Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
CORNELIU LEU ADRESEAZĂ O SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI PREŞEDINTE AL U.D.M.R. MARKO BELA
Ce va fi în trei ani? de Andrei Marga
PROTEST de Dwight Luchian Patton
A.S.L. – FAŢĂ CU ADEVĂRUL MORŢII...! - de Adrian BOTEZ
DESPRE ROSTUL ROMÂNIEI de Bradut Florescu
Noua generatie de intelectuali din România de Dan Ungureanu
ÎN CONTRAST CU CELE DE MAI SUS, SISTEMUL DE INVATAMANT FINLANDEZ
Profeţiile lui Gupta Swami despre România
I.L. CARAGIALE „Moftul artificial”
BUCEGII ASCUND INTRĂRILE UNOR TRASEE SECRETE DACICE
CINE ŞI DE CE a inlăturat moartea lui Decebal de pe Columna Traiană?
Podul lui Traian ? Mă îndoiesc !
Arheometria şi moştenirea culturală a României
DESPRE CODEX RAHONHZY SI CERCETARILE VIORICĂI MIHAI-ENĂCIUC
ADRESE INTERNET PRIVIND ISTORIA DACILOR
ROMÂNII ION ŞI VASILE CU VÂRSTELE ÎNTRE 30 ŞI 40.000 DE ANI AŞTEAPTĂ CA MINISTERUL CULTURII SĂ SE PRONUNŢE - prin internet din surse- Nida Turbatu ,Mircea Bunea
asdasdf
Psalmii lui Stefan Augustin Doinaş în traducerea franceză a lui Constantin Frosin
hus
Recenzii, articole şi interviuri de Adriana SAVU, Laurenţiu BĂDICIOIU, Elisabeta POP, Al.Florin TENE, Ionel NECULA, Ionuţ CARAGEA, Melania CUC, Ioan IVĂNESCU, Dan LUPESCU, Eugen EVU, Ion SEGARCEANU, Nicholas BUDA, Loredana IONAŞ, Victoria MILESCU, Remus FOLTOŞ, Adrian BOTEZ, Jean-Paul GAVARD-PERRET , despre: Corneliu LEU, Nadegè Ragaru & Antonela Capelle-Pogăcean, Eugen DORCESCU, Adrian BOTEZ, Carmen DOREAL, Dorina ŞIŞU, Theodor ARDELEAN, Valentin BALUŢOIU, Paşcu BALACI, Dumitru DRAICA, Paul POLIDOR, Ionuâ CARAGEA, Florin AGAFIŢEI, Stefan DORU DANCUS, Mirela CADAR, Constantin FROSIN.- PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
RELATIVITATEA SUCCESULUI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ de Al. Florin ŢENE
Din publicaţii recente: Patru turnători de lux, Obiectivul "Tudorache", Criticul Iorgulescu a turnat
Un temeinic studiu despre avangarda în literatura română: Ion Pachia TATOMIRESCU „Întâiul dadaism...”
Din floclorul internetului -prima parte
Din folclorul internetului - partea a 2-a
Rubrici de Ionuţ Caragea, Ioan Lila, Elisabeta Iosif- partea I
Rubrici de Ionu' Caragea, Ioan Lila, Elisabeta Iosif- partea II
Dex Online
PAGINA A CINCEA

PRIVIND ASTĂZI UNELE ASPECTE ALE LITERATURII ŞI VIEŢII LITERARE

 
   RELATIVITATEA SUCCESULUI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ


De-alungul istoriei noţiunea de succes a avut diferite sinonime, apropiate ca sens sau chiar identice. Astfel cuvintele „faimă”, „renume”, „reputaţie”, „popularitate”, „glorie”, „prestigiu”, „autoritate” sau  „celebritate”, au definit consacrarea publică conferită de un anumit grup social unei personalităţi remarcate într-un domeniu. Observaţiile pe această temă datează chiar din antichitate, dar dezvoltate în secolul  XVIII. În acest domeniu au fost şi câteva contribuţii româneşti, cum ar fi Mihai Ralea, T. Herseni, Tudor Vianu, şi nu în ultimul rând Paul Cornea.

Prin deceniul trei din secolul trecut N. Davidescu vorbea despre „Norocul literar”, în care este subliniată nuanţa sceptică şi relativistă, chiar dacă se avea în vedere doar succesul literar. Acesta este imprevizibil, efemer şi în final relative prin definiţie. În istoria literară de la noi se cunos destule cazuri de „succese” efemere. În secolul XIX versurile lui Nicolae Dimache erau citite şi memorate în saloanele vremii. Mai înaintea lui, pe la 1790,  versurile din „Psaltirea” lui Ioan Prale, poreclit Musicos, originar din Basarabia, erau citite şi amintite pe vremea lui, Gh. din Moldova (pe numele lui adevărat Gh. Kernbach), care a trăit în perioada 1859-1909, şi care a scris un soi de „anacreontice dulcege şi romanţe muzicabile a fost salutat cu entuziasm de Haşdeu şi Vlahuţă, şi cultivat de „Viaţa Românească”, sau Dimitrie Teleor ale cărei „poezii în vărful peniţei” erau citite şi cultivate la începutul secolului XX.
    
Iată câteva exemple care, în parte, confirmă efemeritatea succesului. Acesta ţine şi de gustul oamenilor vremii. Filozofuil grec Constanti Tsatos spunea că e bine să scrii în spiritual timpului tău, dar vai de acei scriitori care au scris numai în spiritul vremii lor. După Helvetius „întâmplarea este aproape unicul zeu al succesului”. (De l`Esprit, IV, ch.XIII). În acest sens butada englezului Robert Southey trebuie amintită „Publicul (succesul de public, n.n.) şi euharistia (transubstantiation) sunt cele mai mari mistere… ale naturii”. De fapt, este greu să explicit apariţia „succesului” într-un caz sau altul. Exemplu ni-l poate oferi Augustin Buzura ale cărui romane înainte de 1989 erau căutate de cititori pentru a descoperii „şopârliţele” ce ocoleau cenzura, azi, aceleaşi romane nu mai sunt citite de nimeni. Chiar dacă au fost traduse în nenumărate limbi pe bani publici pe când era director la Centrul Cultural Român. Nicolae Bălcescu, într-o scrisoare din 1851, observa: „Nu ştii ce lesne se face şi se desface o popularitate în vreme de revoluţie dar nu numai atunci”. În această „capcană” a succesului efemer a căzut Zaharia Stancu cu romanele lui „Desculţ” (despre care se spunea că a făcut înconjurul lumii în „sandale de aur”), „Rădăcinile sunt amare”, publicate tot pe bani publici în foarte multe limbi datorită faptului că era preşedintele Uniunii Scriitorilor şi agreat de conducerea P.C.R.

Întorcându-ne la ce spunea Bălcescu, să ne amintim de „revoluţia” noastră de la 1989, cu exhibiţionismul televizat al acelei perioade, cu nelipsita prezenţă de pe ecranele TV a lui Ion Iliescu, Dinescu, Blandiana, etc. Urmat în prezent de un… altfel de reuşită. Talk-show-uri, unele, de o mare incultură şi vulgaritate.

Duşmanul cel mai redutabil al „succesului”, care de multe ori se confundă cu „pseudo-succesul”, este spiritual critic, luciditatea şi demistificarea. Adversarii „succesului” sunt, în general, spiritele sceptice, satirice, polemice, ironice. Din această cauză ele n-au fost şi nu pot fi decât antipatice. Succesul presupune totdeauna şi o „doză” de imprevizibil, hazard, aleatoriu şi variabil. Acest fapt mă duce la o singură concluzie, directă, simplă şi esenţială. Succesul nu trebuie luat, în esenţă, foarte „în serios”, este, de fapt, doar o „iluzie”, o „himeră”, cum se spune în popor, „un foc de paie”, reacţia spontană a unui „public capricios”, sau a unui critic ce-şi laudă simpatiile (vezi: Alex Ştefănescu), pe care nu se poate pune nici o bază, chiar dacă ne intoxică cu emisiunile sale pe mai toate canalele de radio şi televiziune. Într-un pasaj dintr-o scrisoare a lui Voltaire, din 15 iulie 1768, se defineşte cu claritate şi luciditate întreg mecanismul succeselor false, efemere şi inconsistente: „…La Paris (domină) succesele prodigioase, susţinute de coterie, de spiritual de partid, de modă, de protecţia trecătoare a unor persoane de prestigiu. Este o beţie de moment, dar după puţini ani iluzia se risipeşte”. Aşa este, dar ce ne facem că aceşti beneficiari ai „succesului” efemer beneficiază, până una alta, de burse, premii, publicări de cărţi, toate pe bani publici, şi chiar de medalii oferite de preşedinţii statului român. Mai întotdeauna aceiaşi scriitori care se află în conducerea Uniunii Scriitorilor sau ale filialelor, prin autopropunere. Perspectiva istorică, sistematizarea şi verificarea pe texte au şi ele, mai ales în literatura română, rostul lor. Unele cărţi premiate de Uniunea Scriitorilor şi Ministerul Culturii sunt de un diletantism înduioşător. Iar unii din aceşti autori, din punct de vedere moral, sunt sub orice critică. Pe deasupra şi foşti colaboratori ai odioasei Securităţi. La noi nu există o „critică de idei”. Poate datorită faptului că o parte din critici au simpatii politice şi ideologice.

