Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
VĂ PREZENTĂM UN PORTAL DESPRE CULTURA ROMÂNIEI
EDITURA NOASTRA ON LINE
DEMERSUL NOSTRU LEGISLATIV PRIVIND INSTITUIREA ZILEI NATIONALE A LIMBII ROMÂNE
EPIGRAMELE LUI 2009 DE C.BERBENTE
PROF. DR. VIOREL ROMAN DE LA UNIVERSITATEA DIN BREMEN DESCRIE CRIZA
INTERVIU MARIA-DIANA POPESCU - LUCIAN HETCO
DESPRE VOTUL UNINOMINAL - PROFESORUL DAN BRUDAŞCU
FORME SI EXPRESII SEMNATE PANAITE CHIFU
INSCRIPŢIE LA TOMA GEORGE MAIORESCU
VALERIU MATEI ...CĂMAŞA LUI GRIGORE VIERU
GEORGE ROCA... RECVIEM PENTRU GRIGORE VIERU
INTERVIU CU NICOLAE DABIJA DE CLAUDIU TÂRZIU
MELANIA CUC ÎN 3 CĂRŢI COMENTATE DE NICOLAE GEORGESCU
VICTORIA MILESCU PREFAŢATĂ DE FLORENTIN POPESCU
O NOUĂ REVISTĂ ”ACASĂ”
NOUA CARTE A LUI LIICEANU
LIVIU IOAN STOICIU: PE MÂNA CUI A ÎNCĂPUT UNIUNEA SCRIITORILOR
APEL CĂTRE PRIMARII COMUNELOR DIN ROMÂNIA
PAGINA A CINCEA

                                                                                                                MELANIA CUC

Încă de pe când eram redactor la Luceafărul, şi doamna Melania Cuc publica în paginile revistei,- am scris si m-am exprimat că este un vlăstar al Revistei Lucrafărul, o publicaţie care a însemnat ceva pentru Literatura română.

Melania Cuc este printre puţinii scriitori de atunci care după 1989 au revenit, mulţi dintre ei s-au pierdut pe drum.

Melania Cuc a revenit în forţă prin talent dar si cu hărnicie, ea îşi gospodăreşe scrisul temeinic, cum o faceau şi marii noştri scriitori pe vremuri.

Am citit Şotron, o carte cu tablete foarte interesante, şi formula pe care ne-o propune titlul în sine este interesantă. Sotron, jocul acela de copii, înseamnă, la urma urmei, îmbrăcarea, jalonarea întregului Pământ în pătrăţele,- avem undeva un desen în cer, un destin ancestral, în divinitate şi altul simetric sau nu, pe planul lumesc, omenesc, într-un fel de jurnalism inedit. Tot ce se întlmplă în lume, dar şi ce se întâmplă în sufletul nostru. Este redat în carte prin tehnica naraţiunii în alertă, a trecerii prin mituri si sisteme, motive pe care le regăsim şi în Femeie în fata lui Dumnezeu.

Romanul acesta începe frust cu o limbă ţărănească bine colorată, regăsită oarecum de dincolo de Rebreanu, Coşbuc,- o limbă ţărănească vie şi actuală apoi , cartea se transformă imeditat într-un poem, romanul este un poem. Eroul principal este Daciana Diugan care este, de fapt Dacia. Avem un poem despre destinul Daciei în faţa divinităţii, în faţa istoriei. Gaseşti în carte, meditatii amare, un fel de ,,memento mori,, din Eminescu,- toate miturile despre Dacia revin in actualitate şi regăseştiscene de pe columa lui Traian, şi începutul creştinismului. Totul apare pe fondul unei globalizări constante. Există un fel de desfăşurare a omenescului în ideea nivelatoare. Este o modalitate de împăcare a localului, patriei, cu Europa, şi mai ales de intre şi integrare a noastră în Europa cu miturile noastre cu tot.În acelaşi timp se naşte şi o încercare de cizelare ca umanitate. Este o carte tristă .

Mă asteptam sa regasesc pe parcurs ce citeam, limbajul frust, de limbă ţărănească recurent, de la începutul cărtii. Acolo discuta cineva cu altcineva, o femeie, o citadină vorbea cu o bătrană, o ghicitoare care era stăpână pe destin, pe viitor. Regăsirea limbii ţărăneşti actuale este o dispută în ziua de azi şi Melania Cuc este printre puţinii scriitori care apeleaza la limbajul viu, la obiceiuri, la lucrul păduresc cu aerul de munte care irumpe viu în toate paginile cărţii Femeie în faţa lui Dumnezeu. Si în Grral, acest discrus dintre sat şi oraş, este foarte paduros, aproape organic, dar este şi o oreşenizare a unul loc care este, evident, natural. Sunt sate, habitaturi care implica şi cultura şi modul de viaţă vegetal al lucrurilor. Aici, discuţia este platonică, -oraşul înemnând nonsat, nu antisat,- oraşul fiind ceva cosmpolit, o aglomerare de stari, ne implicâmd neapărat mişcarea, fuga de real. Din punct de vedere al cărtii pe acre o semnalizăm,satul este un… oraş natural, ca si cetatea de pe vremuri care era o osmoză a mediului, un nucleu al unei celule întregi .Acest mod de a face literatură, cum procedează inteligent Melania Cuc, are avantajul că, o carte se citeste rapid. Textul se absorbe de către cititor, este scris dintr-un condei cum se spoune, dar şi mimează puţin mass-media, vizualul. Este mult vizionalsim în toate cărtile Melaniei Cuc, însă, rezidual, după ce le citeşti, traieşti tristeţea din spatele faptelor.

