Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 |
Anul 2010
Anul 2009
Prima parte: Din folclorul internetului, caricaturi de Mardale, articole de Lucian Avramescu,Sergiu Găbureac Ion Marin Almăjan citând din C.T.Popescu, Emil Bucureșteanu, Dinu C.Giurescu.
Prima parte - continuare
ÎN LOC DE CONCLUZII LA ACEASTA PRIMĂ PARTE
PARTEA II CONTINUĂM ENUMERAREA UNOR ASPECTE PRECUM CELE DE MAI SUS ŞI, ÎN ACELAŞI TIMP, ARGUMENTAREA NOASTRĂ DIN NUMĂRUL TRECUT, PRIVIND: Sfârşitul programat al democraţiei
MISTERELE BUCEGILOR Continuarea anchetei din numărul trecut Articole de Marian RIZEA şi Radu CINAMAR
MISTERELE BUCEGILOR Continuarea anchetei din numărul trecut Articole de Marian RIZEA şi Radu CINAMAR- continure
Continuare 2
ULTIMA ORĂ
VEŞNIC CRITERIU ŞI MEREU ÎNTĂRITĂ MÂNDRIE A LIMBII ROMÂNE – PROFETISMUL EMINESCIAN de ADRIAN BOTEZ
Constantin FROSIN - Eminescu în limba franceză
Poezii de Dan Mircea CIPARIU,Aricole despre: ANUL CARAGIALE, MIHNEA GHEORGHIU, DAN PURIC, EUGEN DORCESCU, PREMIUL NOBEL, PROCESUL DE LA NURNBERG,MITROPOLIA BASARABIEI, CEZAR IVĂNESCU, ELISABETA IOSIF, GRIGORE AVRAM, INIMĂ REA, LIA RUSE, AL.FLORIN ŢENE, MIRCEDA CIOBANU, GEORGE LIXANDRU scrise de:DAN MIRCEA CIPARIU, ALEXANDRU PETRIA, VLAD LEU, VIOREL ROMAN, ŞTEFAN PLUGARU, STELIAN GOMBOS, GABRIELA CREŞAN, MELANIA CUC, LIVIU ANTONESEI, IONUŢ CARAGEA, PETRU BIRĂU, AL. FLORIN ŢENE
Actualitatea cultural artistica- Partea II
Actualiteatea culturala - Partea III
„RĂNILE SOLDAŢILOR ÎNVINGĂTORI” romanul lui Corneliu LEU în ediţie definitivă
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea I
Caricaturile lui Pătrăşcan
Partea II
Paso doble rubrica lui Ioan LILA
Politica in photoshop
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - PARTEA III
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - PARTEA IV
PAGINA A PATRA
Actualitatea culturală, literară şi artistică

Poezii de Dan Mircea Cipariu
                                                                                          



                                                                                                            
 
                  Scrisoarea a VII-a (de Crăciun)
 
 
1.Ajun de Crăciun pe facebook
 prietenii din reţea
se pregătesc de Naşterea Domnului
şi de Mântuire
 ascultăm fiecare în singurătatea lui
christmas blues songs
şi, mai ales, „Merry Christmas, babby & please come home for Christmas” 
 „orice Crăciun e o renaştere” – adaug pe facebook
alături de fotografia mea de la 5 ani
când mergeam în Ajunul Crăciunului
printr-un sat din Transilvania
cu o traistă plină de colaci, nuci şi mere
cântând cea mai scurtă colindă din lume:
 „Cine vine prin grădină?
Dumnezeu cu crucea-n mână!
Da’ pe cruce
Ce ne-aduce?
Un colac de grâu frumos
C-aşa-i faţa lui Hristos!”
 am pus cu majuscule pe peretele meu virtual:
PRIMIM CU COLINDA!
 „orice Crăciun e o renaştere!”
 
2. prevestire
 caut un buton pentru declanşat
bucuriile interioare 
 desenez pe ecran
un prunc într-o iesle
ca o fotogramă de folos pentru orele întristate
 sunt pregătit să trec de întunericul cel mai mare
cu inima gata de un nou început
 cerul strălucește
de liniște și bunăstare sufletească
 îngerii vin
sunt pe aici
prin poemul pe care îl intuiesc și îl trăiesc până la capăt
  
3. Steaua Mării
 tastez  „Stella Maris” pentru prietenii din reţea
 peretele se curăţă de erezii
privirea se limpezește tot mai mult
stelele sunt din vată de zahăr
 „astăzi Curata,
Preanevinovata
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia...”
 deschid uşa sufletului
să intre creştinul cu sfinţenia în poporul meu de umbre
 deschid mintea să văd
Steaua Mării
în locurile cele mai inaccesibile
acolo unde numai speranţa în Dumnezeu
poate shimba cenuşa în aurul cel mai pur şi strălucitor
 
4. lista de colindat
 la Nana Silvie sunt pupuri cu varză
şi pupuri cu urdă
 la Unchiu Lie sunt bomboane cubaneze
ca nişte păsări colorate
ce se întorc iarna din ţările calde
 la Tuşa Mare e turtă dulce
cu urechi lungi şi albe
de iepuraş cuminte
 la Tetea Pătru sunt mere mari şi galbene
numai pentru cei care trebuie să zică
„N-am venit să cerem, Ci-am venit să dăm
Dalbe şi iar dalbe, Flori adevărate”
 la Mama Tână sunt darurile aduse pe ascuns de mama
de la Bucureşti
aici sunt toţi verii mei cu care voi merge pe Uliţa Borceştilor
să ducem colinda
 „Deschide uşa creştine
Că venim din nou la tine
La mulţi ani, mulţi ani cu bine”
 
...........................................................................................................
 
deschid monitorul
contul meu de pe facebook
peste tot
acelaşi şi acelaşi mesaj:
Salvaţi Crăciunul!
 
5. „cel mai frumos Crăciun” de pe Net
 pentru concursul „cel mai frumos Crăciun” de pe Net
premiile sunt un  suport pentru CD-uri
un set de pahare de șampanie
și o decorațiune de iarnă
 femeile dau majoritatea like
şi scriu despre cum bebeluşii, ţâncii şi adolescenţii lor
le luminează sărbătorile
 bărbaţii au poveşti senzaţionale
cu crăciuniţe care fac streaptease
cu recorduri la mâncat cârnaţi şi la băut vin
 doar singuraticii nu scriu poveşti
nici patetice
nici cinice
 doar singuraticii postează câte un aforism
despre
iubirea de Celălalt
 
6. poem blues de Crăciun
 improvizez pe drumul dintre creier
şi dicţionarul de inimi
acest poem blues numai pentru tine
 cu atingerile tremurânde ale unui nou început
sub lumea de sfinţi şi beteală
ce chiar acum ni se dăruie
contrabasul vibrează
aerul dintre degete şi texturi
se purifică cu dragoste şi cu chemarea numelui tău
 tu eşti aşteptarea care nu mă întreabă nimic
care ştie să călătorească prin haosul meu interior
fără plăţi şi constrângeri 
 tu eşti acest rhythm & blues
de sentimente eliberate de semantică şi experiment
 stăm cuminţi
cu nasul lipit de fereastră
rostogolind din priviri zăpada care se încăpăţânează să nu cadă
 ninge doar în interior
ca o formă subtilă de linişte
 
7. cronica unei fericiri neanunţate
 trăiesc tot mai mult
într-un timp şi într-un spaţiu
vegetal
departe de gândirea devoratoare
departe de sângele care acoperă ecranul
în ştirile de la televizor
 sunt şi eu măsura tuturor lucrurilor
a tuturor mijloacelor
 stau în post
aşteptând Naşterea Mântuitorului
 colindătorii îmi intră în casă
colindele lor îmi alungă gândurile întunecate
 cine şi ce va mai fi
a doua zi după Crăciun
 cum şi unde
voi găsi paradisul pierdut
 nu răspund nu judec nu mai fac ipoteze
declanşez numai şi numai
bucurii interioare
 Ferice, ferice, daţi-ne Ferice!
 
Dan Mircea CIPARIU
*Din volumul „Singurătatea vine pe
facebook” de Dan Mircea Cipariu, cu desene de Mihai Zgondoiu, Editura Brumar, volum ce va apărea în 2012.
 




            SE PREGATEŞTE  ANUL CARAGIALE

În 2012, se împlinesc 100 de ani de la moartea lui I.L. Caragiale şi 160 de ani de la naşterea sa. Teatrele au pregătit sau au în plan în 2012 spectacole montate după textele celui mai important dramaturg român. Astfel, se pregateste Integrala Caragiale la Naţionalul bucureştean. Alexandru Dabija va face un spectacol-colaj după textele lui Caragiale, iar Radu Afrim va regiza „Năpasta". Silviu Purcărete va începe montarea spectacolului „Conu Leonida faţă cu reacţiunea", iar Horaţiu Mălăele va pune în scenă „O scrisoare pierdută". Acestor spectacole li se adaugă încă unul: „O noapte furtunoasă", în regia lui Felix Alexa, care este deja în repertoriul curent al TNB. La alte teatre, de asemenea: Alexandru Darie va regiza „D'ale carnavalului" pe scena Teatrului Bulandra pe care îl conduce, iar la Teatrul de Comedie din Bucureşti este deja în repertoriu spectacolul lui Alexandru Dabija „O scrisoare pierdută", În acest weekend, pe data de 10 decembrie, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu" din Craiova se va juca spectacolul „O noapte furtunoasă", cea mai recentă premieră a lui Mircea Cornişteanu, Totodată, la Craiova, în luna septembrie a anului 2012, va avea loc „Săptămâna Caragiale", în cadrul căreia va fi prezentată integrala pieselor acestuia, prilej cu care vor fi invitate mai multe teatre din ţară. Şi Teatrul Naţional „Radu Stanca" din Sibiu a pregătit spectacolul „D'ale carnavalului", în regia lui Silviu Purcărete. La Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri" din Iaşi va putea fi revăzut spectacolul „O noapte furtunoasă", pentru care Alexandru Dabija a primit la Gala Premiilor UNITER din 2011 o nominalizare la categoria „Cea mai bună regie", iar Petronela Grigorescu a fost nominalizată la categoria „Cea mai bună actriţă în rol principal".




Despre neam creştin, popor român şi demnitate naţională in gândirea, discursul  şi viziunea Maestrului Dan Puric…

                                                                                     Motto “Să plătim datoria noastră veşnic neplătită:
                                                                          demnitatea martirică a poprului român!” (Dan Puric)

