Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Virgil UNTILĂ: MIRCEA ELIADE ŞI A DOUA CĂDERE
MIRCEA ELIADE BĂTRÂN ŞI POSTUM Însemnări de George Anca şi câteva scrisori către el
SCRISORI DE LA MIRCEA ELIADE
Liviu ANTONESEI „BUNUL SIMŢ – O BĂTĂLIE GATA PIERDUTĂ!”
Gh. Dolinski : De la Ulma la Grămeşti şi de la Arbore la Siret
Vlad Pohilă: „Scandalul limbii moldoveneşti“
POETUL DISTINS ŞI CĂRTURARUL PATRIOT Ion Hadîrcă
GHEORGHE-GAVRILĂ COPIL: DIN CAPITALA ROMÂNIEI, SE SFIDEAZĂ ISTORIA ROMÂNILOR
Galina LUNGU: DESPRE POPULAŢIA TRANSNISTRIEI
Vlad POHILĂ despre PICTORUL GLEBUS SAINCIUC
Constantin FROSIN îi prezintă în limba franceză pe TUDOR ARGHEZI şi GEORGE BACOVIA
Versuri de Gheorghe TOMOZEI îngrijite de Cleopatra LORINŢIU
Corneliu LEU : DEOSEBIREA DINTRE DRAGOSTEA DE LITERATURĂ SI ADEVĂRATA POEZIE DE DRAGOSTE
Versuri de Ionuţ CARAGEA
Oana STOICA-MUJEA : RĂMÂNEM FĂRĂ EDITURI
Gabriela Petcu: George Roca, un evadat din spaţiul virtual, regăsit într-o poveste pe insula fericirii
-Florentin Smarandache la 55 de ani
Magdalena ALBU : CONSTERNAREA DE A FI sau DON QUIJOTE CA VIS
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI: Noi vrem pa neamtz!
Se repetă istoria ?- Dan BRUDASCU
ACEŞTI IDIOŢI CARE NE GUVERNEAZĂ - Liviu ANTONESEI
PASSO DOBLE – rubrica permanentă a lui Ioan LILĂ
IARĂŞI DIN FLOCLORUL INTERNETULUI: Vă oferim spre descărcare filme documentare şi slide-show-uri
CASTELUL IULIA HASDEU
PAGINA A PATRA
 VORBIND DESPRE POEZIE,
NU PUNEM IN DEZBATERE OPERA UNUI POET
CI CONTEXTUL  ÎN CARE EA SE POATE
SAU S-AR PUTEA AFIRMA

 GHEORGHE TOMOZEI

Spicuiri din ultimele volume şi câteva postume, străduind să-l readucem în memoria colectivă pe un mare poet al generaţiei sale, tocmai în contextul despre care vorbim şi a cărui încercare de analiză o prezentăm în altă parte, când e vorba de un alt poet

 

                          Pod fraged

                     poezii

www.cartesiarte.ro – Editura on line


I.Un poet din Tibet


Eu iubesc

Eu iubesc aceste devastate privelişti,
Muierile cu buzele pale,
Munţii,  cascadele,  norii
De le cumpără streinii
În cărţi poştale !

 

Râul cu un singur mal

Singuratic şi pal,
Curgând din prunci spre strămoşi
Spart de trestii şi peşti somnoroşi
Sunt râul cu un singur mal.

Apă strânsă doar într-o singură
Picătură irosindu-se  triumfal
Torent şi tot astfel nimicură-
Sunt râul cu un singur val.

Tras în de sine,totuşi în curgere
Mormântul tăindu-mi-l în aval
Cenuşă sunt şi ceară de fulgere
Sunt rîul cu un singur mal..


Dor stins

Un lustru antic
Pe gura râului.
Zac însumi plouat
De ploi erudite.

Apa curge-n de sine.
N-o voi mai bea.

E prea frumoasă clipa
Din ziuă.

N-o voi trăi-o.


Om de litere

Numai de când mi-am luat
Maşină de scris
Sunt om de litere !

 

Cum sunt

Chiar aşa, chiar aşa sunt :
toiagul florilor fără mireasmă,
turn urcat cu gâturile
de inocentele vegetaţii

cu osul numai bun de arat
Muntele Ararat,

inventator de brume,
autor de lespezi,
cultivator de ziare
vechi…


 Cuvânt

 Am văzut un cuvânt
ce se scrie singur.

Tot el se răzuia de pe zid.

Am văzut un cuvânt
care bea apă.

 


 Imagine

…Cu mâinile strânse
pe mânerul de fum
al spadei de scrum,
cu mâinile plânse.

Norii, ploaia,pieziş,
întunecime
şi nimenea , nime.

…cuvinte rămase cu ochii deschişi.

 


 Orfică

Sânge nevinovat
de piersică
sub mâinile lui.

Cuvântul se sparge
şi fărâmiturile fumegă
realcătuindu-se strâmb
din carne minerală.

Alb. Linişte.
sfâşieri de mătăsuri
şi totuşi
în acest spaţiu
ce orfic
abator !

 

Litere 
 

Încă mai dorm
pe mâna cu care-ar trebui să-ţi scriu
şi când nu scriu cu peniţa Klaps,
nu nu scriu cu cerneală simpatică
dar cred că de fapt nu mai scriu.

Şi ştii de ce nu-mi înţelegi mesajele ?
Fiindcă de-atâta amar de ani
 eu umplu intervalele dintre litere
cu litere…

Cutia magică

E o lacră cu oasele unui copil !
spuneau
 E chivotul cu perle al reginei
din Ţara Punt ! spuneau,
Ba,nu e decât o lădiţă ăn care-au fost
portocale !spuneau
şi aveau dreptate :ţineau ăn mâini
pe tejgeheaua mesei de mezat
lădiţa cu scule
 a instalatorului de fulgere
nebunul cetăţii,
autorul de
poesii…

 

Liber

Deşi liber,desigur,
Sunt doar o verigă de lanţ !


În mirare

Scriu,scris peste scris
Incest ?
Palimpsest ?

 

Cu Nicetas

Nicetas,doar tu şi eu
Vom mai răsufla printre fânuri
Încălzind mânuri
Noi,boii din staulul lui Dumnezeu !

Am fost

Paserilor de peste marea
Le-am fost demâncarea.

Luminii de zavistii şi ură
I-am fost băutură.

Am fost un poet
Din Tibet…

 

Desen

Sunt îmbrăcat în piele
De fraged facsimil
Scris de-un călugăr copil
Într-un schit de sub stele…

 

Numele

Numele ei
Cu silabele reci,dezvelite
Brusc ţâşnind din memoria
Mea
Cum labele faraonului
Ieşind afară din piramidă
Prin hubloul trepanat
De hoţi
Antici…

Amândoi

Să ne iubim
Până ni se ciocnesc
Zodiile.