In Femeie în faţa lui Dumnezeu se devoaleză mitul, afli că este vorba de destinul Daciei, şi treci repede prin toate etapele acestui destin, ai parte de măriri şi de căderi din înălţimi si îţi dai semana de iminenta disparitie a .. eului ca mit. Ai parte de renaşterile, care toate sunt necesare dar care pot să nu mai fie la un moment dat. Exista tot timpul această posibilitate a rupturii, a neantului.

In acest fel, romanul este o carte de consum sufletesc, o carte necesară ca respiratie. Este o carte cu care te şi consolezi. Citind-o îti dai seama că ai un dialog chiar cu epoca pe care o trăiesti.

Am rămas plăcut surprins de aceste apariţii editoriale, 19 carti scrise si publicate de Melania Cuc. Vreau să-i citesc o sută de cărti, romane în care nu doar limbajul face filosofia. Autoarea lansă personajele pe semana Limbii Romane, gaseşte limbajul porivit pentru fiecare stare anume, dar nu doar Limba Romana face literatura bună ci chiar şi acel chirug de suflete intervine. O aştept cu construcţii ample, construcţii-saga a zonei lui Dracula, cu cărţi despre realitate şi mit.

Calitatea cartilor Melaniei Cuc o dă talentul, care este exceptional, apoi, Melania Cuc este un om deprins cu scrisul, un autor care scrie din durerea de a nu putea ţine în el ceace simte. Ea scrie cu toate degetele, cu toată fiinta-i, şi cum spuneam, cu un talent cu totul ieşit din comun. Acelaşi talent pe care, pe vremuri, i-l descoperisem la Redactia revistei Luceafarul , şi pe care toţi i-l admiram, îi aşteptam lucrările literare cu interes sincer.

                                                                                                                                                                                                                             Nicolae GEORGESCU

                  CONSPIRAŢII CELESTE  de Victoria Milescu

În arena noastră literară, devenită aproape neîncăpătoare după 1989 (fiindcă libertatea de expresie a permis apariţia a zeci, dacă nu cumva a sute de nume, aşternute pe o copertă de carte, încât cititorului obişnuit îi este, practic, imposibil să se orienteze în propriile-i opţiuni, astfel spus să discearnă între poezia de valoare şi impostură), dna Victoria Milescu face figura autorului care, din respect pentru sine, pentru lectorii săi şi nu în ultimul rând pentru cuvântul tipărit, a ştiut şi ştie să-şi respecte condiţia personală de poet serios şi consecvent cu sine, negrăbindu-se să trimită la tipar, de îndată ce le aşterne pe hârtie, toate textele. Fireşte, nu trebuie înţeles de aici că s-ar situa, cumva, în extrema cealaltă: a autorului care lasă să aştepte prin sertare, ani în şir, tot ce scrie.

Cu prezentul volum, Conspiraţii celeste, dna Victoria Milescu, nu prea răsfăţată de critica literară, dar nici trecută sub tăcere, ori ,,expediată‘‘ de cronicarii publicaţiilor literare, se dovedeşte a fi, aşadar, consecventă cu sine în conturarea unui univers liric ale cărui coordonate de existenţă se prefigurau încă de la debutul său din urmă cu aproape două decenii (Prier, 1988). Şi când spun consecvenţă cu sine am în vedere, în primul rând, o permanentă căutare a mijloacelor de expresie care să ,,traducă‘‘ în limbajul poeziei incandescenţa unor trăiri nu numai autentice, ci şi convingătoare, cu vădita intenţie de a le găsi un suport ideatic pe măsură. Căci dacă în primele sale cărţi, dna Victoria Milescu acorda, ca să zic aşa, într-un termen mai puţin literar, prioritate sentimentului, trăirii fruste, impresiei imediate, treptat-treptat, poeta a început să ,,vadă idei‘‘, cum ar fi spus Camil Petrescu.

Aşadar avem a face, de la un volum la altul, cu parcurgerea unor etape ce reprezintă tot atâtea trepte spre conceptualizare şi maturizare lirică, fără însă a se marca o definitivă rupere de afecte, ori o voalare totală a lor.

,,Poezia – nota prin 1926 Garabet Ibrăileanu – este, în primul rând, ecoul unei sensibilităţi fragede într-un organism psihic superior; sensibilitatea ia act de univers, vibrând; sentimentul şi inteligenţa răspund, organizează.‘‘

În ce o priveşte pe dna Victoria Milescu, ,,organizarea‘‘ de care vorbea criticul de la ,,Viaţa Românească‘‘ capătă concreteţe, pregnant, în cartea pe care o ai acum în faţă, stimate cititor. Respectiva ,,organizare‘‘ se produce cel puţin pe două mari direcţii, ambele susţinute, aidoma unor cariatide, de idei deopotrivă interesante şi totodată adecvate temperamentului autoarei.