 Vorbind în câteva cuvinte sărace dar sincere, despre cel care s-a născut la 12 februarie 1959 în ţinuturile Buzăului, vom susţine că actorul şi regizorul creştin Dan Puric stabileşte de la bun început identitatea sa cu lumea şi cu el însuşi printr-o cunoaştere absolută, autentică şi nefăţarnică. Aş spune că anticipează esenţialitatea sensibilităţii şi a sensibilizării, prin propria-i sensibilitate, surprinzând, totodată, prin structura raţională a ideilor, create chiar de substanţa artistică şi creştină pură, esenţă rară şi consistentă, din care este alcătuit.
După cum spunea, la un moment dat, şi scriitorul ori publicistul creştin Dan Ciachir: pe vremuri, mulţi se temeau să intre în biserică pentru nu a fi daţi afară din partid. Nu era "politic" să fii perceput şi catalogat drept credincios. Iar astăzi nu este "european" să baţi mătănii şi să te închini la icoane. Şi atunci, cu excepţiile de rigoare, intelectualul român recurge la jumătăţile de măsură: toarnă sifon în vinul mărturisirii şi obţine un spriţ (ori un spirit) ridicol, penibil şi mizerabil. Face hermeneutică, istorie şi sociologie a religiilor, denunţă lungimea slujbelor ortodoxe şi a parastaselor, îi declină babei Floarea frecventarea bisericii şi asumarea Tainelor, ba îi mai şi sminteşte pe unii clerici, cu înclinaţia şi predispoziţia lui pentru "dezbateri sincere"... Dar teologie nu ştie. Fiindcă teologia nu se deprinde numai în bibliotecă, tot aşa cum excursiile nu se fac doar pe hartă. Intelectualul nostru nu mai are priza la popor fiindcă nu-i cunoaşte (şi mai ales nu-i împlineşte) credinţa. N-o are de o sutăcincizeci de ani şi de aceea n-a avut niciodată dialog cu masele. Din acelasi motiv n-a putut să existe la noi un sindicat numit generic "Solidaritatea". Pentru că între popor şi persoanele oficiale sau oficializate nu avem, mai nou, decât dialogul surzilor.
În schimb, Apologetul Dan Puric apără şi mărturiseşte, prin toate formele şi cu toate mijloacele mass media. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şi şcoală, atrăgând prin sinceritatea, autenticitatea şi prin inteligenţa sa, luminată de Duhul scripturistic, patristic şi istoric. Este un apologet şi un propovăduitor strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre poate avea realmente, nevoie. Cu alte cuvinte, Maestrul Dan Puric, tonifică destinzând şi (re)consolidând, descoperindu-ne şi arătându-ne, în acest chip spontan, credinţă, luciditate, creativitate, forţă şi atitudine de structura stâncii, ce ne cheamă şi ne îndeamnă pe fiecare să alegem, să fim: ce altceva dacă nu Omul demn şi frumos!...
Aşadar, Dan Puric, ca om, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi inspirat, ca pedagog este un model elastic şi flexibil, spiritual dar sobru şi ferm ori categoric, chiar cât se poate de tranşant, însă nu radical dus la extrem. El însuşi este un model şi un exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii, îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl aclamă entuziasmaţi, şi prin aceste două cărţi deja, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru, însă în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere, revenire, reînviere şi regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin şi în esenţă, trimiţând la demnitatea şi la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns să curăţe poteca spre Biserică. Toate acţiunile şi demersurile sale, mai cu seamă în şi din ultimii ani, cuprind subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă şi, totodată, foarte prioritară, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică şi istorică încercată şi reuşită a etnicului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată de către el în mod analitic şi din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare şi înveşnicire, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea şi neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sunt una şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează el, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă.
În altă ordine de idei, revenind la tema şi titlul acestui material – acela al demnităţii umane în faţa istoriei şi a societăţii contemporane – în viziunea maestrului creştin Dan Puric, vom susţine, la unison cu el, că nimeni nu se împotriveşte drepturilor omului, ceea ce este, evident, bine; dar aceasta numai pînă cînd începem să ne gîndim serios la sensul termenului şi la implicaţiile lui. Atunci se va dovedi că ideea aceasta creeaza diverse polarizari. În ce fel pot fi legitimate drepturile omului şi intelese corect? Exista o baza pentru drepturile omului  şi demnitatea acestuia ? Acestea sunt cîteva întrebări la care vreau să răspund în acest material, dimpreună cu actorul şi regizorul creştin Dan Puric – a cărui ce-a de a treia carte, recent publicată şi apărută, poartă acest nume, titlu şi îndemn, foarte sugestiv: “Fii demn!”.
Aşadar, ce este “Demnitate umană”? Dicţionarul explicativ al limbii române ne dă următoarea definiţie a cuvîntului, demnitate:  DEMNITÁTE ~ăți f. 1) Caracter demn; destoinicie. 2) Atitudine demnă. 3) Comportare demnă. 4) Înaltă funcție de stat. [Art. demnitatea; G.-D. demnității] /Din definiţia cuvintelor, putem deduce următoarele adevăruri, cu privire la “demnitatea umană”: 
- Demnitatea umană cuprinde caracterul, atitudinea şi comportamentul omului ca fiind destoinice, bune, sensibile la suferinţele celorlalţi.
- demnitatea, mai vizează şi o funcţie înaltă de stat, ceea ce ne arată că orice individ, cu o funcţie înaltă în stat, are obligaţia să se poarte cu demnitate, destoincie şi vredncie cu privire la poziţia sa şi faţă de oameni.
- o demnitate, destoinicie, care simte compasiune pentru om şi suferinţele acestuia. Arată dragoste faţă de oameni şi omenire.
Ţinând seama de toate acestea, să vedem, ce învaţă Legea Lui Dumnezeu despre “demnitatea umană”? Cuvântul “demnitate” nu este întîlnit niciodată în Sfânta Scriptură. Însă găsim de multe ori scris cuvântul “destoinicie”, care are acelaşi înţeles cu “demnitate”. Deci, ce spune Dumnezeu despre “destoinicie” în Cuvântul său. De unde vine ea şi cum un om poate trăi destoinic. Apostolul Pavel ne spune următoarele cuvinte:  Nu că noi prin noi înşine sîntem în stare să gîndim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, (2Cor 3:5)
Demnitatea  omului nu este produsul sforţărilor proprii, nu este produsul studiilor superioare, ci ea vine de la Dumnezeu. Dumnezeu este un Dumnezeu al destoiniciei şi atunci cînd El intră în vieţie noastre, ne ajută să trăim destoinic.
Am văzut că cuvîntul demnitate mai descrie şi o funcţie înaltă în stat. Ce spune Biblia despre aceasta? Găsim un caz în sfintele Scripturi cînd socrul lui Moise, i-a dat un sfat bun ginerelui său cu privire la cum să pună pe oameni în conducerea ţării. Elihu, socrul lui Moise i-a dat următorul sfat: Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei; pune -i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cinci zeci şi căpetenii peste zece. (Exod 18:21) În sfatul de mai sus, mai înţelegem şi cîteva caracteristici ce ţin de demnitate umană. Un om cu demnitate este şi un om temător de Dumnezeu. Tocmai din cauza că se teme de Dumnezeu, ele ste un om de încredre şi vrăjmaş al lăcomiei. Doamne, binecuvîntează-ne, Tu, cu astfel de conducători.
Dar va spune cineva: “eu vreau să trăiesc demn, eu vreau să fiu un om destoinic şi temător de Dumnezeu. Însă cum este posibil aceasta?”  Dumnezeu ne răspunde cînd spune: Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (2Timotei 3:16-17)
Sfânta Scriptură, Cuvântul Lui Dumnezeu care este insuflată de El, este aceea care ne învaţă , ne mustră, îndreaptă şi ne dă înţelepciune pentru ca noi să fim şi să trăim cu demnitate umană, indiferent de poziţia pe care o avem în societate.
Sfintele Scripturi trebuie să fie socotite ca şi document de bază din care să ne informăm cu privire la demnitatea umană, mai ales în ţara care trăim noi şi care se consideră o ţară creştină. Deci, aşa cum am văzut în legea Lui Dumnezeu, nu omul, ci Dumnezeu decide ce este demn, destoinic sau vrednic. Oare cine poate şti mai bine cum este demn de trăit, decât Cel care ne-a creat?
Trecând într-un alt registru, vom susţine că în toate cele trei cărţi ale sale: “Cine suntem”(2008), “Omul frumos”(2009) şi “Fii demn!”(2011) iese la suprafaţă şi în evidenţă, ca un fir roşu, problema demnităţii neamului şi a poporului român în faţa istoriei, a culturii civilizaţiei, precum şi a societăţii noastre româneşti, contemporane… Astfel, volumul de interviuri, comunicări, conferinţe, predici şi eseuri Cine suntem (2008), autor fiind Dan Puric, volum dedicat «Părintelui Atanasie, lumină de om şi de neam românesc», are un „cuvânt înainte“, Urmăriţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege, de Iustin Pârvu (din care spicuim câteva idei: «Vedem cu toţii că asistăm la adormirea unei societăţi româneşti care-şi pierde valorile neamului şi ale creştinismului.»; Dan Puric «reuşeşte să trezească în rândul tineretului de azi calităţi nobile»; «Văd în această lucrare a lui Dan Puric o renaştere a duhului lor, o refacere a glasului acestui neam, o conştiinţă care strigă, din ce în ce mai cu putere, că neamul acesta n-a murit» – p. 8), şi o „prefaţă“, Dan Puric, un apologet ortodox, scrisă de publicistul creştin Dan Ciachir (de unde, de asemenea, reţinem: «Între popor şi belferi nu avem decât dialogul surzilor. Actorul şi regizorul creştin Dan Puric mărturiseşte. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şcoală, atrăgând prin autenticitatea lui şi prin inteligenţa sa luminată de Duh. Este un apologet strălucit.» – p. 10).
Volumul Cine suntem (2008), conceput şi alcătuit de apologetul creştin Dan Puric, îşi relevă în corolă zece „petale de aur“: Mătur poteca spre Biserică (interviu acordat de Dan Puric lui Claudiu Târziu, publicat, mai întâi, în Formula AS, XVII, nr. 754/2007, angajând o interesantă „gamă tematică/problematică“: „turismul bisericesc“ al lui Dan Puric înainte de anul 1989, credinţa familiei medicului Puric în Biserică, Dan Puric crede profund în Dumnezeu de pe la şapte-opt ani, «trăirea credinţei», „mesajul creştin şi teatrul“, „atacarea icoanelor“, „educaţia religioasă în şcoli“ etc.), Dragostea, mai presus de artă (interviu acordat Alicei Năstase, publicat mai întâi în revista «Tango», nr. 25/2007, unde Dan Puric vorbeşte despre rădăcina Spiritului său Pandur: «Amândoi părinţii mei erau medici la Nehoiu, o comună din judeţul Buzău»; familia tatălui său era una dintre «cele 1000 de familii de boieri» valahi; unul dintre străbunicii lui Dan Puric era oltean ce «a avut casa unde s-a făcut declaraţia de independenţă de la Padeş, a lui Tudor Vladimirescu; deci eu pot fi mândru că unul dintre străbunii mei pe linie paternă a avut curajul să-l găzduiască pe Tudor Vladimirescu şi Tudor a avut încredere să pună capul pe perna lui. Numai lucrul acesta te fascinează!» – p. 21; în curgerea interviului sunt atinse probleme legate de „relaţia: Puric şi banii“, de „fericirea“ etc.), Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei (comunicare la Simpozionul Internaţional Ortodox, sub egida Arhiepiscopiei Alba-Iuliei, din martie 2008, axându-se pe: viaţă – moarte – suferinţă «în matricea sufletească a poporului român», «esenţa de neînfrânt creştină a neamului românesc» etc., pp. 34 – 44), Zodia supravieţuirii (interviu acordat de Dan Puric lui Robert Turcescu, la Realitatea TV, emisiunea Sută la sută, din 26 decembrie 2007, despre „limba în care comunicăm“, despre «politicianul român care dă extemporal» – p. 49, despre «proiecte de supravieţuitor», despre «inerţia premeditată a clasei politice, care întreţine această stare, care să te inhibe în proiect», despre «coabitarea nonvaloare – valoare» – p. 50, despre „a deconstrui democratic…“  etc.), Demnitatea creştină («conferinţă ţinută la Alba Iulia, în 22 noiembrie 2007 şi interviu, despre demnitatea chipului lui Dumnezeu în om), Cauză şi efect (interviu acordat de Dan Puric lui Bogdan Gamaleţ, de la Postul de Televiziune N-24, în 18 decembrie 2007, pornind de la jurământul miniştrilor «Aşa să-mi ajute Dumnezeu !» şi de la „manipularea“ religiei de către politicieni), Cele trei priviri (interviu acordat de Dan Puric lui Robert Turcescu, de la Realitatea Tv, din 10 august 2007, pornind de la lămurirea aserţiunii Mătur poteca spre Biserică şi continuând pe temele: laicizarea, originea transcendentă a Neamulu, «întâlnirea cu omul răsturant» – p. 119; etc.), Zece leproşi (predică rostită la Mănăstirea Petru Vodă, în 20 ianuarie 2008, despre «o prelungire a puterii Cuvântului lui Dumnezeu» – p. 134, Comunitate Europeană şi Creştinism etc.), Cine suntem (un eseu despre identitatea naţională în faţa globalizării, despre Omul Răsăritean şi Omul Apusean, având ca ţinte: «clarificarea din punct de vedere ortografic-lingvistic a expresiei Cine suntem?, amănunt de importanţă vitală; precizarea, ca statut gnoseologic, a identităţii; identificarea felului de a fi autentic românesc, ca dimensiune anistorică […]; mutilarea acestui fel de a fi prin catastrofa comunistă; actul de măsurare al identităţii prin noi înşine, vizavi de noi şi prin prisma altora; identitatea ca naţiune şi ca neam; identitatea ca Memorie; Memoria credinţei ca reînviere identitară.» – p. 145), şi Lumină de om şi de neam românesc («cuvântare rostită la înmormântarea părintelui Atanasie, la Mânăstirea Petru Vodă, în 4 martie 2008»: În chilia ta vom găsi cărţi, vom găsi o cruce, dar nimeni nu va găsi ce voi găsi eu… Monahii nu iau nimic cu sine. Acestea sunt ale mănăstirii. […] Am să vin părinte, într-o noapte şi am să iau cătuşele pe care le ţineai sub pat şi am să le zdrobesc!... Dumnezeu să te odihnească în odihna lui sfântă, lumină de om şi de neam românesc, căci eu neodihnit o să fiu până când acest popor nu va fi liber!... – p. 169). În „închiderea“ volumului se află postfaţa Dan Puric, un foc nestins, de Gheorghe Ceauşu, unde este subliniat adevărul că Dan Puric «este o conştiinţă asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul fără limite, dar fertil, al neliniştii. […] Cartea conţine teme şi probleme de o actualitate dureroasă, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică izbutită a etnicului românesc.» (p. 174).
Şi, deci, în această ordine de idei, vom susţine, odată cu Părintele său şi al nostru duhovnicesc – Arhimandritul Iustin Pârvu – că “personalitatea şi activitatea omului de cultură şi a regizorului Dan Puric nu are nevoie de nici un fel de prezentare. Urmăriţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege. Ce prezentare să faci unui om care reuşeşte să trezească conştiinţa unui tineret, să anime un întreg tineret? Întrebaţi-i pe aceşti tineri şi nici ei nu vor găsi un răspuns. Este ceva firesc, este ceva ce sufletul tânărului de azi recunoaşte în el - recunoaşte ceea ce această naţiune, azi, a pierdut, recunoaşte adevărata lui valoare, adevăratul lui rost, adevărata lui identitate – aceea de român creştin.” Cu alte cuvinte “nu-ţi trebuie nici o strategie politică, nu-ţi trebuie nici o ideologie să-i faci pe oameni să te iubească, să te urmeze. Trebuie numai să fii acordat la undele armonice ale acestui neam, pentru că fiilor unui neam te adresezi şi ei te vor recunoaşte. Domnul Dan Puric are această putere de a te fascina, de a te face să-l urmezi – şi nu o face forţat; pentru că şi tăcând te cucereşte. El nu a îmbrăcat numai arta teatrului mut, lui i s-a dat un dar mult mai mare – arta de a câştiga suflete. De aceea şi puterea lui de a comunica este mare, rar întâlnită, chiar dacă, prin arta pe care o practică dânsul, o face şi fără a vorbi. Acest om îţi dă încredere. Este ceea ce simte acest tineret şi în viitor va simţi şi acest popor.”
 Şi am mai înţeles ceva din toate aceste întâlniri cu Dan Puric, şi anume că, iată, cu toţii, din păcate, asistăm la adormirea unei societăţi ce-şi pierde, din nefericire, valorile neamului şi ale creştinismului. Acelaşi Părinte Stareţ al Mănăstirii Petru Vodă afirmă cu toată tăria şi responsabilitatea că “au reuşit duşmanii ortodoxiei să se ajungă la această stare de uitare. Ei bine, faptul că acest actor reuşeşte să trezească în rândul tineretului de azi calităţi nobile, ceea ce pierduseră altădată, dovedeşte că acest tineret este încă însetat după adevăr, însetat de cunoaşterea adevărului. Dan Puric te ajută să te cunoşti pe tine însuţi, mai bine decât credeai tu că o poţi face (realitate ce reise foarte limpede şi din această carte). El scoate la lumină acest adevăr, prezentat prin filonul lui artistic, prin care ştie să prezinte teoria şi viaţa creştină…”
 Cu alte cuvinte, “Dan Puric mărturiseşte. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şcoală, atrăgând prin autenticitatea lui şi prin inteligenţa as luminată de Duh. Este un apologet strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre avea realmente nevoie… căci Dan Puric gândeşte cu propriul său cap, inclusive atunci când vine vorba de Biserica Ortodoxă…” – potrivit spuselor lui Dan Ciachir din prefaţa acestei lucrări apologetice şi creatoare, dedicată Părintelui Atanasie – “lumină de om şi neam românesc” de la Mănăstirea Petru Vodă.
 Prin urmare, Dan Puric este, la urma urmei, o conştiinţă înaltă a vremii sale. Cu o energie inepuizabilă, mânată de o vocaţie dominatoare, “el creează continuu, distribuindu-se în arta teatrului, în arta pedagogiei teatrale, în arta retoricii verbale şi aceea a omului public, gratificându-le cu excelenţă, dar fără să se împartă. Crede nezdruncinat în puterea germinativă a spiritualităţii noastre româneşti de tip răsăritean şi în dăinuirea sa valorică demnă, angajată în dialogul cu alte viziuni asupra lumii, şi deplânge precaritatea ei de azi, produsă de o istorie inumană” – conform afirmaţiilor Profesorului Gheorghe Ceauşu din postfaţa cărţii.  Incoruptibil şi răsunător, glasul lui se aude din ce în ce mai mult şi mai tare, iar simpatia şi preţuirea publică pentru el cresc, aşa încât se prezintă ca un punct de reper şi ca o referinţă bine aşezată ori corect amplasată… De ce? Pentru că “iniţiativele lui, căci este un om la care se îngemănează gândul cu acţiunea, sunt marcate de o mare doză de noutate, ceea ce face, prin forţa lucrurilor, să se opună rutinei canonizate şi banalităţii leneşe. De aceea, el ni se înfăţişează ca un biruitor şi deschizător de drum, dar aflat pe culmea înaltelor valori pe care noi, moştenindu-le active, fără să fim moşteniţi de ele cu pasivitate, le denumim, generic, tradiţie.” – după cum relatează tot domnul Gheorghe Ceauşu.
 Teoretic şi artistic, în mod consecvent şi cu argumentaţie convingătoare, el pledează pentru păstrarea ierarhiei valorilor şi caută să o legitimize implicit şi inclusiv, dar şi pronunţându-se explicit şi exclusiv împotriva proiectării ei în derizoriu şi penibil de către instinctual gregar împresurător şi mediocritatea zeflemitoare, arogantă şi ironică. Vocea lui este şi un semnal de alarmă referitor la disoluţia şi diluarea aplatizantă, realativistă şi nivelatoare ce ne terorizează modul de viaţă şi vieţuire, strigăt din care străbate atitidinea morală exemplară şi spirituală de fineţe pascaliană, puse cu inspiraţie seducătoare în slujba culturii româneşti. “Grija pentru cristalizarea optimă a conştiinţei noastre “de sine” şi de a fi cunoscută pe multe meridiane culturale pe care le-a frecventat, ca fiind un “altceva” în concertul lumii, a fost şi rămâne o constantă a conduitei sale de creator de artă. El este împovărat de “uşurătatea” acestei nobile misiuni pe care o resimte ca pe o datorie impregnată de iubire” – potrivit aceluiaşi Gheorghe Ceauşu. Dar nu orice iubire, ci una creştină, căci Dan Puric este un ortodox autentic şi un român adevărat, nefăţarnic, demn şi nemitarnic.
 Drept urmare, cartea aceasta este rodul unor vaste lecturi şi profunde convorbiri duhovniceşticu părinţi şi oameni îmbunătăţiţi, bine asimilate şi argumentate însă cu o sensibilitate rarisimă şi cu o convingătoare gândire, debordantă. Este vorba de un comportament şi de o atitudine cultivată îndelung şi perseverent ori tenace, aflându-se într-o orientare răsăriteană în baza unei perspective culturale împregnată de universalitate, şi întrupată într-un discurs strălucitor, bine închegat şi correct argumentat sau fundamentat, urmărind câteva idei constante, de bază. Autorul este un “veghetor” şi un “trezitor”, deoarece rafinează cunoaşterea de sine românească prin recursul la memorie, cunoscând că aceasta este calea  consolidării şi conservării conştiinţei de sine a unui popor. Şi asta pentru că el nu luptă pentru construirea unei imagini a României, a unui brand de ţară, ci pentru refacerea icoanei neamului, fărâmiţată de-a lungul timpului în atâtea cioburi şi bucăţi. Sinceritatea lui nu ar fi suficientă dacă ideile sale nu ar avea o valoare de adevăr general valabil. El crede nelimitat şi nezdruncinat în ceea ce spune şi în ceea ce face, recunoaşte şi mărturiseşte ceea ce gândeşte şi anume la regenerarea spiritului românesc, resuscitând şi îmaginaţia-i bogată, spirit curat şi curăţat de intemperiile şi vicisitudinilor istoriei recente, la care face atâtea trimiteri şi referinţe.
 Scopul şi imboldul acestei lucrări este realizarea regenerării demnităţii naţionale şi răspunsul la ispita interogativă a rădăcinilor. “Ea se înfăţişează ca un sublimat de idei trăite şi trăiri ridicate la rangul de idée. Totodată, cartea este un simpton, rpintr-o conştiinţă sensibilă, la fenomenul primejdiei în care se află neamul şi ţara, subţiindu-şi identitatea ca effect la globalizării formale şi al domniei cantitativului, care se conturează tot mai précis la orizontul istoriei, aflată sub zodiac sfârşitului; o istorie impersonală, făcând elogiul diversităţilor mărunte în defavoarea entităţilor istorice tradiţionale şi mânate de spiritual secularizant şi desacralizant cu sorgintea în secolul al XVIII – lea francez” – potrivit referinţelor lui Gheorghe Ceauşu.  Titlurile cu caracter şi sugestiv ce alcătuiesc conţinutul acestei cărţi per la prima vedere, că descoperă şi cuprind teme foarte varite şi diferite, dare ele, în fond, se află într-o unitate armonică şi simfonică de netăgăduit.
 Compararea şi comparaţia între omul răsăritean şi omul globalizat al postmodernităţii, de asemenea, este o problemă analizată în carte, şi faţă de care autorul ia atitudine întemeiată. Avem în faţă noastră o cinstelaţie de reflecţii şi meditaţii antropologice, politice, morale, sociologice şi religioase de tip creştin ortodox, ca tot atâtea aspecte şi probleme ale întregului şi rotundului ce  poartă auspiciile şi numele acestei ţări, cu toate fazele şi etapele pe care le implică. Corolarul la care ne referim este convingător prin argumente şi atrăgător prin stil. Ne-ar deranja, cel puţin pe mine, dacă cei care-l preţuiesc şi iubesc pe Dan Puric şi-i admiră demersul apologetic, deci opera, l-ar considera vedetă. Nu, acest epitet ori adjectiv l-ar degrada şi înjosi, mai cu seamă acum când acest cuvânt este banalizat prin toate căile şi mijloacele mass-media. El este, va deveni şi deci va fi mare şi celebru prin conţinutul ideilor şi prin substanţa faptelor, prin limbajul artistic-teatral pe care l-a creat, prin atitudinea curajoasă şi demnă şi prin arta de a genera şi produce fondul, forma şi învelişul acestora. Oricine îşi iubeşte ţara şi neamul, valorile sale identitare şi perene - şi asta în contextul multietnic, pluriconfesional şi universal – globalizant în care ne aflăm şi trăim – are, citind această carte, prilejul unei întâlniri folositoare şi efervescentă, pentru solidarizarea cu ele.
 Volumul de interviuri şi eseuri Despre Omul Frumos (2009), tot al actorului, mărturisitorului şi regizorului creştin Dan Puric, dedicat «Părintelui Iustin Pârvu, voievodul ortodoxiei româneşti, grupa sangvină nepătată a poporului român», are o „prefaţă“, Fenomenul Dan Puric, scrisă de acelaşi publicist şi mărturisitor creştin Dan Ciachir, prefaţă care atrage atenţia asupra următoarei esenţe: «Dan Puric este mai mult decât un intelectual, un actor binecunoscut, un apologet ortodox. Este un fenomen. Şi mă grăbesc să adaug: unul spiritual. Esenţa lui constă în faptul că bucură oamenii. Propovăduieşte bucuria. […] Dan Puric n-a apărut întâmplător acum. Cu o vorbă a lui Nicolae Iorga: Vremea l-a scos în cale. (p. 8).
Cu alte cuvinte, volumul Despre Omul Frumos (2009), alcătuit de mărturisitorul şi propovăduitorul creştin Dan Puric, conţine şaisprezece interviuri, comunicări, conferinţe, predici, eseuri, în charismaticul stil purician-pandur, de neconfundat, de neuitat, prin limpiditate, prin transparenţa ce permite vizualizarea tezaurelor şi încărcăturii lor „abisale“, cu polenul spaţio-temporalităţii valahe uluitoare: Ţărâna (povestire inspirată din viaţa de soldat), Bolovanul de râu (povestire din copilăria de la Nehoiu a unui fiu de medic), Amintiri de neşters (interviu acordat de Dan Puric Adrianei Trandafir, de la TVR Internaţional, 2008), Tir încrucişat (Dan Puric în dialog cu bistriţenii, în 2008, sau «Conferinţa de la Bistriţa»), Lecţia de condus (interviu acordat de Dan Puric lui Cătălin Ştefănescu, de la TVR-1, în anul 2008), Neghina-grâu (povestire), Răstimpul (interviu acordat de Dan Puric lui Robert Turcescu, de la Realitatea Tv, în 28 decembrie 2008), „Ce Făt-Frumos blestemat“ (eseu pornind de la Radu Gyr, Balade), Ortodoxia în arta românească (eseu), O privire asupra Spiritului Răsăritean (eseu), Despre Omul Frumos (povestire care dă titlul cărţii şi care „decodifică“ auctorial sintagma Omul Frumos: «Şi eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celălalt, spre mântuire. Şi astfel, la sfârşitul acestui consult reciproc, năşicul se simţea bine, iar doctorul avea sufletul liniştit. Mai departe, i-am văzut împrietenindu-se. Doctorul venea o dată pe săptămână, pretextând că trebuie să-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea să-şi ia doza de frumuseţe sufletească. // Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el ţâşneşte, în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul ăla, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană.» – p. 117), La ordin (eseu), Moştenirea privirii (povestire), Sfântul (predică rostită la Mănăstirea Petru Vodă, în octombrie 2008), Îndrăzniţi! (povestire), Basmul din Carpaţi (poveste). În „închiderea“ volumului se află postfaţa Omul care ne trebuia, de Gheorghe Ceauşu (pp. 163 – 173), din care extragem câteva fraze cu convergenţă lămuritor-semantică în sintagma Omul Frumos: «Configurarea omului frumos de către Dan Puric are implicat un urcuş spre altitudinea stadiului moral şi religios, nimbat de o smerenie şi umilinţea active, întrucât are de învins vrăjmaşi redutabili: uitarea, oportunismul, laşitatea, slugărnicia, indiferenţa, sfidarea valorilor autentice, zeflemeaua şi ateismul. […] Omul frumos este cel care va zâmbi natural […], care va vorbi limba curată românească şi nu cea murdărită de mitocani şi ţoape. Lui i se opun însă, cu subtilitatea lecturilor trecutului pe care-l detestă, şi intelectualii autointitulaţi de stânga, pe care, dacă îi radiografiem şi-i citim, în amonte, nu sunt decât urmaşii şcoliţi şi rafinaţi ai ideologiei brutale comuniste, de care am crezut că am scăpat».
Omul demn şi  frumos Dan Puric este un personaj misterios, talentat şi tulburător. Cu el şi datorită lui, poţi căuta şi chiar ai şansa de a găsi frumuseţile şi adevărurile ascunse în spatele lucrurilor vizibile.  Mi-am imaginat întotdeauna că undeva ar putea exista un monument, care să reprezinte Omul, cu O mare, adică Omul frumos. M-am întrebat ce ar scrie el la baza acestui monument sau, de fapt, ce a putut scrie în cuprinsul celei de a doua cărţi a lui, cu acest sugestiv titlu? Cu toate aceste gânduri şi stări m-am dus la Ateneul Român – la conferinţa (de fapt, întâlnirea de suflet şi comuniune) şi la prezentarea ori lansarea cărţii despre “Omul Frumos”. Şi acolo, în întâlnirea respectivă precum şi în cartea pe care am cititt-o de-a lungul unei nopţi, aşezate şi blânde de februarie 2009, am găsit răspunsul, precum şi într-o declaraţie a sa de suflet, în care îşi asuma o identificare a lui cu harul pe care i l-a oferit Dumnezeu, acea scânteie divină ce arde în el, purururea, şi niciodată nu se (mai) stinge. „Nu ştiu dacă acest monument ar putea fi construit în afară - a declarat artistul. Dacă ar fi aşa, ar fi ceva mort. El ar trebui să fie în sufletul nostru. Şi dacă trebuie spus ceva, ar trebui spus în gând. În sensul că, neştiind de unde vii şi nici încotro te duci, păstrezi acea scânteie divină din tine, şi în acel timp binecuvântat nu mai poţi fi încălecat nici de doctrine, nici de ideologii şi nici de interese economice. Pentru că stăpânul tău suprem, în sensul bun, este acest mare anonim căruia îi spunem Dumnezeu. Şi atunci multe lucruri s-ar anula, şi iată, în acest fel, este un monument al Omului, închinat permanent lui Dumnezeu, fiindcă El ne-a lăsat acea scânteie divină din noi, ca să putem să ne desăvârşim.”
Şi, uite aşa “După atâta amar de băşcălie şi desnadejde, de autoflagelare, a sosit ceasul să spună cineva, pătrunzător şi adecvat, că nu este chiar o nenorocire să fii român (ba chiar să fii şi frumos). Dan Puric (Maestrul, Apologetul şi Mărturisitorul delicat şi sensibil) are o alcătuire orfică. Aceasta fiind opusul retoricii. Flautul său fermecat vine din adâncurile naţiei, având afinităţi organice cu interogaţiile pe care şi le-au pus în acelaşi sens intelectualii interbelici. Numai că el nu foloseşte semnul întrebării. Spre deosebire de cărturarii prezentului, Dan Puric aduce cu sine afirmaţia, lăsând dubiile şi aporiile pe seama belferilor. Recurge la memorie şi reaminteşte că în trecutul nostru recent există gropile comune ale unor martiri pe care le opune gropii de la Glina, carnavalului şi măscărilor mediatice. Leagă naţia de Dumnezeu cât se poate de strâns şi nu vede în români indivizi, ci personae. Este greu de clasificat în categorii (şi registre ori compartimente) culturale omul şi fenomenul Dan Puric. Şi aceasta deoarece Cultura nu mai există decât sub formă de “nişe”; tranşee obturate, ce nu comunică nici între ele, nici cu oamenii, deveniţi “ţinte” (“targets”). Iar formele de cultură sunt “produse”, întocmai ca telefoanele mobile şi pasta de dinţii (ori detergenţii şi înnălbitoarele de rufe). Dan Puric sfidează (ignoră şi contestă) atomizarea zilelor noastre, şi, întocmai ca Biserica, potrivit învăţăturii Sale, nu parcelează (nu fragmentează nici fărâmiţează) întregul, ci şi-l asumă. Li se adresează românilor (frumoşi) ca întreg, în felul în care un romancier ori un mare dramaturg nu scrie pentru “ţinte”, “nişe”, ci trimite în lume cărţi, nu “produse”. De aceea, Dan Puric are curajul susţinerii discursului ontologic. Rapsod şi propovăduitor ori propagator al bucuriei, intelectual ce se poate adresa unui mare număr de oameni, actor care adaugă ingredienţele vocaţiei în mesaj, mărturisitor ortodox şi îmbisericit…”  – conform remarcilor făcute de către Dan Ciachir în Prefaţa cărţii. Fiecare dintre acestea şi toate la un loc – iată întregul şi rotundul fenomen Dan Puric – dăruit şi dedicate prezentului şi, mai ales viitorului, adică posterităţii.
Între celelalte titluri şi compoziţii spirituale ale cărţii, la un moment dat, undeva la pagina 113 a lucrării, exprimând oarecum o concluzie ori o definiţie, Actorul şi Regizorul Creştin Dan Puric mărturiseşte că “A vorbi despre Omul Frumos în contextul în care trăim, într-o lume mutilată, a omului urât, într-o lume schilodită, într-o lume confuză, pe care, iată, o gustăm din plin, ce provocare extraordinară! Lumea de azi se găseşte într-un continuu process de urâţire. În noul imperiu al urâtului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmură sub marşul triumfal al unei lumi schilodite, aflată în plină ofensivă. Omul Frumos este ultimul strigăt de salvare, este ultima redută a umanităţii, în luptă cu oceanul de neomenesc care vine. Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflată în cădere definitivă. De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaştem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la modă. La modă este omul util, la modă este omul eficient, pragmatic.” Dan Puric – Apologetul şi Mărturisitorul, autentic şi neipocrit, care gândeşte cu propriul său cap, inclusiv atunci când vine vorba despre Biserica Ortodoxă – în care putem găsi sau regăsi Omul Frumos – al cărui Model Suprem este Iisus Hristos Domnul, dimpreună cu sfinţii săi, o recunoaşte şi o mărturiseşte, ca unul care în Ea a fost botezat, făcând acest lucru cu simplitate şi încredere, deoarece el este convins că credinţa se asumă… Ori, ca şi iubirea, credinţa se trăieşte - aşa cum se vede în permanenţă la Dan Puric; se mărturiseşte. Pentru că învăţătura ei este revelată de Dumnezeu şi formulată sub cea mai înaltă egidă spirituală - a Duhului Sfânt - de către Sfinţii Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. Nu prea ai ce să discuţi asupra dogmei, a "adevărului revelat" şi descoperit nouă, cei mult neputincioşi şi slugarnici. Tot ce poţi face este să te lupţi pentru ca el să fie păstrat intact, atunci când apare tentativa de corupere sau de ispitire. Căci, n-ai ce discuta cu ereticii şi cu atât mai puţin despre mistificări grosolane gen "Codul lui Da Vinci" ori "Evanghelia lui Iuda". Aici nu încape opoziţia vechi/nou în felul disputei dintre clasici şi romantici. Însă intelectualul "pune botul" prin natura formaţiei sale şi prin teama de a nu fi considerat obscurantist ori demodat – potrivit afirmaţiilor, pline de responsabilitate făcute deseori de către Dan Puric.
După cum spunea, într-o altă împrejurare, scriitorul ori publicistul creştin Dan Ciachir: pe vremuri, mulţi se temeau să intre în biserică pentru nu a fi daţi afară din partid. Nu era "politic" să fii perceput şi catalogat drept credincios. Iar astăzi nu este "european" să baţi mătănii şi să te închini la icoane. Şi atunci, cu excepţiile de rigoare, intelectualul român recurge la jumătăţile de măsură: toarnă sifon în vinul mărturisirii şi obţine un spriţ (ori un spirit) ridicol, penibil şi mizerabil. Face hermeneutică, istorie şi sociologie a religiilor, denunţă lungimea slujbelor ortodoxe şi a parastaselor, îi declină babei Floarea frecventarea bisericii şi asumarea Tainelor, ba îi mai şi sminteşte pe unii clerici, cu înclinaţia şi predispoziţia lui pentru "dezbateri sincere"... Dar teologie nu ştie. Fiindcă teologia nu se deprinde numai în bibliotecă, tot aşa cum excursiile nu se fac doar pe hartă. Intelectualul nostru nu mai are priza la popor fiindcă nu-i cunoaşte (şi mai ales nu-i împlineşte) credinţa. N-o are de o sutăcincizeci de ani şi de aceea n-a avut niciodată dialog cu masele. Din acelasi motiv n-a putut să existe la noi un sindicat numit generic "Solidaritatea". Pentru că între popor şi persoanele oficiale sau oficializate nu avem, mai nou, decât dialogul surzilor.
Potrivit afirmaţiilor profesorului Gheorghe Ceauşu din Postfaţa cărţii “Dan Puric are o forţă inexpugnabilă, şi anume forţa cuvântului, în acest vacarm de voci el fiind un om al cărui adevăr provine din curajul de a fi liber. Eu cred că este unul dintre puţinii oameni liberi din această ţară. E drept că el este simpatizat, este apreciat de mii de oameni, majoritatea fiind tineri, dar nici celor mai în vârstă nu le este indiferent… Eu cred că Dan Puric răspunde unei nevoi, unei aşteptări. Şi anume, auzindu-l şi citindu-i cartea observăm că el are modele România interbelică şi România posibilă, dezirabilă, care trebuie reconstruită pe terenul milenar al ei. El exercită o funcţie compensatorie, vine cu o valoare lipsă. Şi are două mari surse: marii creatori, cu care noi ne mândrim pe drept cuvânt, pentru că au dimensiune universală, şi martirii din temniţele comuniste, pentru că martirii, prin jertfa lor, sunt modele de patriotism (autentic), de demnitate şi de sfinţenie. Acestea dunt modelele la care el se referă şi pe temeiul cărora propune să construim o Românie dezirabilă, profundă. Procedeul lui este similar cu cel al unui arheolog, reconstruind şi restituind chipul omului răsăritean, pe care-l propune fără să-l impună, cum cred unii denigratori ai lui, ca model de conduită şi comportament. Îmi aduce aminte de Cuvier, mare naturalist francez, care a reconstruit întregul unui animal dintr-o mandibulă şi un femur. Acest act s-a numit corelarea organelor. Şi aici, se reconfigurează în această carte un tip de om frumos, demn şi bun, într-o societate aflată în disoluţie şi dezmembrare a micilor comunităţi, o societate în care instituţiile nu funcţionează şi unde presa clamează autismul, neputinţa şi imoralitatea conducătorilor…
