Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
GEORGE ROCA - Interviu Corneliu LEU
PROBLEME ACTUALE ALE BUNULUI COMUN CA PROPRIETATE A TUTUROR CETÃTENILOR ROMÂNIEI ŞI UNELE DIRECŢII DE DEZVOLTARE A PRODUCŢIEI ALIMENTARE
BUNUL COMUN AL CETÃŢENILOR ROMÂNIEI ŞI DATORIA GUVERNÃRII DE A LE ASIGURA FOLOSIREA LUI
REVENIND LA DEZBATEREA NOASTRA PRIVIND:BUNUL COMUN ŞI BINELE COMUN
Apel către Preşedintele României şi Preşedintele Republicii Moldova pentru unitatea naţională a poporului român
Corneliu FLOREA, George ANCAProf. Univ. Dr. lie RAD, Petru Birău, Ioan LILA Virginia Meheş, Melania Cuc, Carmen CĂTUNESCU, Octavian Curpaş, ELENA M. CÎMPAN, SEMNEAZĂ RECENZII DESPRE: Petru Popescu, A.Melicovici, Lucian Boz, Al.Fl. Ţene, Adrian Erbiceanu, Victoria Milescu, Ionut Caragea George Roca, Victoriţa Duţu, Melania Cuc
RECENZII - CONTINUARE
RECENZII - CONTINUARE 2
MIHAI EMINESCU: „MUŞATINII” - Versiune engleză de George ANCA
Alexandru MACEDONSKI - NUIT DE DÉCEMBRE -Poèmes traduits du roumain par Constantin FROSIN
PARADOXISMUL LUI FLORENTIN SMARANDACHE într-un interviu şi o explicaţie mai largă dată de autor
Dimitrie GRAMA (medic emerit în Danemarca şi, la fel, poet în limba română)
Ştefan Plugaru vicepreşedinte ACPBB şi Dr. Napoleon Săvescu, Fondator & Preşedinte al \"Dacia Revival International Society\" of New York
Prof. Mariana Terra şi Alexandru PETRESCU - Preşedintele asociaţiei românilor din Spania
CORNELIU FLOREA, Viorel ROMAN-Universitatea din Bremen, Alexandru TOMA-CERVESY ( Madrid),Antonie POPESCU,Florin ZAHEU
George ROCA - interviu cu Corneliu LEU
George ROCA - Interviu Corneliu LEU - continuare
Tudor LEU - Din volumul: „AMINTIRILE ŞI RĂUTĂŢILE TATĂLUI MEU
EPITAF LA MORMÂNTUL GRAFOMANULUI NECUNOSCUT - o povestire de Corneliu Leu de prin anii ’90
EPITAF LA MORMÂNTUL GRAFOMANULUI NECUNOSCUT - continuare
PAPA CERE PREOŢILOR SĂ PROPOVĂDUIASCĂ PE INTERNET
Manifestul Internetului, în 17 puncte
FLORENTIN SMARANDACHE - Despre Internet
IONUT CARAGEA -INTERVIU CU SCRIITORUL AL. FLORIN ŢENE PREŞEDINTELE LIGII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
VIDEOPOEZIE
TABLETA LUI Paul Maria Mefietic
„PASO DOBLE” - rubrica lui Ioan LILĂ:
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
MAGIE PE INTERNET
PIESA FOLCLORICĂ
GHICEŞTE OCUPAŢIA
PAGINA A CINCEA

 

PE LARG DESPRE PROFESIONALISM, DILETANTISM ŞI VELEITARISM sau

explicarea unor afirmaţii  prezente prin unele făcute în decursul timpului

 


George ROCA

DIALOG FLUVIU
CU „BĂTRÂNUL SCRIITOR” CORNELIU LEU





George ROCA: Distinse domn Corneliu Leu, vă ştiu de foarte mulţi ani ca scriitor, editor, promotor cultural, critic literar, analist politic, realizator şi producător de film... încă de pe vremea dinainte de 1989, când eraţi directorul Casei de Filme Nr. 4 şi scriaţi romane istorice. După câţiva ani de la această dată, eu i-am numit „mai dormanţi”, v-aţi facut reapariţia vertiginos şi plin de har şi dar pe scena scrisului românesc.

Corneliu LEU: Vreau, nu vreau, trebuie să corectez titlul Domniei Tale. Din păcate, astăzi sunt „bătrânul scriitor”. Şi chiar aş vrea să ne concentrăm privirea pe acest aspect fără să fiu flatat cu alte atribute. Mă consider un profesionist al scrisului şi mă concentrez pe beletristică şi publicistică. Că le fac pe hârtie, că le fac pe peliculă, că le fac prin viu grai convocând adunări, dezbateri publice, alte acţiuni culturale, că o fac, iată, în ultima vreme pe internet, astea sunt modalităţi de exprimare, dar nu depăşiri ale domeniului meu. Dacă, din ele rezultă idei care fac paleta mai largă, cu atât mai bine. Dar nu înseamnă că mi-aş permite să încalc meritele altor profesii şi calificarea celor care s-au străduit, ca şi mine, să cultive cum trebuie domeniul lor. Celelate lucruri despre care vorbim: editor sau redactor, sau producător de filme, de emisiuni tv., de spectacole, de iniţiative culturale publice (pentru că şi acolo tot „producător” trebuie să fii, adică să produci ceva dacă eşti om de iniţiativă, si nu sa controlezi doar, cum fac, din păcate, funcţionarii publici)  constituie numai profesii de rezervă, pe care le-am învăţat cinstit cu aspectele lor manageriale şi de competenţă artistică în domeniu, tocmai pentru a mi-o putea practica mai bine pe cea ce o consider unica importantă. Este, de fapt, vorba de a şti să investeşti tu, sau să administrezi banii altora în scop cultural; să vii cu iniţiativa care este ca şi talentul: o ai sau n-o ai. Comunismul ar fi vrut mai mult să n-o avem, ca să ne lăsăm conduşi. Tocmai de asta, noi trebuie să ne învăţăm să o avem. Dar chiar şi in iniţiative secundare, pornite cu scopul de a ne netezi calea spre cea principală, trebuie să abordăm lucrurile numai şi numai profesionist. Cu cât faci mai bine şi mai exact aceste lucruri întemeiate pe profesie, cu atât stabileşti o bază mai temeinică pentru actul de cultură şi de creaţie spre care aspiri.

George ROCA: Da, să trăiţi... aşa voi face! Voi modifica titlul, adăugând singtama „bătrânul scriitor” dorită de dumneavoastră, dar numai după ce vom termina definitiv acest dialog! Oare îl vom termina vreodată? Sunt atâtea materiale de prelucrat, atât de multe de spus despre activitatea dumneavoastră! Şi... „Tempus Fugit”! Revenind la răspunsul anterior pot să „declar” că sunteţi un „multilateral”... un om bun la toate cele!

Corneliu LEU: Numai semidoctismul te îndeamnă să-ţi depăşeşti domeniul şi să fii bun la toate ca o femeie de serviciu!…(Nota bene: în cazul nostru, aş fi putut spune şi „ca un politician”). Bunul simţ şi înţelegerea culturală a lucrurilor ne obligă să ne concentrăm pe ce ne simţim mai pregătiţi. Cel mai penibil în viaţa literară actuală este labilitatea cu care diletanţii dornici de glorie ţopăie de la poezie la proză şi, neapărat, la critică fiindcă de acolo ies laudele. Mi-e jenă când văd aceeaşi semnătură sub o poezie mediocră iar, apoi, luându-şi permisiunea să scrie un articol critic despre poezia altuia. Sau, mai ales un articol laudativ la care vezi imediat dedesubtul: semnatarul aşteaptă la rându-i un articol laudativ din partea celui pe care-l laudă. Cu asemenea năravuri, nu ne situăm pe domeniul literaturii, ci al cenaclismului amatoristic sau, cel mult, al unor găşti care scriu si se analizează în suc propriu. E o stare ridicolă, subculturală, fiindcă nimeni nu-i ia în serios în afară de ei între ei, sfidând triunghiul clasic: autor – critic specializat –cititor. Şi nu acelaşi grup de persoane ţopăind laolaltă pe toate laturile triunghiului! Aşa că, dă-mi voie să-ţi spun: Când mi-ai înşirat atributele alea toate, m-am şi simţit înfundat în categoria acestor nedefiniţi care încearcă de toate numai şi numai ca să-şi vadă publicat numele după care se alege praful.

George ROCA: Distinse interlocutor, nu e chiar aşa! Simt eu că doriţi sa fiţi modest! Aveţi o mulţime de atribute (pozitive! Sic!). Şi nu vă descânt sau perii - ci aşa scrie despre dumneavoastră prin cărţi sau pe internet. Este suficient să cauţi pe motorul de căutare „Google” numele „Corneliu Leu” şi vor ieşi la iveală acele atribute pozitive, calităţi, aptitudini, chiar şi meserii... Eu v-am pus sub lupă înainte de a începe interviul nostru. În general îmi place sa tai firu’n patru!

Corneliu LEU: Vezi cum pun eu problema?… Iar dumneata, dacă ai auzit că eu, cetăţeneşte, aştern în scris câte o problemă de principiu sau, colegial, schiţez portretul vreunui confrate sau scriu o vorbă bună întâmpinând o carte, mă şi faci mare critic, sau mare analist! Păi, ehe, să fii cu adevărat „analist” e o imensă problemă de cultură, de acumulare şi sistemică şi sistematică, ce nu are nimic de a face cu palavragii din talk-showuri; cât, despre un adevărat critic literar, se naşte şi se formează cu adevărat atât de greu, încât nici nu văd să-ţi pot cita vreun nume de la Călinescu încoace!

George ROCA: Nu am zis „mare critic” ci doar „critic” (literar desigur!). Şi argumentez cu faptul că v-am citit destul de multe materiale de critică...

Corneliu LEU: Critice, desigur! De critică literară, niciodată. Scriitorul adevărat trebuie să-şi păstreze demnitatea şi să nu se preteze niciodată la aşa ceva, numai pentru că ştie să alcătuiască fraze. Acesta-i diletantism, iar critica literară adevărată e o meserie cu criteriile ei! Bine înţeles, există genul de „condeieri la de toate”, dar în gazetărie, nu în literatură; gazetăria e o treabă obligată cotidian la superficialitate, în vreme ce literatura presupune profunzime de gândire artistică şi aprofundare continuă a acesteia, ceea ce gazetăria nu are nici măcar timpul material să o facă.
 
George ROCA: Atunci, mai bine să revenim la acei „ani dormanţi”. Unde aţi fost „plecat” o perioadă?

Corneliu LEU: Despre „anii dormanţi” pot spune, jur, că nu mi i-am permis tocmai din panica ce mă cuprinsese în 1989. Eram panicat că ajunsesem la libertate prea târziu ca vârstă şi nu voi mai reuşi să fac tot ce aş fi dorit. M-am împrumutat cumpărând imediat o tiparniţă cu care n-am făcut afaceri editoriale ci am trăit satisfacţia de a trimite direct la tipar ceea ce, înainte, nu puteam trimite decât la cenzură. La ea am publicat şi răspândit poezie religioasă pentru şcolari, am făcut broşuri prin care-i informam pe ţăranii români cum a evoluat agricultura occidentală câtă vreme ei au fost ţinuţi în minciuna colhozului, am propagat filosofia personalistă, a respectului pentru persoana umană care fusese înjosită sub comunism, mi-am editat cum am vrut eu (şi l-am dat sigilat spre editare) romanul interzis despre Sfântul Apostol Pavel, iar când am intrat în posesia dosarelor de securitate ale celor doi din familia mea condamnaţi la moarte ca apărători ai Bisericii Ortodoxe de asaltul bolşevic, am publicat „Cartea episcopilor cruciaţi”…

George ROCA: Am înţeles acum. Dumneavoastră aţi transformat literatura într-un obiect de manufactură.

Corneliu LEU: În sensul de „făcând totul cu mâna mea”, da. Cred ca orice scriitor preferă asta, în loc de a i se amesteca în operă mâinile murdare ale altora! Dar asta nu înseamnă literatura manufacturieră, despre care mi-am spus părerea şi mai sus!

George ROCA: Voiam să spun că... în aceea „tiparniţă” aţi ascuns acei „ani dormanţi”?  

Corneliu LEU: Da, s-ar putea să pară nişte „ani dormanţi”, fiindcă nu m-am amestecat nici în presa şi nici în politica de scandal, n-am fost prezent nici în coteriile literare, dar am publicat cărţi în fiecare an. Am pus accentul în literatură pe marea tradiţie a ortodoxismului din perioada interbelică, iar în educaţia civică pe dezvoltarea ideilor de „Iniţiativă” şi de „Democraţie Locală”, care puteau salva societatea, tocmai fiindcă aveam toate acestea de construit. Până am ajuns a organiza anual „Consfătuirea Naţională a Intelectualilor de la Sate” care a devenit mai apoi o „Mişcare pentru Progresul Satului Românesc”, aşa cum iniţiase în vremuri normale - creştineşti, unchiul meu, episcopul martir Grigorie Leu, care a şi plătit cu viaţa pentru aceasta. E drept că nici nu m-am ferit de greutăţi sau atacuri. Satiră politică am scris tot timpul prin „Cabaretul politic” şi rubrica „În gura leului”.

George ROCA: Aţi inţiat, condus (şi conduceţi în continuare!)  câteva reviste literare foarte cunoscute precum „Albina românească”, „Port@Leu” şi altele. Puteţi să faceţi cunoscut motivaţia dumneavoastră în conceperea unor astfel de publicaţii?

Corneliu LEU: Cred că rezultă destule explicaţii din cele spuse mai înainte. Despre „Albina românească” şi începuturile presei româneşti am publicat o întreagă carte (de fapt, v-aş putea oferi ca o addenda de final al acestei discuţii, cronologia bibliografică a cărţilor şi actelor mele publice care poate ilustra mai bine perseverenţa în a păstra o linie dreaptă de preocupări), o carte care descrie caracterul strict patriotic şi de afirmare naţională al începuturilor cuvântului tipărit şi apariţiei de periodice în limba română. M-am simţit dator să le continui tocmai prin această străveche revistă care, iată, dăinuie prin veacuri; şi m-a ajutat Dumnezeu să-i adaug seria editată de mine în deceniile în care s-a revenit la libertatea tiparului. Prin ea, în afara suplimentelor cu literatură (care mi-am propus întotdeauna să fie profesionistă şi de calitate) am slujit în permanenţă trei idei magistrale pentru afirmarea noastră: 1. Emanciparea satului românesc şi a familiei ţăranului român ca temei pentru progresul întregii societăţi; 2. Slujirea limbii române ca element de unitate naţională oriunde ne-am afla şi cultivarea solidarităţii româneşti prin cultura pe care o exprimă limba noastră şi 3. Ideea politică a egalităţii de şanse pentru toţi copiii familiilor de români, realizată prin Bunul Comun Naţional de care trebuie să beneficieze în mod egal fiecare familie.

„Albina românească” apare şi pe hârtie şi electronic, păstrându-şi formatul clasic provenit de la zaţul tiparului. Pentru a veni în întâmpinarea modalităţilor noi de comunicare mediatică pe care le oferă internetul, adică a nu fi robul coloanelor şi paginii fixe din gazetăria clasică, am conceput, fondat şi editat revista electronică „Port@Leu” gândită special pentru acest gen de comunicare şi chiar propunându-şi să experimenteze necontenit inventivităţile tehnice pe care le oferă virtualul şi chiar impactul lor asupra modalităţilor de exprimare artistică. Tematic, ea este asemănătoare „Albina românească” subintitulându-se „Periodic pentru promovarea culturii şi iniţiativelor de dezvoltare”, dar beneficiază atât de lejeritatea postării virtuale cât şi de avantajele exprimării electronice, stimulând căutările de viitor ale artelor, inclusiv cea a graficii electronice în care Domnia Ta eşti maestru. Am iniţiat o pagină special dedicată unor producţii semnificative în acest sens. Aici se publică orice se inovează prin internet sau inovează internetul: de la linkuri spre oferte de genul „You Tube” la exprimarea prin slide-show-uri cum numai conjugarea virtuală a artelor poate oferi şi până la folclorul internetului, care devine din ce in ce mai bogat în originalitatea lui.

Suntem deschişi la orice dezbatere şi orice căutare în domeniu, care poate fi pusă la modul modern în slujba răspândirii culturii şi a înfloririi artelor. Iar eu mai cred şi că, această corespondenţă rapidă între oameni care au de comunicat idei, fie de tipul „messenger”, fie de tipul „blog”, fie de tipul „revista electronică” va renova şi va readuce în primul plan al comunicării „genul epistolar” al literaturii eseistice, lângă a cărui specie fosilă a corespondenţelor care făceau drumuri de săptămâni (depăşind prin asta perioada istoriceşte pragmatic-subintelectuală a comunicării telefonice şi telegrafice care a sufocat plăcerea de a scrie lejer şi relaxat), va intra în scenă specia nouă, electronică, a comunicării în timp real, stimulând din nou eleganţa limbajului şi subtilitatea tratării ideilor. Nu e vorba de limbajul criptic de astăzi cu care se grabesc unii bloghişti sau messengerişti. „Perlele” lor, care uneori ne îngrozesc, aparţin, cum am spus, maltratării comunicării prin limbaj telegrafic. Vor ajunge însă, tot mai mulţi oameni cu har să descopere ce şanse le dă internetul pentru a dezvolta o pasiune coerentă a exprimării ideilor, reevaluând ceea ce, la vremea respectivă,  a făcut din stilul epistolar o artă. Iar noi, ca oameni de artă, nu trebuie să lăsăm internetul să tehnicizeze şi mai mult viaţa, ci să-i cultivăm acele atribute prin care poate îmbogăţi artistic spiritualitatea.

Iar, pentru că ajungem din nou la aceste arte pe care, subliniez - le vreau cât mai depărtate de amatorism, diletantism şi veleitarism lipsit de talent sau chemare - anunţ în pregătire o nouă revistă, de data asta numai de beletristică, intitulată „Revista Scriitoarelor şi Scriitorilor Români”. Titlul este preluat de la cunoscuta publicaţie interbelică întrunind semnături de adevăraţi profesionişti ai scrisului, tocmai pentru a sublinia şi în vremea noastră profesionalismul necesar în practicarea literaturii şi delimitarea lui de diletantismul pe care nici nu-l respingem, nici nu-l îngrădim, dar îi impunem să stea la locul lui în spectrul cultural. Loc bine definit, util, rentabil şi chiar demn de respectat ca atare, adică dacă-şi păstrează proporţiile la nivelul aspiraţiilor modeste care-l caracterizează.

George ROCA: Cam cum aţi defini aceste discuţii critice pe seama literaturii amatoriste-decăzute şi a artei kitsch? Pictura de gang ne sufocă pe zi ce trece... Trăiască Victoraş-Pictoraş şi importul de „produse kitai” care ne invadează!

Corneliu LEU: Definirea nu e simplă şi, mai ales pentru a nu aluneca în exagerări sau elitisme, presupune o discuţie atentă, pentru care am iniţiat o dezbatere la care, tocmai pentru a-ţi dezvolta punctul de vedere din întrebarea dinainte, punct de vedere la care subscriu total, te rog să participi. M-aş rezuma doar la un exemplu din pictură: pictura de gang este repudiată de pictura academică pentru că îi lipseşte tot ce se invaţă la academia de belle arte. Pictorul amator bâjbâie cu culorile pe care n-a învăţat să le amestece ca la carte, nici să cunoască raporturile dintre pigment şi solvent; idem cu anatomia, cu perspectiva, cu lumina şi umbra, cu importanţa proporţiilor sau a contrastelor, cu tehnicile ajutătoare, cu simbolistica inventivităţii artistice sau cu istoricul cultivării prin meşteşug a tuturor artelor; precum şi cu tot ce se mai deprinde prin şcolire.

