma sistematicului rapt
un singur fapt
rămâne cert:
atâtea animale
sunt astăzi pe cale
de dispariţie
şi dobitoace
în curs de apariţie
(vulpoi, boi, broscoi,
maimuţoi, oi, copoi)
doar printre noi.



Lecţia despre fericire

În  gură  cu  gustul  pâinii,
de  câte ori câinii
la biata cămilă n-au lătrat !
Ea, însă, calea şi-a urmat
şi  prin deşert a continuat
în caravană  să meargă,
lăsând depărtarea să  şteargă
urletele zăvozilor de pază.
Şi-atunci deşertul
devenea o oază…
Însă, prin cele pustiuri
cu nisipuri pliuri,
o încerca cumplita sete,
dar, ca dintr-un burete
stors pe îndelete,
cocoaşele îi picurau
acel minimal
lichid vital
ce o scăpa de reaua piază.
Şi iar pustiul
devenea o oază…
S-ar putea crede
că n-a fost chip deloc
de a se mai urni din loc
când viaţa
i  s-a luminat c-o rază -
pătrunderea,  cu-adevărat,
în oază.
Nimica din acestea,
prin urmare
şi-a luat deşertul
iarăşi la spinare:
“- Datului sorţii
nu i-am făcut pe plac.
Aşa se face c-am trecut
şi prin urechile de ac
a ceea ce se cheamă oază.
De-aş mai  adăsta în ea
m-ar apuca o groazăăă!...
V-o spun cu toată tăria:
oaza mea-i călătoria!”
De la cămilă
bag şi eu de seamă
că fericirea-i
cum te cheamă…



Lanţ trofic

„- Mititel el
cât cercelul,
dar ce gustos
fu şoricelul!”
Doar atâtica
mai putu
să miaune pisica,
acuma, în loc
de pâine,   
în burta
unui câine,
care, şi el, sătul,
hop!,
făcuse autostop
taman la maşina lor,
a lor,
a hingherilor...



Aproape arheologică

Râdea ciobul
cu un râs... tăios  
de oala spartă...
Nici dânsa
nu se lăsa mai prejos, 
fiind şi ea într-o ureche,
pardon!, într-o toartă.
Şi-n râs când icni
alt ciob îi plesni,
care, luându-se de mână
cu suratul din ţărână,
gasi în el pe loc tărie
de-a se asocia la băşcălie.
Că din pământ sânt
şi că se vor reîntoarce
în pământ
n-aveau vreun cuvânt.
Dacă moartea, după uzanţe,
nu  reîntronează   armonia,
atunci slabe speranţe
... arheologia.


Triumviratul

Călăreţul şaua bate
pe deşelate,
ca să priceapă
a lui iapă...
Tot din groapă
în groapă
şi din hârtoapă
în hârtoapă,
iapa se-alege în spinare,
de la şa, c-o bătătură mare,
ca să priceapă călăreţul...
Iar când să treacă podeţul,
iapa pe călăreţ îl scapă
în apă,
ca să priceapă
şi şaua
că-şi poate găsi cu ea
beleaua...


Mielule,-o făcuşi de oaie!

„Lângă lac,  pe păşune,
cine m-ar mai putea răpune?”
se întreba în gând un miel
ce, tremurând ca vai de el,
se furişa pe-o cărare,
când hop! cu lupu-n cale.
„- Un’te duci, tu, mielule?”
„- Vă căutam, domnule!”
„Ah, ce făptură minunată!
Aşa cum acum mă cată
mă va căta şi altădată.
Fie-i iertată
blana de-astă dată!”
Mielului de frică, inima-i bătea
mai –mai să-i spargă pieptul...
„- Ia s-o iau prin hăţiş de-a dreptul!”
Dar bine nu se dezmetecise,
când, după un pom,
îi sări în faţă hop! un om:
„- Unde-ai plecat, mielule?”
„- După mata, domnule!”
„Superbă împăcare cu soarta!
O să-i deschid odată poarta...
Cum se ţine-acuma după mine,
aşa şi altădată se va ţine!”
Pe miel, încetul cu încetul,
teama îl părăsi
şi când  ajunse pe păşune ,
aplombu-şi regăsi.
Îl întrebă un firicel de iarbă
ce hop! i se-ncurcase-n barbă:
„- Ce caţi pe-aici, mielule?”
„- Chiar pe tine, tontule!”
Şi continuă,
fără, de-acum, să se ferească:
„- Dacă îl las să mai crească,
se uscă şi ajunge iască”
Şi  pe sărmanul firicel
dintr-o dată-l şi retează.
Însă mielul, de la el,
se îmbolnăvi
şi, apoi,  chiar muri...
de gălbează.


Ceasul rău

Zvâcnetul aripilor a paloş,
urmat de zglobiul cucurigu,
cunoscute din moşi-strămoşi,
îl făceau pe bietul cocoş
să mai uite de frigu’
dimineţii...
Însă drumeţii,
care treceau cu treabă
sau din întâmplare,
prin dreptul cotineţei,
începură să ia cu uimire act
că dădea ora
din ce în ce mai exact.
Acelor trecători
care în dimineaţa următoare
îl aşteptau doritori
să recupereze
şi cele câteva secunde
ce-l mai despărţeau pe cocoş
de ora de pe unde
şi, de ce nu, să-şi potrivească
chiar ceasul de la el,
nu le mai fu deloc fidel
ca mai-nainte...
Îi fusese dat să piară
de cu seară,
făcându-i-se de petrecanie
ca la cea din urmă orătanie...
Când cu Timpul ajungem
să ţinem cât de cât pasul,
tocmai atunci
ne sună ... ceasul.