Prima ar fi, după opinia mea, cea care vizează un anume tip de meditaţie asupra existenţei, a vieţii şi a morţii, cealaltă o înclinare către poezia sacră, de pătrundere şi descifrare a tainelor dumnezeieşti cărora, prin spirit şi simţire, i se circumscrie în totul şi ,,trestia gânditoare‘‘ – omul.

La graniţa dintre speranţă şi vis, dintre existenţă şi nefiinţă stă acel vanitas vanitatum care i-a dat dintotdeauna fiinţei noastre fiori de nelinişte. ,,Dumnezeu şi moartea – citim într-un loc –/ îmi poartă de grijă/ eu fac să dureze efemerul/ construiesc o casă pentru vrăbii/ sădesc un pom pentru rai/ fac un copil care va dărâma casa/ fiind prea mică/ şi va tăia pomul pentru că nu rodeşte/ scriu o carte despre toate acestea/ şi cineva o va arde/ să se încălzească sub viscol…‘‘ (Imitându-i pe ceilalţi).

Poeta este o nemulţumită – de sine, de lume, de proasta orânduire a lucrurilor – şi pe alocuri gata să descopere chiar şi unele ,,conspiraţii celeste‘‘ , dar ,,reproşul‘‘ nu este rostit în felul imperativ de odinioară al lui Arghezi, ci cu un fel de resemnare, care mi se pare a veni dintr-o superioară înţelegere a psihologiei umane, dar şi a cosmosului. Pentru dna Victoria Milescu ,,diamantul cerceilor nu mai sună‘‘, ,,şiragul perlelor s-a tocit‘‘, poeta este trezită de ,,chemări la nesupunere‘‘, în ,,venele crepusculare‘‘ vede o ,,cupă cu vinul nobil şi vechi al sângelui‘‘ într-un fel de disoluţie a universului, altădată animat de cântecul unor ,,păsări scumpe şi rare‘‘.Viziunea este aici halucinantă, iar imaginea venelor crepusculare comparate cu ramurile unui ,,copac aproape uscat‘‘ este, fără îndoială (şi fără exagerare!) demnă de unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii.

Dna Victoria Milescu practică, pe de altă parte, o poezie sacrificială, în care lamento-ul său se petrece în preajma sau pe altarul poemului, căruia i se dăruie cu totul, care îi domină existenţa şi care rămâne referenţial în multe locuri – ceea ce o apropie, desigur, de gruparea aşa-zis ,,optzecistă‘‘, cu care, de altfel, nu i-am descoperit alte tangenţe.

Poeta este, în fond, o îndrăgostită de viaţă şi de toate ale lumii, o neînţeleasă (ca orice autentic creator de poezie) şi – dăruită cuvântului – se revoltă la gândul morţii şi al contopirii în univers, sentiment delicat şi frumos creionat, ca într-o stampă japoneză (în care umbrele şi tuşele de culoare vorbesc singure) într-un poem intitulat Cu milă sau cu invidie: ,,Dintre atâtea

păsări/ nici una nu te ia în zbor/dintre atâtea flori/ nici una nu-ţi spune secretul/ reînfloririi/ dintre atâţia sori/ nici unul nu redevine/ lut cu chip de om/ dintre atâţia oameni/ nici unul nu îţi sare în ajutor/ când te atacă haita cuvintelor/ dintre atâtea cuvinte/ nici unul nu se va sinucide/ pentru a te înţelege deplin/ dintre atâtea zile/ nici una nu va rămâne cu tine…‘‘.

Un nor de melancolie umbreşte chiar şi puţinele poeme de dragoste din carte, poeme în care inefabilul alternează cu notaţia simplă, într-o delicată creionare a tandreţei umane: ,,de-aş veni dinspre vânt/ aş şlefui diamante/ de-aş veni dinspre praf/ m-aş lipi de tălpile tale/ însângerând cerul…‘‘ (Dreptul la neîncredere)

Cât priveşte poezia circumscrisă sacrului, dna Victoria Milescu nu se pierde în căutări sterile şi de sub condei îi ies uneori texte de rară frumuseţe, amintind parcă de performanţele de odinioară ale unor V. Voiculescu, Nichifor Crainic sau Blaga: ,,Cât cer e-n mine/ câte jivine rare/ câte păduri de fag şi de smochin/ şi câte mări cu nave albe/ tăind rechini, sirene caste/ câte petreceri fericite până-n zori/ şi câte omucideri semnate: homo faber, homo industrious, homo duplex/ câte iubiri de ce-i nepământesc/ şi în răspăr cu legea/ pe toate ţi le dăruiesc/ o, Doamne, ia-napoi ce ţi-am prădat!‘‘ (Flăcări pe ape).