Pictorul de gang munceşte de dimineaţa până seara, dar le plesneşte aşa cum a tras cu ochiul şi-i recunoşti nuanţele nereuşite de la o poştă. Totuşi, de ce munceşte? Fiindcă cerbii lui maro prin frunziş verde la izvorul albăstriu, ţigăncile lui cu trandafir roşu între sânii albi şi ţigara albă intre buzele roşii, răpirile din serai, peisajele cu cerul ca o halva, naturile moarte cu peşte şi fructe, etc. îşi au clientela lor. O clientelă de gang, ca şi pictura respectivă, chiar dacă gangurile au fost înlocuite astăzi cu holuri de hoteluri pretenţioase, după cum a parvenit clientela respectivă prin emulaţia subintelectuală a societăţii de consum şi, aşa cum vrea haine de firmă, vrea şi rame mai scumpe; dar, în ramă, îşi face gustul tot cu gangul la nivelul căruia se află ca gândire. Intraţi în mari hoteluri şi veţi vedea ce expun shopurile lor. Nu pentru că hotelierii n-ar avea gust, ci pentru că parveniţilor cu bani asta le place şi asta se vinde!

Între aceste două categorii: academia şi gangul, există însă novatorii, rebelii, moderniştii, cei care duc inovaţia până la exagerare şi căutările până la descoperirea altui univers estetic. Nici pe aceştia academiştii nu-i agreează sau nu-i înţeleg. Dar şi ei se feresc ca naiba de tămâie de cei din gang, tocmai pentru că au o formaţie temeinică şi s-au şcolit bine înainte de a inova. Ei înseamnă mai mult decât academiştii, tocmai pentru că pot face tot ce fac aceia şi încă ceva în plus! Chiar când societatea nu-i încurajează, ei nu recurg la gang. Expun în aer liber, inventează tot felul de hapeninguri, se asociază şi fac un „salon al refuzaţilor” şi se tot cern într-un asemenea ciur, unii căzând în tranşee alţii perseverând până când, învingătorul dintre ei ajunge a avea un preţ chiar mai mare decât al academiştilor. Să nu uităm că avangardismul nostru, astăzi la impresionante cote la Casa de licitaţie Sotheby’s, a pornit de la „Lăptăria lui Enache”, unde bietul iaurgiu îi găzduia numai pentru că şi fiu-său (Gheorghe Dinu) se ţicnise scriind poezie sub superbul pseudonim St[ephan] Roll. În vreme ce zeci  de restaurante rentabile pentru protipendada de „bon ton şi mauvaise culture” aveau pe pereţi pepenii, strugurii şi leliţele cu ţâţa scoasă, tocmite cu gangiştii contra băutură de către cârciumarul prosper.

George ROCA: Dar în literatură…?

Corneliu LEU: Grădina lui Dumnezeu e mare si are loc pentru toţi. După cum am văzut, poate chiar şi clientelă pentru toţi; cu toate că în literatură e mai greu şi, de obicei, practicanţii gangului literar sunt mai libidinoşi fiindcă se ling şi se linguşesc mai mult ei intre ei, cum fac căţelandrii de maidanezi. Bravo lor! Fiecare om trebuie să poată face ce vrea. Nu-i împiedică nimeni şi nimeni nu le face vreo imputare. Important este, însă,  să-şi dea seama ce rasă sunt şi de ce n-au loc la frizeria de lux care este Uniunea Scriitorilor. Cu toate că şi acolo sunt destule corcituri care te fac „ras, tuns şi frezat” dacă aspiri la ciolanul lor! Dar, ca să n-o mai lungim, mă explic printr-un exemplu şi trecem apoi la altceva.

George ROCA: Uniunea Scriitorilor!? M-aţi luat brusc de tot... mai ceva ca pe vremuri când intram într-o frizerie din Bucureşti să mă tund, iar Gogu-Foarfecă mă întâmpina cu „barba-rade?”! Să aflăm şi explicaţia „acelui” exemplu!

Corneliu LEU: Soţia mea e producător de spectacole cu public în transmisii directe de radio şi televiziune. Face şi desface mereu ansambluri de formaţii, actori, cântăreţi, pentru tot felul de asemenea emisiuni gigant în Bucureşti, la mare, la munte sau chiar în conexiune. Eu o încurajez; chiar îi spun că-i genială pentru că, în felul acesta, ţipă la  interpreţi, la şoferi, la acusticieni, la cantautori, la echipele de filmare şi transmisie, la regizorii care nu ţin ritmul, la cei de la pupitrele de preluare sau de intrare în emisie şi, astfel, scap eu de muştruluielile ei. Uneori, chiar mă amuză să mă duc şi eu cu această căruţă cu paiaţe, unde atenţia ei nu-i concentrată pe mine ca acasă („fă asta!”; „lasă asta”; „vezi să nu-ţi facă rău paharu ăla!” ş.a.m.d.), ci n-are pic de timp şi mă ia la braţ doar după spectacol, la party-ul de triumf care-i adună echipa şi invitaţii de elită.

La un asemenea spectacol, descoperise ea două fetişoare talentate pe care le lansase ca pe gemenele alea de la Cluj, care au făcut, mi se pare, bani şi căsnicii la Londra. La party, timide, au cerut voie să-l aducă pe bateristul care le era şi bodyguard şi le scria şi versurile. Iar Madam Leu, ocupată cu protocolul, auzind că-i vorba de versuri, mi l-a dat mie în primire. „Dumneata ai scris versurile?” l-am întrebat eu ca să-l scot din timiditatea cu care bea apă, ca să fie apt la plecarea pe străzi mai întunecate. „Eu, maestre, eu le-am scris!”… „Mai ai vreun colaborator, mai lucrezi împreună cu cineva?” – am mai găsit eu un subiect ca să-i ridic gura de pe sticluţa cu „Borsec” asupra căreia stătea ghemuit cu acea timiditate de poet cu aripi prea mari pentru lumea asta mică. „Nu, maestre, nu mai lucrez cu nimeni”… „Eşti, deci, autorul total” –am spus eu cu un ton care, nu ştiu de ce, i-a contrariat timiditatea făcându-l să mă întrebe morocănoso-respectuos: „Sunteţi de părere că ar mai trebui să mă ajut cu cineva?”… Dar, în vreme ce căutam un răspuns care să nu-l supere, a dispărut ducându-se la tobe. Fiindcă avuseseră multe aplauze în spectacol, nevastă-mea le dădea fetelor proaspăt debutate şansa să cânte şi la acel party spre a fi mai bine remarcate. Iar ele îşi demonstrară onorabil vocile educate şi ritmul din sânge, într-o piesă foarte alertă, cu destulă inovaţie muzicală în play back-ul de orchestră, mişcări de trup unduios ritmate în acompaniamentul de baterie, precum şi refrenul care spunea toate versurile cântecului: „Te iubesc, te iubesc, te iubesc./ Te doresc, te doresc, te doresc!…/ Te doresc, te doresc, te doresc. /Te iubesc, te iuuubesc, te iuuubeeesc!”… Apoi continuau cu acea indicaţie pe care o folosesc marii compozitori simfonici în partiturile lor: „D’a capo al fine”! Toată lumea le-a aplaudat, ceea ce înseamnă că şi respectivul poet nu lucrase degeaba, ci avea publicul său căruia i se adresa; şi, dacă se păstrează numai acolo, la publicul său pentru care cuvintele sunt acelaşi lucru cu bătutul la tobe, e de bun simţ. Asta e important... să nu se încurce borcanele. Eu nu-i agreez pe diletanţi în universul meu, dar nici nu mi-aş permite să-i trimit la gazare, ci le-aş respecta toată libertatea de a convieţui cu publicul lor, fără să vină să-mi ceară mie recomandare pentru Uniunea Scriitorilor care te-a speriat mai înainte. Din păcate, cu cât un nechemat e mai perseverent şi scoate mai multe volume care nu fac decât să-l arate din ce in ce mai bine cât de departe e de literatură, cu atât se consideră mai îndreptăţit să-mi fie coleg şi confrate. Ştiu că nu sunt politicos, dar eu ricanez foarte urât la lipsa de bun simţ.

George ROCA: Povestea cu cele două fetiţe îmi aduce aminte de poezeaua cu „Într-un coş cu viorele/ Şade două păsărele/ Amândouă ciripesc/ Io pe te iubeeesc!/”. Şi totuşi „arta şi literatura kitsch” fac bani în zilele noastre... Pe vremuri cântam „Lalele, lalele”, acum „e” la modă... „Manele-manele”! Ce părere aveţi despre...?   

Corneliu LEU: Da, domnule Roca, da! Ştiu că vrei să mă întrebi ceva care-mi dă şi mai multă dreptate; manelele sunt cel mai bun exemplu de prostituare a artei şi, decât „gangişti” literari, e mai limpede dacă le spunem „manelişti” acestor diletanţi. Nu tuturor; nu celor care „produc pentru consum propriu”, cum fac de obicei diletanţii cumsecade. Ci tocmai celor care forţează la porţile literaturii, fiindcă aşa i-a învăţat Ceauşescu în mentalitatea lui de diletant incult, care-i ura pe cei ce gândeau altfel decât el şi voia să facă din scriitori o massă cât mai mare şi cât mai supusă la amestecul idiot de valori din „Cântarea României”. Am înţeles asta şi îţi mulţumesc, dar dă-mi voie în acest moment să-ţi pun eu o întrebare: Ştii de ce discut aceste lucruri tocmai cu domnia ta?

George ROCA: Încerc să ştiu! Încerc... să nu par în discuţie ca un viţeluş la poarta nouă! Încerc să vă admir, încerc să vă descos - n-am zis să vă prind la înghesuială! Caut totuşi un dialog vesel, interesant, în aceste zile de vacanţă când suntem mai liberi şi ne putem lungi la vorbă, dar respectuos şi de bon-goût. Dumneavoastră ce explicaţie aveţi? Sau poate pentru faptul că aflându-mă la Antipozi ecoul „vorbei mele virtuale” se aude mai bine până la Poiana Ţapului, unde aveţi „reşedinţa de vere”! Sau cine ştie...? Please explain!

Corneliu LEU: Uite de ce! Pentru că, în anul care a trecut, ai fost singurul dintre cei care, cerându-mi să vorbesc sau să scriu despre o nouă carte pe care o publică - şi, te rog să mă crezi că, până la izbucnirea crizei care a condus la falimentul unor edituri modeste din pricina impozitului forfetar, m-au solicitat destul de mulţi dintre aceştia - ai fost singurul care nu te-ai supărat că nu te-am făcut de-a dreptul genial. Da, ai acceptat cu stoicism să spun că eşti numai pe jumătate genial, iar pentru cealaltă jumătate mai trebuie să faci efort. În vreme ce alţii se supără chiar dacă le spun că mai au zece la sută până să devină geniali!

Da! Îţi cunoşteam poezia mai de mult, am admirat modul cum respiră în ea exact nişte elemente noi, acelea despre care am vorbit că le-ar putea aduce exprimarea electronică şi comunicarea virtuală între autor şi receptor, posibilităţile noi de sugestie şi experimentul de a conversa în timp real la mari distanţe, teleportarea noastră parţială, prin sentimente proprii plantate odată cu trăirea lor, direct pe tărâmul celui ce ne citeşte sau ne ascultă fără a se mai simţi îndepărtat de noi, mirajul de a şti că ceea ce gândeşti pe ecranul tău se proiectează concomitent pe sufletele altora şi, de aici, rigoarea unui anumit limbaj de comunicare care de abia acum se configurează pentru tehnicile literare şi artistice. Intr-un cuvânt: atributele unui nou mod de exprimare poetică, sau artistică, sau de idei care creează într-un alt mod curente de opinie publică; atribute pe care trebuie să le discutăm, să le clasificăm, să nu lăsăm nici tehnicismul să ne îmbete cu apă rece, dar nici posibilitatea noastră de a ne exprima mai profund şi mai direct sa nu sufere din pricina necunoaşterii acestor noutăţi. Acesta este, de fapt, şi mobilul dezbaterii pe care vreau s-o ducem în permanenţă în revista „Port@Leu”.

Revenind la Domnia Ta acum, pot spune că am găsit în volumul pe care ţi l-ai lansat astă vară, autentice mostre de asemenea poezie care-ţi face cinste, aşezate lângă altele pentru care ţi-am dat şuturi undeva şi ţi-am admonestat editorul pentru ineficienţa lui de prim sfătuitor. Ei bine, îţi sunt recunoscător şi îţi declar prietenie în continuare pentru că, nu numai că nu te-ai supărat pentru faptul că eşti numai pe jumătate genial, dar ai pus să se citească cele scrise de mine la prezentările publice, ai privit cu umor lucrurile exact cum le-am privit şi eu şi, în ansamblu, cartea a avut succes fără să ne fie ruşine de faptul că nu suntem fiecare perfecţiunea întruchipată. În vreme ce un prieten comun pe care l-am cunoscut, la fel ca şi pe dumneata, numai prin virtualitatea scrierilor, cerându-mi acelaşi lucru, adică o prefaţă sau o postfaţă, mi-a schimbat titlul pentru că nu i se părea destul de laudativ.

George ROCA: V-aţi supărat? Vă întreb asta cu teamă, pentru că nu e bine să ne supărăm pe prieteni. O prietenie se construieşte greu şi consider că trebuie să facem eforturi deosebite pentru a o păstra…

Corneliu LEU: Îţi înţeleg sentimentele. Eu, la vârsta mea, cu atât mai mult nu mai am dreptul să mă supăr. Eu am dreptul cel mult să constat. Şi nu-mi permit constatări despre alţii; la vârsta mea trebuie să fiu introspect; constatarea e despre mine! Îi detest pe cei care se vor neapărat lăudaţi dar, în egală măsură, îi detest pe cei care simt această slăbiciune şi o cultivă din interes. Fie interes pentru că persoana aceea e mai sus pusă şi te poate ajuta, fie strict interes de gaşcă ce vrea să cucerească manipulând opinia publică. Aşa că: decât lăudător gratuit, mai degrabă „analist”, cum zici dumneata. Cu toate că eu nu am nici măcar pretenţia asta; ci susţin doar că sunt un om care am învăţat să-mi exprim trăirile, ideile, imaginaţia narativă, părerile, idealurile, aprecierile, metaforele, printr-o anumită tehnică a reflectării lor în pagină scrisă. Tehnică pentru învăţarea, cizelarea şi mai ales onestitatea căreia am trudit din greu, tocmai pentru a mă simţi un profesionist al ei. Însă unii nu vor asta. S-ar mulţumi şi cu un limbaj mai puţin analitic, dar care să nu exprime rezerve, să nu le dea sfaturi, să nu le semnaleze măcar hiatusurile peste care ar putea trece uşor, dacă ar trece şi peste vanităţile seci ale plăcerii de a ţi se spune că eşti mai mare decât eşti.

Unii, nici nu mi-au mai trimis cărţile tipărite pe care mi le-au supus atenţiei înainte de apariţie. Alţii m-au rugat de la început numai să le frunzăresc atât cât e necesar ca să scriu vorbe bune şi s-au speriat când le-am spus că, dacă citesc, eu citesc temeinic. Unii şi-au permis chiar să mă corecteze explicând sau îndulcind ceea ce le ştirbea din glorie. Iar, în acest timp, aud că nişte aşa zişi recenzenţi literari au şi tarife pentru numărul de superlative folosite. Şi atunci, pentru că îi promisesem (virtual!) lui Ionuţ Caragea, un poet de talent stabilit în Canada, am făcut o încercare de portret al lui ca un ultim text de asemenea natură, şi am anunţat că punem PUNCTUM la acest capitol, rugând să nu mi se mai ceară aşa ceva... Ştiu că, la cinismul actual, pot părea de modă veche însă, marcat de trecut, eu aud, în oamenii care cu cât sunt mai nechemaţi cu atât se vor mai lăudaţi, rezonanţele paranoiei lui Ceauşescu. Dar şi a lăudătorilor nesinceri care, dacă nu-i gâtui bine din faşă, ar putea ajunge ca ai lui şi duce societatea de râpă, cum au dus-o ai lui. În acest sens, articolul despre Ionuţ Caragea şi poezia sa care trebuie ferită de aşa ceva, poate fi citit în pagina 4  din „Port@Leu” nr 9/ 2009.

George ROCA: Fiindcă aţi pomenit-o din nou, aţi putea să descrieţi „faimoasa” revistă „Port@Leu”, revistă care este făcută după chipul şi asemănarea dumneavoastră... căci ce naşte din Leu (n-am zis pisică! Sic!), primează în literatura virtuală de limbă română!

Corneliu LEU: Revista „Port@Leu” este un periodic pentru promovarea culturii şi a iniţiativelor de dezvoltarea a României. Completez descrierea pe care am început-o mai înainte cu un bilanţ la sfârşit de an 2009.

În arhivele anuale, care se deschid foarte uşor chiar din frontispiciul revistei noastre, s-au adunat douăsprezece numere. Două numere experimentale în anul 2008 şi zece în anul 2009, periodicitatea noastră stabilindu-se astfel la zece numere anual, conform tradiţiei caietelor academice care, pentru vacanţele de vară şi de iarnă oferă numere mai mari, cu conţinut mai bogat şi pauza respectivă pentru a da cititorilor posibilitate de meditaţie, reacţie şi contribuţie la ideile şi dezbaterile propuse.

George ROCA: Cum aţi segmentat această revistă? Cărui grup de cititori se adresează? Ce subiecte se dezbat în paginile acesteia?

Corneliu LEU: Am încercat mai înainte să definesc concepţia care ne-a condus la alcătuirea revistei noastre electronice ca una de dezbatere, fiecare dintre cele şase pagini  constituindu-se de fapt ca o publicaţie de sine stătătoare pe tematica pe care şi-o propune, începând cu primele care sunt dedicate politicilor de dezvoltare socială, cele ce urmează căutând afirmarea politicilor culturale şi susţinerea creaţiei artistice româneşti şi ultima, care este o miscelanee aplecată în special asupra impactului internetului cu creaţia artistică şi literară, creaţia modalităţilor noi de exprimare publicistică şi chiar creaţia anonimă, spontană, provenind în egală măsură din căutări tehnice sau din dorinţa de afirmare a unui anumit spirit de epocă; adică, în ultimă instanţă, aşa cum am denumit-o: creaţia folclorică pe care o produce acest nou mod de comunicare. Şi, pentru că am pomenit mai înainte termenul „academic”, precizez că nu e vorba de rigorile clasicizante ale ştaifului academic, ci de esenţa vie a comunicării şi dezbaterii în termeni cât se poate de sinceri, deschişi şi moderni, chiar iconoclaşti dacă provoacă prin aceasta o adâncire a discuţiei şi, în ori ce caz novatori, lărgind orizontul domeniului respectiv, găsindu-i elementele confinii cu alte domenii. Tocmai din acest motiv, cele şase pagini, ca şase publicaţii pe câte o anumită temă, nu păstrează titluri fixe; ci şi le adaptează conform părerilor, atitudinilor şi inovaţiilor pe care le primim de la cât mai mulţi colaboratori.

George ROCA: Prin ceea ce afirmaţi se înţelege că aţi dorit ca revista să fie un produs literar cât mai complex? O revistă activă, de dezbatere?

Corneliu LEU: Desigur! Există reviste de acumulare, care publică ceea ce primesc de la colaboratori, adică etalează ideile acestora, dar sunt şi reviste de dezbatere, care îşi incită colaboratorii pe anumite direcţii şi care chiar publică idei de direcţie. Direcţie artistică, estetică, filosofică, politico-socială etc. adică o direcţie care, spre deosebire de celelalte, îi devine caracteristică. Din „„Port@Leu” am vrut să fac, în mod deliberat, o revistă de dezbatere şi atitudine chiar şi prin creaţiile literare sau artistice pe care le publică, şi nu una de consemnare. Deoarece, pentru consemnarea tuturor realităţilor culturale la zi ale ţării şi ale actului cultural în limba română, portalul nostru are în centrul paginii principale meniurile intitulate „Flux de ştiri” şi „Harta culturală a României contemporane”, iar pentru punerea în valoare a creaţiei româneşti prin carte are, în coloana din dreapta paginii principale, „Vitrina editurii noastre on-line” care promovează „Un autor român pe săptămână” tocmai pentru ca, în lupta nedreaptă cu traducerile de tipărituri comerciale, să atragă atenţia asupra valorilor aflătoare în cultura noastră.

George ROCA: Care este legătura revistei „Port@Leu” cu celelalte meniuri ale portalului „Carte şi arte”?

