Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Articole de Viorel ROMAN, Mihai BERCA, Alin FUMURESCU, Magdalena Albu, Adrian BOTEZ, Gavril CORNUŢIU, Al. Florin ŢENE, Dona TUDOR, Dan ODAGIU- Partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Partea VII
Articole de Napoleon SĂVESCU, Gavril CORNUŢIU şi Sorin GOLEA - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Marin SORESCU tradus în franceză de Constantin FROSIN,
„Jocuri de cuvinte” de Dimitrie GRAMA - „Sonete erotice” de Ioan LILĂ
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU- Partea II
Oportunităţi de afirmare literară prezentate de Nicolae BĂCIUŢ;
Recenzii de Adrian BOTEZ, Octavian CURPAŞ, Melania CUC, Ionuţ CARAGEA, Manole MOSCU, Eugen CRISTEA, Luminiţa ALDEA, la cărţi de Eugen EVU, Ioana STUPARU, Ionuţ CARAGEA, Theodor DAMIAN, George ROCA, Grigore AVRAM, George TĂUTAN, Al. Florin ŢENE, Paul POLIDOR, Ovidiu CREANGĂ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
şi un „Dosar din câmpul literelor” alcătuit de Corneliu FLOREA, Florentin SMARANDACHE şi T. DUNGACIU despre: CONTROVERSĂRILE PRODUSE DE EXIBIŢIONISMUL CRITIC.- Partea I
Dosar din câmpul literelor - Partea II
Partea III
Napoleon SĂVESCU,- Radu MIHALCEA, Florentin SMARANDACHE , Zaharia BALA Prezentaţi de Gheorghe BUDEANU, Gheorghe ZIDARU, Octavian CURPAŞ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Partea II
Partea III
Lenin a fost homosexual - Partea I
Partea II
D’ALE LUI MARDALE
Rubrica lui Ioan LILĂ
Rubrica Elisabetei IOSIF
DOUĂ NOI COMPOZIŢII ÎN IMAGINE MUZICĂ ŞI TEXT
Identitatea lui Ion Popescu
PAGINA A PATRA
ACTUALITATEA LITERARĂ, CULTURALĂ, ŞI EDITORIALĂ

Colecţia "Ediţii critice", a editurii ieşene „Princeps Edit” s-a îmbogăţit cu o antologie cuprinzând opera poetică a lui Valeriu Matei, important poet contemporan de limbă română şi mereu activă personalitate a mişcărilor de emancipare din Basarabia, antologie intitulată :
 "Elegiile fiului risipitor. Opera poetică"

Masivul volum, cuprinzând o operă impresionantă a acestui poet încă tânăr, a fost desemnat la recentul târg Internaţional de Carte de la Chişinău  - „Cartea de Poezie a anului 2010 în Republica Moldova” ,  anterior fiind distinsă cu premiul Uniunii Scriitorilor.

Încercăm o prezentare care se poate completa cu descărcarea unor capitole din carte aparute în “Vitrina Editurii noastre on-line”din pagina principală a acestui portal, începând prin a reproduce cuvântul editorului, poetul Daniel CORBU, coordonatorul acestei colecţii de ediţii critice alcătuită temeinic şi bogată în referinţe şi continuând cu amplul studiu semnat de scriitorul Theod
or CODREANU


 Daniel CORBU
                                                                                      Valeriu Matei
                                  sau noul expresionism liric

Între poeţii optzecişti din Basarabia, Valeriu Matei face o figură aparte. Afirmând asta, este neapărat nevoie să avansăm câteva argumente. În primul rând, Valeriu Matei este cel mai sincron poet tânăr cu literatura din ţară, deţinând o perfectă stăpânire a limbii române, a limbajului poetic modern. În al doilea rând, nu şi-a compromis poezia scriind, cum au făcut-o majoritatea congenerilor săi (mulţi dintre ei agitându-se azi sub umbrela precară şi înşelătoare a postmodernismului!), despre Lenin, Stalin şi n-a înălţat, folosind „neostenita chiriliţă”, propria simţire lirică pe bolţi unionale. În al treilea rând, el a dus mai departe mesajul unor poeţi ca Liviu Damian, Grigore Vieru sau Nicolae Dabija, care au scos poezia scrisă între Prut şi Nistru din discursurile folclorizante, din formulele lirice vetuste, obosite. Tânărul poet a abordat o altă gimnastică a ideilor şi a vehicolului lingvistic. În al patrulea rând, Valeriu Matei este singurul dintre tinerii poeţi basarabeni care s-a pus în slujba luptei pentru drepturile românilor (limba română, tricolorul), împotriva jocului absurd al istoriei, devenind ceea ce fără jenă şi complexe mai numim azi tribun.
Născut în comuna Cazangic (judeţul Lăpuşna, Basarabia) la 31 martie 1959, viitorul poet avea să urmeze şcolile primară şi medie în satul natal şi la Leova, pentru ca, între 1976-1979, să-l aflăm student la Facultatea de istorie a Unversităţii de Stat Moldova, iar între 1979-1983 la Facultatea de istorie a Universităţii „Lomonosov” din Moscova, pe care o absolvă dar este exclus de repede de la doctorat pentru antisovietism şi naţionalism. Urmează un exil de patru ani la Mănăstirea „Noul Ierusalim” (ţinutul Istra). În acest fel, deşi debuta prematur cu versuri în reviste, prima carte de poeme îi apărea în 1988, când începuse dezgheţul gorbaciovist, carte ce se numea „Stîlpul de foc” şi era prefaţată de Grigore Vieru. Entuziasmat, Grigore Vieru, vârful de lance al poeziei basarabene spunea: „Mărturisesc că nu am citit de mult un manuscris cu poezii tinereşti în care versul să curgă atît de firesc şi liber, atît de nechinuit şi nechinuitor, atît de muzical şi atît de legat de tradiţia noastră poetică. Săgeata este unită cu ţinta la acest poet, pentru a folosi un minunat vers al său.”
Grigore Vieru avea să sesizeze ceea ce s-a dovedit în timp, cu bună vedere de la o mie de leghe: Valeriu Matei este un poet adevărat, de o simţire lirică şi o ideaţie nesofisticate de tendinţe, curente sau inginerii textuale. De asemenea, o clară dicţiune a ideilor şi o mînuire instinctuală a simbolurilor (fără de care textul ar fi sărac, ar fi costeliv) oferă prestanţă poemelor sale.
Dacă după Mihai Cimpoi poetul în discuţie „recurge la sugestia metaforică şi muzicală specifică simbolismului, preferând misterul”, dacă Grigore Vieru afirma că modul de a scrie al lui Valeriu Matei este „versul energic şi fulgerător”, la care mai adaugă „o puternică notă intelectualistă”, postfaţatorul Elegiilor fiului risipitor (Editura Princeps Edit, colecţia Ediţii critice, 2010), Theodor Codreanu, ne vorbeşte, provocator, de „un caz de postmodernism premodern”. Dacă Ioan Alexandru descoperă în poezia lui Valeriu Matei „o forţă a cuvântului şi o adâncime a rostirii cum rar poţi întâlni la un tânăr de astăzi, în limba lui Eminescu” (1988), dacă Eugen Simion descoperă în textele sale „un bucolism agitat prin care trece un duh de nelinişte şi revoltă”, spunem fără a greşi, credem, că poezia lui Valeriu Matei, de la primul volum apărut (1988) şi până azi e aceea a unui neoavangardist de mare forţă care, accentuând forma, energizează şi împrospătează fondul.
Constatând că „toate corăbiile noastre / sunt ca nişte cruci putrezite / de prea multe crucificări ce-au purtat”, că „libertatea de a privi nu e totuna / cu libertatea de a vedea”, că „există un destin în rodul tăcut al seminţelor târzii”, poetul spune: „încerc zi de zi să sparg barierele / între mine, cel de azi, şi eu - cel сe voi fi mâine / mai bogat cu un peisaj, cu un prieten, o idee / sau cu o nouă rană / deschisă lumii în continuă destrămare”.
E bine ca în această scurtă notă de lector să nu ne izgonim din gânduri vocaţia de tribun a lui Valeriu Matei, care, într-o atmosferă basarabeană asemănătoare cu aceea din Transilvania anilor 1900, în care scria Octavian Goga, spunea: „Un ram din pomul neamului eu sunt, / o strună în vâltoarea unui cânt / ce l-au purtat străbunii peste ani. / E timpul vitreg. / Ţara-i sub duşmani. / Ci zările tu, Doamne, le-nsenină / sufletul greu de chin să stea-n lumină.” Şi încă, în Fiul risipitor: „De parcă-s exilat în propria mea umbră / să-nvăţ căderea şi s-alunec blând / pe faţa pietrelor, pe glia aburindă / mereu în urmă şi mereu pierzând / contur şi formă, nuanţă şi culoare, / să n-am odihnă şi să n-am crezare”.
„Aleluia, aleluia, / pentr-un neam al nimănuia”, strigă poetul în disperare de cauză, aflat într-un război acerb cu năvălitorii, cu mancurţii, cu istoria însăşi, nedreaptă şi trădătoare. Dar această „inteligenţă artistică remarcabilă”, cum o remarcă Alex Ştefănescu, nu putea să nu reclădească speranţa, pentru că, spune poetul, „libertatea de a privi / semnează un pact orb / cu libertatea de a vedea” şi, mai ales, pentru că „prin gândirea colectivă a străzii / trece tinereţea purpurie a ceţii / călare pe un cal alb”.
Cu marele risc de a ne repeta, vom spune că scriitorii basarabeni înseamnă ceva în acest moment doar prin confruntarea şi integrarea în marea familie a scriitorilor din România. Dicţiunea clară, impecabilă a ideilor, prospeţimea imaginii brodată pe o textură lirică originală, precum şi simbolistica şi profunzimea mesajului, absolut cuceritoare, ne obligă să-l aşezăm pe Valeriu Matei în prima linie a poeţilor români din ultima jumătate de secol.
Prezenta antologie, Elegiile fiului risipitor – opera poetică, apărută în colecţia Ediţii critice a Editurii “Princeps Edit” Iaşi, un fel de tragere de linii la vârsta de cincizeci de ani ai poetului, cuprinzând o selecţie riguroasă de poeme (de la debut până la secţiunea de poeme inedite de azi), stă mărturie în acest sens.

 

 Teheodor CODREANU
                                              Valeriu Matei
                                                UN CAZ DE
                              POSTMODERNISM PREMODERN


Apariţia volumului antologic Elegiile fiului risipitor, în prestigioasa de-acum colecţie de ediţii critice de la Princeps Edit din Iaşi, colecţie coordonată de poetul Daniel Corbu şi ieşită în lume sub concepţia grafică a lui Călin Cocora, înseamnă nu doar un eveniment personal în cariera literară a lui Valeriu Matei, ci şi o formă de înaltă consacrare între poeţii de anvergură naţională. Selecţia textelor îi aparţine autorului şi spun că a făcut-o temeinic, cu deplina conştiinţă artistică la care a ajuns. Echilibrul dinamic al masivei construcţii este dat de cele douăsprezece secţiuni ale cărţii, care constituie aproape tot atâtea volume scrise de Valeriu Matei, însă nu toate publicate la vremea lor, debutul său editorial survenind abia în 1988, cu Stâlpul de foc, la Editura Literatura artistică din Chişinău, cu o prefaţă de Grigore Vieru.
Fac o paranteză şi spun că precizarea numelui prefaţatorului are semnificaţie, deoarece arată că Grigore Vieru este cel care a sugerat continuitatea dintre generaţii, iar nu rivalitatea păguboasă pe care încă o mai afişează cei din ultimele generaţii, începând cu postmoderniştii. Valeriu Matei este ceea ce se numeşte un „optzecist”, chiar dacă a debutat editorial ceva mai târziu decât confraţii săi din Ţară. Grigore Vieru i-a recomandat cu aceeaşi generozitate şi pe Valeriu Matei, şi pe Emilian Galaicu-Păun, numai că ultimul a crezut că urmarea unei maniere la modă poate îndritui împroşcarea cu noroi a modului de a scrie al „şaizeciştilor”, cu precădere al aceluia care l-a salutat cu bucuria artistului capabil să treacă peste mode şi timp, vorba lui Ion Barbu, cel atât de „implicat” şi-n existenţa poetică a lui Valeriu Matei. Spre onoarea lui, Valeriu Matei l-a preţuit şi apărat pe Grigore Vieru până la brutala dispariţie din ianuarie 2009. Şi nu întâmplător, ultima secvenţă a cărţii sale începe cu un poem închinat lui Grigore Vieru, legat tocmai de tragicul eveniment (Cămaşa lui Grigore Vieru, scrisă duminică, 18 ianuarie 2009). Aluzie la celebra Cămăşile, căci Grigore Vieru îmbrăcase, în acea zi, cămaşa morţii:

La balconul de unde Poetul privea cerul,
ca un drapel frânt într-o luptă nedreaptă,
cămaşa lui sinilie prinsă de gerul
iernii cumplite, ca un ostaş fidel aşteaptă
s-o îmbrace Poetul; dar el a plecat de-acasă
punându-şi cămaşa morţii – grea povară
pentru inima lui rănită şi arsă
de minciuna trufaşă, de otrava barbară
aruncate asupra-ne de trişorii de farsă
ajunşi la putere – urâciunea fără suflet, fără cuget,
spân roşcat, pardosit cu lozinci patriotarde,
cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
scribul slinos în slujba hidoaselor hoarde…


Deja cu aceste versuri intrăm în atmosfera forţei retorice a lui Valeriu Matei. Dar să mai spun că am folosit adverbul aproape când am schiţat arhitectonica volumului de faţă, fiindcă aceasta evocă ceva din structura celor 11 elegii, volumul care l-a consacrat ca mare poet pe Nichita Stănescu, în 1966. Ca un cub cu un colţ sfărâmat, cele 11 elegii lăsau loc pentru o a douăsprezecea, neîncheiată, în cazul lui Valeriu Matei, căci ultima parte a cărţii sale nu cuprinde decât cinci poeme, patru dintre ele dedicate lui Grigore Vieru, Mircea Lutic, Vasile Tărâţeanu, Ioan Alexandru şi Marin Sorescu. Plus de asta, „nichitastănecismul” de care s-a vorbit în cazul lui Valeriu Matei pare confirmat şi de titlul Elegiile fiului risipitor. Adăugaţi faptul că şi Nichita Stănescu, şi Valeriu Matei şi-au recunoscut afinităţile cu Ion Barbu şi putem găsi un punct de plecare pentru abordarea liricii mateine, consonantă, prin nume, cu afinitatea binecunoscută a autorului Jocului secund cu un alt Matei(ǔ), cel din stirpea lui Caragiale.
De observat însă că descendenţa lui Valeriu Matei din cei doi mari poeţi, deşi se pot aduce argumente consonante nu doar la nivelul limbajului artistic, ne poate înşela, fiindcă el îi valorifică pe înaintaşi la modul postmodernist, fiind, din acest punct de vedere, sincronizat deja cu propria generaţie. Atitudinea lui Valeriu Matei faţă de Ion Barbu şi faţă de Nichita Stănescu este una a intertextualităţii, poetul utilizând procedeul atât la modul citării, cum deja am probat prin pasajul interacţiunii cu Eminescu în poema Cămaşa lui Grigore Vieru, dar şi prin revalorificare „parodică”, ciclul cel mai elocvent fiind Grecia imaginară, „barbiană” la modul programatic. Ceea ce mi se pare evident e că „barbianismul” lui Valeriu Matei nu este epigonic, cum se petrece cu bogatul şir de barbieni apăruţi imediat după publicarea volumului Joc secund (1930), de la Dan Botta la Emil Gulian. Valeriu Matei „barbinizează” în tonul postmoderniştilor, dar la modul cvasiparodic, fiindcă parodia lui nu coincide perfect cu aceea a colegilor de generaţie, având o dimensiune ce lipseşte textualiştilor propriu-zişi. Din acest punct de vedere, poetul urmează mai degrabă calea de a „barbianiza” a lui Nichita Stănescu, prin aceea că se desprinde esenţial prin necuvânt de model, fără a fi nevoit să epigonizeze sau să parodieze. De aceea, postmoderniştii nu se vor recunoaşte nici în Ion Barbu, nici în Nichita Stănescu. Situaţia lui Valeriu Matei devine paradoxală, fiindcă el se află parcă ancorat cu un picior în postmodernism, iar cu altul în modernism şi în neomodernism (fără a mai lua în consideraţie, deocamdată, „tradiţionalismul” său), etichete utilizate în cazul lui celor doi predecesori. Numai că Ion Barbu a refuzat intransigent să se recunoască un „modernist”, iar Nichita Stănescu a fost departe de a se conforma etichetei de „neomodernist”, el croindu-şi drum către o altă paradigmă poetică pe care a sfârşit prin a o numi poetica rupturii .
Pentru a rezolva situaţia, pe care am numit-o „paradoxală”, va trebui să revizuim conceptul de postmodernism aşa cum a făcut-o, spre exemplu, scriitorul şi savantul român din America, Constantin Virgil Negoiţă, care disociază între un postmodernism modern şi un postmodernism premodern. Textualiştii generaţiei ’80 intră perfect în prima manieră. Pentru ei, intertextualitatea e de pur procedeu parodic atunci când încearcă să recupereze trecutul şi scriitorii clasici. Levantul lui Mircea Cărtărescu este capodopera acestui fel de postmodernism. Postmoderniştii refuză, în realitate, tradiţia, sacrul, valorile naţionale, comportându-se în spiritul neoavangardei, pentru a eşua, finalmente, în neozolismul pornografic şi scatologic al „nouăzeciştilor” şi al „douămiiştilor”. Acesta este deja sfârşitul poeziei. Au simţit-o şi textualiştii generaţiei ’80. În cartea despre Bacovia, am dat exemplul lui Bogdan Ghiu care o reducea la două puncte pentru a o salva în tăcere. La această înţelepciune a lui Bogdan Ghiu ajunge şi Valeriu Matei într-o poemă concepută ad-hoc, simţind că textualismul, vorba lui Paul Goma, a devenit… textilism, inflaţie de cuvinte, echivalentul poeziei lacrimogene sămănătoriste, de unde şi nevoia de „kenoză” la adevăraţii poeţi, kenoză soluţionată de Ion Barbu prin concizia maximă, apoi prin tăcerea finală:
primăvara poeziei postmoderne prinsă-n boare
e la sânul logoreii desfăcută ca o roză,
are spinii ironiei reci înfipţi în calendare
dar în nopţile măririi mai visează la kenoză;
 
îşi smereşte ironia
şi îşi bate spuma-n unt,
îşi focalizează verbul
pân’ ajunge la   
un
p
u
n
c
t
 .
(Ecuaţii lirice în ultimul deceniu)
Poezia din care am citat face parte din volumul Orfeu şi singurătatea, cu poeme scrise între anii 1990 – 2002, perioada agoniei postmodernismului. Nu întâmplător, Valeriu Matei îşi schimbă imediat „maniera”, trecând spre „kenoza” de sorginte barbiană din Grecia imaginară. O „recuperare” a modernităţii printr-o afundă întoarcere în precreştinismul platonic şi medioplatonic, anticamera crerştinismului. Poemele tăiate în geometria versului „clasic”-ermetic nu vor aduce punctul final în creaţia lui Valeriu Matei, ci, dimpotrivă, vor provoca o nouă întoarcere: pe de o parte, la retorica vitalist-expresionistă a primelor volume, de suflu epopeic, iar pe de alta, la vizionarismul antropologic şi cosmologic creştin, într-un ciclu de rezonanţă homerică: Ziliada. Cu aceste metamorfoze stilistice ultime, se poate conchide că, bunăoară, barbianismul lui Valeriu Matei, cvasiparodic, cum l-am calificat, nu a intenţionat să reproducă experienţa ermetismului canonic al Jocului secund, teren pe care ar fi eşuat aidoma epigonilor lui Ion Barbu. Semnul cel mai sigur e că el nu a trecut printr-o aventură estetică menită să-l determine a părăsi poezia. Totuşi, a intuit esenţialul: anume că Ion Barbu este o şansă a ieşirii din impasul care duce la moartea poeziei – marea primejdie a postmodernităţii. Ignorarea lui Ion Barbu de către colegii de generaţie în favoarea „poeziei concretului” pe care au crezut c-o descoperă în bacovianism, a dus la desacralizarea literaturii şi la transformarea ei în fabricare de cuvinte. Valeriu Matei evită o asemenea eroare. El nu se va lepăda, în consecinţă, nici de valorile naţionale, în spiritul ideologiei political correctness. Un Mircea Cărtărescu s-a întors la Eminescu doar pentru necesităţi de parodiere, interesat de părul de pe trupul omului, recuzându-l ca valoare spirituală naţională, în conformitate cu moda „demitizărilor” postdecembriste. Valeriu Matei nu cade într-o asemenea cursă. Ziua a cincisprezecea din Ziliada îi este închinată. Ciclul cuprinde şaptesprezece ample poeme. Primele şase sunt ale creaţiei divine, a şaptea zi este a odihnei divine, iar următoarele zece sunt oglinda a ceea ce s-a întâmplat cu umanitatea după. A cincisprezecea zi pare a fi începutul demolării valorilor, înainte de Apocalipsă :
să-l atacăm pe Eminescu! să-l lovim cumplit,
                                   din toate părţile şi deodată,
fiindcă el, o! tocmai el, are prea multe păcate;
 
în pas cu moda legiferată de lichele
să aşezăm în ordine de-atac
cohortele şi tuiurile:
 
hai legiune-a scribilor ce vă schimbaţi stăpânii
precum mănuşile (ce fericire e pe capul ţării
că voi aţi învăţat să scrieţi!),
loviţi-l fără îndurare
fiindcă el nu a avut decât
un singur stăpân – adevărul; Etc.
Ieşind, aşadar, din convenţiile modei şi din obsesiile generaţiei, dar recunoscându-se, totodată postmodernist, trebuie să convenim că Valeriu Matei cultivă cealaltă formă de postmodernism, pe care Constantin Virgil Negoiţă a numit-o, prin opoziţie, postmodernism premodern, care se înscrie în noua paradigmă a transmodernităţii. Ethosul transmodern implică eliberarea de toate constrângerile ideologice şi culturale, iar în spaţiul literaturii – toleranţa pentru toate formele de expresie, fără trufia de a eticheta cu dispreţ pe cineva că este „tradiţionalist”, „paşoptist” sau din altă „specie”.
Cu aceste observaţii, ne putem întoarce la izvoarele lirismului matein. Interesant că şi ele ar putea fi coroborate cu începuturile lui Ion Barbu: vitalismul dionisiac. Într-adevăr, ceea ce izbeşte în ansamblul operei lui Valeriu Matei este vigoarea dezlănţuirilor vitaliste, avantaj şi dezavantaj deopotrivă în realizarea expresivităţii poetice. Ion Barbu şi-a surdinizat la timp excesele: în tinereţe, prin disciplinarea în formele reci parnasiene, apoi prin extraordinara voinţă a realizării ermetsimului canonic, care-l singularizează în poezia universală şi românească. Spre o îmblânzire orfică a grundului de „păgânitate” va aspira şi Valeriu Matei.
În 1941, adresându-se tinerilor poeţi, Ion Barbu le atrăgea atenţia: „La temeliile sufletului omului de astăzi zac straturi de păgânătate. De ele, făţarnicul se ruşinează, le tăinuieşte cu grijă, îngropându-le şi mai tare într-însul sau le sărăceşte înadins. Nebună ispravă! Aceste funduri sunt bogăţia, demonia naturii noastre şi greutatea e numai să le găsim adevăratul rost” . Ce-a făcut Valeriu Matei cu „straturile de păgânătate” din adâncurile fiinţei lui? Răspunsul îl găsim în operă. Nu i-a fost deloc uşor să le strunească. Uneori l-au învins crezând că le domină, într-o retorică la marginea elocvenţei în gol, cu o putere de convingere sărăcită. Cititorul se poate ciocni de ea şi-n unele pasaje din prezentul volum. Va fi însă răsplătit de reuşite, care nu sunt puţine.
„Straturile de păgânătate” se manifestă într-un temperament vulcanic, neliniştit, luptător, ceea ce, altminteri, l-a şi propulsat în avangarda luptei de renaştere naţională, într-o Basarabie ţinută sub cnutul imperial sovietic. Spre deosebire de majoritatea colegilor de generaţie, care s-au crezut „liberi” înainte de vreme să „textualizeze” postmodernist, fără griji de ceea ce se petrece în cetate, la Valeriu Matei există o constantă a implicării nu doar pragmatic-politice în destinul neamului, ci şi în textura operei poetice, fără a cădea nici în festivism, nici în transformarea poeziei în jurnalistică angajată. Prima poezie inclusă în Elegiile fiului risipitor se intitulează Şaptesprezece (cifră care coincide cu numărul poemelor din Ziliada finală, poate nu întâmplător), aluzie la vârsta tinereţii sale, în 1976, poem care se conturează ca „artă poetică” a volumului prin care ar fi trebuit să debuteze: Stea peste mare. Dionisiacul din el se manifestă mai degrabă expresionistic, blagian  (ca în Daţi-mi un trup, voi munţilor), deşi în cadenţă clasică:
În codrii seculari stejarii cad
loviţi cu îndârjire şi cu ură
şi râul suferinţei n-are vad
pentru cei daţi Siberiei de zgură.
………………………………………
Mai bine şoim să fiu – în zbor
o clipă în zenitul lumii –
decât strivit sub un picior
ce-l cântă laşii şi nebunii.
Să se observe că, acum, poetul optimist-sfidător e la antipodul nadirului latent barbian, voindu-se „şoim” „în zenitul lumii”. Cum e şi firesc, la şaptesprezece ani, şi iubirea este stelară:
Când venea de dor cuprinsă –
ca o lumânare aprinsă,
codrii înălţau pe zare
roua-n lună sclipitoare;

pleoapele când mi-atingea
lacul se însenina,
unde line legănând
stele-n tremur peste prund.
                           (Stele)
Nu lipseşte tentaţia „nichitizării”:
s-au lovit lucruri şi nume
până sine s-a făcut
                          (Geneză)
Însă privirea spre „râul interzis”, Prutul, nu lasă nici o speranţă:
Nici o lumină. Nici o speranţă.