Fără îndoială, cum scriam mai deunăzi într-o cronică la o carte anterioară a acestei autoare, dna Victoria Milescu este o poetă cu mult mai importantă decât unele gloriole ale momentului, elogiate prin reviste. Iar volumul de faţă o dovedeşte încă odată.

Florentin POPESCU

 

 

 

 Dincolo de Brâncuşi

 

,Dincolo de Brâncuşi” e titlul recentei cărţi reeditate şi revizuite a poetului clujean Horia Muntenus, carte tipărită la prestigioasa editură Gedo din Cluj-Napoca. Poetul Horia Muntenus este un mai vechi analist al operei şi vieţii marelui sculptor din Hobiţa. Aş putea spune că şi-a legat tainic şi subiectiv viaţa personală cu aventurile iniţiatice ale lui Constantin Brâncuşi spre esenţa sculpturii, ca şi experienţă a primordialităţii.

S-au scris atâtea studii şi cărţi despre Constantin Brâncuşi încât te poţi întreba retoric ce mai poate aduce nou un autor contemporan. Horia Muntenus, care-l cunosc ca un poet total ce refuză orice compromis cu ierarhiile sociale -, preferând solitudinea creatorului decât compromisul funcţionăresc al confraţilor -, are un simţ special, aproape haric, de a interpreta opera lui Constantin Brâncuşi.

Cartea lui Horia Muntenuş poate fi abordată ca o transcendenţă şi ca un reper meticulos ştiinţific al operei lui Brâncuşi. Cu o prefaţă antologică a lui Constantin Zărnescu, care surprinde exemplar căutarea lui Horia Muntenus pe urmele iniţiaticului Constantin Brâncuşi spre cheia simbolistică a naţiunii şi universului din izvorul „revoltei fondului autohton”, cartea se prezintă ca o cercetare riguroasă ce se păstrează în legile unei abordări obiective.

Deşi contemporanii l-au perceput pe Brâncuşi ca un avangardist al formelor, fapt accentuat de prietenia sa cu dadaiştii Tristan Tzara şi Marcel Iancu, suferind pe această chestiune ostracizarea regimurilor totalitare fascist şi comunist ca artist „degenerat”, poetul Horia Muntenus ne oferă cheia interpretării operei brâncuşiene pornind de la izvoarele milenare traco-dacice. „Pasărea Măiastră” sau „Coloana Infinitului” sunt esenţializări ale ideii umanităţii către Dumnezeu. Sculpturile lui Brâncuşi reprezintă de fapt întoarceri în arhetip şi în tradiţional, în ideea de zbor a omului către dumnezeire. Brâncuşi e prezentat ca summa sculptorului ţăran român de la Hobiţa în căutarea formelor pure şi iniţiatice de a ajunge la oul primar al naşterii prin geneza dumnezeiască. Acest lucru inedit îl surprinde genial Horia Muntenus în interpretarea sa exhaustivă asupra vieţii şi operei lui Constantin Brâncuşi. „Coloana fără Sfârşit este o frază care îl deschide pe om lui Dumnezeu. Dumnezeu coboară prin ea până la Om, pentru a-l ridica la Sine. Când sculptează în lut şi în lemn, Omul îşi aduce aminte de sine cel muritor şi de Dumnezeu cel Nemuritor. Dumnezeu îl aude şi îl îmbrăţişează pe Om ca pe copilul său şi-l ia la sine spre alinare, în bucuria întâlnirii. Coloana Infinită exprimă cu adevărat întâlnirea tatălui cu Fiul.”

Studiul lui Muntenus ne trimite în antichitatea tracică şi orfică considerând opera lui Constantin Brâncuşi ca şi o continuare firească a primilor sculptori din ceaţa istoriei care au sculptat celebrul „Gânditorul de la Hamangia”, statuetă de lut găsită de arheologii români după moartea marelui sculptor. Expresia artistică de acum 5000 de ani este o legătură iniţiatică, peste timp, cu opera lui Constantin Brâncuşi. În fapt, Constantin Brâncuşi nu a făcut decât să continue cu talent şi har opera milenară a primilor sculptori născuţi la începuturi, când zeii se întâlneau cu muritorii la o poveste pe muntele Kogaion. Originile milenare indo-europene ale ideii de frumos şi dumnezeiesc s-au perpetuat în istorie atingând plenitudinea şi perfecţiunea prin opera lui Constantin Brâncuşi, recunoscută ca cea mai originară şi originală de către marii specialişti în artă.

Horia Muntenus ne oferă şi o cronografie a receptării operei lui Brâncuşi după moartea acestuia. E interesant cum opera sculptorului din Hobiţa a fost un factor catalizator şi de sinteză a intelectualităţii române dinn ţară şi diasporă. Brâncuşi prin opera sa a răzbit graniţele impuse de regimuri şi ideologii şi a legat prietenii culturale între intelectuali de stânga sau de dreapta în misiunea de a duce mai departe profeţia „ţăranului” din Hobiţa. Cartea lui Horea Muntenus se înscrie în opera integratoare a istoricilor români Nicolae Densuşianu şi Nicolae Miulescu de a developa simbolurile strămoşeşti, ca trimiteri misterioase peste veacuri, despre leagănul celei mai străvechi civilizaţii din Europa. În acest cadru simbolic şi mitic Constantin Brâncuşi este perceput ca un sculptor care ne-a readus esenţele în mijlocul vieţii moderne pentru a nu-l pierde pe Dumnezeu. Prin acest studiu complex, poetul Horia Muntenus se consacră ca un cercetător harnic şi vizionar şi ca un brâncuşolog febril în căutarea mesajului iniţiatic din opera sculptorului de la Hobiţa.