Eşti lut.Lutul.

Sunt o bucată uscată
De ploaie…

Înainte de

Înainte de Christ ?
Tot ce s-a trăit
Pe lumea asta
Milenii

A fost înainte de Christ.

Nimic iisusic
Sub acest cer.Nici măcar
Anotimprile
Ierusalimul, poeţii,
Zăpada.
Iubirea-
Iisusiacă?

Acestea le scriu
Tot în ger,
în pustie
Şi tot înainte de Christ…

 

 

 

 

 

 

 Jertfa

Palmele ce mă aplaudă,ieri
Chiar mă pălmuiau.Mi se recunoaşte
Statura doar după ce oasele
Îmi sunt dumicate mărunt.
Mi se îngîduie să renasc
Doar din cenuşă.A mea.
Sunt măsurat cu cotul.Fragmentele
De împărăţii ce mi s-au luat
Îmi sunt plătite cu bănuţi de tablă.

Sigur  că încă mai sper(Speranţă
Precară ca o mireasmă
Pusă în ghips,care mireasmă
E spiritul florii.)Zac
Înnecat de fumul
Împletit în trîmbe
Deasura generaţiilor.

Până la urmă
Toată jertfa mea  a fost inutilă
Nu s-a scris niciodată
Măcar un vers
Despre cărămida îngropată
De vie
În zid !

 

 


II.Mersul pe aripi

 

 

Pod fraged

Mă las cu toată armura,cu caii
Cu erorile şi ereziile mele mereu sub pedeapsă,
Cu partea mea de pradă
Din Războiul Mirodeniilor,cu strânsura mea
De oase dogite şi cărţi


Mă las în seama podului subţire
Arcuit peste fluviu,
Pod alcătuit din gâturi de viori şi din rouă
Mă las cu toată greutatea insomniilor mele
Pe desenele lui abia întrezîritr

Şi sub mine, prăpastia
Vâltoarea
Pierderea
Vidul.

Dar nu mai e drum înapoi,
Sunt al tău,
Pod fraged, reazem târziu…


E timp să mai iubeşti

E timp să mai iubeşti şi timp să ierţi-
Toamna îţi strânge umbra-ntre coperţi.

E timp să te înalţi şi timp să pieri
Si pentru tine-i totdeauna ieri.

E anul doar pe sfert, un anotimp-
E timp să-aduni fărâmele de timp.

Doar săptămâni,doar zile,clipe doar.
E timp să mai rodeşti,cireş amar.

Toamna âţi strînge umbra-ntre-coperţi
E timp să mai iubeşti şi timp să ierţi…

 

Abia acum

Abia acum,intrat până la gît
In fierăriile ei blajine,abia acum
Se cuvine să vorbesc despre toamnă.

Deschid sertarele cu chei uitate
Si deretic odaia cu cărţi atinse de brumă
De parcă mormîntul mi l-aş vărui
Pe dinlauntru,
Cuviincios.

Sunt o vocaabulă rostită de toamnă,
O mână de semne,
Un fum,
O părere,o frunză în vid…

 

 

 Coborând

O,voi lumânări
Glezne de balerine
Coborând scări.

 

Rugina

Mineralele ce te compun,
Cu nimic altele decât cele aduse din Lună
Si cântărite cu ocaua lui Armstrong
Sunt mărturia cosmică
A neîntâmplatei noastre iubiri,
Boabe de grâu şi sâmburi de rodie ce nu vor rodi.
Varul coloanelor ce nu vor fi înîlţate,
Literele îngropate-n sertarele
Unei scufundate tipografii.

Apropierea lor mi-mbracă oasele în rugină,
Regină…

 

Ar trebui

Ar trebui să-mi amintesc lumina dinţilor tăi
în încropitul din foc de petale amurg,
Gleznele despicând anotimpurile,
Părul tău curgând peste burg.

Ar trebui trupun-n secunde să ţi-l desfac
Să te cumpăr cu mere şi cu mănăstireşti bolovani
La capăt de zi, la sfârşit de deceniu, sfârşit de veac

Şi uite-aşa a mai trecut de când nu te iubesc

O mie de ani !

 

Mai trebuia

Sângele umplea vara cu vrejuri fierbinţi,
Vocabulele sevei ne şiroiau pe dinţi.
Simţeam că umbra pierise şi că vântul tăcu.
Prin apeducte
Se târa mierea din fructe.

Mai trebuia puţină moarte,nu ?

 

De parcă

Tu,cea gingaş tipărită,
De parcă ar fi prospectul
Fabiricii de ghilotine,
Tu…

Mă răneşti.M-ai lovit ;
ţi-ai alungat câinele
cu un meteorit…

 

Ramă

Abia te-ai uscat
de pe mine.
Voi fi expus.Sunt o ramă
Inrămată…

Voi fi expus.

 

Îţi las

Să te alcătuiesc din câte sfărâmături,
să-ţi dau chip rupându-mi de capul meu,chipul,
din oasele mâinii sî-nchipui oasele întregii tale făpturi
cum tiparele mării le-ncheagă în smalţuri,nisipul ?

Să-ţi fie dinţii,albul vertebrelor mele,
să calci piatra cu carnea buzelor mele, pală,
îţi las bolovanul craniului,treaptă sub stele
şi sângele, să-ţi fie vin şi cerneală.

Şi-ţi las frigul, jindul,tremurul şi nesaţiul
şi pe tine te las câtă în mine-ai rămas
să fie versul acesta singurul spaţiu
ce te prelinge,din care te-ai tras…


Final previzibil

Şi ce va urma ? Ştiu totul pe de rost,
Ce va urma a mai fost :
Vom împărţi cearşaful de duminică
Si cearşaful de post.

Legenda ? un dreptunghi nu mai mare ca patul,
Noi, neîntâmplata şi neântâmplatul.
Ce n-a fost urmează a lua trup
Cu oase scăpărătoare,de lup.