Doar umbrele străjerilor
pe malurile râului interzis.
                           (Doar umbrele)
Vitalismul poetului coboară din zenit în tenebre, dezlănţuindu-se, de-acum înainte, cel mai pregnant, fie în versul liber, fie hibridat cu cel clasic, precum în Povara nopţii, primul său poem amplu, în care expresionismul se verbalizează în strigăte şi ecouri, ca leacuri împotriva tăcerii:
nu cunosc temniţă mai neagră –
noapte a bucuriei laşe,
bucurie a celor ce-şi înveşmântează pruncii
cu sârmă ghimpată în loc de faşe;


neguri prin care nu poţi desluşi

surâsul fricii de neţărmurita durere –
noapte a celor fără de nume,
        noapte a celor fără de vrere;

spaţiu fardat, gata de pus pe dric
locul unde nu se întâmplă nimic…
Poetul începe să stăpânească tot mai abil procedeele retoricii (de la interogaţia retorică şi anaforă până la repetiţie şi epitetul multiplu), cu preferinţă pentru metafora dură şi pentru comparaţia amplă. Eşti tentat chiar să vezi în Valeriu Matei un dăruit poet al comparaţiei: „unghiile se ridică în sus/ ca schiurile” (Disciplină); „ca firul din clepsidră alunec printre oameni” (Sentimentul trezirii); „viaţa se zbate/ ca o pasăre în laţ” (Deprindere); „tinereţea înfloreşte/ ca o coadă de păun în grădina Edenului” (Una – alta); „ca o lumină e numele pe care ar trebui să-l purtăm,/ ca un fluviu măreţ şi demn”; „sunt ca o strună aşteptând atingerea/ arcuşului ce va declanşa/ ultimul sunet, ca un pustiu însetat” (Întâia elegie); „sunt ca un port părăsit de toate corăbiile”; „umbrele sfâşierii/ se zbat la răscruci/ ca un clopot fără de limbă” (A doua elegie). Şi exemplele ar putea continua pe pagini întregi. Elegiile, altminteri, sunt poeme de amplă respiraţie, „fiul risipitor”  fiind deja instalat în intertextualitatea postmoderniştilor. În peregrinările sale, fiul risipitor are pentru prima oară revelaţia fiinţei licantropice, a sa şi a neamului său (A şasea elegie). Imaginarul poetic se desfăşoară în toată plenitudinea:
caleidoscopic întâmplările vieţii trecute loveau privirea
ca frunzele toamnei geamul măcinat de ploi –
zăpezile mari ale iernilor de odinioară
vălureau scânteietor peste chipul părinţilor,
peste imaginea primilor paşi şi a primei căderi,
a lupului singuratic hăituit pe câmpia cu mărăcini – (s.n.)
culorile se iluminau deodată
libertatea zborului sub bolta de-azur scânteietor
în locurile copilăriei, aici
mii de păsări intonau
sonurile tainice ale armoniei
dar nicăieri nu era loc de popas pentru sufletul
zbuciumat între două tărâmuri;
Propriu-zis – şi faptul mi se pare emblematic pentru dialectica stilului matein – întors din căutările sale, Fiul risipitor a sosit în Ithaca (alt simbol care străbate nu numai lirica lui Valeriu Matei, ci se constituie ca o constantă a literaturii basarabene, după cum a demonstrat Mihai Cimpoi ) descoperindu-şi identitatea arhaică. Altfel spus, postmodernismul său se „premodernizează” ontologic, nu parodic, prin întoarcerea la izvoare. Lupul dacic se transfigurează în arhetip al poetului, ca într-o nouă facere. Chiar Facerea se şi intitulează poemul din volumul tranzitoriu Aniversarea cuvintelor, dedicat, nu fără ironie, „texistenţei”, însă una rezonând cu lăcomia de viaţă şi de dreptate a strămoşilor:
iau toporul,
cu o foame de lup,
cu o râvnă de aprig lupan
mă arunc asupra poemului.
Deocamdată, în trecere spre unul dintre cele mai consistente volume ale lui Valeriu Matei, Somn de lup, parcursul realizându-se prin Moartea lui Zenon şi prin Stâlpul de foc. Cum am observat şi altădată, rădăcinile arheale mateine se cristalizează în două simboluri complementare: lupul şi Orfeu, ambele de provenienţă daco-tracică. I-am putea găsi afinităţi lui Valeriu Matei cu Ion Gheorghe, nu doar la nivel tematic. Dimensiunea orfică a liricii lui Valeriu Matei vine şi din harul său muzical, exersat, din păcate, numai amatoristic, prin voce şi prin fluierat: „arcanele moderne au fluierat în sus”, cum zice ironic în Ultimele ştiri. Nu numai lupului dacic, ci şi tracului Orfeu îi dedică un volum: Orfeu şi singurătatea, care singurătate e şi a lupului. De reţinut sigura intuiţie mitică a poetului: orfismul e decriptabil în legătură cu mitul lui Narcis, însinguratul vederii, care a bântuit şi imaginaţia viitorului exilat de la Tomis, Ovidiu, în Metamorfoze. În alte contexte, am atras atenţia că hermeneuţii miturilor sărăcesc nepermis bogăţia mitului oglinzii ignorând cel de al doilea protagonist, nimfa Echo, simbol al ecoului primordial şi al durerii primordiale. De altfel, tristeţea lui Narcis însuşi (Louis Lavelle) este metamorfoza în vizual a ecoului, ca pedeapsă a rupturii ontologice dintre Narcis şi Echo, dintre spaţiu şi timp, dintre vizual şi auditiv, dintre apolinic şi dionisiac. Orfeu încearcă să refacă armonia, recuperând-o pe Euridice din Infern, deşi el însuşi se trezeşte a fi un Narcis căzut în ispita privirii. Valeriu Matei trăieşte, la rându-i, la o înaltă tensiune mitică în singurătatea lui Narcis trecută în neliniştea primordială a nefericitei Echo, redusă la strigăt. Care poate deveni urletul lupului, în păduri, în pustiu sau în lumina lirei lui Orfeu. Poetul sugerează complexitatea trăirii printr-un splendid oximoron, strigătul văzului:
Scoateţi strigătul văzului vostru la drumuri
să lăcrimeze,
         să tune,
                să mă simt despicat de răbdare
şi-n cadenţa lui verde să mă-năbuş.

Nu vă fie teamă! Nu vă fie teamă!
Cel care strigă nu simte
ştreangul vorbei lui pipăindu-l,
doar el se suprapune ecoului,
da, ecoului –
singura muzică ce ne lumină.
                               (Neliniştitul)
Acum, „straturile de păgânătate” lucrează împotriva raţionalismului modern, alternant cu aporiile lui Zenon, un Zenon care moare în clipa când îşi vede spulberat raţionamentul (Moartea lui Zenon):
Se zice că Zenon ar fi murit
când a văzut săgeata străpungând
ţestoasa inocentă ce-aleargă
spre visul infantil al lui Ahile
şi visul lui era de-a se lipsi
de un călcâi – acea epilepsie
ce ne sufocă atunci când trebuie
să fim puternici.
 
O, săgeată ce mă urmăreşti,
tu n-o să mă străpungi,
doar visul după care azi alerg
se mişcă neschimbat la faţă,
şi dacă taina mea îţi spun –
te şi implor:
să treci pe-alături,
seducătoarea-mi umbră să înlături,
căci eu nu sunt decât călcâi
bun de străpuns
aşa cum e şi lumea.
Dar puritatea orfică a ecoului primordial este glasul clopotului, ca recuperare a sacralităţii spaţiului natal abandonat de Fiul rătăcitor în postmo-dernitate. Unul dintre cele mai frumoase poeme mateine, lipsit de titlu, este cel închinat mamei readuse în memoria orfică tocmai de ecoul clopotelor:
Bat clopotele, mamă, în schitul Sfintei Vineri,
bat clopotele toamnei şi noi suntem azi trişti,
de-atâtea lacrimi urcă fântânile la ceruri
şi văduvită-i casa în care mai exişti.

E viaţa ca o haină de ploi ferfeniţită
şi aerul e putred de-atâtea suferinţi,
icoanele sunt şterse, altarele – surpate
şi vântul geme-n turle de poţi să-ţi ieşi din minţi.

Prin sat pustiul umblă. Cu degete de gheaţă
crucifică deliruri în case de bătrâni
şi fructe-n destrămare aruncă-n aer greaţă,
iar câinii urlă jalnic pe dealuri, pe la stâni.

Bat clopotele toamnei. Trec corbi bătrâni prin ceaţă,
înnebuneşte mustul în via părăsită,
mai fă o rugă, mamă, pentru cei duşi de-acasă
şi scaldă-n lacrimi pâinea de zile împietrită.
Altminteri, volumul care urmează, Stâlpul de foc, este închinat mamei Sevastiţa, „stâlp de foc” al casei părinteşti şi al satului, o adevărată axis mundi a lumii-ca-lumen, cum ar spune Părintele Stăniloae. Găsim aici şi poeme de iubire croite din plasma focului purificator fără de care ecourile sunt înghiţite de bezna primejdiei:
Vino, iubito, pe strada de care
stele de-argint îşi sprijină colţii,
te mai aştept seară de seară
nebun de atingerea bolţii!

Strig şi ecoul se pierde în noapte,
frunza din plopi viscoleşte pe zare,
luna, prin aşchiile norilor grei,
sabia lui Damocles îmi pare.
Elaborat în 1985, volumul Somn de lup, tipărit, într-o primă ediţie abia în 1990, ocupă un loc aparte în creaţia lui Valeriu Matei, nu doar pentru că dă măsura originalităţii imaginarului său poetic. Cartea porneşte de la două motouri, unul din Zilot Românul, de la 1818, celălalt de la un pasaj din De la Zalmoxis la Genghis-Han, de Mircea Eliade: „Din perspectiva mitologică a istoriei s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor”. Eliade esenţializează aici, implicit, şi viziunea lui Valeriu Matei asupra destinului său şi al neamului românesc. Autorul a ţinut să ne ofere şi un Prolog în proză mărturisitoare, motivând de ce Somn de lup îi este cartea la care ţine cel mai mult. Motivaţia este estetică şi existenţială: „scrierea acestei cărţi m-a ajutat să înfrunt una dintre cele mai triste perioade ale vieţii mele – pustiul singurătăţii şi al disperării de la fosta mănăstire Noul Ierusalim, unde am ajuns la finele anului 1983, atunci când visele unei cariere universitare şi ştiinţifice s-au risipit, urmare a verdictelor de antisovietic şi naţionalist, ce mi le-au dat temuta organizaţie secretă a fostului imperiu sovietic – KGB-ul. Exclus de la doctorantură, fără acoperiş deasupra capului şi fără o sursă de existenţă, după mai bine de jumătate de an de suferinţe şi deziluzii, am reuşit să mă angajez doar în calitate de colaborator ştiinţific inferior la un muzeu de studiere a ţinutului, cu un salariu mai mult simbolic. Acolo, în iarna cu zăpezi de un metru a anului 1984, am început să scriu această carte”.
De precizat că lupul matein este nu unul al haitei, nedevenind un simbol al sălbăticiei şi barbariei, ci e unul singuratic , supravieţuind într-un secol al „menajeriei” generalizate, ca „arhi-urmă” (Jacques Derrida) a unei Dacii eroice şi tragice deopotrivă. Dimpotrivă, lupul matein are a se confrunta, în singurătatea lui, cu adevărata haită barbară descinsă din crivăţul gheţurilor Siberiei:
de ce au fost să ne iasă înainte
crivăţul de-a călare pe tundră,
tundra de-a călare pe arcul
aurorei boreale, de ce au fost să ne iasă în cale,
Doamne,
când eram lupi tineri şi cereşti
dincolo de piatră şi de frunză,
când mai eram încă dincolo
de plânsul înăbuşit al
părinţilor noştri,

de ce a fost să ne iasă în cale
aisbergul neted ca oglinda
care, strivindu-ne şi topindu-se
lasă în juru-i
lacul de sânge
în care
o să mă înec?
              (Întrebare fără sfârşit)
În faţa monstrului din tundră, poetul trebuie să îmbrace pielea de lup a strămoşilor săi şi să reziste, dezvelind colţii verbului (Ritual):
Va trebui curând să-mbraci şi tu
pielea de lup şi să ieşi noaptea-n câmp
să fii hăitaşul umbrelor şi-a lunii
şi ţinta vechilor heralzi
        descinşi din întuneric.
Lupul matein devine un arheu eminescian, precum ciobanul mioritic în nuvela lui Ion Druţă, Toiagul păstoriei. De aceea, este vorba de o „trezire” ca dintr-un somn de lup:
Dorm cu tâmpla pe-ntinsul zăpezii,
aruncat în departe, gonit ca un lup
şi sunt din neam ce purtase lupul pe flamuri,
şi sunt din neam ce-şi sacrifică aezii,
şi cu tâmplă de lup dorm pe-ntinsul zăpezii.

Lup singuratic,
        stăpân în codrul umbros,
prin mine mai murmură durerea străbună
şi gloanţele atâtor hăitaşi
                         îmi stăruie-n piept dureros,
şi-n sunet de corn, în sunet duios,
mă cuprinde omătul vălurat sub lună.

Pustiul, noaptea,
                              noaptea, pustiul
bântuie prin noi, neamul de lupi,
rătăcind, despărţind pre tata de fiul,
acoperind masa, lampa, sicriul –
 ziduri,
ziduri înalte din care nu poţi să te rupi…
                                (Somn de lup)
Întrucât lupul dacic de pe flamuri a supravieţuit în aed, poetul crede că ar putea îmblânzi fiarele aidoma lui Orfeu, chiar dacă reîntors din Infern el însuşi ar putea fi ameninţat cu sfâşierea (Tânăr aed):
Tânăr aed – nu vreau s-ascult preziceri
că dragostea-mi voi pierde în curând
şi din Infern re’ntors, rănit şi-nfrânt,
voi fi eu însumi pradă sfâşierii.
Vibraţia orfică pentru plaiul mioritic, atât de ameninţat, capătă accente din Cântarea României lui Alecu Russo:
ţară a câmpiilor ce se-nchină mării
şi a munţilor ce iau forma unei palme
în care Dumnezeu ţine inima pământului,
ţară a colinelor,
urcate spre ceruri de ciocârlii,
pe unde în seri de vară trece umbra lui Orfeu,
leagăn de aur al bătrânului Istru
purtându-i nesomnul
spre marea cea neprimitoare; Etc.
                      (Descriptio patriae)
Orfeu, ca lup singuratic, este ultimul războinic din burgul modern devenit „menajerie”. Ruga lui Orfeu e pentru ocrotirea lupilor:
Sfinte Petru, ocroteşte lupii
să nu moară la răscrucea iernii,
du-i în peştera din munte, unde luna
printre brazi luminile îşi cerne.
                        (Rugă)
Cartea se încheie optimist, cu o Epistolă de la Sarmizegetusa:
În seara asta plouă la Sarmizegetusa
şi grâul din hambarele regeşti
răsare-n fire verzi purtând pe creştet
nisipul auriu. El este rodul
comorilor ascunse în adâncuri.

Războiul încă nu s-a încheiat,
mărite Decebal.
Dimineaţa marelui oraş este deplângerea orfic-apocaliptică a degradării burgului-menajerie, în care lupul a devenit câine (Fugă). Un burg de plastic, devastat, lipsit de memorie, care „trage să moară” (Presimţire):
oraşul şi-a pierdut memoria,
e ramolit şi sclerozat
ca bătrânii care de zile mari
se adună în piaţă…
(oraşul a uitat cum se numeşte piaţa)
                         (Argument)
Aidoma lupului matein, Orfeu devine la fel de singur, cum suntem preveniţi de titlul volumului care cuprinde poeme scrise între 1990 – 2002: Orfeu şi singurătatea. Crivăţul siberian este departe de a se fi stins, în pofida „îngulerării” lui:
ursul siberian ne suflă mereu în ceafă;
 în arşiţele sudului, când ne sufocăm
de atâtea îmbrăţişări calde,
brusc ni se face frig –
e suflarea de gheaţă
strecurată abil după guler;
                           (Ursul siberian)
Într-adevăr, războiul lui Decebal nu s-a încheiat, nici pentru Basarabia, nici pentru Ţară. Meritul lui Valeriu Matei este de a-l fi continuat alături de „lupii” renăscuţi ai Basarabiei, nu doar la modul pragmatic, ca politician, ci şi printr-o poezie vizionară, plină de vigoarea „straturilor de păgânătate” pe care el a ştiut să le strunească la modul orfic al fiinţei.









 VA PREZENTĂM ALTE OPORTUNITĂŢI
DE AFIRMARE LITERARĂ

 

                           CONCURSUL NAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ (POEZIE)   
                                                PENTRU TINERET « LA PORŢILE VISULUI »
                     EDIŢIA A XX-A, REGHIN, 29 OCTOMBRIE 2010 , recomandat de poetul Nicolae BĂCIUŢ
          
Casa Municipală de Cultură “Eugen Nicoară” Reghin organizează Concursul Naţional de Creaţie Literară (poezie) pentru tineret “LA PORŢILE VISULUI” aflat la cea de a XX-a ediţie.

Concursul se adresează creatorilor de poezie cu vârsta cuprinsă între 16 şi 35 de ani, indiferent dacă au sau nu volume publicate.

Concurenţii vor trimite până la data de 9 octombrie 2010, data poştei, pe adresa: Casa Municipală de Cultură « Eugen Nicoară », str. Spitalului, nr.11, loc. Reghin, cod 545300, jud. Mureş, un număr de 5 (cinci) poezii în format scris A4,  în câte trei exemplare, semnate cu un motto. Alături de poezii, într-un plic închis având în exterior motto-ul ales, se vor trimite datele concurentului : numele şi prenumele, data şi locul naşterii, adresa şi numarul de telefon (adresă e-mail), seria şi numărul actului de identitate precum şi CNP.
   
 Juriul, format din personalităţi ale culturii mureşene va acorda premii în bani şi diplome celor mai valoroase creaţii.  

Concurenţii premiaţi vor fi anunţaţi în timp util pentru a participa la festivitatea de premiere care va avea loc la data de 29 octombrie 2010.

Premianţii care nu vor fi prezenţi la festivitatea de premiere vor primi doar diploma prin poştă iar premiile se vor reporta următorilor premianţi.

Organizatorii vor asigura masa şi cazarea participanţilor. Costul transportului intră în obligaţia fiecărui participant sau a instituţiei pe care acesta o reprezintă.

Informaţii suplimentare la telefon: 0265-520 887 , 0265-512 779, 0741024882.
 

                            
                                   CONCURSUL NAŢIONAL DE CREAŢIE A EPIGRAMEI „C O B R A”
                                        EDIŢIA A XV-A, REGHIN, 19 NOIEMBRIE 2010
          
Casa Municipală de Cultură „Eugen Nicoară” Reghin organizează Concursul Naţional de Creaţie a Epigramei “COBRA” aflat la cea de a XV-a ediţie.

Concurenţii vor trimite până la data de 30 octombrie 2009, data poştei, pe adresa: Casa Municipală de Cultură «Eugen Nicoară», str. Spitalului, nr. 11, loc. Reghin, cod 545300, jud. Mureş, câte două epigrame pentru fiecare din temele impuse şi patru epigrame cu o temă la liberă alegere, în format scris A4,  în număr de trei exemplare, semnate cu un motto.

Alături, într-un plic închis având în exterior motto-ul ales, se vor trimite datele concurentului : numele şi prenumele, data şi locul naşterii, adresa şi numarul de telefon (adresă e-mail), seria şi numărul actului de identitate precum şi CNP.

TEMELE IMPUSE : „UITE LEAFA, NU E LEAFA!” şi „TOAMNA SE NUMĂRĂ… GREVELE”.

Juriul, format din personalităţi ale culturii mureşene va acorda premii în bani şi diplome.  
Concurenţii premiaţi vor fi anunţaţi în timp util pentru a participa la festivitatea de premiere care va avea loc la data de 19 noiembrie 2010.

Pemianţii care nu vor fi prezenţi la festivitatea de premiere vor primi doar diploma prin poştă iar premiile se vor reporta următorilor premianţi.
 
Organizatorii vor asigura masa şi cazarea participanţilor. Costul transportului intră în obligaţia fiecărui participant sau a instituţiei pe care acesta o reprezintă.

Informaţii suplimentare la telefon: 0265-520887, 0265-512779, 0741024882.

 TREI RECENZII DE ADRIAN BOTEZ



AUTO-DECRIPTAREA ONTOLOGIC-AXIOLOGICĂ A MAESTRULUI-SIMFONIE: „DESPĂRŢIRI DE PLURAL sau IEŞIRI DIN SISTEM”, de EUGEN EVU

...După cele trei Cărţi ale Întâlnirilor – urmează, în sistemul de gândire şi, mai ales, simţire, al lui Eugen EVU – necesitatea unei cărţi a Despărţirii...  „Despărţiri de plural”, cum ţine să precizeze autorul. Să vedem de ce ar fi necesară, atât de devreme, Despărţirea, după TREI atât de frumoase şi fructuoase Întâlniri...

„Mulţumesc trădărilor, care astfel – devreme fiind, fac mai suportabil inerentul Adio al Unuia, către Celălalt...! Caut să-mi fiu aidoma mie, pur şi complex, dar nu complicat, Eugen Evu. Intră şi  uită-te, vezi ceea ce oricum vezi şi dumneta, însă altfel. Prin aceasta nefiind suprimaţi de asaltul pluralităţii, prin acesta fiind noi înşine, plurisemantic, unici, aşa cum ne este viaţa, care,  nu-i aşa? – este o moarte cu...încetinitorul...Poate...Numărătoarea este călătorie inversă, inversăm Timpul...” (cf. O dizertaţie despre Mişcare, p. 7).

Evident, discuţia pornită (întru explicarea demersului cărţii – implicând un soi de „hartă/ghid spiritual/ă”, pentru [auto-] înţelegere şi [auto-] lectură) -  încă de la începutul ei, se duce în plan cosmico-metafizic – şi pune în mişcare termeni şi arhei ai ontologiei Omului Etern.

„Unul” şi „Celălalt” aduc aminte de termenii noicieni, dar, mai cu seamă, de cei ai cărţii lui Mihail Şora -  Eu tu, el ea - sau dialogul generalizat  ( o  carte scrisă în preajma lui decembrie 1989 şi apărută abia în 1990, după ce filozoful îşi multiplicase manuscrisul şi îl difuzase prietenilor…). Acolo, în cartea filozofului Şora (ca şi în gândirea lui Eugen EVU), persoanele gramaticale jucau, de fapt, într-o dramă cosmică, a “iubirilor”/autocunoaşterilor paradisiace aflate în ek-stasis – şi a “trădărilor necesare”, adică a necesarelor perspective, cerute de statutul ontologic al Fiinţei Umano-Divine, pentru a se cunoaşte pe sine, prin autocontemplare “obiectivată”.

Eugen EVU constată că “adio” este atitudinea, gestul uman absolut necesar/ă, pentru a exista, în mod conştient. S-a întâlnit cu sine în mulţi, li s-a dăruit, până la a se dez-identifica, până la a se pierde pe sine (…din vedere şi din existenţa reală).

E timpul, afirmă multpreadăruitul/dăruitorul, să mai şi EXISTE, “să-mi fiu aidoma mie, pur şi complex, dar nu complicat, Eugen Evu”.  

Generozitatea nu trebuie să ducă  la sinucidere. Generozitatea extremă, fără “oglindire”-conştientizare -  duce la masacru, la genocid, la terricid. La pierderea Şansei Soteriologice a Umanităţii.

Hristos s-a identificat, pe Cruce, cu Păcatele Istoriei Umanităţii – dar n-ar fi putut mântui pe nimeni, dacă rămânea în non-disociere de Istorie. Mântuitorul nu este un “oarece inform”: Mântuitorul poate fi DOAR Hristos-Dumnezeu – UNU şi Unicul.

Oglinditul, pentru a putea fi Oglinditorul şi Vizionar-Obiectivat-Mântuitorul.

La fel, şi Poetul!

Să fii “suflet în sufletul neamului tău” – dar, apoi, Golgota s-o urci Singur… Moise se identifică, fireşte, cu “poporul lui Israel”, dar, pentru a-şi împlini funcţia de Călăuză spre Ţinutul Canaanului/”Pământul Făgăduinţei”, trebuie să se unicizeze: să urce SINGUR Sinaiul, să rămână SINGUR înafara Canaanului, pedepsit şi auto-pedepsit: adică, singularizat, precum Viitorul Munte Golgotic, pentru a fi ZĂRIT şi urmat – sau, după caz, de care  să se delimiteze Poporul lui Israel – să se delimiteze de păcatul Unicului Moise – pentru a-l păstra drept Călăuză, “loc de Mişcare” a Trupului şi Duhului, totdeodată!

…N-au decât “poporenii” să-l contemple, să-i ofere “pluralitatea-plurisemantismul” lor - dar el să-şi păstreze, faţă de ei,  acel “altfel”, UNICITATEA - singura modalitate de a le fi REPER! “Intră şi  uită-te, vezi ceea ce oricum vezi şi dumneta, însă altfel. Prin aceasta nefiind suprimaţi de asaltul pluralităţii, prin acesta fiind noi înşine, plurisemantic, unici, aşa cum ne este viaţa”...