Fenomen social şi istoric prin definiţie, succesul reflectă ceea ce s-a numit „spiritual veacului”, „gustul timpului” sau „epoca actuală”. Istoricii literari şi criticii declară că nu se mai poate scrie în secolul XXI precum în timpul lui Homer, Eminescu sau Goethe. Criticii sunt teoreticieni ai „adapt[rii la obiceiurile curente”, cum scria Marino. Ei recomandă ceea ce spunea B. Gracian să fii „om al secolului tău”, în caz contrar rişti să fii ignorat. Totul depinde de timp, loc, ţară, formă de guvernămând, stare de spirit, nivel cultural. Operele scriitorilor de la noi scrise în spiritual realismului socialist nu mai sunt gustate de cititori. Au rămas „trifoi uscat” în paginile unei istorii triste.
    
Pentru a confirma că succesul este de multe ori efemer şi nedrept, dau exemplu din muzică. Primele două acte din opera Carmen n-au avut nici un succes, Bizet, disperat, vroia să se arunce în Sena. Premiera a fost salvată la limită de aria toreadorului    din actul III. Azi, această operă este cea mai cântată de pe mapamond.

Succesul se creează într-un mediu social. Acesta trebuie privit cu oarecare scepticism. El este o cauză, în sensul contaminării, dar şi un efect al succesului. Scriitorul, compozitorul, pictorul, toţi creatorii de artă trebuie să se adapteze publicului pe care - în acelaşi timp - îl şi formează. Chiar dacă în mod superficial şi tranzitoriu. Dar vai de acel creator care creează numai în spiritual publicului, deoarece gustul acestuia este schimbător. Butadele „nimic nu reuşeşte mai bine decât succesul” sau „scriitorul propune şi cititorul dispune” elimină ipoteza valorii absolute, înlocuită doar prin valoarea de circulaţie. O valoare perenă există totuşi. O spune un sceptic profund ca Voltaire într-o scrisoare din 15 avril, 1745: „Numai timpul poate să fixeze preţul fiecărui lucru; publicul începe totdeauna prin a fi uimit”. În concluzie, publicul este derutat, mistificat, sedus, şi cum se mai spune pe la noi: „dus de nas”.

Pentru cei obsedaţi de succes - literar în speţă şi cu orice preţ -, cei din jurul autorilor celor două Istorii ale Literaturii Române, un mic duş rece analitic şi metodic le poate fi cum nu se poate mai util. ceea ce nu înseamnă că succesul nu are şi unele aspecte pozitive, obiective şi legitime. Succesul poate fi privit simultan din două direcţii diametral opuse. Fapt ce-l relativizează fără drept de apel.

Psihologia literară ne confirmă faptul că autorii au nevoie vitală de succes, precum hrana, aerul şi apa. Pentru muritorii de rând. Succesul satisface orgoliul scriitorilor, amorul propriu, ambiţia şi nu în ultimul rând gloria. Scriitorul este mereu în goană după superlative. Succesul este deosebit şi fecund în următoarele împrejurări: modernitatea, noutatea şi surpriza. Acestea sunt instrumente infailibie ale succesului. Fără acest tip de succes literatura, arta în general, nu s-ar fi regenerat. Dante începe scrierea Divinei Comedii în latineşte şi o continuă în volgare pentru a fi citită şi pentru a avea succes. În Vita di Dante, Boccacio a observat acest fapt.

Succesul are şi o dimensiune europeană, inclusiv internaţională eficientă. Fără difuzare şi consacrare, curentele moderne, inclusiv proglobmodernul, sesizat de Al. Florin Ţene, de la simbolism la avangardă, n-ar fi avut o circulaţie mondială. Titu Maiorescu a observat acest fenomen, încă din anul 1882, în articolul „Literatura română şi străinătatea”. Să amintim şi de eficacitatea publicitară a premiilor Nobel pentru literatură, care atrag atenţia şi asupra unor literaturi mai mici, încă, necunoscute: nigeriană, australiană, israeliană, etc. Goethe visa la o „Literatură universală”, iată că în zilele noastre este posibilă.

În acest context nu putem omite calamitatea succeselor „oficiale”, specifice regimurile totalitare. În aceste regimuri, inclusiv în regimul comunist-criminal de la noi succesele erau programate, dirijate, impuse.Erau agreaţi scriitorii care scriau în spiritual realismului-socialist şi care făceau jocul Partidului Comunist, cum ar fi: D.R. Popescu, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Dan Deşliu, Nina Cassian, Maria Banuş, Veronica Porumbacu, Ştefan Bănuţă, şi mulţi alţii. În încheiere trebuie spus un etern adevăr exprimat de Rivarol: „O carte pe care o susţii este o carte care cade”. Se prăbuşeşte de la sine prin propria sa impostură şi inconsistenţă. Cărţile de succes teleghidat sunt ratate de la început şi prin definiţie.

                                                                                                         Al Florin ŢENE


 

 Din publicaţii recente:


            Patru turnători de lux în siajul obiectivului "Tudorache"
                                        Vlad Stoicescu

                                                                          („Evenimentul zilei” Miercuri, 08 Septembrie 2010)

Andrei “DAN" Brezianu, Mihai “B.M.H." Botez, Eugen “UDREA" Uricaru sau Mircea “DORIN" Iorgulescu şi-au folosit talentele literare, inspiraţia intelectuală şi capacităţile de disimulare pentru a rotunji istoria dramatică a disidenţei lui Dorin Tudoran. Urmele lor, conspirate sau “în clar", apar în dosarul de urmărire informativă al disidentului, alintat de Securitate “Tudorache".

Editura “Polirom" lansează joi volumul “Eu, fiul lor", o selecţie de documente din dosarul de urmărire informativă al lui Dorin Tudoran, deschis de Securitate în 1976 şi parţial închis în 1985, odată cu emigrarea poetului.

În cele cinci sute de pagini care detaliază traseul unuia dintre cei mai cunoscuţi disidenţi anticomunişti, alintat “Tudorache" de pionii represiunii ceauşiste, sunt de găsit treizeci şi patru de turnători. Cine sunt oamenii deveniţi neoameni? "Prieteni apropiaţi, duşmani, cunoştinţe, persoane de care habar nu aveam, colegi, oameni de toate felurile", susţine Dorin Tudoran.

Şase persoane au fost deconspirate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), iar a şaptea semnează în clar notele informative. Numele lor: Andrei Brezianu, Eugen Uricaru, Mircea Iorgulescu, Dan Zamfirescu, Alexandru Paleologu, Alexandru Raicu şi Mihai Botez.

Talentatul domn Uricaru

Carierele de turnători ale unora dintre sursele deconspirate în dosarul lui Tudoran sunt doar reconfirmate acum. "Udrea", alias Eugen Uricaru, preşedintele Uniunii Scriitorilor între 2000 şi 2005, făcea carieră publică acum cinci ani, în dosarul de Securitate al Doinei Cornea.

“Nu am semnat niciodată nici un angajament de informator, nu am dat note informative. Înainte de 1989, am fost urmărit de Securitate, într-un dosar cu nume de cod Udrea. Am văzut acest dosar, dar n-am avut curiozitatea să-l citesc în profunzime, pentru că m-am gandit că trebuie să privim înainte, nu înapoi", susţinea la vremea respectivă Eugen Uricaru, într-un interviu pentru Revista 22. În dosarul lui Tudoran, “Udrea" îi livrează informaţii ofiţerului Eugen Velea, şef serviciu în cadrul Securităţii Cluj şi unul dintre personajele implicate în urmărirea Doinei Cornea.
•    Într-o notă din iunie 1983, sursa “Udrea" susţine că “o schimbare de atitudine tactică faţă de Dorin Tudoran din partea organelor competente l-ar putea determina pe acesta să tempereze agresivităţile ostile ale cercurilor din străinătate care-i dau credit necunoscând situaţia reală". La sfârşitul raportului, ofiţerul Velea notează: “I s-a indicat sursei să-l contacteze pe Tudoran când se va deplasa în capitală sub pretextul că-i înmânează Almanahul literar. Va căuta să-l studieze în profunzime cu privire la substratul poziţiei sale contestatare. În cazul că Udrea se va deplasa la Bucureşti ne va comunica pentru ca să-l putem verifica".

Celălalt Dorin

Despre informatorul "Dorin", alias Mircea Iorgulescu, criticul literar cu funcţii de conducere la Europa Liberă (1996-1999) şi Radio France International (2006-2008), presa centrală a scris în urmă cu doar câteva luni. În martie, când CNSAS trimitea în instanţă documente care probau turnătoriile sale, Iorgulescu susţinea pentru "Adevărul" că nu a colaborat niciodată cu ofiţerii Securităţii. Notele din dosarul de urmărire al lui Dorin Tudoran consfinţesc definitiv relaţia criticului literar cu cel puţin un ofiţer al instituţiei represive, Vasile Măieran. CV-ul pe scurt al acestuia? Şef serviciu în cadrul Securităţii Bucureşti la sfârşitul anilor ’70, trecut ulterior la Informaţii Externe, astăzi general SIE în rezervă.
•    Într-un plan de măsuri din martie 1983 semnat de generalul Iulian Vlad, Securitatea îşi propune să-l izoleze definitiv pe Tudoran, pentru a înlătura pericolul coagulării unei grupări disidente în jurul său. Informatorului “Dorin" îi este rezervat un rol fundamental. “Prin sursele informative Neagoe, Dorin, Dan şi o serie de legături oficiale cum ar fi Dumitru Radu Popescu, Valeriu Rîpeanu, Fănuş Neagu se vor acredita în masa scriitorilor idei din care să rezulte incorectitudinea procedeelor folosite de Tudorache", indica planul Securităţii.