Metamorfoză

Ca zgarda să nu i se mai vadă
la „ marş afară !” pe stradă
şi să nu mai fie luat al său cojoc
în bătaie de joc,
câinele mergea
mereu dandaratelea.
Ştia el, de când era căţel,
că, de-ţi ţii coada port-drapel,
amănuntele jenante,
chiar sub tirul
unor priviri pedante,
ca încărcătură nu mai au spor.
Însă cei întru câinime
nu-l înţelegeau nicio câtime
şi, individual sau în cor,
cu lătrături de ocară
îl tot împroşcară,
dezvelind la el întruna colţii
de-l apucau fiorii morţii.
Lătra la el câte unul,
de parcă trăgea cu tunul:
„- Băi, mai racule decât racu’,
lasă-te dracu,
de chestii d-astea!
Până şi roş-fiertului i-aminte
să meargă câteodată înainte...”
Alteori, altul
parcă spărgea înaltul:
„- Eşti un retrograd!
O să te rad
din memoria mea,
pui de căţea
ce-ţi eşti!
Mereu pesimeşti!”
Mai ieri şi un buldog sadea
spunea
către o căţea:
„- Cruceşte-te de zevzecul
cum face pe berbecul!”
Şi-amândoi se repezeau spre el:
„-Bă, avântul
o să ţi-l curme vântul!
Poţi aşa merge până mâine
şi nici ţipenie de câine
n-ai să-ntâlneşti
ca să-l buşeşti!...”
Nimeni, dar nimeni
nu vedea
cum zgarda-l strângea,
zgarda-l sufoca,
zgarda-l spânzura,
limba-i atârna,
zgarda, zgarda, zgarda...
Vrând să-şi fie propriul lui casap,
se hotărî să ia un hap,
dar mai ia capul de unde nu-i...
Crescuse-o coadă-n locul lui.
Şi-ntr-adevăr, trecătoriii de pe stradă
întorceau capul ca să vadă
acum un câine
...cu-n covrig în coadă.


Corbul  şi vulpea –
o eternă poveste

Totul fusese pregătit
pentru păcălitorul păcălit:
vulpea se afla
de data asta-n pom,
iar corbul pe pământ
tăcea molcom,
ţinând lângă el neglijent caşul,
pentru că ştia
că el va fi acum nănaşul...
Cu ochii închişi ,
repeta scenariul pe furiş:
„Când va cere coana vulpe
să-mi audă glasul,
voi îndemna-o ca să facă pasul
spre caş ,
iar eu, luându-l în clonţ, mintenaş,
în locul ei,
ca un mare ţintaş,
voi zbura plin de avânt
şi ea buf! cu botul de pământ...”
Când simţi pe lângă el un fâlfâit,
deschise ochii îngrozit
şi nu se dumiri ce hocus-pocus
dusese caşul tocmai colo sus...
Ce se întâmplase oare?
Având de-a face
tot timpul cu oare,
vulpea învăţase chiar să zboare
şi acum , pentru direcţie,
îşi folosise şi codiţa
cum şi-o foloseşte veveriţa,
pe când corbul,
vrând s-o păcălească,
atât de pedestru,
devenise cam terestru...
Se vede că literatura a născocit
chestia cu păcălitorul păcălit,
pentru că în viaţă
doar asta se-ntâlneşte:
o dată cin’ s-a păcălit
mereu se păcăleşte...


Mortua est
(meditaţie)

A trecut,
a mai răzbătut,
o cămilă,
slabă ca o sedilă,
prin urechile de ac.
S-ar zice, un fleac
trecut în dreptul
acestui vajnic
peregrin,
care-i adevăratul
beduin...
Da, dar a rămas
deşertul
c-o oază
mai puţin...


Limitele vicleniei

Prea bine se ştie
la ce viclenie
recurge vulpea cea roşcată
ca de paraziţi să scape:
se duce pe malul unei ape
şi, începând de la coadă,
intră, încet-încet, toată,
în undele reci...
Dar, cum nu e defel neroadă,
are mereu un pai în gură...
Să vezi atunci alergătură
pe sărmanii pureci,
care se precipită-n alai,
fără ca să vrea, spre pai,
până se grămădesc
pe el purcoi
într-un teribil tărăboi...
Roşcata de purecărie scapă,
ea respirând, niznai,
prin dinainte pregătitul pai,
iar ei negăsind cu cale
decât s-o ia,
înecându-se,
pe gârlă la vale...
Din vremuri imemoriale
doar la atâta le duce capul
pe şiretele roşcate!
Până acuma niciuna pe surate
nu şi le-a depăşit
în ingeniozitate,
ca aceeaşi metodă cu paiul
s-o fi îmbunătăţit
cu câteva date
ca s-o folosească şi la pescuit…
Şi-ar fi procurat,
e adevărat,
cu ceva mai multă roboteală,
cât peşte şi-ar fi dorit
să bage în oală
şi nu s-ar mai fi folosit
de viclenia lor proverbială
faţă de ursul găgăuţă
sau să golească peşte
din căruţă…
De ce e până peste poate
să ceri aşa ceva unei roşcate?
Pentru că vicleşugul
pe care îl presupune
orişice înşelăciune
nu e totuna
cu meşteşugul
dat de înţelepciune…    
 

Struţomani(er)a

Robit aceluiaşi tertip,
struţul nu conteneşte să bage
capul în nisip,
iar afară,  când şi-l trage,
exclamă mereu stereotip:
“- Nisip!...”
Va rămâne  viaţa toată
acelaşi ageamiu,
căci nu va exclama vreodată
 sfâşietor din beregată:
“- Pustiiiiu!...”  

 
Arătătorul ...arătat

- Lângă aceste surate,
că doar cinci
suntem cu toate,
viaţa mi se toarce...
Poate c-aşa
mi-a fost sortit de parce!
Şi spatele mi-ar întoarce
frăţânii-mei, de le-ar da mâna.
Eu nu i-am luat cu anasâna
să-mi ţină isonul la arătări,
însă, pe ale
revelaţiei cărări,
ce nu aş da să-mi semene
ca gemene!...
Eu le ţin de bune vecine
şi  ele au ceva  
de împărţit cu mine…
Ce la mine nu le-o place
când am şi pe   vino-ncoace!  ,
nu numai pe  du-te-ncolo! ?”  
îşi încheie cu un tremolo
degetul arătător pledoaria.
Şi multă vreme îl stăpâni mânia,
uitând din caier
să mai toarcă.
Bineînţeles că degetul cel gros
fu îndrituit să i-o întoarcă:
“- Pune osul la treabă,
caierul să-l toarcem mai degrabă
şi mai taci odată din gură!
Ce tot boscorodeşti acolo
când, pentru tine, 
  du-te-ncolo!
înseamnă-ntotdeauna o împunsătură,
iar  vino-ncoaci!   -
o apăsare pe trăgaci,
urmată
de-o … împuşcătură?”