Alţii vor coborî din visul în care-am intrat,
Cap desenat lîngă cap desenat.
Începută de noi, iubirea străveche
O va sfârşi-o altă, altă pereche…

 

 

 


Notă: Culegerea cuprinde versuri din ultimele cărţi ale poetului Gheorghe Tomozei (1936-1997) ,,Mersul pe aripi "şi ,,Un poet din Tibet" precum şi câteva poezii inedite, care vor apare în editura noastră on-line în volumul  „Pod fraged” îngrijit de poeta Cleopatra LORINŢIU

 DEOSEBIREA DINTRE DRAGOSTEA DE LITERATURĂ
 SI ADEVĂRATA POEZIE DE DRAGOSTE

     Însemnări pe marginea volumului selectiv din opera
     unui tânăr poet român rătăcit pe meridianele lumii,
dar bine înrădăcinat în dragostea pentru poezia limbii lui


Nu am in nici un fel intenţia de a face elogiul poeziei lui Ionuţ Caragea, poet român  încă tânăr, care şi-a câştigat notorietatea în „generaţia Google” pe multe meridiane dar, ca întotdeauna prin destinul nostru de caractere condamnate la nonsolidaritate sau asolidaritate, mai puţin în universul creativ al ţării lui unde, după părerea mea,  s-a înstăpânit - tranziţional, bine înţeles - un mod de existenţă literară circumscrisă în microclimate propice grupusculelor literare. Ceea ce n-ar fi rău, practicarea artei nepresupunând organizaţii de masă, dar conducând la riscul ca, în grup mic, ierarhia valorilor prin selecţie naturală să nu mai funcţioneze aşa cum trebuie, iar iubirea de literatură să nu fie totuna cu vocaţia pentru literatură, din iubire provenind şi amatorismul. 
 Plecat în altă lume, Ionuţ Caragea are avantajul însingurării sale, ceea ce îi oferă o distanţă de la care nu mai e obligat să stea cu privirile în interiorul grupusculului; să poată vedea fenomenul literar de la distanţă şi să tragă învăţăminte din ansamblul lui, nu de la vreun critic sau maestru literar care vrea să domine un anume cenaclu dintr-o anume localitate. Pentru că, nu creatorii chinuiţi de propriile lor orgolii sunt principalii vinovaţi de provincializarea acestor grupuri literare (prin mentalitate provincială şi nu prin locul unde apar), ci „maestrul”, implicitul critic local ce dă sentinţe şi certificate de talent, lansând personalităţile literare în micul lui imperiu după modelul grangurilor „centrali” ai vieţii clientelare literare; şi leit cu acelaşi arsenal de valori. Astfel, aceleaşi adjective, atribute şi analize din repertoriul celor ce o fac la scară mare, sunt folosite şi la scara mică a câtorva semnatari de volume din arealul respectiv. Ba, uneori, la furie, pentru a arăta cât de buricul pământului este el cu emulii săi, respectivul mentor şi spirit rector local uită, pur şi simplu, funcţia critică de la care a pornit şi-i îmbăloşează pe autorii clientelari cu atâtea merite de perfecţiune şi genialitate, încât generaţia lui Nichita, şaptezeciştii, optzeciştii şi chiar impunătoarele nume din perioada interbelică sunt mici amatori pe lângă creaţia promovată de cenaclul, revista sau editura respectivă.
Dar, în această însingurare, Ionuţ Caragea are si dezavantajul  de a nu fi luat în consideraţie de nimeni, măruntele interese de grup ne având cum să-l includă. Un asemenea motiv mă face să mă refer la el şi la poezia lui cea frumoasă, mai de graba spre a defini contrastul  dintre un asemenea însingurat în împătimirea pentru sunetul  încântător al poeziei în limba sa  maternă, spulberat ca un fir de talent în largul mapamondului şi bine definitele ventuze ale aspiraţiei la artă cu orice preţ, cu chemare şi nechemare, îndemânare şi neîndemânare, vocaţie sau doar ambiţie de afirmare, profesionism sau amatorism ce menţin climatul unei vieţi literare locale în cercuri restrânse de oameni care se cunosc, se cam apreciază sau doar se tolerează ei între ei, datorită liberalizării tiparului. Liberalizare absolut necesară democraţiei noastre, dar nu în egală măsură utilă unei reale afirmări culturale care, pentru a se realiza, trebuie să scape de poncifele şi amatorismul de la „Cântarea României”.
 

Poate că voi fi considerat cinic, dar alături culegerii pe care acest poet interesant a făcut-o din cele cinci volume publicate până în prezent, am aşezat un opuscul din colecţia de penibilităţi literare a marelui meu prieten Mihu Dragomir, poet de nobilă stirpe intelectuală pe care-l amuzau la culme toate stupidităţile pe care le suportă tiparul, colectându-le cu fervoare. Procedez astfel spre a-mi face înţeleasă cât mai pe scurt teza exprimată limpede în titlu, juxtapunând o strofă de adevărată poezie de dragoste aparţinând  tânărului poet şi alta dintr-o broşurică tipărită pe bani proprii (ceea ce dovedeşte doar dragostea pentru literatură), de o „amatoare de frumos” din perioada interbelică, atunci când libertatea tiparului manevrat ca negustorie în care banii nu au miros, era la fel de glorioasă ca şi astăzi. Pentru că mica industrie editorială a prezentului nu e cu nimic mai brează,  adăugându-şi doar rafinamentul digital alăturat vânzării de ISBN-uri pentru autori submodeşti,  al asigurării de prefeţe elogiative pentru cei mai avuţi şi chiar al negustoriei cu vreo campanie de recenzii în publicaţii cu tiraj confidenţial dar care, apoi, pot fi citate în postfeţele care susţin autorii după ce au mai strâns nişte bani pentru un nou volum. În acest mod, putem afirma cu mândrie că economia noastră de piaţă a produs şi a (re) impus tipul de editor prestator de servicii spre a satisface nevoile reale sau amatoristice ale unor mici comunităţi, la fel cu atelierele de confecţii şi reparaţii, rentabile la un anume număr de populaţie; sau, chiar, cu cabinetele dentare care pun coroane şi proteze oricărui om care are nevoie să mănânce şi nu numai celui care ştie să zâmbească frumos. Printre acestea s-au profilat şi câteva mici dictaturi, fie ale unor finanţări de stat supuse intereselor unei anumite orientări sau găşti, fie ale câştigurilor cu cărţi comerciale, ca nişte supermarketuri cu produse de serie, banale, uneori expirate, dar ambalate frumos, de genul „legate-n imitaţie de piele, ca să laşi doi metri de bibliotecă urmaşilor”... Şi, bine înţeles, nutrim speranţa să se impună naibii odata o editură cu adevărat program de cultură naţională şi de cultivare a elitelor cum, avis rara, începuse a fi în unele domenii Editura „Humanitas”.
 Dar să revenim la exemplul edificator şi scurt  pentru care m-am lungit cu vorba. Voi cita două strofe, din două poezii de dragoste a doi autori care demonstrează ambii dragostea de literatură, de vreme ce o frecventează. Unuia dintre ei, însă, lipsindu-i din această dragoste necesarul respect pentru literatură; respectul care-l face pe omul de bun simţ să se oprească dinaintea profesioniştilor unui domeniu pentru care n-are chemare şi să nu înainteze acolo unde nu-şi are nici locul, nici priceperea, nici, în ultimă instanţă: harul.
                                 …cândva ne vom atinge şi vom clădi iubirea,
                                   coloană infinită cu palmele pe cer
                                     şi vom culege stele să le simţim zvâcnirea
                                     când inimile noastre nu vor avea reper.