…A trăi, întru a te dărui -  nu înseamnă nici să-ţi oferi nemurirea, nici să le oferi altora nemurire, în sens biologic. Ci să oferi (ţie şi lor!) TOLERANŢĂ faţă de moarte! Speranţă/vizionarism în “ce este dincolo de ce vezi” …cu ochii fizici. Da, “viaţa (...) este o moarte cu...încetinitorul...Poate...Numărătoarea este călătorie inversă, inversăm Timpul...” – adică, Drumul este comun, dar dacă îţi şi le arăţi Inversul Egoismului Fiinţial/Timpul, celor pe care-i călăuzeşte preaplinul ontologic din tine -  poţi să trezeşti forţa Nebănuitului-ca-Inversare-Ontologică, INVERSAREA ONTOLOGIEI TERESTRE, pentru ONTOLOGIA CELESTĂ!

…Mai ales dacă eşti Vizionar, deci Profet, deci Poet!

…Aceasta ar fi intenţia teoretică a filozofului Eugen EVU! Dar Poetul-MAESTRUL iniţiator în vizionarism-Eugen EVU – este, mereu, generozitatea pluralizării întru “ceilalţi!”

…Şi, în definitiv, filozofia se poate dezvolta şi altfel: (tu) EŞTI cu atât mai mult cu cât (ei) SUNT. Fiinţa Maestrului este, de fapt, făptura lui hristică, etern dăruită/oferită. Dar, precum o simfonie, deşi pare o pluralitate de instrumente – prin MUZICA rezultată din armonizarea eurilor-instrumente, este, până la urmă – UNU! – tot aşa şi Poetul: cu cât rezonează cu mai multe suflete, în gestul său euharistc, cu atât (se) obţine, mai limpede, mai explicit, întru UNU – adică, întru HIPER-SINELE SĂU TRANSCENS!   

…La fel ca în toate cele TREI CĂRŢI ale ÎNTÂLNIRILOR, şi această “DESPĂRŢIRE”  este tot o trilogie: cum putea, altfel, să contrabalanseze despărţirea – întâlnirile?! Partea întâi şi a doua fuzionează, aproape – din punct de vedere tematic.

Partea întâia: Lecturi, jurnale, insomnii…

Partea a doua (p. 215): Pagini invitate, retrăiri, mărturii…

…Partea a treia: Întâmpinări, regăsiri, emoţii…(O întâmpinare: Geo Galetaru şi crinologia sa… - …şi o regăsire: Simona Gabriela Locsei – Arta mitopeică în modernitate – urmând…”O încântare a ochiului minţii…!” – picturi arheice, p. 382).

…Dar, cum deja am spus,  “despărţirea evuiană” este şi rămâne doar una pur conceptuală: Eugen EVU, cel care rezonează cu: Morris Cohen (Încercări modulare), cu Varujan Vosganian (Alte întâlniri…),  cu Elena Daniela Sgondea (De excelenţă…), cu Darie Pop, George Vulturescu etc. etc. – cu morţi  veşnic prezenţi (Ion Chichere – Un prinţ hamletian al Poeziei române) şi cu vii …”alter-ego-uri” (Ion Scorobete, Dumitru Hurubă, Mariana Zavati Gardner…Antonia Iliescu, Gabriela Goundenhooft, Marilena Rodica Chiretu, Nicola Rampin, Ştefan Erdmann … - Octavian Sărbătoare!) -  cu atât îşi poate face mai lămurite şi mai explicite şi mai relevante şi mai revelante – ale sale ALTE SCRIPTURI:

- Despre obârşia (originea) lumii, Dizertaţiile…la Apa Sargeţiei! (cf. Dizertaţii la Apa Sargeţiei, p. 242) -  …despre Ontologia Socio-Umană, despre Omul Primordial şi Omul Actual, despre Creator şi Critic  - despre Eternitate, Cunoaştere, Iubire (ceea ce duce la un regim cvasi-tautologic…!) etc. etc. !!! – şi poate  năvăli poetic, cu GNOZELE şi EPOPEILE şi “SAPIENŢIALELE” sale, ciudate, proteiforme şi superbe, precum o limbă paradisiacă, de mult pierdută / etern râvnită  - cf. Memoria sumeriană, Gnoze: Haggada, Epopeea lui Atrahasis…până la Elogiul dezordinii gândite, p. 363 (dând iama prin toate limbile  - …cea mai luminoasă, alături de româneasca Grădiştei, fiind, totuşi, italiana…!), poeseistic (Poeseul: NOUĂ SPECIA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ, marca “Eugen EVU”! – cf. Poeseu – mic elogiu românesc după o mie de ani: Omar Khayyam, p. 287, Jurnale, pagini, fulguraţii, p. 295, Noi paradigme, sau ecclectisme?, p. 299, “Contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu”, p. 300, Magic world…un poeseu românesc despre cosmogonia Fiinţei, p. 370) – …dar şi cu infinit mai multă şi îndreptăţită impetuozitate, prin etimologiile sale noiciene, sau, pur şi simplu, “evuiene” (cf. Sunetul Zeilor, p. 193 – dar şi Sentinţa cu schepsis, p. 321: “Specie vine de la specializare. Rostul subspeciilor ar fi acela de bază a piramidei trofice, care susţin şi tind către Vârf. Analogia cu Arborele – codificată în Piramidă, este <>…”) - sau prin false “tradiţii”, scăpate din Frâul Adevărului şi Bunului Simţ/Dreptei Măsuri a Lui Hristos (cf. Sincretisme NICICUM…sau zeităţi canibale? – cf. p. 264: “Când <> măcelărim 5 milioane de miei (de Paştile ortodoxe and catolice, 2010…), suntem tribali evrei…Când, de Crăciun, măcelărim milioane de brazi, suntem tribali nordici…Când substituim Sânzienele zeiţei romane Dians – pre-dacicei Bendis), Floriilor evreieşti, nu suntem nici dacici, nici neo-latini, nici iudei: suntem NICICUM…!!!”, p. 264)  - sau prin  ciudăţeniile sublime ale existenţei terestre, văzute cu ochi fierbinte, DE OM (cf. Despre hibrizi fosile, p. 267, Sapho kineghetikos, p. 269)  - sau prin pamfletele sale  - virile şi nostalgice, totdeodată… - cu bătaie lungă cât…LUMEA! – de fapt, îndreptate spre lumea asta nestăpânită nici de Dumnezeu, d-apoi de Adversarul…cel mult de “O Paiaţă” dementă: Pudriere din InSula Lesbos sau chibiţe de chibuţ (cf. p. 275), Raiadul vs Raiaua (cf. p. 285), Ubi Patria, ibi Matria? ( p. 307), Diafragma fier-carbon la…guguştiuci (p. 314) etc. etc. etc.


…Da, TOTUL lui Eugen EVU este o năvală întru revelarea  sinelui, prin “alţii”. De data aceasta (faţă de Întâlniri…), acest proces este mai clar şi intens conştientizat, teoretizat… – dar şi aplicat. “Iadul – sunt ceilalţi…” - mormăia Sartre… Eu – sunt ceilalţi! – pronunţă, cu foarte bună dicţie, Eugen EVU.

…Dostoievschi spunea:  “Suntem vinovaţi de păcatele întregii umanităţi!”

Eugen Evu spune, la rândul său: A fi Maestrul cuiva/tuturor, înseamnă să-i ştii şi să-i fii/să le ştii şi să le fii – întru VINĂ şi EXTAZ PARADISIAC, DEOPOTRIVĂ  -  SUFLETUL!!!

…Nu, nu se poate “ieşi din sistem”, odată ce ţi s-a dat Firea de Călăuză/Maestru şi ţi s-a “împlântat”, în această Fire - Misiunea Hristică: se poate doar “conştientiza” SISTEMUL DUMNEZEIESC al Revelaţiei! (…“revelarea Revelaţiei”…!) – …şi asta o şi face, “cu asupra de măsură”, în cartea sa “despărţitoare”/conştientizatoare de Sine întru Sinea Trans-Individuală - Maestrul Eugen EVU.

 

                                         VREMEA MĂRTURISITORILOR:
                           „CLIPA DE LUMINĂ”, de IOANA STUPARU


... Poetă, prozatoare, eseistă, cronicar de carte, scriitoare pentru copii – IOANA STUPARU nu-şi propune, în  prima sa apariţie editorială, Clipa de lumină  (273 de pagini – carte clasificată de critici: “roman de debut”), să atingă culmi de expresivitate estetică. Dacă ar fi făcut eforturi în acest sens – îşi rata cartea.
De ce? Foarte simplu: rolul pe care şi-l asumă în acest scurt Manual de Revelaţie (da, Revelaţie - acesta este, de fapt, numele “Clipei de Lumină”!) nu este acela de Scriitor Profesionist, ci de Mărturisitor “Popular”/Apostolic. Or, un Mărturisitor trebuie să fie, asemeni apostolilor, uluitor de simplu, în expresie – pentru a fi/deveni credibil, pentru cei care-l ascultă. Scriitorul (dacă vrea să se arate/prezinte ca atare) este, prin blestemul “profesiei” sale, artificios, deci puţin credibil. Excepţie fac Geniile, Spiritele Înalt-Ameţitoare - branşate direct la Logos-ul Planului Sacral.
Din cartea IOANEI STUPARU lipseşte, cu desăvârşire, exhibiţionismul scriitoricesc (dacă Poezia Sufletului apare - ŞI APARE, DES! - aceasta se înfăptuieşte firesc, precum Respiraţia, precum Continuitatea Luminii!) – şi este (la fiecare pagină!) prezent efortul de smerenie: uneori ratat, dar, prin re-iterarea (autentic simplu/evlavios, simplu/nerâvnitor de altceva decât de Revelaţia Dumnezeiască – dar, cu atât mai mult, stăruitor întru instinctul de Viaţă: Singura Viaţă Adevărată este CU DUMNEZEU!) gestului interior, până la urmă, acceptat de către Planul Transcendent – acceptat aşa cum este făcut, cu limite inerente condiţiei umane -  dar limite ale sincerităţii complet devotate! -  prin viziunea finală a Templului din Vârful Muntelui (cf. Templul din vârful muntelui, p. 269: “Am reuşit să urc, atât cât puteam să văd [s.n.] -  ce este în vârful muntelui. Acolo era un templu” – s.n.).
Deci, cartea IOANEI STUPARU este mai puţin şi, totdeodată, mult mai mult decât un roman. Mai mult decât “romanul regăsirii propriei fiinţe”, este o lecţie pentru Om/Umanitate: Cartea pentru Regăsirea Fiinţei Umano-Divine.
După opinia noastră, deci, nu avem de a face cu un roman propriu-zis, ci cu un Jurnal de Revelaţii – dar şi cu un Îndreptar (laic) de Revelaţii.
IOANA STUPARU este, prin această carte, un oarecare om, un laic – dar un laic obsedat de Zbor, de Setea Viziunii de DUMNEZEIRE, dar şi de Setea de Împărtăşire a Experienţelor de Duh, pentru eventuala soteriologie generală, umano-divină, prin Cuvânt-Mărturisire (ce altceva sunt Sfintele Evanghelii, “mutatis mutandis”?!)  către semeni. Dumnezeire care este, evident, cea Ortodoxă: Sfânta Treime, Mântuitorul Hristos, “Măiculiţa” /Maica Domnului/”Femeia în alb” – dar şi orice alt abur extatic de hierofanie.
Se efectuează un Dublu Pelerinaj, deci o Dublă Identificare: Pelerinajul Exterior, pe la mânăstirile din Nordul Sacru (al Moldovei) – pentru ajungerea la Pelerinajul Interior, al amintirii (dar şi invers: amintirea mediului tradiţional al copilăriei stimulează Voinţa/DORUL-Dorinţa de Pelerinajul Exterior, spre Mânăstiri-Templul din Vârful Muntelui: “De dor aş vrea să mor din nou. De prea mult dor, aş vrea să mor mereu. Mai bine mă sting de dor, decât să-mi fie sufletul pustiu!”- p. 193).
N-ar fi posibilă Revelaţia, fără Mediul Revelator Restaurat: Mediul Tradiţional, al Casei Părinteşti, Al Mamei Cosmice şi al Tatălui-Complement Sacru-Iosif – dar, mai ales, al VETREI FOCULUI/MATRICEA ORIGINARĂ A FIINŢEI/FIINŢĂRII (ca “nuntire” a Vieţii cu Moartea – cele două feţe ale Existenţei): “La vatră, în jurul focului, se adună oamenii (…). La vatră se fac colacii pentru pomeni, sau pentru împărţit la anumite sărbători. La vatră se fierbe grâul pentru colivă. Vatra ştie numele tuturor” (s.n. – cf. Vatra Focului, p. 48).
Orice, în acest univers pe care-l pângărim, clipă de clipă, cu existenţa noastră păcătoasă, este MINUNE DUMNEZEIASCĂ, dar orbii de noi nu văd, sau întârzie să vadă…şi întârzierea poate să le fie fatală, din punct de vedere spiritual, al Mânturii (a se vedea cazul Tatălui, care “a murit cu ţuica în gură” – cf. p. 38; “ţuica din gură” poate fi, însă, şi simbolul Focului/Sabie a Logos-ului… - depinde de…”grade”!).
“Minunile Dumnezeieşti le trăim la tot pasul. Dar trecem nepăsători pe lângă ele, fără să le observăm” (cf. Clipa de fericire, p. 193). Vina este exclusiv umană: “Plâng şi mă rog la Dumnezeu, ca să nu ne piardă (…) . Ce vină are pământul? Ce vină au pomii? Ce vină are iarba? Vina este numai a noastră, a oamenilor. Noi putem să fim pedepsiţi, fiecare după păcatele nostre, iar puterea de a cântări şi de a pedepsi stă numai în mâna Domnului. El este Cel Mare şi Cel Drept”.
Cum, atunci, să credem că Dumnezeu nu şi-a întors, definitiv, faţa de la ne-recunoaşterea/nerecunoştinţa noastră?
Există, în primul rând, dovada “semnelor” (totul, în lume şi în existenţa umană, este un sistem de semne dumnezeieşti/avertizări/hierofanii, pe lângă care numai orbii trec nepăsători), dar şi permanenta tentaţie a Zborului/Sete de Regăsire a Transcendenţei din noi/Regăsire a Locului-Origine/”illo tempore” (de fapt, Pelerinajul Exterior acest scop îl are: de a o regăsi, prin Mânăstire/Casa/Templul Domnului - pe Fiinţa Rătăcită Istoric! - metaforizată în “puful de păpădie”...). Şi, prin Pelerinajul Descoperitor de Drum spre Sine, metaforizat prin “pantoful” din mâna Lui Dumnezeu, dar şi prin “căluţul negru” din Rombul de Lumină/Sfântă TreimeMistică – cf. p. 235, respectiv p. 249 (Pelerinaj ca “plecare în SUS” – spre Bine-Fericire/Regăsire a Drumului de Eliberare/Mântuire a Duhului – cf. p. 233: “În pelerinajul acesta am fost mai mult singură. Şi aceasta, pentru faptul că am fost mai mult plecată. Unde? Pe undeva, pe sus, unde îmi pare bine” – s.n.) – omul singur şi vinovat descoperă Mila Lui Dumnezeu (tot în semne de avertizare, dar şi în Miracolul Incomunicabil/Inefabil al Frumuseţii!: “Mânăstirea Voroneţ este un adevărat miracol. Pentru a-l trăi, trebuie să te duci să vezi mânăstirea” – cf. p. 222) - se descoperă pe sine, în cei ce-l învaţă să lupte contra păcatului/înverşunării întru păcat (“îndrăciţii”, tip Sorana…cea veşnic “arţăgoasă”, care nu înţelege NIMIC, refuză totul - din sacralitatea căutării de sine…) - de fapt, ei înşişi fiind “aleşii” Lui Dumnezeu întru Misiune Soteriologică, ei înşişi trăind întru/luându-şi minunata Misiune a Lui Hristos, Misiunea Cosmico-soteriologică – ei devenind “aripile” REALITĂŢII zborurilor noastre parţiale sau ratate întru “închipuire”: “Nu mai ştiam cum să-i mulţumesc  lui Dumnezeu, pentru că există pe pământ şi astfel de oameni, precum călugărul acesta şi alţii pe care i-am întâlnit prin mânăstiri. Cuvintele nu credeam că sunt de ajuns. Pentru astfel de oameni şi pentru rugăciunile lor, ne ţine Dumnezeu pe pământ şi pe noi, cei  mulţi şi păcătoşi. Faţă de măreţia unor astfel de oameni, mă simţeam mică şi lipsită de importanţă. Îmi era ruşine că trăiesc pe acelaşi pământ cu ei. (…) Ce mică sunt! Oare ce caut eu pe acest pământ, atâta timp cât sunt oameni care merită să trăiască?”
…IOANA STUPARU, prin această dezlănţuire de sinceritate liminară, dă răspuns la veşnicele şi sâcâitoarele întrebări ale zilelor noastre: “Cum poate Dumnezeu să ne mântuie? Cum poate Dumnezeu răbda păcatele noastre, fără de capăt şi fără de conştientizare? Cum să sperăm la Bine şi la Mântuirea Lui Dumnezeu, când se înmulţeşte, zilnic, Păcatul – şi, tot zilnic, scade Credinţa? ” etc. etc.
IOANA STUPARU spune/mărturiseşte  răspicat: Lumea Lui Dumnezeu nu este cantitativă, ci calitativă. Adam Protogonos se va reface nu prin toţi (“se va alege grâul de neghină, iar neghina arde-se-va în foc”), ci prin aleşi, prin cei, de fapt, care au ales! Şi care pot devein, cu acceptul nostru de Duh – Modele de Recuperare a Sinelui Pierdut în Istorie…
…Da, de fapt, ei, “aleşii”, L-au ales, ca act volitiv suprem, întru Liberul Arbitru – L-au ales, fără şovăire şi întru TOTAL Martiriu, pe Hristos-Dumnezeu – şi, deci, implicit, au ales să poarte Crucea Misiunii Soteriologice, de Restaurare a Fiinţei Umane, întru Rai/Paradis.
…Ce ni se pare cu adevărat de excepţie, în această carte despre Revelaţie, este faptul că aceea care o scrie este o “orăşeancă” (e drept, aflată la prima generaţie…) – deci (s-ar zice…), o “dezertoare” din mediul tradiţional-ortodox. Dar cât de greu se desprind “orăşenii” (fie şi de prima generaţie…!), de “câştigul” (de fapt, pierderea sufletului!) comodităţii spirituale, al “ieşirii din Ritual”. Satul/Mediul Tradiţional IMPUNE Ritualul – orăşeanul trebuie să facă, însă, un efort suplimentar (rarissim!), de a-şi re-construi/re-găsi, prin “Pelerinaj” (exterior sau interior – DAR ASUMAT CU LIMINARĂ SINCERITATE ŞI AUTENTICITATE DE DUH!), Ritualul.  De a izbuti “apostazia apostaziei”! Negarea negării. Să se “lepede” de…”lepădare”!
Deci, să-şi conştientizeze, în modul suprem autentic! -  necesitatea restaurării Temeliei:  Re-întemeierea de/întru Rai a Fiinţei Esenţiale, cea de Duh -  Templul de pe Munte, pe care, în finalul cărţii, IOANA STUPARU îl regăseşte, în urma trudei golgotice a ascensiunii spre  SINELE  TRANSINDIVIDUAL.

…Recuperarea Sinei Cosmice, noiciano-ortodoxe.

…Şi IOANA STUPARU întrupează, prin cartea pe care o citim, cu degetul între pagini, spre a relua pasaje revelatorii -  tocmai expresia ŞANSEI omului “urban” (de fapt, urbanizato-manelizat-mahalagizat! – Centrul devenind, prin pierderea Duhului – PERIFERIE SPIRITUALĂ!) -  făcând demonstraţia clară că pierzania lui NU este, cu necesitate -  definitivă şi ireversibilă, întru uitarea Duhului/Negarea Necesităţii Pelerinajului.
Depinde, EXCLUSIV, de el, de “poziţia”/relaţia în care-şi pune Duhul, faţă de Dumnezeu-Logos-ul Sacru.

 UN PROZATOR... „FANTASTIC” DE FERMECĂTOR  POET: SNOWDON KING – „UEZEN ŞI ALTE POVESTIRI” ŞI  ”CONŞTIINŢA LUI UEZEN”



...Ca şi pe alţi mulţi amici de-ai noştri, scriitori de forţă - şi pe cel ce semnează şi se autointitulează, printr-un pseudonim literar fascinanto-heruvico-enigmatic, SNOWDON KING  (şi cine vom fi fiind noi, să ne luăm dreptul de a smulge vălul, de pe discreţia unui autentic şi puternic Duh artistic?!), l-am cunoscut doar pe Internet.

Ştim, însă (şi o şi mărturisim), că este un scriitor relativ tânăr, plenar integrat cultural, de ani buni, în diaspora din Canada. Ne-a trimis, întâi (spre o mai bună cunoaştere de Duh, între noi) un volum  de poezii, în care am detectat destul de multe diamante, smaralde şi safire, cu scânteieri orbitoare – dintr-un Logos profund ancorat într-un neo-modernism şi chiar în transmodernismul înţelepciunii vizionare (ocolind, cu eleganţă, capcanele infertilului postmodernism, Poetul pare, uneori, că ar „cameleoniza”: uneori marinsorescian, alteori de gravitatea ludică a unui Emil Botta, sau pendulatoriu, între transcendent şi translucidităţile lumii terestre, precum lirica nichitstănesciană... - dar „amprenta final-concluzivă” este una extrem de originală, clar şi vaticinar... „snowdonking”-iană!): „iisus este şi clasic şi simbolist şi postmodernist / şi numai douămiist nu vrea să fie / sau nu ştiu ce ştrumf / sau nu ştiu ce poet de-mprumut / de la un curent la altul / de la o muză la alta / iisus este poet de tranziţie / de la pământ la cer / şi de la cer la pământ (cf. Iisus, poet de tranziţie) – sau: “cineva se roagă să plouă cu îngeri / şi îngerii se scurg din cer decapitaţi / singurătatea e lacomă / nu-mparte timpul cu toţi / dumnezeu este o jucărie stricată / să-l reinventezi nu mai poţi” (cf. Durere ultimul strigăt).

...De aceea (având în vedere vizionarismul său POETIC!), nu ne-am mirat defel, când am primit, tot pe Internet, volumele de proză „ştiinţifico-fantastică”: Uezen şi alte povestiri (cu o Prefaţă de Ovidiu Bufnilă) – şi Conştiinţa lui Uezen (cu un Cuvânt înainte de Dumitru Scorţanu). Pe lângă „arsenalul” inevitabil (în cazul autorilor care se doresc ancoraţi, laborios şi intens creativ-imaginativ, în S.F.) de cunoştinţe de fizici superioare, electronică şi chiar de matematici sofisticate („arsenal” foarte bine însuşit şi, de obicei, cu chibzuinţă rânduit, în „rastelul” construcţiei epice), remarcăm că Poetul nu numai că n-a dispărut, ci şi-a amplificat, aproape miraculos, până la dimensiuni cosmico-dinamice impresionante, registrul liric.

...E drept că romanul S.F. despre Uezen, scris în manieră foiletonistică (având, la final, nelipsitul semn al... lipsei de final: „va urma”...) produce impresia unui bildungsroman foarte „modernist”, prin care se construieşte şi este urmărită evoluţia unui personaj cu multe enigme identitar-ontologice, devoalate, chiar şi după sute de pagini, doar într-o măsură minimă.
În primul volum (Uezen şi alte povestiri – 160 de pagini) sunt aliniate doar şapte capitole despre Uezen: 1-Deşertul Ruth, 2-Karan, 3-Uezen, 4-Urluz, 5-Zetta, 6-Namur şi Anuk, 7-Lupta. Abia în al doilea volum (Conştiinţa lui Uezen – 98 de pagini), se pătrunde, cu har de fină chirurgie pe creier, ceva mai adânc în identitatea personajului, prin adiţionarea a încă opt capitole (de data aceasta, numerotate cu cifre romane): VIII-Calul troian, IX-Terra, X-En passant, XI-Remember, XII- Proiectul Tzulu, XIII-Conştiinţa lui Uezen, XIV-Ataşamente, XV-Întuneric şi lumină.

...Lumea în care evoluează câteva personaje, destul de bine semantizate, chiar dacă nu şi pregnant individualizate (...eludăm, prin adjectivul nehotărât „câteva” -  „scenele de mase”..., „mase” războinico-robotice!) este una galactică şi, totodată, trans-galactică, dar dominată de PUSTIUL-DEŞERTUL substanţial-spaţial. Pe de o parte, DEŞERTUL este metafora lumii vidate de semantică divină. Ceea ce duce la tema CĂUTĂRII ÎNVERŞUNATE DE SEMANTICĂ ONTOLOGICĂ. De Divinitatea de la Nord. Pe de alta, este vorba de o tehnică subtilă, pentru a focaliza, cât mai mult, undele umane, de a analiza conştiinţe şi mentalităţi-concepţii, sentimente în evoluţie. Mentalităţi şi concepţii şi sentimente care, de mii de ani „încoace” şi peste zeci de mii de ani „încolo”, au fost şi vor rămâne, în esenţa lor, neschimbate sau, cel puţin, suferind modificări minime şi formale.

...La începutul romanului, Uezen este o ţintă de mister, plasată sub semne thanathice, stârnind, astfel,  un dinamism specific uman (de la Edenul adamic încoace!), cel al groazei secret-voluptuoase: cu cât sunt mai multe pericole şi mistere, cu atât incitarea cognitiv-umană creşte. „Cine era cu adevărat Uezen, nimeni nu ştia. Se făceau tot felul de supoziţii, care mai de care mai bizare: creatură din deşertul Ruth, gardianul unei imense comori de smaralde nedeice sau spirit ce lua forma celor mai teribile temeri. Şi toate astea pentru că se găsiseră mii de căutători morţi, având feţele schimonosite şi corpurile deshidratate.”