A tăcea ca să ţi se facă

La Ghiţă prin bătătură
era mai înainte tot o arătură.
Cu el, neapărat,
ceva s-a întâmplat,
căci de la o vreme-ncoace
Ghiţa-al nostru nu mai face
nici cea mai mică scurmătură.
“- De când umblă
mereu cu paiul în gură
să-şi facă şi el cuib ca noi!”
ciripeau pe la streşini
păsări şi păsăroi.
Nici mai tereştrii din ogradă
(câinele, pisica,
vreo curcă neroadă)
pe Ghiţă n-aveau ochi să-l vadă:
“- Apucături de copilandru!...
Se dă mare scafandru
când în băltoacă se scufundă tot.
Să nu se-nece,
ţine paiu-n bot!”
Şi  copiii stăpânului
se fereau acum din calea lui,
când Ghiţă se precipita
spre teică:
“- La o  parte, neică,
că şi-a schimbat Ghiţă traiul!
Îşi bea lăturile cu paiul!”
Până şi gospodarul
se prefăcea că nu avea habar
de ce-I pusese-n tic ca dar:
“- Ţie, Ghiţişor,
ţi s-a făcut de custură,
de umbli de nebun
cu paiul în gură?”
Pentru durerile înabuşite,
să nu te-aştepţi lacrimi să storci!...
Şi o s-ajungi
chiar albie de porci
dacă rămâi fără glas
la un eufemism aşa de cras
şi-nveninat cu-atâta impostură:
“a umbla cu paiu-n gură”
pentru – “a avea sârmă  în nas”.


Între ciocan şi nicovală

Până când aprig
să le lovească,
ciocanul stătu o clipă
să se gândească:
“Săracele cuiele,
ele-s cu cucuiele!
Noroc că, în marea lor majoritate,
pline  sunt de receptivitate,
deşi se mai găseşte câte unul
care face pe nebunul
şi umblă
până se scălâmbă
după o dreptate…strâmbă.
Moment în care, eu,
ciocanul înţelept,
îl îndrept
pe drumul... cel drept.
Cu ele
ca cu ele,
dar ce mă fac
cu marea mea rivală?
Aţi ghicit,
e vorba de nicovală...
De când tot bat în ea,
şi-ncă cu ce avânt,
dar ea nu a intrat
măcar c-un deget
în pământ...
Comparativ cu-această încăpăţânată,
cuiul e supuşenia întruchipată.
Dar umilinţa-mi fi-va răzbunată,
deoarece cuie sunt,
har domnului, destule
şi, pe deasupra, sunt
şi aşa credule,
că doar la un semn al meu,
ca pe tobogan,
în şir indian,
spre mine vor da năvală,
iar eu le voi înfige
pe toate-n nicovală!”
Şi ciocanul începu
să le lovească sistematic,
ca unul pneumatic.
Dar nu era cui
să  nu se-aleagă c-un cucui,
să nu se strâmbe
sau, chiar mai rău,
detot să se scălâmbe,
nefiind ele acul de cojoc
ale acestul veritabil bloc
ce-n faţa lui sta neclintit
ca o stâncă de granit.
Aşa că, până la urmă, ciocanul
îşi pierdu tot elanul,
deveni apatic,
apoi chiar molatic,
pe la muchii tocit
de atâta bătucit
şi, din această donquijotiadă,
rămase şi berc de coadă.
Noroc că de rele sunt păscuţi,
până la a-şi fi propriul lor casap,
mai curând cei ce ne bat la cap
decât cei care sunt la cap bătuţi...


Bucătărie interioară

Otreapa de bucătărie,
deşi mai mereu spalătă
cu rufele soioase,
găsi  în ea tărie
de a se rătăci odată
printre prosoapele-nmuiate,
oricum ceva mai curate...
După nălbeli nenumărate,
gospodina-i scoase,
până şi ei, o oarecare faţă.
„-Ehei! O altă viaţă
m-aşteaptă, alt trai!
Unul pe vătrai...
Farfurii murdare, greaţă,
De-acum încolo bai! bai!...
În înalta societate
a prosoapelor curate
şi parfumate,
mă voi distra
pân’la saţietate...”,
aşa vorbi ea cu vanitate,
dar şi cu oarece cochetărie.
Când, din otreapă
de bucătărie,
îţi propui al vieţii  scop
doar să devii  prosop,
îţi trăieşti mascat,
e-adevărat,  mai curat
pe ambele feţe,
o a doua... bătrâneţe.


Şi, totuşi...
(meditaţie
)

De câte ori  n-aţi auzit
că muntele a  căznit
de-abia un şoricel?
Nu mă dumiresc defel
în cine se loveşte...
Însă, în ce mă priveşte,
sunt sigur
că parabola porneşte
de la un adevăr frapant,
fără nimic şocant
în el:
nici muntele
n-a fost un  munte,
ci un elefant,
nici şoricelul
n-a fost un şoricel,
ci un elefănţel...
Şi, totuşi,
căci totdeauna
e un „totuşi”,
eu nu mă dumiresc defel
de ce aceşti impozanţi
elefanţi
se sperie
şi de un şoricel?...


Tratat despre decădere (I)

Când gata să sară din pod,
stătu pe gânduri o pisică:
„Eu nu-s ca hopa-mitică,
care e marele nerod...
Ca să ajungă în picioare
el sare mereu în cap...
Dar şi faţă de un miriapod
eu tot pornesc
cu un mare handicap
ca număr de picioare...
Însă cine nu ştie oare
că-s prima dintre saritoare,
căzând mereu pe ele,
pe tuspatru picioruşe ale mele?..
În care scop,
aici nu-ncap hachiţe,
la ele mi-au crescut perniţe”.
Şi-şi dădu drumul spre duşumea...
Dar mai bine se răzgândea,
căci, când să se apropie de ea,
zări zbughind un şoarece...
Ca-n căngi să mi-l ferece,
mâţa îşi pierdu
simţul de orientare,
uitând ca trenurile de aterizare
(mă refer, bine-nţeles, la gheare)
în perniţe să le tragă.
O pernă ad-hoc
nu fu nici chiţcanul,
încât pisica pe duşumea
căzu ca bolovanul
şi se lăţi precum calcanul...
Chiţ - chiţul, tocmai din buşitură,
îşi regăsi oarecum elanul
şi, prin salturi scurte,
sări din tindă în curte...
Măcar acum pisica
de-ar fi raţionat niţel,
dar nici vorbă, astfel,
şi ea, cu scrijelit de gheară,
îl urmă rulându-se pe scară,
încât până jos în incintă
se şi desăvârşise ca plăcintă.
Şoarecele scăpă doar scărmănat,
însă pisica nu s-a mai sculat...
După orişice cădere,
încearc-o cât de mică repliere, 
căci, căzut pe duşumea din pod
şi-apoi din tindă-n glod,
aşa ajungi la ...decădere.