Gruparea proletcultistă

"Neagoe" şi "Mircea Pop", alias Dan Zamfirescu şi Alexandru Raicu, sunt printre cei mai prolifici şi virulenţi delatori din reţeaua construită de securişti în jurul lui Dorin Tudoran. Istoria infamă e explicabilă în cazul lor, fie şi pentru faptul că ambii sunt asociaţi curentului proletcultist care glorifica activitatea PCR în ultimul deceniu al dictaturii ceauşiste. Raicu a decedat în 1991, Zamfirescu îşi continuă nestingherit cariera de teolog şi bizantolog.
•    În februarie 1978, “Săptămâna" lui Eugen Barbu publica două articole denigratoare la adresa rebelului Dorin Tudoran. La scurt timp, poetul răspundea în paginile revistei “Luceafărul". Informatorul “Neagoe" informa la scurt timp organele Securităţii: "Am căutat să-i temperez lui Tudoran zelul misionar în numele unei justiţii cam nebuloase, pe care crede că o serveşte". Peste ani, în ianuarie 1985, când “zelul misionar" îl transformase deja pe Tudoran într-un adversar al regimului, “Neagoe" revenea: “Tudoran este în parte un caz clinic, de nervi zdruncinaţi, dar şi un caz nu tocmai abil tratat".

•    Iată şi o notă a informatorului “Mircea Pop", din martie 1982: “Pe volumul Nostalgii intacte, Tudoran i-a scris lui Nicolae Manolescu următoarea dedicaţie: ‘Danei şi lui Nichi, aceste sporovăieli despre şi dintr-o lume literară din care cum dracu’ o să mai scăpăm?’ Se observă din acest autograf că Tudoran dispreţuieşte lumea literară actuală".

 Cu "Dan", alias Andrei Brezianu, şi Mihai Botez se închide o listă şi se deschide o dramă de proporţii. Simpla alăturare a cuvântului "turnător" lângă Mihai Botez ar fi fost, până acum, o blasfemie. Notoriu disident anticomunist, ambasador al României la ONU şi la Washington la mijlocul anilor ’90, Botez semnează în clar mai multe delaţiuni în dosarul lui Tudoran. Pe unele, în dreptul sursei, e trecut doar acronimul "B.M.H.".

“Cred că a încercat să păcălească sistemul, deşi ştia că sistemul este infinit mai puternic ca noi", e tot ce mai poate să spună Dorin Tudoran despre unul dintre cei mai buni prieteni ai săi. Mihai Botez a decedat în vara lui 1995. Ofiţerul său de legătură, Marian Ureche, este astăzi general şi, după 1990, a condus fostul Serviciu Independent de Protecţie şi Anticorupţie (SIPA) din Ministerul Justiţiei.
•    În februarie 1983, matematicianul Mihai Botez intra pe orbita “obiectivului Tudorache", furnizând prima notă informativă, pe care o semna în clar. Botez era deja, la vremea respectivă, o figură recunoscută a disidenţei de la Bucureşti. În iulie 1983, un raport întocmit de ofiţerul Marian Ureche indica faptul că “Mihai Botez şi-a exprimat dorinţa de a nu mai scrie nimic în legătură cu prietenul său Tudoran, subliniind că nu-i face plăcere să-şi toarne prietenii români". Viitorul ambasador al României la Washington a continuat totuşi să joace rolul delatorului. Iată o notă a lui Botez din iulie 1984: “Cred că există şansa ca Tudoran să se adreseze public preşedintelui României, printr-o scrisoare deschisă. Planul unei astfel de scrisori era gata în urmă cu câteva luni, dar l-am deconsiliat s-o facă".
 
Andrei Brezianu, directorul secţiei de limba română de la Vocea Americii între 1991 şi 2001, este cireaşa de pe tortul turnătorilor lui Dorin Tudoran. Scriptic, Brezianu îşi face simţită prezenţa în octombrie 1982, când primeşte sarcina de a răspândi un zvon în ambasadele de la Bucureşti: "Tudorache face jocul organelor de stat pentru a se infiltra în emigraţia română".
•    Un plan de măsuri aprobat de generalii Iulian Vlad şi Nicolae Pleşiţă în octombrie 1982, îi trasa lui “Dan" sarcini specifice: “Informatorul Dan al UM 0800 (n.r. Securitatea Bucureşti) va fi dirijat ca în contextul unei discuţii convenţionale să strecoare scriitorului Geo Şerban că Tudorache este suspect de a face jocul organelor de stat române care ar avea intenţia să-l folosească pentru a-l infiltra în emigraţia română". În aceeaşi lună, un plan de dirijare a sursei consemna: “În scopul creării unei stări de derută şi neîncredere în concepţia diplomatului american Benton Iohnatan despre Tudorache, DAN, care este cunoscut în cercurile ambasadelor americană şi engleză, va aduce vorba despre cazul Virgil Tănase. Va preciza că Tănase i-a fost coleg şi că în prezent ar fi în strânse relaţii cu poetul Tudorache pe care îl consideră un neserios, element care pentru a-şi realiza scopurile personale este capabil să-şi sacrifice cei mai buni colegi".O lună mai târziu, o notă a Securităţii concluziona sec: “Informatorul a procedat conform instructajului primit".
Contactat de EVZ pentru a explica natura colaborării sale cu Securitatea, Andrei Brezianu s-a limitat să spună că nu are de făcut “absolut niciun comentariu", indicând doar că “este o chestiune de conştiinţă, iar conştiinţa mea este curată în faţa lui Dumnezeu, singurul care poate să judece un astfel de subiect". În scurta discuţie avută cu reporterul EVZ, fostul director de la Vocea Americii a precizat că nu va contesta actul prin care CNSAS deconspiră identitatea informatorului DAN.

În acest ultim caz, Tudoran este decis să nu lase lucrurile în sarcina judecăţii divine, în condiţiile în care Andrei Brezianu este beneficiarul unei pensii federale ca fost angajat al unei instituţii aflate în subordinea administraţiei de la Washington. “Am hotărât să cer autorităţilor americane să-mi răspundă la câteva întrebări. Au ştiut de la domnul Brezianu că a fost informator al Securităţii? Dacă nu au ştiut şi află acum, au ceva de spus? Au de gând să facă ceva?", a precizat Dorin Tudoran într-un interviu amplu oferit EVZ…




Criticul literar Mircea Iorgulescu, turnător la Securitate

                                                                                        Din „Adevărul” - Vineri, 11 februarie 2011



Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că eseistul şi criticul literar Mircea Iorgulescu a colaborat cu Securitatea. CNSAS a solicitat instanţei, anul trecut, să constate calitatea de colaborator al Securităţii a lui Iorgulescu care ar fi fost racolat în anul 1976, informează Adevărul.
Verificările Colegiului CNSAS în privinţa criticului literar au apărut ca urmare a solicitărilor depuse de scriitorii Bujor Nedelcovici şi Florica Jebeleanu Vieru, care studiindu-şi propriile dosare au constatat că au fost turnaţi la Securitate chiar de Iorgulescu.
Iorgulescu a lucrat la Radio Europa Liberă şi RFI şi a semnat articole în revista 22.
Mircea Iorgulescu, o figură proeminentă a literaturii române, a cerut azil politic în Franţa. În vârstă de 46 de ani, criticul şi eseistul a fost urmărit şi pus sub supraveghere de la sfârşitul anului 1988, când Poliţia a întrerupt o întâlnire din Bucureşti, a câtorva intelectuali români, care pregăteau o petiţie împotriva politicii lui Nicolae Ceauşescu.

În martie, Iorgulescu a acceptat invitaţia de a participa la un colocviu literar în Franţa, dar nu i s-a eliberat paşaportul. Totuşi, în august, i-a fost acordată o viză turistică, fapt care, consideră Iorgulescu, relevă lipsa de abilitate a Guvernului român în raporturile sale cu intelectualii care îl înfruntă. Iorgulescu este autorul mai multor cărţi remarcabile, dintre care, cea din urmă, "Eseu despre lumea lui Caragiale", este o oglindă plină de acurateţe a României de astăzi. Eseul care este plin de sensuri duble se apropie periculos de critica politică. Totuşi, cum critica directă, în România, este imposibil de realizat, teoretic, Iorgulescu a recurs la o altă perioadă istorică pentru a face trimiteri, indirect, la România de azi.

OPINIILE LUI IORGULESCU
Într-un interviu recent acordat presei vestice, Iorgulescu a spus că ştie că exilul său autoimpus îi va afecta destinul personal, dar şi pe cel de persoană publică. Redactor vreme de 20 de ani la influentul săptămânal cultural România literară, el a făcut parte, vreme de opt ani, din comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor din România (USR). Potrivit lui Iorgulescu, decizia sa de a porni în acest exil nu a fost spontană, ci una pe care a luat-o acum doi ani ca rezultat al represiunii crescânde exercitate asupra intelectualilor şi al deteriorării condiţiilor economice şi politice. În România, au avut loc schimbări într-un mod "atât de rapid şi de violent", afirmă Iorgulescu, iar "uniformizarea forţată şi degradarea" au atins un nivel atât de extrem, încât se poate vorbi acum despre "mizerie multilateral dezvoltată" - parafrază a sloganului propagandistic "socialism multilateral dezvoltat".

După părerea sa, nimic nu poate fi schimbat în România din interior; nici măcar moartea lui Ceauşescu nu este o garanţie ce vor îmbunătăţi condiţiile, din moment ce întreaga structură a societăţii româneşti a fost distrusă, iar Partidul Comunist Român transformat într-un "mecanism de produs cuvinte".