Aşa sună o strofă din recenta culegere a lui Ionuţ Caragea pe care, ca să nu jignesc libertatea de a tipări a vreunui grafoman contemporan, o juxtapun unuei strofe extrase, după cum am spus, dintr-o plachetă tipărită în timpul libertăţilor interbelice:

      Am avut şi eu odată
       Un iubit frumos şi bun
       Şi-a plecat în ţări străine
        Şi-a murit de glonţ de tun.

 Pentru Ionuţ Caragea - care, fiindcă „a plecat în ţări străine”, nu face parte dintre găştile autohtone unde, la scară mai mare sau mai mică,  se laudă ei între ei - aşezarea alături de asemenea delicatese ale ororii literare, ar putea fi jignitoare. Fericit fiind, însă, că „n-a murit de glonţ de tun”, îl rog să mă ierte şi să înţeleagă că, pentru mine, e o răcorire. Şi să mi-o accepte din următoarele motive:

 

Ca modest profesionist al scrisului, ce sunt, m-am simţit întotdeauna încurajat să mă aflu între prieteni ce ştiau să apere drepturile şi fruntariile acestui profesionism pentru care fiecare trudim din greu, nu ca pentru alte profesii - doar patru sau cinci ani de facultate, ci o viaţă întreagă; şi aceea puţină de vreme ce, deseori, adevăratele rezultate se văd de abia când ajungi la eternitate. Astfel, cum am spus mai sus, am moştenit în memoria mea, ca un memento a ceea ce nu trebuie să lăsăm să se întâmple pe piaţa literară, toată colecţia de poncife grafomane adunată  de Mihu Dragomir cu osârdia celui care nu numai că vrea să se amuze, ci şi a maestrului cultivat de o rară generaţie de poeţi splendizi şi care, la rându-i,  a cultivat cel puţin două. Colecţie adunată de Mihu,  marele îndrumător de poeţi care a ţinut până la moarte rubrica „Dintre sute de catrge” unde a fost lansată toată floarea poeziei vremii,  tocmai pentru a le da acestora exemplu de ceea ce nu trebuie să facă şi, mai ales, ceea ce nu trebuie să lase să pătrundă ştirbind blazonul nobil al profesioniştilor în ale scrisului.
Nu era vorba atât de persoane, cât de opere; de neghina strecurată chiar printre culegerile bune ale unor oameni cu talent bine consacrat, dar nedotaţi cu simţ critic faţă de propriul lor verbiaj. Astfel, când, în prolificitatea sa, Nicolae Tăutu scotea carte după carte si chiar luase, împreuna cu Mihu, un  premiu de stat pentru poezie, acesta i-a atras atenţia că nu tot ce se publică diurn, în ziare, îşi găseşte şi loc peren în paginile cărţilor; că una e poezia ocazională pentru care ei erau mult solicitaţi de reviste fiind poeţi la modă şi altul e rolul mesajului poetic pe care-l duci cu tine până la împlinirea unei cărţi; că nici o carte nu e o simplă culegere, ci fiecare îşi are poetica ei, tot aşa cum un articol sau un interviu, părând fulminant într-un ziar pe o „cestiune la ordinea zilei” îşi poate pierde orice semnificaţie în volum şi chiar îl poate descalifica pe cel care-şi alcătuieşte opera definitivă din culegeri de scriitură jurnalieră. Tăutu a înţeles, a acceptat şi, cum îi ardea buza să scoată un nou volum pentru care avea creaţie diurnă destulă,  a propus să ne facă o lectură ca să alegem noi ce trebuia a se tipări pentru eternitate şi ce rămânea doar ca scurtă răsuflare pentru „carpe diem”-ul respectiv. Am procedat ca atare: El citea foile respective iar, la fiecare, noi îi spuneam să le pună în dreapta sau în stânga. Supus, ascultător, obiectivat el făcea asta… Până când l-am prins că, uneori, trişa şi, când nu eram atenţi, mai sustrăgea câte o foaie din cele pentru gunoi şi o punea furiş de partea cealaltă… O dată, de două ori, până când i s-a strigat: „Nae, e volumul tău şi tu poţi oricând să faci ce vrei cu el; dar acum, cât noi ascultăm, lasă naibii foile  aşa cum zicem!”… Atunci, două lacrimi mari în care strălucea toată durerea şi ruga s-au prelins pe frumosul lui obraz poetic şi i-am auzit glasul invocând: „Dar voi nu ştiţi cât m-am chinuit şi cât am scrâşnit din dinţi până când am scris poezia asta!”… Şi, nu numai invocând, dar chiar cutremurându-ne cu durerea unui om sincer faţă de efortul său, din păcate, de data aceea sterp şi, din fericire, în alte ocazii foarte inspirat.
Ce să-i faci?! Există şi asemenea autori care pot produce lucruri de valoare alături de dezamăgitoare banalităţi şi, tocmai din acest motiv s-a instaurat funcţia selectivă a adevăratului critic literar. Pentru că nu s-a inventat încă, nici cu electricitatea pe sârmă, nici prin undele herziene, nici în sistemul digital (iată: proaspăt laureat cu „Nobel”), vreun mecanism care să confere cantităţi de talent sau, măcar, să producă timpi de inspiraţie, avem deseori nevoie de o selecţie ulterioară, bazată pe caratele fiecărui produs în parte. Dau un exemplu care se poate verifica consultându-se ediţia respectivă: Ion Horea este un poet bine conturat şi foarte riguros cu sine însuşi. Şi, cu toate acestea, Romulus Vulpescu, având la viaţa lui mult har de editor, i-a propus să-i selecteze el poeziile pentru un volum antologic. Ei bine, oricât de mult am fi convinşi de virtuţile operei poetice a lui Ion Horea, când citim acel volum asupra căruia şi-a pus amprenta selecţia lui Romulus Vulpescu, ne dăm seama că poetul e şi mai valoros decât l-am considerat citindu-i celelalte volume. Iată, aşadar, că nu neg în nici un fel necesitatea unui adevărat mentor critic, ci doar îi batjocoresc pe cei care fac asta, nu din vreo reală chemare, ci din grandomanie, veleitate sau poltroneria importanţei pe care şi-o dă neavenitul. Fofilându-se pe post de selecţioneri unici (de cele mai multe ori dintre rataţii creaţiei propriu zise, deţinători de eşecuri în încercările beletristice proprii), prin veleitatea lor, aceştia speculează veleităţile altor câtorva din jur, amăgindu-se că au fondat în mica urbe încă un mare „Cenaclu Sburătorul”. În ce scop? Bine-nţeles nu altul decât ca dubitabilul preopinent să se poată compara cu Eugen Lovinescu.   