Moartea nu înspăimântă, ci incită la acţiune, încântă (oarecum morbid, dar, paradoxal, cu finalităţi extreme-vitaliste!) şi duce, secret, la descoperirea/smulgerea vălurilor lui Isis...

…Direcţia căutării lui Uezen, de către Lerman (însoţit de soarele Nagur, apoi de Tarek) este, mereu, spre Nord, adică spre Locul Mistic al Divinităţii: “— Mergi spre Nord, Lerman.— Da, da, ştiu, spre Nord…” sau: “Avea privirea aţintită spre Nord, mereu spre Nord…”

…Am putea identifica, destul de facil, motive odiseice: în loc de nesfârşitul mării – deşertul Nedei, în loc de vrăjitoarea Circe - “iepele pteoliene” (ispitele lui Prakrti-Materia, Erosul strict carnal) şi “serenienele” (cele care întineresc/se înfrumuseţează îmbătrânind… deci, sunt “jaloane” atractive (ca şi…”sirenele”, nu? – dar…”serene”-senine, întru Mesajul Divin, pe care-l poartă însăşi fiinţa lor) mistic-cognitive, pe drumul spre Origine/Înţelepciunea Divină (având ca expresie platoniciană – FRUMUSEŢEA-CEA-“SERENĂ”/SENINĂ, deci divină!), spre “lumea pe dos” / Transcendenţă etc. Dar scopul lui Snowdon King se pare că este de a extrage, din Odiseea, doar ideea perseverenţei omului întru căutarea Sinelui său, ca Sine Supraindividual. Până şi Iubirea este supusă Căutării Sinelui – întru transcendenţa lui, tinzând, cu încăpăţânare mistică, spre Sinea noiciană.

Poetul nu se dezminte, în elegia pentru Timp şi pentru Iubire – iubirea trecută, pentru depărtata sereniană (volitiv) Suara (cea care a declanşat, de fapt, prin plecarea ei - CĂUTAREA SINELUI, la Lerman-Omul, cel ce, tainic, râvneşte Nemurirea prin Cunoaştere, în aşa fel încât să rămână “veşnic frumos”/iniţiat, dincolo de timp şi unit, prin inimă şi privire, cu divinitatea : “Opreşte-ţi clepsidra, timp orbit de uitare , /Nisip mi-este inima pierdută-n şoapte hoinare. / Plâng. Se-aştern amintirile potecându-mi durerea, / În pântecul liniştii se naşte iubirea / Ce moare. / Mă lepăd de umbra ce-mi ţine sufletul viu, / De urmele paşilor rătăciţi în pustiu. / Mă frâng. Umbra mi-i templul de vise şi gânduri, / Nălucă pribeagă-n deşertice vânturi / Să fiu. (…) Suara… laptele nopţii sânul tău de heruvim îl cernea, / la picioarele unui moşneag / ce mă acompania confeti, îmi spuneam psalmul / din fluier de os… / Aminteşte-ţi ce am simţit… / gândul meu, cea mai frumoasă clipă de sinceritate… / un copil surghiunit în colivia de vise erotice, condamnat la dorinţă.” De observat că invocaţia elegiacă are funcţie exorcizatoare, de descântec astral.

Lerman, prin Vers/Viers, se degajează de povara amintirii Ispitei. De Timpul-Istorie Evenimenţială (goetheanul “Clipă, opreşte-te!” – devine, aici, “opreşte-ţi clepsidra”) – şi trece în Timpul Mitic, cel al Extazei Revelaţiei. “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”…: ACEASTA ESTE “COMOARA”, căutată de toţi, dar neputând aparţine decât celor ce-şi asumă re-iniţierea, prin “regressus ad uterum”…!!!

Cifra 8 (numărul anilor petrecuţi de Lerman cu Suara) simbolizează (deci previne asupra lui şi-l anunţă!) infinitul: ∞.

Cuplul Tarek-Goya nu este decât umbra şi confirmarea, din fundal, a justeţii demersului magic şi mistic al lui Lerman, ce-şi visează, permanent, androginizarea, prin Suara – şi şi-o înţelege prin Mud.

…În drumul său odiseic, spre Ithaca transgalactică – Lerman întâlneşte o altă formă mistică a iubirii, pe Mud – dar şi o nouă Poartă a Încercării, spre Iniţiere (şovăiala lui Lerman, la “alegere”, este expresia alienării lumii cosmice, a continuităţii, în trans-galaxii, a lui Kali Yuga) - cea care-i oferă, încă dintru început, alegerea între Bogăţie (cognomen pentru Materia-Prakrti) şi Cunoaştere (cognomen pentru Sinea Transindividuală/Spirit-Purusha): “Creatura ţinea în mâna stângă o piatră nedeică, de mărimea unui ou de Kiwa şi în cea dreaptă o cupă plină cu un lichid verde ce bolborosea uşor. — Ce alegi? Bogăţia sau cunoaşterea?”

De observat culoarea verde comună “pietrei” şi “cupei/conţinutului cupei” graalice: perfidă încercare, pentru că ambele simboluri trimit la Viaţă şi la Lucifer, deopotrivă! Cunoaşterea are dublă valenţă, TOTDEAUNA…! Dar Lucifer, pentru alchimişti, este (prin grafia mistică)… Hristos: “Luci+ferrus” = Făcătorul de Lumină-Izvorâtorul Luminii… Cupa/Potirul Graal este alegerea Vindecării, prin Re-Iniţierea în Origine: “Mud îi întinse cupa. (…) Lichidul îi ardea măruntaiele. Venele i se umflară şi toate simţurile îi erau de zeci, de sute de ori mai puternice. În faţa sa apăru imaginea transparentă a unui bătrân care citea dintr-o carte. Pe paginile îngălbenite era o hartă. Imediat recunoscu avanpostul, Tanorul, şi lângă fostele izvoare…”  “Tanorul” este, foarte probabil, “Athanorul”-Cuptorul Alchimic.

“Izvor” al Revelaţiei.

…Bătrânul “radiind de lumină”, pe care îl întâlnesc Lerman şi Tarek în Deşert, precedat de Viziunea lui Mud – este, de fapt (în sfârşit!) Uezen. Cel care are “cheile ontice”, “cheile cognitive”, dar şi şansa “spălării/lustraţiei, degajării de idolii auto-înşelării de sine”: “— Lerman, Tarek, vă-ntrebaţi ce căutaţi aici. Amândoi aţi căutat bogăţia şi tinereţea, însă destinul v-a adus acolo unde trebuia să ajungeţi, la mine. (…) Ştiţi foarte bine ce căutaţi, numai că vă place atât de mult să vă minţiţi… Fericirea voastră nu depinde de nişte pietre sau de nişte ani în plus adăugaţi existenţei voastre. Cine suntem? Eh, asta e o poveste lungă”…

Revelaţiile către “triunghiul” conţinându-i, amalgamat, pe ucenici şi pe iniţiaţi (pe Lerman şi Tarek, prea brutali şi grăbiţi, întru aflarea de “răspunsuri”/iniţierea cognitiv-ontică, şovăind între “comoara” autentică a Cunoaştetii şi…”viaţa mizeră” - dar şi pe Mud – “PERECHEA” LUI UEZEN! – deci, una dintre Paznicele Porţilor Mistice!) : Edenul nu este decât “a treia planetă ce gravitează în jurul stelei roşii Uta’H” (şi, deci, nu conţine autentica şansă de re-iniţiere întru Origine!), Dumnezeu nu este decât o formă tranzitorie, către “Marele Democles”, cel ce dăruieşte “viaţa veşnică”, Arka este doar o formă tranzitorie, către… o altă formă tranzitorie: “mereu instabila Megara”, “negustorii Tzulu” sunt singurii care cunosc taina “navigării” prin “găurile de vierme”  (ca de obicei, nu se trimite, neapărat, la fizica astronomică, ci la simbolistica ontic-cognitiv-epistemologică: “găurile de vierme” , ca şi “negustorii Tzulu” -  simbolizează primitivismul “şmecher”, fără strălucire divină, ci doar tranzacţional, al ajungerii la…”Meka Non-Divină” macedonskiană, la Scopul Final nu Ontic, ci al… Tranzacţiei cu falsificarea/”inflaţia” Sacrului…), oamenii de pe Terra nu sunt decât, şi ei, tranzitivităţi, “verigi” intermediare, pe drumul spre “Marele Democles” (probabil o contragere prin fuziune, a cuvintelor “Damocles”/Primejdia Iminentă de la fiecare Poartă a Iniţierii, şi “demos” – sugerând că iniţierea POATE fi a oricui… - din păcate, nu oricine ştie/vrea să ştie şi să acţioneze/re-acţioneze, conform… “ştirii/ştiinţei mistice”!!!)), simboluri odiseice ale rătăcirii, în drum spre Ţinta Fixă a Divinităţii (“Voi sunteţi creaţia fiinţelor de lumină. Voi sunteţi continuitatea speciei noastre. Noi suntem ceea ce voi numiţi… Dumnezeu. Însă cu toţii suntem opera marelui Democles”).

…După opinia noastră, romanul despre căutarea lui Uezen/Sinele Transcens/Transindividualitatea Umană (probabil că onomastica personajului nu este, nici ea, întâmplătoare: sunt iniţiale ale unei interogaţii: “Unde este Liniştirea/Trezirea/Iluminarea Interioară/ZEN?”) ar fi putut să se oprească aici – sau, cel mult, la “îngroparea Profetului”. Totul, până aici,  funcţionase precum o strălucită parabolă parabiblică. Din păcate, neastâmpăratul Snowdon King are ambiţia să meargă pe urmele (nu totdeauna indicate) ale lui, să zicem, H.G. Wells, din Războiul lumilor. H.G.Wells o făcea în premieră – ceilalţi care o fac devin, automat, epigoni. Păcat.

Nouă, cel puţin, nu ne spun mare lucru toate numirile “ultrafizicale”, din războiul/confruntarea dintre “lenurieni” (aducând aminte de steinerianul “lemurieni”, ca stadiu de evoluţie a Spiritului Terestru) - şi vandokarii/tereştri. “Scut deflector”, “tunuri ionice”, “arme telepatice”, “palme vibratoare”, “toptere” etc. stârnesc, evident, admiraţia noastră pentru imaginaţia “science fiction”-istă a lui Snowdon King, pentru vastele sale cunoştinţe, asimilate cu râvnă, din domeniul fizic şi astrofizic -  dar nu adaugă nimic la emoţia pe care o încercaserăm până acum, pe câteva zeci de pagini extrem de “miezoase”, scrise cu inegalabil lirism, cu o profunzime de reflecţie impresionantă şi cu o măiestrie poetică foarte convingătoare, tocmai prin sobrietatea folosirii mijloacelor artistice (o “zgârcenie” expresivă extrem de benefică -  deci, cu atât mai percutantă mental şi afectiv!)  - într-o poveste epopeică, plastică şi foarte elocventă, care topea (prin incandescenţa ei de “spunere lirică”) orice urmă de indiferenţă ori plictis, faţă de ideea de “carte” – şi  devenea, pagină după pagină, tocmai Revelarea Dramei (foarte apropiate de Tragedie!) a Aventurii Cunoaşterii Omului-ca-Fiinţă-Divină…

…Există o singură zonă, capitolul XIII – Conştiinţa lui Uezen (din romanul omonim) care ne-a suscitat un interes mental şi afectiv apropiat de cel al primei părţi a romanului (cea cuprinsă în Uezen şi alte povestiri) – tocmai pentru că epicul facil este, din nou, extrem de benefic părăsit, în favoarea reflexivului. Singurul defect al epicului reflexiv din Conştiinţa lui Uezen  este căderea, prea frecventă, în tonalitatea didactico-pedagogico-doctorală (ceea ce distruge, parţial, “frisoanele” intelectuale - şi total, pe cele afective): “Lumina era doar un simplu element declanşator al conştiinţei lui Democles. (…) Toate secretele existenţei se ascund acolo, în adâncul minţii tale. Tot ceea ce-ţi lipsea era un declic… (…) Închizi ochi, meditezi şi apar cât ai bate din palme… (…) Conştientizarea realităţii exterioare în timpul celei mai profunde meditaţii… numai edenienii pot face asta…(…) — Gândeşte-te la mine ca la un joc al minţii. Un joc care-ţi lipsea cu desăvârşire. (…) — Ai trecut prea repede prin etapele copilăriei. (…) — Poţi face orice doreşti pe timpul meditaţiei Zetta. E chiar amuzant, o să vezi…(…) — Trebuie să crezi în tine şi în simţurile tale…Trebuie să-ţi înfrunţi cele mai teribile temeri. Dar vom mai lucra la asta… (…) Şi acesta este un aspect pe care trebuie să-l controlezi. (…) Vorbele, gândurile, informaţia circulă. Să păstrăm elementul surpriză” etc. etc.

…Dacă ne-am permis a fi cârtitori cu partea a doua a romanului despre Uezen – nu avem decât cuvinte de laudă şi aprecieri la superlativ, despre acele “alte povestiri”, din volumul Uezen şi alte povestiri. În număr de 15, ele chiar sunt “rotunde”, precum parabola hristică – şi au o structură bine echilibrată, şi formal, şi semnificativ. Toate şi fiecare în parte - sunt mici superbe poeme despre om (un om permanent controlându-şi omenia prin visare şi reflexivitate - un om atemporal, dar nepierzând nimic din umanitatea sa VIE, prin nefixarea sa în spaţialitate şi istorie!): Atempus, Amintiri de împrumut, Ieşiţi afară din casă!, 2205, Biblos, Jesus Cyborg, Profund relaxat, Homo interneticus, Naştere, The human game, Perechea de rezervă, Ultimele şase minute (titlul trimite la un celebru roman poliţist, al lui Alistair McLean), Penitenciarul, Jocul lui Lucifer, Picătura.

…În povestirea Atempus - sub pretextul unei re-tălmăciri/răstălmăciri a Cărţii Facerii, din Biblie – şi a evidenţierii istoriei, ca luptă dintre Dumnezeu şi Luciferus, dintre zonele Celestus şi Obscuris, pentru ieşirea în indeterminare (Atempus) – Snowdon King ne şopteşte (cu cât patetism, cu câtă forţă autentic lirică!), de fapt, trista poveste/epopee a ratării şansei de mântuire-“re-înaripare” a omului, din pricina frivolităţii şi formalismului credinţei sale – ceea ce duce la sinuciderea sa spirituală şi, deci, ontologică – dizolvându-se, prin încăpăţânarea auto-întemniţării în “forme”, până şi ultimul reziduu de esenţă divină din umanitate – ajungându-se la… “eternizarea nimicniciei”: “Dumnezeu privea îngândurat spre Terra. L-ar fi zdrobit pe Luciferus, dar nu putea risca să lase Eden pe mâinile lui Obscuris. Îşi chemă cei mai puternici albi înaripaţi şi îi  trimise la luptă. Însă, pe Terra, înaripaţii nu aveau putere. Deveneau icoane, deveneau statui, deveneau cruci sau biblii. Deveneau morţi pe veci, suflete părăsite de suflul celest. Deveneau eterna nimicnicie.”

...Este cel mai frumos poem/bocet, citit de noi, în ultimii 20-30 de ani, despre efortul (tot mai zelos!) al omului de a se auto-nimici...

...Clonarea... alt nume pentru metempsihoză – sau: tragedia căutării de identitate autentică, într-o lume care se străduieşte, copleştor, să se falsifice... – până şi în fundamentul ei, Iubirea. Cam acestea ar fi câteva dintre cheile de lectură, pentru „micro-tragedia” Amintiri de împrumut, în care o clonă (John Carson) care-şi caută „originalul” (Marvel), ajunge s-o „iubească”, tenace şi obscur, ca-ntr-un blestem cosmic, pe soţia... ”originalului” (oare am „activat” atât de intens şi mult malefic, încât am ajuns să compromitem însuşi fundamentul ontologic – IUBIREA?) : „A doua zi se prezentă la cabinetul doctorului Rasmund împreună cu Helen. O iubea, acea iubire pe care o porţi prin mai multe vieţi, prin mai multe trupuri, clone, acea iubire de care te loveşti mereu, acea iubire care învinge moartea.”

Parcă şi Moartea, din moment ce Iubirea se falsifică – devine un…fals! La fel, logic – orice “victorie” se transformă în contrariul ei, numit în povestirea precedentă, Atempus – “nimicnicie”…

…Clone, drone… (povestirea 2205) - şi eforturi zadarnice ca “jucăria” să semnifice…”ceva”, într-un univers prin care “fagurele”-închisoare a existenţei-viaţă peregrinează fără ţintă, deci fără rost… doar pentru o sciziparitate mecanică, în “galaxii” - …zeii înşişi devenind zei, din…”crisalide” şi…”la loc comanda” (vidarea semantică a universului şi, deci, a umanităţii, este anunţată prin chiar titlul cifric – John fiind “identificat” cu…2205!): “Fagurele călătorea prin univers de la începutul începuturilor. La intervale egale de timp se fragmenta în miliarde de particule, camerele în interiorul cărora se aflau sufletele metamorfozate din crisalide în zei. Fiecare urma să creeze o nouă galaxie în care să dăruiască viaţă noilor jucării de pământ: oamenii”.

Nu poate exista, în nicio scriere din lume, mai multă nostalgie după semantică existenţială, decât există în exasperata şi sumbra povestire 2205…!!!

…Tot imagini ale pesimismului exasperat, al lipsei de soluţii ontologice, sunt şi figura emblematică a lui “Poe” (delirantul poet al „sumbrului”), dar şi Narcis (din povestirea Biblos), care, dacă nu s-ar oglindi, ar deveni încă şi mai agresiv (fără odihnă”!)  egoist! “— Tu ce faci acolo? Nici aici n-ai odihnă? Te schimbi atâta la făţă şi ne iei tot suflul!
— Ei şi ce?! Numai la voi vă gândiţi! V-am spus că l-am văzut! Dac-ar mai apărea o dată, aş sparge oglinda şi v-aţi uita cu alţi ochi la mine!”

Cartea, mitul – sunt (prin vidarea semantică a omului) – vidate, şi ele, de funcţia cathartică a Artei…!!! “Amintirea Comună” nu este decât fuga de “Marea Singurătate” – iar Imaginaţia este, la rândul ei, un refugiu iluzoriu/evadare în deşert – o auto-înşelare extrem de dureroasă şi de stearpă, prin lipsa de orizont/perspectivă semantică. “Poe stătea într-un colţ de Amintire Comună şi zâmbea. Ar fi putut dintr-un singur gând să-i facă să uite. Numai că nu voia să se-ntoarcă la Marea Singurătate. Mai bine trăia în lumea imaginaţiei sale.”

…Iisus însuşi este un…cyborg, în viziunea lui Snowdon King. Dar unul care se pretinde “om” şi se “deconectează” de la înfricoşătorul “Odom” (poate anagramarea “piscului ucigaş” al formalismului – “Moda”…) – având ca misiune “salvarea matricei iubirii” – prin Apocalipsă, ca “virus” informatic, care va şterge datele criminale ale lui Odom. Paradoxul povestirii Jesus Cyborg este că până şi microprocesorii/ULTIMUL MICROPROCESOR “de mântuire” (prin ştergerea apocaliptică a grozăviilor şi exasperărilor, din informaţia umanităţii) a fost distrus… Mântuirea va rămâne o veşnică DORINŢĂ MUTĂ, închisă (cu tot cu soluţia unică: “sacrificiul de sine”, ca Eros Agapé) în purtătorul de şansă – o evanescentă iluzie cosmic-umană: Hristosul, “scurtcircuitat” total,  priveşte, “cu ochi ficşi” şi neputincioşi”, ca un nou Prometeu înlănţuit (fireşte, şi el, “cyborg”-izat!), cum se dezlănţuie invazia pedepsitoare de umanitate (care îndrăznise să creadă în “matricea-Iubire”!) a “roboţilor pământeni”, activaţi de Odom.

“Singura şansă a oamenilor era o nouă „Apocalipsă“, însă ultimul microprocesor fusese distrus. Jesus era singurul care descoperise cu adevărat, în cotloanele creierului uman, iubirea supremă: sacrificiul de sine. Undeva, pe ecranele gigantice ale edificiilor coloniei, mesajele se derulau cu repeziciune: Jesus loves us”.

Ce şansă mai are umanitatea, de a se salva, dacă nici sub formă electronizată nu reuşeşte …”mântuirea”-salvarea Matricei-Iubire?! Când descoperirea Tainei Tainelor este condamnată să se închidă, pe veci, în sinele “mântuitorului scurtcircuitat”?! Când Dumnezeul ocrotitor nu este decât un cyborg cu intenţii bune, dar…atât! – iar adevăratul Dumnezeu este, se pare, un individ misterios (veşnic nevăzut!), care-şi urăşte şi întemniţează, în formalism şi nimicnicie, propria Creaţie?!

Totul, în umanitate şi în cosmos, este cinic şi sinistru - este plecat, pe veci,  sub lama unui blestem misterios şi batjocoritor  -  …totul în lumea-cosmos (?!) este o comedie neagră, burlescă, grotescă şi, în final -  lugubră (“poe-scă”…)..

…Proza lui Snowdon King este fascinantă, prin Poezia ei aproape maladiv de frumoasă – dar …”nu este recomandată minorilor”, din pricina unei melancolii atât de profunde şi de logice, încât poate să clatine (şi chiar să dărâme!) multe credinţe şubrede…!

…Maturii, însă (cei VII! – adică, de bună-credinţă şi re-acţionari!), ar face bine să mediteze asupra ei, ca asupra unei noi evanghelii – pentru că, tocmai în exasperările ei, acestă proză lirică ascunde întrebări şi avertismente care, NUMAI ELE, pot duce la o izbăvire a Duhului Umano-Divin…

                                                                                                                           prof. dr. Adrian Botez

 Octavian CURPAŞ

  ÎNTRE CUNOAŞTERE ŞI NECUNOAŞTERE, ÎNTRE         
                         CREDINŢĂ ŞI RESEMNARE



Theodor Damian
Semnul Isar
Editura Paralela 45
Piteşti 2006, 108 pag.


Să scrii poezie nu este un lucru simplu, chiar dacă ai la dispoziţie cele mai de seamă resurse, cel mai bun timp şi cea mai potrivită dispoziţie sufletească. Nu este simplu să transmiţi în armonia versurilor gândurile pe care le ai, impresiile ce vin asupra ta şi simţămintele care te mistuie. Nu este simplu nici în zilele bune, nici în cele obişnuite, dar cu atât mai puţin în cele când viaţa îţi stă în cumpănă, când neantul se deschide înaintea ta, nesăţios să te înghită şi când chiar dorinţa de a trăi, cu greu îşi mai găseşte sensul.

Theodor Damian, scriitor creştin ortodox

Theodor Damian, scriitor român din SUA, este poet, teolog, eseist de factură creştin-ortodoxă, important promotor cultural, editor al revistei „Lumină Lină“.  

Printre cărţile sale reprezentative se numără „Liturghia Cuvântului“ – poeme, „Implicaţiile spirituale ale teologiei icoanei“, „Dimineaţa Învierii“ – poeme.

Un tărâm crepuscular

Spre deosebire de alte volume de poezie pe care le-a scris de-a lungul timpului, în volumul „Semnul Isar”, Theodor Damian ni se prezintă într-o ipostază complet diferită. Este acea stare elementară în care expresia „a fi sau a nu fi” capătă un contur dramatic şi nespus de dureros, atât fizic, cât şi sufletesc. Intrând în acest tărâm crepuscular, aflat sub semnul Isar, în cazul său, Theodor Damian încearcă să-şi descifreze simţămintele, să le comunice într-o manieră cât mai directă şi mai plastică, fără să ştie dacă vreodată va avea satisfacţia de a vedea un volum de versuri apărând din durerile facerii şi refacerii la care a fost supus.

„Jocul nostru de-a pătrunsul cel de nepătruns”

Volumul „Semnul Isar” este scris în mare parte pe un pat de spital, undeva în Munchen, oraşul aflat pe malurile râului Isar, o apă curgătoare ce vine din Alpi şi se revarsă în Dunăre. O apă de munte, cu un nume celtic, ce redă ideea torentului, a repeziciunii, un simbol al vieţii ce trece foarte repede, al vieţii ce se stinge într-o clipă şi care nu lasă timp de răgaz.

Avem de-a face cu o revizuire a gândurilor în faţa unei posibile treceri „dincolo”, în faţa necruţătorului sfârşit de existenţă terestră, expresia căpătând un ton elegiac, o cadenţă rară, dincolo de care se simte apropierea graniţei dintre viaţă şi moarte, înaintea confluenţei simbolice dintre Isar şi Dunăre.

„Aşa sună întrebările de pe Isar/ ştiu că nu ştiu nimic/ pare că-i adevăratul răspuns/ în jocul nostru de-a pătrunsul cel de nepătruns.”

„Astăzi plouă invers”

Tărâmul Isar, situat la graniţa dintre fiinţă şi nefiinţă, percepe zgomotele din ambele părţi, semnale care vin dinspre viaţă sau moarte: „Clopotele sună ca o chemare ce vine/ din veşnicii/ te duci sau nu te duci la Cine/ o să fii sau n-o să mai fii.” Şi de asemenea: „Cerul e încă deschis/ fiecare clopot face o gaură în cer/ cu sunetul lui/ pe-acolo se poate intra.”

Semnificaţia lucrurilor se schimbă atunci când te afli sub semnul Isar. Lucrurile simple capătă dimensiuni cosmice, lucrurile obişnuite se dilată, spaţiul este perceput diferit, timpul curge altfel, uneori, fenomenele se inversează: „Astăzi plouă invers/ dinspre pământ înspre cer/ nori groşi umblă mânaţi de dor/ pe trotuare.”