O problemă reală a culturii noastre actuale, care răzbate în textele lui Dan Puric, este aceea privitoare la atitudinea noastră faţă de trecut, care există sculptat şi brodat în acţiuni, fapte şi obiecte simbolice. În ceasul acesta al istoriei trebuie să ne edificăm mental asupra optativelor şi imperativelor lui, având în vedere faptul că trecutul este realitatea de care mai mult noi avem nevoie decât are ea de noi. Revenind la Dan Puric, remarcăm că el face apel la memorie şi la multă şi autentică demnitate, ca să ştim cine suntem, pentru că identitatea, oricare identitate, şi a unui individ, şi a unui neam, şi a unei colectivităţi îşi are sursa (şi resursa) în trecutul ei… De aceea, eu susţin că Dan Puric este deosebit de complex şi (totodată) foarte necomplicat. Actoria este profesia lui de bază, dar el este cu mult mai mult decât atât. Prin discursul său teoretic (cu aplicaţii concrete în practică), verbal şi în scris, dar şi prin creaţia lui artistică, acestea având o unitate simfonică şi fiind complementare ca limbaj, se instituie, se prezintă ca un asanator de reziduri mai vechi ori mai recente, din perspectivele ortodoxiei răsăritene, pe calea asumării integrale a trecutului, însă cu discernământ. Obiectivul său principal, sau inamicul lui de vază, este uitarea, şi nu atât oamenii, înşişi. Pentru că Dan Puric este paşnic, îşi iubeşte foarte mult semenii, face totul pentru ei şi pentru ţară. Este unul din cei mai curajoşi oameni ai timpului nostru pe care îi cunosc, fiind preocupat permanent de regenararea spiritualităţii româneşti şi a conduitelor oamenilor de astăzi. El are ca teză şi ipoteză de lucru, faptul că o condiţie a definirii identităţii şi a asumării acestei identităţi este păstrarea şi cultivarea demnităţii creştine. Aceasta este calea, terapia pe care o oferă (cu timp şi fără timp), spre a reconstrui modelul nostru cultural, afectate şi deteriorate: generarea sau regenerarea, reactualizarea de noi reflexe şi respingerea reflexelor denaturate. El este un acuzator public al nemerniciei, al celor investiţi electoral şi al laşităţii, când nu fac şi nu decid ceea ce trebuie, ori din incompetenţă, ori din rea voinţă, pentru binele întregii ţări. Toţi vorbesc de binele ţării, toţi folosesc formule demagogice, dar nu se observă o îmbunătăţire a ansamblului social. Eu cred că Dan Puric este un exponent al spiritaulităţii româneşti care va să fie, care ar trebui să fie… În altă ordine de idei, întrucât lucrarea de faţă este o carte aparte, adică mai puţin obişnuită, iar autorul ei este arhicunoscut, nu putem presupune că imboldul elaborării ei ar fi putut să fie nevoia de afirmare şi audienţă, ci, mai degrabă, o stare temătoare, teama că omul ar rămâne captiv caruselului în care a fost atras. Nu ne rămâne altceva, decât să credem că este un act în şi prin care se manifestă (doar) sentimentul datoriei…
Aşadar, cartea de faţă este una de antropologie culturală şi în ea se conturează un vis – visul lui Dan Puric. El visează nu numai pe scenă, ci şi în scris. În visul acesta, căci, să nu uităm, există o sintagmă foarte circulată, şi anume “visul American”, pe care Mircea Eliade a înţeles-o ca mit al mentalităţii americane, adică “mitul progresului infinit”, se portretizează un tip de om aşa cum ar trebui să fie. În felul acesta, visul la care ne referim ne apare ca o speranţă luminoasă pusă în faţa unei populaţii amnezice. Acest model este afirmativ, pozitiv, nu este îndreptat împotriva unui alt model şi nici nu este impus, ci sugerat în mod cât se poate de elegant, dorit, năzuit. Maestrul Dan Puric sparge şi modifică structural tiparul existent (neoriginal şi superficial), şi ca orice novator, face acest gest negratuit în virtutea unui tipar verificat îndelung (autentificat ca fiind cel original şi originar), tipar ca model de viaţă verificat istoriceşte, ce se opune, bine înţeles, tendinţelor haotice actuale. Altfel spus, este o propunere de unghi şi de perspectivă asupra omului, la care ar fi bine să (ne) gândim şi care ar putea fi un reper pentru conduita şi comportamentul fiecăruia dintre noi. Ceea ce se afirmă în carte şi se descrie, se realizează printr-un text captivant, deoarece însuşi autorul este o persoană charismatică. Aceste date, idei şi titluri ale cărţii şi ale omului frumos şi demn – autorul ei Dan Puric, au fost validate de către cititorii primelor două cărţi: “Cine suntem” şi “Omul Frumos”, al interviurilor – pe care el a continuat şi continuă a le acorda, apoi de către ascultătorii talk-show-urilor de la posturile de televiziune (ce sunt, poate singurele, aşteptate cu sincer şi viu interes ori plăcere) şi de către numărul mare de spectatori, ce l-au aplaudat… Autorul, ca un adevărat sculptor, a rafinat cu tandreţe şi acurateţe portretul omului întreg (şi, deci, şi frumos), tinzând şi aspirând mereu prin simţire şi sfinţire, cuget şi faptă, solidar reunite către desăvârşire, sau, cu alte cuvinte, omul cum ar trebui să fie. Acestea ne permit să considerăm cartea, pe drept cuvânt, ca o mărturisire de credinţă, cristalizată într-un construct, în care se împletesc şi se îmbină poiesis-ul cu poetica virtualităţii şi intensiunea cu extensiunea sufletească…
Configurarea Omului demn şi frumos de către artistul Dan Puric are implicit un urcuş spre altitudinea stadiului moral şi religios, presărat, nimbat şi însoţit de o smerenie şi umilinţă active, fiindcă are de învins vrăşmaşi şi duşmani redutabili cum ar fi: uitarea, oportunismul, laşitatea, ipocrizia, slugărnicia, indiferenţa, ignoranţa, sfidarea valorilor autentice, aroganţa, zeflemeaua, băşcălia şi, mai ales, ateismul. Prin urmare, cu toţii suntem chemaţi la reaşezarea în locul acestora a virtuţilor şi aspiraţiilor curate şi sincere, fapt ce presupune cultivarea unei atitudini ferme şi curajoase, plină de responsabilitate şi spirit de jertfă ori sacrificiu, ceea ce ne-ar arăta faţa senină şi frumoasă a acestui om. Omul frumos este cela care va zâmbi în mod natural şi firesc, iar nu crispat ori prefăcut, ca acum, care va vorbi limba curată românească şi nu cea murdărită de mitocani, analfabeţi, inculţi şi ţoape. Lui i se opun însă, cu subtilitatea lecturilor trecutului pe care-l detestă, (şi) intelectualii autoititulaţi, epigonii cu pretenţii fără fundament, pe care, dacă îi radiografiem şi-i citim, în amonte, nu sunt decât urmaşii şcoliţi şi rafinaţi ai ideologiei brutale şi perfide, comuniste, de care am crezut că am scăpat cu totul şi definitiv. Aceasta probează încă o dată forţa şi inerţia prejudecăţilor, la care vine în întâmpinare semnalele de alarmă şi sensul ori rostul discursului Mărturisitorului Dan Puric…”
Cu alte cuvinte, Omul demn şi frumos Dan Puric este un personaj misterios, talentat şi tulburător. Cu el şi datorită lui, poţi căuta şi chiar ai şansa de a găsi frumuseţile şi adevărurile ascunse în spatele lucrurilor vizibile.  Mi-am imaginat întotdeauna că undeva ar putea exista un monument, care să reprezinte Omul, cu O mare, adică Omul frumos. M-am întrebat ce ar scrie el la baza acestui monument sau, de fapt, ce a putut scrie în cuprinsul celei de a treia cărţi a lui, cu acest sugestiv titlu şi îndemn? “Fii demn!”
Această carte – cea de-a treia, ce poartă acest titlu şi îndemn foarte sugestiv: “Fii demn!”, scrisă de acelaşi Dan Puric  “în amintirea mamei mele” – cea care şi este postată pe prima copertă a cărţii – o femeie plină de feminitate (absolută), de candoare, dar şi de mult mister şi înaltă ţinută morală şi atitudine personală şi umană demnă, ce şi-a tras seva tuturor acestor calităţi din seva şi rădăcina adâncă a boierilor moldavo – vlahi, concretizaţi, materializaţi şi personalizaţi cel mai bine de “mămăica” – adică mama ei şi bunica artistului – este, deci, o lucrare foarte bogată în amintiri, reflecţii, cugetări, introspecţii, analize, eseuri şi impresii foarte bogate şi foarte puternice chiar, alcătuită fiind din şase capitole, cu multe titluri şi subtitluri, după cum urmează: Capitolul I – Amintiri (sau de ce sunt eu aşa cum sunt); 1. Mama; 2. Mămăica; 3. Amintiri – unde autorul concluzionează că: “Există oameni care-ţi urâţesc viaţa şi oameni care ţi-o înfrumuseţează. Mama făcea parte, cu siguranţă, din categoria aceasta din urmă. Dimpreună cu tata, parcă mi-a lăsat cel mai frumos dar: libertatea. Şi peste ea, parcă bucuria de  a fi liber. Iar acestor brutalităţi menite să-ţi îngenuncheze viaţa ştiu că tata le răspundea cu seninătatea unui om crescut în altă lume, dar mama le reteza fulgerător cu un paloş de demnitate feminină, rar întâlnită”; 4. “Dincolo de aparenţe” – fragment din emisiunea TV, realizată de Florentina Fântânaru; 5. Acum; 6. Moartea vânătorului; 7. Gâştele; Capitolul II (sau mici povestiri ajutătoare pentru regăsirea de sine); 1. Barba (eseu despre libertate – sau cum era să mă pierd pe mine însumi); 2. Biblioteca (o simplă adresă în România sau cum era să mă pierd în propria-mi ţară); 3. Turismul salvator (sau unica soluţie de ieşi din criză); 4. Simţul valorii; 5. Vrăbiuţa; 6. Pana de curent; 7. Puiul (despre ieşirea în lume a sufletului românesc); Capitolul III (sau despre roua demnităţii noastre – martirii); Aici, maestrul, apologetul şi mărturisitorul creştin Dan Puric ne vorbeşte, în stilul său specific şi foarte bine cunoscut, despre martirii secolului XX din închisorile comuniste, mai cu seamă cele româneşti.
Pentru a intra direct în tema şi subiectul acestui capitol, vom afirma, remarca, concluziona şi susţine că reperele doctrinare comuniste demonstrează că acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are structura şi modul de functionare foarte asemănătoare cu o religie, toate acestea fiind cunoscute, recunoscute, demonstrate şi mărturisite de către Dan Puric.Valorile pe care le-a promovat au evidente conotaţii negative dacă le raportăm la o viziune creştină. Modul de implementare a fost bazat pe două coordonate: - mistificare; - teroare. Cu rădăcini în mişcările socialiste şi anarhiste, comunismul a apărut între ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului şi bunăstării generalizate dar purtând în substratul discursului său elemente cu evidente conotaţii malefice. Evoluţia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul în care diavolul a procedat şi operează în istorie. Aşadar, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimnsiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste trebuie să funţioneze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam. Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane, potrivit afirmaţiilor făcute şi susţinute de către actorul şi regizorul creştin Dan Puric.
Revenind, iată care sunt, în continuare, titlurile acestui capitol: 1. Adevărul păcătosului; 2. Setea; 3. Sfântul din inimă; 4. Monahul; 5. Câinele din Montargis; 6. Stupul; Capitolul IV (sau alte poveşti şi eseuri pregătitoare pentru a ne obişnui cu actul mărturisirii creştine); Memorialistica detenţiei comuniste ne relevă adesea chipuri de oameni integraţi aparent în sistem (gardieni, anchetatori, directori de penitenciare) dar care produc o serie de „disfuncţiuni”. Ei nu se comportă după normele îndoctrinării primite ci demonstrează, prin atitudinea lor, că fondul creştin îi este propriu persoanei umane şi că nu poate fi anulat, în ciuda agresiunilor repetate şi violente, de spălare a creierului care se practicau în instruirea personalului administraţiei penitenciare. Plutonierul Ion Dobre (Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele), căpitanul Elena Tudor (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne), gardianul Olteanu (Liviu Brânzaş, Raza din catacombă) şi un lung şir de alţi anonimi dar pomeniţi prin faptele lor demonstrează că maşinăria comunistă nu a funcţionat fără reproş şi că în ciuda oricăror eforturi ale unui sistem evident demonic, ce desfăşura forţe gigantice spre a distruge omul ca persoană, aceasta nu s-a reuşit. Scânteia de divinitate din fiecare şi de a fost întunecată nu a putut fi ucisă.
 Dată fiind situaţia cu totul particulară a închisorii Piteşti, în timpul cutremurătorului experiment al reeducării, ajutorarea şi mila pentru semen capătă alte forme de manifestare decât cele obişnuite.  Acolo faptă creştină putea deveni şi o lovitură de ciomag care era dată mai uşor, mai simulat. O şoaptă de încurajare sau o scuză spusă celui pe care trebuia să-l baţi erau în Piteşti fapte de sacrificiu căci, odată descoperite, ele ar fi declanşat o serie de torturi inimaginabile. O singură privire plină de compasiune şi prietenie, care nu durează mai mult de o clipă şi o şoaptă strecurată este, în reeducarea de la Piteşti, echivalent cu a-şi risca viaţa pentru aproapele: „În acele clipe, de mari frământări de conştiinţă, am avut lângă mine pe Gelu Gheorghiu, căruia nu i se putea reproşa nimic. Într-un moment de neatenţie a celor din comitet şi a celor de pe prici, Gelu mi-a strâns mâna şi, cu o voce care m-a cutremurat mi-a zis: ‹‹Fii tare, frate!›› Dacă nu i-aş fi simţit mâna aş fi crezut că glasul venea de pe altă lume. El încă mai trăia momentul când fusesem pus să-l zdrobesc şi nu o făcusem. Gestul meu faţă de el l-a sprijinit să nu facă rău nimănui. Stăteam năuc şi nu pricepeam, întrebându-mă dacă nu cumva voia să mă încerce. Era cinstit cu mine sau peste câteva zile avea să declare în faţa întregii camere ceea ce îmi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut aşa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, şi aşa am rămas uniţi prin acest gest toată viaţa.” (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p.182).
 Una dintre probele grele prin care cetăţeanul gulagului românesc trebuia să treacă era relaţia cu aproapele. Îndemnând la lupta pentru supravieţuire şi la delaţiune, regimul spera în închistarea deţinuţilor într-un egoism feroce care să provoace ură şi respingere faţă de celălalt. Soluţia nu putea veni din altă parte decât din morala creştină şi astfel: „În celulă, din ce în ce mai mult, fiecare va simţi că suferinţa nu e numai a lui şi că devine un simbol.” (Petre Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre, Biblioteca Revistei Familia, Oradea 1995, p. 34.) De la simpla suportare a celor din celulă, de la simplele gesturi de amabilitate sau ajutor firesc şi până la cele de altruism şi sacrificiu de sine experienţele carcerale surprind toate formele de ajutor şi dragoste pentru aproapele, condiţie sine qua non a calităţii de creştin. Episodul zguduitor desfăşurat la Casimca Jilavei rămâne emblematic pentru ceea ce a însemnat ajutor şi milă creştină în temniţele comuniste. Protagoniştii episodului sunt Costache Oprişan, măcinat de un TBC necruţător, Gheorghe Calciu student medicinist, trecut prin Piteşti şi Gherla, Iosiv V. Iosiv şi el un fost piteştean, şi Marcel Petrişor (Mircea Petre), viitorul scriitor şi memorialist. Condamnaţi la moarte lentă într-o celulă subpământeană îşi găsiseră echilibrul tocmai în cel mai bolnav, el le vorbea, atunci când putea despre iubire, despre rugăciune şi iertare. Observându-i starea gravă, Calciu îşi rupe cu dinţii venele de la încheietura mâinii şi scurge sângele în gamelă, apoi îl lasă să se decanteze încercând să-i dea lui Oprişan limfa să o bea, dar în ciuda efortului, Oprişan moare. Gestul deşi pare zadarnic are în contextul dat o valoare recuperatorie, prin el Calciu chiar dacă nu l-a salvat pe Oprişan, s-a salvat pe sine, pe el cel care în „moara dracilor”(cum o numeşte un memorialist) de la Piteşti făcuse toate câte i se ceruseră, iată de câtă măreţie şi nobleţe spirituală şi sufletească erau capabili aceşti (supra)oameni!...
 Pe lângă rugăciune şi faptele milei creştine, săvârşite într-un mod impresionant şi cutremurător, închisoarea comunistă a fost şi spaţiul unde Biserica lui Iisus Hristos S-a manifestat în plinătatea sa harică. Sfinte Liturgii, Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Spovedanie şi în cîteva cazuri taina Sfântului Botez au avut loc în acest spaţiu pe care diavolul l-ar fi vrut unul al tenebrelor şi lipsei de speranţă. Mărturisirile Părintelui Arhimandrit Ioan Iovan sunt punctate mai frecvent de slujirea sfintei Liturghii decât de anchetele sau pedepsele la care este supus. „Nu a lipsit o zi fără să oficiez Sfânta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (deţinuţi de drept comun), primeam o sticluţă de culoare închisă, pe care scria ‹‹vin tonic››, dar în realitate conţinea vin adus clandestin de aceştia. Antimisul îl aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente, din ebonită, sfinţită.”(Monahia Cristina, Părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea de Mureş, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 42).
În aceste împrejurări şi condiţii săvârşirea Sfintei Liturghii era mai lesne de făcut în lagărele de muncă decât în închisori, dar cu mari riscuri şi în condiţii precare s-a oficiat sfânta taină şi în penitenciare. Pastorul Richard Wurmbrand relatează despre slujirea unei Sfinte Liturghii ortodoxe la închisoarea Gherla: „Pentru Masa Domnului, era nevoie de pâine şi mulţi erau gata să-şi sacrifice raţia. Dar ritualul ortodox cere ca pâinea să fie sfinţită pe un altar acoperit de un antimis care conţine moaşte din trupul unui martir. Or, noi moaşte nu avem.
- Dar avem martiri vii printre noi, a spus părintele Andronic.
Au consacrat pâinea şi un pic de vin turnat într-un pahar ciobit subtilizat din spitalul închisorii, pe pieptul episcopului Mârza, care zăcea în pat, greu bolnav din cauza celor îndurate. Puţini au fost de acord cu această liturghie, motivând că ea nu era după Carte. Dar Cartea nu fusese scrisă în închisoarea de la Gherla!” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Ed. Stephanus, Bucureşti, 2007, p. 275).
În afară de botezul lui Nicolae Steinhardt, memorialistica închisorilor ne mai relevă cîteva astfel de evenimente. Spre exemplu un botez la închisoarea Mislea, când micuţa Zoe, nou născută, acolo în închisoare dă semne de boală şi deţinutele se decid să o boteze: „Până la un an, Zoe a trăit printre noi, fiind după Sanda a doua deţinută fără condamnare. Era jucăria noastră vie, trecea din braţe-n braţe, era o dulceaţă de fetiţă. La un moment dat a început să slăbească, să nu aibă poftă de mâncare, ne-am speriat şi am hotărât să o botezăm. În taină, soeur Marguerite a botezat-o ascunzându-ne după paturi. Eu am ţinut-o în braţe, i-am fost naşă, am spus Crezul pentru ea, m-am lepădat de Satana şi m-am unit cu Iisus Hristos în numele ei.”
(Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am cătreTine, Doamne, p. 80, accesibilă pe site-ul
http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/aotel/strigat/default.asp.htm).
Dumnezeu a făcut posibilă Spovedania şi Împărtăşania multora dintre cei închişi care au murit între zidurile închisorii. Iisus Hristos Euharistic i-a întărit pe cei care au urcat muntele suferinţei în gulagul românesc, pătrunzând acolo pe căi nebănuite: în reverul unei cămăşi, într-un bob de mei, sub un petic de haină veche, luminând tainic întunericul celulei şi sufletele celor obidiţi. Prezenţa preoţilor în spaţiul concentraţionar comunist a făcut posibilă trăirea unei vieţi în Iisus Hristos deplină şi poate de aceea sistemul a fost nu de puţine ori mult mai dur cu ei: La Canal, brigada preoţilor era brigadă disciplinară, supusă unui regim exterminant. Pe lângă munca epuizantă, deţinuţilor preoţi le erau administrate sistematic bătăi. Remus Radina mărturiseşte: „Călăul Chirion (comandantul lagărului n.n.) constituise o brigadă disciplinară numai din preoţi, condusă de torţionarul Vasile Matei. Preoţii erau supuşi la o muncă grea şi la bătăi permanente. Cu toate acestea, ei aveau moralul foarte ridicat şi, după cum mi-a spus un preot, ei credeau ca Sense, că ‹‹Răbdarea în suferinţă este mai mare decât învierea din morţi sau decât orice altă minune.›› Pe mine mă spovedea la Crăciun şi la Paşti Părintele Liviu Munteanu, din brigada de preoţi, care sfida primejdiile ce-l pândeau.” (Remus Radina, Testamentul din morgă, pp. 39-40).
 În continua şi permanenta încercare a celor închişi de a duce o viaţă creştină, sărbătorirea Naşterii şi Învierii Domnului erau considerate puncte esenţiale, în plus amintirea modului în care aceste momente importante erau sărbătorite în familie îi ajuta pe cei din închisori, pentru o clipă, să se simtă acasă, împreună cu cei dragi. Iar pe de altă parte, era şi o formă de opoziţie, de rezistenţă, demonstrând că sistemul nu este imbatabil, că prezintă fisuri şi că speranţa, chiar şi din această perspectivă a imediatului, nu a murit. Sărbătorirea Naşterii Domnului în ciuda eforturilor administraţiei care îşi înmulţea şicanele rămân pentru deţinuţi momente încărcate de emoţie şi seninătate de care toţi mărturisitorii îşi amintesc cu plăcere. La tradiţionalele melodii se mai adăugau texte noi, specifice mediului carceral, compuse de poeţii închisorilor: „Şi în lagăr la Cavnic, de Crăciunul din anul 1952, am avut parte de acelaşi teatru: alarmă, percheziţie, mâncare proastă, izolarea câtorva camarazi. Când am intrat însă în mină, în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoţilor, printre care a lui popa Scai, sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime, atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce corfele descărcau deţinuţi, creştea numărul vocilor, din corul condus de popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şi cele cunoscute numai de lumea închisorilor.
Cei doi gardieni de la corfă au schiţat gestul de a interveni şi a ne face să ne ducem la locurile noastre de muncă. Au şi dat nişte ordine în acest sens, dar vocile lor au fost acoperite de glasul corului, care, sub bolta înaltă de la corfă, tuna amplificat ca sub cupolă de biserică. Nimeni nu i-a băgat în seamă şi, impresionaţi probabil de numărul nostru şi de atitudinea noastră hotărâtă de a nu ceda, au socotit că e mai bine să renunţe. Numai după ce ne-am epuizat repertoriul, ne-am împrăştiat pe galerii, către abatajele noastre, cântând în continuare, pe grupuri, colindul lui Radu Gyr.”(Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, p. 118-119). Pentru cei închişi, sărbătoarea Sfintei Învieri, avea desigur o conotaţie cu atât mai profundă cu cât închisoarea comunistă semăna mai mult decât orice altceva din această lume cu reprezentarea iadului. Iar Iisus Hristos, în ziua Învierii, a deşertat temniţele iadului.
Părintele Dimitrie Bejan îşi aminteşte Învierea dintr-un lagăr de muncă în Dobrogea: „În noaptea Învierii, la miez de noapte, când clopotele din ‹‹Valea Neagră›› sună pentru Învierea Mântuitorului, ni se face o amănunţită percheziţie de către ostaşi. Sub supravegherea comandantului din colonie, a politicului Vasile Blănaru, pontatorul brigăzii, ne ţine de faţă cu aceştia, predica zilei:
Mărturisirea credinţei în Învierea Domnului conferă deţinutului o stare harică, unică, în care toate constrângerile fizice la care e supus se dizolvă, lăsând loc acelei păci duhovniceşti, capabilă să metamorfozeze cele mai sumbre circumstanţe. Fie ca preţ plătit din liberă voie pentru păstrarea demnităţii, fie ca traseu iniţiatic în desăvârşirea spirituală, refăcând la scară redusă experienţa hristică a suferinţei, experienţa carcerală capătă din perspectivă spirituală o valoare pe care niciodată iniţiatorii ei nu i-ar fi bănuit-o.
Intrând pe această traiectorie, universul concentraţionar (întreg decorul ca şi personajele) se pliază pe un scenariu mistic. Exclusiv din această perspectivă mistică poate fi înţeleasă semnificaţia antitetică a toposului carceral infern/paradis, concomitent şi cu aceeaşi intensitate. Închisoarea – loc al împlinirilor nu este o utopie, ci o experienţă trăită pentru mulţi din cetăţenii gulagului românesc. Dimitrie Bejan, la apusul vieţii declara: „Foarte frumos am trăit, părinţilor, în puşcărie! Regret că am ieşit din închisoare! Tot timpul îmi pare rău. Aş fi vrut să mor acolo!...”(Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei, Viaţa unui preot martir, Hârlău, Iaşi, 2002, p.156).
Din perspectiva trăitorilor creştini ai închisorilor, singurii adevăraţi biruitori în faţa demonului ce a operat mistificarea şi instaurarea puterii comuniste, celula este chilie, opresorii – victime pentru care trebuie să te rogi căci, oameni, adică făpturi ale lui Dumnezeu fiind, îţi sunt fraţi, chiar dacă te torturează, chiar dacă te ucid; întreaga cohortă de mizerii (foamea, frigul, promiscuitatea fizică) sunt percepute ca reţetă ascetică; în locul urii pe care regimul o cultivă cu asiduitate se naşte iubirea, înţelegerea, toleranţa; suferinţa – scară spre ceruri - devine generatoare de sfinţenie.
Incapabil de creaţie, comunismul a distrus fără să poată pune nimic în schimb şi, în urma acestei constatări a cărei concreteţe e incontestabilă, se impune ca, abordând comunismul ca regim politic sau ideologic, să-l privim şi din perspectivă teologică. „Antispiritul comunist” de care pomeneşte părintele André Scrima este în fond acel suflu demonic care îl străbate în toate cotloanele sale. Proteic şi insidios, comunismul îşi păstrează constanta demonică în toate împrejurările. Ca neam şi persoane care am trecut prin experienţa comunistă, ni se impune  ca datorie morală analiza şi înţelegerea acestei experienţe la dimensiunea de experienţă mistică ce ne-a pus în ecuaţie relaţia cu Dumnezeu şi ne-a demonstrat că, într-un mod criptic, dar constant, veşnicia irumpe în timpul istoric.
Din punct de vedere creştin, singurul răspuns care îi poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neagă: afirmarea libertăţii, a spiritualităţii, a existenţei lui Dumnezeu şi, prin această afirmare, intrarea în conflict direct cu comunismul. Omul creştin aplică faptelor, sistemelor şi ideilor o grilă de lectură creştină, ori, după o astfel de grilă, comunismul este un construct al răului, menit să pervertească totul. Asemeni lui Satan, el îl imită pe Dumnezeu, dar într-un mod caricatural, maimuţărit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber şi îi cere supunere din iubire liber consimţită, comunismul, ca şi demonul îl vrea pe om sclav supus, uşor de manipulat, cu libertatea anulată şi voinţa pervertită. Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinţă a încercării de a-ţi păstra umanitatea. Căci, “în puşcăriile tăinuite ale acestei ţări torturate ca nimeni alta, durerea era ascunsă sub pământ ca să nu se afle. Dar acolo bieţii oameni, cu picătura de viaţă pe care o mai aveau, se rugau…” – subliniază şi remarcă, cu multă sensibiltate şi delicateţe sufletească, autorul acestei cărţi, în persoana maestrului Dan Puric.
În urma materialului consultat, a rezultat că, în ciuda tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a făcut, de înăbuşire a credinţei şi de descompunere interioară a persoanei umane, deţinuţii din închisorile comuniste au reuşit să trăiască o viaţă în Iisus Hristos în toată plenitudinea ei. Demersul nostru introspectiv şi retrospectiv printre oameni şi fapte dintr-un timp al întunericului, când România a fost luată în stăpânire prin minciună şi violenţă, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectivă moral-creştină asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificaţii mistice şi morale. Confruntarea omenirii, a României şi a fiecăruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consumă exclusiv în istorie, ci confruntarea aceasta este o luptă între Bine şi Rău. Noi, cei de azi, suntem datori s-o înţelegem, să ne-o asumăm şi să conştientizăm care sunt soluţiile salvatoare; considerăm aceasta ca un act moral, atât faţă de propria conştiinţă cât şi faţă de memoria celor ce s-au jertfit în această luptă şi, mai ales, faţă de generaţiile viitoare. „Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligaţie morală (s.n.), intelectuală, politică, socială. Statul român, democrat şi pluralist, poate şi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoaşterea acestor pagini întunecate şi triste de istorie românească a secolului douăzeci este indispensabilă pentru noile generaţii care au dreptul să ştie în ce lume au trăit părinţii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astăzi, aici şi acum ne va împovăra pe veci cu vina complicităţii, fie şi prin tăcere, cu Răul totalitar.”
În încheierea acestei, introduceri, intervenţii şi pledoarii, vreau să subliniez că mărturisirea de faţă reprezintă meritul de necontestat al autorului, care demonstrează permanent importanţa, rolul, locul şi valoarea „Pro Memoriei” istoriei recente, a experienţei ascetice şi mistice, petrecută în locurile cele mai insuportabile şi mai inumane, pentru cunoaşterea Ortodoxiei, cu alte cuvinte a Bisericii. Conferinţa, apologia şi mărturisirea de faţă ne reaminteşte şi ne resubliniază convingerea că fără comuniune, participare şi jertfă, creştinismul este o simplă ideologie, lipsită de „Duh şi de adevăr”. Aşadar, Biserica – care este o Instituţie divino-umană vie şi dinamică, nu reprezintă un muzeu de antichităţi, de piese istorice şi artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbării noastre la faţă şi al naşterii atâtor generaţii de oameni „din apă, Duh Sfânt şi foc”, mulţi dintre ei iată, fiind chemaţi la a îmbrăţişa „cununa muceniciei şi deci, a sfinţeniei”. Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...
Aşadar, titlurile acestui capitol sunt următoarele: 1. Frica cea bună; 2. Curajul mărturisirii; 3. Mica franţuzoaică; 4. Soluţia românească pentru dialog la nivel înalt; 5. Gânditorul; 6. Domnul profesor; 7. Despre anatomia inimii triste la români (sau infarctul sufletesc); 8. Privirea sălbaticilor – privirea ambasadorilor; 9. Neşansa României; 10. Memoria pomenire; 11. Războiul continuu; 12. Instinctul jertfelnic şi sufletul frumos; 13. Un suflet frumos; 14. Un film incomplet; 15. Apropierea de martiri; Capitolul VI – Mierla albă; 1. Nişte martiri; 2. Luceafărul martir; 3. Înviere; Capitolul VI – România sufletească; 1. România sufleteasscă – unde autorul, la un moment dat, reţine, subliniază şi concluzionează că: În cartea sa “Omul, fiinţă necunoscută”, Alexis Carrel scria că: “La cei mai mulţi oameni, conştiinţa poate fi comparată cu un rezervor car ar conţine o apă oarecum îndoielnică, cu un volum prea mic şi cu o slabă presiune. Numai la câţiva indivizi, rezervorul conţine apă curată şi sub presiune mare”. Apoi remarca savantul cu tristeţe că ea, conştiinţa, “există mai mult virtual”, dar tot el, în final, ca să ne încurajeze, afirma: “Dacă aceasta din urmă n-ar fi existat deloc, Socrate n-ar fi băut cucuta!...” În altă ordine de idei, “Conştiinţa martirică este profund salvatoare. Ne salvează de la înecul istoric. Ea este un paradox izbăvitor ce anulează în chip firesc instinctul de conservare atunci când este vorba de apărarea chipului lui Dumnezeu. Iese astfel în mod nebănuit din lanţul cauzal al naturii, aducându-ne o natură superioară. Contrazice flagrant raţiunea omenească, ascultând de o altă raţiune, de cea a lui Dumnezeu. Conştiinţa martirică nu negociază nimic cu conştiinţa prigonitorilor ei. Îşi vede firesc de drumul crucii. Cine va călca pe acest drum va simţi fiorul tainic al acestei conştiinţe…; 2. Vis – poezia cu acest titlu, ce încheie acest minunat volum şi pe care v-o redăm în cele ce urmează: “Mamă!/Ce vis frumos am avut aseară!/ Se făcea că poporul român era demn/Voievozii circulau nestingheriţi prin istoria noastră./Iar dacă vreun străin cu suflet hain/Se apleca spre inima unui copil/Ca să i-o otrăvească/Repede cobora de pe cruce un martir/Şi-l săruta pe frunte/redându-I lumina cea dintâi./Ce vis frumos am avut, mamă!/Se făcea că poporul român era demn.” 
Prin urmare, eu cred că Dan Puric răspunde unei nevoi, unei aşteptări. Şi anume, auzindu-l şi citindu-i cartea observăm că el are modele România interbelică şi România posibilă, dezirabilă, care trebuie reconstruită pe terenul milenar al ei. El exercită o funcţie compensatorie, vine cu o valoare lipsă. Şi are două mari surse: marii creatori, cu care noi ne mândrim pe drept cuvânt, pentru că au dimensiune universală, şi martirii din temniţele comuniste, pentru că martirii, prin jertfa lor, sunt modele de patriotism (autentic), de demnitate şi de sfinţenie. Acestea dunt modelele la care el se referă şi pe temeiul cărora propune să construim o Românie dezirabilă, profundă. Procedeul lui este similar cu cel al unui arheolog, reconstruind şi restituind chipul omului răsăritean, pe care-l propune fără să-l impună, cum cred unii denigratori ai lui, ca model de conduită şi comportament. Îmi aduce aminte de Cuvier, mare naturalist francez, care a reconstruit întregul unui animal dintr-o mandibulă şi un femur. Acest act s-a numit corelarea organelor. Şi aici, se reconfigurează în această carte un tip de om frumos şi bun, într-o societate aflată în disoluţie şi dezmembrare a micilor comunităţi, o societate în care instituţiile nu funcţionează şi unde presa clamează autismul, neputinţa şi imoralitatea conducătorilor…
În concluzie, vom încheia cu câteva cuvinte din conferinţa domnului Dan Puric intitulată “Demnitatea creştină” – susţinută la Alba Iulia în 22 noiembrie 2007 în care arată că “Demnitatea creşină nu este a chipului omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om. Şi, dacă aţi observat, omul, şi mai cu seamă creştinul, de regulă, când i se întâmplă lucruri care-l afectează doar pe el, le rabdă. Dar, când se întâmplă lucruri care mutilează chipul lui Dumnezeu din el, atunci luptă, luptă până când ajunge martir. Acest chip al lui Dumnezeu din om este suportul demnităţii creştine. Demnitatea creştină ne-a fost dată de Iisus Hristos. Venirea Lui înseamnă momentul crucial, de fapt, de recâştigare a demnităţii. De aceea şi întrebuinţează Sfântul Grigorie Palama termenul de înnomenire. Nu foloseşte nici măcar termenul de întrupare, ca să nu dea naştere diferitelor confuzii; zice înnomenire. Dumnezeu a luat această dimensiune, cea mai supusă vulnerabilităţii, ca să se înnomenească; din clipa aceea, omul a dobândit şi demnitate creştină” – care ne lipseşte nouă tuturor, şi pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să ne-o redea şi să ne-o readucă şi cu ajutorul Domnului Dan Puric – pentru care ne rugăm aceluiaşi Domn şi Stăpân să-i ţină harul şi darul în continuare, spre folosul nostru, al tuturor.
Aşadar, Dan Puric, ca om, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi inspirat, ca pedagog este un model elastic şi flexibil, spiritual dar sobru şi ferm ori categoric, chiar cât se poate de tranşant, însă nu radical dus la extrem. El însuşi este un model şi un exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii, îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl aclamă entuziasmaţi, şi prin aceste două cărţi deja, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru, însă în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere, revenire, reînviere şi regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin şi în esenţă, trimiţând la demnitatea şi la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns să curăţe poteca spre Biserică. Toate acţiunile şi demersurile sale, mai cu seamă în şi din ultimii ani, cuprind subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă şi, totodată, foarte prioritară, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică, istorică, culturală şi socială încercată şi reuşită a etnicului şi neamului ori poporului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată de către el în mod analitic şi din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare şi înveşnicire, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea, neamul, poporul sau demnitatea în cuprinsul acestui discurs sunt una şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează el, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă…
                                                                                                       Drd. Stelian Gomboş