Şi, în acelaşi timp, amăgindu-i pe alţii; pentru că veleitatea lui „a voi (sau a dori) să creezi” nu are nimic de a face cu putinţa de a crea. Ca să nu mai vorbim de har, sau măcar de toate subtilităţile poeticei caracteristice fiecărui gen literar, pe care adevăratul scriitor le deprinde prin propriul său spirit de observaţie, chiar dacă nu s-a găsit încă (şi cred că nici nu se va găsi) formula de manual pentru aşa ceva. Fără acestea, o asemenea veleitate ţine mai mult de ambiţia de a te lua lumea drept creator şi a putea poza ca atare dându-ţi importanţă sau pretinzând importanţă… Într-o asemenea ordine de idei, îmi amintesc de un confrate ambiţios pe care l-a nenorocit nereuşita unor sute de pagini din care nu-i ieşea un roman, le-a rupt, le-a mototolit şi le-a aruncat la coş, apoi şi-a înecat durerea într-o beţie cruntă. Când s-a trezit, a făcut duşuri reci şi inhalaţii cu abur, s-a dopat cu algocalmine şi a încercat să se apropie de masa de lucru. Acolo, ce crezi: Scoase din coş, lipite cu scotch şi călcate cu fierul, tronau paginile pe care el le aruncase. „Te-ai îmbătat, maică şi ai aruncat toată munca asta la care am văzut cum te-ai forţat”-  îi spuse soacra care fusese nevastă de precupeţ – Nu se poate; alege măcar ceva şi scoate nişte bani din truda asta!”… Respectivul, făcuse măcar gestul uman de a se îmbăta de ciudă; îmi amintesc însă de altul, ce scrisese un roman ale cărui pagini, ca să le publici, ar fi trebuit, pur şi simplu, traduse din română în română. Circula cu el pe la diverşi editori care, după efortul lecturării a două pagini de prostii şi agramatisme, îi dădeau cu el în cap. Cândva, după ce ne-am câştigat libertatea, ce vad la un chioşc din Gara de Nord? – Numele amicului respectiv pe coperta unui volum impresionant îmbrăţişat de-o banderolă pe care scria nici mai mult nici mai puţin decât: „Roman interzis de 20 de ani sub apăsarea cenzurii care nu l-a lăsat să apară”. 
Nu ştiu dacă raportul dintre câinoşenia cenzurii şi prostia unui asemenea nechemat e o problemă politică sau una de breaslă în apărarea unor criterii de bun simţ artistic, dar îmi amintesc de un alt mare prieten al meu, celebrul pictor şi maestru monumentalist solicitat şi răssolicitat  de şeicii lumii la înnobilarea artistică a palatelor provenite din petrodolari, care a pictat ani de-a rândul cele mai mari minuni arhitectonice din emirate: Petre Achiţenie. Artist modern, cu o viziune brâncuşiană în culoare, acuzat de fundamentalişti că şi-a permis să-l pună-n frescă pe Eminescu alături ctitorilor din biserica botoşăneană ,,Uspenia" unde a fost botezat poetul, el a avut o copilărie săracă pe la mănăstirile unde a învăţat de la zugravii stilului bizantin, a trecut apoi la o perioadă tributară picturii lui Grigorescu şi Andreescu, dar de înaltă apreciere în epocă şi a fost adus ca bursier la singurul Institut particular de belle arte din Bucureşti, patronul acestuia dându-i de toate - casă, masă, lecţii, atelier, vopsele, cu o singură condiţie: Să retuşeze tablourile unor colege din familii avute, de pe urma taxelor cărora fiinţa Institutul, ca să crească prestigiul acestuia atunci când expunea lucrările studenţilor. Aşa şi-a făcut Achiţenie şi studiile, dar a realizat şi zeci de pânze pentru expoziţii de succes, semnate de alţii. Şi, pesemne din acest motiv, când a ajuns profesor, şef de catedră şi maestru al multor generaţii de absolvenţi ai Universităţii Naţionale de Arte Plastice, avea un ochi teribil, descifrând imediat amatorismul şi excluzându-l. Se purta foarte exigent, mai ales cu fetele; şi nu le ierta dacă se îndoia de talentul lor. Vorba lui binecunoscută era: „Vrei să ai îndeletniciri artistice şi să-ţi umpli timpul cu ele? Du-te la tors, la vopsit lână, la croşetat, la ţesut ii şi covoare, că aşa face orice femeie de român ca să-şi îngrijească locuinţa îmbrăcând-o-n scoarţe, şi nu ca să se laude cu afişe de expoziţii la care n-o să vinzi nimic!”…
Încurajat de el, am îndrăznit şi eu să ricanez în faţa unor foşti generali sau ştăbuleţi, sau miniştri care, venindu-le ideea să  tenteze la profesia noastră pentru a-şi umple timpul de pensie grasă, încep a se considera colegi şi a-ţi aduce cărţi spre publicare sau recenzare. Le spun de la obraz: „Dacă te-a apucat dragostea de artă la bătrâneţe, de ce-ai căşunat neapărat pe meseria mea şi nu faci, de exemplu, balet, sau cascadorie ca să-ţi umpli timpul?!”… Da, să ricanez; pentru că, într-un asemenea climat viciat de comercialul conjugat cu ambiţiile deşarte, nu mai avem criterii valorice nici ca  să-l repunem în drepturile lui de a fi cunoscut pe Gheorghe Tomozei care şi-a construit dăruit şi meticulos o operă meritorie, adică să-i relansăm această operă, nici să-l sprijinim ca să şi-o lanseze cum trebuie pe un om încă tânăr, cum este Ionuţ Caragea.