Corneliu LEU: Apariţia de zece ori pe an a revistei vine să completeze celelalte meniuri ale portalului www.cartesiarte.ro destinate informaţiei, lecturii, învăţământului şcolar şi învăţământului continuu, contactelor directe dintre autori şi cititori, popularizării literaturii contemporane româneşti, ca şi formei mai noi de exprimare  „pe blog” a gândurilor personale. Ţinem paginile noastre virtuale la dispoziţia oricui poate servi cu profesionalism aceste direcţii tematice dar, conştienţi de riscurile căderii în derizoriul lipsei de profesionalism publicistic pe care le prezintă libertatea tiparului, ca şi această invenţie de scriere pe blog a tot ce-i trece oricui prin minte, ne propunem, cum am mai spus, un filtru cât se poate de atent faţă de diletantism, amatorism, veleitarism şi altor agresiuni la adresa creaţiei artistice, organizând chiar o dezbatere în sensul acesta.

George ROCA: Ce ne puteţi spune concret despre dezbaterile din revista dumneavoastră?

Corneliu LEU: Prima, a şi fost enunţată mai sus. Ea porneşte de la articolul „Deosebirea dintre dragoste de literatură şi adevărata poezie de dragoste” publicat în „Port@Leu” numărul 9 pag. 4 (după grupajul de poezii de Gheorghe Tomozei) şi continuată în numărul 10 pag. 6 prin articolul „Filozofia lui Parmenide” din rubrica „Paso doble” semnată de Ioan Lilă. Aceasta lansează un semn de întrebare greu de rezolvat în legătură cu moştenirile poluărilor artistice din ceea ce era cândva „Cântarea României”.

Altă dezbatere ar fi „Cum putem întâmpina faptul că, din motive comerciale, multe edituri nu numai că proliferează amatoristice volume lipsite de valoare artistică, dar s-au format în jurul lor recenzenţi dispuşi să laude orice, a căror ignoranţă sau rea credinţă atacă grav nivelul unui civilizat criteriu de valoare artistică?” Propunem să ducem mai departe această dezbatere făcând cu luciditate delimitarea dintre grupul literar bazat pe criterii estetice comune plus afinităţi elective provenind dintr-un adevărat mesaj artistic şi găştile de interese veleitar-amatoristice în care se elogiază la nesfârşit unii pe alţii, grafomanul lăudat azi devenind recenzentul care-l elogiază mâine pe cel care l-a lăudat ieri; totul mirosind a minciună şi tarabă comercială, cu mărfuri expirate de care negustorul vrea să scape făcându-i reclamă deşănţată.

George ROCA: Interesant! Şi alte teme de dezbateri?

Corneliu LEU: Multiple şi complexe... Dintre dezbaterile pe tema salvării şi dezvoltării satului românesc menţionăm cea despre „Bunul comun” care încă nu a fost restituit proprietarului agricol modest aşa cum a fost restituit prin latifundiile retrocedate, pornind de la un studiu despre conceptul de „bun comun” în tradiţia legislaţiilor europene şi româneşti publicat încă din primul număr care a apărut în 2008 şi continuat ca dezbatere cu propuneri legislative concrete; precum şi cea intitulată „Cine hrăneşte România” lansată în numărul trecut („Port@Leu” nr.9/ 2009) şi continuând în pagina a doua a numărului 10.

Dintre dezbaterile pe teme sociale şi de filosofie politică o menţionăm pe cea „Despre meritocraţie” prezentă sub diverse forme în toate numerele revistei şi dezvoltând pledoaria pentru conceptul de „democraţie reală” spre care tinde societatea modernă europeană, pentru depăşirea sechelelor populiste şi demagogice, ca şi aprecierea fiecărei persoane conform meritelor dobândite pe plan social. O altă temă de dezbatere este „Români realizaţi în străinătate ca model pentru conaţionalii lor” pe care am început-o cu câteva numere în urmă „Port@Leu” nr. 7/ pag.5) şi continuată în următoarele.
 
Pe temele politicilor culturale menţionăm dezbaterea permanentă, lărgită  prin manifestări susţinute în multe localităţi din ţară şi comunităţi de români de pretutindeni pentru „Sărbătoarea naţională a limbii române” şi extinderea ei în judeţele ţării şi diaspora, cât şi cea despre diferite aspecte pe care le prezintă internetul ca suport de dezvoltare culturală şi artistică şi formele sale concrete de manifestare sau creaţie, despre care am vorbit mai înainte şi care a început cu publicarea textelor unei mese rotunde încă din numărul 2 (pag.5) al anului 2009.

George ROCA: Pentru anul 2010 v-aţi propus şi alte teme importante şi utile de dezbateri?
 
Corneliu LEU: În continuare, propunem şi de această dată o dezbatere pe subiect socio-politic, pe care o considerăm importantă pentru redresarea societăţii noastre, pe tema: „Partide de doctrină, sau grupări de interese fără principii” şi, ca o primă intervenţie, propunem o scrisoare deschisă pe care am conceput-o şi publicat-o deja şi  al cărei coţinut face doar impresia că ar avea caracterul unei intervenţii de actualitate electorală. Raportându-se, desigur, la realităţile româneşti imediate, ea pune însă (şi încearcă să explice) o problemă de principiu esenţială, consider eu, pentru destinul politic al societăţii româneşti. Tocmai de asta i-am dat caracter de scrisoare deschisă şi, pe marginea ei, aştept punctele de vedere ale cititorilor noştri. După cum am spus, numărul 10 fiind unul dintre acele numere de vacanţă prin care revista noastră le dă cititorilor timp de a medita până în februarie, pentru a găsi răspunsuri şi argumentări.

George.ROCA: Ce ne puteţi spune despre numărul viitor din „Port@Leu”?

Corneliu LEU: Este în pregătire acum.(Pasajul in continuare a fost publicat in pagina 1)

George ROCA: După prezentarea revistei „Port@Leu” să încercăm să facem o radiografie şi celei de a doua publicaţii pe care o conduceţi. Mă refer la „Albina românească”.

Corneliu LEU: Revista „Albina românească” este cea mai veche publicaţie în limba română. Aceasta intră în cel de al 181-lea an de la fondarea sa (în iunie 1829) de către Gheorghe Asachi. Ultimul nostru număr, cel din decembrie 2009, se deschide cu un editorial despre programul permanent al Mişcării pentru Progresul Satului Românesc intitulat „O ţară bogată cu ţărani bogaţi”, program în cadrul căruia, anual se întruneşte Consfătuirea Naţională a Intelectualilor de la Sate. Revista prezintă problematica ediţiei acestei Consfătuiri ce se va desfăşura în anul 2010.

Un eveniment deosebit pentru fenomenul cultural românesc în contemporaneitate este aniversarea valoroasei publicaţii „Literatura şi Arta” care apare la Chişinău sub conducerea poetului Nicolae Dabija, revistă de la care a pornit mişcarea de emancipare pentru limba română din Basarabia şi, despre care, Vlad Pohilă scrie articolul intitulat: „55 de ani de rezistenţă prin cultură”.

George ROCA: Cine sunt autorii materialelor publicate în ultimul număr al acestei reviste? Ce subiecte atrag atenţia?

Corneliu LEU: În afară de cel citat mai sus şi de colaboratorii permanenţi ai revistei precum Mihai Berca, Emil Draghici, Nicolae Dragoş, Alexandru Dumitriu, Veronica Ionescu, Gheorghe Manea, mai puteţi citi articole semnate de Magdalena Albu, George Anca, Liviu Antonesei, Florica Bud, Melania Cuc, Anca Goja, Dan Lupescu, Rodica Elena Lupu, Cristina Oprea, Al. Florin Ţene şi alţii. Un documentar intitulat: „Completări la biografia lui Eminescu?” pune în lumină conţinutul anumitor studii apărute în ultima vreme, care reconsideră aspecte esenţiale privind moartea poetului. Paginile de actualitate editorială expun recenzii şi comentarii despre cărţi ale căror autori sunt: Elisabeta Iosif, George Roca, Anghel Bardac, Carmen Cătunescu, Florica Bud, despre revistele „Cetatea lui Bucur” şi „Dor de dor” şi „Monografia comunei Grădina”.

Prezentarea unei noi instituţii culturale româneşti „Asociaţia scriitorilor de limbă română din Quebec”, a membrilor ei din Canada, din ţară şi din întreaga diasporă românească este făcută cu prilejul apariţiei la Montreal a Antologiei ASLRQ 2009. Paginile care evocă preocupările beletristice din celebrul supliment de aproape aceeaşi venerabilă vârstă cu revista: „Alăuta românească” publică un amplu grupaj de versuri antume şi postume de Gheorghe Tomozei şi fragmente din noul meu roman „Corneliu Leu:  «Femeia, fie ea regină…»”.




George ROCA

DIALOG FLUVIU
CU „BĂTRÂNUL SCRIITOR” CORNELIU LEU-continuare






George ROCA: Ce puteţi să ne spuneţi despre „Fluxul de ştiri” al revistei?

Corneliu LEU: „Fluxul de ştiri culturale” conţine ştiri venite din toată ţara prin intermediul portalului internet www.cartesiarte.ro. Este cules în paginile revistei direct de pe „Harta culturală a României contemporane” demonstrând cum orice publicaţie poate folosi aceste ştiri. Pentru că această HARTĂ CULTURALĂ A ROMÂNIEI CONTEMPORANE, în jurul căreia este construit întregul „Portal de Carte şi Arte”,  a devenit un document spiritual viu şi în continuă împlinire prin noi informaţii care vin consecvent din localităţi şi comunităţi româneşti.

Fluxul de ştiri are în pagina principală a portalului o feresastră în care oricine, din orice localitate sau comunitate românească, poate introduce o ştire, o informaţie sau o prezentare de 500 de semne, care intră automat, direct de la autor şi aşa cum a scris-o el, în fluxurile noastre de ştiri pe care tot aşa, liber şi imediat le poate prelua orice agenţie sau publicaţie. Pentru cititorii noştri, informaţiile astfel venite se difuzează pe trei canale corespunzând la trei submeniuri ale portalului: „Fluxul de ştiri” care publică imediat orice ştire în ordinea în care a venit, apoi aceleaşi ştiri selectate pe tematica a zece domenii cuprinse în submeniul „Evenimente pe domenii de interes naţional”, adică se pot găsi separat informaţiile despre spectacole şi concerte, despre cărţi şi lansări, despre simpozioane şi dezbateri publice, despre expoziţii, despre festivaluri cu caracter periodic, despre patrimoniul cultural şi reabilitarea lui, despre iniţiative civice, etc, aşa cum apar ele cand se dă click pe butonul submeniului respectiv.

Tot prin clic, de data asta pe judeţul de pe harta ţării (avem şi un  al 42-lea judeţ denumit „Românii de pretutindeni”, poate cel mai fericit judeţ, fiindcă nu are nici prefectură, nici poliţie coruptă, nici serviciul tartor românesc de taxe şi impozite), se ajunge la fluxul de ştiri culturale al judeţului respectiv unde ştirea apare iarăşi repartizată pe judeţe. Prin aceste trei submeniuri plus al patrulea care este însăşi „Harta culturală a României contemporane” ce apare încă de la deschiderea portalului, noi realizăm o adevărată instituţie culturală a întregii ţări  şi a întregii culturi în limba română din lume, completând mereu harta cu date proaspete. Este o formulă originală, inovată de noi şi deţinându-i patentul, prin care, în permanenţă se poate vedea  ce evenimente culturale trăiesc românii şi care este nivelul culturii lor în lume. O hartă culturală în continuă înnoire prin ştiri venite oricând de la oricine, ca una dintre realizările specifice internetului despre care am vorbit.

Arhiva acestei Hărţi Culturale conţine astăzi milioane şi milioane de informaţii, se înnoieşte în fiecare clipă şi poate fi consultată în fiecare clipă devenind o adevărată instituţie de studiu şi, în acelaşi timp, o agenţie de ştiri culturale de la care poate prelua oricine, în slujba promovării, măcar a acestei culturi cu care ne putem mândri, dacă vicisitudinile şi realităţile contemporane nu ne dau şansa să ne mândrim cu mult mai multe. Descriind această realizare a noastră informativă atât în arhivare cât şi în timp real ca pe o adevărată instituţie culturală neguvernamentală, absolut necesară afirmării  româneşti şi ca pe o contribuţie a noastră la punerea în valoare a mijloacelor internetului, ne declarăm deschişi la orice colaborare, aşteptăm cât mai multă introducere şi preluare de informaţie pentru a realiza prin virtual o reţea temeinică  de prezentare a culturii care ne leagă şi, în ultimă instanţă, a creaţiilor noastre, cei care vrem, sau cei care simţim că avem datoria să ne strângem eforturile în jurul unei asemenea instituţii.

George ROCA: Ce alte detalii ne puteţi oferi despre ultimul număr al revistei „Albina românească”?

Corneliu LEU: Împreună cu acest număr se difuzează două suplimente ale publicaţiei, unul dedicat problemelor dezvoltării satului românesc intitulat: „Cine hrăneşte România? – partea a doua: Mica proprietate agricolă, salvarea şi reabilitarea ei”, iar altul care prezintă ultima parte şi concluziile importantei dezbateri „Despre meritocraţie” ca o formă de perfecţionare a democraţiei româneşti contemporane, de adâncire a cinstei, moralei, respectului pentru persoana umană şi realizările ei, de depăşire a sechelelor antiumaniste ale vechiului regim.

Revista apare tipărită pe hârtie şi în format electronic. Aceasta poate fi accesată la adresa internet www.cartesiarte.ro, iar apoi, după deschiderea paginii principale, pe coloana din stânga, dând click pe bannerul „Albina românească”.

George ROCA: Survolând portalul „Carte şi arte” descoperim că acesta conţine chiar şi o „editură on-line”. Câteva lămuriri pentru cei neiniţiaţi vă rog!

Corneliu LEU: Editura noastră on-line expune în vitrina ei -  pe care o găsiţi pe coloana din dreapta a paginii principale a portalului internet www.cartesiarte.ro  - un buton activ cu titlul „Un autor pe săptămână”. Acesta are menirea de a populariza şi a impune în lupta, uneori nedreaptă, cu traducerile comerciale din autori străini, creaţia autohtonă prin cele mai reprezentative lucrări editate în ultima jumătate de veac.
 
Lucrările, prezentate prin mari extrase din cuprinsul lor şi comentariile pe care le-au provocat, pot fi descărcate gratuit direct din această vitrină dar, în acelaşi timp, pot fi comandate în întregime direct autorilor sau editorilor lor, ale căror adrese însoţesc prezentarea. În acest mod, considerăm că ne îndeplinim o importantă îndatorire culturală atrăgând atenţia asupra unor lucrări româneşti din diverse domenii, totodată punând în contact direct publicul cititor cu autorii şi editorii a căror activitate vor să o cunoască.

George ROCA: Puteţi să enumăraţi câţiva din autorii care şi-au expus cărţile în „vitrinele” editurii dumneavoastră?

Corneliu LEU: De la inaugurarea din vara lui 2009 şi până în prezent, această vitrină a prezentat volume de Petre Stoica, Gheorghe Pituţ, subsemnatul (Corneliu Leu n.a.), Eugen Dorcescu, Titus Filipaş, Vasile Celmare, Aurelian Titu Dumitrescu, Toma George Maiorescu, Petre Ghelmez, Ionuţ Caragea, Melania Cuc, Corneliu Berbente, Eugen Cojocaru, Cristian Contras, Gheorghe Tomozei, Ion Marin Almăjan, George Anca, Constantin Lupeanu ş.a.

George ROCA: Şi cu ce începe noul an?

Corneliu LEU: Cu ceea ce v-am trimis ca dar de Crăciun tuturor celor care-mi sunteţi prieteni: noul meu roman istoric intitulat „Femeia, fie ea regină…”.

George ROCA: Aha! În loc să scrieţi despre chestiuni mai moderne de alde „Cherchez la famine... şi încălzirea globală” (glumesc!), dumneavoastră tot cu „Cherchez la femme” vă ocupaţi! Şi mă rog, cine este „femeia-regină”? Puteţi face un mic rezumat sau o prezentare a cărţii?

Corneliu LEU: „Femeia, fie ea regină...” este povestea regretatei Elisabeta a României! Fire creatoare, frumos cultivată intelectual, camaradă până la a refuza în relaţiile private protocolul regal, inventivă şi de-o graţie artistică ce trezea admiraţia articolelor unor mari personalităţi ca Pierre Loti, Mark Twain, Van Gogh, Guy de Maupassant, Charles Gounod, Frederic Mistral, Sarah Bernard, Leconte de Lisle, Sully Proudhomme, etc, deschisă ca gândire şi îmbrăţişând idei mult mai liberale decât îi permitea condiţia monarhică, regina Elisabeta a României a avut o căsnicie şi nefericită, prin moartea singurului ei copil, dar şi neînţeleasă, prin faptul că soţul ei Carol, după părerea altui cap încoronat, împărăteasa Austro-Ungariei: „…este, acest rege, cea mai prozaică fiinţă din câte există şi între ei se casca o mare prăpastie...”. Pe această temă, a unei drame asemănată celei a Prinţesei Diana, dar într-o epocă în care, în loc de paparazzi erau gravorii iar, în loc de tabloide, cronicile mondene europene se concentrau pe regina României, ca romancier mi-am permis să întocmesc, să fabulez uneori, să analizez alteori stările sufleteşti posibile, să mă chinuiesc pentru a da o arhitectură cât mai coerentă alegoriei acestei poveşti de dezamăgire, dragoste, cinism politic, revoluţionarism, răbufnire de sentimente, nevoie umană de mângâiere şi minciună, etc. şi să prezint „cronica apocrifă a unei iubiri imaginate” dintre regină şi Ion C. Brătianu, cel care, în ciuda soţului ei, îi dă şi satisfacţia impunerii unor politici liberale, dar şi cea a împlinirii unor visuri intime. Prilej de meditaţie asupra ideilor de „compromis politic”, am vrut ca acest roman să surprindă printr-un epilog în care urmaşa la tronul feminin, regina Maria, tot printr-un asemenea love-story şi tot cu un bărbat frumos din neamul Brătienilor, aduce o mare contribuţie la politicile liberale de înfăptuire a României Mari.

George ROCA: Am înţeles acum cine este personajul descris de dumneavoastră... Am recunoscut-o pe Pauline Elisabeth Ottilie Luise zu Wied, devenită prin căsătorie Regina Elisabeta a României sau mai simplu, pentru consumatorii de literatură, pe Carmen Sylva! Sunt convins că aţi evocat în carte fapte interesante ale unei perioade bogată în evenimente. Întotdeauna istoria împletită cu fapte romanţate a plăcut citiorului şi i-au atras atenţia. Ce alte surprize ne aşteaptă în 2010?

Corneliu LEU: Vorbind la început de an despre această nouă iniţiativă a portalului nostru cultural www.cartesiarte.ro îi anunţ pe colaboratorii noştri că în aceste zile definitivăm planul pe anul 2010 al editurii noastre on-line şi fac apel la ei să ne propună cărţi pe care le consideră cu adevărat semnificative pentru personalitatea lor şi care, în acelaşi timp, pot fi semnificative pentru întregul act cultural românesc, contribuind la strădania de a aşeza creaţia noastră  pe treapta pe care şi-o merită atât în perimetrul culturii europene, cât şi în conştiinţa publicului cititor românesc, uneori derutat de propaganda comercială făcută unor creaţii cu nimic superioare valorilor noastre naţionale.

George ROCA: Vă mulţumesc mult pentru acest dialog amplu (de aceea l-am numit „fluviu”!), în aceste zile libere de vacanţă, când timpul ne-a permis să dăm discuţiei noastre o asemenea dimensiune! Consider că faceţi un lucru extrordinar de complex pentru promovarea literaturii române în spaţiul virtual şi nu numai.
Să ne citim de bine!