                           MIHNEA GHEORGHIU

Comunitatea academica, alături de cea artistică au anuntat cu durere ca in ziua de 11 decembrie s-a stins din viata scriitorul, traducatorul si cineastul, omul de cultura, Mihnea Gheorghiu, membru titular al Academiei Romane, presedintele Sectiei de Arte, Arhitectura si Audiovizual.
Nascut la 5 mai 1919 in Bucuresti, Mihnea Gheorghiu a facut studiile liceale la Craiova, cele universitare la Facultatea de Litere si Filozofie a Universitatii din Bucuresti si in 1947 si-a dat doctoratul in litere si filozofie. A continuat specializarea in Franta, Italia, Marea Britanie si SUA. In anul 1964 a devenit doctor docent.
De-a lungul anilor a desfasurat o bogata activitate didactica fiind lector si conferentiar de limba engleza la Academia de Studii Economice, profesor si seful Catedrei de limba engleza la Universitatea din Bucuresti, profesor si sef al Catedrei de teatrologie si filmologie la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti.
A fost redactor fondator al revistei "Secolul XX" si presedinte al Uniunii Cineastilor din Romania.
În literatură, Mihnea Gheorghiu a debutat in anul 1937 cu o suita de poeme, reunite in volumele "Anna-Mad" si "Ultimul peisaj al orasului cenusiu", urmate de volumele "Balade", "Ultimul peisaj", "Intamplari din Marea Rascoala". Atras de personalitatea domnitorului carturar Dimitrie Cantemir, Mihnea Gheorghiu i-a dedicat doua romane cu caracter eseistic - "Doua ambasade", reluat sub titlul "A venit un om din rasarit". Au urmat romanul "Enigma din strada presei", volumul de povestiri dupa piesele lui Shakespeare, "Cele doua roze".
Ca dramaturg, a scris mai multe drame istorice, prezentate pe scenele din Romania si din strainatate: "Tudor din Vladimiri", "Istorii dramatice", "Zodia taurului", "Patetica '77", la care se adauga scenariile de filme pentru "Porto-Franco", "Tudor", "Zodia Fecioare", "Padurea pierduta", "Cantemir", "Hyperion", "Tanase Scatiu", "Burebista".
O buna parte din activitatea sa a fost dedicata traducerilor antologice din limba engleza a intregii opere a lui Shakespeare si Walt Whitman ca si a unor scrieri ale lui Robert Burns, F. Cooper, Ch. Dickens, T. Williams s.a. Cu acelasi spirit de eruditie si subtilitate, a scris studii si eseuri de critica si istorie a culturii adunate in volumele "Modalitatea conformista a artei", "Orientari in literatura straina", "Scene din viata lui Shakespeare", "Scrisori din imediata apropiere" s.a. Ca recunoastere a valorii operei sale, Mihnea Gheorghiu a fost ales ca membru in numeroase institutii de prestigiu din tara si din strainatate: membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, al Uniunii Cineastilor din Romania, al Academiei Mondiale de Prospective sociale, al Academiei de Istorie din Caracas, al Asociatiei internationale Shakespeare, al Academiei de stiinte din New-York.
Numele său de creator, de scriitor, de dramaturg şi de om de cultură se înscrie şi drept cel al unui important diriguitor al evoluţiei cinematografului românesc în permanenţa unui spaţiu imens, aproape incredibil, a mai bine de o jumătate de veac, făcând din el şi din succesele pe  care le-a asigurat cineaştilor români, un reper în cinematografia întregii lumi.
                                                                                                                                 Vlad LEU


   POETI ROMANI PRINTRE POETII LUMII

Editura Pre-Textos din Valencia, Spania, a publicat, recent,  o amplă lucrare: Andrés Sánchez Robayna (Ed.), Ars poetica (Versiones de poesía moderna), cuprinzând traduceri din poezia europeană, de la  romantism şi până în strictă contemporaneitate.
Uriaşa muncă de tălmăcire în limba spaniolă a unor eşantioane concludente, editate bilingv, din opera a treizeci de poeţi, de la William Wordsworth, Rainer Maria Rilke, Aldo Palazzeschi, Saint-John Perse, Anna Ahmatova, la Pierre Reverdy, Paul Éluard, Gary Snyder, André Velter etc., s-a efectuat în celebrul, de acum, Atelier de Traducere Literară (Taller de Traducción Literaria) de la Universitatea din La Laguna, Tenerife, iniţiat, cu 16 ani în urmă, şi condus  de Profesorul, criticul literar şi poetul Andrés Sánchez Robayna, una din personalităţile cele mai reputate ale vieţii literare şi universitare spaniole, care semnează şi o cuprinzătoare Introducere.  Postfaţa acestei importante apariţii îi  aparţine poetului şi eseistului francez Yves Bonnefoy.
Se cuvine să subliniem că poezia română modernă este prezentă în acest prestigios context prin două nume : Lucian Blaga şi Eugen Dorcescu.
Tălmăcirea textelor lui Lucian Blaga se datorează lui Andrés Sánchez Robayna şi Lilicăi Voicu-Brey.
Poeziile lui Eugen Dorcescu au fost traduse de Lilica Voicu-Brey şi Silvana Rădescu, sub veghea şi cu supervizarea lui Andrés Sánchez Robayna
.  