„Depinde din ce parte vii”

Pe tărâmul aflat sub semnul Isar, în acest crepuscul, se reîntâlnesc simboluri dragi poetului, cum ar fi cel al stânjenelului, care asemenea unui talisman sacru, apare personificat sub forma unui prieten căruia autorul îi vorbeşte: „Îi spun stânjenelului meu/ liebes/ e ceva în aerul tău care-mi place/ dar nu mă întreba/ că n-am să îţi pot spune/ de ce şchiopătez/ şi unde zace boala mea.”

În ce priveşte frontierele acestui tărâm crepuscular, Theodor Damian ne spune: „Iată că aici am atins/ o mare problemă/ ce este sensul/ depinde din ce parte vii.” Semnificaţia arhetipală a râului Isar devine pentru poet similară Stixului, ce separă cele două tărâmuri, al vieţii şi al morţii. Ca întotdeauna, nu ştii dacă eşti pregătit să treci pe celălalt mal şi ai dori să rămâi cât mai mult pe partea cunoscută a vieţii, fiind conştient că într-o zi, va trebui să te întorci şi să treci de voie sau de nevoie acel râu.

„Isihia, Isihia”

În faţa unei posibile mari treceri, chiar şi flacăra religiei şi a credinţei devine mai mică şi nu e de condamnat, fiindcă până şi Domnul, în astfel de împrejurări a strigat cu durere, că a fost părăsit. Nimeni nu poate fi condamnat când tremură în faţa posibilului final, fiindcă aici nu mai există eroi şi nici cununi. Dar există o diferenţă pentru cel care ştie că ambele tărâmuri, sub o formă sau alta, aparţin veşniciei.

Astfel, cuvântul ce se repetă ca o incantaţie, ba chiar ca o mantră în poeziile finale ale volumului sunt „Isihia, Isihia”. Un apel făcut acelei tăceri meditative, acelei experienţe de separare interioară şi exterioară faţă de lume, pentru a lăsa loc reculegerii şi umplerii cu Dumnezeu. Este un lucru extraordinar că autorul trecând printr-o experienţă a crepusculului, a penumbrei dintre viaţă şi moarte, totuşi ajunge la final să exprime acea credinţă care transcede în cuvinte simple, orice experienţă a vieţii sau a morţii.

„Isihia, Isihia/ din tine se naşte cu adevărat poezia/ trebuie să arzi mult pe rugul tăcerii/ să duci cărbune încins/ apoi să te aşezi credincios în cuvânt/ şi să ştii să aştepţi ... aşa se scrie poemul/ când fiecare cuvânt/ a devenit rugăciune.”

Înapoi, în experienţa vieţii

Experienţa care a născut acest volum a fost din punct de vedere poetic, productivă şi în acelaşi timp, a avut darul de a-l conduce pe autor într-o nouă dimensiune a vieţii. Practic, tărâmul aflat sub semnul Isar i-a permis alegerea unui drum care ducea pe un alt tărâm, numit Isihia, care în cele din urmă, l-a adus înapoi, în experienţa vieţii. Privind astfel lucrurile, avem de-a face cu un drum iniţiatic prin intermediul căruia autorul descoperă noi valenţe ale vieţii, ale realităţii, fapt ce recomandă din plin lectura acestui volum de versuri.

De fapt, fiecare expresie, fiecare cuvânt strigă, este plin de viaţă, suferă, vorbeşte, plânge, se roagă, crede şi în cele din urmă, se predă pe sine în actul final, al deplinei dependenţe de Cel care stăpâneşte peste viaţă şi moarte, inclusiv peste tărâmul aflat sub semnul Isar.   



 



                                        GEORGE ROCA
                         „DE VORBĂ CU STELELE”


Ziarist cu har şi talent, personalitate marcantă a mass-mediei româneşti, a presei şi nu numai, de formaţie filolog şi om de teatru, cu pasiune pentru arta fotografică, poet şi prozator, George Roca mi-a oferit bucuria participării la lansarea volumului „De vorba cu stelele” în data de 26 mai 2010. Acest eveniment a avut loc la scurtă vreme după lansarea volumului de poezii „Evadare din spaţiul virtual” în 26 septembrie, 2009. Ambele volume au apărut la Editura Anamarol sub îngrijirea poetei şi prozatoarei Rodica Elena Lupu. Lansarea a avut loc la Biblioteca Metropolitană din Bucureşti, fiind organizate de Revista „Romanian VIP”, Editura Anamarol şi Liga Scriitorilor din România (reprezentată de către doamna Elisabeta Iosif – preşedintă a Filialei Bucureşti) şi de Biblioteca Metropolitană Bucureşti, prin doamna Mihaela Sfârlea. Frumoasa sală în care s-au făcut prezentările a fost neîncăpătoare.
 
„De vorba cu stelele” este un interesant volum de interviuri cu personalităţi româneşti din ţară şi din Europa, precum scriitorii Cristian Negureanu, Darie Ducan, Melania Cuc, Mariana Pop-Mion, fotbalistul Victor Paraschiv şi artistul plastic Cornel Durgheu, ori din America, Mircea Bădulescu, Ovidiu Creangă sau din Australia, cântăreaţa Xonia (Loredana Sachelaru), Gheorghe Drăgan, ca să enumăr doar câţiva din cei 24 de intervievaţi.

Volumul „De vorba cu stelele” e o continuare a activităţii sale de publicist, acum  redactor şef la revista „Romanian VIP” din Dallas – Texas, aceea de a descoperi români pierduţi în negura străinătăţii, de a se apleaca asupra procesului de emigrare şi transformările psiho-sociale prin care trec aceştia, dar şi pentru a le înlesni cunoaşterea, pentru a le oferi şansa de a se afirma, sau pentru a stabili o punte de legătură între ei şi cei de acasă. Din această strădanie se desprinde bine ideea că autorul cunoaşte gustul străinătăţii şi dorul de ţară, căci vremurile l-au împins să îşi ducă traiul în îndepărtata Australie.
 
Articolele sale sunt răspândite în nenumărate reviste de limbă romană on-line sau tipărite pe hârtie, aflate prin toate colţurile lumii. E o muncă uriaşă pe care o face fără răgaz, mânat doar de dragostea necondiţionată pentru români, din arzătoarea dorinţă de a salva şi a face cunoscută cultura şi limba noastră, ca o adevărată contrapondere faţă de cei care vor să sfârşească neamul nostru. El ne spune cu convingerea unui mare român: „Oriunde ne-am afla pe planeta Pământ, suntem într-o oarecare măsură răspunzători de promovarea, conservarea şi salvarea limbii române.”

Răsfoind această carte, te laşi sedus de modul lejer cu care se mişcă prin viaţa şi personalitatea complexă a persoanelor intervievate, te cucereşte prin fineţea observaţiilor, inteligenţa şi subtilitatea întrebărilor. Ca şi în întreaga sa activitate de jurnalist cultural, te trimite cu gândul la arta cu care ştie să se retragă din faţa persoanelor dificile, a celor depăşiţi de situaţie, înguşti la minte, încărcaţi de răutăţi, invidii şi stăpâniţi de dorinţa răzbunării neînduplecate împortiva rivalilor. El ştie să pună în lumină spiritualitatea românească, întâmplările vieţii, efortul la adaptare, dorul de ţară, problemele vieţii de emigrant. „N-aş vrea să mor până înainte de a vedea Basarabia alipită la patria Mamă – România” spune la pagina 46, ca un adânc oftat, scriitorul aproape nonagenar, Ovidiu Creangă, român născut în Basarabia şi trăitor în Toronto-Canada.  Şi în această carte George Roca ne reuneşte visele şi principiile noastre fundamentale, iar străinii au înlesnirea de a cunoaşte mai multe despre poporul şi ţara noastră. Cu căldură şi pricepere scoate în evidenţă multe din valorile perene ale poporului nostru pe care le face cunoscute şi peste hotare. A trezit în mine ecouri deosebite descrierea oraşului Oradea din anii `50 ai secolului trecut, (pag. 186), oraş care mi-a marcat anii tinereţii, descriere făcută de promotorul, mentorul şi managerul Facultăţii de Arte Vizuale din Oradea, Dr. Cornel Durgheu. Cu câteva trăsături de condei a pus în lumină valori şi frumuseţi acum apuse şi despre care tinerii de astăzi abia dacă au aflat câte ceva:  „…ne-am intersectat paşii, pe vremea adolescenţei, pe străzile acoperite cu sticlă ale oraşului Oradea – pasajul Vulturul Negru sau şoaşu cum îi ziceau localnicii – sau pe renumitul şi aristocratul Corso, strada principală a urbei, pe acolo pe unde, de cum se lăsau umbrele serii, lumea buna, şi nu numai, ieşea la promenada… Lume relaxată şi nobilă, pregătindu-se pe la orele 20:00 să descindă elegant într-unul din somptuoasele restaurante orădene Transilvania, Szedosz, sau la minunatele grădini de vară Crişul Repede, Pescăruş, sau chiar sus pe deal la Ciuperca, locuri unde nu prea aveai acces dacă nu erai tras la patru ace, cravată, papion, sau lavalieră. Era vremea când jocurile de tot felul: billiard, rummy, poker, etc, tradiţionale perioadei interbelice, făceau nopţile oraşului Oradea să amintească  de ambientalul parizian, barcelonian sau napolitan.”

Cu discreţie şi modestie ieşite din comun, George Roca inspiră încredere, confort sufletesc creatorilor români de pretutindeni, care trăiesc şi simt româneşte, indiferent de vârstă, studii, numărul de cărţi publicate. E remarcabilă căldura cu care s-a aplecat asupra multor suferinţe ale românilor, a sprijinit scriitori începători sau pe cei care nu aveau cum să-şi facă cunoscute scrierile lor. Munca sa se aseamănă cu cea a culegătorilor de folclor pentru că a tezaurizat scrierile multor autori români din ţară şi de pretutindeni care ar fi putut rămâne total necunoscuţi. Sfera preocupărilor lui este mai largă, îi are în obiectiv nu numai pe scriitori, ci şi pe creatorii picturii, sculpturii, dansului, chiar şi ai jurnalismului.
 
Simpaticul om de cultură, jovial, cald şi prietenos, inteligent, George Roca, cu figura sa luminoasă, senină, cu firea pasională, fără orgolii, cu înclinaţii ludice, a reuşit să stabilească o comunicare amicală cu toţi cei care l-au cunoscut, aşa cum s-a întâmplat şi cu mine.

În rândul „Stelelor” prezentate în volum, un loc deosebit îl are „Steaua” sa proprie, ca o adevarata „Stea între Stele”. Valoarea sa este frumos si viu conturată în rândurile cu care se deschide volumul cu titlul „Profil de personalitate creatoare” semnat de scriitoarea Carmen Cătunescu, membră a Uniunii Scriitorilor. George Roca este prezentat ca „un individ vulcanic, intempestiv, jovial, simpatic, superprietenos”… „un artist profund (cu studii aferente), cu calităţi actoriceşti, dar şi de regizor, şi de scenarist, proteic, plin de posibilităţi, poznaş, gata oricând să interpreteze un rol, să-şi valorifice pasiunile, înclinaţia spre ludic…” Despre prodigioasa sa muncă ne spune: „Numai dacă vom enumera o parte din periodicele la care a colaborat (nenumarate!) ori a participat efectiv la realizarea lor făcând parte din colegiul de redacţie: „Arcada” (Bucureşti); „Unu” (Oradea); „Provincia Corvina” (Hunedoara); „Familia Română” (Oradea-Baia Mare); „Agero” (Stuttgart); „Românul Australian” (Melbourne); „Jurnal Olimpic”, „Spirit românesc” şi „Viaţa Parohială” (Sydney); “Romanian VIP” (Dallas); “Mioriţa” (Sacramento), etc, ne vom întreba când a avut, are, va avea timp să le cuprindă pe toate… (pag. 5-6).

Aşa l-am cunoscut şi eu, la început prin intermediul internetului, publicându-mi scrierile fără să mă cunoască, iar apoi a venit o neaşteptată bucurie pentru mine, ocazia de a-l cunoaşte personal la lansarea acestui volum. Îl consider un fericit prilej în care mi s-au întărit convingerile despre trasaturile lui de caracter şi am descoperit alte valori nobile  care-mi amintesc de oamenii din mijlocul cărora s-a înălţat, bihorenii tinereţelor mele fragede. Ne-am despărţit luând cu mine lumina albastră a ochilor care răspândesc în jur calda înţelegere umană. Mă simt onorată şi norocoasă că am avut prilejul să-l cunosc şi mai ales pentru că mă consideră şi pe mine o apropiată ca pe toţi cei cărora le-a dedicat pasionata sa muncă.
                                                                                                
                                                                                                                                         Elena BUICĂ



 Melania CUC
                  DINCOACE DE LUMEA DEZLĂNŢUITĂ
                           Grigore Avram: Contra răului din noi

Personalitate complexă, asociind în fişa sa de autor volume de poezie şi altele  de ştiinţă, Grigore Avram vine pe piaţa de carte cu o surpriză editorială, o carte de duminică-dimineaţa.
Apărută la Editura Eikon din Cluj  Napoca, în condiţiile grafice cu care această institutie deja ne-a obişnuit, cartea intitluată CONTRA RĂULUI DIN NOI impresionează prin abordarea  acelor faţete ale Vieţii care ne definesc ca Oameni de-a lungul întregii vieţi.
În  paginile de prefaţă, prof.dr.Vasile V. Filip notează:,, Volumul de faţă, Contra răului din noi, pare a deschide reflexivităţii sale  un câmp nou, cel al speculaţiei  moral filosofice (…),,
Speculaţie moral filosofică! Iată un punct  inedit  în opera scritorului Grigore Avram.
Cine suntem? Întrebare care transpare din fiecare eseu, un experiment pe care în general, îl evităm în confruntarea  cu propria noastră dimensiune spirituală.
Incertitudinea, meteahnă veche şi cu care noi, oamenii,  ne-am obişnuit ca şi cu o haină uzată dar suficient de confortabilă pentru a o schimba  cu una care impune şi viziune estetică, pretenţii, şi poate şi mai rău, - indiferenţa noastră în faţa oglinzii, sociologic vorbind,- fac din omul modern un soi de cobaia adaptabil la starea de stress a cotidianului , un Univers sensibil şi complex pe care  Grigore Avram a îndrăznit să-l adordeze în cartea aceasta din unghiuri diferite.
 CONTRA RĂULUI DIN NOI este un exerciţiu de rezistenţă prin noi înşine , prin Credinţă, prin  meditaţie şi Ştiinţă. Dimensiuni aparent diferite dar care converg în timpul şi spaţiul pe care autorul ( cu uneletele omului de ştiinţă şi cu harul poetului) le disecă cu luciditate dar mai ales cu milă creştină.
Numai titlul cărţii în sine şi ne-ar putea duce cu gândul la exorcizare, apoi, răsfoind paginile vom întîlni nenumărate date, fenomene şi locuri comune şi peste care noi toţi, cititorii, poate am trect fără să le dăm importanţă.

 Grigore Avram face propria-i terorie şi îşi asumă responsabilitate pentru actul creaţiei sale fără rezerve şi pe lângă  acel ,,aşa cred  şi justific,, - semn sub care îşi începe discursul,  foloseşte mai ales propriile-i întrebări ca unelete de lucru. Uneori face paralele  într-o adevărată acrobaţie stilistică, are un gen literar împodobit cu metafore dar care deţine şi miezul incandescent al  materiei . Omul de ştiinţă, poetul, citadinul dar mai ales creştinul care compune prin tot atâtea faţete cartea de faţă, este o lume pe care  nouă nu ne rămâne decât să o identificăm.
Seva întregii respiraţii filosofice care  pare a fi coloana verebrală a cărţii, ţine de rădăcina unui Om care este conştient de răul adamic dar tinde clipă de clipă către Lumină.
Timpul ca valoare intrisecă a lucrurilor care duc la desăvârşirea umanităţii , este o altă potecă pe care, copilul pe care autorul în redecopere într-o fotografie, nu are umbre.
Grigore Avram merge, în scris ca şi în viaţă, după reguli stabilte  în consonanţă cu  divinitatea.
Cartea abundă în citate ce  vin din sfere de documentare prin care autorul a  cotrobăit ca într-un cufăr  cu zestrea  generaţiilor, scriitura este coplexă, defel facilă pentru  a fi lecturată  între două trenuri.
O astfel de lucrare nu poate fi percepută la  adevărata sa dimensiune sprituală dacă nu eşti pregătit să-ţi faci timp, să renunţi la vanitate, la decandenţa spirituală  pentru a înţelege mecanismul spovedaniei pe care autorul o face cu seninătate. Autorul a tras pagină după pagină,  a scris despre sine şi lumea care îl înconjoară cu patimă uneori, cu furie alteori dar mai ales cu dragoste şi loialitate faţă de tradiţia strămoşească.
Nu despre cartea în sine voi vorbi mai departe, pentru că ea, cartea trebuie citită cu creionul în mână.  Recitită poate, pagină cu pagină şi , de ce nu, discutată nu doar într-un cerc de lectură.
Dacă nu aş fi ştiut câte ceva despre credinţa prin care Grigore Avram ţine în echlibru balanţa personală,  cântarul pe care poverile  societăţii, şi de ce nu, dorinţa sa de a  escalada versantul cel mai dificil al profesiei sale,- dacă nu l-aş fi cunoscut ca poet aproape imberb şi ca fiu de ţăran, gata să traga brazdă în grădina părinţilor , ţărani de la Maieru, - as fi spus că… autorul volumului de faţă se află într-o etapă a vieţii  în care îşi caută cu disperare identitatea.
 Nu există simulacru în nici una din paginile cărţii sale. Cuvintele, vizualizate prin cerneală tipografică, devin Viaţă, Spiritualitate. Aspecte ale  unor timpi ce fac conjuncţia între mintea şi inima  bărbatului ajuns la maturitate.
Fiecare eseu este o rugăciune în sine, dar şi un motiv de luptă cu întunericul, cu clipa noastră de laşitate inevitabilă.
Exemplele bune abundă, pildele, originale sau preluate de pe Internet sau din Biblie, converg spe taina care a stat la baza cărţii în sine.
Clipa,  Totul sau Nimic, Rostul trecerii, Voluntariatul… sunt titlurile care , ca şi ideile, au  s-au aşezat în pagini cu  îndârjire uneori, cu melanocolie şi chiar nostalgie, ca atunci când a fost vorba de amintirile din copilărie. Cel mai adesea, gandurile s-au stratificat pe verticală, făcând legătura între pământ la cer.
Prin volumul de faţă, Grigore Avram a făcut un pas decisiv în Agora în care Umanitatea însăşi îşi dispută Istoria.  Grigore Avram nu ne oferă doar exemplul firului de iarbă, el ni se dăruieşte, făcând desecţie pe propria-i conştiinţă. Vine dinaintea  noastră cu o carte în care şi-a pus amprenta cu frenezia poetului şi  rigurozitatea  omului de ştiinţă. Iată două faţete ale aceleiaşi identităţi, deasupra cărora, Lumina Lumii rămâne singurul lucru sigur care, ne convinge autorul, că ne-a mai rămas.
 



George Tăutan-Cermeianu, un apărător al adevărului istoric


Majoritatea românilor din România trăiesc cu impresia că emigranţii sunt un fel de dezertori aflaţi într-o goană nebună după avuţie. Că nu le mai pasă de locul unde s-au născut şi că s-au înstrăinat complet de patria mamă. Se uită că, de fapt, cei mai importanţi oameni de cultură români au trăit afară, au murit afară, au promovat cu dragoste şi dăruire ceea ce avem mai bun ca naţie. Imaginea României se datorează în mare parte unor personalităţi precum Cioran, Eliade, Brâncuşi, Enescu şi mulţi alţii.
Desigur, în cazul majorităţii emigranţilor, recunoaşterea a venit numai după ce străinii au evidenţiat meritele şi calităţile unor oameni de geniu. Să spunem lucrurilor pe nume. Mai avem mult de învăţat despre cum să ne preţuim valorile. Iar dacă vine vorba de cultură... abia aşteptăm să dărâmăm statuile simbolurilor noastre, căutând identităţi de împrumut prin zonele obscure ale libertăţii. Cine este de vină pentru toate astea? Anii de comunism sau democraţia prost înţeleasă în care ne-am bătut joc de valorile incontestabile? Anii de sărăcie şi tupeu verbal în care ne-am ascuţit umorul jalnic pentru a înjunghia perfidia la paştele cailor? Să-i întrebăm pe tineri ce ştiu despre valorile româneşti. Să-i întrebăm, cu ce se mândresc ei în faţa străinilor?
George Tăutan-Cermeianu, locuitor de peste două decenii în diaspora canadiană, pe teritoriul insulei Bizard, la o oră de mers cu maşina de Montréal, se luptă cu morile de vânt. „Eu, Dracula, Prinţul Valahiei”, volum apărut iniţial în limba franceză, la editura purtând numele autorului, vine să zdruncine din temelii preconcepţiile celor care cred că România este un popor de vampiri care îşi arată colţii doar când „foametea” îi împinge la consumul de sânge. Eşti român? Arată-ţi colţii! Gluma e glumă dar unii chiar cred în vrăjitoriile scriitorului irlandez, Bram Stoker. Cel care împrumuta caracterul criminalei Elisabeth Bathory pentru a inventa un monstru capabil să trăiască la răcoarea sicriului său umbros, aşteptând sosirea nopţii pentru a înţepa jugulara tinerelor fete cu rochii transparente...!
Vlad Ţepeş, un monument al istoriei româneşti, un adversar de temut al Imperiului Otoman şi un apărător magnific al creştinităţii, s-a bătut toată viaţa sa pentru un petec de libertate şi o cauză nobilă. George Tăutan-Cermeianu se transpune cu dibăcie în pielea acestui personaj de legendă pentru a ne prezenta o tragedie umană. Vlad Ţepeş apare ca un suflet nobil, plin de sensibilitate. Un copil exilat cu forţa la Poartă Otomană, trăindu-şi adolescenţa alături de prietenul său şi viitorul duşman de moarte, Mahomed al II-lea. Un tânăr îndrăgostit căruia i se interzice să-şi împlinească destinul alături de „Curcubeul” ochilor săi, frumoasa armeniană, Gök Kusagi. Un familist care este neputincios în faţa convertirii fratelui său mai mic, naivul Radu cel Frumos. Un copil exilat ce află pierderea tatălui său şi a fratelui mai mare, Mircea, ucişi mişeleşte de Vladislav al II-lea. Un iubitor al naturii şi al plaiurilor mitice româneşti. Îndrăgostit de pădure, de munţi, de izvoare şi de bătrâna Dunăre. Un adolescent călit în instrucţii dure, un poliglot şi un luptător desăvârşit. Un strateg neîntrecut şi un geniu al situaţiilor imposibile. Turcii l-au botezat Kazaklî (diavolul), după o noapte în care 35 000 de-ai lor şi-au pierdut viaţa omorându-se unii pe alţii, într-o confuzie generală în care valahii au purtat straie turceşti. Dar agresorii au fost mereu la sud de Dunăre. Şi tot turcii au fost cei care l-au inspirat pe domnitorul valah cu trasul în ţeapă. Vlad Ţepeş s-a folosit de psihologia adversarului pentru a-i reîntoarce înzecit teroarea!
Încă o calitate remarcabilă a lui Vlad-Ţepeş, cel care moşteneşte numele tatălui său, membru al Ordinului Dragonul, a fost respectul pentru Coran, chiar dacă această carte sfântă cade în mâna unor sultani avizi de putere ce interpretau cuvântul lui Allah în favoarea propriilor interese cuceritoare şi meschine. Chiar şi în anii de detenţie cruntă de la Vişegrad, în care Matei Corvin încerca să-l convertească la catolicism, Vlad Ţepeş vorbeşte despre aspectele pozitive ale Coranului. Lucru pe care, chiar şi unealta lui Matei Corvin şi a Papei, părintele Bartolini, este nevoit să-l recunoască. În ciuda acestui respect pentru „Dumnezeul Universal”, domnitorul valah refuză pentru mai mulţi ani renunţarea la ortodoxism şi convertirea la catolicism, chiar dacă dincolo de ziduri îl aşteptau copiii săi, Mihnea şi Vlad, alături de scumpa sa soţie, Maria. Cu ei a trăit şi avea să trăiască cele mai minunate clipe ale existenţei sale. Chiar dacă a avut mai multe iubiri, amintindu-le pe Cornelia şi Gök Kusagi, dragostea sa pentru Maria i-a dat forţa şi curajul de a reveni la viaţa de familie şi, mai mult de atât, de a recuceri tronul Valahiei. Vlad Ţepeş a trăit erosul perfect şi a fost un tată model, în ciuda anilor de detenţie şi a luptelor care l-au ţinut departe de copii pentru o perioadă lungă de timp. Marele său regret a fost drama lui Radu cel Frumos, fratele său mai mic ce a fost impus ca domnitor de către Mahomed al II-lea în Ţara Românescă. Un conflict interior pentru Vlad Ţepeş ce are ca deznodământ uciderea lui Radu cel Frumos într-una din bătăliile pe care turcii le purtau împotriva lui Ştefan cel Mare, la Vodnău.    
Vlad Ţepeş a fost iubit de popor, de omul simplu, de ţăran şi de soldaţi. Dar minţile viclene ale boierilor şi ale pretinşilor prieteni i-au lăsat un gol imens în suflet. Singurul care nu l-a trădat niciodată a fost Ştefan cel Mare, cel mai bun prieten al său şi camarad de luptă împotriva turcilor. Domnitorul moldav l-a ajutat la recucerirea tronului Valahiei pentru ultima oară. Instalat la Bucureşti pentru o scurtă perioadă, Vlad Ţepeş piere într-o bătălie eroică pentru apărarea tronului, în care, alături de cei mai fideli cavalerişti împrumutaţi de Ştefan cel Mare, îşi varsă sângele pe glia pământului străbun.
George Tăutan-Cermeianu este o enciclopedie vie şi un apărător al adevărului istoric. Volumul „Eu, Dracula, Prinţul Valahiei” este şi va fi una dintre cărţile de referinţă ale românilor şi francofonilor din America de Nord în ceea ce priveşte personalitatea şi imaginea lui Vlad Ţepeş. Mai mult de atât, am avut satisfacţia să fiu primul care pipăie manuscrisul în limba română şi sper ca această avancronică să fie preludiul unui moment special. Dracula se întoarce la origini, după ce a restabilit ordinea în gândurile ignoranţilor. Dar fără să-i tragă în ţeapă şi fără să le producă nenumărate coşmaruri. A făcut-o printr-o metaforă, a propriei sale existenţe, sădită în sufletul unui scriitor devotat României şi valorilor sale nemuritoare.