 
Diogene...Omul

De o cerbicie niciodată stinsă,
mereu cu lumânarea aprinsă,
Diogene toată viaţa a umblat
să dea peste un om adevărat.
Aşa ceva el, însă, n-a aflat.
Târziu, hăt spre bătrâneţe,
când înţelepciunea
ţine loc de tinereţe,
i se luă într-o bună dimineaţă
parcă un văl de pe faţă.
Îi zbârnâi de strigăt lingurica:
„- Evrika! E-vri-ka!
Omul adevărat pe care îl cătam
acela tocmai eu eram!
 Aşa fiind, lumânărica
s-o mai ţin aprinsă
ce rost îşi mai are?!”
Şi Diogene muri
fără lumânare...
Uneori , vălul ni se ridică
peste poloboc
doar pentru ca , cernit,
să cadă iar la loc.


Ciomagul a resteu
(meditaţie)

Când ai de-a face
cu un bou,
va avea ecou
nu gestul ce preface,
ca într-un ieftin
rămăşag,
resteul în ciomag,
ci fapta-ţi
care face,
infinit mai greu,
din ciomag...resteu.


Mathusalemică...

Un melc
codobelc
aşa se adresă,
cu vorbe ţâfnoase,
unei broaşte ţestoase,
luând-o astfel la vale
pe când urcau
încet-încet la deal:
„-Eşti greoaie ca un mal!
Halal
de aşa şale
de mergi atâta de agale!
Vrei să trăieşti
doar ca broască râioasă,
pardon, ţestoasă,
ce te găseşti,
de nu te grăbeşti
niciodată?
Dar depăşeşte-mă odată
şi nu te mai ţine
ca un căţel după mine!...”
Deloc râioasă,
broasca ţestoasă
aşa se adresă
melcului
codobelcului:
„- Ai grijă mai bine
de tine,
care nu dansezi
decât o vară!...
Alunecare uşoară
şi lejeră,
cochilie efemeră,
căci, cât mi-e dat
mie să trăiesc,
mi se pare chiar
că mă cam grăbesc!”


Sâc! Sâc! Transit gloria mundi!

Numeroşii meseni rămaseră uimiţi
şi în orgoliul lor loviţi,
când un ou
pe-un platou,
deşi cu rândul fiecare
încercase , fără vreun spor,
să-l fixeze în picioare,
numai de mâna lui Columb
nu mai cazu strâmb
într-o parte.
Procedeul de fixare în şezut
de-atunci rămase foarte cunoscut:
pe sparte...
Însă obiectară vreo doi,
ieşiţi mai repede din uluială:
„- Bine, dar aşa puteam şi noi!”
„- C-aşa-i , n-am nicio îndoială!
Însă, adăugă navigatorul surâzând:
„- De ce nu v-a  trecut prin gând
 şi vouă?”
„- Ca, bunăoară, nouă!...”,
completă „alesul” între ouă,
năzuind cu Columb să împartă
întru eternitete
tentanta glorie
de douăzeci şi patru de carate.
Urmă apoi
într-o cotcodăceală spartă:
„- Să vă intre bine în memorie:
sunt ...oul lui Columb!”
Însă când ceru un bumb
şi aţă de cusătură,
ca să-şi oprească din scursură,
toţi îşi amintiră de spărtură
şi-l aruncară în tigaie.
Pe loc îl luă pe ou
aşa o vâlvătaie
de pe la măruntaie,
încât simţi cum eternitatea de-o clipă
îl părăseşte în pripă.
Năpădit acum de frică,
legându-se de glorie
ca tăciunele  de porumb,
descoperi  o nouă Americă
într-o cotcodăceală ca de plumb:
„- Sunt...ochiul...lui...Columb!”


Chinezărie
( meditaţie)

Picătură
cu picătură
chinezească,
chinezii
au reuşit să zidească
zidul chinezesc...
Atunci nu-i firesc
ca tot picătură
cu picătură
chinezească
zidul
să se găurească?

  
                                                 