A consemnat,
George ROCA
4 –14 ianuarie 2010
Sydney - Poiana Ţapului - Bucureşti - via internet




 


Tudor LEU

Din volumul: „AMINTIRILE ŞI RĂUTĂŢILE
TATĂLUI MEU („Realitatea”- 2007)


Uitând de provincialismele adolescenţei, tatãl meu reajunge, cu un grup întreg de scriitori, pentru nişte manifestãri literare în Constanţa îndrãgitã şi retrãieşte desiluzia academismului vetust faţã de care îşi manifesta cândva nonconformismul. Acesta regãsise teren prielnic în îngrãşãmântul de bãlegar al realismului socialist ce atrãgea şi muştele aferente fiindcã, orice versificaţie în prãfuitul stil clasic era, conform marelui exemplu al literaturii sovietice, mult mai bine primitã decât decadentismul curentelor moderne  care se demascaserã ca artã putredã burghezã. În felul acesta renãscuserã nişte poeţi care, cândva, pãreau cu opera de mult demodatã. Printre ei, şi fostul profesor de francezã al tatãlui meu, care l-a îmbrãţişat  cu afecţiune spunându-i „pupilul şi urmaşul meu cel mai marcant”!
Simţindu-se detronat de ei cândva - nu din vreo funcţie administrativã, ci din aura de poet al mãrii, maestru al elevilor care-l ascultau de voie-de nevoie, fiindcã le era profesor (şi, încã, un profesor foarte bun, de la care au învãţat multã literaturã francezã clasicã) dar, în special al doamnelor nostalgice, casnice de elitã, cu bãrbaţi prea ocupaţi în afaceri, care-l invitau sã le recite la ceaiurile lor - profesorul, bun poet clasicizant, ce se considera parnasian dar rãmãsese cu poetica sa la stadii şi mai învechite, redevenise, în literatura cuminţitã de zãbalele relismului socialist, mentorul literar al oraşului. Nebuni boemi nonconformişti ca Dimitrie Stelaru, Virgil Teodorescu, ConstantTonegaru şi mulţi dintre cei pe care-i crescuse ca elevi şi se lepãdaserã de academismul lui, se dovediserã a fi efemeri în oraşul de la mare; el, autorul multor volume dedicate mãrii, rãmânând statornicul însoţitor al umbrei lui Ovidiu şi al furiei valurilor, mai ales în extrasezon şi pentru admiratorii localnici. Aşa cã, eliberat de cei pe care-i atrãsese Bucureştiul, cãlãrea pegasul marin mai de unul singur şi arunca cu lasoul dupã câte un începãtor aducându-l la cenaclul unde, îmbãtrânite acum şi devenite „femei ale muncii”, îl înconjurau vechile lui admiratoare. Era îndeletnicirea lui de vocaţie, putând astfel sã raporteze politrucilor culturali cã face operã de educaţie artisticã a maselor. Fapt pentru care i se dãduse un sediu de cenaclu, iar teatrul local îi juca piesa în versuri „Ovidiu” pe şantiere şi prin satele judeţului, deoarece la centru publicul se epuizase, gurile rele spunând cã imediat dupã premierã.
Obiectiv, tata afirmã cã nu era o piesã rea şi avea un fast al versului, învãţat din rezonanţele clasice ale lui Corneille şi Racine, cu nimic mai prejos decât în feeriile lui Eftimiu. Era un poet dotat cu rezonanţã interioarã, dar demodat, clasicizant depãşit de acea epocã în care nimeni nu mai fãcea deosebirea între parnasieni şi alte curente literare ce dipãruserã încã din secolul trecut, rãmânând doar obiect de studiu pentru istoria literarã. În plus, ca poet singuratic printre nişte intelectuali mai banali de provincie, era atât de plin de sine, se dorea atât de mult maestru, cum îl şi considerau acele câteva poetese pe care le învãţase sã scrie romanţioase versuri în loc sã-şi umple timpul fãcând ţesãturi utile la ghergheful de mânã, mima atât de mult în comportament existenţa poeticã, se minţea pe el însuşi atât de mult cu ideea de fiinţã superioarã neînţeleasã şi nu trãia nici o angoasã hamletianã în legãturã cu geniul pe care era convins cã-l avea, încât îi era imposibil sã-şi dea seama cu luciditate cã practica o literaturã depãşitã, cam livrescã şi, mai ales, lipsitã de inedit. Din acest motiv, era de multã vreme ţinta glumelor rãutãcioase şi a colegilor din cancelaria profesoralã şi a elevilor cu înclinãri artistice care creşteau nonconformişti în jurul lui, dar şi a burghezilor banali pentru care, a fi poet, era ceva peiorativ. Reîntoarcerea literaturii la conformismul tematic şi la lipsa permisiunii de a inova, fusese o manã cereascã pentru el, reconfirmându-i impresia cã era un superior, privind de sus la „lumea asta micã”, impresie megalomanã pe care o au destui artişti la care talentul depãşeşte raţiunea şi bunul simţ. Aşa cã, rãutatea despre piesa sa care-şi epuizase publicul de la premierã, ţinând seama cã era o piesã în versuri cum spectatorul contemporan nu poate suporta, iar actorii de astãzi nu mai învaţã emfaza şi teatralismul desuet cu care trebuie s-o joace, putea merge şi mai departe spunând cã şi-i epuizase încã dupã primul act.
Acesta fiind personajul, el îi primeşte seniorial pe „confraţii mai tineri de la centru”, participã cu ei la şezãtori întrebându-i dacã le-a plãcut ce-a citit şi, la prima complezenţã, strecurându-le în buzunar o copie pentru eventuala publicare la Bucureşti. Dar, mai ales, insistã la „pupilul şi urmaşul sãu cel mai marcant”, adicã la tatãl meu, sã-şi aducã toţi confraţii la cenaclul lui, pentru o recepţie deosebitã.
Am fi rãi dacã n-am crede cã, pentru acea recepţie deosebitã, admiratoarele lui n-au pregãtit şi ceva prãjiturele de casã. Dar n-au apucat sã le punã pe masã pentru cã trataţia principalã  se prezenta  sub forma piesei în versuri „Eminescu”, pe care maestrul o scrisese dupã încurajarea primitã de succesul cu „Ovidiu”; nu în Constanţa, unde publicul e grobian iar personalitãţile culturale invidioase, ci pe şantierul de la termocentrala Ovidiu (vezi legãtura!), unde sala fusese plinã-ochi fiindcã fuseserã aduşi sã vadã şi elevii de la cãminul de surdo-muţi rãmas de la Canalul pãrãsit pe atunci, iar spectacolul se desfãşurase vreme de patru ore şi jumãtate într-o tãcere mormântalã, spectatorii întorcând capetele dupã gestica fiecãrui actor. În urma acestui succes, chiar dacã nu era în judeţ şi vreo termocentralã cu numele lui Eminescu (dar se poate propune construirea!), maestrul şi-a amintit de câtã vreme dorea sã punã punctul pe i faţã de toate lucrurile neinspirate scrise despre marele poet de la Maiorescu la Cãlinescu. Neinspirate, nu pentru cã el i-ar denigra pe aceia cã nu l-au înţeles pe Eminescu atât de profund cum l-a înţeles el; asta-i altã problemã şi n-o comenteazã pentru cã nu vrea sã se spunã cã e îngânfat. Dar diferenţa de calitate este esenţialã, pentru cã el are harul de a fi scris în versuri. Da: versuri ale lui, proprii!... Combinate, oricum, din când în când şi cu unele, bine selectate, din Eminescu, pentru cã, nu-i aşa,  trebuie sã recunoaştem şi ceva-ceva din geniul aceluia!... Aşa cã el le va face onoarea mai tinerilor confraţi bucureşteni sã le citeascã pentru prima datã (lor, fiindcã cenacliştilor lui le-o tot citea de-un an) aceastã piesã, a doua dintr-un triptic ce se va continua cu viaţa altui poet (nu spune cine, dar e de pe-aici, de la marea care l-a inspirat pe Ovidiu şi  a fost cântatã de Eminescu, ajungând acum, în contemporaneitate, sã-şi aibã cu adevãrat, poetul ei adevãrat!... Da, da: chiar acolo, printre ei. Aşa cã, numai din modestie nu-i spune numele, dar piesa, sã fie sigurã toatã lumea, va încheia tripticul într-un mod magistral.)
Şi a început a citi cele cinci acte cu  „Actul întâi, Tabloul întâi” care a durat treizeci de minute, a trecut la „Actul întâi, Tabloul doi”,  care a durat patruzeci de minute, a virat rapid anunţul „Actul întîi, Tabloul trei” ca sã nu lase pauzã de rãsuflare şi, când s-a împlinit un ceas şi jumãtate de ascultare, tatãl meu a simţit mai multe cuţite (or fi fost degete) în coastã şi scrâşnetele: „Dacã nu-l opreşti acum, te aruncãm în mare; eşti, doar, pupilul şi urmaşul lui cel mai marcant!”...
Cu simţurile ascuţite, poate de ameninţare, poate din pericolul pe care-l cunoştea prea bine, pericol real prezentat de megalomania provincialã a profesorului sãu, tata a pândit. Şi, la peste o sutã de minute, când acela a scos o batistã cu intenţia de a nu pierde timpul şi a se şterge pe frunte exact când arfi rostit „Actul unu, Tabloul patru”, sau „Actul doi, Tabloul unu”, sau ce Dumnezeu urma, a reuşit sã facã breşa spre scoaterea aceluia din transa autoadmirãrii prin care îi curgeau, pe la propriile-i urechi, intonaţiile propriului sãu glas, recitând în reverberaţii propria sa prozodie dramaticã.  Şi a reuşit sã rosteascã: Domnule profesor, numai o secundã!... Apoi, nu i-a lãsat celuilalt loc de replicã, a tras tare şi, dintr-o suflare, i-a spus cã nu vrea sã vorbeascãdespre piesã ca atare, ci despre o problemã de principiu, problemã enunţatã chiar de domnia sa de la început: Aceea cã, în acest splendid text dramatic, se îmbinã propriile lui versuri, cu versurile lui Eminescu. La care, cu conştiinţa sigurã a propriului sãu soclu, poetul a confirmat convins: Bine-nţeles!... Pãi vedeţi, domnule profesor - a continuat tata cãutând cea mai puţin jignitoare formulare - vedeţi dumneavoastrã, asta-i întrebarea: Oare se potrivesc versurile pe care le-aţi scris acuma, cu versurile lui Eminescu?!...Oare e bine sã puneţi versurile dumneavoastrã lângã ale lui? - a mai adaugat el temându-se de afirmaţia prea directã şi a cãutat imediat sã o explice: Oare, nu cumva, asamblându-le aşa, adicã pasaje din poezia dumneavoastrã, cu pasaje din poezia lui Eminescu... nu cumva... nu cumva... - a cãutat  din nou termenul cel mai puţin jignitor - nu cumva se creazã nişte... nişte nepotriviri?... Nu se ajunge oare la nişte... nişte... nişte incompatibilitãţi?! - a gãsit el, iarãşi, un atribut care sã nu supere prea tare.
Dar plinul de sine poet care-l urmãrea cu nervozitate, n-a mai rãbdat: A izbucnit!... A izbucnit ca un vulcan: A fãcut un pas de ameninţãtoare fandare, a întins mâinile şi a apucat umerii fostului sãu elev zguduindu-l şi, atotputernic, l-a tras deodatã la pieptul sãu gâtuindu-l strâns cu o mânã, în vreme ce cu cealaltã fãcea un gest de seniorialã acoladã, declamând: Oooo, dragul meu!... Ooo, iubitul meu, nu degeaba am spus eu cã eşti pupilul şi urmaşul meu cel mai marcant!... M-ai înţeles întrutotul!... Ai reuşit sã pãtrunzi în cele mai subtile intenţii artistice pe care le-am avut şi cãrora le-am dedicat întreaga mea mãiestrie!... Ai priceput totul; toatã esenţa acestei creaţii care m-a frãmântat atãt!... Şi, întorcându-se spre toţi scriitorii care, degeaba ar fi venit ei din Bucureşti, dacã n-ar fi avut şansa sã li se ofere acea lecturã, pregãtindu-şi hârtiile spre a citi în continuare, le-a declarat ritos de pe soclul pe care-l simţea crescându-i sub picioare şi înãlţându-l deasupra tuturor: Da, domnilor, am strãduit ani, mulţi ani la aceastã piesã!... Am conceput-o, am frãmântat-o, am declamat-o pe întuneric ascultându-i rezonanţele replicã cu replicã!... Şi - tunã el deodatã - pânã nu mi-am dat seama, pânã ce nu m-am convins  cã existã o similitudine, o egalitate valoricã şi o corsepondenţã perfectã între versurile mele şi versurile lui Eminescu, înţelegeţi?..., pânã ce n-am constatat cã poezia lui Eminescu poate sta alãturi de a mea, cã inspiraţia mea o potenţeazã pe a lui şi geniul lui îl potenţeazã pe al meu... Pânã când, în sfârşit, nu am simţit cum versul meu face trup comun cu versul lui, nu mi-am permis sã spun cã opera e terminatã!... Da, acum e terminatã! Ascultaţi-o în continuare şi convingeţi-vã!... „Actul doi, Tabloul unu”!...
Atunci s-a petrecut nenorocirea, atunci s-au spulberat prãjiturelele de casã fãcute de admiratoarele cãrora maestrul le-a inoculat morbul poeziei, în locul gospodãreştii migale  la gherghef şi canava. Pentru cã au rupt-o toţi la fugã bulucinduse pe scãri şi şi-au continuat goana pe stradã dând drumul hohotelor de râs care, zguduindu-i, îi fãceau sã se ţinã de burtã.
A doua zi dimineaţa când, mahmuri dupã cheful cu care spãlaserã toatã paranoia trãitã, îşi târau bagajele pe peronul gãrii, poetul perfectei confundãri cu opera eminescianã îi aştepta în faţa trenului, încadrat de douã vestale dintre admiratoarele sale, care ţineau tãvi cu prãjiturele parfumate, în vreme ce ei ar fi avut nevoie de murãturi şi zeamã de varzã.
Maestrul i-a strâns fiecãruia mâna în tãcere iar, când a ajuns în dreptul tatãlui meu, l-a tras deoparte şi i-a şoptit: Sunt superficiali; n-au habar de adevãrata literaturã şi nici rãbdare sã asculte; lasã cã vii tu odatã singur şi, îţi promit, da, din iubirea mea pentru tine îţi promit cã ţi-o voi citi în întregime!...  
Bine-nţeles cã, înlocuind cu ciorba acrã de la vagonul restaurant prãjiturelele cu care încercaserã gazdele lor sã îndulceascã despãrţirea, mai ales cã erau însoţite de versuleţe date spre publicare, ei s-au amuzat pe tot drumul de întoarcere invocând întâmplãri similare pe care le produce „paranoia dorinţei de genialitate a proştilor”.
Tãutu o trãise cu generalul Maltopol, politruc din divizia „Tudor Vladimirescu” formatã din prizonieri români cãrora ruşii le-au spãlat creierele şi i-au înregimentat sub comandamentul lor, dirijaţi din umbrã de Ana Pauker şi alţi agenţi ai ei de la internaţionala comunistã. Din umbrã, deoarece, ca sã aibã credibilitate la ostaşi, comandant de formã le fusese pus chiar generalul de Vânãtori de Munte care cãzuse prizonier împreunã cu ei la Cotul Donului. Iar, pentru cã aceastã divizie a fãcut primul pas mai spre vest de România alungând nemţii din Debreţin, a primit denumirea de „Divizia de Panduri Tudor Vladimirescu – Debreţin”. Ceea ce i-a dat imediat prilej lui Pãstorel sã-i dedice generalului convertit bolşevicilor urmãtoarea epigramã: „Din falnic vânãtor de munte, / Ana te-a fãcut pandur;/ Ţi-a pus un fals T.V. în frunte/ Şi-un debreţin cu ciuşcã-n cur!”...
Maltopol lucrase în apartul politic dirijat de agenţii Moscovei în spatele frontului şi, cum Ana Pauker cãzuse, iar nebunia lui grafomanã de-a scrie versuri şi a te ţine strâns ca sã nu fugi când ţi le citea, îi enerva pe toţi, fusese trecut mai pe linie moartã, întâi la Muzeul Militar, unde a fãcut toate plãcuţele explicative în versuri de genul: „Acest obuz ce îl priveşti/ A explodat la Mãrãşeşti”, fãrã sã-i pese cã, dacã explodase nu mai putea fi privit, ca şi glonţul care, odatã tras, nu mai exista, din distihul „Aici vã prezentãm un glonţ/ Care-a fost tras la Gura Honţ”... Agresând astfel publicul vizitator şi pe muzeografi, a fost mutat comandant al cimitirului militar Ghencea unde gurile rele spun cã a preluat un catren, poate chiar al lui, publicat cândva în „Universul literar” de N. Batzaria ca replicã a denumirii cârciumii de vizavi de Bellu „Mai bine aici ca dincolo!”. Catrenul era urmãtorul: „Cel mai mare chilipir/ E sã stai la cimitir;/ Viaţa-acolo s-o petreci,/ Niciodatã sã nu pleci!”... Nu se ştie dacã Maltopol şi l-a însuşit fiindcã, în caltatea lui de general comandant de cimitir a venit cu un proiect extraordinar: Dezhumarea tuturordin locurile lor de veci şi reînmormântarea lor în ordine militarã, dupã gradele pe care le-au avut. Aşa cã, pânã la urmã, au trebuit sã scape de el şi de acolo, pensionându-l.
Înainte de pensionare, însã, pe când Maltopol avea încã o funcţie politicã, redacţionalã sau editorialã, pe Tãutu îl cautã un colonel plin de importanţagradului sãu, îi spune cã-l citeşte şi cã-l admirã atât de mult încât a ajuns la concluzia cã lucrând amândoi, vor da lovitura. Tu cu talentul tãu, eu cu experienţa mea care m-a condus cãtre geniala idee pe care o am - îi spune colonelul -  vom deveni cei mai celebri din litertura românã. Nici Sadoveanu, cu romanele lui istorice care n-au cuprins totul, nici Coşbuc, cu cântecele lui de vitejie, nici Eminescu, chiar, cu scrisorile lui, n-au ajuns la mãreţia şi atotcuprinderea pe care ţi-o propun eu: Sã scriem, Tãutule, împreunã, ISTORIA ROMÂNILOR ÎN VERSURI!...
Tãutu îşi dã seama de nebun şi de pericolul pe care îl prezintã, se bâlbâie şi gãseşte o scuzã spunând cã el este neexperimentat, este de-abia cãpitan şi nici ofiţer superior nu vor sã-l facã, n-a scris la viaţa lui decât poezioare scurte, aşa cã o asemenea epopee gigantescã are nevoie de mari autori şi i-l recomandã colonelului pe Maltopol, care e general şi mare şef de redacţie.
Trucul prinde, colonelul îi mulţumeşte de sfat şi pleacã, dar dupã douã ore Tãutu e chemat la telefon de Maltopol. Se prezintã în faţa receptorului luând poziţia prin care se aşteaptã la o mare beştelealã, rãspunde cu un intimidat „da tovarãşe general” întrebãrii dacã el i l-a trimis pe nebunul acela, iar Maltopol tunã de la celãlalt capãt al firului: Bã, Tãutule, nebun - nebun şi, pe deasupra, incapabil sã scrie aşa ceva!... Cã ideea e foarte bunã!... Hai sã i-o preluãm noi, o scriem repede şi devenim celebri!... Mâine dimineaţã te prezinţi la mine. ’Nţeles?!...
În legãturã cu grafomanii, Mihu Dragomir avea o colecţie întreagã de publicaţii şi tipãrituri scoase de-alde aceştia în perioada interbelicã (aşa cum, din pãcate, nu ducem lipsã nici acuma), din care citeau când voiau sã se amuze sau sã dea unora, pe care nu voiau sã-i jigneascã, exemple aluzive din ce se întâmpla pe vremea când nu existau rigorile îndrumãrii. De acolo, au rãmas de pominã versurile despre care autoarea, o cucoanã romanţioasã, preciza cã „se cântã pe melodia Volga-Volga”. Respectând ritmul celebrului cor al pescarilor, cuvintele erau urmãtoarele: „Am avut şi eu odatã/ Un iubit frumos şi bun/ Şi-a plecat în ţãri strãine/ Şi-a murit de glonţ de tun!”... Ceea ce nu-i deloc departe, ba, chiar poate mai prejos decât maneaua care se bucurã astãzi de mare succes la postul naţional-central de televiziune „Taraf”: „Pumnii mei minte nu are,/ Îi dã cui îi stã în cale!”...
În opinia tatei, dupã grafomani, pe care-i ocoleşte categoric sau îi pune la punct de prima datã, chiar spunându-le cu acerbã convingere profesionalã confraţilor, cã profesioniştii scrisului ar trebui sã-şi marcheze terenul ca lupii, ocrotind numai tineretul şi arãtându-şi colţii oricãrui intrus, mai existã, chiar dintre ei, cum am vãzut, chiar dintre aceşti profesionişti, o categorie periculoasã, din pãcate justificatã psihologic prin  subiectivismul caracteristic oricãrui artist şi prin specifica aspiraţie spre opere mari. Sunt aceia care, lipsindu-le necesara dozã de bun simţ care echilibreazã manifestãrile avântate ale inspiraţiei, nu mai trãiesc chinul de a se frãmânta concepând şi scriind ceva, nu-i mai animã dorinţa de a perfecţiona mereu şi a cãuta noi cãi de exprimare, ci sunt mai convinşi de geniul lor decât ar trebui sã fie şi, iarãşi sunt, prea siguri cã au realizat opera perfectã pentru a-i putea  remarca limitele. La aceştia, spune tata, intenţia, plãcuta şi ambiţioasa dorinţã de a ajunge mare şi celebru, se confundã cu posibilitatea; se produce în ei dezechilibrul dintre dorinţã şi putinţã, iar de cântarul realitãţii nu-şi mai dau seama. Orbiţi de vanitãţi ei înlocuiesc ceea ce sunt cu ceea ce ar dori sã fie, nu mai au un criteriu exact al coştiinţei valorilor şi decad în megalomanie, chiar dacã sunt oameni cu talent şi sensibilitate artisticã. Iar dacã, pe lângã asta, au şi nebunia obsesivã de a-ţi arãta cât de geniali sunt ţinându-te de nasturele hainei şi recitându-ţi ultima compoziţie, atunci trebuie sã umbli cu foarfeca la tine, sã tai repede nasturele şi s-o rupi la fugã. Pentru cã, altfel, va trebui sã înghiţi fãrã nici o plãcere şi fãrã starea relaxatã de a gusta o producţie artisticã, un lucru despre care nici mãcar nu-ţi poţi da seama dacã e bun sau rãu fiindcã, în clipa aceea, agresivul autor nu te face decât sã-l urãşti pe el şi sã nu-ţi pese de opera lui. E o ştiinţã a echilibrului vieţii care-l face pe cel ce are conştiinţa valorii sale, sã nu agreseze cu aceasta lumea înconjurãtoare, iar procesul se desfãşoarã invers proporţional în raport cu grafomania...
 