Şi, totuşi, s-ar pune întrebarea ce legătură au toate acestea cu poezia de dragoste a lui Ionuţ Caragea, o creaţie literară onestă şi de certă inspiraţie, inegală încă, atingând şi cote superbe pe lângă inegalităţi oarecum supărătoare, dar niciodată sub limitele profesionalismului. Niciodată lăsând impresia că autorul s-ar îmbăta cu apa rece a amatorismului, ci întotdeauna simţindu-l crispat în voinţa de a comunica ceva ce are într-adevăr de comunicat. Ceea ce mă face să îl încurajez din toată inima şi să-i apreciez volumul ca atare, pentru că inegalităţile lui sunt chiar mai interesante privind căutarea de expresie artistică nouă; mai interesante decât o mânuire sigură, la o anume ştachetă lipsită de oscilaţii… Da: ce altă legătură, decât contrastul încântării, ar putea avea consideraţiile mele despre amatorism şi grafomanie cu  poezia de mai jos, pe care sunt tentat să o citez în întregime ?!

În altă viaţă am fost un râu


în altă viaţă am fost un râu
iubita mea era o salcie
cu dragostea despletită
câteodată frunzele ei
îmi acopereau trupul
câteodată se închidea în sine şi plângea
adesea o mângâiam unduitor

într-o zi iubita mea a plecat
în căruţa unui lemnar
în locul ei
pe un ciot
se odihnea adesea
o codobatură

eram furios şi pentru o vreme
n-am mai privit malurile
până când o femeie necunoscută
privind prin mine pietrele
a vrut să afle rostul pământului
şi s-a lăsat să cadă
ca o pană de codobatură
ca o frunză de salcie


a plutit o vreme
cât m-au ţinut braţele
apoi am sărutat-o
şi a rămas în voia mării

deseori iubita mea cântă
la miez de noapte
vrăjeşte pescarii

iar eu întind degetele
prin siajul bărcilor

 

 Şi, dacă poemul de mai sus l-am reprodus din această încercare de antologare tematică extrăgând lirica de dragoste existentă până în prezent în opera tânărului poet, cer permisiunea să mai adaug unul, dintr-un alt volum, cu alt orizont ideatic, definindu-i personalitatea literară dintr-un alt unghi, dar care justifică la fel de bine convingerea că ne aflăm în faţa unui autor care are ceva de spus şi, stăpân pe nişte mijloace moderne de exprimare a unor inedite stări poetice, va mai avea încă de spus impunându-şi registrul poetic asupra generaţiei sale:


Download

Doamne
am primit mesaj de la tine
în timp ce mă spovedeam pe hârtie
s-a înfiripat un link între cer şi pământ
prin care mă hrăneam prin care te downloadam
poezie
am învăţat să iau totul de la început
primul cuvânt a fost
amintire
nu trebuia să construiesc
un alt turn babilon din metafore
pentru a-ţi arăta cât de deştept sunt
am aşteptat cuminte
ca picăturile de ploaie
să culeagă cuvintele din vânt
mi-am întins palma
pe linia vieţii a apărut
o floodă
o iubire
care m-a făcut mai Om
decât sfânt
prefer să rămân toiagul tău Doamne
pe care să-ţi sprijini sufletul
şi să mă doară dragostea ta
decât să mă dărâme
cuvinte de dragul cuvintelor
pentru că-n lumea asta chioară
nu tot ce zboară se numeşte înger

 


 Prefaţat astfel, cu profilul poetic aşezat ca o efigie care, cu ochiul  vizibil cercetează frumuseţile iubirii mai mult decât frumuseţile iubitei - aceasta fiind unică, neschimbată, discret mişcată sau, mai degrabă doar clătinată cu drăgăstoasă grijă; situată într-un nadir perpetuu al prospecţiunilor sale şi venind la el prin fluxurile sentimentelor diferite pe care i le provoacă; uneori voluntară faţă de sentimentele lui supuse, alteori supusă în faţa sentimentelor lui voluntar declarate şi surprinzător descrise – el le disecă şi le află metafora… Dar cu ochiul celălalt, ochiul nevăzut pe care îl bănuim a recepta mesajele venind din transcendent în limbajul noilor configuraţii ale unei lumi virtuale, Ionuţ Caragea îşi capătă cele două dimensiuni auctoriale: Una de conversaţie cu divinitatea care şi-a depăşit odată cu el şi cu secolul lui trăsăturile fundamentalist-paternaliste de „Tată a Toate”, făcându-ne conştienţi că, de fapt, e „Duhul din Toate”, adică prietenul, sfătuitorul, inspiratorul şi animatorul gândurilor tale, al simţirilor cu care-I înţelegi Cuvântul; iar tu ai dreptul modern să nu-l înţelegi ca pe o poruncă, ci exact ca pe un duh care te animă şi pe tine fericindu-te, tocmai pentru că Dumnezeul tău dialoghează cu tine  şi te lasa să dialoghezi cu El întru luminarea acestei vieţi; chiar şi cu mijloacele cele mai moderne, care se dovedesc a fi la fel de profund transcendentale… Asta ar fi prima dimensiune, pe care o ilustrăm şi prin culegerea de poezii de mai jos. Iar, a doua e cea de ascultare întru tocmai a îndemnurilor acestui Dumnezeu Atoateiubitor, făcându-te şi pe tine să iubeşti în măsura în care eşti fiinţă după chipul şi asemănarea Lui; şi să cânţi iubirea dacă ai primit de la el talantul poeziei.
 Asta, cred eu, face din Ionuţ Caragea un liric dotat cu justificată înclinaţie către poezia de dragoste iar, din acest volum al său, o demonstraţie bine pusă pe direcţie. O demonstraţie promiţătoare meritând a fi călduros primită, cu toate limitele sale; o demonstraţie care ne arată că, atunci când va reuşi să depăşească anumite poncife ale teribilismului de a spune oricum orice, teribilism care-i aplatizează pe mai mulţi congeneri ai săi, când va ajunge să simtă că versul alb (ca să nu sun că respinge, spun numai că:) admite şi mai greu vocabula de simplă comunicare, lipsită de profunzimi sau de originalitatea rezonanţei, că diminutivele zgârie urechea şi simţul poetic iar simplităţile exprimării trebuie să cuprindă mereu un antibanal feroce, când îşi va radicaliza poezia faţă de asemenea tare, constănţeanul din el va avea dreptul să se pretindă din stirpea tomitanului care s-a autodenumit „tenerorum lusor amorum”.


 Mă opresc aici de teamă ca, în ciuda a cel puţin opt superlative pe care le-am folosit caracterizându-l pe acest poet care le merită, să nu-i fac vreun deserviciu vorbind cinstit despre hibele pe care le mai are, in contextul in care astăzi, prin practicile  despre care vorbeam la începuturile acestor rânduri, orice prefaţă sau postfaţă situează orice carte la care este ataşată, cel puţin de la perfect şi genial în sus; iar baremul de superlative este pe la minimum douăzeci şi patru la oraşe şi treizeci şi două în municipiile capitală de judeţ . Fraza de început de cronică literară cu: „Valorosul volum de cimilituri apărut în prestigioasa editură din Pătârlagele aduce o contribuţie naţională la…” este bine generalizată în limbajul criticilor despre care am vorbit mai înainte, iar prietenul meu Achiţenie, care le îndruma pe grafomanele picturii către talentele produselor casnice, îşi savurează acum nemurirea, devenind el însuşi monument.
 Iar eu, păcătosul,  convins  că, în urma unor asemenea practici de reclamă la tarabă, e întru totul justificat faptul ca, acela care te roagă să scrii despre el, e sigur că vei scrie cât de genial este, m-am jurat mai demult să nu mai accept asemenea propuneri. Dar lui Ionuţ, care pe deasupra mai e şi constănţean de al meu, apucasem să-i promit, tocmai fiindcă l-am văzut că a trăit experienţa şi, ajungând pe locurile natale, a avut parte de prezentări care-l plasau pe acea diagonală urbanistică dintre statuia lui Ovidiu şi bustul lui Eminescu, chiar pe un soclu cu puţintel mai înalt decât al acestora.
 Dintr-un asemenea motiv anunţ că e ultima oară când, în scrierile mele, mă refer la vreo carte nou apărută. Oricât s-ar insista pentru o prefaţă, sau recenzie, sau măcar lectură, eu văd în spate surâsul umil al cerşirii unor laude; iar, după ce scriu, mai simt şi scrâşnetul de nemulţumire că nu am lăudat suficient. Aşa că: De ce să fiu linguşit sau înjurat?!… Mă simt bine aşa cum sunt, mă bucur când găsesc în talentul altora un sprijin pentru a impune biata cenuşăreasă de literatură română şi, cu asta: Punctum!