 
Goma, Breban, Manea şi insomnia premiului Nobel

Nobelul e ca insomnia după vârsta 40 de ani pentru scriitorul român. Chinuitoare, exasperantă. Storcătoare de puteri. Constantă. Veghea se lărgeşte, este o anticameră a umilinţei, cu exacerbarea complexelor şi a teoriilor conspiraţioniste. De ce nu şi noi, de ce? Cum de alţii sunt mai breji? Pe Herta Müller n-o pun la socoteală. Trăieşte în Germania, scrie în germană, e scriitoare germană.
O să mă încumet să decelez o singură cauză a insuccesului- absenţa pragmatismului în mediul literar. În anii '90, după căderea guvernelor comuniste din estul Europei, dacă era susţinut cu înverşunare şi cu cap, Paul Goma ar fi avut şanse. Şanse risipite în prezent şi de derapajele antisemite ale admirabilului dizident. Dar cum să-l promoveze Uniunea Scriitorilor pe Goma, când doar de ceva zile a fost reprimit în organizaţie, după ce a fost exclus în sub Ceauşescu. Orgoliile şi piticimea morală şi-au disputat întâietatea. Şi politica, să nu uit.
Uniunea Scriitorilor a anunţat că îi propune pentru Nobel, ediţia 2012, pe Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu şi Nicolae Breban. Blandiana are şanse microscopice, nu din cauza ei, aşa stă treaba cu poezia în evaluarea celor din Comitetul din Norvegia. Cărtărescu? Iarăşi şanse sub nivelul mării. E un produs impecabil de marketing, marca "Humanitas", de ţiuitoare rezonanţă naţională, mai degrabă decât unul care să-l depăşească pe un Salman Rushdie, aspirant pe acolo. Nicolae Breban? Aici e aici...! N-a fost susţinut de U.S. un fost dizident, un om care a făcut istorie, ca Goma, şi este scos la export un prozator acuzat de CNSAS de colaborare cu Securitatea, anatemizat chiar şi de Nicolae Manolescu, preşedintele US, în "România literară", pentru acest aspect al biografiei sale. Ce-o să zică conducerea US dacă justiţia o să certifice interesantul concubinaj al lui Breban cu Securitatea? Ce-o să spună Comitetul Nobel? Depinde de suportabilitatea la penibilitate a fiecăruia... Laszlo Alexandru a scris cu îndreptăţit năduf pe blogul său despre propunerea cu Breban:"Ruşinea turnătorului la Securitate, căruia i se prevedea în oficiosul breslei o lungă singurătate, a fost propulsată pe firmament ca motiv de fudulie (inter)naţională." (
http://revistatribuna.ro/blog/?p=1026 )
Din perspectivă pragmatică, Norman Manea ar avea cei mai multi sorţi de izbândă. Este cel mai tradus scriitor român. Dar nu i se iartă dezvăluirea trecutului legionar al lui Mircea Eliade. Şi că este incomod. Şi că e evreu; asta în subterane, nu frontal.
Dacă pentru o insomnie rezolvarea e un prozaic somnifer, în chestiunea Nobelului pragmatismul e o atitudine în absenţa căreia eşecul o să mustească mult şi specific mioritic.
                                                                                                                          Alexandru PETRIA

                                 

    Mitropolia Basarabiei:
 un trecut zbuciumat între fals şi adevăr istoric
        
Biserica a reprezentat de-a lungul timpului piatra de temelie a societăţii tradiţionale româneşti, reperele social-morale propovădite de aceasta reprezentând o pildă de urmat şi un îndreptar pentru românii din toate timpurile şi provinciile în care aceştia s-au aflat şi se găsesc încă.
Odată cu secularizarea Bisericii, ingerinţele statului şi ale politicului în special s-au făcut simţite în această instituţie spirituală, care a devenit un obiect de manipulare a enoriaşilor, de învrăjbire a acestora conform cu interesele clasei politice.
Pornind de la aceste premise, subiectul tezei de doctorat intitulată ,,Relaţia Biserica Ortodoxă - Stat în Republica Moldova: aspecte istorice, politice şi misionare”, realizată de domnul Romeo Cemîrtan şi îndrumată de Pr. prof. dr. Gheorghe Petraru de la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii ,,Al. I. Cuza” din Iaşi,  este unul de extremă actualitate, domnia sa prezentând în această lucrare evoluţia spirituală a românilor din stânga Prutului înainte şi după fatidicul an 1812, când partea răsăriteană a Moldovei istorice a fost anexată la Imperiul ţarist, trecând, mai apoi, prin marea unire din 1918 şi înfiinţarea Mitropoliei Basarabiei ca instituţie ecleziastică a românilor basarabeni, anexarea Basarabiei în fatidicul an 1940, disoluţia bisericii în perioada comunistă şi renaşterea sentimentului religios şi  naţional după dispariţia URSS, concretizat în reînfiinţarea Mitropolie Basarabiei.   În realizarea studiului autorul afirmă că a ales  o ,,abordare teologică, fundamentată pe principiile specifice domeniului religios, în care a încercat să ţină cont atât de aspectele istorice şi canonice, cât şi aspectele de interferenţă domeniului politic cu cel religios legate de cazul Mitropoliei Basarabiei”.
Primul capitol al lucrării se constituie într-o retrospectivă istorică a relaţiei dintre biserică şi stat în spaţiul românesc dintre Prut şi Nistru anterior anului 1812, când acest teritoriu era parte din Moldova istorică, pentru ca cercetarea acestui raport să fie continuată cu perioada în care Moldova pruto-nistreană s-a aflat sub stăpânirea autocrată a ţarilor ruşi. Prin tratatul de Pace de la Bucureşti din 1812 teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost anexat de Rusia ţaristă, Turcia cedând acest teritoriu românesc fără nici un drept juridic şi istoric. Prin această ,,alipire”, rezultat al războiului ruso-turc desfăşurat între anii 1806-1812, Imperiul Ţarist s-a apropiat şi mai mult de râvnitul Constantinopol (Istanbul), obiectiv suprem pentru ţarul Petru I şi dinastia Romanovilor, în viziunea cărora Constantinopolul nu era doar un simbol al puterii laice şi politice cât quintesenţa ortodoxiei, el reprezentând  esenţa viabilităţii miturilor despre “Moscova – a treia Romă” şi “Rusia – continuatoarea Imperiului Bizantin”.
În drumul lor către  Constantinopol, Statul Rus şi Biserica Ortodoxă Rusă (care după reforma lui Petru I devenise subordonată  statului) şi-au unit eforturile, în ciuda rivalităţilor de altă dată. În consecinţă, Basarabia a devenit o jertfă pe calea expansiunii ruse spre Balcani şi Strâmtori, pentru “eliberarea ortodocşilor de sub păgâni”. Până în anul 1812 Basarabia se afla sub ascultarea Mitropoliei Moldovei din Iaşi, care la rândul ei, se afla sub jurusdicţia Patriarhiei din Constantinopol şi cuprindea trei eparhii. Biserica Ortodoxă Rusă şi-a extins jurisdicţia asupra Basarabiei în anul 1812, încălcând canoanele bisericeşti, respectiv canonul 34 apostolic, canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, care prevede ca “nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de mult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi”; canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de la Catargina, precum şi canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, care interzic “episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii”. În consecinţă, canoanele nu admit cuceriri canonice, ca urmare a unor cuceriri teritoriale, jurisdicţie canonică instalată ca urmare a unor cuceriri politico-militare, fiind nulă de drept.
Aşadar, Basarabia a devenit după 1812 parte integrantă a Imperiului Ţarist. În curând, limba română a fost înlăturată din instituţiile oficiale, începându-se o politică de rusificare, prin administraţie, şcoală şi Biserică, iar baza socială a acestor măsuri o reprezentau coloniştii neomogeni etnic, cărora li s-au acordat importante privilegii în Basarabia din partea ţarilor ruşi.
Politica de deznaţionalizare şi rusificare a Basarabiei promovată de ţarism, în pofida faptului că a fost bine organizată şi intensă, nu şi-a atins rezultatul scontat, întâmpinând rezistenţă din partea populaţiei locale majoritare, o mişcarea de renaştere naţională care însă nu a cunoscut formele elaborate, bine organizate şi argumentate teoretic ca în celelalte provincii româneşti înstrăinate, având specificul ei, generat de condiţiile concret istorice şi, în special, de politica promovată de autorităţile de ocupaţie. Contribuţia şi rolul clericilor în mişcarea de renaştere naţională a fost una deosebit de însemnată. În pofida măsurilor de rusificare intensă luate de arhipăstorii ruşi, bisericile şi mănăstirile din Basarabia au rămas centre naţionale de cultură, în special ultimele, care prin călugării lor aveau o legătură spirituală extrem de strânsă cu ţăranii din masa cărora se ridicaseră, reuşind să păstreze spiritul naţional în rândurile enoriaşilor români din Basarabia.
Unirea din anul 1918 a  concretizat renaşterea spiritului naţional românesc transpus în plan religios prin crearea Mitropoliei Basarabiei ca instituţie ecleziastică reprezentativă a românilor din Basarabia, parte componentă a Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R). Un  Congres Extraordinar eparhial, întrunit în iulie 1923, a repetat dorinţa unanimă a clerului şi mirenilor ca Arhiepiscopia Chişinăului să fie ridicată la treapta de Mitropolie, cu denumirea de Mitropolia Basarabiei, iar cele  două noi eparhii basarabene (Episcopia Hotinului şi Episcopia Cetăţii Albe-Ismail) să rămână episcopii sufragane, legate canonic de acest scaun. Această cerere a fost discutată la Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în noiembrie 1923, constatându-se că ,,ea poate fi considerată ca şi împlinită prin dispoziţiile favorabile care vor fi introduse în proiectul de lege şi în noul statut de organizare a B.O.R.”.
În urma ocupaţiei sovietice din 1940 Mitropolia Basarabiei a fost silită să-şi întrerupă activitatea. În locul ierarhilor români siliţi să se refugieze la Bucureşti, noile autorităţi sovietice au trimis aici, în toamna anului 1940, pe episcopul rus Alexie de Tula, care s-a instalat într-o casă particulară din Chişinău şi a dat imediat dispoziţii ca slujbele să se facă în slavoneşte, iar Crăciunul şi celelalte sărbători să se ţină după stilul vechi. Activitatea lui s-a redus la viaţa liturgică şi a rămas la Chişinău până la 24 iunie 1941, când a fost arestat tot de sovietici, decişi să îi facă pe românii basarabeni să înţeleagă ,,materialismul – ştiinţific” ateu comunist.
Relatările martorilor oculari, făcute după mai bine de 50 ani despre faptele sovieticilor în Basarabia  sunt zguduitoare. Autorităţile bolşevice au comis multe crime chiar în subteranele Palatului Mitropolitan din Chişinău, unde se aflase Consistoriul Bisericesc şi fabrica de lumânări, iar sovieticii stabiliseră secţia de spionaj a N.K.V.D.- ului. Aici s-au găsit şi instrumentele de tortură. La fel, s-au profanat şi clădirile Seminarului şi a Facultăţii de Teologie, şcolile bisericeşti etc., toate fiind transformate în închisori pentru civili, militari, preoţi. Majoritatea bisericilor din Chişinău au fost transformate în depozite, grajduri, săli de spectacole, cinematografe. Crucile de pe turle au fost coborâte, iar cele în relief au fost acoperite cu panouri roşii ce reprezentau secera şi ciocanul sau portretele ,,mult iubiţilor conducători sovietici”, I. V. Stalin şi V. I. Lenin.
După eliberarea Basarabiei autorităţile române au reuşit ca până la sfârşitul anului 1943, în pofida greutăţilor, să fie readuse în funcţiune toate cele 938 biserici existente în Basarabia la 28 iunie 1940, la care s-au adăugat alte 95 locaşuri de cult, construite după restaurarea administraţiei româneşti. Ca un element inedit, însuşi mareşalul Ion Antonescu a contribuit cu suma de 2.000.000 lei la refacerea unui lăcaş religios, distrus în urma bombardamentelor aviaţiei sovietice.
Capitolul al II-lea este dedicat studiului perioadei de după anul 1989, în care d-l Romeo Cemîrtan tratează renaşterea spirituală şi naţională a românilor basarabeni, concretizată în proclamarea independenţei Republicii Moldova. În plan spiritual acest fapt s-a concretizat în reactivarea Mitropoliei Basarabiei în anul 1992, mare parte a acestui capitol urmărind şi tratând diferendul dintre Patriarhia Rusă şi Patriarhia Română asupra Mitropoliei Basarabiei, devenită măr al discordiei între cele două instituţii ecleziastice. În acest conflict iniţiat de Patriarhia rusă au fost atraşi atât clerici cât şi enoriaşi ai celor două mitropolii, unele diferende fiind extrem de violente la adresa preoţilor şi credincioşilor aparţinând Mitropoliei Basarabiei. Fosta guvernare comunistă din Republica Moldova a acţionat tacit în favoarea Mitropoliei Moldovei, subordonată Patriarhiei Ruse, refuzând în repetate rânduri să ia în considerare cererile de retrocedare a fostelor proprietăţi imobiliare şi funciare care au aparţinut Mitropoliei Basarabiei în perioada interbelică. Refuzul de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei, tracasările la care aceasta a fost supusă, au adus cazul în atenţia organismelor juridice internaţionale, în speţă C.E.D.O. (Comisia Europeană a Drepturilor Omului), care a obligat în anul 2002 guvernul comunist din Republica Moldova să recunoască existenţa legală a Mitropoliei Basarabiei.
Anterior, începând cu anul 1989, procesul de destrămare al Uniunii Sovietice a fost prefaţat de atenuarea propagandei antireligioase care a favorizat revitalizarea vieţii bisericeşti, când  s-au redeschis biserici, mănăstiri şi şcoli teologice. O parte a preoţilor basarabeni au participat la acţiunile culturale de renaştere spirituală şi naţională, împreună cu enoriaşii au reuşit să restabilească viaţa bisericească, iar din stranele bisericilor s – a auzit iarăşi limba română.
Provocarea şi declanşarea conflictului armat din Transnistria începând cu anul 1991 nu a reprezentat decât o “nouă strategie şi metodă rusească de a nu-şi pierde zona de influenţă în Balcani”, o cale prin care Rusia, succesoare a U.R.S.S., a dorit stoparea revenirii evidente a Basarabiei (cuprinsă parţial în Republicii Moldova) la spaţiul românesc. Situaţia creată între anii 1991 – 1992 a pricinuit grave tensiuni în Republica Moldova atât sub aspect geo-politic cât şi în plan spiritual. Criza identităţii naţionale din R. Moldova a fost provocată de politica sovietică imperialistă, care, pentru a justifica anexarea Basarabiei, a creat noţiuni noi de “popor moldovenesc” şi “limba moldovenească”, diferite de poporul român şi limba română, fapt  ce contravine datelor istorice şi lingvistice.
Dacă din punct de vedere politic a fost impusă păstrarea status – quo-ului în zonă,   tocmai datorită acestui conflict armat de pe Nistru, creat, finanţat şi încurajat continuu de către Rusia, care a trezit reacţii pentru rezolvarea acestuia la nivel european şi mondial, care însă trenează până astăzi, realizărea unităţi cultural – spirituale a Basarabiei (Republica Moldova) cu România părea posibilă prin revenirea Bisericii Ortodoxe din Basarabia sub jurisdicţia Patriarhiei Române, conform canonului 34 apostolic. Conştientă despre acest fapt,  Patriarhia Moscovei a pornit o serie de “maşinaţiuni, în sensul de a stârni pe unii din ortodocşii basarabeni, de a preveni orice apropiere a fostelor Mitropolii ale Chişinăului şi Cernăuţilor de Patriarhia Română. Incidentele sângeroase de pe Nistru şi-au găsit astfel un corespondent ecleziastic”.
Paralel cu lupta politico-militară purtată de Rusia (Armata a 14-a şi clica de la Tiraspol, condusă de Igor Smirnov) cu Republica Moldova, s-au mărit şi au devenit mai insistente presiunile şi tensiunile venite din partea Patriarhiei Moscovei. În vederea anihilării situaţiei presante, Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul României, adresa o scrisoare Sanctităţii Sale Alexei al II-lea la 2 aprilie 1992 în care, printre altele, se menţiona: “…că nu este momentul potrivit a se lua în discuţie problema Bisericii din Moldova, spre a nu se agrava şi mai mult situaţia din regiune” (1, p. 19-20). În ziua următoare, la 3 aprilie 1992 a fost adresat un “Memoriu” din partea a 52 deputaţi de la Chişinău către Sanctitatea Sa Alexei al II-lea şi Prea Fericitul Teoctist în care se cerea “iniţierea de urgenţă a unui dialog între cele două Patriarhii, în stare să refacă unitatea bisericească a poporului român şi să aşeze pe temeiurile fireşti raporturile interortodoxe româno-ruse”. Dialogul invocat a fost însă ignorat de partea rusă.
Reacţia înaltei instituţii ecleziastice ruse este uşor explicabilă. După destrămarea U.R.S.S. în 1991, Biserica Ortodoxă Rusă a depus eforturi considerabile pentru a nu urma soarta Imperiului Sovietic. Astfel, s-a creat o situaţie paradoxală, comparabilă cu prezenţa militară rusă în noile state independente din lagărul sovietic, în care, pe plan spiritual, un stat străin, cum este Federaţia Rusă, conduce, prin Patriarhia Moscovei, viaţa bisericească din spaţiul altor state vecine (Ucraina, Belarus, Moldova, Estonia). O astfel de situaţie reprezintă un amestec flagrant în treburile interne ale statelor respective. Biserica Ortodoxă Rusă îşi motivează – însă – acest monopol al vieţii religioase în fostele republici sovietice prin afirmaţia  că “după destrămarea U.R.S.S., ortodoxia va deveni un nucleu de unitate”. Al cui, însă? Sub lozinca unităţii ortodoxiei nu se înţelege dreapta credinţă a creştinilor de rit bizantin, ci Biserica Ortodoxă Rusă – “mama spirituală” a popoarelor din Ucraina, Rusia şi Moldova.
Patriarhiei Moscovei păstrează, aşadar, în plan spiritual faţă de fostele republici sovietice o poziţie imperialistă, conform ideologiei tradiţionale ruse: “Moscova – a treia Romă, iar Rusia – succesoarea Bizanţului”.
Poziţia Patriarhiei Moscovei a fost urmată însă de mulţi preoţi care, rod al educaţiei  regimului sovietic, au rămas docili Moscovei şi au ignorat valorile naţional – spirituale ale ,,concetăţenilor” din R. Moldova. În fruntea lor s-a situat însuşi succesorul şi continuatorul lui Serapion – P.S. Vladimir. La 7 iulie 1989 la şedinţa Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse este numit Episcop al Chişinăului şi Moldovei P.S. Vladimir (Cantarean). În anul următor,de Paşti, este ridicat la rangul de Arhiepiscop. După instalarea  în scaunul episcopal, P.S. Vladimir crează anturajul său de preoţi, împreună cu care începe să pună în practică planul de distrugere a Bisericii din Basarabia, în favoarea Bisericii Ruse.
În ceea ce priveşte Mitropolia Basarabiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut niciodată desfiinţarea ei. Din acest motiv întâistătătorii Bisericii Ortodoxe Române au iniţiat o convorbire frăţească cu Biserica Ortodoxă Rusă pentru repararea nedreptăţii cauzate, pe plan bisericesc şi canonic, de pactul Ribbentrop – Molotov în urma căruia Basarabia în mod forţat a trecut sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. Însă, această iniţiativă a Patriarhiei Române, lansată pe data de 9 aprilie 1992, a fost interpretată de către partea rusă, pe fondul conflictului transnistrean, ca un amestec în jurisdicţia sa, şi a dus la tensionarea situaţiei interetnice şi confesionale din Republica Moldova. Pentru a stopa mişcarea naţională pro-română în rândul clerului din Republica Moldova, Patriarhia Moscovei a încurajat discriminarea celor care aveau viziuni patriotice şi doreau revenirea Bisericii Ortodoxe din Moldova sub jurisdicţia Patriarhiei Române (cazul Episcopului Petru Păduraru). Această atitudine antiromânească a Patriarhiei Moscovei, manifestată indirect prin acţiunile violente ale reprezentanţilor Mitropoliei Moldovei împotriva “trădătorilor” şi “schismaticilor”, a accelerat procesul de reactivare a Mitropoliei Basarabiei.
După reactivarea Mitropoliei Basarabiei la 19 decembrie 1992, politica discriminatorie a Mitropoliei Moldovei faţă de P.S. Petru Păduraru şi slujitorii săi nu numai că a continuat, ci şi mai mult s-a intensificat, având ca scop discreditarea Patriarhiei Române şi apărarea patrimoniului bisericesc al Patriarhiei Moscovei în R. Moldova. Pentru a argumenta şi a motiva această politică antiromânească, Î.P.S. Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi a întregii Moldove (acest titlu este copiat după modelul rusesc – Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi a întregii Rusii), a invocat canoanele bisericeşti: “Orice slujitor al Bisericii trebuie să dispună, pentru a trece din jurisdicţia unei Biserici în jurisdicţia alteia de o foaie de eliberare de la Patriarhie. Episcopul Petru însă, nu a respectat aceste legi bisericeşti, drept urmare interzicându-i-se să oficieze servicii divine încă de pe timpul subordonării noastre Patriarhiei Moscovei. Cu toate acestea, el a fost primit de Patriarhia Română, ceea ce nu înseamnă atât că au fost încălcate legile Bisericii ortodoxe din Moldova, din Rusia sau România, ci că, în general, Patriarhia Română a încălcat legile Bisericii Ortodoxe Ecumenice (…). Însă, era şi normal ca P.S. Petru să nu ceară foaie de eliberare de la Patriarhia Moscovei, câtă vreme nu există nici o foaie de aderare a Mitropoliei Basarabiei la aceasta, după cum nu există nici un act care să ateste desfiinţarea Mitropoliei respective la o dată anume”.
De fapt, divergenţa canonică dintre cele două Mitropolii constă nu atât în interpretarea canoanelor bisericeşti, cât în diferenţa de bază a organizării administrative a celor două Mitropolii, subordonate Patriarhiilor diferite. Examinând mai atent Statutul de organizare şi funcţionare a Mitropoliei Basarabiei, constatăm că ea acordă o autonomie administrativă reală, oferă o situaţie stabilă preoţilor şi posibilităţi mai largi pentru participarea mirenilor la viaţa bisericească a eparhiei. Statutul Mitropoliei Moldovei, însă, se caracterizează prin centralism administrativ şi dependenţa jurisdicţională exagerată faţă de organismele bisericeşti de la Moscova şi Chişinău, şi aproape că nu oferă garanţii pentru exercitarea şi protecţia drepturilor religioase ale clerului şi mirenilor.  Statutul Mitropoliei Basarabiei cuprinde în cele 135 de articole toate prevederile necesare fazei de organizare şi funcţionare a mitropoliei. Statutul Mitropoliei Moldovei cuprinde numai 35 de puncte. În punctul 9 se stabileşte că “în activitatea sa internă, eparhia se călăuzeşte de Statutul Canonic al Patriarhiei Moscovei”. În felul acesta Statutul Mitropoliei Moldovei apare ca o completare la Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse.
Mitropolia Basarabiei este alcătuită din câteva eparhii care au ca organ de conducere pe un episcop sau arhiepiscop, care se bucură de toate drepturile prevăzute de sfintele canoane. Pe când Mitopolia Moldovei până în 1998  a fost împărţită simbolic în vicariate, conduse de episcop vicar cu număr restrâns de drepturi, de care pot fi lipsiţi la dorinţa întâistătătorului (cum a fost în cazul P.S. Petru, episcop de Bălţi, destituit fără temei canonic de către Arhiepiscopul Vladimir la 24 august 1992).
Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române se aleg prin vot secret de un colegiu electoral constituit din membrii Adunării Naţionale Bisericeşti, împreună cu cei ai Adunării Eparhiale a eparhiei vacante. La ruşi, arhiereul eparhiei este numit de Sf. Sinod al Bisericii Ruse de la Moscova şi de către Prea Sfinţia Sa Patriarhul.
În privinţa clerului, la ruşi preotul paroh este numit în parohie de către arhiereul local, iar la români, preotul este numit la parohie sau se confirmă de către episcop în caz de alegere, la propunerea Consiliului parohial. De asemenea, la ruşi preotul paroh poate fi transferat sau concediat din parohie de către arhiereul eparhiot cu motive sau fără motive, pe când la români episcopul poate suspenda din funcţie preotul paroh doar în cazuri de vinovăţie gravă, cu dispunerea cercetării acestor cazuri.
 Astfel, caracterul mai democratic al Statutului Mitropoliei Basarabiei a fost un argument în plus care a determinat pe unii dintre preoţii Mitropoliei Moldovei să adere la mitropolia pro-română. Conducerea Mitropoliei Moldovei era conştientă de această situaţie, de aceea, paralel cu reorganizarea Mitropoliei Moldovei şi ridicarea Î.P.S. Vladimir în treapta de mitropolit la 21 decembrie 1992 de către Alexei al II-lea, au fost declanşate de reprezentanţii mitropoliei pro-moscovite acţiunile de intimidare pe calea legală, dar şi ilegală în adresa Mitropoliei Basarabiei.
După 14 septembrie 1992, când a fost constituită Adunarea Eparhială a Mitropoliei Basarabiei în frunte cu P.S. Petru, Episcop de Bălţi care s-a pronunţat pentru reactivarea Mitropoliei Autonome a Basarabiei (stil vechi) sub jurisdicţia Patriarhiei Române, ceea ce şi s-a întâmplat la 19 decembrie 1992. Fiind tratată antidemocratic şi discriminatoriu de către organele de stat, Mitropolia Basarabiei, încă de la sfârşitul anului 1992, şi-a rezervat dreptul de a se adresa la forurile internaţionale, inclusiv O.N.U., şi de a solicita ajutorul şi adoptarea de măsuri corespunzătoare pentru lichidarea discriminării suportate.
Ultimul capitol al lucrării tratează diferendul interortodox şi impactul său asupra societăţii moldovene, autorul identificând o multitudine de cauze ale acestuia: cauze de ordin istoric, naţional, canonic, economic, politic, geopolitic, cu însemnate consecinţe sociale şi religioase. Ele sunt prezentate atât distinct dar şi în contextul afirmaţiilor unor  înalţi clerici ruşi, cum este cazul afirmaţiei patriarhului Moscovei, Chiril, care in august 2010 declara că ,,Republica Moldova este parte componentă a Sfintei Rusii”, afirmaţie care a bulversat şi a determinat o polemică încinsă în cadrul societăţii civile. Implicarea capului Mitropoliei Moldovei, Vladimir, în campania politică, oferind sprijin unui personaj controvesat, ex ministru al securităţii moldovene şi susţinător înflăcărat al ,,identităţii moldoveneşti”, nu este de natură a linişti spiritele.
Deşi imaginează un posibil scenariu de rezolvare a diferendului, făcând apel la deschidere din partea ambelor părţi implicate, recte Patriarhia Rusă şi cea  română, spre un dialog deschis, ,,frăţesc, în spiritul duhului îngăduinţei şi iubirii creştine” autorul este sceptic. Legalizarea Mitropoliei Basarabiei de către Guvernul R. Moldova din 30 iulie 2002, absenţa diferendelor violente între Mitropolia Moldovei şi Mitropolia Basarabiei,  nu presupune automat şi rezolvarea diferendului jurisdicţional dintre Patriarhia Română şi Patriarhia Moscovei. Recunoaşterea de jure de către stat a situaţiei de facto şi intrarea în drepturile depline conform Legii despre Culte din 24 martie 1992 este doar o parte a unui diferend jurisdicţional între cele două Mitropolii şi cele două Patriarhii, care se poate încheia doar prin soluţionarea miezului problemei –, care se referă atât la activitatea pastorală, cât şi la împărţirea patrimoniului bisericesc din R. Moldova. Patriarhia Română nu exclude prezenţa jurisdicţională concomitentă a celor două Mitropolii pe teritoriul R. Moldova, conformă cu canoanele bisericeşti. O astfel de situaţie este prezentă în Serbia, mai precis, în  Banatul Sârbesc, unde Patriarhia Română are o eparhie, iar în România, în Banat, activează o eparhie sârbă. Însă, Patriarhia Moscovei respinge împărţirea jurisdicţională a credincioşilor din R. Moldova pe criterii etnice (conform canonului 34 apostolic), pentru că în acest caz Mitropolia Moldovei ar pierde un număr însemnat de  enoriaşi, având jurisdicţia  numai asupra credincioşilor de origine rusă, ucraineană şi altor minorităţi etnice dornice să rămână sub ascultarea Patriarhiei Moscovei. În viziunea părţii ruse, este de ajuns ca în R. Moldova să fie o singură Mitropolie, cea din jurisdicţia sa, iar Mitropolia Basarabiei să aibă un statut onorific, fără a exercita o jurisdicţie reală asupra acestui teritoriu, ceea ce contravine atât canoanelor bisericeşti, cât şi dorinţei românilor din Republica Moldova de a avea Biserica naţională proprie.
Republica Moldova se află după 19 ani de independenţă şi o lungă perioadă de tranziţie la toate nivelele, inclusiv mental, în pragul aderării la Uniunea Europeană, debarasându-se de postura de satelit al Rusiei, moştenitoarea URSS. Să se repete situaţia din 1992 când Rusia, nemulţumită de apropierea Republicii Moldova faţă de România, a susţinut războiul din Transnistria şi a declanşat diferendul religios legat de reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Afirmaţia patriarhului rus, Chiril, embargoul rus asupra produselor agricole moldoveneşti arată că Rusia nu este deschisă unui dialog sincer în plan religios pentru stingerea diferendului.
Concluzionând, lucrarea de doctorat a domnului Romeo Cemârtan reprezintă un studiu extrem de valoros asupra unor chestiuni delicate de istorie şi teologie ortodoxă, care trebuie imperios publicată într-un tiraj cât mai mare, pentru a fi accesibilă unui public cât mai larg.
                                                                                                Prof. Ştefan Plugaru (Huşi),
                                                                              Secretar-general A.C.P.B.B. România
 