Iorgulescu crede că opoziţia legală faţă de politicile distructive ale partidului nu este posibilă. În interviul său pentru Radio Europa Liberă, Iorgulescu a menţionat un incident, care a avut loc la România literară, la sfârşitul anului 1988. El şi alţi scriitori, printre care Mircea Dinescu, au încercat să aducă în discuţie aşa-numitul proiect de sistematizare, "un eufemism", spune Iorgulescu, pentru distrugerea satelor româneşti şi pentru transformarea lor în ceva asemănător lagărelor de concentrare. Conştienţi de importanţa pe care cuvintele o au într-un stat totalitar, scriitorii au încercat să vorbească pe limba autorităţilor pentru a duce o luptă legală, într-o "manieră restrânsă". Ei au fost ameninţaţi şi sfătuiţi să nu propună subiecte care nu sunt strict literare. Potrivit lui Iorgulescu, acest ordin a contrazis unul dintre principiile cele mai renumite ale partidului: cum că scriitorii ar trebui "să se implice în întreaga viaţă a naţiunii". "Proiectul de sistematizare" afectează nu numai satele, a spus Iorgulescu, el va afecta chiar viitorul întregii ţări.

Mai târziu, tentativa scriitorilor de a redacta o scrisoare de protest împotriva politicii lui Ceauşescu a fost descoperită, iar cei care au fost implicaţi au fost puşi sub supraveghere în încercarea evidentă de a-i intimida. Acest incident a fost urmat de decizia Guvernului de a reinstitui infamul Decret 408, care interzice contactele cu străinii şi care nu a fost niciodată publicat oficial. Un oficial, evident nefamiliarizat cu decretul, a fost trimis la România literară pentru a discuta implicaţiile sale şi le-a cerut scriitorilor să semneze un document care atestă că au fost înştiinţaţi că Decretul 408 a fost reinstituit. Dinescu, singurul care a refuzat să semneze documentul, a primit o avertizare din partea comitetului de partid. Mai târziu, el nu numai că a fost destituit atât din slujbă, dar a fost şi dat afară din partid pentru că a încălcat Decretul 408, aparent, şi nu din cauza adevăratei sale "crime", aceea de a fi criticat politica lui Ceauşescu într-un interviu cu revista franceză Liberation.

Potrivit lui Iorgulescu, extraordinara luare de poziţie a lui Dinescu a cauzat o criză de conştiinţă în România. După părerea sa, intelectualii români trebuie să aleagă între a asuma "atitudinea nereţinută, sinceră, a protestului" şi a duce mai departe "o aparent normală activitate pentru a lăsa impresia că literatura română şi cultura nu au dispărut". Ca alte posibilităţi, Iorgulescu a menţionat exilul; tăcerea, ea însăşi un fel de "exil interior"; şi supunerea, care necesită dezvoltarea unei personalităţi duale şi, în final, pierderea propriei identităţi. Iorgulescu deplânge "atmosfera irespirabilă" creată de aceşti indivizi care încuviinţează toate deciziile partidului, chiar şi pe cele greşite.

Iorgulescu crede, totuşi, că pentru cei din afară este foarte greu să aprecieze poziţia poporului, din cauză că în condiţiile actuale, capacitatea de "rezistenţă spirituală" a scăzut considerabil. Iorgulescu a subliniat că doar la România literară, din cei 15 angajaţi, doi s-au sinucis, doi au murit - dintre care cel puţin unul, Virgil Mazilescu, a pierit în circumstanţe ciudate, iar alţi doi critici literari au plecat în exil. Toate aceste evenimente au avut loc în ultimii cinci ani. "Este cineva în stare să reziste atât de mult? Poate cineva rezista până la sfârşit?", se întreabă Iorgulescu.
El a spus, într-un interviu pentru Europa Liberă, că una dintre cărţile sale de eseuri, un dicţionar despre 160 de tineri scriitori români născuţi între 1936 şi 1950, a devenit un motiv de rechizitorii pentru regim, din cauza a ceea ce li s-a întâmplat multora dintre autori. În 10 ani, 21 dintre aceşti scriitori au plecat în exil şi, în consecinţă, operele lor nu mai sunt publicate în România, iar 11 dintre ei au murit prematur. Alţi patru scriitori, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Alexandru Călinescu şi Aurel Dragoş Munteanu au fost puşi pe lista neagră după ce l-au criticat public pe Ceauşescu. "Cum îşi poate face un critic literar treaba, în aceste circumstanţe?", a întrebat Iorgulescu.

Recentele măsuri luate de cenzură, a spus Iorgulescu, "vizează culmea nebuniei". Textele, au fost cenzurate parţial sau total, autorilor li s-a interzis să publice recent, un întreg număr al revistei lunare Viaţa românească a fost topit, aparent pe motiv că era dedicat filosofiei. "Să terminăm cu filosofia" a devenit un slogan aproape oficial. Lista şi aşa lungă de subiecte interzise a fost extinsă pentru a include aspecte precum: carnea, untul, brânza, cozile, obsesiile, stresul, demolările şi buldozerele.

Aceste noi interdicţii amintesc de măsurile ideologice luate în 1983 când, de exemplu, criticul literar Octavian Paler, redactor-şef al României libere, la acea vreme, a fost demis din funcţia sa pentru că a iniţiat o rubrică culturală (îngrijită de  Iorgulescu).

Totuşi, situaţia este mai rea,decât în 1983. Iorgulescu a spus că îşi aminteşte perfect momentul în care a aflat "cu stupefacţie şi repulsie" că obligativitatea dosarelor politice ale tuturor scriitorilor, la modă pe vremea lui Stalin, a fost reinstituită. Această strategie, a spus Iorgulescu, s-a adoptat cu scopul de a îi împiedica pe scriitorii autentici să devină membri ai USR; dar a servit şi ca pretext pentru a fi admişi anumiţi oameni lipsiţi de orice merit literar.

Aşa cum a subliniat Iorgulescu, propria sa situare faţă de Guvern este un exemplu al stării de confuzie în care se află cenzura în România de astăzi. Înainte ca cenzura oficială să fi fost abolită, în 1977, reguli aberante, dar, fără îndoială clare, erau în vigoare şi îi priveau pe scriitorii din exil şi pe anumiţi scriitori "interzişi". Astăzi, în ciuda absenţei unor reguli oficiale ale cenzurii, interzicerea neoficială a mai multor mari scriitori români a provocat o criză de conştiinţă în cazul anumitor critici: "Cum poate să-şi facă un critic literar treaba când chiar şi menţionarea numelor unor scriitori valoroşi este interzisă?", se întreabă Iorgulescu.

Iorgulescu a deplâns faptul că USR a devenit o instituţie pur formală, incapabilă să-şi ajute membrii. Scriitorii se află permanent în pericol să piardă din avantaje, drepturile de autor şi au fost reduse chiar şi tirajele. Deşi statutul USR stipulează obligaţia Consiliului USR de a se întâlni la fiecare trei luni, acest lucru nu s-a mai întâmplat din iunie 1986 şi nu au mai fost acordate premii literare pentru anii 1986, 1987 sau 1988.

ROMÂNIA CONTEMPORANĂ
Într-un interviu recent, Iorgulescu a discutat despre ultima sa carte, Eseu despre Lumea lui Caragiale, care, spune el, oferă câteva explicaţii pentru decizia de a pleca în exil. Ion Luca Caragiale (1852-1912) a fost dramaturg şi o figură celebră din viaţa literară a României. El a spus că această carte a fost scrisă într-un moment de criză şi că scriind despre Caragiale el a făcut mai mult decât să reexamineze situaţia: "Am încercat să privesc la România de astăzi prin oglinda lui Caragiale".
Crisula Ştefănescu
Radio Europa Liberă (München) - Raport al secţiei de cercetare, condusă de dr M. Shafir. Document din "Arhiva 1989", Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca


La începutul lunii septembrie, EVZ scria în exclusivitate despre detaliile din spatele urmăririi informative a lui Dorin Tudoran, dezvăluind că sapte dintre cei treizeci şi patru de turnători ale căror urme apar în dosarul de Securitate al disidentului au fost deconspirati de CNSAS.

Numele lor: Andrei Brezianu (directorul secţiei de limba română de la Vocea Americii între 1991 şi 2001), Eugen Uricaru (preşedintele Uniunii Scriitorilor între 2000 şi 2005), Mircea Iorgulescu (critic literar cu funcţii de conducere la Europa Liberă şi Radio France International), Dan Zamfirescu (teolog şi bizantolog), Alexandru Paleologu, Alexandru Raicu (poet si prozator) şi Mihai Botez (notoriu disident anticomunist, ambasador al României la ONU şi la Washington la mijlocul anilor ’90).

Mircea Iorgulescu, dovedit turnător
Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că eseistul şi criticul literar, fost angajat la „Europa Liberă“, a colaborat cu Securitatea. CNSAS a solicitat instanţei, anul trecut, să constate calitatea de colaborator al Securităţii a lui ...