         Preot- profesor, doctorand
         Bogdan-Costin GEORGESCU





ÎNCERCĂRI DE HERMENEUTICĂ ANTROPOLOGICĂ 
      ASUPRA RITUALURILOR RELIGIOS-CREŞTINE



Argument

Când am ales să urmez concretizarea preocupărilor mele de antropologie culturală creştină sub forma unei lucrări de doctorat porneam de la impactul pe care l-a avut asupra mea descoperirea lui Petre Ţuţea, după 1989. Eram deja student la Construcţii, când am înţeles că trebuie să urmez calea teologiei pentru a înţelege interpretările lui Petre Ţuţea asupra omului creştin, viziunea sa antropologică creştină. Iar omul creştin nu era numai credinciosul simplu, obedient oricăror canoane pe care el nu le înţelege neapărat, dar le acceptă pur şi simplu pentru că aşa trebuie. Teologia mă preocupa din copilărie, crescut fiind în Biserică, în mod nemijlocit în cadrul ritualului liturgic şi între cărţile din biblioteca părinţilor mei. Lor le mulţumesc, în primul rând, pentru că mi-au întreţinut această dorinţă de studiu din copilărie şi până la facultate, dar m-au educat şi în spiritul creştin al Bisericii Răsăritene. Ţuţea venea, însă, pentru mine – studentul de atunci, cu o viziune nouă, profund ortodoxă, dar nu mai puţin filosofică, nu mai puţin intelectuală, asupra problemei omului, o viziune care împletea dimensiunea arhaică a creştinismului popular cu o dimensiune a unui creştinism de elită, un creştinism filosofic pe care nu-l cunoscusem înainte de 1989. Ca atare, peste timp, dincolo de istorie, îi mulţumesc marelui gânditor român pentru că mi-a inspirat această cale. Fără a-l fi cunoscut vreodată în mod direct (deşi l-am prins încă în viaţă ca student), ci mai ales din documentarul Exerciţii de admiraţie realizat de Gabriel Liiceanu, iar apoi din lecturile personale, îl consider pe Ţuţea un model cultural pentru filosofia antropologică. Ulterior, ca inginer constructor, am înţeles că dincolo de detaliile tehnice ale unei construcţii se ascund efervescenţe culturale iradiate din simbolistica artelor şi filosofiei, nu numai roadele unei stricte gândiri matematice rigide care generează soluţii abstracte şi analitice pentru calcularea structurii de rezistenţă a unei construcţii sau a unor mijloace de construcţie (utilaje de construcţii). Am înţeles în acest context că lăcaşurile de cult nu sunt numai simple „cariere de piatră”, cum numeau revoluţionarii iluminişti francezi catedralele gotice. Dincolo de monumentalitatea şi rigoarea construcţiilor se ascunde atmosfera vie din interiorul acestora, ritualul liturgic prin excelenţă, cu toate conotaţiile sale, mai ales cele simbolice. Prin expresia lui Ţuţea – „Numai în Biserică afli că eşti om” (cu alte cuvinte că exişti) am înţeles că există o întreagă antropologie simbolică în desfăşurarea ritualului liturgic al Bisericii Universale. Mai multe detalii asupra dimensiunii simbolice a ritualului liturgic aveam să aflu ca student teolog din cursul Părintelui Profesor Constantin Galeriu, unul dintre cei mai mari profesori pe care i-a avut teologia ortodoxă după 1989. Dincolo de istorie, sub aripa îngerilor, mulţumesc şi Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, pe care am avut ocazia să-l întâlnesc de câteva ori şi care ne-a luminat asupra multor aspecte cu conotaţii antropologice creştine simbolice. Această teză de doctorat am scris-o sub supervizarea domnului Profesor Universitar Doctor Gheorghiţă Geană, cercetător la Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române, profesor la Universitatea din Bucureşti, căruia, dincolo de asistenţa ştiinţifică riguroasă pe care mi-a oferit-o, îi sunt dator şi pentru sprijinul moral şi încurajarea cu care m-a ajutat în momente cheie pe parcursul elaborării prezentei teze. Domnul profesor mi-a înlesnit accesul la surse foarte preţioase pentru subiectul acestei teze şi m-a ajutat să-mi perfecţionez metodologia de studiu proprie cercetărilor filosofice pe direcţia antropologiei culturale, dar m-a ajutat şi să depăşesc momentele de descurajare care au apărut pe parcurs. Pe lângă conţinutul propriu-zis al lucrării, hermeneutica propriu-zisă a ritualurilor, un element experimental, deocamdată, îl constituie abordarea sociologico-teologică pe care am încercat să o realizez sub forma unui limitat sondaj de opinie mai puţin obişnuit prin ţinta şi adresabilitatea sa. L-aş putea numi, păstrând proporţiile, un proiect pilot în acest domeniu. La facultăţile noastre de teologie nu există încă, din păcate, preocupări serioase de antropologie culturală creştină, cu atât mai puţin de sociologie aplicată. În condiţiile în care mijloacele tehnice care mi-au stat la dispoziţie au constat exclusiv în mijloace proprii iar aparatul de investigare a fost de la început şi până la sfârşit concentrat pe eforturi strict personale, realizarea acestui sondaj a fost foarte dificilă. Vreau să mulţumesc tuturor elevilor mei de la Grupul Şcolar „Tase Dumitrescu” din Mizil, majoritatea lor fiind membri ai Ligii Tineretului Creştin Ortodox Român (filiala Mizil), foştilor mei elevi de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” şi de la Liceul de Artă din Ploieşti, foştilor mei studenţi de la seminariile de Istoria şi Filosofia Religiilor şi Filosofie pe care le-am ţinut la Universitatea „Petrol-Gaze” din Ploieşti şi nu în ultimul rând credincioşilor din parohia Pisculeşti, comuna Tinosu, judeţul Prahova. Cu ajutorul lor am alcătuit un grup ţintă relativ suficient pentru a trasa măcar posibile direcţii pentru cercetări ulterioare. Tocmai în acest context trebuie să Încercări de hermeneutică antropologică asupra ritualurilor creştine îmi îndrept recunoştinţa mea şi mulțumirile mele către doamna profesoară Catherine M. Spiro, doctor în psihologie, americancă de origine albanezo-irlandeză convertită la Ortodoxie, care a venit în întâmpinarea intenţiilor mele şi mi-a pus la dispoziţie materiale cu cercetări de antropologie culturală recente de la Institutul Ortodox „Patriarhul Athenagora” din Berkeley, California. În momentul în care am primit aceste materiale culegerea datelor statistice şi o parte din interpretarea informaţiilor sondajului erau deja finalizate. Am descoperit, cu ajutorul doamnei profesoare, că în institutele de studii ortodoxe din SUA şi din Marea Britanie, acest tip de sondaj, pe care eu doar l-am anticipat aici, este practicat de ceva vreme (totuşi nu de foarte mult timp, şi aici fiind încă în stare experimentală) şi cu mare profesionalism. Nici acolo acest tip de sondaj nu poate fi numit clasic pentru că şi acolo s-a dezvoltat în ultimii cinci ani, în contextul impactului provocărilor contemporane asupra Ortodoxiei. Şi în statele occidentale această perspectivă de cercetare a impactului pe care comportamentul religios creştin în general şi cel ortodox în particular îl au în societatea modernă nu a apărut de foarte multă vreme. Dar este bizar că în ţările ortodoxe acest tip de cercetare nu este cunoscut în timp ce printre noii convertiţi la Ortodoxie se pun o serie de probleme de o seriozitate academică impunătoare. Faptul este, totuşi, explicabil: noii convertiţi la Ortodoxie vin în Biserica Răsăriteană nu numai cu lecţia canonului ortodox foarte bine ştiută, ci şi cu experienţa lor profesională de dinainte. În acest fel se realizează un aport important la dezvoltarea educaţiei creştine ortodoxe în lumea apuseană. Nouă ne rămâne să urmăm această cale de cercetare serioasă. Numai aşa putem să conectăm şcoala română de istoria şi filosofia religiilor la rigorile academice ale vremurilor noastre, la rigorile ştiinţifice specifice spiritului universitar americano-britanic. În acest context menţionez că eventualele imperfecţiuni ale prezentului studiu solitar ar putea fi compensate doar de o eventuală re-evaluare făcută în cadrul unei echipe de cercetare constituită în acest sens. Doresc să mulţumesc şi domnilor profesori Remus Rus, îndrumătorul tezei mele de licenţă de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii din Bucureşti, şi Martin Hauser, îndrumătorul tezei mele de dizertaţie