                                                                                                                                                 Ionuţ Caragea

               

                         “ Ochiul magic al metaforei “- o carte surpriză


    Cartea  ”Ochiul magic al metaforei “ de Al.Florin Ţene, apărută la Editura Semănătorul, 2010, ne dezvăluie adevărata capacitate a criticului ( poetului, prozatorului şi eseistului )  de a îmbina cercetarea fenomenului cultural, cu critica literară, din unghiul manifestării lui originale, cu speculaţia filosofică a fondului spiritual pe care aceasta îl presupune.
    Volumul cuprinde peste 80 de eseuri de fenomenologie filosofică şi  cronici de carte în care, prin critica de artă, hermeneutică filologică, filosofie  ţintesc către o viziune coerentă şi globală asupra dinamicii spirituale prefigurate în cadrele culturii naţionale şi universale.
    Autorul are capacitatea de a se ridica uşor  deasupra obiectului investigat, să-l analizeze în şiruri de conexiuni care iluminează o epocă, opera  unui scriitor din literatura universală, un şir de spectacole de teatu la Petroşani sau Cluj, o carte, o mentalitate, un fenomen. Al.Florin Ţene are înzestrare pentru analogia rapidă şi pentru scenariul de idei, iubeşte coerenţa şi armonia teoretică. Adăstând asupra unor cărţi de Artur Silvestri, Dumitru Velea, George Baciu, C. Zărnescu, Emil Istocescu şi alţii, autorul, prin inteligenţa sa disociativă, dublează observaţia asupra amănuntului cu fine consideraţii teoretice prilejuite de adâncimea textului.
    Analizând peripeţiile eului în metafizic, criticând elogiul crimei în baladele româneşti sau egoismul criticii asupra unor opere,  eseistul aduce argumente  în sprijinul afirmaţiilor sale. Cercetând operele lui Hegel, Bergson ca ”maşină de făurit zei “ , Byron, autorul face, în acelaşi timp, şi un efort spiritual de a sesiza subtextul filosofic al unei practice artistice.
    Criticând pe unii scriitori care au colaborat cu securitatea şi în urma acestor trădări, destui confraţi au făcut ani grei de puşcărie, Al.Florin Ţene , făcând aluzie la “Jurnalul fericirii “ este” fericit” pentru fericirea de a fi condamnat de unii dintre confraţi.
    Emblemele literaturii universale sunt indentificate prin operele marilor scriitori: efortul cristalizării, prin trecerea de la filosofia lui Hegel la cea eminesciană, coagularea “sacral-filosofică “ sub forma neoplatonismului, este o metodă de exploatare a totalităţii prin carte şi text.
    Volumul “Ochiul magic al metaforei “( ce inspirit titlu!) este o sinteză exemplară de instrucţie şi talent, deopotrivă prilej de încântare şi de iluminare culturală.

                                                                                                                                                 Manole Moscu

                    NEFERICIRILE COBAIULUI  AUTOHTON



Conform obiceiului deja înstăpânit, Paul Polidor nici nu ne mai surprinde prin noul său volum de versuri*. Nu ne mai surprinde în sensul că rămâne acelaşi glas răzvrătit - pe bună dreptate – al Cetăţii. O Cetate pe care o surprinde aproape în cele mai mici amănunte cu aceleaşi tare care o domină şi o îndurerează. Şi, o dată cu ea, e îndurerat şi glasul Poetului. Simţi în versurile lui Polidor o durere mocnită, o revoltă pe care uneori o transmite sfâşietor, alteori condeiul i-o ia înainte şi o urlă pur şi simplu. Pentru cine are urechi de auzit... Probabil că „aceia” chiar nu au urechi, lucru dovedit cu destulă prisosinţă în ultimii 20 de ani de chinuri şi de neîmpliniri.
    
Ce-şi doreşte amărâtul de românaş? Eventual, să câştige la loterie, acolo, la loteria unde se câştigă, desigur, în mod programat. Cam la şase luni o dată! Cum bine grăieşte poemul „Doar de muncă am noroc”. Ce-şi mai doreşte amărâtul de românaş? Să stea cât e ziulica de lungă la „minunatele” telenovele care, în cele din urmă, îi vor lua definitiv lumina ochilor... Poetul trăieşte cu senzaţia – poate deloc departe de adevăr!!! – că România se află sub povara unui blestem: să ne meargă totul de-a-ndoaselea, s-o ia casele la vale – la Valea Plângerii, fireşte!, cum altfel? – în ciuda unui teritoriu binecuvântat cu munţi plini de aur. Vezi „Din nou absenţi la clasă”.

Ochiului atent şi plin de tristeţe al poetului nu-i scapă nici programele televiziunilor, una mai propagatoare de ,,cultură,, decât alta... Programe pline de ,,vedete”, de-o oră sau chiar mai puţin, de funduri oferite generos privirilor libidinoase ale obsedaţilor sexuali, din ce în ce mai numeroşi pe metrul pătrat... Polidor nu se opreşte însă aici, ci îşi continuă radiografia societăţii bolnave incurabil în care încă trăim. Prin vers acid, trage un nou semnal de alarmă, luând în atentul şi scrutătorul său colimator copiii de bani-gata, fiţoşii de Dorobanţi sau de oriunde altundeva. Căci, să recunoaştem, e plină ţara asta amărâtă de asemenea specimene. Dar ce poţi să faci? RĂUL a avut întotdeauna căi ciudate de a se impune. Va dispărea RĂUL după ce va fi citit versurile lui Polidor?  Cine ştie? Poate că nu, dar Paul va continua, în mod cert, să se lupte cu el.

Lui Paul nu-i este străină nici fabula, gen literar pe care îl atacă – desigur – cu acelaşi succes ca şi celelalte. „Salariu de câine” e o frumoasă şi tristă mărturie în acest sens. Dar, poate, unul dintre cele mai tulburătoare versuri rămâne, fără îndoială, cel din poemul „Pensie de supărare”. Indignat, poetul cere să ne dăm „demisia de... cetăţeni”. Dumnezeule mare, vă daţi seama unde s-a ajuns? În ce hal de nefericire suntem? Ce ne mai rămâne de făcut? Ăştia care ne conduc destinele unde „vrea” muşchii lor atrofiaţi de băutură, de răutate şi de dispreţ faţă de semeni nu ar dori să citească aceste versuri-strigăt? Aud?

Degeaba... Românii au uitat deja de aroma revoltei, cum bine zice Paul în poezia cu acelaşi nume. „Oamenilor le e frică” glăsuieşte o altă poezie. Normal, nu? Piticul chior e în stare să te ia direct din pat, exact – adică nu, nu exact! - ci,  mai rău ca în vremurile staliniste. Oricum, mai rău ca pe vremea – o, tempora! – lui „ĂL BĂTRÂN”.
 
În rest, şpaga, toaletele inexistente sau murdare, monstruoasele coaliţii, frica zilnică, nimic nu scapă analizei reci şi – repet – necruţătoare a lui Polidor. Trăim un timp tragic, un timp în care am devenit sclavii altora, o umilă piaţă de desfacere a sentimentelor inumane care ne animă din ce în ce mai tare. Ca muzician, Polidor se dezlănţuie şi împotriva „bubuielii” continue din boxele – era să zic, ale acuzaţilor, şi nu aş fi fost departe de adevăr! – discotecilor, adevărate focare ale consumului de droguri şi ale crimei declarate.

Una peste alta, volumul lui Paul ne lasă – la final – un gust amar. Şi nici măcar nu ştii cum e mai bine... Să fugi? Să te sinucizi? Să renunţi? Mai există oare o micuţă dâră de lumină pe undeva? Cine poate şti?

Eu unul, habar n-am. Dar, în adâncul sufletului meu chinuit, parcă mi-aş dori ca Polidor să vină cu un volum în care să mai întrezăresc o rază de speranţă... Ştiţi dumneavoastră, Speranţa, aia care a rămas ultima în cutia Pandorei! Dragă Paul, eu încă mai aştept!
----------------------------------------------
* „Cobai în Ţara Dezamăgirilor”

                                                                                                                                   Eugen CRISTEA



                      IMPRESII DESPRE CARTEA
                                «CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI»
                                DE OVIDIU CREANGĂ

Eram intoxicată şi oarecum scârbită de valul de cărţi de memorii apărut după revoluţie în care toată lumea se plângea cât de victimă a fost şi cât a suferit. Toţi năpârliseră peste noapte, s-au dezbrăcat de funcţia pe care au avut-o şi de privilegii şi dacă era la modă să strigi: Am fost victimă! Am suferit! strigau toţi ca nebunii. Cel mai tare cântau la corul acesta cei ce le-a fost bine în vechiul regim – adevăratele victime tăceau dintr-un sentiment de jenă şi pudoare: nu poţi să arăţi orice rană – căci voiau să prindă noul val şi să fie tot sus. Victime erau toţi cei pe care eu îi percepusem pe val în perioada comunistă şi nu mai înţelegeam nimic sau mă făceam că nu înţeleg. Victimă… victimă… victimă… peste tot pe unde mă uitam. Şi călăii!?... Şi cei ce le-au fost bine unde sunt? mă întrebam ca prostul citind, căci prea era lumea plină de victime şi de niciun călău. Pricepând ce se întâmplă şi cum năpârlesc cameleonii am renunţat să mai citesc memorii ale aşa-zişilor persecutaţi. Ultimul val de scârbă a venit peste mine cu condamnarea comunismului făcută de Tismăneanu – care a uitat cine a fost taică-su – şi apoi m-am lămurit definitiv: ruşinea nu există pentru unii oameni pe pământ.

Am primit cartea “Cu şi fără securişti” de Ovidiu Creangă cu îndoieli. Altă victimă… mi-am spus şi am deschis cartea… totuşi.

De la primele pagini am avut o revelaţie. Cartea conţine memorii adevărate scrise de un om onest ce nu îşi fabrică imagine de dezident sau victimă şi timpurile trăite de el sunt descrise cu realism şi obiectivitate, aşa cum le-a simţit autorul ce a fost “când sus, când jos… când pe cele mai înalte culmi, când la pământ” aşa cum e în viaţă şi aşa cum îmi mărturisea Ovidiu Creangă într-o convorbire telefonică. El nu încearcă să se ascundă, să se fardeze pentru a părea mai bun sau altceva decât a fost: “Aşadar, după cum vedeţi, şi eu am mâncat puţin caca că nu aveam încotro”. Mărturisirea lui amară, dar şi realist-dureroasă: “Acum toţi se cred eroi şi se bat cu cărămida în piept că ei nu au mâncat nicio picătură de caca. Să ştiţi că cei, ce se bat acum cel mai abitir cu cărămida în piept, sunt cei ce au hăpăit cel mai tare cu polonicul, de le curgea şi pe la colţul gurii. Avem asemenea exemplare şi printre noi şi cine mai e ca ei de patrioţi şi de anti comunişti” a rezonat perfect cu ceea ce gândeam şi eu.

Descrise cu umor ce pare desprins din povestirile lui Ion Creangă – Ce coincidenţă de nume! – unele pasaje te fac să râzi cu lacrimi. Mie mi-au plăcut în mod deosebit două. Capitolul Brigitte Bardot în care autorul face haz de necaz că nu a reuşit să petreacă puţin timp cu actriţa de a cărei vizită în România s-a ocupat personal şi deja fiind în al nouălea cer visând. Dar de visul lui “s-a ales praful şi pulberea” după ce a aflat Elena Ceauşescu de plănuita vizită, programul şi cine o va însoţi în permanenţă şi nu i-a dat viză de intrare: “Ce faceţi, nebunilor? Aruncaţi ştoarfa asta în nădragii lui curvaru de Creangă? Să nu o văd că are curajul să calce în România, putoarea dracului!” Altul care mi-a plăcut mult este cel în care secretara lui Ovidiu Creangă, Ingrid Orendi de la ISCE CHIMIMPORT îi dă două palme straşnice securistului ce îi cere să se culce cu el şi îi răspunde: “Mai bine mă omor decât să mă culc cu un securist”. Am admirat-o din toată inima mea pe acea femeie şi mă întreb câte din aşa-zisele victime ar fi avut curajul ei.

“Cu şi fără securişti” este una din cele mai bune cărţi de memorii scrise de un cercetător chimist ce a lucrat cu Elena Ceauşescu pe care autorul o descrie: “avea un vocabular vulgar, de mahala. Când era nervoasă înjura ca un birjar. Era invidioasă pe soţiile potentaţilor zilei care erau mai frumoase şi mai elegante decât ea. Din acest motiv l-a mazilit pe Mănescu, care era ministru de externe şi avea o nevastă inteligentă, frumoasă şi cochetă”, dar cel mai şocant lucru e că spunea cu scârbă când vedea oameni la cozi: “Au ieşit şobolanii după mâncare”, dar şi ca director, mai apoi, în ministerul de externe de unde pleacă pentru că „avea balamalele politice mai slabe şi se luase în beţe cu şefa”. Cartea este o mărturie în slove a timpurilor pe care le-a trăit cu bunele şi cu relele lor. În ea sunt portrete de oameni: oneşti şi hoţi, lingăi şi verticali, buni şi răi – exact cum sunt oamenii. Nu face greşeala să se autovictimizeze şi de a împărţi lumea în tabere albe şi negre şi nici nu cade în tentaţia de a spune: Securiştii au fost toţi răi! ci îi descrie cât mai corect cu putinţă; unii râme, alţii vulturi, unii hiene, alţii lupi singuratici.

Admir la Ovidiu Creangă cel mai mult onestitatea şi aceasta este trăsătura dominantă a memoriilor lui. El nu se plasează în afara scenei şi arată cu degetul la alţii: Uite ce au făcut! Uite ce răi au fost! Nu. El este chiar pe scenă şi între personaje şi îşi joacă rolul împlinindu-şi destinul.

Bineînţeles că sunt şi situaţii dureroase şi care îţi lasă un gust amar cum este cea cu pâra la securitate a profesorului de istorie ce îi era prieten. Acesta este atât de ticălos încât raportează şi ceea ce nu a spus. Cel care îl previne de turnătorie şi îl salvează rupând hârtiile primite este un securist!!! Lecţia este extrem de dură: „M-am descotorosit de dragostea lui Călinescu încet, cu prudenţă şi tact, ca să nu se prindă că ştiu măgăria lui. Şi era ditamai profesorul de istorie, cu un aer de conte scăpătat, ai fi jurat că este un adevărat gentleman”. Există multe astfel de lecţii în cartea şi printre cuvinte răzbate sentimentul de frică şi neîncredere trăit atunci. Nu ştiai niciodată dacă poţi să te bazezi pe cineva sau nu, dacă este prieten cinstit sau nu.

Discursul către salariaţi la numirea lui ca director în Ministerul de Externe este uman, cinstit, de om ce îşi recunoaşte limitele şi asta în condiţiile în care toţi se credeau atoateştiutori, multilaterali dezvoltaţi: „Dragii mei! Eu până mai deunăzi, am fost cercetător în tainele chimiei. Noi, cercetătorii, suntem cu capul în nori. Toţi ne credem Einstein sau Teofrastus Bombastus Paracelsius. Toţi vrem să descoperim „Piatra Filosofală” sau, cel puţin, să facem din rahat bici. Dar soarta m-a aruncat în groapa cu şopârle şi trebuie să mă descurc cum oi putea. Dar nu mă voi putea descurca decât dacă mă ajutaţi voi, ca să vă spun un adevăr dureros, sunt tufă în comerţ internaţional”.

Faptul că povesteşte cum i-a furat dividendele un englez, foarte bun prieten şi director la o companie prestigioasă din Anglia mi-a confirmat ceea ce ştiam deja că hoţi sunt peste tot.

Cu un curaj ce se apropie de nebunie Ovidiu Creangă pleacă din România după multe şicane şi nedreptăţi „Lucica m-a ronţăit continuu, discret şi cu migală, ca o furnicuţă harnică..... Murgu şi Turcu mă lucrau la nivel înalt şi totul a mers până la celebra şedinţă din 25 noiembrie 1969 la Comitetul Central, când Ceauşescu a dat cu toată conducerea dela Chimimport de pământ” şi la 62 de ni ia viaţa de la capăt în Canada.

Copilăria, viaţa în Basarabia sunt descrise înduioşător în capitolul „Începuturi/ Aspecte din Basarabia românească”. Se simte iubirea de locul natal şi dorul după acel loc. În numele acelui dor şi a acelui cântec ce te cheamă mereu spre leagănul unde te-ai născut Ovidiu Creangă susţine astăzi cu burse de studii elevi de liceu eminenţi din Republica Moldova. E modul lui de a-şi ajuta ţara şi a nu uita de unde a plecat. Bravo, domnule Ovidiu Creangă! Sunteţi un OM şi ROMÂN minunat!

Mi-au plăcut memoriile domnului Ovidiu. Am lăcrimat în Basarabia, am simţit „otrava” de a lucra alături de Elena Ceauşescu, am văzut lumea prin ochii dvs cât aţi cutreierat-o ca director la Ministerul de Comerţ Exterior, am simţit trădarea, şicanele, viermuiala şi minciuna acelor vremi.
    
                                                                                                                      Luminiţa ALDEA


 Dosar din câmpul literelor:

CONTROVERSĂRI PRODUSE DE EXIBIŢIONISMUL CRITIC


                                         POLEMOS: CUM SE RATEAZĂ
                                               UN CRITIC LEFEGIU

 
„În ultimii ani am citit mai mult de o mie de cărţi proaste”
Alex  Ştefănescu
(În volumul său „Cum te poţi rata ca scriitor”)

    
DRAGĂ  DOMNULE  ALEX   ŞTEFĂNESCU,

Mă aflu în România. Printre cărţile primite şi discutate cu amici mei se află şi volumul DVS despre rataţi prin ratări, cunoscându-mi-se atracţia faţă de critica argumentată obiectiv şi polemica picantă, indiferent din ce domeniu. Volumul DVS m-a interesat mult, chiar dacă sunteţi  doar un critic literar, deci un intermediar limitat, limitat în aria literaturii, vă apreciez, dar în acelaşi timp simpatia mea faţă de DVS este doar din compasiune, adică milă mai pe româneşte, acum, când înţeleg ce traumă neuropsihică va cauzat citirea a o mie de cărti proaste în ultimii ani. O adevărată tortură a scoarţei cerebrale, ce vă poate chiar deregla definitiv, pentru că din punct de vedere neurofiziologic o mie de cărţi proaste citite, una după alta, va poate prosti definitiv. S-a întâmplat şi cu alţii mai mari.

Deasemenea, amicii mei sunt îngrijoraţi de consecinţele acestei actiuni neglorioase – cum o numiti – dar profund dăunătoare intelectului DVS de mare critic  literar, când împreuna am analizat intensitatea cu care v-aţi autoflagelat neuronii. Am calculat, e drept cu aproximaţie, că aţii citit o carte proastă la două zile şi în a treia zi, aţi scris despre ea cât vi s-a părut de proastă, în conformitate cu  standardelor personale de critic cu vechime la Nicolae Manolescu. Astfel, iată, acoperim timpul ultimilor ani, cuprinzând aproape  un deceniu, ţinând cont că, oricât de mare critic marathonist  ar fi cineva, cineva ca DVS, are nevoie de timp şi pentru altele, cel puţin pentru necesităţile fiziologice (necesităţile fiziologice nu sunt numai cele de la WC, cum ştiu criticii literari)
 
Săracu’ domn ‘Alex a fost concluzia amicilor mei din jurul unei mese de terase unde ne aflam şi cu toţii am ridicat paharul, compasional, în sănătatea lui domn’ Alex, saracu, cum s-a nenorocit el citind o mie de cărţi proste, jerfindu-se pentru prestigiul literaturii! Unul dintre noi v-a comparat cu un veritabil Don Quihote de Bucureşti, care nu se luptă cu învechite mori  de vânt, ci cu o mareea neagră pe hârtie. Tulai Doamne, ce critic titan! Din această stare de  compatimire admirativa sau de admiraţie compătimentoare, s-a iscat o nedumerire: cum a ştiut el că sunt o mie de carţi proaste dacă nu a citit şi o mie de carţi bune? Lipsesc elementele necesare de comparaţie! Poate ca a citit şi o mie de cărţi bune în acelaşi timp şi-a dat unul dintre noi cu părerea, nefastă, pentru că imediat a fost penalizat  să plătească, peste  rând, la toţi de faţă un alt rănd fiindcă îi lipseau argumentele: nu se putea citi în acelaşi timp şi o mie de cărţi bune din două motive. Unul era timpul, celălalt cărţile bune. Timpul era potrivnic: nu-i mai rămânea  nici de necesitătile fiziologice.

Cel ce trebuia să platească având dreptul la apărare, a  replicat că mari critici bucureştenii nici nu citesc, ca lumea, cărţile pe care le recenzează doar le răsfoiesc superficial, apreciază subiectiv în fucţie de bisericuţe şi clanuri literare, obligaţii, simpatii şi antipatii. În acestă manieră de critică literară bucureşteană Alex Ştefănescu poate digera două cărţi pe zi: una buna şi una rea, deci poate compara. Astfel, de dragu’ lu’ domn’ Alex s-ar putea înghesui răsfoirea a două mii de cărţI în ultimii ani. Aiurea, dar toleranţi  fiind, l-am lăsat să vedem cât se va zbate să dovedească ca s-au scris o mie de cărţi bune în ultimii ani. Amicul nostru s-a chinuit  adunând  la un loc „uşa” lui Liiceanu cu „femeile iubite” de Cărtărescu  cu „îngerii” lui Pleşu şi „prezervativele” supleantului Petre Popescu. Degeaba! Nu s-a lăsat, a mai adăugat şi pe cei ce îi perie cu lauda critică  domn’ Alex: Patapievici & ICR company, Manolescu & USR company, Tismaneanu & Băsescu company. Tot degeaba, deşi am acceptat şi gogoaşa că şi   Băsescu are multă literatură buna de sertar, rămasă prin sertare, dosare şi în groapa de la Berevoieşti! În această hilară efervescenţa, în care încercam să adunam o mie de carţi bune pentru comparaţie, aflu cu stupoare, că domn Alex, după douăzeci de ani de redactorie la Romania Literară a zburat de acolo la Cultura lui Gusti Buzura. Argumentul a fost: s-a prostit! Era  previzibil  după ce citise o mie de cărţi proaste. Chestie de cauză şi efect, pe care o cunoştea şi dobaşul din Dorolea, numai marele critic de Romania Literară habar nu avea. A avut totuşi noroc, putea fi mai rău, în literatura de specialitate a psihiatriei se dau cazuri de tâmpenie definitivă  după lectura doar a câtorva cărţi proaste. şi norocul nu l-a părăsit din moment ce a ajuns la baciu Gusti, care o fost mare doctor pe la clinicile cele mari ale Clujului, îl va ţine sub observaţie. Noi, însă, înlocuim  Manolescu & USR company cu Gusti&cultura.
 
Ne-am posomorât, privind cu scepticism prognosticul şi viitorul criticului Alex Ştefănescu, care s-a ratat datorită lecturilor proaste sau  doar rasfoind-le şi nu a mai ramas redactot-şef până la sfârşitul vieţii precum rămân papii, rabinii sau  patriarhii, să păstoreasca după canoane sale critice  literatura română. Ce soarta paradoxală; acum când toţi cititorii de rând se luminează citind, numai domn Alex s-a întunecat, s-a prostit  citind şi a fost trimis la plimbare. Ce soartă de ratat!

Pe undeva, mă simt şi io jenat  având in vedere ca printre cele o mie de cărţi proaste a trecut şi POLEMOS, volumul meu de pamflete şi polemici, ce ar fi contribuit la deteriorarea neuropsihică a marelui critic. Îmi pare rău, maiestre dacă e aşa, dar, trebuie să recunoaşteţi, cel puţin în sinea DVS, că şi în cazul meu  aţi dat în gropi!! Întâi, io nu-s scriitor înregimentat, dar am dreptul să scriu ce vreau io, cum vreau io! Dacă credeţi că am săvârşit o infractiune chemaţi-mă în instanţă, mi-aţi face mare placere! După părerea DVS sunt nepriceput, rudimentar şi agramat, se prea poate, dar trebuia să ştiţi până acum, că şi noi, aştia, cu un IQ mai mititel facem parte din marea democraţie care stă pe buzele elitelor literare bucureştene la TV prin singtama libertatea de expresie garantată! Bună glumă. Al doilea, prin acest op de 250 de cărţi proaste, printre care ati afişat şi volumul meu POLEMOS, pentru că l-am criticat argumentat pe Roman Patapievici, aţi dat dovadă de superficialitate în lectură şi gândire, subiectivism de trupă măruntă şi de slugarnicie cât vi se pretinde. Vă întreb:  dacă îl lăudam pe Patapievici şi Tismaneanu era o carte bună, îmi dădea-ţi şi-un  premiu, îmi punea-i poza la gazetă? Ştiu că nu raspundeţi, v-am mai scris o scrisoare foarte deschisă, despre folosinţa inteligenţei în diferite scopuri, a fost  publicată. Aţi tăcut, ca stuţul  african  în anumite situaţii, poltron!
 