Ca o concluzie: nu erau simple turnătorii ci chiar semnale despre ,,dizidenţa literaturii"       

 
   Criticul Mircea Iorgulescu a turnat scriitorii
         care… ridicau probleme de ordin ideologic

                                                                                                                    Liviu Ioan Stoiciu
                                                                                                          (in „CorectArts” 16 februarie 2011 )


Scriitorii „merg pe burta” cand sunt deconspirati. Incerc sa inteleg mecanismul deconspirarii: de ce unii „sunt dati in gat” (sunt aratati cu degetul de CNSAS ca au fost colaboratori ai Securitatii) si altii nu. De marea majoritate a scriitorilor nu se va sti nimic, daca scriitorii au turnat sau nu, daca nu ocupa o functie publica (inclusiv de parlamentar) sau nu face parte dintr-o structura reprezentativa (cum e Consiliul de conducere a USR). Sunt deconspirati cei ce apar in dosarele de Securitate ale altora – cel mai adesea asa sunt dati de gol si cei ce nu trebuie sa completeze acea hartie, la ocuparea unei functii, ca n-au colaborat cu Securitatea.
Sigur, sunt multi scriitori care sunt acoperiti in continuare (aflati in rezerva in structurile statului si care asteapta sa fie reactivati, de exemplu in diplomatie), le sunt ascunse dosarele de la Securitate sa nu fie pusa in pericol securitatea statului, nu? Ei se bazeaza pe faptul ca nu vor fi niciodata deconspirati. Numai ca prezenta turnatoriei lor in dosarele altora ii da de gol (Eugen Uricaru e cel mai bun exemplu; el are dosarul de la Securitate pus la secret). Acestia sunt cei mai vulnerabili, se lasa santajati de sistemul ticalosit de azi si servesc interesele celor ce se cred nemuritori la putere… Nu vreau sa ma intreb in ce situatie s-a aflat Ioan Grosan, care ezita si azi, dupa deconspirare, sa se culpabilizeze. Ma tem insa ca si in cazul lui definitia ca „pana la moarte cotizezi la Securitate” ramane valabila, o data ce si in 1989 el dadea rapoarte la Securitate, vezi Cartea Alba a Securitatii (adica el n-a intrerupt colaborarea cu Securitatea, cum s-a afirmat, ci a ramas in plasa Securitatii cu informatii care curgeau de la sine). Imi este greu sa inteleg de ce Grosan nu spune adevarul, de ce ia la misto toata aceasta dezvaluire care-i provoaca prejudicii de imagine (dar pe care el le-ar putea contracara daca ar face marturisiri pana la capat si si-ar cere scuze pentru compromisurile facute cu politia politica; poate va scrie o carte in acest sens, al marturisirilor complete, de la un scriitor important ca el ar iesi o capodopera). Scriitorii care stau ascunsi, fug de functii, n-au de ce sa se teama daca au colaborat cu Securitatea, nu vor fi deconspirati. Mai rau e cu scriitorii care tin afisul permanent (s-a dovedit ca ajung la varful piramidei fostii colaboratori ai Securitatii, cei controlati la dosar, „de incredere” pentru sistem), fosti membri PCR si care au spatele acoperit de puterile politice trecatoare, ei sunt convinsi ca nu au dosare la Securitate (membrii PCR erau „organe automate de sprijin ale Securitatii”, nu li se tinea dosar). Sper in continuare sa existe o evidenta si a turnatorilor membri PCR, nu numai a celor nemembri de partid.
 
Ieri s-a dat publicitatii faptul ca Mircea Iorgulescu (stralucitul critic si eseist, rasfatat al USR, angajat al postului de radio Europa Libera; a emigrat in 1989, azi ma intreb daca n-a emigrat cu voie de la Securitate, sa infesteze Europa Libera; din 2000 s-a mutat la Radio France International) a fost colaborator al Securitatii – si Curtea de Apel Bucuresti a stabilit asta, nu numai CNSAS. „CNSAS a solicitat instantei, anul trecut, sa constate calitatea de colaborator al Securitatii a lui Mircea Iorgulescu (67 de ani), racolat in anul 1976”. si instanta a constatat aceasta calitate de colaborator al Securitatii, acum. „Verificarile Colegiului CNSAS in privinta criticului literar au inceput ca urmare a cererilor depuse in acest sens de catre scriitorii Bujor Nedelcovici si Florica Jebeleanu Vieru (fiica lui Eugen Jebeleanu), care studiindu-si propriile dosare au constatat ca au fost turnati la Securitate chiar de catre colegul lor Mircea Iorgulescu”. Ati luat seama? Deconspirarea lui Mircea Iorgulescu a fost facuta la cererea scriitorului Bujor Nedelcovici si a fiicei lui Eugen Jebeleanu! De ce? Fiindca amandoi au descoperit in dosarele lor de la Securitate ca-i turna ba „Dorin”, ba „Mirel” – cele doua nume conspirative fiind ale lui Mircea Iorgulescu! Nimeni nu vorbeste de dosarul lui Mircea Iorgulescu de la Securitate (asa cum era moda, el a fost si urmarit). Atentie, CNSAS a subliniat ca turnatorul Mircea Iorgulescu a beneficiat de „privilegiul” de a fi membru PCR! Deci, el n-are dosar la Securitate, fiind membru PCR? Vedeti ce scriam mai sus despre membrii PCR, care turnau din proprie initiativa. Citez din Adevarul: «Prima data, sustine CNSAS, Iorgulescu a fost racolat in 1976, „in scopul furnizarii de informatii despre o serie de scriitori romani urmariti prin dosare pentru pozitie politica necorespunzatoare, creatii literare ce contravin organelor de partid si pentru atitudine protestatara si relatii suspecte cu cetateni straini”. Criticul literar a folosit numele de cod „Dorin”. Ulterior, in 1985, „Dorin” a devenit „Mirel” si ar fi furnizat la Securitate „date despre stari de spirit de mediu”, intr-o perioada in care si el facea obiectul unui dosar de urmarit „pentru relatiile cu cetateni straini, pentru apartenenta la grupul modernist al scriitorilor, precum si pentru participare la actiuni protestatare in mediul literar”. Desi Iorgulescu nu a semnat un angajament expres cu Securitatea, CNSAS a subliniat ca acesta ar fi beneficiat de „privilegiul” de a fi membru al PCR si a furnizat informatii „in mod conspirat si benevol”. Dosarul de la Securitate al criticului literar a fost deschis initial in vederea urmaririi acestuia, dar a fost transformat in unul de informator in legatura cu „scriitori pe langa care a fost dirijat”. Printre informarile facute la Securitate de Mircea Iorgulescu se numara si cele referitoare la atmosfera de la Uniunea Scriitorilor pe marginea votarii premiilor ce urmau a fi acordate: „Dumitru tepeneag a fost sustinut si s-a facut atmosfera pentru el (…) R.V. a parasit sala ostentativ”. intr-un alt dosar de urmarire deschis pe numele de scriitor, criticul literar ar fi semnalat – conform CNSAS – „creatii literare ce contravin organelor de partid”. „Dorin” ar mai fi turnat la Securitate si „despre rasunetul, printre scriitori, al actiunilor lui Paul Goma”. Paul Goma este cel mai cunoscut disident roman din perioada comunista». Sincer, mi se rupe inima sa descopar ca intransigentul Mircea Iorgulescu (lasa aceasta impresie in anii ’80 in intreprinderile lui publice literare, eu am fost permanent un admirator al lui) putea sa anunte Securitatea (ca un critic profesionist ce se afla) ca erau „creatii literare ce contravin organelor de partid”. Mintea mea refuza sa inteleaga mecanismul: cum e posibil, un critic de prima mana, validat estetic, sa avertizeze PCR ca scriitorii au creatii ce contravin liniei de partid? De ce naiba s-a pretat la asemenea delatiuni, ce castiga din ele? Ce presiuni putea sa faca asupra lui Securitatea sa ajunga sa se preteze la asemenea mizerii? Ce-i lipsea? El, care facea apologia esteticului in literatura romana, venea la Securitate sa atraga atentia ca sunt scriitori care nu scriu cum cere partidul? Credeti-ma, nu pot decat sa ma inchin, duplicitatea lui ma inhiba. Citez mai departe, fiindca am vazut ca scriitorimea se face ca ploua, n-a facut caz nimeni ca un critic important precum Mircea Iorgulescu a fost declarat oficial, de Curtea de Apel, ieri, colaborator al Securitatii: «in perioada 1985-1986, sub numele conspirativ „Mirel”, Iorgulescu s-a axat pe urmarirea unui scriitor cu scopul expres ca acesta „sa nu declanseze actiunile protestatare la care amenintase ca va recurge”. Tot in acea perioada, criticul literar ar fi dat mai multe informatii cu privire la activitatile scriitorului Bujor Nedelcovici: „A fost invitat la un simpozion in Spania, dar la Consiliul Culturii si Educatiei Sociale (CCES) i s-a comunicat ca nu poate da curs invitatiei, intrucat acolo participa mai ales intelectuali cu orientare politica de dreapta”, raporta Iorgulescu securistilor. Tot „Mirel” a informat ca Nedelcovici „ridica probleme de ordin ideologic” si chiar a incercat sa-l convinga sa schimbe unele cuvinte dintr-o nuvela. Refuzat de Nedelcovici, Mircea Iorgulescu a informat Securitatea ca acesta „nu este dispus sa faca niciun compromis” si a avansat ideea ca ar putea sa publice pe cai ilegale volumul care continea si nuvela „Capetenia din Golf”, considerata ca fiind o lucrare subversiva». Incredibil, marele critic obsedat de modelul estetic in literatura romana, Mircea Iorgulescu, se ducea la Securitate sa-l toarne pe prozatorul Bujor Nedelcovici (cu care, atentie, era prieten!) ca „ridica probleme de ordin ideologic”! Era in ascuns Mircea Iorgulescu aparatorul ideologiei regimului Ceausescu si al ideologului Dumitru-Dumnezeu? Nu pot sa cred. Va dati seama, ar trebui recitite toate cartile lui Mircea Iorgulescu si cautate printre randuri adevarurile deconspirarii. Ati retinut, Mircea Iorgulescu era un turnator benevol de lux, mare membru PCR, aparator al ideologiei PCR! O fi visand sa parvina in lumea politica de atunci? De luat aminte: «„Mirel” a mai relatat securistilor ca Nedelcovici sustinea ca CCES „a inceput sa manifeste tendinte aberante si este firesc ca scriitorii, impreuna cu conducerea Uniunii, sa li se opuna.” Mircea Iorgulescu sustinea intr-un articol publicat in „Romania literara”, la 7 decembrie 2006, ca notele prezentate de Bujor Nedelcovici sunt intocmite de diversi ofiteri, dar nu sunt semnate de el». Notele de la Securitate nu sunt semnate de el? Dar erau turnate de el… Mircea Iorgulescu (asemenea lui Eugen Uricaru, vezi mai jos – a fost deconspirat si de dosarul de la Securitate al lui Dorin Tudoran; doar Ioan Grosan, pomenit aici, a recunoscut pe ton de joaca, in stil „Catavencu”, racolarea) n-a recunoscut ca a colaborat cu Securitatea! Auziti, «contactat de reporterii „Adevarul” in momentul cererii CNSAS de constatare a calitatii sale de colaborator al Securitatii, Mircea Iorgulescu a respins orice turnatorie impotriva lui Nedelcovici, spunand doar ca a avut o polemica in presa literara cu Bujor Nedelcovici». Criticul Mircea Iorgulescu e o mare deceptie – sugereaza ca n-a fost decat o polemica literara cu Bujor Nedelcovici, mijlocita de Securitate! A uitat insa ca a turnat-o si pe fiica lui Tudor Jebeleanu… Mai rau, se face ca nu stie ca turnatoriile lui se regasesc si in dosarul de la Securitate al disidentului Dorin Tudoran, o rusine! Anul acesta a aparut o carte semnificativa a dosarelor de la Securitate, „Eu, fiul lor”, cu 500 de pagini de documente pure (pe care, din pacate, n-am citit-o), prezentata in cateva cuvinte in Evenimentul zilei:
„La inceputul lunii septembrie, EVZ scria in exclusivitate despre detaliile din spatele urmaririi informative a lui Dorin Tudoran, dezvaluind ca şapte dintre cei treizeci si patru de turnatori ale caror urme apar in dosarul de Securitate al disidentului au fost deconspirati de CNSAS.
 