                                        MAÎTRE DE LA CLARTÉ

Un personaj din Thomas Mann rosteşte această propoziţie lapidară, care m-a obsedat ani la rând, ori de câte ori încercam să pătrund enigma relaţiei Maestru-discipol, în care mă aflam eu însămi cu Cezar Ivănescu: „un maestru este personificarea conştiinţei discipolului”. Formula m-a fulminat când am citit-o întâia oară, dar, cu timpul, mi-a devenit evidentă incompletitudinea ei. Dincolo de partea diurnă şi raţională pe care o incarnează, maestrul este în acelaşi timp şi o figurare a umbrei adeptului, pe care i-o face vizibilă ca într-o oglindă, înfricoşându-l poate la începutul noviciatului, dar forţându-l să recunoască şi să ia în stăpânire latura nocturnă, tenebroasă a propriei persoane: moment necesar de integrare în orice proces de autocunoaştere, reprezentat adesea simbolic prin lupta cu demonul interior.
Odată câştigată această probă iniţiatică, Maestrul dobândeşte un nou chip, supraluminos, reprezentând personalitatea superioară a alumnului, aceea aflată dincolo de pragul de sus al conştiinţei. Abia în această etapă, marcată de arderea reziduurilor aparţinând psihismului inferior, când Maestrul exterior se identifică cu cel interior, el devine cu adevărat acel ghid spiritual capabil să actualizeze virtualităţile de ordin superior ale discipolului, latenţele lui angelice, pe care, înainte, acesta le ignora. Doar atunci Maestrul îşi relevă funcţia sa de figură mediatoare, care face posibilă autorevelarea Sinelui profund, a acelui Sine pe care hinduşii îl numesc Atman considerându-l ca Brahman din sufletul omenesc. Întâlnirea cu un maestru este o surprinzătoare întâlnire cu Sine. Cu cel care eşti şi vei fi întotdeauna, dar pe care, din cauza căderii în întunericul materiei, l-ai uitat. De aceea, în relaţia cu Cezar Ivănescu am avut sentimentul propriei regăsiri, al cunoaşterii adevăratei mele naturi luminoase – şi supraindividuale –, iar poezia lui mi-a amintit sfâşietor de „patria supracelestă”, sau, mai bine spus, de paradisul pierdut al preexistenţei.
Când l-am cunoscut, la cenaclul Numele Poetului, într-o seară de ianuarie din anul 1984 (de ziua mamei mele), am avut un frison pe care nu l-am înţeles atunci. De abia mai târziu, peste câteva luni, când, împreună cu soţul meu Gelu Alecu, i-am devenit apropiaţi, am înţeles semnificaţia acestei emergenţe afective: era un semn de recunoaştere, o recunoaştere încă liminală, însoţită însă de presentimentul tulbure al importanţei cruciale pe care o va avea în viaţa mea. Ceea ce la prima întâlnire a fost numai pură emoţie, tresărire obscură, imposibil de definit în cuvinte, mi s-a impus în plenitudinea ei conştientă când l-am auzit cântând pentru prima oară. Ne aflam în drum spre mănăstirea Tismana, într-o maşină condusă de Gelu, se înnoptase, iar Cezar a început să cânte cu glas puternic, abstras şi însingurat, ca de la o imensă depărtare: „! voi ce mă priviţi la faţă / îndrăgiţi-mi faţa mea / mai îngăduiţi-mi faţa / fiindcă mult va sângera...// ! şi în mânuri şi-n picioare / cuie îmi vor împlânta / mai îngăduiţi-mi mâna / şi-n ţărână talpa mea / ”. Efectul asupra mea a fost de trăsnet în creştet, de cuţit in inimă, de explozie în plexul solar. Toate deodată! Şoc şi apnee. O fascinaţie care durează de-atunci, fără scădere sau întrerupere…
Poemul acesta, în care, ca în multe altele de altfel, Cezar Ivănescu îşi asumă calvarul christic, este cel prin care mi s-a revelat făptura lui omenească profundă, fiinţa lui suferitoare vulnerată de tot răul lumii, de răul cosmic imanent Creaţiei şi, concomitent, înalta lui învestitură spirituală. De altfel, viaţa şi opera sa ilustrează, la modul exemplar, acest efort continuu de imitatio Christi, culminând cu stranii potriviri de evenimente biografice, prea surprinzătoare pentru a nu îndemna la apropieri analogice. Destinul lui s-a consumat între limitele temporale marcate de două sărbători cu maximă încărcătură simbolică pentru creştini: s-a născut în ziua Schimbării la Faţă a Domnului şi a murit în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, trădat de discipoli pe care-i iubea, părăsit de mulţi dintre prieteni, umilit de acuzaţii calomnioase şi absurde, hăcuit cu fervoare de casap la o clinică obscură din Bacău; vândut vechilor săi prigonitori de inşi pe care-i credea fideli, pe care-i ajutase de multe ori la începutul carierei lor scriitoriceşti, înainte ca ei să fi prins osânză şi gustul privilegiilor obţinute prin delaţiune şi prin abjecţie.
Multe dintre poemele lui rememorează actul vânzării şi reactualizează, la modul experienţial paroxistic, scenariul Patimilor, cu ardenţa celui care imploră stigmatele („! azi mă duc mereu la deal / dealul căpăţânii / şi-ţi las treizeci de arginţi / şi arginţii ţâni-i”; „! cine vrea mă scuipă, / scuipă cine vrea / eu mereu tot urcu / urc pe Golgota”). Iluminarea prin suferinţă a fost unul din crezurile sale cele mai puternice; se ştia ales, nu pentru bucurie şi vană jubilaţie mundană, ci pentru lapidare şi crucificare, asemenea mărturisitorilor din vechime; şi cum orice alegere este un gest al voinţei divine, căruia nu ai decât să i te supui, a trecut prin toate probele suferinţei, câte i s-au dat, cu înalta conştiinţă a acestei elecţiuni. Practica „ritualul traumatomant” ca pe o formă secretă de divinaţie, interzisă muritorilor de rând: „ Nu am voie să uit nimic, nu am voie să mă eliberez de nimic, nici să fac vreun fel de terapie; această tehnică este inversul terapiei, constă în reactualizarea tuturor amintirilor traumatice şi păstrarea lor vie în memorie cu scopul de a-mi ilumina mintea şi sufletul spre a-mi vedea existenţa care mă aşteaptă sau ceea ce mă aşteaptă de ordin profetic în viitor, nu în viitorul imediat”.
Şi-a vestit moartea violentă, prin mână de om, în poeme („! Te caut cu sângerare / ca sângele inima, / şi trupul meu cum va sângerare / când mă vor înjunghia // ! Te caut cu desperare / şi groaza e-n urma mea,  / Trimişii Beznei or să m-omoare / nu te-oi mai căuta”; „ ! să mi-l omoare Sufletul, / cei mulţi tăbărâră / şi lovitu-m-au, Doamne, şi mă îngenuncheară ! // şi m-au rupt în bucăţi…” ), dar şi prin viu grai apropiaţilor, ori prin documente scrise sau înregistrate pe casete în fatidica iarnă a anului 2008. Şi-a numit cu precizie urgisitorii şi a lăsat un cuvânt testamentar în care mărturisea întreaga sa compasiune „pentru cei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii”. Nu i-a blestemat, n-a cerut răzbunare, ci i-a îndemnat, cu milă creştinească, pe cei care i-au pregătit moartea la un efort de conversie spirituală.
Sub comunişti a fost sărac ca un franciscan, dar sărăcia lui avea o strălucire seniorială. O transfigurau muzica şi poezia lui, dar şi gesturile de mare generozitate pe care le avea faţă de alţi sărmani, sau chiar faţă de semenii săi mai bine trăitori. Suferea când bănuia că aproapele lui era flămând, dezbrăcat sau desculţ.
Îmi amintesc un episod din anii 80, când a primit o sumă oarecare pentru o carte publicată, o sumă modestă, dar importantă în ochii cuiva obişnuit cu lipsurile de fiecare zi, aşa cum era el însuşi. A risipit rapid aceşti bani puţini pe daruri pe care le-a făcut prietenilor şi discipolilor – nu numai celor favoriţi, ci şi altora mai puţin apropiaţi de inima lui. Unuia dintre tinerii cenaclişti, un adolescent fără părinţi, cu mari necazuri financiare, şi surorii lui le-a cumpărat câte o pereche de pantofi de bună calitate, mie şi soţiei lui Mary ne-a dăruit pălării scumpe de dantelă, cum nu prea avea nimeni pe vremea respectivă, altora le-a plătit taxiul către casă când reuniunile cenaclului se sfârşeau noaptea târziu. Într-o altă circumstanţă, Gelu a făcut imprudenţa să admire o minunată pereche de pantofi pe care Cezar tocmai o primise cadou de la prietenul său din Germania, Emil Cira, drept care s-a pomenit imediat, fără putinţă de refuz, posesorul lor.
Se întâmpla uneori ca, după cenaclu, să mergem la el acasă, adesea însoţiţi şi de alţi ciraci, toţi flămânzi ca nişte lupi tineri, iar Mary, ascultând fără să clipească de dorinţa lui de a-i hrăni pe invadatori, reuşea, cu marea ei pricepere, minunea christică să sature gloata cu cele două ouă pe care le avea în casă, plus câţiva cartofi bine rumeniţi. Cezar Ivănescu obişnuia să spună pe atunci că este cel mai sărac poet roman şi era foarte aproape de adevăr.
Lucra în vremea aceea la revista Luceafărul cu jumătate de normă, publica greu, doar cărţi mutilate de cenzura veşnic vigilentă, era marginalizat, şi social şi ca autor, pe când alţii, dispuşi să facă jocul întunecat al stăpânilor comunişti, erau răsplătiţi cu laurii gloriei literare şi culegeau consistente beneficii materiale.
Nu numai că n-a făcut niciodată cel mai mic compromis, că nu s-a aliat cu puterea, că nu i-a închinat encomioane (lucru vizibil, de altfel, în opera lui imaculată), ci s-a manifestat întotdeauna ca un revoltat, ca un critic virulent al dictaturii şi al josnicilor ei servitori, literaţi sau nu. În 1986, când lipsurile, dar mai ales teroarea ne copleşeau pe toţi, el a continuat să fie acelaşi insurgent, care striga în gura mare adevăruri inconceptibil de rostit pentru noi ceilalţi. În legătură cu asta, îmi aduc aminte cu acuitate de spaima pe care am încercat-o atunci când Cezar Ivănescu, îmbrăcat bizar într-o bluză cu o croială medievală şi cu mătănii la gât, a coborât din maşina în care ne aflam, în drum spre nu mai ştiu unde, oprită, ca toate celelalte, de trecerea unei coloane oficiale şi, agitându-şi ameninţător bastonul spre păzitorii ordinii, a început să profereze blesteme la adresa regimului. Scenariu recurent, desfăşurat aproape identic de câteva ori în acel an, încât e un miracol cum de n-am fost cu toţii săltaţi şi supuşi metodelor de reeducare comunistă. Cu puţin timp înainte, în mai, declarase greva foamei în semn de protest faţă de hotărârea oficilităţilor de a interzice funcţionarea cenaclului Numele Poetului pe care-l conducea la Luceafărul. Gestul i-a îngrozit pe toţi cei adunaţi până atunci în jurul lui, discipoli, prieteni, admiratori, cunoscuţi – armate, legiuni, cohorte - care s-au făcut nevăzuţi ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Unii, slabi de înger dar ruşinaţi de fuga lor, mă rugau totuşi să-i transmit lui Maître, cum îi spuneam noi, ciracii, justificările acestui abandon: aveau copii sau slujbe importante.
Nu numai că nu a reproşat nimănui lipsa de curaj, dar, conştient de amploarea pericolului la care ne expunea, m-a avertizat plin de îngrijorare: „Gabriela, spune-i lui Gelu că e primejdie mare şi poate că ar fi mai bine pentru voi să nu mai veniţi.” A fost singura dată când nu i-am dat ascultate; în exaltarea (şi inconştienţa) mea de atunci, arestul în beciurile securităţii mi se părea o plată mică în comparaţie cu privilegiul de a-i sta aproape.
L-am vegheat, în săptămâna aceea, pe rând, Mary, Gelu şi eu, livizi de spaimă, nu din cauza posibilelor represalii de ordin politic, ci pentru că sănătatea lui se înrăutăţea cu fiecare oră. După doar două zile, epuizat de refuzul de a se hrăni, dar şi de o intensă combustie interioară, a căzut într-un somn letargic, nesănătos şi chinuit, însoţit de gemete şi mici convulsii ale trupului emaciat până la epură. Avea doar 49 de kilograme când, după şapte zile de înfometare, am fost nevoiţi să-l internăm, în stare foarte gravă, la Spitalul de Urgenţă. O secvenţă peremptorie pentru uriaşa revoltă care mocnea în el s-a petrecut în cabinetul medical atunci când, conform rutinei profesionale, doctorul l-a întrebat: „Ce vă supără?” Abia ţinându-se pe picioare, febril şi aproape străveziu din cauza abstinenţei îndelungate, Cezar Ivănescu a strigat spre el mânios, cu o forţă de care nu-l credeai în stare: „Cum ce mă supără? Dumneata pe ce lume trăieşti? TOTUL mă supără!”
Ca un leit motiv sau ca o temă cu variaţiuni, scenariul acesta al protestului s-a repetat în câteva rânduri în viaţa lui, culminând cu greva foamei din februarie 2008, cu prilejul linşajului mediatic declanşat împotriva sa de cei care îi erau, de decenii, cei mai înverşunaţi adversari. Prin felul lui direct de a divulga adevăruri incomode Cezar Ivănescu îşi făcuse cohorte de duşmani; după aşa-zisa revoluţie aceştia şi-au sporit forţele şi s-au organizat într-o reţea subterană funcţionând după principii mafiote, astfel încât luptătorul solitar care a fost Cezar Ivănescu n-a mai avut scăpare…
Ca orice mare artist, era „incomod” pentru spiritele comune, care-i pretind chiar şi unei personalităţi cu o uriaşă ardere interioară, aşa cum a fost Cezar Ivănescu, să respecte convenţiile şi ipocriziile sociale. De aceea, cei care l-au admirat şi l-au iubit au fost ei înşişi oameni de o rară calitate intelectuală şi sufletească, în stare să-l înţeleagă şi să-l preţuiască. Îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Alice Botez, Constantin Noica, Nichita Stănescu, Petru Creţia, Basarab Nicolescu, deşi printre prietenii lui de-o viaţă s-au numărat încă mulţi alţii, la fel de importanţi, chiar dacă mai puţin celebri.
Era înclinat spre extreme, aflat într-o stare continuă de tensiune interioară paroxistică, imposibil de suportat de „căldicei”, întotdeauna fierbinte până la incandescenţă, aşa încât nu este de mirare că prea marea apropiere de el pre mulţi i-a ars…” Cantitatea de sacru” din persoana lui omenească se manifesta printr-o iradiere de fascinaţie şi tremendum, ce declanşa în sufletele celor din preajmă, simultan sau pe rând, trăiri pătimaşe de iubire şi devotament sau, dimpotrivă, de spaimă şi ură, toate la fel de intense şi pasionale. Niciodată întâlnirea cu el n-a luat culoarea searbădă a indiferenţei.
Cândva, subjugată de pluralitatea persoanelor care se confruntau în sufletul lui, i-am schiţat, cu linii tremurate, un portret la care mi-ar fi greu să adaug ceva; îl reiau acum, cu sentimentul că, aşa cum nu poţi strânge lumina în pumn, făptura lui profundă, ţinând de miracol şi de indicibil, este sortită să scape ochilor noştri de carne, oricât de iubitori: „Cezar Ivănescu (…) se dezvăluie pe sine într-o multitudine de ipostaze şi atitudini dintre cele mai contrastante, din a căror îmbinare se va întregi o imagine unică, aceea a unei personalităţi pătimitoare în care se concentrează un exces de vitalitate; căci contradicţia tensionată este însuşi principiul dinamic al vieţii. Îl vedem, aşadar, intolerant – în numele unei înalte conştiinţe morale –, pedepsitor sau «preaiubitor», insurgent, blând sau socratic, mânios sau smerit, adolescent teribil cu apucături de cloşard şi Maestru înţelept, creştin fascinat de budism gândind la o unitate transcendentă a religiilor, iubitor de Hristos şi – ca orice mistic adevărat – ereziarh, contemplativ sau activ, mustrându-i cu stylul sau cu pumnul gol pe derbedeii agresivi spre întremarea «minţii lor piticoide», artist pregătindu-se în taina singurătăţii sale pentru «lina iluminare», truver, cărturar îndrăgostit de învăţătura tradiţională, protector al artiştilor mai tineri, visând la acel «ordo amoris» întemeiat prin act sacrificial. Aceste înfăţişări plurale, deconspirate parcă prin jocul unor oglinzi ce-l luminează mereu din unghiuri diferite, dovedesc faptul că nimic din ceea ce este sacru sau infernal în sufletul omenesc nu-i este străin lui Cezar Ivănescu.”
…Era „incomod” pentru mulţi pentru că, asemenea vulcanilor activi care aruncă pară vie şi lavă, genera energii uriaşe, menite să le tulbure somnul vegetativ, să-i disloce din tiparul cotidian, să-i forţeze să se înalţe în sfere irespirabile; cei slabi nu rezistau acestui imperativ, fugeau înspăimântaţi sperând să-şi regăsească tihna mic-burgheză, cei orgolioşi nu-i iertau niciodată propriul lor eşec ascensional, care le zdruncina puternic, chiar dacă în mod inavuabil pentru ei înşişi, admiraţia de sine. Fugeau de el sau îl repudiau în scris, evitând confruntările directe, încărcaţi de ură şi neputinţă.
Pe mulţi, aşa nevolnici cum erau, îi iubea, chiar şi atunci când îi afurisea, ba tocmai de aceea îi mustra cu atâta vehemenţă, pentru că îl ultragiau în iubirea lui pentru ei.
Discipolilor care-l iubeau şi treceau proba slăbiciunii sau a trufiei le arăta chipul de învăţător iluminat care împărtăşeşte vechi secrete sapienţiale despre rostul soteriologic al artei, de salvare şi regenerare a cosmosului şi a sufletului omenesc în care acesta se oglindeşte.
Acest chip al lui, cel profund, cel adevărat, disimulat sub rânduri de măşti suprapuse, ne-a ţinut, pe Gelu şi pe mine,  într-o stare continuă de fascinaţie timp de 24 de ani, cât i-am stat alături.  Până într-o zi îndoliată din Săptămâna patimilor a anului 2008, o zi nefastă, "în care – aşa cum scria Cezar Ivănescu la moartea lui Nichita -  Sufletul Lumii pare obosit, neînstare să mai pulseze armonia divină a sferelor, una "din aceste zile nefaste în care oamenii nu mai au forţa de-a realiza, într-o clipă de iluminare, scufundarea pentru vecie în neant a minunii unice întrupate în fiinţa fragilă a Poetului".
Nu ştiu dacă tuturor le este dat să întrezărească în clipele finale tărâmul de diamant, sau doar unor privilegiaţi, dar cred că el a avut această viziune. Înainte de a fi fost îmbarcat în SMURD, Clara Aruştei, ultima persoană cu care a vorbit, a văzut în ochii lui strălucirea unei lumini indicibile, despre care mi-a povestit într-o scrisoare: "Drumul acela pe coridorul îngust al spitalului şi ochii săi verzi care deja aveau străluciri îngereşti, din altă lume, părea o întreagă viaţă, un drum iniţiatic, dar şi o renaştere. Cezar era transfigurat. Eu mă uitam fix în ochii lui şi toate dimensiunile îşi pierduseră importanţa, realitatea, timpul se compactase şi expandase simultan şi nimic nu mai părea de natură umană. Peste toate, lumina ochilor săi care străluceau şi care căpătaseră dimensiunile unor planete."
Ne-au rămas cărţile sale, din care, când le deschizi, se revarsă pietre scumpe, perle şi mărgăritare. Căci Cezar Ivănescu este cel mai mare poet mistic al românilor şi unul dintre cei mai importanţi mistici ai poeziei universale. Din această ierarhie îl exclud, fireşte, pe Eminescu, reperul absolut, aflat în afara oricărei comparaţii, pe care Cezar Ivănescu îl situa în cerul inteligibilelor, al arhetipurilor, al modelelor pure; astfel că toţi poeţii de elită de după Eminescu nu pot fi decât proiecţii imperfecte, reflexii, mai mult sau mai puţin obscurizate, ale acestei Lumini originare. El însuşi, deşi avea conştiinţa imensei sale valori, trăsnea cu mânie pe oricine făcea greşeala, fie din dorinţa de a-l adula, fie din ignoranţă, să-l plaseze în acelaşi plan, în fond, transcendent. A spus-o, de altfel, în mai multe rânduri, fixându-şi cu precizie şi smerenie locul cuvenit în literatura autohtonă: "...opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu. Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român".
Uriaşa erudiţie topită în poemele sale a îngreunat însă accesul criticii la receptarea adecvată a operei, cheile hermeneutice neputând fi deţinute decât de cei, foarte puţini, care au asimilat o experienţă culturală de o amploare similară; de aceea, cred că opera sa nu şi-a găsit încă exegeţii pe măsură, deşi, printre numeroasele recenzii şi studii care i-au fost dedicate, unele i-au punctat cu folos intelectual ideile şi motivele esenţiale. Numai că o operă de o asemenea profunzime nu poate fi epuizată, nici ca amploare şi cu atât mai puţin ca adâncime, de câteva interpretări solitare, ci solicită, asemenea celei eminesciene, eforturi conjugate şi abordări din perspective şi planuri diferite pentru a i se putea aproxima sensurile indefinit iradiante. Receptarea critică a mai fost îngreunată, aşa cum bine observa dl. Gheorghe Grigurcu, de chiar "noutatea izbitoare" a textelor, "cu nimic specific îndatorată poeţilor noştri dintre cele două războaie, abruptă ca o stâncă spre care nu există poteci. Împrejurare care îl face, fireşte, mai enigmatic, mai incitant pentru critica ce, neputându-l încadra lesnicios într-o serie sau într-alta, e nevoită a-i glosa în primul rând originalitatea." Şi totuşi, potecile există; accesul la înţeles ţine însă de condiţia unei duble iniţieri: în marea poezie a lumii şi în tezaurul ei de spiritualitate, acea philosophia perennis pe care Cezar Ivănescu o cunoştea ca nimeni altul. Nucleul misticii lui este, în mod cert, creştinismul, un creştinism cosmic şi, în acelaşi timp, neexclusivist, luminat, ca şi în cazul lui Eminescu, de deschiderea ecumenică spre toate orizonturile spirituale, de la învăţătura Vedelor şi a Upanishadelor, trecând prin buddhismul Mahayana şi Tantra Yoga, până la curentele gnostice, toate acestea nu numai asimilate ideatic, ci experiate în singurătate ascetică în faţa mesei de scris şi prefăcute în carnea vie a poemelor.
…Apariţia lui Cezar în lume a fost o epifanie. Şi, ca întotdeauna, în afara puţinilor văzători, lumea s-a dovedit oarbă, ignorantă, obtuză. Şi l-a răstignit.
A fost înmormântat la Iaşi cu onoruri militare, dar, în mod inexplicabil (şi simbolic), desculţ, ca cel din urmă sărac, sau poate ca un sfânt care, înălţându-se la Domnul, nu mai are nevoie ca încălţările să-i apere picioarele de pulberea şi noroaiele lumii. A murit flămând, el care nu suporta să vadă în preajmă făptură de om sau de biet dobitoc flămânzind; el care suferea când întâlnea vreun sărman cu botinele scâlciate şi găurite, a plecat spre ceruri cu tălpile goale. Desculţ şi flămând s-a întors în lumina pură de unde a venit să ne împartă daruri supraabundente: iubirea şi poezia lui. Poate pentru că poetul cu nume de împărat a fost, nu un stăpân al lumii, ci un prinţ al spiritului.
Ne-a lăsat încremeniţi, consternaţi, uluiţi de virulenţa cu care se manifestă răul în lume, acum la sfârşit de Kali-Yuga.
Citesc într-o revistă culturală că: "Preotul Ioan Pintea, poet şi eseist, i-a «văzut»  aura şi le spune enoriaşilor din Chintelnic că «marele poet Cezar Ivănescu (…) a făcut popas de seară în parohia noastră.» În semn de înaltă cinstire, în biserică le-a citit enoriaşilor poezii din «Rod IV», iar corul Bisericii «a intonat, drept mulţumire, două pricesne.» "
După părerea mea, acesta este singurul gest firesc de întâmpinare şi celebrare a sacrului înfăpturat în persoana omenească suferitoare a lui Cezar Ivănescu. Şi a altora care, asemenea lui, au coborât vremelnic între noi să ne aducă Lumină de sus.
                                                                                                                      GABRIELA CREŢAN