 Ionuţ  ŢENE

 

O nouă carte foarte, foarte trebuincioasă la serioasa editură bucureşteană „AGERPRESS”

Destoinicii şi sufletiştii profesori Mihai Geleleţu şi Marian Teodorescu au izbutit, în sfârşit, după câteva tentative eşuate, să-şi publice deosebita lucrare documentară, „101 muzee şi case memoriale”. Care au fost motivele amânării până în această vară? Ni le împărtăşesc chiar autorii, într-un scurt preambul. „La început a fost un proiect, iniţiat de o editură, pe care l-am acceptat. Manuscrisul a fost depus în termenul stabilit, cu mulţi ani în urmă, dar cartea n-a apărut din lipsă de fonduri. Alte edituri ne-au refuzat manuscrisul din aceleaşi motive. (...)” Dar, cum se spune, mai bine mai târziu decât niciodată. Monografia caselor memoriale, cu un Cuvânt înainte aparţinând fostului preşedinte al Academiei Române, Eugen Simion, cuprinde personalităţi de seamă din literatură, din muzică, din pictură sau din sculptură. La sugestia inspirată a reputatului critic Eugen Simion, cei doi dedicaţi dascăli, susţinuţi de preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, academicianul şi ilustrul eminescolog Mihai Cimpoi, şi de Valeriu Nazar, directorul Muzeului Literaturii Române din Chişinău, au inclus şi valori basarabene reprezentative în cercetările lor, extinzând astfel printr-o necesară addenda harta culturii româneşti. E suficientă enumeraţia localităţior Ipoteşti, Siliştea Nouă, fostă Gumeşti, Lancrăm, Mirceşti, Hobiţa, Tg.Neamţ-Humuleşti, Liveni, Ciucea, Mălini, Leordeni sau Petrila lui I.D. Sîrbu pentru a reliefa temeinicia şi exigenţa autorilor. Demersul lăudabil al domnilor Geleleţu şi Teodorescu mai înseamnă şi o concluzie colosală, dătătoare de speranţă: marii înaintaşi, care au slujit cu devoţiune şi patriotism nobila cauză a spiritualităţii naţionale, sunt cinstiţi de contemporani. Atât timp cât există aceste case memoriale, cultura română nu poate fi în primejdie. Deoarece e evident faptul că numai respectându-ne predecesorii se poate merge în direcţia cea bună.

Alexandru DUMITRU

„ACASĂ”, cu evlavie şi speranţă

Presa culturală românească s-a îmbogăţit cu un nou titlu, foarte preţios: este vorba despre eleganta şi serioasa publicaţie „ACASĂ”, periodic trimestrial editat de Fundaţia Naţională „Satul românesc”, condusă de poetul Alexandru Brad. Apariţia acestei frumoase reviste a fost sprijinită încă de la bun început de Consiliul Judeţean Alba, al cărui preşedinte este Ion Dumitrel. De foarte curând, a văzut lumina tiparului cel de-al patrulea număr „ACASĂ”, acoperind intervalul octombrie-noiembrie-decembrie.

O publicaţie aparte, solemnă, înfăptuită, cu devotament şi dăruire, de un colegiu editorial strălucit, preocupat în primul rând de miza naţională, colegiu de elită, care îi reuneşte pe Eugen Simion, Viorel Mărginean, Horia Bădescu, Ion Brad, Lucia Mureşan, Ştefan Dinică, Georgeta Filliti, Răzvan Voncu, Petru Poantă, Ioan Sălcudean, Mircea Popa, Petru Sechel sau Mircea Tomuş. O publicaţie globală a spiritualităţii naţionale, reunind în paginile sale acea intelectualitate contemporană verticală, durabilă, fidelă principiilor unui românism echilibrat, dar esenţial, şi ale unui conservatorism la fel de echilibrat şi de esenţial.

Astfel, din sumarul celui mai recent număr, sub genericul „Idealul Unităţii Naţionale”, reţinem articolele: „În slujba românismului”, de Cristiana Crăciun, „Ardealul este inima României geografice”, de Nicolae Titulescu şi „În America pentru cauza românească”, de Ioan Opriş. Rubrica „Părinţi spirituali” este consacrată lui Simion Bărnuţiu, evocat de Petre Pandrea şi Ion Buzaşi.

Cu prilejul aniversării de 75 de ani, pictorul Viorel Mărgineanu şi arta sa splendidă sunt amplu reliefate de Nichita Stănescu, Dan Hăulică, Ion Brad şi Răzvan Theodorescu, în cadrul rubricii „Maeştri ai penelului”.