... Cã „nu e om sã nu fi scris o poezie” e adevãrat- zice el; dar nu înseamnã şi un drept la a-i plictisi sau agresa pe alţii publicând-o!... Crezi cã în prozã nu-i la fel?... Fiecare femeie pãrãsitã crede cã viaţa ei e un roman. Nenorocirea e cã unele dintre ele le şi publicã! Ba, ajung sã se zbatã şi pentru premii literare sau, mãcar, pensie de la Uniunea Scriitorilor. Fãrã a avea habar care e diferenţa dintre „a relata” - fiindcã sunt şi oameni cu har la povestit, care relateazã frumos (am vãzut unii care chiar turnau frumos) - şi „a transfigura lucrurile în construcţie alegoricã şi sugestie multidirecţionatã prin metaforã”- cum ar spune un teoretician al rigorilor romanului!
Neiertãtor faţã de orice fel de lipsã de profesionalism, faţã de oameni care vor sã-şi spunã pãrerea despre lucruri la care nu se pricep, sau chiar se implicã în domenii la care nu se pricep, cu balcanicul „merge şi aşa”, pe vremea festivalului ceauşist de impunere a amatorilor şi a amatoriei „Cântare României”, el a lansat provocarea: „Eşti amator sã mã pupi în c...?!...
Stai bre, nu te supãra; n-am ştiut cã eşti profesionist!” Iar acum, când vreun pensionar, fost el şi om de vazã, sau cu meserie serioasã, îi bagã pe sub nas vreun manuscris sau chiar vreo carte, justificânduse cu „n-am ce face; pensiami merge; consider cã am şi eu de spus destule”... tatãl meu este neiertãtor, oricât de beteag sau de venerabil ar fi omul: Dacã n-ai ce face, de ce nu te apuci de balet?... De ce, neapãrat, de literaturã?! Doar în asemenea momente, la bonomia lui care-l face sã parã un blând concesiv, constaţi cã se considerã un profesionist feroce care-şi aratã colţii decis sã apere la sânge profesionalismul. Şi, pentru cã rigorile profesioniste încep cu tine însuţi, pânã ce vor fi luate şi aşezate pe masa de lucru unde vor cãpãta toate componentele unei adevãrate construcţii în prozã, cele sporadice notate şi adunate de mine rãmân aici, în stadiul de pãlãvrãgealã, amuzament, exercţiu sau simplã încãlzire pentru ceea ce se desãvârşeşte şi poate fi trimis la tipar: „Proza?... Pãi proza adevãratã nu e prozaism, domnule!... Ci, tocmai pentru a depãşi prozaicul, proza, ca act artistic, are o anumitã poeticã şi o anumitã arhitecturã. Ea nu se poate rezuma la simpla povestire, ci procedeazã la sublimarea ei în sensuri şi simboluri caracterologice sau de acţiune. Acestea provoacã la lecturã stãri, trãiri, descifrãri şi surprize estetice în dezvãluirea metaforei şi-ţi face din cititor un partener şi un complice. E o specie aparte în cadrul genului abordat de mulţi nechemaţi, ne având nimic de-a-face cu îndemânarea relatãrii, priceperea fantazãrii unei acţiuni, sau anecdotica simplistã, lãbãrţatã prin modeste acte de imaginaţie. Epicul nu e simpla naraţiune. El îşi are rigorile lui în prozã ca şi în poezie. Altfel, orice cronicã rimatã ar ajunge sã aibã pretenţii de baladã”!

Am citat lucrul acesta, aşa cum şi în alte capitole am citat comentarii pe care ei le fac între douã anecdote sau amintiri, tocmai pentru a da o imagine exactã a modului cum decurg asemenea discuţii, a turnurilor libere pe care ele le iau pe calea spontanã dintre comentariul oarecum grav şi evocarea amuzantã.
Astfel, el îi înşirã pe toţi: Bietul poet care, în ziua în care-i apare volumul în douã sute de exemplare priveşte la lume de sus, ca şi cum ar fi cucerit mapamondul, pe lângã amãrâtul boem neproductiv care, reuşind sã strângã-ntr-o plachetã ce-a scris o viaţã, se duce apoi la editor cerându-i sã-i scoatã ediţia de opere complete, pe lângã pretinsul eseist care se autociteazã: „dupã cum menţionam în recentul meu articol...”,  pe lângã cei care se angajau orice la edituri şi redacţii: corectori, magazioneri, funcţionari de distribuţie, contabili, jurişti, curieri, orice, numai ca sã fie prin preajma gloriei celorlalţi şi sã-şi poatã strecura şi ei subprodusele, pe lângã clientela tânjitoare pentru care Nichita îşi ruga prietenii: Mã, avem fiecare boii noştri; ãştia-s boii mei, fãceţi-mi hatârul şi mai publicaţi-i din când în când; pentru liniştea mea, cã altfel mã sufocã!...  şi alţii, şi alţii, care se gudurã şi sunt dispuşi sã facã orice numai sã se vadã publicaţi.
Dar, categoric, aproape certându-se cu confraţi prieteni buni care cedau, mai slabi de înger fiind, tata era mai ales împotriva activiştilor culturnici ce veneau în faţa lor ca îndrumãtori, cenzori, promotori de idei filosofice marxiste în literaturã şi, care, pânã la urmã, se dovedeau a tânji sã publice şi ei câte o prostioarã, dovedindu-se prin aceasta fie cã fuseserã de la început nişte veleitari literari strecuraţi pe alte cãi, fie se molipsiserã de setea de glorie a tagmei pe care fuseserã puşi doar ca sã o supravegheze sau administreze. Pentru cã, uzând de putere în faţa vulnerabilelor criterii ale criticiilor obedienţi, activiştii strecuraţi în literaturã deveneau deodatã mari, umflaţi, fãrã ca cineva sã le mai poatã demasca fãcãtura. Sau sã le vorbeascã de lipsa de chemare.
El îl dãdea întotdeauna exemplu pe Al.I. Ştefãnescu, multã vreme cenzor şi om cu funcţii de editurã care, încurajat de cei cãrora le fãcea mari servicii de publicare, începuse sã scrie şi el dar, şi îngânfat şi sãrac cu duhul fiind, dorind sã parã cinic, la o întrebare venitã de la publicul de şezãtori literare despre debutul sãu literar, a spus cã: „... fiind editor şi publicând atâtea prostii, mi-am spus cã de ce sã nu scriu şi eu una!”... Asta mai mergea; mai suna a recunoaştere. În schimb, despre Dumitru Popescu - ce s-a dovedit un publicist oarecare la început dar, în sinea sa, a râvnit mult cãtre literaturã, iar, pânã la urmã n-a mai pregetat şi şi-a dat cãrţile spre publicare subalternilor sãi pe care-i îndruma prin marile funcţii pe care le avea, pentru ca apoi, tot din partea unora ca aceştia sã primeascã şi osanalele critice - tata e mult mai categoric: „De-abia acum, când publicã literaturã proastã, se vede cât de mult ne dispreţuieşte Popescu tagma şi ni se considerã superior nu ca funcţie, ci chiar ca om de condei!...Ne-a tot îndrumat şi ne-a arãtat cum sã scriem, pânã când şi-a dat în petec demonstrând cât e de slab şi de vulnerabil în materie de literaturã; o fãcea pe marele diriguitor ideologic şi s-a dovedit un mãrunt veleitar!” - spunea el batjocorindu-i pe criticii care se-nghesuiau şi se concurau care mai de care sã apuce un loc mai bun în paginile revistelor, mai vizibil pentru acela, unde sã-l linguşeascã lãudându-l.
Tot aşa cum îşi batjocorea şi prieteni buni, precum Constantin Chiriţã, care era preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, sau alţi preşedinţi ai asociaţiilor din ţarã, pe care-i descoperea cã împingeau câte un dosar de primire în Uniunea Scriitorilor în care candida câte un activist, un ştãbuleţ local sau chiar câte un securist dintre cei care se specializaserã în, chipurile, romanele poliţiste: „Mã nenorociţilor, asta este a doua manevrã, cea actualã, prin care se continuã infiltrarea în profesia noastrã a nechemaţilor. Nu e altceva decât o fazã superioarã, cu tovarãşi care au obţinut doctorate prin cãrţi scrise de specialişti obscuri ai cabinetelor judeţene de partid, faţã de faza de început, cea a inculţilor de la gazetele de perete aduşi la şcoala de literaturã!”... Degeaba încercau unii politicianişti din conducerea Uniunii sã explice cã e bine „sã atragã mai lângã ei oameni influenţi”; el le arãta penibilul prin care doi însemnaţi activişti, dar cel mult obscuri epigramişti, prin volume prefaţate de scriitori cu greutate, aveau acum pretenţii de mari stele ale poeziei româneşti şi pretindeau premii literare, iar unul care strecurase douã cãrţi de prozã şi fusese înscris în Uniune, chiar pretindea a nu i se vorbi ca unui activist care scrie, ci ca unui însemnat scriitor care este şi activist. Le arãta penibilul şi întreba retoric: „De ce se-apucã neapãrat de scris, dacã se vor artişti? Nu e o jignire pentru meseria noastrã, din partea celor care considerã cã literatura e vorbãrie uşoarã, în vreme ce tehnicile altor arte te dau de gol mai evident dacã nu le posezi cum trebuie?!... De ce se fac poeţi şi nu se fac tenori, dacã umblã dupã aplauze?!... De ce pretind cã scriu prozã şi nu compun o simfonie, dacã se vor neapãrat creatori?!”...Se opunea categoric, nu din vreo ranchunã deoarece, de multe ori nici nu cunoştea persoana respectivã, dar ca profesionistul pe care-l vezi cum strânge din dinţi  muncind şi dispreţuind superficialitatea altora. „Fiţi conştienţi de statutul pe care atât de greu îl câştigã un scriitor şi nu-l diminuaţi prin acceptarea nechemaţilor!” – striga el în zadar celor care slujeau perfidul gând ceauşist al dizolvãrii adevãratei arte în amatorismul din „Cântarea României”. Şi, din acest motiv, a rezistat foarte puţin  în funcţia fãrã mare importanţã, dar obşteşte aleasã, de secretar al secţiei de prozã. Iar când Ceauşescu însuşi a scris cu mâna lui (aceeaşi mânã cu care ar fi vrut sã ţinã sceptrul pe care şi l-a comandat), câteva strofe spre a fi adãugate la imnul naţional (strofe atât de penibile cu „Te ridicã-al meu popor...” încât nici Dumitru Popescu n-a îndrãznit şi a trebuit, cu slugarnicã discreţie, ca Ion Brad sã i le mai cizeleze sau sã le corecteze gramatical), atunci lucrurile au luat-o pe calea cea mare a paranoiei.

O satisfacţie în aceastã privinţã i-a dat-o Mircea Radu Iacoban care conducea editura din Iaşi. Pe acea vreme, editurile din provincie, mai mici, mai la mâna puterii locale dar şi mai dornice de relaţii la centru, erau cele mai asaltate de ştabii de partid veleitari. Sau, poate, chiar se puneau ele în slujba acelora publicându-le mai câte-o culegere de lecţii propagandistice, mai câte-o tezã de doctorat, cum am spus: lucratã de alţii pentru titlul cu care se îngânfa fostul ciocãnar, aşa încât, gluma lansatã de ei la bodegã în legãturã cu cei care urmau buluc exemplul coanei Leana de doctor în polimeri, era „Întrebare: Cine n-are doctorat în România?... Rãspuns: Numai cine nu vrea sã-l dea!”... Acesta a fost începutul marii corupţii din învãţãmântul socialist, care a consolidat bazele celei de astãzi: Apãrutã întâi din slugãrnicie, iar apoi devenind şi venalã.
Pentru cã, atunci când, la Politehnica din Bucureşti, academicianul Neniţescu a luat-o drept o glumã proastã şi a refuzat sã conducã lucrarea de doctorat a Elenei Ceauşescu, a sãrit imediat Cristofor Simionescu de la Iaşi, i-a girat şi i-a elogiat „lucrarea” şi a devenit în scurt timp vicepreşedinte al Academiei Române. Şi, întrucât somitãţi academice au deschis poarta unei producţii pe bandã a activiştilor deveniţi doctori în tot felul de ştiinţe - contra pile în carierã sau împãrţirea cadourilor valoroase pe care şi aceia, la rându-le, le primeau,  adicã, vreun dormitor de mahon lucrat în plus şi cu scãdere de acte la fabrica de mobilã din judeţ, sau vreo hainã de blanã scumpã, sau vreo sculã electronicã, fãcutã cu piese de import care nu se decontau la întreprinderea din subordine, ori adusã de sportivii ghidaţi de securişti -  atunci şi universitariimai mici în grad au început a lua şpagã, pânã când s-a ajuns chiar la diplome de-a dreptul comercializate. De exemplu, tata avea un fost coleg de şcoalã primarã, rãmas la „acelaşi nivel de studii” deoarece, fãcându-se cârciumar, îi renta şi fãrã şcoalã. Fiind undeva, pe şosea la vad bun, opream la el de câte ori ne duceam la mare constatându-i prosperitatea continuã sub firma cooperaţiei şi ştiind sã-şi oblige toate „organele locale”.Odatã, când ieşise la ivealã un scandal cu diplome vândute la Facultatea de Drept din Bucureşti, el îi spune tatii: „Mare noroc am avut; era sã cumpãr şi eu una!”... Tata crede cã era vorba pentru una dintre fiicele aceluia şi-l consoleazã cu ideea cã e tânãrã şi poatesã-nveţe. Dar el rãspunde cã, nu, era vorba chiar de el: Dãduse suma respectivã şi chiar a avut diploma-n mânã. Numai cã, la cotorul ce rãmânea la facultate, trebuia trecut numãrul actului de studii medii şi, cum n-avea aşa ceva, au cãzut de acord sã rupã diploma şi sã-şi ia jumãtate din bani înapoi... De ce jumãtate?... Cârciumarul era mulţumit: „Lasã mã, ce conteazã?!... Era mai bine sã rãmân cu diploma, iar acuma sã mã ia la anchetã ca pe ceilalţi?!”...
Deci, iatã cum, din grafomanie, megalomanie şi veleitarism se ajunge cât se poate de concret la corupţie. Iar asta, prin contribuţia directã a „vârfurilor de partid şi de stat, cei mai aleşi dintre aleşi şi exponenţi direcţi ai moralei proletare” care, sãtui de bogãţia din şpãgi şi preţuri reduse pentru orice li se vindea lor, începuserã a tenta şi spre glorie invidiindu-i pe bieţii artişti îndrumaţi de ei. Aşa cã exemplul amãrâtului activist de la CC, biet instructor organizatoric şi fost student la agronomie în URSS, care i-a forţat mâna lui Mircea Radu Iacoban ca sã-l facã romancier, poate fi considerat cel mult un modest trafic de influenţã: Cu insistenţe şi jonglerii, el îi prinsese mâna cu un prim volumaş şi, repede, grãbindu-se sã aibã douã volume ca sã facã cerere de primire în Uniunea Scriitorilor, i-a trântit pe masã un roman şi a ieşit în vreme ce bietul editor îi bâlbâia ceva despre lipsa de locuri în plan şi de faptul cã ar trebui sã încerce la vreo editurã din Bucureşti. I-a lãsat romanul cu banalitãţi politizate scrise într-o frumos agaramatã limbã românã şi a început sã-l toace cu telefoane şi intervenţii ale altora, în aşa fel încât Iacoban îşi lua lumea-n cap şi fugea de telefon când suna acela... Dar degeaba: chiar dacã navea habar de artã literarã, arta perseverenţei diabolice, acela o avea!... Aşa cã, o datã, intrã-n birou la tata şi-i cere sã-l sune pe Iacoban, fãrã sã-i spunã cã-i şi el acolo, ca sã nu fugã. Tata îl sunã, îi spune despre ce e vorba şi confratele lui îl roagã sã-l linişteascã pe nebun pentru cã, dã-l dracului, pânã la urmã o sã-i publice romanul, când va gãsi pe cineva care, discret, sã-i rescrie tâmpeniile... Tata îi face serviciul prietenesc de a pune repede receptorul în furcã, înainte ca impulsivul ştãbuleţ sã poatã pune mâna şi îl linişteşte pe acela scurt pe doi: „Te publicã, domnule; n-avea grijã!... Trebuie sã ai rãbdare fiindcã a dat romanul la tradus!”...
    Despre asemenea personaje, tata a scris urmatoarea povestire, unde încearca sa le topeasca într-un prototip.