                  Un temeinic studiu  despre 
             avangarda în literatura română:



Ion Pachia TATOMIRESCU



                                          Întâiul dadaism...


Dadaismul este un curent literar va-lah, mai întâi, şi, apoi, „sufletul“ vulcanic al avangardei europene, proclamând drept principiu creator libertatea absolută a poe-ziei, a tuturor artelor, sfidarea tuturor con-formismelor până la „conformismul contes-taţiei“.

Dadaismul de Bucureşti – Gârceni (România), după europenizarea de Bucu-reşti – Paris, via Zürich-Elveţia, devine un curent ce îşi arată – ca o medalie – şi cea de-a doua faţă, numită suprarealism.


                                                       Întâiul dadaism,
                                        sau dadaismul de Bucureşti – Gârceni
                                                           (România)


Prima atitudine avangardist-dadaistă de lirism programatic-desolemnizat, într-un limbaj sfidând normele sintactico-topice, se iveşte în România anilor 1912 şi 1915, fiind rodul colaborării ludice a tinerilor poeţi, Ion Vinea (Giurgiu-România, 17 aprilie 1895 – 6 iulie 1964, Bucureşti) şi Tristan Tzara (Moineşti-România, 16 aprilie 1896 – 24 decembrie 1963, Paris).

Într-o „fază de recunoaştere“, din a-nul 1912, spiritul avangardist al foarte tine-rilor poeţi din Bucureşti, Ion Vinea (Ioan Eugen Iovanachi) şi Tristan Tzara (Samyro / Samuel Rosenstock), se încearcă în elabo-rarea / redactarea şi tipărirea revistei Sim-bolul. Sunt încurajaţi / sprijiniţi şi de prie-tenul lor, pictorul / graficianul Marcel Iancu (descoperitorul pictopoeziei ce asigură par-tea grafică şi – ca „bancher al revistei“ –, «fondurile necesare tipăririi», deoarece «a-vea părinţi bogaţi» – CrohL, II, 336). Cei trei fac impresie foarte bună elitei poeziei parnasiano-simboliste din România acelui anotimp, de vreme ce la Simbolul colabo-rează mai toată „floarea cea vestită” a poe-ziei noi: Alexandru Macedonski, Ion Minu-lescu, Iuliu Cezar Săvescu, Adrian Maniu, Al. T. Stamatiad, Emil Isac, N. Davidescu, Eugen Ştefănescu-Est ş. a. Nu este exclusă, în această perioadă de căutare a deosebiţilor colaboratori pentru Simbolul, cunoaşterea lui Urmuz (Demetru Dem. Demetrescu-Bu-zău: 1883 – 1923), „precursorul avangar-dismului / absurdului“, judecător / grefier la Înalta Curte de Casaţie, chiar din 1912 (cf. CPes, 39). La Simbolul, după cum certifică şi Ov. S. Crohmălniceanu, pe tânărul poet Tristan Tzara (Samyro – numele real al po-etului este Samuel Rosenstock) îl aflăm «dând iama prin toată recuzita simbolismu-lui» (CrohL, II, 366). Poemele publicate în revista Simbolul (1912) de Tristan Tzara (alias Samuel Rosenstock), sub pseudoni-mul Samyro, stau sub pecetea căutărilor u-nui drum propriu. După cum observă cri-ticul literar Eugen Simion, «adolescentul din 1912 reintroduce simbolurile curente (sicriul ca mesager al morţii, marea înde-părtată, călătorul care înaintează pe râul vieţii în căutarea marilor enigme şi a ela-nurilor albe, eternul şi durerosul mai depar-te) într-o schemă simbolistă şi ea previzibi-lă (Pe râul vieţii); se remarcă, aici, fără difi-cultate, ecouri din poemele lui Baudelaire insuficient asimilate; Cântec (publicat în Simbolul, ca şi Poveste şi Dans de fee) adu-ce imaginea Timpului care plânge în ca-denţă la fereastra iubitei şi a amorului alb care moare; nu este uitat simbolul cifrei trei care vine de la Minulescu...» (SPT, 7 sq.).
Cu poeme puţin mai îndrăzneţe de-cât ale „colegului de redacţie“ se înfăţişează – în revista Simbolul – Ion Vinea (ce le semnează cu numele real: I. Iovanachi).
Într-un Sonet de Ion Vinea, publicat în Simbolul, nr. 2 / 15 noiembrie 1912, p. 10 (cf. VOp, I, 494) –
 
Supremă floare-a toamnii-ntârziate,
Răsare-n nesfârşiri pălitul soare,
Şi tainic, ca-n chilii de închisoare,
Pătrunde-ncet prin neguri sfâşiate.

S-aşterne-n larguri palida-i ninsoare
Şi-n calmul blond de raze-mprăştiate
Miresme de corole re-nviate
Plutesc, şi iară vin să ne-mpresoare.
Ca un surâs pe buzele de moartă
Seninătăţi de zile ce dispar,
Apuse veri, azuru-n unda-i poartă.

Şi ochii trişti ne urmăresc himera
Privesc spre cer, la norii cari par
Galere roze-n drum către Cythera.
(VOp, I, 127) –,

criticul literar Şerban Cioculescu constată o «melancolie uşor convenţională, fluenţă me-lodioasă, stăpânirea precoce a meşteşugului ce caracterizează aceste versuri de începător abil» (CAlc, 25).
În aceeaşi manieră „aproape clasi-că“ sunt: sonetul Lewdness (engl. „desfrâu“ / „destrăbălare“, „prostituţie“), publicat în Simbolul, nr. 3 / 1 decembrie 1912, p. 49, cu titlul schimbat în Lowness („abjecţie“) – potrivit textului dactilografiat din volumul de versuri pregătit în 1956 pentru tipar –, sonet în al cărui vers final parcă reverbe-rează avangardist Un sfinx lasciv îmbrăţi-şând Pustia... (VOp, I, 495), poezia Mare (despre care Şerban Cioculescu ne spune că are versuri «saturate de vocabularul roman-ţelor minulesciene» – CAlc, 25 –, însă, în cazul lui Vinea, înrâurirea minulesciană nu devine ca la Tristan Tzara «înrâurire-obse-sie») etc.
Analiza poeziilor publicate de Ion Vinea şi Tristan Tzara în prima lor revistă, Simbolul, din 1912, dovedeşte la ambii a-leasa însuşire a marii lecţii de poezie (par-nasiano-simbolistă) din acel anotimp liric.
Desigur, „munca redacţională“ de la Simbolul îi „oboseşte“ pe tinerii poeţi / pic-topoeţi, determinându-i să renunţe la ase-menea eforturi pentru o vreme „de între-mare“.






Dar Ion Vinea şi Tristan Tzara, cei doi tineri redactori-poeţi bucureşteni de la Simbolul, din 1912, în febrilele vacanţe „de întremare lirică“ pretrecute la moşia din Gârceni-Vaslui, între anii 1913 şi 1915, îşi elaborează revelata strategie avangardist-da-daistă, concretizând-o într-o serie de poeme.



Tot la Gârceni, Ion Vinea îi găseşte prietenului-poet de la Simbolul, Samyro, a-lias Samuel Rosenstock, noul pseudonim: Tzara; prenumele Tristan şi-l pune singur; Ion Vinea mărturiseşte în acest sens: «Pseu-donimul de Tzara i l-am găsit eu, în 1915, într-o vară petrecută la Gârceni (Vaslui). La numele de Tristan a ţinut morţiş, ceea ce i-a atras infamul calambur Triste-Âne» (VOp, I, 501).