Secţiunea de proză le este repartizată în acest număr marelui scriitor contemporan Dumitru Popescu, prezent cu un fragment semnificativ din romanul său „Atelierul de vară”, în curs de apariţie, şi doamnei Maria Cordoneanu, care publică reuşita schiţă „Povestea unei case de lemn”.

„Un act anti-naţional” se intitulează reflecţiile pertinente ale lui Răzvan Voncu referitoare la interzicerea Bisericii Române Unite cu Roma din anul 1948.

Remarcăm totodată, cu mare plăcere, „Textele antologice” ale maestrului Fănuş Neagu despre „Povestea viei şi cântecul vinului”. O lectură emoţionantă prilejuieşte traducerea lui Constantin Ghirdă a naraţiunii „Podul de peste Zepa”, de Ivo Andrici, un excepţional prozator iugoslav, laureat, la începutul anilor ’60, al faimosului Premiu Nobel pentru Literatură.

De asemenea, redacţia revistei „ACASĂ”, în semn de apreciere şi deosebit respect pentru reperele verosimile, sărbătoreşte cu generozitate de spaţiu tipografic personalităţile emblematice ale culturii româneşti. În numărul 4, „Aniversările luminate” sunt cele ale lui Ioanichie Olteanu (85 de ani de la naştere), Ion Lăncrănjan (80), Ion Rahoveanu (80), Toma George Maiorescu (80), Miron Scorobete (75), Augustin Buzura (70) şi Nicolae Dragoş (70). Omagierea acestor intelectuali de anvergură, din diferite generaţii, ne confirmă încă o dată principiile nobile care îi călăuzesc pe semnatarii în paginile distinsei revistei „ACASĂ”. Valorificarea patrimoniului cultural esenţial constituie, într-adevăr, prioritatea acestei publicaţii de înaltă ţinută.

„ACASĂ” este o publicaţie cu un conţinut sublim şi cu un ideal magnific, tot mai rar în aceste vremuri confuze: pledoaria culturală pentru întoarcerea la identitatea naţională. Adică, ACASĂ. O cauză lăudabilă, asumată cu fermitate de colegiul editorial.

     Alexandru DUMITRIU

                                                                                                                                                                                         

Noua carte a lui Liiceanu, aşa şi-aşa
În sfârşit, l-am citit şi eu pe Liiceanu! Mi-am dat seama că n-am pierdut mare lucru amânând atât întâlnirea cu acest domn. Volumul „Scrisori către fiul meu” (editura Humanitas, 2008) mi-a prilejuit o lectură aşa şi-aşa. Dacă ar fi să caracterizez în câteva cuvinte edificatoare noua carte a lui Gabriel Liiceanu, atunci cred că acest reper este concludent şi judicios: aşa şi-aşa. Încă de la bun început, autorul probează că nu are vocaţie de prozator. Metafora e plecată în ţările calde, iar destăinuirile n-au nici un pic de tensiune. Epistolele cuprind experienţe americăneşti, suedeze, nemţeşti, onirice, sentimental-erotice, olfactive, spitaliceşti, filozofice, familiale, şcolăreşti, fireşte, nu puteau fi omise cele „comuniste”, categorisite drept un supliciu moral repulsiv, abominabil, introspecţii superioare sau pur şi simplu platitudini scrise degajat, cât mai colocvial şi fără nici o reticenţă – confesiunile mergând până la dezvăluirea unor intimităţi funambuleşti –, sunt deficitare din punct de vedere literar şi îl trădează pe eseistul tern, care încearcă să compenseze acest handicap printr-o francheţe antrenantă. Din cele şaisprezece scrisori care alcătuiesc această carte, grupate în două capitole, American Story şi Cearta ta cu viaţa, exclează beletristic numai a şaptea, Biserica baptistă de pe strada 8, inclusă în prima parte. Gabriel Liiceanu reuşeşte în această schiţă un impecabil reportaj, dominat de o imagistică pregnantă. Talentul său descriptiv impresionează mai ales prin deconcertanta şi sensibila evocare a mamei. Recunosc că m-aş fi aşteptat la o carte eclatantă de la început până la final. Dar şi la o anumită pedanterie stilistică.
Ultima învăţătură a lui Gabriel Liiceanu către fiul său Ştefan se referă, gnomic, la interesul pe care îl urmăreşte orice individ făcând bine: „Ajutăm, pentru că ştim că la rândul nostru ne vom trezi în situaţia în care vom avea nevoie de acelaşi ajutor din partea altuia.” O concepţie similară am întâlnit, apriori, şi la Mircea Eliade.
Aşadar, volumul „Scrisori către fiul meu” nu însumează cine ştie ce literatură spectaculoasă. Dar merge. În nici un caz însă nu este o carte de aşezat în prim-planul raftului bibliotecii, la vedere, ci undeva izolat, în rândul secund.