la masteratul din cadrul Departamentului-Catedrei UNESCO pentru Studii Interculturale şi Interreligioase. Domniilor lor le datorez formarea mea iniţială, iar în mod special domnului profesor Martin Hauser îi datorez imboldul pe care mi l-a adresat, de a continua studiile mele pe această direcţie. Le mulţumesc şi pentru atmosfera de înalt profesionalism pe care au întreţinut-o în cadrul universitar în care am avut onoarea de a-i întâlni. Vreau să mulţumesc în final unor persoane foarte dragi sufletului meu şi fără de care dimensiunea vie a slujirii şi a comuniunii antropologice ortodoxe preot–mirean nu ar fi reprezentat nimic pentru mine. În primul rând duhovnicului meu, Părintelui Gheorghe Lazăr, şi călugărilor de la Mânăstirea Vatopediou de la Muntele Athos, mai ales Părintelui Dimitrie de la Schitul Oaşa, retras acolo, la Athos. Nu pot să îl uit pe Părintele Cleopa, stareţul Mânăstirii Jercălăi (Prahova), pe scriitorul Cornel Constantin Ciomâzgă, dar mai ales pe regizorul şi actorul Dan Puric. În felul lor, toţi aceşti oameni fac exerciţii de „antropologie culturală” creştină şi prin atitudinea lor m-au ajutat să dezleg o parte din iţele încurcate ale simbolisticii creştine cuprinse în ritualul liturgic. Tuturor le dăruiesc preţuirea mea. Metodologie Pentru că prezenta lucrare are intenţia de a se constitui într-o abordare mai mult din perspectivă filosofică (mai exact din perspectiva antropologiei culturale) a semnificaţiei ritualurilor religios-creştine am adoptat de la bun început metodele specifice cercetării antropologice, dar şi o parte dintre cele specifice istoriei şi filosofiei religiilor. Evident că obiectul analizei noastre fiind ritualurile religios-creştine, acolo unde a fost cazul, am folosit metodologia hermeneuticii biblice. În acest din urmă caz, folosind sursele scripturistice, am optat pentru variantele care se originează în traducerea românească a Bibliei după Septuaginta. După cum se va putea observa şi ulterior, pe parcursul lucrării am subliniat de mai multe ori, prin comentarii personale sau prin referire la alte comentarii ale unor personalităţi din lumea ştiinţelor umaniste, valoarea Septuagintei ca sursă eficientă pentru corectitudinea traducerilor Bibliei în limbile diverselor popoare răsăritene, inclusiv în limba română. Analiza ritualurilor creştine am făcut-o luând ca metode de bază interpretarea lui Nicolae Cabasila, lucrare de referinţă în domeniul teologiei, dar şi hermeneutica simbolică în varianta lui Hristos Andruţos. Am folosit, desigur, şi metoda abordată de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte în toate lucrările sale, care se constituie într-un demers de a institui o abordare disciplinară autonomă, cea a teologiei liturgice. Simbolurile religioase utilizate în cadrul gesturilor şi atitudinilor religioase le-am analizat, astfel, din perspectiva rolului anamnetic al ritualului religios, al serviciului liturgic, mai concret, dar le-am interpretat şi hermeneutic filosofic, după Hermeneutica lui Schleiermacher. Am încercat să Încercări de hermeneutică antropologică asupra ritualurilor creştine ne îndepărtăm, pe cât posibil, de o abordare exclusiv teologică. Luând în calcul şi dimensiunea participativă a omului în cadrul ritualului am încercat să surprindem conotaţiile antropologice ale impactului pe care le poate avea ritualul, în sensul asumării rolului anamnetic al acestuia, asupra omului prezent în comunitatea Bisericii şi în societate, în ansamblu. Pentru interpretarea dimensiunii mistice a ritualului am apelat la metodologia folosită de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae (a se vedea Spiritualitatea ortodoxă: ascetica şi mistica), dar am comparat ritualul propriu-zis liturgic, serviciul divin al Bisericii, aşa cum se desfăşura el odinioară în Biserica Universală, în primul rând cu formele actualizate ale acestuia, dar şi cu formele de vulgarizare ale acestuia în variantele diverselor secte mistice, de la cele antice până la cele moderne, care prin New Age tind să dea o re-semnificare ereziilor gnostice ale secolelor I şi II d. Hr. Era firesc să utilizăm şi metoda comparativ istorică din cadrul istoriei religiilor (în sensul lui Mircea Eliade) pentru că trebuia surprins şi modul în care de-a lungul secolelor diverse reacţii şi atitudini religioase din cadrul creştinismului au evoluat sau involuat, sub influenţa autonomizării culturii, în special după Marea Schismă (1054), în timpul Renaşterii, Reformei, Iluminismului, dar şi Postmodernismului. Am încercat ca prin acest studiu comparativ (cuprins şi structurat pe larg în capitolul IV. „Perspectivă comparativă asupra dimensiunii antropologice a simbolisticii creştine”) să identificăm cele mai importante dintre diversele abordări pe care omul diverselor etape ale istoriei culturii şi civilizaţiei, dar ale istoriei creştinismului, în acest context mai larg, le-a avut asupra procesului de evoluţie a individului la stadiul (şi implicit statutul) de persoană. Aceasta este, de altfel, şi cea mai importantă temă antropologică din demersul cercetării noastre. Am încercat să realizez, aşa cum menţionam anterior, la Argument, un mic chestionar pentru a surprinde cum se mai evidenţiază dimensiunea participativă a omului contemporan la ritualul liturgic, cum îşi mai asumă oamenii de astăzi filiaţia lor creştină, raportată la relaţia preot–mirean. Pentru aceasta, ca metodologie, am ales tehnica interviului. Marea majoritate a respondenţilor au fost elevii mei de la clasele IX–XIII ale Grupului Şcolar „Tase Dumitrescu” din Mizil (cu vârste între 14 şi 22 de ani), unde am predat Religia în primul semestru al anului şcolar 2009–2010, dar şi unii dintre foştii studenţi participanţi la seminariile şi cursurile pe care le-am susţinut la Universitatea „Petrol–Gaze” din Ploieşti, de la Filologie şi de la Economia Turismului şi Serviciilor, unii membri ai parohiei Pisculeşti, comuna Tinosu, judeţul Prahova, câţiva preoţi şi câţiva intelectuali, practicanţi ai unor meserii diverse, dar şi creştini practicanţi. Datele chestionarului sunt prelucrate şi afişate în „Anexe”. În ceea ce priveşte dimensiunea simbolică din arhitectura şi arta eclesiastică, pentru că lucrarea noastră nu este o lucrare de istoria artei ci intenţionează să surprindă rolul şi locul omului în edificarea lăcaşului de cult ca mijloc şi spaţiu sacru de desfăşurare a ritualului, am abordat o viziune comparativă asupra diverselor stiluri constructive, încercând să identificăm resorturile şi motivaţiile identităţii şi specificităţii cultice a omului care participă la ritualul desfăşurat în respectivul lăcaş de cult şi modul în care forma şi stilul lăcaşului de cult influenţează comportamentul şi atitudinea sacră a omului credincios. Rolul muzicii, al picturii icoanei ca factor cu rol didactico-pedagogic în educarea credinciosului, arhitectura ca prelungire simbolică a ideilor conţinute în legendele şi miturile locale ale diverselor comunităţi (vezi cazul legendei Mânăstirii Argeşului), toate acestea, ca şi altele, fac obiectul acestei perspective din care am abordat arta şi arhitectura ecclesiastică. Pentru studiul simbolisticii detaliilor din arhitectura gotică am recurs la metodologia aplicată de Erwin Panofski, Georges Duby, Jurgis Baltruŝaitis şi de documentaristul Paul Barbăneagră (în studiul dedicat catedralei de la Mont Saint-Michel) iar pentru stilul bizantin am recurs la metodologia herminiei lui Dionisie din Furna. În studiul comportamentului deviant din „ritualistica” New Age am recurs la cercetările profesorului român Bruno Würtz şi la studiile lui Gary Kah, în principal. De asemenea am inclus la acest capitol date despre implicarea Bisericii Romano-Catolice, prin personalităţi din lumea teologiei catolice precum Teillard de Chardin, în conturarea în haine creştine a paradigmei holisto-integratoare din filosofia new age-istă, paradigmă ce proclamă decadenţa paradigmei cartesian-newtoniene. Pentru aceasta am făcut referire şi la psihologia transpersonalistă.    