                                                                                                                                  Corneliu LEU

 

 PATIMILE LUI HRISTOS

Poezii de Ionuţ Caragea

  Vinerea Mare


Un înţelept
Cruce la piept
N-am cum să scap
Cruce la cap

Zilele numeri
Cruce pe umeri
Mă laşi la vatră
Cruce de piatră

Primesc însemn
Cruce de lemn
Ultim suspin
Cruce mă-nchin

Din miez de nuc
Crucea mi-o duc
Spre creator
Pe cruce mor

 

Donator universal


pe tine Iisuse
nu te-am întrebat niciodată
ce grupă sanguină ai?
tu cel care ne îmbeţi
pe toţi iar noi
te mai lungim cu apă
în loc să te cinstim cu rugăciuni
şi dreptate
şi te mai întreb şi pe tine
înger păzitor şi tălmaci
ce limbă vorbesc oamenii
după ce trec de cârmaci?
până la cer sunt doar sfinţii
cu limbi ascuţite
şi mulţi credincioşi
numărându-şi
arginţii
eu cred Iisuse
că tu eşti zero
infinit

 

 


Christ îmbătrânit


te întrebi de ce te atrage bărbatul acela
cu părul albit şi mâinile aspre
de unde are toate acele semne pe trup
vrei să-i fii camarad de arme şi scut
pe drumul gropit spre necunoscut
vrei să-l atingi şi să-i simţi poleirea
vrei să-ţi fie drept pildă
şi să-ţi vorbească cu duh
vrei să priveşti lumea din ochii săi
începutul şi sfârşitul
apocalipsa fiecărei secunde
desferecarea celuilalt eu
vrei să-i amâni condamnarea
purtându-i toată durerea în pântecul greu
tu ştii femeie
cu vârsta se-aşază gloria pe faţă
însă cununa de spini este numai a lui

 


*iisus reloaded


ştiu ştiu ştiu şochează
probabil te-ai aşezat comod în fotoliu
îţi bei liniştit cafeaua şi aştepţi răstignirea poetică
în trei episoade

dar iisus lipseşte şi-a uitat rolul
nu moare nimeni
nicio cascadorie
pudoare
scroll down
boring

câteodată pe lumea aceasta
fiecare lucru trebuie să renască
precum omul în piatră
şi piatra în om într-o criză
terifiantă de fiere

o lume ce are nevoia imperioasă de horror
ca sângele de aer şi aerul de sânge
o dragoste astmatică
o dragoste leucemică

respirăm prin camere web
deschidem porţi virtuale
să ne ţinem de cald
şi tot mai vrem ca iisus
să ne fie herald

mă întreb de ce am scris aceste rânduri
împotriva cui protestez
împotriva celor care îşi beau liniştit cafeaua
de parcă nu s-ar fi-ntâmplat nimic

 

33 bis


şi viaţa mea cealaltă
să o slăvesc – mă-nvaţă
cu mască mortuară
cu faţă şi postfaţă

oriunde deschid cartea
e-o inimă ce bate
cuvintele înoată
prin marea de păcate

pe foaia numărată
identic şi cu bis
se săvârşeşte-o crimă
şi cine m-a ucis?

ajuns după milenii
tot la aceeaşi treaptă
îmi regăsesc Golgota
în vorba înţeleaptă

şi vezi tu, frate geamăn
din pântecul de mamă
tu eşti cel mai bătrânul
şi nu vom fi de-o seamă

iar eu ce mi-s de după
scăpata răstignire
îmi otrăvesc cuvântul
ca să îţi dau de ştire

pe foaia numărată
identic şi cu bis
va curge veşnic - styxul
şi-o să mă-nec în vis.

 

 

Iisus, poet de tranziţie


în biblioteca cerului
sunt doar biblii şi nicio carte
scrisă de caragea ionuţ
asta pentru că-n biblioteca cerului
nu există decât un singur poet
şi acesta se numeşte iisus
cuvintelor sale pilde le-au spus
dacă vreţi să aflaţi omul din spatele lor
să spuneţi tatăl nostru de trei ori în gând
şi să lăsaţi magdalenele-n pace

iisus este şi clasic şi simbolist şi postmodernist
şi numai douămiist nu vrea să fie
sau nu ştiu ce ştrumf
sau nu ştiu ce poet de-mprumut
de la un curent la altul
de la o muză la alta

iisus este poet de tranziţie
de la pământ la cer
şi de la cer la pământ

 

Picnic la marginea drumului


venim de departe
fiecare din direcţii opuse
şi facem picnic la marginea drumului
îţi prezint credincioasa mea umbră
îmi prezinţi nevăzuţii tăi îngeri
îţi scoti desaga cu prescură
îmi scot inima din piept
şi o privesc în palmele tale
cum bate cum bate

toate drumurile
duc la răstignirea pe cruce 

plecăm mai departe
fiecare în direcţii opuse
tu te ridici la cer
eu mă cobor în pământ
aşteptând învierea

pe crucea mea se răstigneşte
prezentul

pe crucea ta se răstigneşte
iubirea

 

După cum am spus de la începutul acestor pagini :
VORBIND DESPRE POEZIE,
NU PUNEM IN DEZBATERE OPERA UNUI POET
CI CONTEXTUL  ÎN CARE EA SE POATE
SAU S-AR PUTEA AFIRMA. DESPRE ACEST CONTEXT,
UN PUNCT DE VEDERE INTITULAT:

 RĂMÂNEM
FĂRĂ EDITURI

 


A venit criza. Nu e numai criza României, e criza întregii lumi. Mai puţin a Chinei că au declarat cu gura lor, prevăzători fiind, că nu vor duce lipsă de bani. Dar România duce. România duce lipsă nu de acum, dar de data asta avem un motiv plauzibil şi o isterie generală. Din isterie s-a ajuns la concretizare şi din concretizare cel mai rău se dă în cărţi.