 

            Dorul de lumină, ca o rugăciune…

 Cu o flosofie subtilă, intelectual rafinat dar care nu se retrage în turnu-i de fildeş, Elisabeta Iosif îşi desîvârşeşte destinul poetic prin încă o carte în care, talentul şi îngândurarea umană fac simbioză de duminică.
O sărbătoare este clipa de lectură a poemelor dintre aceste coperte, un timp în care aura celestă se divide, apoi se  destramă în monade, praf cosmic ce ne innobilează ca oameni.
Poetul şi umbra… ar putea fi foarte bine titlul volumului de faţă, dar dincolo de alb şi negru, de lumină şi întuneric, nuanţa sensibilităţii creative a poetei care este Elisabeta Iosif, nuanţa simfoniei cuvintelor sale face ca dintr-o polifonie amorfă, cum ar fi… o frază primară, să înflorească grădina în care autoarea îşi cultivă bucuria de-a scrie. O bucurie ca o regăsire a zilei în care fiecare  detaliu din natura înconjurătoare poartă semnul magiei unui violet cum este cel prin care, Iubirea şi Ceahlăul sunt acceaşi taină.
 Am regăsit în sintagmele superb filiganate, nişe de-o particularitate evidentă. Lucruri care par doar a fi decupate din lumea înconjurătoare, dar care, private într-o oarecare lumină, îşi dezvăluie  apartenenţa la lucrarea încărcată de miracol a gânditorului, a celui care nu se mulţumeşte să privească , doar să admire lumea în care îi este dat să trăiască.
 Iluminări de genul: ,, Zdrobit de rugul zilei scurse,, fac să te opreşti din lectură, şi ca şi când ai contura crochiul unui pastel, să cauţi dincolo de linia vizibilă profanului. Poeta ,,dansează,, pe un ritm interior al vocalelor, nu se abate de la firul unei coregrafii prin care mişcarea sunetelor din cuvintele îngemănate devine messă către divinitate.
 Dorul de lumină ca  o rugăciune către Maica preacurată, este puntea de legătură între lumea profană şi Dumnezeire, este un golgotic exerciţiu, pe care autoarea şi-l impune, îl desîvârşeşte în aceast timp şi în această etapă a unei lumi care, aparent, nu ne mai lasă nici o speranţă.
 Cu trimiteri  la arta universală, la marii maeştri, dar şi cu aplecări  spre linia de demarcaţie de la ,, firul ierbii,,- toate poemele din acest volum  te incită, te determină să priveşti dincolo de aparenţele grosiere ale evidentului.
Vinuri vechi şi miresme suind din trecut îşi lasă aprenta pe pagina de carte, simţurile trăiesc, celebrează opulenţa lunii Octombrie. Totul este calm, liber în gestul sctiiturii, aşa cum numai un renscentist şi-ar fi permis să elibereze, în lume, duhul creaţiei.
 Fără tehnici de scris sofisticate, fără  modernisme care ar putea să  deranjeze, cu asumarea seriozăţii unor adevăraţi făcători-de-pace, aşa mi se par a fi scrise mai toate  poeziile din această carte.
Elisabeta Iosif scrie  cu picuri de rouă dintr-o peniţă de sticlă, cu grijă pentru a nu zgârâia hîrtia, a nu …zgârâia timpanele celor care ar putea citi poemele sale cu voce tare, pe o scenă. Dar, cel mai adesea, sintagmele sale sunt aubrite de taine şi parcă te cheamă să le citeşti în lumina unei lumânări sprijinite în sfeşnic de argint.
 ,,Culegătoare de stele,, în lumea lui Brîncuşi, poeta simte sângele materiei cum pulsează în aorta Veşniciei. Nu se sperie de marile faceri lumeşti, nu se pierde în labirintul potecilor, ce ar putea, de ce nu, să o poarte spre capătul lumii. Un capăt de lume pe care ea îl intuieşte, îl descrie după chipul şi asemănarea Timpului, -floare de aur, un nufăr.
   Perenitatea cosmică şi perisabilitatea lumii vegetale  sunt alte două parlelisme pe care, în demersul său poetic, Eisabeta Iosif brodează cuvinte. Şi… este iarăşi timp-magic, calendar-mitologic, secvenţe ca dintr-un documentar din care imaginele ies estompate, ca şi cum ar  fost spălate în picături căzute direct din Calea Lactee.
Începutul ca şi sfârşitul, în armonie, descriu cercul prin care, ca printr-un  inel, nisipul-clespidric alunecă firesc, aşa cum curg boabele în râşniţă şi cuvintele menite să devină eterne, se prefac în metaforă, odată ce sunt scrise.
Veri idilice, subclar-uri de Lună şi alte  gingăşii tipic feminine, pigmentează poemele, care par a fi declaraţii de dragoste în faţa unui Timp pierdut şi…regăsit.
Elisabeta Iosif este una dintre acele  ciocârlii care cântă la revărsatul zorilor, solitară, în rămurişul anonim al codrilor fără nume. Ea nu epatează, nu atrage atenţia prin figuri de stil şocante sau licenţe poetice. Este ceea ce este, un poet conştient de harul cu care a fost înzestrat şi care îi duce misia cu demnitate, până la capăt.
 Cartea de faţă este un fel de perlă de apă dulce, pe care, un iubitor de frumos ar trebui s-o cumpere, s-o aşeze în şireagul cu mărgăritare, adică…pe raftul bibliotecii, şi, citind-o, să se bucure.
Simplu, cu eleganţă, cu trimiteri spre spaţii filosofice sau cu reflexe din oglinzile Artelor, scriitura Elisabetei Iosif  este ceea ce este, o amprentă a umanităţii, care ne demonstrează clar că nu, nu suntem în derivă.


     Taina luminii care se alege din întuneric

Sub semnul  Editurii Eikon din Cluj Napoca, a apărut recent, cel mai nou volum de poeme semnate de  Grigore Avram.
Intitulată CU RÂND, cartea  adună, în cele aproape 200 de pagini, versuri inedite şi în care, autorul a picurat roua  unor amintiri nu doar din trecut ci şi din viitor.
Aşa cum ne-a obişnuit cu cărţile sale anterioare, şi de data aceasta, poetul Grigore Avram ne oferă o gamă de sentimente diverse, unele preluate din imediata noastră vecinătate dar şi altele de o verticalitate care ţine doar de lumina eternităţii divine.
Oscilând între teluric, anteic şi sideral, Grigore Avram face un exerciţiu de înnobilare a sintagmelor care, prin simplitatea exprimării lor în întregul unui singur vers, devin memorabile.
Recunoscut fiind ca un scriitor care şi-a  axat, ideatic, opera literară pe filosofia care ţine  de ştiinţa şi civilizaţia Pădurii, Grigore Avram a depăşit forma de exprimare poetică din primele sale volume, întrebările cele mai năucitoare şi răspunsurile intelectualului care este, au conclucrat perfect şi într-o structură poematică ce îi este proprie.
Inconfundabil ca stil,  mereu încercat de îndoielile ce fac dintr-un sâmbure de vis, pagină scrisă, autorul volumului DE CURÂND  a nemurit locurile sale natale, timpul copilăriei şi chiar şi cotidianul  fără strălucire aparentră, în expresii poetice care îi aparţin în întregime şi care, stau la baza edificiului cărţilor prezente şi viitoare.
Harnic, talentat şi chemat să cânte în corul Poeţilor care au ceva a-i spune Lumii  de mâine, Grigore Avram  mărturiseşte prin litera scrisă, despre rolul pe care îl are ca Om pe planeta Pământ.
Valurile crizei mondiale nu-i perturbă raţiunea de-a fi, dimpotrivă, poetul, sensibil şi pragmatic, îşi ridică şi mai sus zidul cetăţii în care creează. Sentimnetele sale sunt perene.Nemuritoare.
 Nu se lasă atras hipnotic de moda poeziei actuale şi ca un ctitor de biserici din lemn, Grigore Avram îşi construieşte fiecare poem , cerc în cer,  desvârşindu-şi opera literară.
 Absolutul şi dorinţa de curăţire sufletească prin gloria  sintagmei, sunt ţeluri greu de atins în conjunctura civilizaţiei de la capătul Mileniului Trei, sunt noţiuni ca şi abstracte pentru mulţi dintre noi, muritorii de rând, dar care, pentru autorul  volumului CU RÂND sunt doar motive de meditaţie.
 Prea mult, prea puţin? În echilibru, ca pe un cântar de sticlă foarte foarte subţire, aşa stau , în carte,  întrebările esenţiale ale umanităţii, şi poetul ştie să le valorifice, apoi ne învaţă cum să călătorim, la singular, prin tot acest labirint, în care dragostea ca noţiune definitorie, are mai multe valeţe decât am crede.
Părinţii, femeia iubită, copiii, vecinii de idealuri şi toţi cei alăturid e care îşi câştigă firimitura de eternitate,- numele comune şi numele prorprii, toate acestea sunt conexiuni interumane, semne  aşezate cu dibăcie în cofrajul prezentului. Poemele lui Grigoare Avram devin, astfel,  trepte de perfecţiune a spiritului care crează. Şi... Grigore Avram crează după chipul şi asemănarea sa, adică, scrie cu răbdare, cu modestie şi mai ales, scrie  cu înţelepciune. La el, anotimpurile în curgerea lor repetitivă sunt motive de poveste  dar şi de meditaţie, componentă a misterului care învăluie Universul,  şi Taină pentru individul care este mult mai mult decât martorul curgerii vremii.
 De la ţesătura, străvezie de vechime, a sărbătorilor de altădată, pînă la idealul umanităţii, de la  amprenta maternă spre globalizarea galopantă în care convieţuim haotic, drumul  poetului  este distinct, ca un fir de sânge ce se prelinge cu fineţe de caligafie chinezească. În plan opus, nu lipseşte fermitatea celui care ştie  că are un ţel, are un destin de împlinit.
Grigore Avram scrie cu uşurinţă, este poetul care asudă numai în vis. El îşi cunoaşte potenţialul fertil al cuvântării şi se foloseşte de verbe cu profesionalism.
Într-o etapă culturală cu nunaţări precare şi cu vulgaritatea aşezată în faţa eşalonului unoer poeţi cam rebeli, Grigore Avram vine şi ne demonstrază că,  a scrie în stil clasic nu este defel desuet şi nici nu este la îndemâna oricui.
 CU RÂND, o carte frumoasă şi densă prin compoziţie, un volum alcătuit din fresce diferite ca  valoraţie a culorilor din care provin. Nimic nu pare a-i fi străin autorului, în vălmăşagul lumnii prin care, el trece cu credinţa că nu a fost trimis fără un rost al său, aici, pe Pământ.
Grigore Avram ne demonstrează încă o dată  că a fi Poet este un Dar, iar Cuvântul zidăreşte în sufletul său necontenit.
 Este o tihnă de maturitate, autumnală parcă, în jurul multora dintre poemele pe care Grigore Avram le-a scris cu rând, adică, le-a scris cu  un rost, ca orice lucru gospodăresc, bine gândit şi bine făcut.

                                                                                                    Melania Cuc



              INIMĂ REA A DEBUTAT ÎN PROZĂ!


În această seară, în cadrul Serilor Timpul, a fost lansat volumul de proză Cîteva idei despre fericire (1) al prietenului nostru InimăRea, cuprinzînd două romane, Damele din pălărie şi Casă pe pămînt. Din cel de-al doilea, am publicat în două rînduri fragmente consistente în revista Timpul. După declaraţia autorului, acest prin volum va fi urmat de altele două, deja scrise. Calitatea acestuia mă face să aştept cu nerăbdare apariţia celorlalte două. Public mai jos textul care ar fi trebuit sa servească drept prefaţă acestui prim volum. Din motive metafizice, dacă nu de-a dreptul mistice, toată lumea, adică eu, autorul cărţii, editorul, corectorul, a uitat în frenezia scoaterii rapide a cărţii de existenta sa! Îl public aici, ca să nu rămînă fără întrebuinţare, chiar dacă o versiune mai scurtă a apărut deja în revista Timpul din august. Cît priveşte lansarea ca atare, a fost unul din cele mai plăcute evenimente de acest fel la care am participat în ultima vreme, cinstit vorbind, în ultimii ani! Sper ca acest volum să se bucure, cum spun în finalul prefeţei uitate, de vînt bun la pupă!
Un cuvînt înainte
Interesant destin are şi autorul acestor excelente pagini de proză! Plecat din ţinuturile Severinului la Bucureşti de copil, oraş în care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii, s-a fixat în amiaza vieţii la Suceava, asta, ţinînd seama de excepţionalele sale calităţi de povestitor – că doar Moldova e celebră mai ales prin povestaşii săi – , echivalînd cu un anume fel de întoarcere acasă. O casă pe pămînt, după cum sună titlul unuia dintre cele două romane, cu care  debutează tîrziu la editura revistei noastre. Dar destinul lui Inimă Rea este interesant şi în alt sens, unul profesional. Menit, pe vremea studenţiei bucureştene, unei cariere de filolog şi literat, complicaţiile vieţii, sau „meandrele concretului”, ca să citez un clasic al politichiei româneşti de astăzi, l-au condus spre o carieră cazonă de nimic prevăzută decît, poate, de profesia tatălui său. Şi, iarăşi, în amiaza vieţii, a regăsit drumul acela spre litere şi filologicale. Eu l-am descoperit în ceasul acesta al dublei sale întoarceri. Nu cu texte literare, mai întîi, ci cu profunde şi fosforescente comentarii în marginea articolelor publicate de alţii în ediţiile electronice ale ziarelor, pe diferite site-uri, bloguri şi forumuri, inclusiv însoţind articole de-ale mele din Cotidianul, VoxPublica şi, în ultima perioadă, de pe blogul meu, de pe site-ul Observatorului Cultural sau din ediţia electronică a ziarului Adevărul. M-au fermecat de la bun început comentariile sale evident elaborate, în care nu ştiam ce să apreciez mai întîi, sinuozităţile rafinate ale modului în care mergea argumentaţia, în care funcţiona gîndirea, sau strălucirea lipsită de superficialitate a stilului. M-am obişnuit atît de mult cu intervenţiile sale pe acolo pe unde scriu încît, atunci cînd lipseşte sau mi se pare că întîrzie – toţi avem şi vieţiile noastre cu problemele lor, nu putem sălăşui non-stop în cyberspaţiu! –, mi se strînge inima, îmi este teamă să nu se fi întîmplat ceva. Între timp, ne-am şi cunoscut. I-am fost oaspete de cîteva ori la Suceava, a venit şi el la o ediţie a Serilor Timpul, aici, în Iaşi, şi după cum am înţeles, i-a plăcut. Cum i-a plăcut să deguste vinul casei de la Bolta Rece, ceea ce îmi confirmă că n-a greşit deloc migrînd în Moldova şi, cu atît mai puţin, întorcîndu-se la literatură. Iar eu am fost fericit să descopăr un partener de discuţii la fel de fermecător precum autorul micilor şi atractivelor bijuterii risipite prin hăţişurile şi cotloanele cyberspaţiului.
Inimă Rea a mai avut o tentativă de întoarcere la umanităţi şi literatură la începutul anilor nouăzeci, cînd a fost o prezenţă frecventă în eliberata presă de comentariu politic şi culturală post-decembristă. Părea să-şi fi regăsit drumul, dar n-a fost să fie! Viaţa mai avea de cerut plăţile sale şi nu i-a dat răgazul acestei reîntoarceri, care s-a petrecut acum trei sau patru ani. Dar, de data aceasta, chiar este o reîntoarcere. Nu te apuci să debutezi literar, la această vîrstă, cu două romane deodată, dacă nu ai gînduri serioase în ceea ce priveşte literatura! Două romane, Damele din pălărie şi Casa pe pămînt, subsumate titlului general Idei despre fericire (1), cifra din paranteză semnificînd că aventura literară abia a început, iar eu, ţinînd seama de farmecul scrisului lui Inimă Rea, îmi doresc ca în anii care urmează cifra cu pricina să devină una cît mai mare. Două romane am spus? Da, două romane, pe care nu o să mă apuc acum să le povestesc, răpind cititorului plăcerea lecturii şi a descoperirii, dar despre care vreau totuşi să spun cîteva cuvinte. Două romane, însă atît de diferite tematic, ca viziune şi stilistic încît, neatent fiind, ai putea crede că aparţin unor autori diferiţi. Nu, nu despre asta este vorba. Cînd debutezi la maturitate, lucrurile îţi sunt destul de limpezi în cap încît să ştii cel mai bine modul în care trebuie să-ţi tratezi literar temele recurente, obsesiile proprii, cum urmează să prezinţi lumii mitul personal – cel care, adesea fără să ştii, ţi-a diriguit viaţa şi care, pe neaşteptate, a decis să te conducă pe drumul literaturii, să-ţi diriguiască şi acest drum.
Sînt fericit de această regăsire în literatură a lui Inimă Rea, cum sînt bucuros că, din întîmplare, i-am fost cumva un martor privilegiat, inclusiv publicînd acum aproape doi ani, în Timpul, primele două pagini de revistă din Casa pe pămînt. Iar acum, editura revistei publică deja aceste două romane, care vor fi, cum am scris deja că sper, urmate de altele. Cum încă mai trăim în era Navigatorului, îi urez lui Inimă Rea vînt bun la pupă! (aug.2011)
                                                                                                         Liviu ANTONESEI
 
          Norocul ţi-l faci cu mâna ta, poezia cu inima...