ÎN ÎNCHEIERE,
ROADELE ACESTUI ÎNCEPUT DE AN
EPIGRAMELE PREMIATE LA CONCURS:






Marele Premiu „George Ranetti”:
Constantinescu Nicuşor, Bucureşti

Speranţă
Pe Julieta, juna cea frumoasă,
M-am străduit, o viaţă, inutil,
S-ajung s-o vizitez, la ea acasă…
Azi îmi încerc norocul la Mizil!


Grecia, Spania şi Italia au noi premieri

S-au dus şi Papandreu şi Zapattero,
Când soarta ţării lor a fost în joc,
Nu mai e premier il Cavalero…
Noi n-am avut un astfel de noroc!


Ca la noi, la nimenea

Reformă-n sănătate, ca la noi
Nu prea există-n toată Europa,
În zori de suni la unu, unu, doi,
Abia târziu, spre seară, vine … popa!


Recalificare la locul de muncă

Nevastă-mea-n politică-a intrat,
Eu croşetez, gătesc, calc, fac curat,
Spăl rufe şi îmi îngrijesc băiatul…
Dar nu prea mă descurc cu alăptatul!







 Premiul „Grigore Tocilescu”:
Gheorghe Gurău, Galaţi



Epigramiştii, guvernarea şi umorul


S-au strâns „figurile” de stil
În zi solemnă  la Mizil
S-arate guvernării hâde
Că-n ţară încă se mai râde!


Cum ne vor scăpa guvernanţii de criză

Ne vor scăpa fără temei
Dar am o bănuială, -n fine
Întâi se vor scăpa pe ei
Şi asta nu miroase-a bine!


Momente de criză la români

Din criză am ieşit de-atâtea ori
Mândria e nelimitată
Nemţii ne sunt vădit inferiori
Că ei ieşiră doar o dată!


Aglomeraţie mare în spitale

În spitale e aglomerat
Stau bolnavii câte doi în pat
Chiar şi medicul de gardă, Penta
Stă-n acelaşi pat cu asistenta!







Premiul „Agatha Bacovia”:
Vasile Vajoga, Iaşi


Efect la… fără taxă

Concursul din Mizil e fără bani,
Deci, îţi rămâne-o sumă-n portofel
Să-ţi cumperi două sticle de Tohani
Şi-apoi...  să-ncerci să scrii ca Păstorel !


Dantescă

Şi-n infern se fac rocade
Într-o formă curioasă ;
De când soacră-mea în iad e
Dracii emigrează-n masă!


Miracol

E clar că ţuica asta are
Efecte afrodisiace,
Că, după două, trei pahare,
Chiar şi nevastă-mea îmi place !


Epitaf… conjugal

Azi, când ţărâna-l împresoară,
Nu-l mai bociţi cu-atâta jale,
Că lespedea-i e mai uşoară
Decât papucul soaţei sale!