În volumul pe care-l discutăm, Cum te poţi rata ca scriitor, vă erijaţi în mare maiestru al criticii literare, judecator de drept divin,  când în fapt  un critic literar nu este mai mult decât un intermeriar oarecare între cel ce scrie ce vrea, cum poate şi cititorul ce îşi alege ce vrea, ce-I place lui. Gusturile-s pe măsura fiecăruia,  zice şi Mătuşa Augustina din Prundul Bârgăului. În opul DVS, cântăriţi şi judecaţi poeţii şi scriitorii mai abitir decât în judecata de apoi pictată de Michelangelo în Capela Sixtina. Bravo domn Alex! Sunt convins ca ştiţi prea bine că în restul lumii critica literară nu se face precum la Bucureşti, unde vă comportaţi ca nişte sfinţi ortodocşi cu sufletele sărmanilor  condeieri, care vor şi ei să ajungă mai aproape de altarul literaturii române pe care s-au aşezat cu curul boierii minţii dâmboviţeni: Pata, Preşu, Lichi, Cârta. În al   treilea rând, mulţi cititori români se întreabă între ce fel de cărţi aşeza şi volumul POLITICE a lui Roman Patapievici, care a scris: Pututuroşenia  abisală a sufletului  românesc, spirocheta romanească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită, inima devine piftie iar creierul un amestec apos. – pag.49, ediţia 1996. Aud, maiestre, răspundeţi!? Roman Patapievici, nu scrie asta despre Ion Iliescu cum îl scuzaţi in notiţa DVS. Ce nu spune omul la nervi ci despre sufletul românesc, adică al nostru, al romanilor. Am impresia că DVS, până  acum la 63 de ani, cât şi aveţi, nu vă este clara noţiunea noastră de suflet românesc, pe care o persiflaţi precum Roman Patapievici, pe care l-aţi uns drept unul dintre cei mai inteligenţi români. Prostituţie literară, maiestre! Iar prostituţia asta nu vi se trage de la lecturi proaste, are cauze mult mai adânci, mai grave, incurabile.
 
În încheiere, vreau să vă spun; prin acest volum aţi ratat să fiţi un onest critic literar, şi nu numai în cazul meu. Subliniez, în cazul meu, aţi coborât la nivelul unui vardist  intermediar viclean ocărându-mă pe mine şi aparându-l pe Roman Patapievici care a denigrat/ denigrează românii, ţara, limba şi cultura lor. Nu ne daţi un exemplu asemănător cu el... din Israel, Rusia sau Anglia?

Cât priveşte ratarea mea ca scriitor pentru că l-am criticat pe „patibularul patapievici” să nu ţopăiţi de bucurie, nici să vă doară în olecran. Ceea ce scriu rămâne absolut la latitudinea şi judecata cititorului, pentru el scriu, nu pentru intermediarii critici de azi  care nu se deosebesc cu nimic de cei de dupa 23 August 1944. Reamintiţi-vă,  ma(i)estre, unde sunt lăudătorii şi lăudaţii literaturii dintre 1945 şi 1965 de pe malul bucureştean al Dâmboviţei!? Acolo veţi fi şi voi, cei de azi, în următorii douazeci de ani. Parol!

                                                                                 Corneliu  FLOREA 2010 Casa cu Flori – România

  Prof. Univ. Florentin SMARANDACHE

                     ALEXANDRU ŞTEFĂNESCU
           ŞI TOTALITARISMUL CARE SE INSTALEAZĂ
                                                 ÎN ROMÂNIA





Mărturisesc deschis, eram preocupat cu alte cercetări, nu mă interesau - de la o perioadă - nici politica, nici critica literară (însă m-a anunţat, de la Politehnica din Timişoara, Profesorul Mircea Şelariu despre elucubraţiile obsedatului sexual Alex Ştefănescu la adresa mea:  vezi şi articolul lui Constantin Dungaciu din “Tricolorul”).
 
Îi voi răspunde polemic lui Alex Ştefănescu, pe text, la cartea sa nedocumentată, cu mediocre compuneri şcolăreşti (Adriana Stan), superficială. Cartea sa, „Cum te poţi rata ca scriitor”, publicată la Humanitas, a fost declarată „cea mai proastă carte a anului 2009” (revista "Cultura", anul V, nr.2/257, 21 ianuarie 2010), fiind neprofesională, diluată, nedocumentată. Ce gunoaie de cărţi mai public şi editura asta Humanitas! Dumnealui şi alţii din gaşca sa mă ţin în priză, mă stimulează la creaţie!  Deci… tot răul spre bine! Voi arăta şi aplicaţiile paradoxismului, nu numai în folclor, dar şi-n ştiinţă, filozofie, artă.

1) La pagina 297 Alex Ştefănescu începe cu o comparaţie între mine şi… Nicolae Ceauşescu!  Vreau să-i amintesc că pe vremea ceauşistă eu eram disident: se poate verifica, deoarece am patru dosare la Securitate, însumănd circa 880 de pagini.  Am obţinut copii după ele prin CNSAS. Am şi fugit din ţară în 1988, aşteptănd viza americană într-un lagăr de refugiaţi politici din Turcia.

Comparaţie mai potrivită ar trebui făcută între Alex Ştefănescu şi Nicolae Ceauşescu, fiindcă A. Ş. îl lingea în fund pe Ceauşescu pănă la Revoluţie, scriind pe prima pagină a revistelor literare numai apologii la adresa conducătorului. Dar, ca orice persoană machiavelică, acum A. Ş. îl critică pe dictator.  Şi-atunci, ce încredere poţi avea într-un asemenea „critic” care scrie după cum sunt timpurile, ci nu după adevăr?!  A. Ş. se contrazice singur!

Studiind puţin istoria, veţi constata că nici o stăpănire nu e permanentă, ci se suprapun: o stăpănire peste altă stăpănire, şi tot aşa. Analog, nici un imperiu, ori dictatură, ori totalitarism nu rezistă la infinit – iar abuzurile şi fărădelegile acestora vor fi scoase la iveală mai devreme sau mai tărziu. Deci, cănd o nouă stăpănire se va instala în Romănia, după cea prezentă, el va fi primul oportunist!

2) Despre volumul meu în engleză, „Dedicaţii” (cu o prefaţă intitulată sugestiv “Anti- Carte?”), A. Ş, scrie: “este vorba de grandomanie şi de un narcisism ritualic care amuză, dar şi sperie” (p. 297). Nu este vorba nici de «grandomanie», nici de «narcisism», ci de un experiment literar.  El nu a citit nici măcar prefaţa acestei cărţi (de o singură pagină!), unde se scrie: „Este aceasta o lucrare literară sau de artă? Nici una, nici alta, sau amăndouă în acelaşi timp (…) …arată ca o carte de cărţi, sau ca o metacarte”.  Deci, stilul de avangardă. Şi prefaţa se termină prin „Avantajul acestei cărţi este că ea poate fi citită de cei care nu citesc”, adică de unul ca A. Ş. Şi nu ştiu de ce A.Ş. se «sperie» de-o carte?  Aş vrea însă sa-l văd cum se sperie de acest răspuns?(!)
Apoi face pe glumeţul naiv: „dacă cel care se supraestimează astfel ar deveni agresiv, tot n-am fi în pericol, pentru că între el şi noi se află Oceanul Atlantic” (asta sună pueril, ca o compunere de clasa a patra). Ba ar trebui să fie în pericol, fiindcă şi răspunsurile mele polemice la adresa grăsimii sale pot circula liber prin toată lumea, chiar şi peste Oceanul Pacific - nu doar revista lui plătită din banii poporului şi unde cenzurează pe cine vrea (pentru că tot este “democraţie” – pardon de expresie!) şi publică şleahta lui şi proletcultişti precum Nina Cassian fără măcar să menţioneze apartenenţa nonagenarei dinaintea Revoluţiei (iar această autocenzură ţine tot de… democraţie)!

N-a auzit A. Ş. de experimentele colegului său de mafie literară Nicolae Manolescu Apolzan şi postmodernismul pe care ultimul şi Cenaclul său de Luni le făceau imitănd ca nişte papagali postmodernismul occidental?  De ce nu-i critică şi pe aceia, c-ar avea mai mult material!

Sau, de ce nu merge la rădăcini, criticănd chiar pe literaţii occidentali postmodernişti care l-au format (pariez că aşa ceva n-are nici curaj, nici voie!). N-a auzit de celebrul grup francez „Oulipo” [Ouvroir de littérature potentielle], ai cărui membri propuneau diverse metode tehnice de creaţie artistică? De pildă, Jacques Pérèc a compus un roman intitulat „La disparition”, roman scris în întregime fără litera “e” - cea mai frecventă literă din limba franceză, iar criticii care au recenzat romanul (de-alde Alex Ştefănescu care citesc pe sărite! – vezi şi comentariul lui Corneliu Florea citat la bibliografie) nici măcar nu au observat! Sau Raymond Quéneau cu „Zazie dans le metro”, unde aceeaşi întămplare (o scenă cotidiană) este povestită de diverse persoane, evident, în stiluri diferite. Ori versurile combinatorice ale acestui scriitor de formaţie ştiinţifică (Cent mille milliards de poèmes). Am şi fost în legătură epistolară cu unul dintre fondatori:  scriitorul şi matematicianul FranÇois Le Lionnais, prin anii ‘80. Ori cărţi ale căror pagini se citesc urmănd o schemă logică (precum se fac programele la computer), nu în ordine cronologică. Sau, există cărţi interactive: cititorul poate interveni în text. Etc. Ȋn present se fac experimente literar-artistice multi-media.

Alt experiment livresc pot aminti şi o carte cu toate paginile goale… publicată tot în Vest – asta ar fi bună pentru A. Ş. s-o citească! Literatură nu este numai ce-I place lui A. Ş., că doar nu suntem în dictatură literară (ori se-ntrevede la orizont un soi de totalitarism?). Sau mai ales: cine-i place (citeşte: cine-i ‘plăteşte’) lui! Cine e el, poliţia literară?  Sau cine se crede el? Desigur, nu toate experimentele reuşesc, sau nu toate sunt gustate (nici în ştiinţă, nici în literatură, şi nici în artă – dar fără ele nu se poate).  Avangarda îşi are şi ea cititorii ei, inţiaţi, iar A. Ş. „nu prea le are” în acest domeniu.

3) El jigneşte o serie de scriitori cănd afirmă că aceia care mi-au trimis cărţi cu dedicaţie sunt „autori minori, necunoscuţi de critica literară” (p. 298). Care critică literară, el şi clanul lui? El, care doar răsfoieşte, sau nu citeşte deloc? Sunt zeci de critici şi eseişti literari prin toată ţara, care-au scris despre toţi aceşti autori pe care-i persiflează el. “Critica literară” înseamnă toţi criticii şi eseiştii literari din toate oraşele ţării şi romănii din străinătate, nu doar MAFIA celor de la Bucureşti care vor să monopolizeze cultura romănească.

Iată scriitori mari, sau destul de cunoscuţi, prezenţi în „Dedicaţii”: Gheorghe Tomozei, Dan Tărchilă, M. N. Rusu, Ion Rotaru (autor al unei imprtante Istorii a Literaturii Romăne),  Nicolae Rusu (cunoscut prozator basarabean), Vasile Smărăndescu (haijin), Mirela Roznoveanu (scriitoare în Statele Unite), Adrian Dinu Rachieru (renumit critic şi eseist din Timişoara), Dr. Alexandra Roceric (lingvistă care lucrează la Biblioteca Congresului din Washington D.C.), Mihai Prepeliţă (cunoscut scriitor din Cernăuţi), Dr. Titu Popescu (eseist şi scriitor exilat în Germania), Radu Bărbulescu (scriitor din München, Centrul Cultural Romănesc din München), Constantin Mateescu (cunoscut scriitor vălcean), răposatul poet Al. Lungu (din Germania, redactorul revistei de poezie Argo), Dumitru D. Ifrim (poet), Vasile Gurău (prozator din Germania), Emilian Galaicu-Păun (tănăr şi talentat poet din Chişinău), Florea Firan (autor al dicţionarului scriitorilor olteni), Radu Enescu (filozoful şi eseistul de la Madrid; dacă n-a auzit nici de R.E. înseamnă că Ştefănescu ăsta e un ignorant!), Rev. Dr. Theodor Damian (scriitor, redactor şef al revistei “Lumină lină” din New York), Constantin Cubleşan, Silvia Cinca (prozatoare în SUA), regretatul George Ciorănescu (Germania), Cornelui Florea (prozator în Canada; a scris un foarte interesant jurnal de emigrant; dar polemicile sale nu plac mai marilor zilei, şi-atunci trebuie pus la zid: nu-i aşa?), Gerge Băjenaru (SUA), Marian Barbu (Craiova-Chicago), Ioan Baba (redactor şef al revistei “Lumina” din Novi Sad, Serbia).

Probabil că unii autori din exil sunt mai puţin cunoscuţi „mărimei” sale, dar asta e şi vina lui. Un adevărat critic trebuie să se documenteze permanent, şi mai ales să citească… ceea ce nu prea e cazul cu D-l Ştefănescu. Arată căt de multe lacune are! Ȋnsă, dacă A. Ş. îi citează ca „autori minori” [expresia îi aparţine, p. 298] şi pe George Băjenaru (foarte cunoscut publicist, mereu prezent în revistele de exil), sau pe Ioan Baba care-i animatorul cultural şi scriitorul de limbă romănă premiat în Banatul Sărbesc, înseamnă că individual e afon în ceea ce priveşte literatura exilului. Halal critic! Pe majoritatea îi consideră „amatori”; probabil „profesionişti” (care trăiesc din scris; deşi mă cam îndoiesc de acest lucru fiindcă lumea nu mai citeşte şi deci nu prea cumpără, cu excepţia celor plătiţi de la buget!) sunt numai el şi mafia lui. Şi in Statele Unite, conform cifrelor oficiale, dacă trăiesc 2-3% dintre scriitori din scris. Nu am citat autorii străini şi nici pe cei din domeniul ştiinţelor exacte fiindcă A. Ş. nu este în domeniu (deci ar găsi motive de scuze).

4) Despre dedicaţia scrisă de poetul vălcean George Achim se exprimă că ar aminti de „vremea Festivalului Naţional «Căntarea Romăniei»”.  Şi asta tocmai Alex Ştefănescu, omul care era implicat pănă la găt ca slugarnic cultural regimului trecut! Pentru asta era plătit! Curat murder mai eşti, domnule Ştefănescu! ca să-l parafrazez pe Caragiale. Ȋţi negi trecutul pătat! Şi te făcuşi brusc „mare democrat” de trei parale! Căt de parşiv şi ipocrit eşti! Ȋncă o dată vreau să accentuez că publicaţia (observaţi că nu spun «cartea») „Dedicaţii” nu a fost făcută pentru a pune în evidenţă personalităţile romăne sau străine care mi-au scris sau nu dedicaţii, ci pentru a experimenta (în stil avangardist desigur), pentru a forma o lucrare care poate fi o combinaţie de literatură şi artă, dar mai ales pentru a forma: o carte de cărţi (o meta-carte).

5) Profesorul şi poetul Constantin Matei scria: „...azi România este «iadul îngerilor». Sistemul de valori este dat cu fundul în sus. Există tot mai mulţi oameni incompetenţi şi imorali cocoţaţi în diverse funcţii, care nu fac altceva decât să compromită valorile democraţiei occidentale (intenţionat sau inconştient). Iar cei cu adevărat deştepţi ştiţi ce fac? Pleacă pe capete din ţară şi nu se mai întorc, încât s-ar putea vorbi pe bună dreptate despre o «trădare a intelectualilor»”.

Sistemul de valori a fost dat, într-adevăr, cu fundul în sus: începând de la Eminescu, Caragiale, şi chiar personalităţi istorice importante precum Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu, toţi sunt terfeliţi şi aruncaţi în fundul prăpastiei!  Aşadar, nu e de mirare apariţia unei cărţi ca a lui Alex Ştefănescu [vor apărea şi altele, commando-uri sau reglări de conturi], pentru a intimida şi descuraja de la scris pe cei care aduc critici puterii actuale, şi pentru a-i azvârli (pe cei ce nu se supun celor puternici) oprobiului public… Fiindcă lumea astazi nu mai citeşte, ci ia totul gata „citit” de vreun critic sau eseist. În felul acesta este foarte uşor demanipulat poporul împotriva celor care nu-s „cuminţi” şi îndrăznesc să aducă acuze guvernanţilor marionetă şi puterii stăpânitoare din România. Cuvântul „democraţie” a căpătat astăzi, din păcate, o denotaţie peiorativă… unii îl iau în  râs, zicând că-i doar o demagogie… alţii - în numele democraţiei - comit abuzuri, crime, încălcări elementare ale drepturilor omului şi, mai ales, caută să-şi impună dominaţia lor pretinzând că fac… democraţie!

Ca în logicile moderne (fuzzy şi neutrosofică), nu există o graniţă clară între sfera naţională «democraţie» şi opusa ei «nedemocraţie».  Avem de-a face cu o zonă tampon (ambiguă, neutră/nedeterminată precum în neutrosofie) între «democraţie» şi «nedemocraţie», interpretată în ambele feluri – depinzând, desigur, de interese şi propagandă. De exemplu: ascultarea/interceptarea convorbirilor telefonice şi a mesajelor electronice ale cetăţenilor este considerată de către oficiali ca o masură „democratică” pentru a preveni atacurile teroriste - chipurile (ce-or face aşa-zişii terorişti în România… eu nu pricep!), iar de către omul obişnuit ca „nedemocrată” deoarece nu respectă dreptul privat al cetăţenilor. Curios că în perioada comunistă aceeaşi ascultare/interceptare a convorbirilor telefonice era condamnată de către vestici ca „nedemocratică”! Nu contează ce ştii, ce creezi, ci contează doar dacă le cânţi în strună celor puternici!

Dacă pe vremea comunistă era o cenzură dură, pe faţă, astăzi cenzura e mai voalată, ascunsă, pretinsă a fi îndreptare... De fapt sintagma „corect politic” a lui H. R. Patapievici (preluată din vest) este noua formă de cenzură (modernă!). Mulţi intelectuali sunt oportunişti, în special cei care trăiesc din scris la comandă, iar altora le e frică… Se încearcă intimidarea, pedepsirea, şi stigmatizarea non-conformiştilor. Treptat, treptat se instaurează un nou totalitarism. Se vorbeşte şi de o democraţie a fricii (în sensul că autocenzura este foarte mare; oamenii se tem să spună public ceea ce gândesc; de aceea pe Internet multe mesaje - acuzatoare ale stărilor de lucru – circulă nesemnate…;  autorii lor ştiu că există şi o spionare electronică).

La conducerea ţării au fost puşi un preşedinte-paiaţă şi un guvern-marionetă prin alegeri fraudate la nivel central (contează cine numără=măsluieşte voturile!). Iar pregătirea psihologică a populaţiei înaintea votărilor, pentru a accepta marionetele la conducere, se face prin publicarea de false „rapoarte de statistică Gallup” în care chipurile se arată că aceste marionette ar fi favorizate de majoritatea populaţiei. Totu-i o mascaradă bine regizată cu ajutorul unor servicii secrete… Se încearcă distrugerea naţiunilor mici. Prima etapă, a demolării industriei şi agriculturii, în România s-a încheiat „victorios”. Urmează acum distrugerea culturii, istoriei ţării - distrugere diabolic organizată. Ştergându-se, astfel, memoria colectivă a unui popor (şi, implicit, conştiinţa colectivă), va fi transformat din popor în populaţie – dispărând de pe hartă. Tinerii români care, în ziua de azi, conştient sau inconştient, detractează valorile naţionale din literatură, istorie, etc. ar trebui să ia aminte că aceeaşi soartă le va fi hărăzită şi lor de către generaţiile care urmează după ei (fiindcă învaţă unii de la alţii!): adică şi opera/ creaţia lor va fi în mod analog batjocorită de urmaşi (satisfăcându-se astfel dorinţele stăpânitorilor care promulgă autodistrugerile successive, şi „învaţă” poporul să se auto-umilească – multe mesaje antiromâneşti am primit de la români prin e-mail: de unde sunt ele şi cine în realitate le fabrică?)…

Unii spun că s-ar efectua chiar experimente sociale şi un război psihologic în România (să vadă cum se poate destrăma o ţară prin învrăjbirea generaţiilor şi, bineînţeles, prin „ajutoare” externe).

Distrugerea culturilor mici se efectuează şi în alte ţări din Europa de Est (după cum îmi mărturiseau nişte cercetători bulgari, sârbi, şi polonezi pe care i-am întâlnit pe la diverse conferinţe internaţionale). În timp ce la naţiunile mari se ridică în slăvi cele mai neânsemnate realizări (făcându-se chiar un cult internaţional al personalităţilor acestora), la naţiunile mici se defăimează totul (ignorându-se, sau mai pervers, boicotându-se personalităţile acestora din urmă). Chiar şi limba este îmburuienată şi invadată brutal şi cu lăcomie cu sintagme şi cuvinte ne-necesare (adică al căror corespondent semantic denotativ exista deja în limba română, deci nu mai era nevoie de dubluri) - şi asta doar din dorinţa de dominare lingvistică… [o paranteză: nu mă refer aici la neologismele necesare, vreau să zic: cele care nu aveau corespondent românesc]. În mod analog, îmi destăinuia Dr. Albena Tchamova de la Academia de Ştiinţe Bulgare: toate personalităţile bulgare (scriitori, luptători, etc.) din trecut sunt supuse unui tir nemilos de defăimare/ desfiinţare!

Îndatorarea internaţională nu are ca scop decât ducerea la înrobire {vezi şi discursul cancelarului german, doamna Angela Merkel, despre ţările „insolvente” [adică: incapabile să-şi plătească datoriile – conform dicţionarului Webster], care trebuiesc conduse din afară!}.  Orchestrarea a fost bine planificată. Dar, conform libertaţii de exprimare, oricine trebuie să aibă dreptul să-şi expună părerea.

6) Zice despre mine că „îşi imaginează că e scriitor” (p. 298). Pentru cunoştinţa lui îl informez că sunt membru al USR (dar şi al unor asociaţii de scriitori din alte ţări; n-am avut prea mare încredere în USR, de aceea m-am înrolat şi altora). însă acest lucru nu mă interesează. Eu scriu pentru că-mi place, şi fiindcă simt că am ceva de spus. Nu am nevoie nici de aprobarea lui A. Ş. sau a altora, şi nici de apologia lor.

7) Apoi continuă la pagina 299: că textele mele sunt „excentrice şi naive” dar recunoaşte că „totuşi, unii le iau în serios” (se referă la scriitorul şi slavonistul Ion Soare din Rm. Vâlcea - el are impresia că scriitori se “fac” numai la Bucureşti; provincia o dispreţuieste şi discrimnează), şi bineînţeles sare la cei care îndrăznesc să aibă vreo părere diferită de-a lui. Se crede, probabil, un dictator literar (numai el are dreptul la cuvânt). Ce combinaţie ciudată: excentrice şi naive! A devenit si el „paradoxist” fără să-şi dea seama (sic!). Îl felicit!  Excentrice = ieşite din limitele obişnuitului; Naive = lipsite de experienţă (conform DEX); etc.

În primul rând vreau să menţionez că el ca critic (cacofonia e binevenită) nu are nici o valoare în străinătate, este pur şi simplu un zerΦ barat. Iar în ţară face critică literară politică (i-a atras atenţia şi Eugen Simion), la fel cum e şi revista lui şi-a Apolzanului – tot pe bază politică şi de haită (vezi şi cartea de mare success a lui Puşi Dinulescu:  Gaşca şi Diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu), nu literar-artistică. A făcut şi o „istorie literară” pe criterii politice, reflectând MAFIA literară actuală. Se observă traficul de influenţă practicat de cei doi şi cultul personalităţii pe care-l fac celor care denigrează Romania şi sunt aserviţi (vezi Gh. Văduva) intereselor antiromâneşti… Aşadar, se merge din ce în ce mai bine… spre mai rău! [pentru a folosi o sintagmă paradoxistă folclorică]. Se mai cunosc cazuri în literatura română de abuzuri critice (nepotisme literare):  de exempla Eugen Lovinescu îl dispreţuia pe poetul George Topârceanu, dar bineînţeles îl gudura pe nepotul său, prozatorul Anton Hoban; însă astăzi Topârceanu este mai citit şi mai apreciat decât amândoi la un loc! Cel mai bun critic literar va fi… TIMPUL (când va trece perioada aceasta tulbure)…

După cum am scris şi-n Helluo Librorum: La urma urmei, o adevărată istorie literară/ştiinţifică/artistică în orice domeniu ar trebui scrisă de un colectiv redacţional (nu de o singură persoană, şi aceea coruptă, neonestă, cu ochii doar după bani!), format din specialişti de orientări politice şi ideologice diverse, din grupări literare/ştiinţifice/artistice diverse care să expună din toate punctele de vedere o operă şi un creator – nu din punctul de vedere totalitarist al celor de la putere...
 
8) Tinerii se plângeau pe Internet într-un forum la LiterNet că Alex Ştefănescu cere 100$ pentru a scrie o cronică literară despre ei! Corupţia din România a atins toate nivelele societaţii: de la cultură, literatură, poezie, ştiinţă, până la economie – ca să nu mai vorbim de politică unde e dezastru!
 