În exil... mai toţi emigranţii aleargă după prosperitate şi prea puţini se gândesc la viaţa artistică şi spirituală. În America de Nord, de exemplu, capitalismul te obligă la transformări majore, sfârşind prin a te corupe. Sistemul social-economic te asimilează, iar dacă vrei să fii sau să rămâi poet, o specie rară pe acest continent (comparativ cu miile de creatori din România), de cele mai multe ori trebuie să evadezi din prezent şi să călătoreşti departe, în lumea nostalgiilor, sau altundeva, într-o lume imaginară. Totuşi, Lia Ruse, o autoare prea puţin cunoscută în diaspora canadiană, poate datorită discreţiei cu care abordează librăriile şi publicul cititor, a găsit formula împăcării trecutului cu a prezentului, printr-o poezie plină de candoare şi optimism.
 În anul 2011, autoarea desăvârşeşte „A treisprezecea carte”, un volum antologic, publicat la editura ARGEŞ PRESS, şi care cuprinde aproape două sute de poezii. Prefaţa cărţii este semnată de Mihai Golescu, postfeţele de Adrian Erbiceanu şi Ortansa Tudor, iar recenziile din interior (am fi preferat să fie inserate la sfârşitul cărţii) aparţin profesorului Nicolae Spinei, criticului Sergiu I. Nicolaescu şi, din nou, lui Adrian Erbiceanu şi Ortansei Tudor. De altfel, esenţa acestui volum şi personalitatea Liei Ruse sunt bine punctate de Mihai Golescu în prefaţă şi pe coperta a patra, nelăsând loc niciunei confuzii: „Mai relevant mi se pare că suava fiinţă feminină şi-a extras seva lirică din pământul cultural al Argeşului, în special din spaţiul spiritual de la Teiu, acolo unde s-a născut şi Vladimir Streinu, sevă care a urcat prin tija timpului şi a crinului poetic ca să alimenteze şi să contureze pregnant o personalitate artistică, mai întâi aici, în România, apoi în Canada, unde a emigrat şi unde a continuat să transfigureze şi distileze trăiri, sentimente, atitudini, idei, regrete şi entuziasme, nostalgii şi recurenţe, imagini şi amintiri, toate topite în creuzetul unui joc secund numit artă poetică şi concretizat în florilegii lirice.”
 „A treisprezecea carte” cuprinde poezii din volumele „Freamăt de mai în colorit de toamnă” – Editura Basarab I, Curtea de Argeş, 1994, „Aerul din preajmă” – Editura EXAX, Piteşti, 1995, „Picturi sonore” – Editura TIP – NASTE, Piteşti, 1996, „Lumi străvezii” – Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 2000, „Sculpturi în aripa timpului” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2001, „Lumini suave” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2005, „La poarta unui anotimp” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2006, „Desprinderi” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2007, „Clipe sprijinite-n gânduri” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2008, „Scânteieri în oglinzi” – Editura ASLRQ, Montréal, 2009, „Reflectări” – Editura ASLRQ, Montréal, 2010 şi „Arcada timpului” – Editura ASLRQ, Montréal, 2011.
 Lia Ruse este devotată în primului rând versului clasic, fiind pasionată de sonet sau rondel, dar are curajul să versifice şi în stil liber, mizând pe muzicalitate interioară şi rime la distanţă, poeziile producând la citire adevărate reverberaţii. Efectele acustice şi elementele simboliste din natură, mai ales când sunt evidenţiate anotimpurile, se susţin reciproc, se îmbină armonios, dovedind măiestria autoarei de a prezenta un cadru fermecător şi de a transmite un refren mângâiat pe corzile inimii.
 Lirica feminină a Liei Ruse, fără incizii dureroase în umbrarele conştiinţei, are acea menire de a ne prezenta lumea  dintr-o perspectivă pe care mulţi o ignoră, nemaifiind capabili să aprecieze frumosul şi puritatea din jur. Tocmai de aceea avem nevoie de astfel de autori care ne redeschid porţile percepţiei şi ne îndeamnă la iubire neţărmurită. Dar să nu credem că lirismul Liei Ruse este numai roz-bombon. Uneori are un „Vuiet de singurătate”, (pag. 13) amintindu-ne că viaţa este ca un zbor neîntrerupt în clepsidra astrală (superbă metaforă): „Zboruri ne-ntrerupte în clepsidra astrală... / Cu puf de sălcioară însăilat în vânt / Se scurge martie, în larmă ancestrală / În jocuri vegetale, iar picurând pământ… // Acum, când izbucnesc clipe-mperecheate / Când orbita zilei în sine dospeşte, / Eu mă opresc în vuiet de singurătate / Să lipesc trecutul, pe golul care creşte!”
 Cu alte cuvinte, poezia Liei Ruse merită să fie citită şi apreciată. Din păcate, soarta poeţilor este una tristă, ei ajungând să-şi distribuie singuri cărţile, chiar să le ofere pe nimic uneori, fără ca efortul lor să fie apreciat aşa cum trebuie, măcar din respect, printr-o simplă lectură. Câte comori există prin biblioteci fără ca să ştim de ele?
 Se spune că norocul ţi-l faci cu mâna ta. Poezia o faci însă cu inima, mâna fiind doar o prelungire a dragostei şi a suferinţei, iar ochii celorlalţi o reîntoarcere la divinitate şi originea cuvântului. Chiar dacă omenirea se duce de râpă, norocul nostru este... că mai există poeţii!

                                                                                         Ionuţ Caragea


    DESPRE TEATRU CU PANA SUFLETULUI

Scriitorul Al.Florin Ţene şi-a legat o parte a destinului său literar de Teatru Dramatic „Ion D.Sîrbu”din Petroşani prin frumoasa prietenie care îl leagă de colegul de breaslă scriitorul Dumitru Velea,din perioada când acesta a fost directorul teatrului şi până în present când este secretar literar.
 Vreme de un deceniu,din 1995 şi până în 2005,distanţa Cluj-Napoca-Petroşani a fost anulată de pasiunea comună a acestor doi scriitori pentru teatru şi în mod special pentru activitatea artistică desfăşurată pe scena Teatrului Dramatic”Ion D.Sârbu”Petroşani,Dumitru Velea ca director şi dramaturg(membru al Uniunii Scriitorilor diun România,secţia dramaturgie),iar Al.Florin Ţene în calitate de cronicar de teatru şi dramaturg,prezent la toate premierele teatrale montate la Petroşani în cei zece ani marcaţi de această colaborare benefică,concretizată în numeroase proiecte commune ale celor doi scriitori(încurajarea în scrierea şi publicarea unor volume de proză şi dramaturgie,cum este cazul impresionantei piese de teatru”Vă somez,domnule doctor”scrisă de Al.Florin Ţene,la încurajarea lui Dumitru Velea,numeroasele lansări de carte,cu scriitori importanţi aduşi de la Cluj-Napoca de Al.Florin Ţene,cum sunt Adrian Ţion şi Constantin Cubleşan,sau cronicile de teatru publicate de Al.Florin Ţene în “Curierul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca”,”Adevărul de Cluj”,”Ardealul literar”,”Oglinda literară“ şi alte reviste de cultură,etc.).
 Ce mai recentă materializare a acestei colaborări o constituie volumul de cronici intitulat”Un teatru cât o inimă”,publicat în 2008 de Al.Florin Ţene la Editura “Contrafort”din Craiova,volum în care autorul a adunat toate cronicile pe care le-a publicat despre teatrul din Petroşani în diferite publicaţii.Astfel avem în această carte o adevărată istorie de zece ani a Teatrului Dramatic”Ion D.Sârbu” din Petroşani,scrisă cu inima am putea spune,pentru că în cartea lui Al.Florin Ţene,de sub profesionalismul criticului,răzbate o extraordinară dragostede teatru,un respect împins aproape de pioşenie faţă de toţi cei care participă la desfăşurarea acestui act de cultură,şi de o deosebită admiraţie pentru activitatea distinsului prieten,scriitorul Dumitru Velea,directorul teatrului:”Remarcăm jocul bun făcut de întregul colectiv de actori
ce au fertilizat un act de cultură cu dăruire şi talent în condiţia în care teatrul din Petroşani,condus de Dumitru Velea,este un creuzet al artelor.”(pag.28).”Acolo unde o personalitate literară(Dumitru Velea)polarizează în jurul ei toate energiile,prin talent,experienţă şi competenţă,lumina actului de cultură se revarsă binefăcătoare peste noi.”(pag.22).
 Cartea”Un teatru cât o inimă”este o dovadă în plus că acolo unde este cultivată prietenia între oamneii de valoare,cultura înfloreşte,iar actul creator dă roade,în cei zece ani de teatru care ne sunt prezentaţi în această carte şi în care la conducerea teatrului “Ion D.Sîrbu”din Petroşani s-a aflat scriitorul Dumitru Velea,acest teatru a fost onorat de prezenţa unor mari personalităţi ale culturii,între care:Ion Caramitru(în calitate de Ministru al Culturii),Adrian Păunescu,Constantin Cubleşan,Petrişor Ciorobea,Constantin Dicu,IftimieNesfântu,Nicolae Uţică,Jana Morărescu,Elisabeta Sîrbu,Mircea Andraş,Valentin Taşcu,Valeriu Butulescu,Isidor Chicet,Gheorghe Calamanciuc,Al.Florin Ţene,Valeriu Bârgău,Ion Cârjoi,Adrian Ţion,Marian Barbu,Doru Roman,Mircea Pospai,Mircea Ghiţulescu, şi enumerarea ar putea continua.Unii dintre aceştia veneau de la distanţe considerabile(Cluj-Napoca,Bucureşti,Republica Moldova,Craiova,Târgu-Jiu,Deva,etc.),pe cheltuiala proprie,pentru a vedea ce pune în scenă prietenul lor,dramaturgul Dumitru Velea şi apoi în cronicile lor aveau doar cuvinte de apreciere,atrăgând astfel şi alţi iubitori de teatru spre Petroşani.Mă întreb câţi dintre aceştia sau alţii mai vin în ziua de astăzi la Petroşani să vadă o piesă de teatru.M-am întrebat un timp cum reuşea Dumitru Velea,să întreţină atâtea prietenii,cu personalităţi importante din cultura noastră şi mai târziu am înţeles că totul se învaţă,chiar şi prietenia şi el a învăţat-o de la marii săi prieteni din tinereţe,între care se numără Ion D.Sîrbu,V.G.Paleolog sau Al.Florin Ţene,care i-au cultivat acest simţ al prieteniei pe care puţini îl mai cultivă astăzi.
 Aceste lucruri importante,valoarea şi prietenia,care stau la temelia creaţiei autentice,sunt evidenţiate de scriitorul Al.Florin Ţene în volumul “Un teatru cât o inimă“şi fac din această carte un document esenţial în reconsiderarea premiselor pentru perenitatea creaţiei artistice.
                                                                                                           Petru Birău  

                                                    Românii, Basarabia şi Transnistria
 
Această carte este rodul unei cercetări ştiinţifice în care spiritul scormonitor, acribia, minuţiozitatea, capacitatea de analiză şi sinteză, tonul şi tonusul academic sunt conjugate inspirat, la modul ideal, cu echilibrul şi sobrietatea judecăţilor de valoare, bazate pe o temeinică studiere şi aprofundare a temei abordate, ca şi pe înscrierea în context regional, european şi mondial a fenomenelor, evenimentelor ce au definit epoci dintre cele mai turburi pentru românii din jurul României, dar şi pentru cei din interiorul fruntariilor acestui miracol de la răspântia imperiilor: poporul român, scut al Europei Centrale şi de Vest, stavilă în faţa viforniţelor nimicitoare dinspre răsărit şi chiar din sud.
            Cartea scrisă de Ioan Popa şi Luiza Popa are standardul unui tratat de istorie de cea mai înaltă clasă, dedicat unui subiect dintre cele mai fierbinţi în urmă cu 200 de ani, dar şi acum, în dimineaţa mileniului al treilea, pe care o trăim cu înfrigurare.
            A văzut lumina tiparului la Imprimeria Semne, girată de Editura Artemis din Bucureşti şi Fundaţia Europeană Titulescu - Centrul de studii strategice.
            Cuvântul introductiv, bine cumpănit, în stil academic şi diplomatic, este scris de prof. univ. dr. Adrian Năstase, preşedintele Fundaţiei Europene Titulescu, care precizează: ,,Volumul abordează şi aduce la zi evoluţiile de după războiul de pe Nistru şi încercările de reglementare a conflictului îngheţat transnistrean, insistând asupra elementelor care argumentează convingător utilizarea în continuare a aşa-zisei Republici Moldoveneşti Nistrene de către Federaţia Rusă, succesoarea fostei URSS, ca mijloc de presiune pentru menţinerea Republicii Moldova în sfera sa de influenţă şi ca avanpost al intereselor ruseşti spre sudul şi estul Europei, cu impact direct asupra intereselor naţionale ale României."
            Paginile dense ale lucrării - subliniază profesorul Adrian Năstase - valorifică numeroase informaţii şi documente scoase la iveală în ultimii ani din arhive ruso-sovietice, ucrainene şi moldoveneşti, dar şi ale unor state vestice: SUA, Germania, Marea Britanie, Finlanda ş. a.
            Această lucrare de sinteză acordă o atenţie aparte identificării şi recitirii unor documente puţin cunoscute, în spirit nepartizan, fără patimă şi prejudecăţi, chiar şi atunci când în discuţie sunt fapte, întâmplări sau evenimente cu o puternică încărcătură emoţională din trecutul nostru mai mult ori mai puţin îndepărtat.
            Cartea prezintă, într-o abordare unitară, istoria românilor din teritoriul situat în stânga Nistrului, cunoscut din 1941 sub denumirea Transnistria, iar astăzi ca regiune separatistă (de est) a Republicii Moldova, autoproclamată Republica Moldovenească Nistreană, completând în mod necesar un gol în bibliografia a ceea ce numim problema transnistreană.
            Autorul prefeţei reliefează că: ,,Un loc deosebit este acordat perioadei fiinţării, între 1924-1940, a aşa-numitei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, creaţie artificială stalinistă, având  ca obiectiv declarat subminarea statalităţii României interbelice şi readucerea Basarabiei sub ocupaţie ruso-sovietică."   
                                              
            După cum se ştie, încă de la urcarea pe tronul de conducător al URSS, în 1917, Lenin şi-a înscris, în programul său strategic, desfiinţarea ca stat a României (aşa cum se întâmplase deja de două ori cu Polonia), obiectiv preluat de promotorii globalizării din prezent şi făcut public în 1985, la un congres internaţional de istorie din spaţiul german, de o personalitate europeană.
            Volumul este structurat în nouă capitole:
I. De ce Transnistria ?,
II. Cine sunt românii din Transnistria ?,
III. La marginea Europei,
IV. RASSM sau Transnistria sub administraţie bolşevică (1924-1940),
V. Transnistria sub administraţie românească (1941-1944),
VI. Holocaust. Lagărele din Transnistria,
VII. Transnistria în perioada sovietică (1944-1989),
VIII. O privire asupra conflictului transnistrean,
IX. Depăşirea paradoxului: o perspectivă optimistă.
            Lucrarea include patru anexe extrem de preţioase, hărţi şi ilustraţii, indice de persoane, bibliografie selectivă.
         
          
                                                                                                                        DAN LUPESCU


            
                              Bucuria simulată şi fericirea gândită în
                           poezia lui Mircea Ciobanu

Conştiinţa despre tine însuţi conduce spre înţelepciune; dar când descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu o conştiinţă vastă despre fiinţa Omului , gândim că adevărata înţelepciune glisează în exterior , îndepărtându-se de miezul cald şi calm al vieţii.
 Ceea ce descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu ,este mai mult decât conştiinţa despre sine .El aprofundează timpul şi substanţa , pentru a găsi corespondenţe umane :”N-o răspândi , nu pune om s-o ducă/ în hainele cu sânge:las-o jos /rotită-n sul şi vino mai aproape /de umbra casei mele ,frate palid .(Nu spune) .
 Fericirea poetului de a-şi fi găsit „credinţa” în poezie este profesiunea celui care , lovit mereu de destin , nu se va fi îndepărtat niciodată de la luciditate . Acel”Punct de sprijin”,vezi poezia cu acelaşi titlu , era pentru poet un loc ,în spaţiu şi timp , cu ajutorul căruia putea să evadeze ,conştient,că „ieri” nu poate fi rupt de viitor . Poetul cu ajutorul poeziei doreşte descătuşarea spirituală , pe care o găseşte în ocurenţa metalului şi metalizării , întrucât în social era imposibil,datorită dictaturii.Evadarea în mineral nu este altceva decât refugiul în faţa prezentului . Era convins că sufletul lui refugiat în mineral (cristal  şi  var) este un mijloc de scăpare,însă era convins că fericirea pare înscrisă dinainte .Iar bucuria simulată este asemeni sentimentului cel simte naurfagiatul pe un ţărm salvator :”şi cum cobor , şi cum sub tălpi încerc / s-aleg de noapte pietrele ţestoase , /abia-nţeleg din care parte-mi şterg /palorile pe piept alunecoase.(„Insula-Punct de sprijin”). Mircea Ciobanu se admonestează cu amintirea .  Iar amintirea este aceea care leagă mereu prezentul de trecut , un trecut în care răul făcut este preponderent celorlalte fapte de viaţă. Se consideră un nevinovat care nu-şi înţelege vina ,se consideră un acuzat pe nedrept ce “revendică o compensaţie a torturii la care a fost supus. “(Magdalena Popescu).Răul care , chiar dacă Mircea Ciobanu ajunge să-l urască , nu poate să i se sustragă . Poetul caută fericirea mai departe , dincolo de speranţe ,o inventează ,şi depăşind totul , se regăseşte pe sine  prin aducere aminte  :”De –atingerea adusă aminte m-am temut;/ de loc adus aminte; de faţa ta rămasă /sub giulgii neclintită mă tem –şi-n somnul mut /se-ntâmplă că puterea cuvântului mă lasă.(Chip).Imploziile sale de credinţă , uşor mascate, sunt o bucurie , dar o bucurie  care acoperă o tragedie ,o bucurie gândită spre a acoperi tot ceea ce înlăuntrul său era rană a suferinţei :”…De-aici te rog ,/.de unde bezna ţine locul zilei / şi frigul locul soarelui , de unde/ cu nume stacojiu un idol paznic / răsuflă-n poarta ultimei incinte.”(Ultima incintă).Pentru un poet ca Mircea Ciobanu , limanul nu poate fi decât o bucurie simulată . Adevărata bucurie a talentului este neliniştea confruntării în existenţa sa.Pentru acest poet , ca pentru toţi marii poeţi , un poem înseamnă o punere în evidenţă a Eternităţii , a vieţii în continuare , a sufletului uman infinit ,a substanţei reflectată în lumină , ca în acest interesant poem mit , “semne ale vârstelor moral-spirituale ale cosmosului”:”am văzut cum se înalţă  / din mijlocul albei întinderi , cum se alege , //singură ,verde şi-azur ,cu o mie de feţe ,/piatra soboarelor ,miezul compact al otrăvirii ,/inima ei netezită cu muchii şi-o mie de feţe”(De profundis).Varietatea este numai posibilitatea ce o are o existenţă creatoare de a se arăta.de aceea , speranţa nu trebuie despărţită în mod arbitrar de disperare , nici bucuria de tristeţe ,nici mulţumirea de nemulţumire .Mircea Ciobanu ştie că durerea absolută este spaţiul tuturor durerilor relative pe care el le poate percepe şi zămisli , şi fiecare poem este un astfel de spaţiu , unde  prin cuantificarea elementelor el obţine puterea prin care  poate alcătui şi realcătui universuri de substane . Există un impresionism ciobanian. Există o tehnică a poetului a “descompunerii”metalelor , a cristalelor , a luminii , a substanţelor reduse la esenţe ale sufletului care creează intimitate între creator şi cititor.
       
                                                                                                   
              
                                                              Întunericul luminii

Noul volum de poeme al lui George Lixandru Întunericul luminii ,Editura Semne, 2008, Bucureşti, bilingv român-englez, (traducere Ionela Neagu),cu un titlu ce tangenţiază paradoxul, ”marchiază o altă etapă în confruntarea eului liric cu mâinile albe ale poeziei.(Poemele lui George Lixandru-prefaţă de Ion Bălu).
 Poemele surprind cititorul prin impresia de meditaţie asupra limbajului, prin acurateţea stilistică, de concentrare studiată a imaginarului.Ele au o naraţiune a lor interioară,unde metafora recompune realitatea:Amestecaţi printre ape,/îngheţuri,cuvinte,/ne întâlnim/în lutul rămas fără rost/cu geometriile albe sfărâmate/Lumina/din tot ce am fost.(Albe geometri sfărâmate).
 Poetul are o percepţie întunecoasă a luminii frisonată de sclipiri de metaforă şi un simţ friguros al realului, dar şi o presiune interioară privind dilatarea timpului, în antiteză cu diviziunea lui, clipa:Clipa ne măsoară eternitatea,/iar în spaţiul dintre săruturi/inimile bat/fără să mai gândească.(Chipul întunericului).Sub aerul loc ce caută liniştea fără riduri,poeziile sunt traversate de o căldură discretă.Aspectul de lumină, opalin al imaginilor dă mereu senzaţia de mister al întunericului, unde în figul  de la suprafaţa adevărului poetul descoperă Nevinovăţia ce-şi dezgroapă memoria:Priveşte cum şerpii ne încolăcesc destinele/iar nevinovăţie/îşi dezgroapă memoria/în liniştea demonică biciuind/frigul de la suprafaţa adevărului.(Frigul de la suprafaţa adevărului), iar înscenări meticuloase dau contur viziunii mâinilor albe ale poeziei,pregătite pentru a sonda  în întunericul literelor:Doamne,cât întuneric ai pus/în fiecare literă ce îmi controlează tăcerea/din cuibul părăsit al oaselor mele(Întunericul rimelor).
 Poetul cultivă parabola morală şi filosofică,bizuindu-se pe o recuzită “construită” cu mâinile albe ale poeziei.Linia sa de forţă se află în poemele lungi cu un scenariu original, iar memorabilitatea lor constă în alternanţa insolită a perspectivelor.
                                                                                                       Al.Florin ŢENE
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971