              
       Marele Premiu ,,George Ranetti"


Ciumarnean Carmen

  poemul crucii


(sunt singura femeie din viaţa mea.
                  astăzi mă doare laptele
                  şi
                  glasul sterp)
nu pot să  iubesc şi să respir în acelaşi timp.
să-mi curăţ picioarele de noroi când
propriul tău sânge pulsează în vene
precum urmările unui accident  feroviar
goală voi ieşi din grâul încolţit
                 ca o sete despletită
şi mă voi sătura să fiu frumoasă.

la ultima cină cu mine însămi
voi îmbrăca miezul lucrurilor
lumea va vorbi neîncetat.

(curând îţi voi spune că numai Dumnezeu nu are greutate
iar tu îţi vei coase mărăcini pe piele)

trupul de pietre
şi
negrul poemelor mele
scrise între două tăceri
încătuşate.

(sunt singura femeie care a cerşit chirurgi
cardiovasculari şi a strâns cerul de gât)

trebuie să scriu aceste cuvinte care-mi ies prin pori.
viaţa e un pat imens în care adunăm strigăte.
plouă mărunt şi absent ca şi-atunci când în biserica
violetă binecuvântarea se întindea peste creştetul meu
                                               precum aluatul de pâine

(sunt femeia concepută din abur care ucide)
dar vine Crăciunul. se nasc himerele galbene precum
gutuile şi-mi arunc la gunoi talentul împreună cu
rămăşiţele conversaţiei cu mieii din câmpul de maci.
va fi iarnă din nou. voi albi şi-ţi voi săruta întunericul
într-o ultimă noapte de dragoste cu toate becurile aprinse.

lasă-mă un singur minut să-mi măsor moartea din cap
                                                            până în picioare.

promite-mi că vom îmbătrâni împreună fără să ne
lipim cu magnet de frigider, fără să ne ştim pe de
rost numele. totul devine fecund, ritmat iar
înţelepciunea spânzură ca un linţoliu pe sârma
fără conţinut pe sârma dreaptă peste apa dreaptă
în care un prunc orb se scaldă precum Isus în
                                              propria-i cămaşă.
cimentul greu plesneşte la rădăcina mea.
esenţialul vine în fugă şi mă posedă
ca pe o farfurie goală din lut albastru.  

tu mă iubeşti.
(sunt singura femeie care a măsurat vreodată
distanţa dintre cuminecătură şi terapie intensivă
                                       cu firul de păr despicat)



vis cu  tata

visasem că eram cu tata lângă un lan de grâu. 
mâinile noastre  sprijineau trupuri galbene.
mă uitam în ochii tatei şi mă simţeam din nou
în pântec, la nunta lor. spicele se agăţau de haine
ca într-un joc al ielelor păgâne nevăzute nevorbite.
fata mea, cred că am uitat gazul aprins, îmi spune tata.
mieii cei albi au glasul răguşit, îi spun.

(zăpada corbului fără de pene cădea din cer)

să mergem, se consumă gazul. e mama în travaliu cu
mine de trei zile, n-am învăţat, tată, încă să merg.
la nunta mea vreau un pantof închis ermetic şi unul
cu barete vişinii. am să-ţi aduc un melc călcat de tren
şi un ziar cu ştirile de azi.

hai, tată, să plecăm, a născut mama.
(un străin mă trăieşte despuiat legănându-se între coaste
                                                   ca un carusel fără vlagă)

niciodată nu mi-a fost mai cald.  mestec tutun cu ochii închişi.
când m-am născut s-a scris în ziare despre războaie nucleare.
moartea umbla desculţă prin oraş.

semeni cu tatăl tău, mi-a spus, în timp ce în jur se făcea lumină.
un înger cu creştetul capului dezgolit făcea semnul crucii, iar el
hoinărea fluturând viaţa mea stacojie printre copacii cu frunze
subţiri.

(să bei otravă fierbinte. să mănânci pâine dospită în cuptor de lut.
să iubeşti ameţitor toate femeile pe care le-am înghesuit în mine)

fumez pentru că nimic nu mă mai mustră decât conştiinţa asta
lungă, ca o cameră friguroasă care miroase a lapte şi a ruj.
nimeni nu se ridică deasupra propriului sânge, îi spun, şi-mi
pironesc ura în cuie ruginite.

(să ne cântărim sufletele în piaţa obor precum prorocii cântăreau
                                                              întâiul născut în pribegie)

eu caut, îmi spune, femeia orfană, cu şiraguri de pietre la gât.
femeia zămislită din remuşcare, goală pe dinăuntru, cu  trupul
din garduri de sârmă ghimpată. femeia cu aromă de colonie
şi piele neîncăpătoare care se vinde încrucişat oricui.

totul este irelevant.  începutul mă sufocă precum funia dezlegată.
nimicul este atât de imobil, încât se face una cu mine. iar el,
el mă trăieşte precum insomniacul care aşteaptă dimineaţa
pentru a-şi îneca viaţa în fenobarbital. 

 (zămislesc toţi pruncii nenăscuţi şi toate liniile de tramvai
 se închid în mine ca într-un sanatoriu plin cu busuioc)

stau întinsă pe şosea. totul în jur se mişcă cu o viteză
ameţitoare. cerul îmi mângâie coapsele. cred că
te gândeşti la mine. sunt la fel de frumoasă ca şi atunci
când făceam oameni de zăpadă din hârtie creponată

aşteptând metroul în lenjerie de mătase.
mâinile încep să îmi crească, câte puţin, până când totul
încape sub ele: câinele care stă înţepenit sub gard cu
ochii larg deschişi, sărbătorile, frigul din oase, şobolanii,  
cerşetorii,  genunchii înroşiţi, zidurile pline de graffiti,
îmblânzitorii de şerpi, caii, vâscul, toate limbile pământului,
mirosul de cafea proaspăt măcinată, blonda din ultimul an,
îngerii cu ochi de satin, volumele lui Naum, semnul crucii,
acceleratul de Baia Mare şi Dumnezeu.

azbestul îmi va încălzi trupul. mă voi spăla pe mâini
cu ape de chihlimbar. sângele se va schimba în aer.

o, moarte, strig, eşti mai tristă decât cana mea de ceai!




 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971