In quarto

În 1500-1600 cele mai multe scrieri erau publicate in quarto, adică se lua o foaie şi se împărţea în patru. Desigur, vorbim de scrieri pe care editorii timpului nu le credeau importante. Erau mai sărăcăcioase, azi am putea spune că era un paperback şi aşa am mulţumi pe toată lumea. Operele in quarto, cele mai multe dintre ele, nu s-au păstrat până în zilele noastre, chiar dacă atunci nu era vorba de o criză, tot la bani ajungem. Piesele de teatru, de exemplu, erau mai întâi tipărite in quarto, dacă publicul nu era mulţumit şi un domn mai fanatic nu păstra piesa, puteam să-i punem cruce şi să uităm de ea.

Cam asta se întâmplă azi cu editurile din România sub pretextul crizei. Nu că nu ar fi criză, pentru că e, ci pentru că nimănui nu îi pasă. Dacă până acum celor mari nu le-a păsat nu a fost aşa o tragedie pentru că editurile s-au descurcat singure, dar acum e o tragedie. În timp ce guvernanţii se ceartă între ei, fără a avea vreo legătură cu omul simplu ce se holbează la televizor încercând să înţeleagă care nu a furat destul şi mai vrea un os, lumea cărţilor dispare încet, încet, ca Biblioteca Regală din Alexandria sub auspiciul nepăsării.

Că celor de la putere nu le-a păsat niciodată în ce parte se îndreaptă cultura cu literatura ei, pictură, muzică etc, nu e chiar aşa o mare tragedie, ne-am obişnuit, dar că nici muritorului de rând nu îi mai pasă, e de-a dreptul înfiorător.

Şi în timp ce editurile luptă, ca în romanul lui Cervantes, cu creditori, tipografii etc, lumea din clasa de mijloc sau chiar din pătura boierească, nu ştie cum să îşi mai cumpere o maşină scumpă că tot s-au ieftinit pe timp de criză.
 
Am ajuns să ne bucurăm când un parvenit cultural face comandă de o sută de cărţi: „cu acelaşi tip de copertă”, pentru a-şi aranja biblioteca. Cărţile or să zacă acolo, pentru că parvenitul nu o să deschidă vreodată vreuna, dar ce bine ne putem lăuda cu ele şi ce intelectuali ne dăm.

Oamenii încă n-au înţeles că există cărţi şi cărţi. Pentru destindere şi pentru cunoaştere. Dar şi cele pentru destindere ne poate aduce cunoaşterea şi invers. Ţara asta nu dă doi bani pe carte, oricât ne-am chinui unii dintre noi să o ridicăm la ranguri aristotelice. România e ţara în care nu mai găseşti piesele de teatru ale lui Shakespeare decât prin vreun anticariat prăfuit, undeva în fundul lăzii, pentru a nu reuşi să ajungi uşor la cunoaştere.

Acum toate par a se vărsa în capul nostru, nimeni nu mai caută un El Dorado al lecturii, din contră, fiecare încearcă să fugă de aceste comori sub diverse pretexte. Că în România nu se mai cumpără carte nu e o realitate venită odată cu criza, e o realitate veche, asumată. Dar măcar acum, în al zecelea ceas, Institutul ăla mare şi tare Cultural, cum îi zic ei, ar putea face ceva pentru ca editurile şi cartea în general să supravieţuiască.
 
Acum mai mult ca niciodată am impresia că vom ajunge un fel de Alexandria. Peste două sute de ani oamenii se vor întreba ce s-a întâmplat cu scrieriile de azi. Probabil le vom mânca, chiar dacă nu se mai scrie de mult timp pe pielea animalelor, presupun că şi hârtia e un bun supliment nutritiv. Dacă nu vom găsi ce să facem cu ele, la ce ne mai folosesc? De cărţi avem noi nevoie? De edituri? Educaţie? La ce, când omul vrea doar să aibă maşină, vilă şi piscină?

Acum e criză, dar mă întreb: când nu va mai fi ce se va întâmpla cu cartea? Să îi mai dăm şanse de supravieţuire? Mă îndoiesc. Ne schimbăm şi nu în bine. Involuăm de la zi la zi, iar editurile din România încep să-şi pună singure cruce pentru a nu ajunge în situaţii şi mai dificile.

Ce e mai rău e că în alte ţări, cu sau fără criză, cartea se vinde. Se citeşte, se caută. Atunci să cred că românii sunt cei neinteresaţi? Aşa se pare. În cazul ăsta toţi scriitorii vor fi nevoiţi să emigreze? Probabil. Nu mai e mult până vom afla, aşa că aşteptăm neputincioşi să se prăbuşească tot, în timp ce mai marii, cei ce ar putea face ceva pentru toate valorile noastre, stau şi se ceartă fără a concretiza nimic în nici un domeniu.

                                                                                                                                              Oana STOICA-MUJEA


*Oana STOICA-MUJEA, scriitor şi jurnalist, născut la 20 mai 1981 în localitatea Ştefăneşti, judeţul Argeş. A urmat şcoala generală şi liceul la Piteşti. În 2005 obţine licenţa în cadrul Facultăţii de Electronică şi Electrotehnică din acelaşi oraş. Publică articole în revista Facultăţii de Electronică şi în revistele de profil de la Praga. În 2005 îi apare primul roman intitulat „Stăpânul”, iar în 2006 a publicat romanul „Şarama”. În afară de aceste două romane autoarea are numeroase alte povestiri în diverse reviste între care şi în revista Pro-Scris. Din 2006 urmează cursurile de jurnalism ale universităţii particulare Constantin Brâncoveanu. În acestă perioadă devine redactor la revista de cultură Argeş, la revista de cultură şi atitudine Noi, NU! şi colaborator al revistei Feed-Back din Iaşi şi a altor reviste culturale.

Publicaţii:

Trilogia Stăpânul: Răpirea Zeilor, NapocaStar, Cluj-Napoca, 2005
Şarama: două volume apărute la Editura Mihai Eminescu. Proză.
Antologie I: volum apărut la Editura InfoData, Cluj.
Antologie II: volum apărut la Editura InfoData, Cluj. Volum de interviuri culturale.
Colecţionarul de vise: volum apărut la Editura InfoData, Cluj. Roman.
Colecţia de poveşti - Dincolo de oglindă: volum apărut la Editura InfoData, Cluj. Roman.
Războiul Reginelor - Cartea I: primul volum al seriei Dinastiile, apărut la editura Tritonic 2008
Războiul Reginelor - Cartea a II-a: al doilea volum al seriei Dinastiile,apărut la editura Tritonic 2008
Indicii anatomice:roman poliţist,apărut la editura Tritonic 2009

Blogul scriitoarei:

oanastoicamujea1.wordpress.com
dinastiile.wordpress.com

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971