Cât lucraseră în 1912, în redacţia de la Simbolul, tinerii Tristan Tzara şi Ion Vi-nea, „obosiţi“ de exigenţele colaboratorilor de elită (supra), dar şi de elaborarea propri-ilor poezii (la Vinea, şi în forma fixă a sonetului), simt imperios „absoluta libertate a poeziei / artei“, care să nu respecte vreun „canon“, „vreo normă / regulă“; în căutările lor în acest sens, mai ales cele din vacanţele din 1913 – 1915, petrecute la Gârceni-Vas-lui, Ion Vinea şi Tristan Tzara inventează şi „jocul de-a poezia“ – ca în „manifestul“ de peste câţiva ani:

Luaţi un ziar.
Luaţi nişte foarfeci.
Alegeţi în ziar un articol care să aibă lungimea
pe care doriţi s-o daţi poeziei dumneavoastră.
Decupaţi articolul. Decupaţi de asemenea, cu grijă, fiecare cuvânt ce intră în
alcătuirea articolului şi puneţi toate cuvintele
într-o pungă.
Agitaţi încetişor.
Scoateţi cuvintele, unul după altul, dispunându-le
în ordinea în care le veţi extrage.
Copiaţi-le conştiincios.
Poezia vă va semăna.
Iată-vă un scriitor deosebit de original
şi înzestrat cu o încântătoare sensibilitate...
 
–, „joc“ prin care cuvintele pot intra într-o nuntire fără frontiere.



.
„Descoperirea“ pe care o fac ambii poeţi la Gârceni-Vaslui, noua lor poietică / poetică avangardistă (dadaistă), se concreti-zează în producţiile lor lirice, datând dintre anii 1913 şi 1915.


La Tristan Tzara, este vorba despre poemele: Chemare (datat: «Pădurea Gâr-ceni, 1913» – TzPrim, 28), Înserează (datat: «1913, Mangalia» – TzPrim, 28), La margi-nea oraşului (datat: «1913» – TzPrim, 30), Glas (datat: «Bucureşti, 1914» – TzPrim, 23), *** Povestesc grădinii... (datat: «1914» – TzPrim, 26 – v. fig. 2), Furtuna şi cântecul dezertorului, I, II (poem datat: «1914» – TzPrim, 12; prima parte a poe-mului este publicată în Chemarea, nr. 2 / 11 octombrie 1915; partea a II-a, în Azi, anul III, 4 octombrie 1934), Îndoieli (datat: «1914 – 1915» – TzPrim, 38), Vino cu mine la ţară (poem datat: «Gârceni, 1915» – TzPrim, 15), Cântec de război (datat: «1915» – TzPrim, 18), Verişoară, fată de pension (publicat în Noua Revistă Română, vol. XVIII, 11 / 21 – 28 iunie 1915), Vacanţă în provincie (publicat în Chemarea, nr. 1 / 4 octombrie 1915) şi Duminecă (datat: «1915» – TzPrim, 33).

La Ion Vinea, avem în obiectivul cercetării noastre poeziile: Eternitate («pu-blicată în Seara, anul IV, nr. 1597 / 30 iunie 1914, p. 1» – VOp, I, 497), Fantezie («publicată în Seara, anul IV, nr. 1597 / 30 iunie 1914, p. 1» – VOp, I, 498), Cântec de noapte («publicată în Seara, anul IV, nr. 1639 / 11 august 1914, p. 3» – VOp, I, 499), Capitol («publicată în Seara, anul IV, nr. 1639 / 11 august 1914, p. 1» – VOp, I, 500), Un căscat în amurg («publicată în Cronica, anul I, nr. 27 / 16 august 1915, p. 531» – VOp, I, 501), Soliloc («publicată în Cronica, anul I, nr. 29 / 30 august 1915, p. 569» – VOp, I, 501), Septembrie («publi-cată în Cronica, anul I, nr. 34 / 4 octombrie 1915, p. 540» – VOp, I, 502), Parada plecării («publicată în Cronica, anul I, nr. 35 / 11 octombrie 1915, p. 684» – VOp, I, 504) şi Stelele («publicată în Cronica, anul I, nr. 39 / 8 noiembrie 1915, p. 762» – VOp, I, 506).

Aşadar, în vara anului 1915, cei doi tineri poeţi avangardişti-dadaişti, Samuel Rosenstock – „botezat“ de Ion Vinea, cu numele de Tristan Tzara – şi „naşul“ revin de la Gârceni-Vaslui, în Bucureşti, hotărâţi să intre în „panoul central al Poeziei“.

Ion Vinea şi Tristan Tzara se încrân-cenează în credinţa că „jocul cuvintelor“ descoperit de ei poate fi decretat drept prin-cipiu poetic / estetic; cei doi se încordează din nou şi scot în Bucureşti, la 4 octombrie 1915, primul număr al unei noi «reviste li-terare şi politice», săptămânalul Chemarea, prin care să-şi lanseze propriile teorii este-tice şi producţiile lor lirice, „antiparnasi-ene“ / „antisimboliste“.
Primul număr al revistei Chemarea «se deschide cu un Avertisment incendiar semnat de Ion Vinea, în care se proclamă „abandonarea tuturor dogmelor şi anchi-lozelor“ şi legiferarea răzvrătirii „împotri-va presei, bâlci de surle şi trompete, şi a cititorilor, masă amorfă şi brută de victime oneste şi inconştiente“» (HDic, 76).
Este, de fapt, primul manifest avan-gardist-dadaist.
Alături de Avertismentul incendiar al lui Ion Vinea este publicată şi poezia Va-canţă în provincie de Tristan Tzara:


Pe cer păsările nemişcate
Ca urmele ce lasă muştele
Stau de vorbă servitori în pragul grajdului
Şi-au înflorit pe cărare rămăşiţele dobitoacelor

Trece pe stradă domnul în negru cu fetiţa
Bucuria cerşetorilor la înserare
Dar am acasă un Polichinelle cu clopoţei
Să-mi distreze întristarea când mă înşeli

Sufletul meu e un zidar care se întoarce de
la lucru
Amintire cu miros de farmacie curată
Spune-mi, servitoare bătrână, ce era odată
ca niciodată,
Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia când o
să-mi cânte cucul

Să ne coborâm în râpa
Care-i Dumnezeu când cască
Să ne oglindim în lacul
Cu mătăsuri verzi de broască

Să fim săraci la întoarcere
Şi să batem la uşa străinului
Cu ciocul păsărilor în coajă de primăveri
Sau să nu mai mergem nicăieri
Doliu alb la fecioara vecinului.

(TzPrim, 7 sq. / cf. HDic, 76).

După cum bine observa criticul Eu-gen Simion, tânărul poet de Bucureşti, din orizontul anului 1914 / 1915, Tristan Tzara, «umileşte subiectele reputat lirice, solemne, misterioase prin comparaţii de o banalitate studiată; o râpă este ceva ce seamănă cu Dumnezeu când cască; sufletul este un zi-dar care se întoarce de la lucru (...), amin-tirea are miros de farmacie curată...»
(SPT, 9).

Mai sunt evidente: „bruiajele“ sinta-xei / topicii, „bifurcarea“ complementului circumstanţial de loc (să batem: 1. „la uşa străinului“; 2. „în coajă de primăveri“) întru „glisarea“ eroului liric aidoma lui Făt-Fru-mos „la răscruce“; „dinamitarea morfolo-giei basmului românesc, dispersarea mite-melor în „toate“ punctele cardinale ale tex-tului (Bătrâna din basm ce dă sfatul întru biruinţă lui Făt-Frumos devine „servitoare bătrână“ interogată asupra „existenţei tim-pului mitic“; Omul Negru din descântecele româneşti este substituit cu domnul negru cu fetiţa, „spurcarea cerului“, păsările cu plisc de fier... etc.) pentru a da verosimili-tate „şantierului“ din care se întoarce „su-fletul-zidar“ în numele amintirii „cu miros de farmacie“ (aluzie la „hotărârea-i demiur-gică“ de a face „curat ca la farmacie“ în spaţiul poeziei), „şocarea receptorului“ prin „profanare“ / „spurcare“ (cerul cu păsări fi-xe ca excremetele muştelor; „înflorirea bali-gilor pe cărare“; lac – broască etc.), „pu-terea / capacitatea de dicţionar“ întru „se-mănarea“ cuvintelor în aria textului – re-zultat al metodei „decupării vocabulelor“ cu foarfecele dintr-un articol de ziar („forfeca-rea cotidianului“), „atentatele anti-semnifi-cării“ (recunoscute de Tristan Tzara, în scri-soarea din 30 octombrie 1922, adresată lui Jacques Doucet: «În 1914, deja am încercat să golesc de conţinut cuvintele şi să le folo-sesc pentru a da versului un sens nou, glo-bal, prin intonaţie şi contrast auditiv...» – TzDouce, 166) etc.

În al doilea număr al revistei Che-marea, Tristan Tzara încredinţează luminii tiparului poemul Furtuna şi cântecul dezer-torului. Din volumul Primele poeme ale lui Tristan Tzara şi Insurecţia de la Zürich..., îngrijit de Saşa Pană, aflăm că poemul da-tează din anul 1914:

A plesnit lumina din obuze
Şi a crăpat fulger în mâna noastră...

// (...) //

Gerul: oasele fărâmă, carnea mănâncă
Noi lăsăm inima să plângă.

De ce alunecăm de-a lungul muntelui spintecat ?
Zbierând şi-a descătuşat furtuna leii...

// (...) //

E atât întuneric, că numai vorbele-s lumină.

// (...) //

Rup granate vinete bucăţi de cer încleştate  în scuturi,
Muşcă gheaţa norilor şi se prăvălesc table de oţel în brumă
Pomii se mlădie cum corabia de funii
Smulg lilieci petale albe de pe romaniţa lunii.
Vântul îi azvârle şi sfâşie.
Numai mie noaptea nu-i frumoasă,  
Numai mie.