 

EPITAF LA MORMÂNTUL
 GRAFOMANULUI NECUNOSCUT
 
o povestire de Corneliu Leu de prin anii ’90
 
1
Sunt atât de mulţi de-alde ãştia, încât le trebuie un asemenea portret robot!
Mi-l amintesc şi acum: Agitat, cu plete clãtinãtoare şi fruntea prea dreaptã, desfãşurând mai degrabã ecranul unor preocupãri pragmatice, decât cel unduios al sensibilitãţilor poetice. Adicã, manevrând comenzi exacte şi bine calculate, ca-n lumea afacerilor. Şi, totuşi, prin cuvântul şerpuitor, cu ochii aprinşi, cãutând avid, ca şi cum s-ar fi strãduit continuu sã prindã de undeva o undã de inspiraţie, se dovedea chiar de o sensibilitate excesivã. Accentuatã prin obrazul supt de ambiţii şi lãsat într-un voit romantism la neglijenţa dintre barbã şi nebãrbierire.
Era un tânãr plãcut, plutind între vise şi orgolii, atent la a face notã separatã de ceilalţi cenaclişti pe care, evident, îi dispreţuia folosindu-le unele favoruri şi-i accepta numai în mãsura în care li se simţea superior. Chiar aşa a şi procedat: rãbdãtor şi concentrat doar asupra vanitãţilor sale, a aşteptat, ia lãsat sã se epuizeze pânã când m-au plictisit şi le-am spus un delicat cuvânt de despãrţire, apoi mi-a confirmat ca şi cum amândoi eram cei îndreptãţiţi a trage concluziile:
- Cam plictisitori colegii ãştia ai mei, maestre; trebuie sã-i înţelegeţi: aşteaptã mult pânã prind un scriitor de talia dumneavoastrã şi n-au nici nivelul intelectual de a pãstra o anumitã ştachetã a discuţiei!
Şi s-a apropiat de mine-ncet, ca-ntr-un balet pe care-l exersase atent, tocmai pentru ca sã-şi poatã scoate caietul de poezii în mod neostentativ, ca şi cum ne-am fi înţeles asupra acestui lucru.
- Eu sunt timid - mi-a mãrturisit - nu mi-am permis sã vã-mpui capul ca gãlãgiosul acela, nici sã vã fascinez, ca mironosiţa aia şi nici sã abuzez de timpul dumneavoastrã; cenacliştii, ştiţi cum sunt: vã devoreazã!
- Sunt obişnuit - m-a obligat el sã-i mãrturisesc prin comportamentul acela care transmitea ceva neclar, dar perseverent - sunt obişnuit… Dar nici n-au prea mare noroc, fiindcã nu mã pricep. Eu, poezia o citesc, o gust; atâta tot.
- Ştiu; ştiu cã sunteţi un mare prozator; vã citesc romanele cu împãtimire şi vã studiez tehnicile ca la radiografie, zãu!…
De asta v-am pregãtit sã-mi citiţi şi nişte prozã, cu toate cã, pentru mine, esenţial acum este sã-mi public volumul de poezie şi v-aş fi foarte recunoscãtor dacã mi-aţi scrie o prefaţã… Ştiţi, o prefaţã de la dumneavoastrã este, în acelaşi timp şi o valoroasã recomandare de publicare, este…
- Dar eu… eu nu prea am… cum sã spun…
Nu m-a lãsat sã ajung la încheierea politcoasã pe care o cãutam. Instinctul l-a fãcut sã-mi taie vorba exact acolo unde s-ar fi formulat refuzul, iar perseverenţa pe care-o intuisem sa mai dovedit o datã:
- Maestre, nu spuneţi cã nu aveţi; aveţi un cuvânt hotãrâtor în destinul meu…. Ajutaţi-mã, vã rog, maestre, din tot sufletul!… Ştiţi cât de mare e invidia şi cât de agresive sunt vanitãţile oamenilor!
- Ştiu, cum sã nu ştiu! - m-am mãrturist eu studiindu-l.
- Bine-nţeles cã ştiţiţi!… Tocmai de asta am încredere în ajutorul dumneavoastrã. Vã pun toatã opera mea la picioare!… E o operã încã nepublicatã, care vã aşteaptã ajutorul!… Staţi cã am şi o sacoşã mai mare, ca sã-ncapã toate… Ah, maestre, de-aţi şti cât am aşteptat întâlnirea asta cu dumneavoastrã!…. Şi exact aşa mi-o închipuiam; exact aşa!… poftiţi sacoşa; dar nu… mai bine vã conduc. O sã v-o port eu pânã la garã… Ştiu cã sunteţi ocupat, dar nu conteazã; sunt fericit sã ştiu cã toate astea se aflã la dumneavoastrã şi, cândva, nu intereseazã când, o sã-mi daţi un rãspuns!… Cândva… Dacã nu cumva, în tren… Maestre, tot n-aveţi ce face pânã la Bucureşti; sunteţi un cititor avizat, aşa cã mã veţi înţelege repede!… Vã mai pun o plasã dacã se rupe asta, cã sunt cam grele. Am o plasã cu ceva pentru dumneavoastrã: E tãrie naturalã; o face un unchi al meu la cazan propriu… I-am spus ceva cu ulcerul, ca sã-l pot refuza politicos, dar nu mi-a mers:
- Vã înţeleg, maestre; asta-i doar aşa, ca folclor; eu când o beau simt damful patriei. Dar v-am mai adus şi ceva scoţian; cã am şi-un unchi medic care le culege din… viile mulţumiri ale pacienţilor… Ha, ha, ha. Poftiţi! Asta-i sacoşa cu …viile, iar asta-i cu manuscrisele… Erau trei volume de poezii, un roman şi multã prozã scurtã, eseuri, amintiri - mi-a spus el de pe peron mergând pe lângã geamul vagonului meu care începuse a se deplasa – trei volume de poezii şi…
- Eminescu a avut unul singur toatã viaţa - am încercat eu sã-l sfãtuiesc.
Dar trenul lua vitezã, aşa cã el a înţeles ce-a vrut din comparaţia cu Eminescu, a luat-o de bunã, fiind o fire care înţelegea ce-i convenea şi mi-a strigat cã-mi mulţumeşte.
Da: erau trei caiete groase cu poezii, un roman bãtut cu indigo consumat la o maşinã care avea douã semne strâmbe şi unul lipsã, completat cu mâna pe vreo patru sute de pagini şi multe, foarte multe alte texte disparate. Nu-mi mai amintesc nimic din ce-am citit, dar ştiu cã mi-au luat vreo trei sãptãmâni. Ştiu exact pentru cã sãptãmânal îmi dãdea telefon iar, într-a patra m-a anunţat cã vine, aşa cã a trebuit sã parcurg totul. Şi avea darul de a scrise atâtea banalitãţi încât, pe mãsurã ce le citeam, le şi uitam.
2
Mã pregãteam sã gãsesc o formulare cât mai politicoasã; nu brutalã, cidoar aluzivã, dar nici prea aluzivã, ci în descreştere pânã sã-i pot atrage atenţia cã, pentru a scrie, trebuie sã şi ai de spus ceva. Mã pregãteam, chinuindu-mã gândul cã nici n-am dreptul sã omor din faşã un posibil talent, tocmai în virtutea acelei afirmaţii banale care spune cã talentul înseamnã nouãzeci la sutã muncã. Or, partea asta cu nouãzeci la sutã, el o avea! Mã chinuiam sã gãsesc o formulã elegantã, pedagogicã, nejignitoare. Şi chiar sã-i spun cã, în ultimã instanţã, nu orice om este obligat sã aibã talent.
Dar el, parcã înţelegându-mi chinul, mi-a luat-o înainte.
- Maestre - îmi spuse cu multã convingere în ochii aceia aprinşi de ambiţii - îmi pare rãu cã v-am fãcut sã citiţi toate alea!…
N-am îndrãznit sã-i spun cã şi mie îmi pãrea rãu, cu toate cã aş fi avut astfel prilejul sã fac o legãturã mai fireascã între ce spusese el şi ce aveam de spus eu. Am ezitat, dându-i lui prilejul sã continue nestingherit:
- Îmi pare rãu cã trebuie sã vã pun sã mã mai citiţi o datã, dar am reorganizat materialul; mi-am dat seama cã n-or sã-mi publice ãştia de-odatã trei volume, nu-i aşa?
- Pãi, cam aşa-i! - l-am încurajat eu pe linia asta, a convingerilor cã nu trebuie sã se grãbeascã prea tare cu publicatul - Cam aşa-i!…
Iar el îmi dãdu perfectã dreptate uşurându-mi misiunea pentru cã avea şi soluţia:
- Nu le merge cu mine, maestre; mi-am dat eu seama şi mi-am luat toate mãsurile de precauţie.
- Foarte bine - am încuviinţat eu bucuros cã nu mai eram obligat sã-i dau sfaturile acelea neplãcute.
- Aşa cã, acuma mergem la sigur, maestre: Am retopit totul într-un singur volum. Cum aţi spus şi dumneavoastrã: Eminescu a avut un singur volum şi tot e mare!… Am luat ediţia lui Maiorescu şi m-am convins c-aşai… Mi-aţi dat un sfat excelent; dumneavoastrã veţi fi pentru mine ce-a fost Maiorescu pentru Eminescu!
Şi mi-a lãsat volumul de versuri refãcut şi adãugit spunândumi şi editorul cu care tratase. Tratase chiar în numele meu, dacã nu mã supãr, fiindcã el ştia cã editorul acela îmi era obligat şi cã n-o sã-l refuze. Nu mai rãmânea decât sã scriu prefaţa. iar, dacã doresc pe lângã aceasta şi un studiu critic, cu atât mai bine. Îmi va rãmâne îndatorat pe vecie!… I-am scris prefaţa. Dacã lucrurile porniserã pe panta asta, ce rost ar fi avut sã mã opun tocmai eu fericirii lui de-a ajunge autor. I-am scris-o, mai ales cã editorul mã bãtea mereu la cap: “I-o scrii, domnule, sau îl dau naibii cu tot cu versurile lui?! Cã stau la rând la mine o mie de poeţi!”… Cum era sã nu i-o scriu?!… Nu-mi mai amintesc exact despre ce am scris; dar, de scris, am scris!
3
Dupã ce i-a apãrut volumul m-a mai scutit de insistenţele lui. Poate cã ne-am rãcit considerându-mã cã n-am fost destul de convingãtor în cuvântul meu de la lansare… Poate cã nu mai avea timp, ocupându-se mai mult de cronicarii care-l puteau împinge cu vreo recenzie. Sau, poate cã ţintea mai sus cu volumele pe care voia sã le publice, în vreme ce eu îl sfãtuisem sã se reculeagã mai întâi şi sã-şi gãseascã o cale proprie, fiindcã la al doilea volum eşti iertat mai greu.
Pesemne cã şi-a cãutat o vreme alţi mentori, alte debuşeuri dar, pânã la urmã tot s-a întors la mine, dezamãgit, cãrând trei geamantane de manuscrise. Erau acolo de toate: poezie şi prozã, publicisticã şi teatru, balade şi haiku-uri, sonete ca Shakespeare, vers alb ca Walt Whitman, suprarealisme ca Tzara, încifrãri a la Ion Barbu şi altele, şi ca Beniuc şi ca Jebeleanu şi ca Ion- Sofia Manolescu, şi ca Ahoe, şi chiar ca Pâcã, cel cu operã foarte zgârcitã. Omul meu, însã, nu lua acest exemplu şi mãngropa în mulţimea paginilor lui.
De data asta am fost dur. Adicã, atât de dur cât pot sã fiu eu, în moliciunea mea. Pentru cã, totuşi, i-am fãcut o selecţie, pentru o micã plachetã. Nu prea-mi amintesc ce-am selecţionat dar, oricum, cred cã l-am supãrat foarte, pentru cã m-a pãrãsit pentru îndelungã vreme.
4
M-a pãrãsit, cu toate cã eu îl sfãtuisem cu timiditate, cu grijã sã nu-i jignesc aspiraţile şi, de ce n-aş recunoaşte-o, cu incapacitatea mea de a fi categoric în faţa prea multor insistenţe. Fapt este cã m-a pãrãsit, iar eu am rãsuflat uşurat, tocmai datoritã acestei incapacitãţi care, ce sã fac? - mã caracterizeazã: stângãcia asta politicos-meditativã care nu mã lasã sã tai altceva decât propriile-mi cuvinte aşternute pe hârtie. Cu ele sunt rãu, atunci când îmi dau seama cã nu sunã cum trebuie, sau c-am scris vreo prostie. Şi, asta, doar când rãmân în intimitatea mea cu hârtia; în public, nu pot face nici un gest categoric, mã tem întotdeauna sã nu deranjez sau sã nu jignesc pe cineva. Aşa cã sentimentul meu de eliberare faţã de firea lui insistent volitivã era foarte puternic.
Mã simţeam eliberat de gândul chinuitor, pe care, din aceleaşi motive de timiditate incertã, oricât de mult simţeam nevoia, ştiam cã n-aş fi fost în stare sã i-l spun: Acela cã nu e deajuns sã vrei, ci trebuie şi sã poţi, sã fii în stare, sã ai chemarea respectivã. Nu e de ajuns sã-ţi placã sã fii cineva, ci trebuie sã ai de spus ceva… Mã simţeam eliberat de preocuparea de a-i declara cu delicateţe ceea ce, oricum, el tot nu credea. Mã simţeam absolvit de a tot cãuta, cu stilul meu neîndemânatic la dat lecţii, argumente politicoase, prin care sã-i explic fãrã a-l jigni, diferenţa dintre a face ceva şi a-ţi place sã fii cineva, sau sã caut tot felul de exemple care sã-l facã sã se simtã bine, precum al cãlugãrului cuvios şi al ceasornicarului meticulos care a fost acel Arghezi tot strângând cuvinte potrivite şi lustruindu-le îndelung, ca pe metanii, ca sã le publice de-abia la patruzeci şi şapte de ani, sau a bãiatului de librar care a scormonit în rafturile librãriei tatãlui sãu tot scepticismul universal, şi-n rafturile spiritului sãu toatã delicateţea ironiei, pânã sã ajungã bãtrânul debutant care putea semna cu numele propriei sale ţãri: Anatole France.
Mã eliberasem de toate aceste preocupãri (recunosc iarãşi: aparţinãtoare firii mele politicos-indecise) care mã obsedau simţindu-i rãsuflarea în ceafã. Tot aşa cum, fascinantul nostru prieten Nichita venea uneori în juriile caredãdeau premii literare rugându-se sã fie scãpat de obsesia pe care i-o produceau insistenţele unuia care nu mai voia sã iasã de sub aripa lui de înger genial şi blond. Venea recunoscând vinovat: “Fraţilor, dac-aţi avut şi voi vre-un bou de a cãrui dragoste n-aţi putut scãpa, înţelegeţi-mã şi daţi-i vreo fãrâmã de premiu care vã rãmâne!”…
Eram liber, îmi puteam vedea de preocupãrile mele, nu mai trebuia sã caut comparaţii nejignitoare care, dacã nu-l puteau aduce pe drumul cel bun, mãcar sã-l mai opreascã o clipã. Mã simţeam liber pentru cã, acum, n-aveau decât sã-l opreascã alţii! Şi, fiind liber, m-a pus naiba sã scot o revistã literarã care a avut şi succes.
5
Tocmai mã bucuram de acest succes împreunã cu câţiva colaboratori dragi, bãieţi de bun simţ şi de talent, rãsfãţândune în faţa unui public cãruia îi mergeam la inimã, când a apãrut. El. A apãrut, bine-nţeles, el, încãrcat cu douã teancuri de volume pe care le tipãrise în ultima vreme şi cu ochii parcã mai adânciţi în neliniştile cu care-şi cãuta nemurirea.
- Ai fost întotdeauna şi vei rãmâne pentru totdeauna singurul om care mã-nţelege! - începu el sã declame încã de pe când urca scãrile, pentru ca, ajungându-mi în faţã, sã mi se prãbuşeascã pe umãr spunându-mi printre pupãturi zemoase: Mã mãnâncã invidioşii, maestre; eşti singurul care mã poate înţelege! Acum, cã ai o revistã, într-adevãr ai sã mã poţi ajuta!
L-am tras deoparte, fiindu-mi jenã de colaboratorii mei talentaţi, i-am luat teancul de cãrţi pe care el ar fi vrut sã li-l dau lor sã-l recenzeze şi nu i-am mãrturist, desigur, ruşinea mea de a-i pune sã facã aşa ceva. Dar nici nu l-am putut împiedica sã-şi declare încrezãtor visurile de mãrire:
- Maestre, dumneata m-ai cunoscut de la debut. Ba chiar pot sã spun cã eşti printre primii care mi-au recunoscut talentul!… Şi ai fost printre primii care mi-ai atras atenţia cã talentul înseamnã mult. Îmi pare rãu cã nu te-am înţeles atunci. Mult mai târziu am înţeles cã talentul înseamnã invidie. Invidie, maestre, asta voiai sã-mi spui!… - Invidie, da; dar numai cu invidia – am îndrãznit eu – adicã numai dorind gloria pe care o au alţii, nu faci mare lucru… Asta voiam sã-ţi spun.
- Nu faci nimic! – mã încurajã el, pentru a exemplifica repede: Toţi cei care mã invidiazã sunt nişte nulitãţi!… Spun despre mine cã n-aş fi cine ştie ce, dar, de fapt, ei sunt nişte nimeni care îmi invidiazã opera!… Acum, da: pot spune cã am o operã, iar opera asta trezeşte invidii!… Eşti maestrul meu, pot chiar spune cã eşti unicul care m-a ajutat sincer! - deveni el, fãrã scrupule, de-a-dreptul nerecunoscãtor la adresa altor sprijinitori care nu erau de faţã - Iar, acum, când ştiu cã nu te-am fãcut de râs, când ştiu cã te-am ajuns din urmã, uite, m-a marcat atât de mult invidia altora, încât, când mã pregãteam sã vin spre dumneata, strângând tot ce-am scris, chiar mã gândeam dacã nu cumva vei fi invidios pe faptul cã încep sã te depãşesc!… Vezi maestre: sunt atât de sincer încât îmi recunosc chiar şi aceastã vinã. Mi-a trecut o clipã prin minte cã s-ar putea sã mã invidiezi. Iartã-mã!… Dumneata nu poţi sã invidiezi; dumneata eşti singurul om generos pe care l-am întâlnit în viaţã. Nu-ţi cer sã mã faci mare; nu-ţi cer vreo favoare deosebitã, sau vreo concesie, cu toate cã legãturile noastre ar merita şi aşa ceva. Nu!… Te ştiu om drept şi nu-ţi cer decât sã mã apreciezi la justa mea valore!… Comadã un studiu critic despre mine; comadã-l unui om care sã ştie sã-mi descopere toate calitãţile şi virtuţile!… Merit şi eu un asemenea studiu pe care sã-l publici ca sã ne distrugem toţi duşmanii care ne mãnâncã!… Dacã vrei îl scriu chiar eu; dar gãseşte pe cineva care sã-l semneze… Sau, pot sã-l scriu eu şi sã-l semnezi dumneata!… Ar fi o palmã deosebitã faţã de toţi invidioşii; ia uite câte volume am scos; ia uite cât de diversificatã e arta mea!… Pãi cum sã nu fie ei invidioşi?!… Ştii ce-a spus cineva, un om de mare gust şi rafinament, la premiera piesei mele despre Eminescu?… N-ai fost la premierã; cred cã te-am invitat, dar n-ai fost. Oricum, ţi-am adus textul. E o piesã în versuri, analizând profund drama geniului creator… Nu se mai joacã acum, cã tare mi-ar fi plãcut s-o poţi vedea; dar te chem când or s-o reia. Cã nu-i las eu pe invidioşii ãştia sã mã lucreze!… Ştii ce mi-au fãcut? M-au fluierat la premierã ca pe Caragiale!… Ha! Le-am şi spus-o: Şi Caragiale a fost fluierat! Orice creaţie genialã este neînţeleasã!… Dar, la mine, nu cã a fost neînţeleasã; a fost invidie faţã de ce-am putut eu exprima din, ţi-am spus: drama geniului creator!… În versuri, am spuso; am reabilitat teatrul clasic în versuri, cã i-a cuprins pe toţi furia de ce nu le-a venit lor o asemenea idee!… Şi-n timp ce ei mã fluierau, acel om de gust pe care l-am întrebat ce pãrere are, a remarcat esenţialul. Mi-a spus: “Ai folosit în piesa asta când versurile tale, când versurile lui Eminescu; nu e o diferenţã?”… A remarcat! Vezi, îţi dai seama: a remarcat exact esenţialul: Versurile mele alãturi de versurile lui Eminescu!… Şi, bine-nţeles, diferenţa. Adicã faptul cã eu sunt mai modern, mai penetrant prin tehnicile noi la care arta poeticã a lui Eminescu încã nu ajunsese. Atunci am scris acel terifiant rãspuns care i-a îngrozit pe toţi duşmanii mei, declarând cã am lucrat zece ani la acea piesã şi cã, pânã nu mi-am dat seama de corespondenţa perfectã dintre poezia mea şi poezia lui Eminescu, pânã nu mi-am dat seama cã, prin modernitatea mea, eu îl pot continua pe Eminescu aşa cum trebuie, nu mi-am permis sã-mi afirm aceastã operã în public!… I-am îngrozit; i-am fãcut sã tacã. Nu a mai comentat nimeni nimic şi m-au lãsat în pace. Acum, am sã mã-ncumet sã scriu o piesã, tot în versuri, despre Shakespeare. Dar, din poezia lui, n-am sã folosesc decât sonetele; versurile textelor dramatice, sã-ţi spun drept, mi se par mai slabe… Nu crezi?
- Cred… Cred cã te-au lãsat în pace… Cred… cum sã-ţi spun: Nu se pun ei cu tine!
- Nu se pun! - tunã el acordându-mi o acoladã - Maestre, ştiam eu cã mã-nţelegi!… De asta am venit şi ţi-am adus, uite teancul, toatã opera mea de când nu ne-am mai vãzut!… Se poate face, la fix, un numãr întreg din revistã, cu studii despre mine şi cu reproduceri din opera mea… Adicã, poate cã nu la fix; cã n-ai în formatul ãsta tabloid decât patruşopt de pagini. Poate faci cum ai fãcut când ai lansat anul Brâncuşi, adicã în douã sau Trei numere la rând, asa ar încãpea mai bine… Poftim; opera mea îţi stã la dispoziţie. Acum plec pentru cã întâlnirile scurte sunt cele mai plãcute, iar eu sunt aşteptat la Academie. Se trag acolo nişte sfori, cu premiile, mã-nţelegi!…
Cum era sã nu-l înţeleg? Doar, datoritã lui îmi amintisem de Nichita!… Am luat teancul de cãrţi, l-am studiat cu atenţie, am extras de-acolo vreo douã file ceva mai onorabile şi le-am publicat împreunã cu o micã prezentare în care nu-mi amintesc prea bine ce-am reuşit sã spun despre el.
6
În ori ce caz, cred cã n-am reuşit sã-l elogiez prea tare, fiindcã nu m-a mai cãutat. Am aflat despre el mai mult din reviste şi din listele de cãrţi apãrute. Publica în draci, unele dupã altele şi desfãşura o activitate complexã devenind el, acum, mentor pentru alţii. A înfiinţat un cenaclu de sonet, o asociaţie de haiku, un festival de balade şi chiar, nu-mi amintesc prea bine, o bienalã. O bienalã, fie de folclor din ţãrile subdezvoltate, fie de ţipurituri neaoşe, fie de poezie preclasicã orientalizatã, ca proza lui Prosper Merimee. Cam aşa ceva… Nu-mi amintesc prea bine despre ce era vorba, dar ştiu cã se agita şi scotea din asta chiar bani ca sã-şi publice volumele sale. Care volume, nefiind deloc puţine, presupuneau o oarecare cheltuialã. Fiindcã el publica versuri în toate manierele posibile şi pusese la punct o industrie de romane lipsite de punctuaţie tocmai spre a fi citite şi de la cap la coadã şi de la coadã la cap; ţinea mai multe rubrici cu însemnãri când patriotice, când de conjuncturã internaţionalã, când cu sfaturi pentru fete bãtrâne sau pentru adolescenţii în prag de viaţã sexualã, elabora trimestrial mai multe studii de filosofia artei şi scria în frenezie tot felul de texte dramatice, de la tragedie la operetã, mai ales pentru regizorii care puneau în scenã spectacole fãrã text. Ba, a ajuns chiar sã facã un film ca autor total, el semnând scenariul, regia, muzica, decorurile şi interpretând rolul principal. Chiar am vãzut filmul. Nu-mi mai amintesc exact despre ce era: Ceva cu un tren şi nişte indieni; sau, poate, un poştalion şi nişte haiduci; sau, mai degrabã, un tren cu haiduci sau un poştalion cu indieni… Cam aşa ceva… Ba nu; îmi amintesc! De data asta chiar îmi amintesc: Toatã critica cinematograficã a fost de acord cã e o porcãrie.
7
Cred cã de atunci a devenit mai umil, mai la locul lui. Iar, când se îmbãta, mi s-a spus cã avea un plâns hohotit, despre care, de-abia târziu îţi dãdeai seama cã era, de fapt, o ţipuriturã din cenaclul lui. Sau, poate, o strigãturã, un fel de blestem la adresa invidioşilor care-i rodeau maţele cu tot cu conţinutul din ele. Un fel de: “Pizma lor nu mã atinge/ Fiindcã geniul meu învinge!”.
De fapt, chiar cu strigãtura asta mi-a ieşit în faţã, atunci când a început sã mã caute din nou. Avea aceleaşi sclipiri în ochi, parcã mai nebune şi mai încãpãţânate, dacã nu era acesta doar un reflex al încãrunţirii care-i fãcuse tâmplele argintii; dar, uneori, peste ele, peste priviri, rãmânea cu ochii în gol cãutându-şi visurile de mãrire umilite de toate loviturile primite de la invidioşi. Şi era prima datã când se purta mai modest, dovedind o oarecare îndoialã:
- Ei, iubite colega, mai glumeşte omul! - se autoconsolã el faţã de strigãtura de mai înainte - Mai glumeşte!… N-oi fi eu chiar geniul acela unic al literaturii, dar tot însemn ceva de vreme ce ãştia se aruncã asupra mea cu atâta invidie!
Avea un automobil nou, elegant, din portbagajul cãruia scoase douã pachete mari:
- Ãsta-i motivul invidiei. Sunt cãrţile mele din ultima vreme. Citeşte-le şi-ţi vei da seama în ce mãsurã geniul meu - aşa cum e el, poate nu prea mare, dar e! - ei, iubite colega, îţi vei da seama cã asta îi deranjeazã!… Uite aici: nu existã lucru pe lume despre care eu sã nu fi scris şi nu existã gen literar pe care sã nu-l fi abordat cu toate speciile şi subspeciile lui. Poate asta sã nu deranjeze?… Nu poate, îmi rãspund eu cu francheţe şi, atunci, ca Iisus, întorc şi obrazul celãlalt zicându-le: Invidiaţimã şi pe partea asta!… Ce zici? Nu e bunã butada? Nu “loviţimã“, ci “invidiaţi-mã“… Pentru cã invidia, invidia e mare, iubite colega; o ştii dumneata mai bine, cã erai de destulã vreme lansat când eu am ţâşnit pe lângã dumneata!… Te rog, fã un mic efort şi citeşte-mi opera din ultima vreme… Ştiu: drumurile noastre s-au despãrţit, aşa e viaţa; dar eu nu uit cã ai fost printre cei care m-au ajutat la început, dragã colega, aşa cã sã ştii cã întotdeauna m-am bazat pe prietenia dumitale. Citeşte-mã şiai sã-ţi dai seama cât de rãi sunt ãştia cu mine!… Nu zic, am şi admiratori; am mulţi oameni care au scris elogios despre mine, ţi-am adus şi toate tãieturile din ziare; am oameni pe care nici nu-i cunosc, dar ştiu cã au cãzut în fund în faţa mea!... Dar am şi duşmani. Ce sã-i faci? Fiecare om mare trebuie sã aibã şi duşmani! E o lege de care mi-am dat seama chiar pe pielea mea.
- Pe pielea ta de om mare! – m-am trezit eu deodatã temându-mã de ironia propriului meu ton.
Dar el, slavã Domnului, n-a sesizat-o; m-a-mbrãţişat cu cãldurã înţelegând exact ce-i plãcea mai mult:
- Ştiam cã eşti de partea mea; ştiam cã mã admiri!… Tu eşti un adevãrat prieten: Tu m-ai ajutat sã debutez, tu te-ai dat laoparte şi mi-ai fãcut loc acolo unde meritam în literaturã, tu eşti cel care nu mã invidiezi acuma, cu toate cã ai avea ce invidia!…Eşti un adevãrat prieten; ştiu eu în mâinile cui îmi pun opera din ultima vreme. Poftim pachetele. Trec sãptãmâna viitoare sã-mi spui ce pãrere ai şi sã punem la punct un plan de atac. Cu un prieten ca tine sunt sigur cã-i vom învinge pe invidioşi. Te las, fiindcã ai cam mult de citit. Tu eşti…
Şi a plecat cu acel “tu” pe buze, ca o traducere în limba lui genialã a acelui “maestre” cu care-mi vorbise dintotdeauna, pânã atunci când o începuse cu “dumneata colega”, doar ca un termen de tranziţie pânã la intimitatea pe care o meritam cu adevãrat.
O meritam; aşa îmi trebuie dacã mã câcâi şi nu mã simt în stare sã-l refuz!
M-am apucat de calvarul citirii celor douã pachete de cãrţi pe care mi le adusese şi, fiindcã aşa îmi trebuia, le-am citit cu conştiinciozitate din doascã-n doascã.