Alexandru DUMITRIU

PE MÂNA CUI A ÎNCĂPUT UNIUNEA SCRIITORILOR

                                                                                                                                                                                  Liviu IOAN STOICIU

        

Reiau (rescriu) un contrapunct. Zilele trecute imi scria un tanar poet ca i s-a ratacit dosarul de primire in Uniunea Scriitorilor di

n Romania (USR), a intrebat la filiala (la Bucuresti) cum de e posibil, i s-a raspuns ca „trebuie sa se obisnuiasca si cu chestii din astea, ca asa e la USR”. Tanarul poet mi-a spus ca nu mai stie ce sa creada — merita sau nu sa insiste sa intre in USR, de drept? Castiga in definitiv ceva ca se inregimenteaza? Îl ajuta cu ceva „acest statut, de membru al unei uniuni de creatie?” Si a continuat cu (il citez iar): „Un prieten de la revista Tomis mi-a zis ca a auzit o chestie ciudata: in 2008 se pare ca USR-ul se va privatiza si va urma o cuponiada pentru proprietatile sau patrimoniul ei”! Marturisesc, m-a lasat cu gura cascata. La orice ma asteptam, dar sa aud ca se privatizeaza USR, nu! O fi bine, o fi rau ca se privatizeaza USR? Ca fiecare scriitor devine cuponar-actionar pe averea USR? Pe ce lume traiesc eu, membru al Consiliului de conducere al USR, daca habar nu am de o asemenea posibilitate, a privatizarii USR, „de care se discuta” (ca nu iese fum fara foc) la nivelul conducerii operative a USR? Iata cum se fac si se desfac peste capul tuturor, complet netransparent, afacerile la USR! O mana de oameni se crede providentiala, in frunte cu presedintele N. Manolescu… Stiam ca se rescrie in secret, in Comitetul Director („al celor 11”, complici ai presedintelui USR), Statutul USR, dar ca s-ar ajunge prin noul statut la privatizarea USR… Noua conducere a USR (aleasa in 2005 prin delegati ai scriitorilor, la o reprezentare de 1 la 40 de membri ai USR, ca adunarea generala nu mai poate fi convocata, din lipsa de bani) depaseste orice imaginatie, e clar. Si nu numai atat: contrariat, am intrebat un scriitor aflat in preajma conducerii operative a USR ce e cu comedia asta a privatizarii USR? Pana intr-atat se schimba Statutul USR? Raspunsul lui: el stia numai ca se regionalizeaza USR (nu auzise de „cuponiada”)... Alta bazaconie: acum s-a gasit USR sa-si piarda capul de la Bucuresti, sa se regionalizeze (sa aiba atatea capete cate filiale are USR, 15, eventual), cand Ministerul Muncii (care da o jumatate de pensie in plus fiecarui pensionar al USR, conform unei legi care functioneaza din 2007) tine cont de USR „ca institutie reprezentativa nationala, centralizata”? Numai un USR centralizat fiind cel ce poate confirma anual ca membrii USR isi platesc la zi cotizatia, ca n-au murit si pot primi jumatatea in plus de pensie… Tocmai laudam abilitatea USR de a se perpetua in structurile democratice ale Uniunii Europene centralizata (in UE nu exista decat uniuni regionale, pe landuri sau provincii, ale scriitorilor, dupa afinitati si interese) prin legea jumatatii de pensie in plus pentru membrii USR. În conditiile in care USR a devenit extrem de atragatoare pentru pensionari din cauza acestei legi (inventate de Adrian Paunescu si reevaluate de Varujan Vosganian, vicepresedinte al USR, la nivel parlamentar si guvernamental): cererile de intrare in USR s-au inmultit aberant, iar comisiile de validare sunt banuite de coruptie (circula deja legenda ca primirea se face azi pe mii de euro, nu doar pe o sticla de whisky). Ce o fi adevarat: se va privatiza USR, se va regionaliza? Cum va arata viitorul Statut al USR, pe care N. Manolescu (caruia i se pare ca nu are destule puteri de dominare, desi face ce doreste la USR, arogant cum e in functie, neindraznind nimeni sa-l traga de maneca) a anuntat din 2005 ca vrea sa-l schimbe radical, fara sa dea amanunte? Personal, nu uit ca N. Manolescu a fost acuzat de dictatura cat a condus Partidului Aliantei Civice, chiar de catre membrii lui scriitori, facandu-se caz in mass-media de o revolta oficiala, in acest sens. Ar trebui sa se ia aminte. Cu atat mai mult cu cat N. Manolescu nu mai e cel din 1990, modest si intelegator cu soarta scriitorului roman — azi domnia sa coboara din BMW-ul privat de zeci de mii de euro, are cu totul alta conditie de trai (de lux, face parte acum din „lumea buna”, cu venituri ametitoare), e ambasador la UNESCO, la Paris si se uita de sus la scriitorimea romana (nu se mai simte compatibil, am observat, decat cu imbogatitii si descurcaretii postcomunisti, inclusiv scriitori; nu pot sa uit ca a participat la lansarea unui singur poet, fost poet mai exact, la o carte politicianista, a Elenei Stefoi, fosta propagandist PCR, altfel, ambasadoare azi in Canada). N. Manolescu nu mai pierde vremea cu scriitorii muritori de rand. De altfel, pe acesti scriitori (deci, si pe mine) ii va invata minte cu Istoria sa critica… Apoi, N. Manolescu l-a pus la index pe marele scriitor disident Paul Goma, dupa ce l-a executat ca antisemit, in mod iresponsabil (Paul Goma traind de azi pe maine, din mila statului francez): nici o clipa nu s-a gandit presedintele USR sa-l umple de onoruri, fiind intre putinii scriitori necompromisi de comunism (in schimb ii tine la inima pe fostii colaborationisti cu PCR-Securitate). Vreau sa cred ca pana la viitoarele alegeri din USR Paul Goma va fi repus in drepturi cetatenesti si literare in Romania cu ajutorul USR. Si mizez pe bunul simt: pana atunci trebuie operata deconspirarea scriitorilor colaborationisti cu PCR-Securitate! Ca e nevoie si de curatenie morala la varful USR si al revistelor ce apar sub egida ei.
Altfel, USR a gasit solutii de supravietuire onorabile — ultima dintre ele, aceea a sustinerii financiare a revistelor ce apar sub egida USR, m-a luat prin surprindere: la votarea bugetului USR pe acest an s-a anuntat ca se vor face cheltuieli din banii timbrului de carte! Salvatoare idee (sa nu se uite ca, in 1994, USR, condusa de Mircea Dinescu, a dat faliment din cauza cheltuielilor cu multele reviste editate de USR). Ca Varujan Vosganian va face tot posibilul sa fie modificata legea timbrului de carte, prin ordonanta de urgenta, si ca banii veniti din timbrul literar vor fi cheltuiti si pe sustinerea revistelor literare, nu numai pe ajutorul social. În paranteza fie zis, N. Manolescu are o slabiciune pentru Noua Literatura (neintrata in constiinta scriitoriceasca, dar motivata ca e reprezentanta a „tinerilor scriitori”), aceasta revista isi acopera toate cheltuielile de la USR, fata de restul revistelor, care primesc bani selectiv, ori pentru plata colaborarilor, ori pentru tipografie, ori pentru salarii si chirii. Interesant, si noua serie a revistei Luceafarul a aparut numai din banii USR, ramane de vazut cat timp, neavand acordul Consiliului de conducere al USR, care raspunde de fiecare leu al USR cheltuit (Consiliu ignorat cinic; de altfel, nici un redactor-sef numit la revistele ce apar sub egida USR, dupa ce a fost ales noul presedinte al USR, nu a fost votat in Consiliu; N. Manolescu isi pune „oamenii” in functii dupa propriul plac).
Peste un an vor avea loc noi alegeri la USR. Eu fac parte dintre sceptici, n-as micsora rolul de sindicat al USR (cum aud ca se va intampla prin noul Statut la care se lucreaza), scriitorul trebuie protejat — fiindca numai ajutoarele sociale si medicale, plus cele de inmormantare il obliga moral pe scriitor cu adevarat. În rest, a fi membru al USR inseamna doar sa platesti o cotizatie si, daca esti pensionat, o jumatate de pensie in plus. E adevarat, scriitorii in activitate mai apeleaza la „Sala Oglinzilor” pentru o lansare, sau mai primeste 200 de euro pentru o lectura publica (daca e in gratiile presedintelui de filiala). În rest, „clubul” dominant, cel ce conduce operativ nu numai USR, ci si literatura romana (acest grup e cel care profita de traduceri si plimbari in strainatate pe gratis, la nivel de reciprocitate, inclusiv in China si Vietnam, de exemplu) isi vede mai departe de interesele lui, abuziv…