Cântecul oprit gând: gerul oasele fărâmă
carnea mănâncă
Lasă inima să plângă.
(TzPrim, 9 sqq.).

Penultimul stih, Cântecul oprit gând: oasele fărâmă carnea mânăncă, pune în e-videnţă metoda dadaistă de Gârceni-Bucu-reşti a confecţionării versului prin „tăierea“ / „forfecarea“ articolului de ziar, urmată de decuparea cuvintelor, de vârârea lor în pun-gă (nu în pălărie, spre a evita ispita citirii lor şi „selectării“ înainte de a le „extrage), apoi de uşoara agitare a pungii, de scoaterea cuvintelor din pungă şi de dispunerea lor în ordinea extragerii. Poetul nu se mai deran-jează cu pusul conjuncţiilor coordonatoare / subordonatoare în frază („...fărâmă şi car-nea mănâncă“), ori cu verbul auxiliar, cu timpul perfect compus („cântecul a oprit gândul“), lăsând cuvintele „în topica“, în „forma“ extragerii din pungă: Cântecul o-prit gând: gerul oasele fărâmă carnea mă-nâncă...



Aceeaşi reţetă avangardist-dadaistă, descoperită de ambii poeţi la Gârceni-Vas-lui, o găsim şi în poemul lui Ion Vinea, Un căscat în amurg, scris în vara anului 1913, dar publicat în Cronica, din 16 august 1915 (supra).



În acest poem, Ion Vinea elogiază misteriosul relief de Gârceni-Vaslui, cu un dâmb pe care «Dumnezeu a jucat table / şi a scăpat Gârcenii, zaruri cu geamul rotund», ori misterioasa pădure de Gârceni, «nervoa-să ca o herghelie», pădure în care şi Tristan Tzara scrie poemul Chemare (TzPrim, 41 – 43).

Dar Ion Vinea, cu un „plus de rafinament“ – pe care i-l dă faptul că este mai mare cu un an şi o zi decât prietenul său –, valorifică mai bine resursele sinestezice (ale cuvintelor din articolele de ziar / dicţionar „trase cu penseta din pungă“), păstrând, un-de este absolut necesar, şi conjuncţiile, sur-prinzând nu un Dumnezeu care cască gu-ra-râpă (cf. Vacanţă în provincie de Tristan Tzara), ci un Dumnezeu ce joacă table (in-spiraţia având aceeaşi sursă din care s-a ivit şi la Tristan Tzara, în poemul Vino cu mine la ţară, comparaţia «o să jucăm şah ca doi farmacişti bătrâni»), un Dumnezeu neatent la aruncatul zarurilor etc.:



A tăcut pădurea nervoasă ca o herghelie;
 pântecul ei,
valea mată şi rotundă, în bruma dealurilor:
femeie goală între perne moi.
Cloşcă supranaturală, seara închide aripi
de nori pe ouăle
săteşti – şi pe un dâmb din fund Dumnezeu
a jucat table
şi a scăpat Gârcenii, zaruri cu geamul
rotund.
…De o săptămână nici un factor poştal
n-a mai sunat din corn, călare
în schimb, iată un popă-negru călăreşte
cu picioarele în şosea
iată depărtarea muge şi s-aşterne
pe o cireadă
iată vântul se înhamă cu tălăngi moştenite
din tată în fiu
iată...
nu mai ştiu, pesemne e târziu,
căci luceşte sărăcia-n luminiţe la ferestre
mici ca nişte iconiţe
căci gospodăriile cerului s-au închis
sfinţii şi-au lepădat pe nori nestinse pipele
şi s-au culcat cu nevestele
căci turme biblice şi plictisite urcă, urcă,
urcă, urcă pe
cărare şi pocnesc bice, hăis-ceà şi vorbe
murdare.
(VOp, I, 134).

Ion Vinea a păstrat în taina laborato-rului său din Bucureşti „comoara poeziei a-vangardist-dadaiste“ descoperită cu priete-nul său la Gârceni-Vaslui; Tristan Tzara „a vândut-o“ la Zürich-Elveţia, în schimbul ce-lebrităţii numelui său.





                                                Al doilea dadaism,
                                                         sau
                              dadaismul de Bucureşti – Zürich / Paris

După cum se ştie, în 1916, România intră în primul război mondial. Neexpunân-du-se pericolului bombardamentelor, Tris-tan Tzara, prin ianuarie 1916, părăseşte Bucureştiul şi se îndreaptă spre Elveţia, ţara „ocolită“ de taifunurile primei conflagraţii mondiale, stabilindu-se la Zürich pentru o vreme în care numele îi este sortit rapidei celebrităţi europene / universale.
Fireşte, tânărul Tristan Tzara duce cu el, din Bucureşti, la Zürich-Elveţia, şi noua estetică avangardist-dadaistă „elabo-rată“ (la Gârceni-Vaslui şi Bucureşti) cu prietenul său, Ion Vinea, cât şi „tezaurul său“ de nouă poezie, lansându-le pe „piaţa artelor“ din noua-i reşedinţă, estetică şi poezie ce şochează, ce devin modă / curent, ce capătă de-acum numele de mişcare da-daistă, de dadaism (cf. TDelrc, 107-115).




Estetica / mişcarea avangardist-da-daistă porneşte din Bucureşti-România (de la Ion Vinea, Tristan Tzara, Marcel Iancu, B. Fundoianu, Ilarie Voronca ş. a.), ajunge la Zürich-Elveţia (prin Tristan Tzara ce, la 8 februarie 1916, în Cabaretul Voltaire, „botează“ curentul, în prezenţa „princi-palilor aderenţi“, cu numele de dadaism – la „ceremonie“ participând Hugo Ball, Hans Arp, Richard Heuelsenbeck ş. a.: Tristan Tzara «vâră la întâmplare cuţitul de tăiat hârtie într-un Larousse şi dă de cuvântul Dada care e în capul coloanei din dreapta şi înseamnă „Cheval, dans le langage des en-fants...“; / ... / curentul fu deci numit Dada; grupul publică întâiul Le Cabaret Voltaire – iunie 1916 –, apoi buletinul Dada – cinci numere din iulie 1917 în mai 1919 – şi în sfârşit Cannibale – 1920» – CPes, 23 sq.), iar de aici, la Paris, de unde „ia circuitul universalităţii“, arătându-şi „a doua faţă a monedei“ ca suprarealism. Mai departe, is-toria avangardist-dadaistă este cunoscută (cf. CPes, 23 sqq. / TzPrim, 107 sqq.; TDelrc, 107 – 115; TGrp, 110 – 112 / 237 – 245)*.
_______________

* Studiul Întâiul dadaism / Le Premier Dadaïsme / The First Dadaism a fost publicat în volumele / re-vistele următoare:   (1) Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., de  Ion Pachia Tatomirescu, Timişoara, Editura Aethicus, 2003, paginile 107 – 115, cu titlul Dadaism;   (2) Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), de Ion Pachia Tatomirescu, Timişoara, Editura Augusta, 2005, paginile 237 – 245, cu titlul Asimilarea avan-gardei;   (3) în Luceafărul (revista Uniunii Scri-itorilor din România, Bucureşti), nr. 21 (698), 1 iu-nie, 2005, paginile 12 şi 13, cu titlul Întâiul dada-ism;   (4) Caietele / Les Cahiers / Notebooks Tristan Tzara, vol. 3 – 12 (Moineşti-Dărmăneşti), Editura Priftis, 2005, paginile 48 – 51, cu titlul Le Dadaïsme de Bucharest–Gârceni (Roumanie);   (5) web-revis-tele: Mouvances (Québec-Canada), nr. 3 – 4 (Villes), 2006, cu titlul Le Dadaïsme;   Agero (Stuttgart-Germania, 2009),   Noi, Nu ! (Cluj-Napoca – Ro-mânia, 2009) etc.  

  Sigle:
  CAlc = Şerban Cioculescu, Aspecte lirice contemporane, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1942.
  ChTz-1 = Caietele / Les Cahiers / Note-books Tristan Tzara, vol. 1, Editura Ion Vinea, Bucureşti, 1998.
  ChTz-2 = Caietele / Les Cahiers / Note-books Tristan Tzara, vol. 2 – 4, Editura Ion Vinea, Bucureşti, 2000.
  CPes = G. Călinescu, Principii de este-tică, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, 1939.
  CrohL, II = Ov. S. Crohmălniceanu, Lite-ratura română între cele două războaie mondiale, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1974.
  HDic = Ion Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti (1790 – 1982), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.
  SPT = Eugen Simion, Primul Tzara, în Caiete critice – revistă lunară de critică literară şi informaţie ştiinţifică (Bucureşti), nr. 4 – 5 (101 – 102), 1996.
  TDelrc = Ion Pachia Tatomirescu, Dic-ţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003.
  TGrp = Ion Pachia Tatomirescu, Gene-raţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), Timişoara, Editura Augusta, 2005.
  TzDouce = Scrisoarea lui Tristan Tzara către Jacques Doucet (Paris, 30 octombrie 1922), publicată / tradusă de Vasile Robciuc în Caietele / Les Cahiers / Notebooks Tristan Tzara nr. 1, Bucu-reşti, Editura Ion Vinea, 1998, pp. 164 – 166.  
  TzPrim = Tristan Tzara, Primele poeme (cu Insurecţia de la Zürich prezentată de Saşa Pană), Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1971.
  VOp, I = Ion Vinea, Opere, vol. I – Poe-zii (ediţie critică şi prefaţă de Elena Zaharia Filipaş), Bucureşti, Editura Minerva, 1984.








Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971