Am ajuns la concluzia cã scrisese în ultima vreme cãrţi despre foarte multe lucruri; cu toate cã, de-ndatã ce le terminam, nu-mi mai aminteam exact despre ce.
8
Dar era mãcinat de mari dureri. Mi-am dat seama de asta din telefoanele pe care mi le-a tot dat apoi searã de searã monitorizând cu precizie acţiunea lecturii mele din opera sa. Pentru cã, drept sã spun, chiar mã ambiţionasem. Lectura operei sale parţial alcãtuitã din cele douãzeci şi trei de volume publicate în ultima vreme (dupã aceea am aflat cã, pe al douzãecişipatrulea mi-l rezervase mie, dându-mi şansa sã fac un studiu amplu, cu citate ample şi aprecieri tot ample, care, comentându-le, sã le încununeze pe cele douãzecişitrei) am fãcut-o, zãu, cu tenacitate, lãsând laoparte orice prejudecatã, în speranţa cã voi gãsi în toatã impresionanta trudã grafomanã, grãuntele acela care, cât de cât sã o justifice şi sã-mi dea prilejul unei aprecieri. Mã ambiţionasem atât de tare încât, curat masochist, suportam telefoanele lui din fiecare searã şi îi dãdeam cu plãcere raportul la ce volum şi la ce paginã ajunsesem simţindu-l cum îşi bifeazã cu satisfacţie monitorizarea şi lãsându-l sã-mi spunã ca o dulce ameninţare: “Ehe, acuma sã vezi de-abia ce urmeazã; urmeazã ceva c-o sãi doarã capul pe toţi duşmanii mei!”… “Dar eu nu-ţi sunt duşman; pe mine de ce mã doare?!” - l-aş fi întrebat eu; dar, recunosc, laşitatea nu-mi dãdea aceastã şansã. Asta m-a înnebunit şi m-a-nrãit într-atât încât, atunci când am terminat şi când el a venit cu propunerea celui de al douãzecişipatrulea volum care sã le comenteze, interpreteze, studieze şi aprecieze pe cele douãzecişitrei, l-am refuzat categoric, uimindu-mã eu însumi de curajul ce-l dovedeam. Era un curaj nebun, ca al zbaterii în stare de orice act de salvare, care-l cuprinde pe cel ce se îneacã sau pe hãituitul ameninţat de glonţ. Dar zbaterea lui era şi mai mare, tocmai pentru cã se circumscria zbaterii generale a existenţei lui care confunda scopul cu vanitãţile. Mi-a plâns, s-a zbuciumat, mi-a mãrturist marea lui durere care-l macinã odatã cu invidia celor din jur. Mi-a spus din nou când “maestre”, când “dragã colega” când, pur şi simplu “tu”, a trecut prin toate gamele plânsului şi deplânsului, s-a blestemat cã soarta lui era sã nu fie apreciat destul… Dar, de vreme ce avusesem curajul sã-l refuz, m-am blestemat şi eu sã tac, pentru ca nu cumva sã retractez; şi i-am dat mereu dreptate la tot ce mi se plângea, urmãrind, cu un cinism ascuns pe care atunci mi-l descopeream, toate metodele şi toatã nebuneasca defulare de vanitãţi prin care terorizase cine ştie câte zeci sau sute de oameni ca mine pentru a-şi face cariera. Asta, într-un fel, mã imuniza; mã fãcea pentru prima datã în viaţã atât de încãpãţânat în a-mi apãra dreptul la a nu-l admira şi a nu mã lãsa impresionat de toate contorsionãrile invocaţiilor lui. Îmi impuneam sã fiu surd; pe-atât de surd pe cât ar fi trebuit sã fie Ulise navigând pe Marea Sirenelor.
Iar el a început din nou, neobosit, neînvins şi de neoprit. Trecea umil, vehement, unsuros şi persuasiv prin toatã gama cu “maestre”, “colega” şi spusul pe nume, cerându-mi doar un lucru: Nu sã-l laud, nu sã-l mãresc, ci doar sã-l judec la justa lui valoare. Şi chiar mi-a spus care era aceastã “justã a lui valoare”. Mi-a ierarhizat-o cu precizie pe scara valorilor literare. Nu-mi amintesc prea bine argumentele, dar afirma clar cã nu se considera nici Homer, nici Tolstoi, dar undeva, între Joice, Malraux şi un proaspãt laureat al premiului Nobel, îşi avea cu certitudine locul. Avea foarte multe argumente pentru asta, chiar dacã eu nu mi le mai amintesc acum prea bine.
9
Indiferent cã-mi spunea reverenţios “maestre”, cordial “colega” sau, cu oarecare ascendenţã mã tutuia, el mã asigura de faptul cã este admiratorul meu sincer şi chiar îmi demonstra aceasta cu un adevãr pe care era sigur cã eu îl ştiam, poate, chiar mai bine decât el. Pentru cã eu fusesem mare şi important când el debuta, şi chiar l-am sprijinit; iar acum a ajuns şi el mare, poate la fel de mare ca mine, poate chiar mai mare, dar n-a simţit niciodatã la mine vreo umbrã de invidie. Sunt singurul care nu l-am invidiat nici pentru talentul venit din inefabil, nici pentru cã m-a ajuns din urmã, nici pentru cã, poate, m-a întrecut, deoarece a numãrat el bine: are mai multe cãrţi decât mine, e mai prezent în manifestãri publice decât sunt eu, face chiar şi politicã, ceea ce eu, nu înţelege de ce, nu vreau s-o folosesc spre a mã pune în valoare… În fine, el e dispus oricând sã mã ajute, sãmi punã o pilã la un partid, sã-mi capãt locul important pe care-l merit, dar nu despre asta e vorba acuma, ci despre faptul cã noi, ãştia, oamenii de valoare, trebuie sã facem front comun împotriva invidioşilor netalentaţi, sã ne afirmãm unul pe altul şi sã nu lãsãm locurile bune pentru nechemaţi!… Da: El mã apreciazã în mod deosebit, tocmai pentru cã nu l-am invidiat niciodatã, chiar şi când mi-a luat-o înainte, dovedindu-şi mai bine valoarea şi talentul!… Şi, în faţa unei asemenea admiraţii, eu nu am voie sã-l refuz. Mai ales într-un asemenea moment când toţi invidioşii îl atacã!… Pentru cã, ştie el prea bine: Invidia e arma celor neputincioşi, iar neputinţa este mama invidiei! – a scris-o chiar el într-un volum de cugetãri pe care-l va publica imediat dupã ce le va da o lecţie ãstora care-l lucreazã, îl scot de pe liste şi nici mãcar membru corespondent al Academiei nu-l lasã sã fie!
10
Mi-a amintit atât de mult cum l-am ajutat, mi-a demonstrat atât de credibil cât îmi e de recunoscãtor încât chiar cã mã convingea cã nu sunt doar unul dintre zecile de oameni folosiţi în toatã viaţa lui drept cârje de susţinere sau drept trepte pe care sã calce şi sã urce în ambiţiile marii lui invidii. Mã convingea cã nu sunt doar unul dintre zecile de scriitori la care fãcea acelaşi apel şi cãrora le oferea o carte de elogii despre persoana sa, gata scrisã, ei numai s-o semneze şi sã-l propulseze mãcar spre o bucãţicã din visurile sale de mãrire. Nu conta cã nu aveai atribute, le gãsea el; nu conta cã nu aveai argumente, ţi le fabrica el; nu conta cã erai reticent cu adjectivele, se angaja el sã le aştearnã pe cele care-i conveneau mai mult. N-am scãpat nici mãcar cu mãrturisirea cã nu ştiam sã scriu criticã literarã, cã n-aveam noţiuni de analizã literarã, cã, în nici un caz nu eram capabil sã mã dedic unui studiu literar, cã n-am scris în viaţa mea nici o recenzioarã, iar profesorul de literaturã mi-a prezis cã o sã mor caun poet tâmpit, care scrie versuri aşa cum ciripesc pãsãrelele şi, cãruia, de hatârul acestui talent nativ, el îi dã cinci cu indulgenţã la teza despre teoria literaturii.
N-am scãpat. M-a implorat şi m-a ameninţat cu teancul lui de cãrţi cât un zid: Pot eu lãsa sã fie demolat un asemenea zid care meritã sã intre în istoria ţãrii şi a culturii universale?!…Mã lasã conştiinţa sã-l vãd prãbuşindu-se sub loviturile invidioşilor carierişti?!
Nu mã putea lãsa. Am promis. Pânã la urmã am promis cã voi scrie un articol, o însemnare, un poem în prozã, cam aşa ceva, numai sã scap de gura lui. A cedat. A cedat cu o constatare tristã:
- De ce naiba, toţi, vreţi sã scrieţi despre mine preţ de-o filã-douã, dar niciunul o carte?! - Şi, ajutându-mã sã constat cât de imens îi fusese travaliul şi cât timp îi trebuiese ca, aşa cum o fãcuse în faţa mea, sã se plângã, sã se tãvãleascã, sã facã ghiduşii şi sã implore cerşind un pic de glorie de la zeci şi zeci de oameni asemenea mie, tenace cu ambiţiile sale gãsi soluţia: Nu-i nimic!… Scrieţi fiecare cât vreţi; o sã vã adun pe toţi la un loc şi tot fac o carte mai groasã decât alea care se scriau despre Ceauşescu!
Recunosc faptul cã m-a tulburat o asemenea comparare şi am zis slavã Domnului cã nu a ajuns ãsta în locul dictatorului. Ca sã-l temperez, l-am întrebat:
- Ai citit ce s-a scris despre Garcia-Marques?
- Marques?… Pãi ãştia sunt americanii latini, care sunt solidari!… Noi ne mâncãm şi ne invidiem!… Dacã aveam eu norocul sã fiu împins datoritã unei solidaritãţi de breaslã, sau naţionale, cum a avut Marques, ehe, luam înaintea lui premiul Nobel, cã şi eu am scris romane cu draci şi cu vrãjitorii!… Dar la noi nu e solidaritate; asta nu e. Invidia ne mãnâncã; invidia!
Îmi ascundeam satisfacţia de a-l auzi tocmai pe el vorbind despre invidie; el, care era fãcut doar din invidii; el care era propulsat în toate orgoliile, numai prin ce invidia la altul!…
Şi de a-l auzi tocmai pe el vorbind de nevoia de solidaritate; el care dizolva prin egolatria sa orice posibilitate de sentiment de solidaritate!… Mã uitam la el, la toatã fiinţa şi zbaterea lui care nu erau decât un rod al invidiei, la tot teancul lui de cãrţi care n-ar fi fost scrise dacã el nu i-ar fi invidiat pe alţii care avuseserã de spus ceva, la el ca fiinţã, care nu era decât rodul invidiei la gloria altora. Şi-mi venea sã-i spun cã el nu era fãcut din unirea solidarã a unui spermatozoid c-un ovul, ci din cine ştie ce ejaculare de invidie; cã el nu se dezvoltase din acele perechi de cromozomi, ci dintr-unul singur care, în loc de acid ribo-nucleic avea invidie; cã îngerul care patronase naşterea lui era mai degrabã diavolul invidiei şi cã, ceea ce aşternea el pe hârtie nu era creaţie, ci invidie. De asta şi numai de asta îl obseda invidia altora care, desigur, în cele mai multe cazuri, nici mãcar nu exista decât, cel mult, în mintea lui. Asta aveam de spus despre el şi, dacã aş fi scris pagina aceea, atunci aşa ceva aş fi scris.
Dar firea mea nedemn-îngãduitoare m-a fãcut sã mã controlez înainte de a-mi da drumul şi sã pun lacãt gurii mele ca nu cumva sã-l jignesc, sau sã-l îndurerez prea tare. Şi, iarãşi recunoscându-mi laşitatea, îngropând adânc în mine toatã explozia asta care ar fi sunat ca o tiradã a invidiei, am revenit la întrebarea de mai înainte:
- Ai citit, despre Marques, pagina aia unicã, chiar mai puţin decât o paginã, dar…
N-a avut rãbdare sã mã asculte pânã la capãt; era foarte sincer în rãspunsul sãu:
- Dragul meu, e multã, e foarte multã vreme de când eu nu mai citesc. Adicã, nu-mi mai permit luxul ãsta. Fiindcã, dacã mi-aş fi pierdut timpul cu cititul, când aş mai fi putut scrie tot ce-am scris?!… - Şi, pesemne autocitându-se, mã bãtu pe umãr ca un bun maestru ce se dã de exemplu: Eu sunt însãşi cartea din care citesc spre a-i face fericiţi pe alţii!… Hai, dã-i bãtaie şi citeşte din sinea ta ce ai de spus despre mine, cã volumul omagial trebuie sã intre la tipar! Ca sã spun drept, n-am citit chiar ceea ce ştiţi cã scria în sinea mea despre el. Cu firea mea uşuratecã la asemenea compromisuri inofensive, am dres-o cât am putut. Şi am scris. Nu-mi mai amintesc prea bine despre ce am putut scrie ca lumea, dar ştiu cã am dres-o cât am putut.
11
Pesemne cã n-am dres-o suficient pentru cã, de atunci, chiar cã nu m-a mai cãutat îndelungã vreme. Sau, poate cã, zbãtânduse sã ajungã academician, nu mai avea la ce sprijin sã se aştepte de la mine şi bãtea pe la alte uşi. Sau, înafarã de asta, poate cã îşi avea şi el tristeţile lui, pentru cã nu prea reuşea într-un asemenea demers. Sau, şi mai sigur, era ocupat şi preocupat de alte cãi, prin care sã compenseze ceea ce i se refuzase pânã atunci din zbaterile-n care îşi cãutase afirmarea sa de om ce nu descoperise încã dacã avea cu adevãrat de afirmat ceva. Cãile ambiţiilor lui erau foarte complicate, tocmai pentru cã nu se ambiţiona sã afirme ceva, nici sã confirme ceva, nici, pur şi simplu, sã facã ceva. El dorea doar sã obţinã ceva, sã-i fie recunoscut ceva, indiferent ce, numai sã se pomeneascã numele lui în termeni de glorie şi sã fie asociaţi numelui lui termeni de glorie. O glorie cât de goalã, cât de lipsitã de conţinut; dar glorie sã fie! O glorie cât mai umflatã pe dinafarã şi cât mai lipsitã de materie pe dinãuntru, ca sã fie mai uşoarã decât aerul şi sã se poatã ridica tot mai sus, ca un balon care nu conteazã cã ajunge sã se spargã din pricina goliciunii, ci important este cã se ridicã, se tot ridicã şi nu-l mai vede nimeni când se sparge, ca sã se mai pomeneascã de el. Un balon care n-are decât sã-l ducã în neant dacã-l ridicã, mãcar pentru o clipã, dându-i senzaţia cã se aflã deasupra celorlalţi.
L-am înţeles şi l-am lãsat cu destinul lui. Din când în când, rar si numai la nevoie, o mai punea pe nevastã-sa sã-mi dea câte un telefon, fiindcã ea ştia sã te batã la cap mai insistent decât el şi sã obţinã mai repede ce voia el. Mai ales cã, în plus, ştia prea bine sã-ţi arate şi cãt era el de ocupat şi cãt de înalte erau sferele importanţei sale.
Când a revenit, avea, într-adevãr, un glas important şi un fel de convingeresolemnã de pãrinte literar.
M-a întrebat dacã-mi place cum face criticã literarã, dacãmi dau seama cã a creat un sistem prin care numai el poate stabili cu precizie ierarhia valorilor şi dacã sunt la curent cu generaţiile de emuli pe care şi i-a impus. Nu m-am arãtat uimit, dar nu ştiam exact nici cum o fãcea, nici despre ce era vorba la modul concret. El a fost îngãduitor şi chiar mi-a mãrturisit cã a pierdut jumãtate din viaţã cu creaţii propriu zise, pânã ce şi-a dat seama cã adevãrata putere o ai numai dacã faci criticã literarã; cã teama altora de tine se manifestã numai dacã ştiu cã tu ai ultimul cuvânt, fiind critic şi având puterea sã-l ridici în slãvi sau sã-l faci praf. El îşi alesese bine drumul prin care sã demonstreze afirmarea geniului cu care era dotat. Pentru cã, geniul, prin creaţie se demonstreazã, aşa cum a dovedit-o el prin nenumãratele creaţii care-i vor asigura locul în viitorime. Dar oamenii, societatea lor cu toate ascunzişurile ei, jocurile lor de culise au descoperit forţa prezentului care, chiar dacã nu are prea mare importanţã la nemurire, joacã un rol mare ca mânã a celor puternici în destinul imediat. Or, destinul imediat în literaturã, ni-l determinã numai criticii. Chiar dacã nemurirea viitoare ţi-o construieşti singur, iar el şi-a construit-o, cea prezentã depinde de criticii literari, oricât de meschini şi de nechemaţi ar fi ei!… Ãsta-i pragmatismul vieţii, iar el a tras învãţãtura şi, decât sã rãmânã la mâna altora, a preferat sã se recicleze în direcţia asta, ca sã fie alţii la mâna lui, sã depindã de el şi sã umble cu limba scoasã dupã aprecierile sale. Şi, chiar dacã, încã nu toatã suflarea literarã umblã cu limba scoasã dupã aceste aprecieri pe care le poate impune doar spiritul sãu critic, el are destule rubrici şi publicaţii întregi pe care le dominã punând cununi şi dãrâmând socluri, lansând genii şi catalogând scriitorii de duzinã, aşa cum face orice critc amãrât care a ajuns la un oarecare grad de autoritate. Dar el o face mult mai bine, mult mai credibil, pentru cã vine în virtutrea unei opere la care, chiar dacã a renunţat temporar, ea tot existã acolo, în istoria literaturii şi poate fi datã drept exemplu. În acest mod, fãcând criticã la timpul prezent şi împingându-şi creaţia spre nemurirea viitoare, crede el cã trebuie lucrat la modul modern, pentru ca sã ajungi în fruntea obştei şi s-o domini având cuvânt hotãrâtor. Dupã aceastã amplã teoretizare, convins de funcţionalitatea strategiei sale, s-a arãtat chiar binevoitor, propunându-mi sã scrie ceva şi despre mine. Sã-i dau pe o bucatã de hârtie ultimile titluri publicate, deoarece, îl înţeleg cã la un asemenea efort nu mai are timp sã şi citeascã, iar treaba asta cu cititul e chiar demodatã la cronicarii moderni. Cronica literarã modernã este întodeauna un eseu personal, în care meditezi doar asupra a ceea ce simţi tu; cele scrise de altul sunt doar un pretext pentru a-ţi manifesta spiritul critic. Sã-i dau lista titlurilor şi, în rest, are el grijã sã mã declare genial!… Cã aici funcţioneazã din plin legea gãştii, iar el poate demonstra oricui cã mã cunoaşte de-o viaţã-ntreagã… Am încercat sã mã eschivez, sã nu-i dau apã la moarã, dar el chiar a scris. Nu ştiu exact despre ce, fiindcã imita limbajul cel mai preţios şi mai esopic al celor mai criptici critici literari care au depãşit de multã vreme tentaţiile textualismului.