PS. Apropo de ajutorul de inmormantare si de „gasca Manolescu”. Am citit in presa ca „sefia” USR a refuzat sa depuna, la sediul ei din Calea Victoriei 115, pe catafalc, sicriul cu trupul lui Cezar Ivanescu, Dumnezeu sa-l ierte, sa poata sa se reculeaga prietenii si dusmanii poetului, la capatai. Mai mult, nici Muzeul National al Literaturii Romane (condus din 2008 de „un om al lui Manolescu”, Radu Calin Cristea) nu l-a primit pe catafalc – desi majoritatea scriitorilor disparuti au plecat spre cimitir de aici! Si am mai citit in presa ca USR s-a spalat pe maini, n-a cheltuit nici un leu cu inmormantarea lui Cezar Ivanescu, o personalitate extraordinara a literaturii romane (care a murit chiar in ziua in care „elita” USR serba cu fast Centenarul USR, pe 24 aprilie 2008), toate cheltuielile fiind suportate de autoritatile iesene – la inmormantarea sa neparticipand nici un membru bucurestean din conducerea USR… Asa ca trebuie sa intreb iar: pe mana cui a incaput USR? Numai „oamenii lui Manolescu” sunt „serviti”, dezonorant, chiar si cand mor scriitorii de prim rang, dovediti incomozi cat au fost in viata?

Liviu IOAN STOICIU

30 aprilie 2008. Bucuresti

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971