 

EPITAF LA MORMÂNTUL
 GRAFOMANULUI NECUNOSCUT - continuare
 
o povestire de Corneliu Leu de prin anii ’90
 

12
Cândva, m-a anunţat cã am avut mare noroc. Cronica despre mine a fost ultima din cariera lui de critic. Nu pentru cã l-ar fi luat cu “huo” toţi derbedeii ãia de la diferite reviste literare care-i erau împotrivã; asta conta mai puţin!… Dar pentru cã- şi dãduse seama cã, pentru gloria adevãratã, critica literarã este un pas, dar încã mic. Prezentul este al luptelor politice; iar el acolo trebuie sã se avânte dacã vrea într-adevãr sã ajungã unde meritã. Aşa cã a înfiinţat un partid politic de mare viitor, la care mã invita sã mã înscriu, oferindu-mi un loc de frunte între primii patruzeci, sau cincizeci de dupã el; pesemne, exact numãrul celor cãrora reuşise sã le smulgã vreo adeziune. Cum am avut curajul (mã mir şi eu!), sã nu-i rãspund şi mam dat discret la fund fãcându-mã cã n-am primit mesajul sãu, cred cã şi-a dat seama şi cã nu poate conta pe mine şi cã nu reprezint nimic din punct de vedere electoral. De atunci n-am mai meritat din partea lui nici o atenţie cu toate cã, auzeam deseori, fãcea promisiuni electorale în dreapta şi-n stânga, îşi punea nevasta sã facã tot felul de jocuri şi aranjamente politice şi sã strângã cotizaţii şi alte sume împãrţind în dreapta şi-n stânga posturi de senatori pe listele sale. Iar el împãrţea posturile mai grase: cele de ambasadori şi de miniştri în viitorul guvern, pe care avea sã-l formeze dupã ce va fi câştigat alegerile. N-a putut însã participa la alegeri pentru cã, dupã cum ştia el sã se adapteze cerinţelor fiecãrei direcţii pe care pornea spre ţeluri supreme, adaptându-se politicalelor curente, a trecut pe listele fondatorilor partidului sãu nume de pe crucile din vreo douã sute de cimitire mai importante, preluând din inscripţiile lor chiar şi cifre pentru codul numeric personal, ceea ce i-a fãcut pe lucrãtorii de la starea civilã, sau de la evidenţa populaţiei sã constate un rând de date în plus: Cele marcate cu o cruce, care, a zis el la proces, fusese confundatã cu semnul adunãrii. Şi, astfel, fiind achitat în dosarul de delict electoral cu persoane decedate, s-a constatat cã era vorba de foarte multe decese în rândurile academicienilor, iar “nemuritorii” din Academie care mai rãmãseserã în viaţã, au hotãrât alegerea de noi membri. Aşa ne-am nimerit şi eu şi el printre aceştia.
13
Ne-au primit cu drag, cã tot era o primire la grãmadã, fiecare cu pilele lui politice, dupã ambiţiile fiecãrui şef de partid care, pe lângã computerul sãu personal, şoferul sãu personal, câinele sau secretara sa personalã voia sã-şi aibã şi academicianul sãu personal. Iar eu, din iubire şi respect pentru acel om blând care, fiind preşedinte al Academiei, m-a bãgat şi pe mine pe şest, fãrã vreo pilã politicã, m-am decis pentru prima oarã în viaţã sã devin un caracter ferm şi sã resping de-acum înainte orice mârşãvie. Pentru cã, ce altceva decât mârşãvie era gestul lui de carierist ambiţios care, de-abia ajuns academician, a şi început sã-i lucreze pe vicepreşedinţi şi pe preşedinte ca sã ajungã pe unul dintre locurile lor?! Atunci, când m-a întrebat dacã, în virtutea vechii noastre prietenii, a faptului cã îl sprijinisem toatã viaţa, etc, etc, etc… nu cred cã el ar fi cel mai nimerit preşedinte sau vicepreşedinte, sau mãcar secretar general, i-am spus-o verde, la obraz:
-Cred.
Şi astfel, asigurându-l cã poate conta pe votul meu, am scãpat de insistenţele lui lãsându-l sã-şi dezvolte capacitãţile ademenitoare, fascinatoare, acaparatoare şi devoratoare cu alţii.
Eu am scãpat şi nu l-am mai vãzut prin preajma mea, am avut grijã sã stau la distanţa la care el îmi fãcea doar semnul drãgãstos cã ştie cã poate conta pe mine. Şi am urmãrit fãrã vreo implicare toate luptele în care s-a ambalat cu împãtimire, consumând deznãdãjduit cantitãţi uimitoare de energie şi forţe demne de o cauzã mai bunã.
A fãcut demagogie şi coterii; a acceptat toate compromisurile cu putinţã şi s-a bãgat în toate murdãriile pe care le poate nãscoci noroiul politic; a semnat toate referatele false şi rãsturnate de fundamentãrile ştiinţifice ulterioare şi a tras sfori la cele mai înalte organisme ale statului de drept; a susţinut în acelaşi timp acţiuni ecumenice şi mãsuri de discriminare, a ţinut discursuri la congresele a trei organizaţii care se respingeau reciproc, a fost naş ortodox la botezul lui Fane Spoitoru şi a participat la o mare slujbã ca predicator baptist, a plâns la osemintele lui Carol al doilea şi a depus coroane la aniversarea Republicii din Ploieşti, a ţinut conferinţe la majorete şi s-a fotografiat cu primul cuplu de ambasadori homosexuali, a fãcut propuneri legislative privind atât înarmarea nuclearã cât şi liga profesionistã de fotbal, a combãtut pornografia şi a fãcut demonstraţii practice la legea prostituţiei, a fost printre cei care au convins-o sã vinã în ţarã pe madam Vlas , ca şi printre cei care au depus mãrturie pentru nevinovãţia lui Vântu şi a defilat gol împreunã cu urmaşele lui Brigitte Bardot protestând împotriva celor care iau blana de pe animale ca s-o îmbrace ei.
A fost prezent în toate manifestãrile apolitice şi la convenţiile de partid, la congresele handicapaţilor şi la discutarea dosarelor securitãţii, la televiziuni, radio, în pieţe publice şi pe internet şi, mai ales, în toate disputele, comemorãrile, luãrile de atitudine şi scrutinele academice zbãtându-se mult, îndelungat şi fãrã putinţã de îngenunchere în urma eşecurilor, doar-doar o prinde un loc de frunte în Academie, în Consiliul Naţional Eparhial, în conducerea etniei rromilor, sau pe un soclu de monument în Cişmigiu, ca al lui Victor Eftimiu. Şi istovindu-l mult aceastã luptã perpetuã cu propria-i glorie, Mãcinându-l pe dinãuntru şi erodându-l pe dinafarã, Consumându-i avid toate resursele biologice şi chiar farmaceutice, Ca şi energetismul cu repercusiuni în materie de cord, Constatându-şi într-o zi toatã deşertãciunea invidiilor, Constatând, poate, chiar cã singurul lucru pe care-l crease în atâta zbatere
Era numai invidia care-l masturba permanent, Pornind din invidie, rãsucindu-se cu invidie şi ajungând tot invidie,
A murit de inimã rea, sau de un fel de Sida a spiritului!
14
Se încheiase, deci, pentru sufletul meu neîndrãzneţ şi lipsit de fermitate, acest capitol. Întristat, ca în faţa oricãrui act funerar, stãteam şi meditam la trecerea lui prin viaţã. Îi mângâiam amintirea într-o înţelegere chiar duioasã, cum se întâmplã cu toate amintirile care îngheaţã rãmânând aşa cum au fost, fãrã sã le mai apreciezi sau sã le comentezi, fãrã sã te mai încânte sau sã te deranjeze. Ele ies din sfera reacţiilor tale vii şi schimbãtoare, se situeazã într-un alt plan, al imponderabilului care, ne mai atingându-te, nici nu-ţi mai produce reacţii. Le iei ca atare în clasificarea lor şi, cel mult, meditezi la ele ca la o piatrã rece, despãrţitã de materia vie prin care altã datã te intrigau sau te încântau, te fãceau sã le iubeşti sau sã le urãşti, îţi produceau sentimente sau resentimente.
Şi nu mã mai deranja deloc faptul cã întregul impuls nebunesc al tumbelor, salturilor şi zvârcolirilor cu care trecuse el prin viaţã, era produs de acea mare ardere a invidiei care-l fãcea sã strãduiascã în neştire numai pentru cã, în loc de a avea el de spus ceva, voia neapãrat sã fie ca alţii. Meditam cu tristeţe, obiectivat eu însumi în faţa marii obiectivizãri la care el trecuse şi, conştient cã nu mai aveam cum primi rãspunsurile lui, era prima datã când nu-mi mai puneam nici eu întrebãri. Meditam la faptul implacabil al alegerii prafului din toatã zbaterea noastrã, meditam la faptul cã nu mã va mai bate la cap, meditam la avantajul cã nu va mai trebui sã fiu laş când îmi va cere pãrerea, dar aşa, ca de la distanţa care nu mã mai lãsa sã am vreo pãrere. Ca-n orice sentinţã definitivã. Meditam cu absolutã şi realã tristeţe în faţa acestei despãrţiri capitale. Meditam din ce în ce mai trist, profundamente trist, covârşit de cele categorice ale lumii acesteia pe care mi le confirma, adicã şi mai mult mi le confirma tocmai încetarea bruscã a zbaterilor lui. Când aceastã meditaţie asupra zãdãrniciei ajunse atât de profundã încât tocmai îmi devenise indiferent dacã mai existam sau nu, sunã soneria. Şi, în doliu, în mari vãluri negre de doliu, apãru în faţã-mi chiar vãduva lui. În loc sã-l plângã la catafalc, un imperativ mai mare şi mai puternic o aducea la mine.
- Mi-a cerut sã ţi-o înmânez personal, mi-a spus ea printre lacrimi întinzându-mi plicul scrisorii.
Şi, în graba ei de-a pleca promiţându-mi cã îmi va asculta consolãrile altã datã, i-am vãzut pe sub vãluri teancul de plicuri asemãnãtoare pe care le avea de dus, la tot atât de multe adrese.
O înţelegeam: i le lãsase cu limba lui de moarte. Aşa cã am despãturit înfiorat scrisoarea. Chiar dacã xeroxat, pentru distribuirela cât mai mulţi, era scrisul lui! Scrisul lui nerãbdãtor, precipitat în caligrafie şi drãgãstos, cum nu se poate mai drãgãstos, bine şi îndelung exersat în a fi cum nu se poate mai drãgãstos în exprimare. Constatam cã, scrisori, învãţase sã scrie chiar foarte bine. Nemaipomenit de convingãtor şi cu real talent. Îmi cerea, mie personal, fãrã a pomeni de alţii, un serviciu; un serviciu mic:
Ştia cã invidia dominã în lume. Ştia. Dar se baza pe prietenia mea ca sã-i fac dreptate. Era sigur cã-l înţeleg, cã-l aprob şi cã-l voi ajuta sã nu-l trimitã duşmanii sã fie îngropat la cimitirul Strãuleşti-doi. Ci, sã fie înmormântat acolo unde îi este locul: Lângã zidul de la Bellu unde odihnesc geniile neamului..
Atâta tot voia: Dreptate! Voia sã nu las invidiile sã-l terfeleascã şi sã mã lupt pentru memoria lui.
Sã nu mã las, pentru cã eu îi sunt singurul prieten care i-a înţeles geniul. Sunt singurul de la care sperã cu încredere cã nu-l va abandona în ruşinea uitãrii, cã mã voi zbate pentru acea parcelã de la Bellu în care nu mai sunt locuri, dar, la o adicã, ar putea fi puşi unul peste altul Eminescu şi Caragiale ca sã i se gãseascã şi lui criptã!
Iar dacã nu, dacã nu voi avea aceastã putere, atunci mai bine sã-l duc în provincie; sã-l aşez la Putna lângã Ştefan cel Mare, sau la Curtea de Argeş, unde tot o sã se construiascã o criptã regalã pentru persoane mai puţin însemnate decât el… Pentru cã, da, trebuie sã înţeleg lucrul acesta: neşansa lui de-a fi român. Dacã ar fi fost francez, era sigur cã ar fi fost dus la Pantheon odatã cu osemintele lui Dumas tatãl! Cam asta dorea de la mine şi, în continuare, îmi scria un poem lung de adio în care, bine-nţeles, se plângea. Se plângea cu ultimele resurse de invidie de care mai era capabil. Se plângea cu lacrimi mari, rotunjite în metafore care, la rândul lor, se plângeau şi ele.
Dar, nu-mi amintesc exact despre ce…



Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971