9) Ceea ce-i necorect este faptul că istoriile acestea bolnave ale domnilor Manolescu şi Ştefănescu au fost finanţate din bugetul de stat – aşa ceva nu există în America, de exemplu. Trebuie să se gestioneze singuri, nu pe banii oamenilor de rând, când maoritatea pe la ţară nici n-au ce mânca, nici n-au unde lucra - trăind într-o sărăcie lucie, mai rău ca înainte de ’89 din păcate!

10) Pe deasupra, aceste istorii bolnave mai sunt băgate şi pe gâtul bibliotecilor (biblioteci obligate să cumpere maculaturile celor doi domni mafioţi, pe lângă faptul că s-au tipărit cu bani de la buget! - vezi, doamne, fără de ele nu se poate!), unde ele să ţină loc de îndoctrinare, ăsta e scopul lor: în sensul că lumea să asimileze ceea ce vor şi pe cine vor stăpânii de astăzi (reflectate în scrierile celor doi domni bolnavi, că altfel nu le-ar fi fost sponsorizate maculaturile). Apoi, el n-a citit nici o carte de-a mea. Punct! Are datoria de commando să-njure, şi o face cât mai simplu (necitind, ci doar din auzite, ori pe sărite). Din cele peste 60 de cărţi literare ale mele el a răsfoit decât „Dedicaţii”, o meta-carte care… nu se citeşte!

11) Mai scrie că: „În stilul său impetuos şi hilariant, Florentin Smarandache a trimis la un moment dat pe adresa a numeroase reviste din România un fel de manifest prin care încerca să lanseze un nou curent literar inventat de el: paradoxismul” (p. 299). Nu specifică la ce perioadă se referă, fiindcă asa cum am explicat la început eu eram pus la index de Securitate (mi s-au confiscat şi manuscrise, nerestituite de CNSAS nici acum)… eu nu puteam publica nici măcar nevinovate articole de matematică (vreau să spun, articole nepolitice).

12) Citează din versurile mele paradoxiste, trunchiate! - bineînţeles (eu voi reda poemul în întregime), pe care le numeşte “versuri caraghioase”:

            AUDIENŢĂ LA DUMNEZEU
    ...Intru.     – Ieşi, zice.
        (Domnul nostru mă ştia
        credincios în necredinţa mea.)
    Eu îi cer o mână de ajutor,
    el îmi dă un picior.
        (Porcu’ ăsta face numai măgării.
        este un individ complicat şi impur,
            pur şi simplu.
            Foloseşte stilul „fără stil”.)

    Intru.        – Ieşi, zice.
    – Dar daţi-mi şi mie...
    – N-am!
    – Aş dori totuşi...
    – Nu am!
    – Nici măcar...
    – Nici!
       
            (Măgarul ăsta va ajunge cal
            de bătaie pentru sarcastici.)


Are într-un fel dreptate; dar nu ştiu de ce „caraghiosul” şi „hilariantul” nu şi-ar avea loc în literatură? Să citească “Cântecele de mahala” ale mele, care-s chiar distractive (zic eu)!
Poemul de mai sus este de natură lingvistică, şi se bazează pe multiple contradicţii (asta privind cu lupa, pe părţi), exact în stilul paradoxist. Doar că nu e numai atât. La nivel de întreg, poemul este o parabolă: audienţele la secretarii de partid, care întotdeauna se terminau prin scoaterea afară a celui care se plângea de câte ceva.  Simbolizează, dacă vreţi, şi soarta omului în faţa destinului: în sensul că destinul face cu omul ce pofteşte… Eu credeam că domnul Ştefănescu e şi el mai isteţ, vede şi sub înţelesurile unor opere literare – dar dumnealui le ia numai sub formă plată, la mintea lui.

Apoi, se face şi demontajul clişeelor lingvistice (locuţiuni în speţă), prin interpretări opuse (este unul din proceedele paradoxismului): de la figurativ la propriu. Dacă „marele” critic A. Ş. nu le înţelege, îl sfătuiesc să mai studieze (chiar mă ofer să-l ajut). Un astfel de volum mi-a apărut în anul 1983, intitulat Le sens du nonsens (conţinând şi Primul Manifest Paradoxist), bazat pe luarea în răspăr a clişeelor limbii franceze, volum apreciat de însuşi Eugène Ionesco.  Am impresia că Ionesco e un pic mai mare decât A. Ş. şi chiar la nivel internaţional dacă nu mă înşel…! A .Ş. nu s-a prins, cât se crede el de mare „mahăr” literar. Fiindcă A. Ş, atunci când (mai) lecturează, lecturează superficial.

Poemele-mi trebuiesc privite din două unghiuri: în spaţiul mic (la nivel de fiecare vers ori sintagmă, ori câteva versuri/sintagme împreună – unde se poate studia ‘tehnica’), dar şi în spaţiul mare (la nivelul întregului poem:  descoperând cheia lui, parabola, simbolul său). Eu nu scriu poezii „naive”, cum m-acuză el (şi acesta, ales chiar de dânsul, este o dovadă), dar „exotice”: poate să aibă dreptate. Ar putea să compună o carte întreagă de critici la adresa volumului meu în care este inclus poemul paradoxist de deasupra: “Legi de compoziţie internă. Poeme cu… probleme!”, care-i şi pe Internet:  http://fs.gallup.unm.edu/Legi.pdf . Sunt sigur că stăpânirea va sponsoriza „efortul” lui sau al vreunui grangure aparţinând poliţiei culturale actuale, mai ales că vor fi înjurături la adresa mea!  Iar eu voi muri de plăcere să răspund!  M-aş profila pe pamflete!

13) La pagina 299, adaugă: „“Să sperăm că Dumnezeu nu are timp să citească versurile lui Florentin Smarandache”.  Asta se vrea ironie. Numai că, uite, Dumnezeul nu ţine cont de un asemenea mare criticăcat, şi citeşte cărţile mele. De unde ştiu? Pentru că statisticile electronice oficiale ale universitaţii mele mi-arată în fiecare lună pe Internet între 200.000-300.000 hits din peste 100 de ţări (deci pe an 2-3 milioane citiri) şi între 50.000-70.000 descărcări de fişiere (deci pe an 600.000-800.000), referitoare la toate cărţile şi articolele mele: ştiinţifice, literare, sau de artă. Statisticile sunt şi individuale, pe titluri. De exemplu, cele mai citite cărţi literare ale mele sunt memoriile de călătorii (scrise în limba română), iar dintre ele volumul „India magică” (între 2.000-3.000 hits pe lună). Poezie, ce e drept, se citeşte foarte puţin astăzi, iar volumul meu de versuri în română cel mai frecventat pe Internet este (sic!) „Legi de compoziţie internă. Poeme cu… probleme!” cu 400-600 hits pe lună (adică acela din care citează el negativ).

14) Încheie, privind o carte a profesorului Ion Soare, prin expresia: „dându-ne posibilitatea să mai şi aţipim din când în când în timpul lecturii”. Eu am impresia că în aşa fel aţipeşte dumnealui cam la toate cărţile… s-a dat de gol!  Desigur, m-aştept acum la noi invective din partea clanului mafiot al său şi al acoliţilor săi (călăii de serviciu).  Cu cât înjură mai tare, cu atât îi plătesc noii lor stăpâni mai bine. Dar îmi va face o deosebită plăcere să le răspund! Provocându-mă, ei îmi menţin verva creatoare. Doar că aceste publicaţii sunt plătite din bugetul poporului pentru aceşti şarlatani. Românii ar trebui să se revolte în toată ţara contra acestei umilinţe naţionale la care sunt supuşi.

15) Tot la p. 299 adaugă despre Ion Soare că: «Autorul monografiei crede cu candoare că paradoxismul chiar există».  Cum îndrăzneşte în democraţie un autor să creadă altceva decât Alex Ştefănescu?!  Ştefănescu (fotbalistul sau criticul?) ăsta este a-toate-ştiutor, nimeni n-are voie să aibă vreo opinie diferită. Dacă nu acceptă paradoxismul, în schimb nici vorbă să nu accepte „fracturismul”, pentru că sunt oamenii găştii lui! Dar nu-l obligă nimeni să-l accepte, paradoxismul există de la sine. Dar, are curaj - de exemplu - să nu accepte dadaismul? Deoarece contează din ce naţie sunt cei care formează un curent, şi cât de servili sunt sau nu actualei puteri. Dadaismul, care-nseamnă scoaterea cuvintelor din pălarie pentru a forma un text, n-a adus nici o capodoperă şi n-are nici o aplicaţie şi nici o importanţă…

Dar sutele de literaţi de prin toată lumea (incluzând România, Statele Unite, India, China, etc.) care au contribuit la cele cinci Antologii Paradoxiste Internaţionale (1993-2006) cu texte în variate limbi [se pot descărca din site-ul http://fs.gallup.unm.edu/a/paradoxism.htm ], ăştia sunt toţi nişte proşti, numai el e deştept?! Unele naţii au voie să înfiinţeze curente literare, altele nu! Asta-i “democraţie”, bineînţeles!

Cum observa scriitorul Corneliu Florea: critica de astăzi se bazează pe simpatii sau antipatii… şi pe interese… Voilà!

16) Nu voi pierde timpul cu obtuzimea sa să-i explic aplicaţiile paradoxismului în ştiinţă [În Fuziunea Informaţiei (vezi Teoria Dezert-Smarandache de combinare a informaţiilor conflictuale: http://fs.gallup.unm.edu//DSmT.htm - folosită în medicină, robotică, aviaţie, cercetarea militară, logică, teoria mulţimilor, probabilităţi şi statistică, geometrie, teoria multispaţială şi multistructurală, transdisciplinaritate, fizică], în filozofie (neutrosofia ca generalizare a dialecticii), lingvictică, artă… Este vorba de peste o sută de articole, cărţi, prezentări la conferinţe internaţionale, teze de doctorat şi masterat la universităţi din diverse ţări, etc. îi dau acest link unde se poate documenta: http://fs.gallup.unm.edu//a/FifthParadoxistManifesto.htm şi poate trimite gorilele literare de serviciu să găsească motive de denigrare.

17) De ce n-ar exista paradoxismul? Fiindcă nu vrea el, sau fiindcă deranjează noua putere? Ei bine, uite că paradoxismul există chiar în folclor: independent de mine şi de găunoşenia domniei sale.  Mesajul de mai jos a circulat prin e-mail, ajungând şi la mine pe data de 21 iunie 2010. Îl redau în intregime fiindcă reflectă starea de lucruri din România, văzută de cetăţeanul obişnuit, nu de către cel corupt cu bani din visteria ţării pentru a satisface (culmea paradoxismului !) interese antiromâneşti. O să critice A. Ş. acum şi poporul: cum de-a-ndrăznit să scrie aşa ceva? Lucrarea era intitulată «România este o ţară de poveste. O ţară în care nimic nu este ceea ce pare a fi. Credeţi-ne pe cuvânt!»

La noi, în România:
- Salariile cresc, scăzând;
- Pensiile sunt tot mai mari, fiind reduse;
- Medicamentele  gratuite  trebuie  cumpărate;
- La robinet, apa caldă curge rece, iar apa potabilă nu e bună de băut;
- Trăim în frig plătind tot mai multă căldură;
- Plătim asistenţa medicală gratuită;
- Avem un preşedinte care spune mereu adevărul dar fiecare promisiune a lui se dovedeşte a fi o minciună. Culmea, la fel se întâmplă şi cu primul ministru!
- Premierul  ştie totdeauna ce vrea “românul” fără să-l întrebe niciodată;
- Banii ţării sunt tot mai putini şi avem tot mai multi miliardari;
- Poporul primeşte tot mai mult iar numărul  săracilor sporeşte în fiecare zi;
- Trăim într-o ţară liberă, aflată sub ocupaţie străină;
- Sîntem suverani, dar ne închinăm la două Porţi;
- Avem democraţie, dar alegerile sînt fraudate;
- Dezvoltăm cultura, dar denigrăm scriitorii clasici în frunte cu poetul naţional;
- Trecutul nostru este important, de aceea desfiinţăm toate personalităţile istorice;
- Limba noastră-i o comoară, şi de aceea o îmburuienăm cu cuvinte străine nenecesare;
- Plătim elemente halogene ca să ne persifleze pe noi şi ţara;
- Cel mai performant guvern ales de parlament este acela care tocmai  fusese destituit pentru incompetenţă;
- Fiecare ministru jură azi, cu mâna pe biblie, că doreşte binele poporului şi de a doua zi porneşte un program menit să-l distrugă;
- Salariile profesorilor au crescut cu 50%, prin reducerea  cu 15%;
- Într-un singur an au fost create 200 000 locuri de muncă şi ca urmare  numărul  şomerilor a crescut  cu 300 000;
- Este garantată libertatea  de exprimare a cetăţeanului  datorită efortului serviciilor speciale de a le asculta,  în fiecare clipă,  telefonu;l
- Libertatea presei este sfântă, de aceea ajung în stare de faliment tot mai multe ziare; antiguvernamentale;
- S-a redus cu peste 60% numărul taxelor şi impozitelor, dar plătim cu 20% mai mult taxe şi impozite;
- S-au desfiinţat peste 100 agenţii guvernamentale, prin creşterea numărului angajaţilor în plată al acestora cu circa 10%;
- Cabinetul premierului a fost micşorat, desfiinţat chiar,  prin angajarea în plus a  câtorva zeci de consilieri personali ai primului-ministru;
- Constituţia  este respectată de guvernanţi prin încălcarea  fiecărui paragraf al ei,  sub îndrumarea atentă a primului  ministru care este doctor în drept constituţional. Din nou, culmea, la fel  procedează şi preşedintele!
- Legile cele mai bune în România sunt cele care nemulţumesc pe toată lumea;
- Avem  şi o instituţie denumită Direcţia Naţională Anticorupţie care a obţinut rezultate remarcabile în lupta împotriva corupţilor,  fără să  fie condamnat  vreun corupt. Ca urmare, fără nici un corupt, am devenit ţara cea mai coruptă din Europa;
- Deşi 60% din alegătorii cu drept de vot au optat  pentru un preşedinte sau altul, adevăratul şef al statului  a fost desemnat  de “flacăra violet”;
- O campanie electorală de câteva sute de milioane de euro a fost plătită cu numai circa cinci milioane;
- Am fost o ţară fără premier două luni, având concomitent în funcţie  trei  prim-miniştri: unul demis, unul interimar şi unul desemnat;
- Împrumuturile externe împovărătoare, menite să scoată ţara din criză, adâncesc şi mai grav criza;
- Avem o armată tot mai puternică cu o dotare tot mai precară;
- Am intrat în Uniunea Europeană, trăim mai bine dar o ducem de două ori mai prost;
- Speranţa de viaţă este tot mai mare prin creşterea fără precedent a mortalităţii;
- Şcoala este gratuiă pentru toţi copiii, plătindu-se taxe scolare tot mai mari;
- Pentru copiii preşcolari s-au infiinţat mai multe grădiniţe datorită reducerii drastice a numărului celor existente;
- Analfabeţii nu numai că pot citi, ei chiar învaţă legea circulaţiei şi obţin permisul de conducere;
- Turismul a cunoscut o creştere nemaiîntâlnită, ca urmare a  scăderii  numărului turiştilor cu peste 50% faţă de anul precedent;
- S-au luat măsuri hotărâte de întărire a economiei prin desfiinţarea a câte 20 000 de intreprinderi lunar;
- Deşi, prin străduinţa guvernului,  se produc  anual  10 pâini pe cap de locuitor,  fiecare cetăţean are asigurată cel puţin o pâine în fiecare zi;  
- Agricultura noastră poate hrăni  80 de milioane de oameni, ca urmare  peste 80% din mâncarea zilnică a românului este  adusă din alte ţări;
- Petrolul produs de noi este cel mai ieftin din lume. Cum reuşim?  Îl plătim cu preţul cel mai mare din Europa. Cu gazele se întâmplă la fel;
- Construim  în fiecare an sute de kilometri de autostradă şi ca urmare avem autostrăzi tot mai puţine;
 - Şi gropile din carosabil devin tot mai numeroase întrucât le astupăm continuu cu asfalt;
- Oricare altă ţară cu atâtea minuni adunate laolată ar fi dispărut demult. Noi existăm!
Mai sunt şi alte minuni  în ţara asta. În România, minunile nu se sfârşesc niciodată! Şi asta fiindcă şi noi, românii, suntem un popor de poveste. Alegem mereu şi  mereu conducătorii cei mai capabili de minunăţii!
------------------------------------------------------------
Bibliografie:

Alex Ştefănescu, Cum te poţi rata ca scriitor, 2009.
Corneliu FLOREA, POLEMOS: CUM SE RATEAZĂ UN CRITIC LEFEGIU, „Romania VIP”, 17 septembrie 2010, http://www.romanianvip.com/2010/09/corneliu-florea-polemos-cum/
Prof. dr. Adrian BOTEZ,  ACTUALITATEA ROMÂNEASCĂ sau „SUNTEŢI INVITATE/INVITAŢI LA TRĂDARE, DOAMNELOR ŞI DOMNILOR!”, „Romania VIP”, 26 august 2010,  http://www.romanianvip.com/2010/08/adrian-botez-actualitatea-romaneasca/
TEODOR DUNGACIU, Jurnalul unui obsedat sexual sau Cum te poţi rata ca scriitor, Tricolorul, Nr. 1963, sept. 2010.
General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, Scrisoare deschisă: Liderilor partidelor politice din Romania, Presedintiei, Parlamentului, Guvernului Romaniei si Justitiei Romane,  Sindicatul Militarilor.
Puşi Dinulescu, “Gaşca şi diavolul. Istoria bolnavă a domului Manolescu”, 2009.





 

                         Jurnalul unui obsedat sexual sau
                             Cum te poţi rata ca scriitor

 Teodor DUNGACIU

La început de an, revista "Cultura" (an V, nr.2/257, 21 ianuarie 2010) publică o anchetă cu titlul "Topuri Cultura 2009". Una dintre întrebări se referă la "cele mai proaste carti ale anului". O jună fără prejudecăţi şi inhibiţii, criticul Adriana Stan, răspunde hotărît: mediocra compunere şcolărească a lui Alex. Ştefănescu, "Cum te poţi rata ca scriitor", este "cea mai proastă carte a anului 2009". Într-adevăr, acesta este adevărul gol-goluţ. Ne aflăm în faţa unui volum "prost" ratat din toate punctele de vedere, care s-ar vrea groparul definitiv al celor "250 de cărţi proaste", în viziunea redactorului-şef al "României literare". Demersul lui critic diletant, în registru fals ironie, obtuz, uzînd de o zeflemea pauperă, s-a întors, însă, ca un bumerang împotriva justiţiarului autor.

Vrînd să pună o lespede de mormînt pe 250 de autori (pe care-i persiflează în cel mai josnic limbaj mahalagesc, suburban), s-a îngropat, el singur, în ridicol, aberaţii critice, machiaverlîcuri şi stupidităţi. Ce a ieşit din asta? A apărut pe piaţă "cea mai proastă carte a anului" trecut. Dar, la fel de "proastă", dacă nu cumva şi mai "proastă", este însăilarea memorialistică "Jurnal secret. Noi dezvăluiri", a aceluiaşi. Chiar dacă se laudă, greţos, la pag. 23, că este "cel mai bun critic literar din România". De unde pînă unde? Cine i-a acordat acest titlu? Cînd a fost omologat? Ar fi de înţeles o asemenea caraghioasă împăunare doar dacă, în România zilelor noastre, n-ar mai scrie şi altcineva comentarii critice. Dacă eşti singur, poţi fi, la o adică, şi "cel mai bun" fiindcă n-ai concurenţă. Dar aşa... Cititorul care are răbdarea să parcurgă acest rizibil Jurnal va observa, din capul locului, că are de-a face cu un obsedat sexual. Cartea este expresia unui psihopat, căruia ar trebui să i se interzică, din punct de vedere medical, apariţia pe la televiziuni.
Poate, în presă, mai merge, că lumea nu prea citeşte. Dar, la televizor, se uită mulţi şi, în definitiv, se pot contamina de excentricităţile lui erotice. Adică el, ca autor, să fie examinat clinic, mai înainte de a i se face vînt în platouri, la tărtăcuţa-i cu fruntea de două degete. S-ar putea, în caz contrar, ca femeile să ezite a mai umbla singure pe stradă, de teamă că pot fi urmărite, acostate şi violate de acest monstru moral. Aşa cum reiese din consemnările lui memorialistice din opul pomenit.
Înainte, însă, de a-şi deversa în amintita cărţulie obsesiile sexuale, deviaţionismul erotic, ipochimenul îşi precizează poziţia politică. El, justiţiarul anticomunist de carton, anticeauşistul de ocazie, acuză, cu mînie proletară, "pe cei care au condus PCR şi au făcut o carieră din trădarea României şi slujirea ei". Buuun! Şi ce-ar trebui să facă aceştia? Un fleac: "Şă răspundă pentru faptele lor sau măcar să stea cu capul în pămînt de ruşine, şi nu să se erijeze în strategi ai redresării ţării în perioada postdecembristă". Sfînta indignare a condeierului îl vizează pe Ion Iliescu, "stafia cu dantură perfect albă, ca de material plastic, a comunismului". Numai atît? Oare, Iliescu a fost singur? N-au fost şi alţii? Nu cumva şi-un Alex. Ştefănescu a fost pe-aproape? Nu cumva şi el, lucrînd în presa comunistă, semna cu zel şi convins, cu pensulă flămîndă, hectare întregi de hîrtie, preamărind cuceririle socialismului victorios? Ce erau pogoanele lui de reportaje şi însemnări bombastice despre aplicarea justă a politicii partidului în societatea românească? Oare ce făcea 'mnealui, ca ziarist, la "România liberă", la "Magazin" (redactor-şef) şi la alte publicaţii ("Suplimentul literar-artistic al Scînteii tineretului")? Nu se număra, şi el, printre zămislitorii de elogii peceriste? Crede, oare, că cititorii au memoria atît de scurtă? Are impresia că, dacă astăzi se erijează în anticomunist înverşunat şi nu vrea să-şi mai amintească de trecutul lui cu pete comuniste, ca de dalmaţian roşu, acestea s-au şi şters, automat, cu buretele? Doreşte acest autor al "celei mai proaste cărţi a anului 2009" să i se amintească producţia antedecembristă? O vom face, la urma urmelor, fiindcă prea ne provoacă fariseic, pe principiul că nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase. Asta, ca să afle şi generaţile mai noi ce a mîncat (cîndva) şi cît acest cameleon politic, această caiafă vindicativă. Geaba clama el, din toţi bojogii, prin foile postdecembriste că vrea să se angajeze portar la Cotroceni, la Emil Constantinescu. De ce? Chipurile, să oprească el, cu burdihanu-i de aramă, comunismul (precum personajul lui Caragiale - epizootia), astfel încît acesta -vai, vai! - să nu dea buzna peste Milică-n palat şi să-1 contamineze, ca şi cum acesta n-ar fi fost suficient de drogat cu ştiutul morb.
Dacă, însă, în cartea "Cum te poţi rata ca scriitor", ca şi în "Istoria literaturii romîne contemporane (1941-2000)", Al. Şt. se dovedeşte a fi o stafie a imposturii negativiste care bîntuie în cultura naţională, în "Jurnal secret" el îşi exhibă toate ţicnelile sexuale. Dacă, în producţia lui "critică" este doar un biet tejghetar de "idei primite", un gonflat de orgolii, furajat de ideea infailibilităţii grilei lui de lectură, a cărui cherestea vocaţională nu o întrece pe aceea a broaştei rîioase, în însăilările lui memorialistice frizează dezechilibrul mintal.
Şturlubaticul personaj din familia lui Sade, Al. Şt, inhibat de obsesii sexuale, cînd merge pe stradă, observă că "fetele au aproape toate bluze scurte, care le lasă buricele descoperite". El se scandalizează, e "dezamăgit". De ce? Fiindcă "a văzut asta şi în anii trecuţi". Acum vrea senzaţii şi mai tari, strong: "speram ca moda să le oblige anul asta să-şi arate alta zonă a corpului". Nu e greu de bănuit care. Tot astfel, "într-o sfîntă zi de Paşte, ciocneşte ouă roşii cu o tînără", aflată printre invitaţi la masă. Ce i se năzare ahtiatului după femei? A simţit "un fel de avînt bărbătesc, avînd sentimentul că şi ea aşteaptă, înfricoşat-doritoare, într-un mod foarte feminin agresiunea mea". Or mai fi locuri la Spitalul 9? La o lansare a Jurnalului... său, la Tîrgul de carte "Bookfesf" (pe care el îl botează de trei ori, pe aceeaşi pagină, "Bookaresf"), speră ca prezentatorul Ion Caramitru să vină "cu toate actriţele de la Teatrul Naţional". Ghiciţi de ce!
      (...,,,) De altfel, pe unde umblă cu opul lui în braţe, pentru lansare, îi are drept locotenenţi şi adulatori, care-1 socotesc genial, pe nelipsiţii Ion Caramitru şi Mircea Dinescu. În privinţa cărţuliei sale, se declară încîntat că ilustratorul - "pentru a evoca graţioasele făpturi care îmi atrag mie atenţia pe străzile Bucureştilor - a desenat o fată cu burta dezgolită, pe care serie: only for Alex". "Exact ca-n visurile mele", exclamă el entuziasmat.
Sminteala vine, iată, o dată cu noaptea! Tot la o lansare, Al. Şt. jubilează: "În faţa mea, aşteaptă la rînd aproape o sută de persoane, între care predomină femeile tinere şi frumoase, care roşesc cînd mi se adresează (?!). Practic, aş putea zice că am atît de multe admiratoare, încît trebuie să stea la coadă ca să ajungă la mine".
        Din cînd în cînd, tătăiţa Alex. (Lis) se indignează. Plimbîndu-se, bunăoară, singur prin Suceava, e copleşit de amintiri din liceu, cînd "toate fetele se uitau la mine cu interes". Acum, localnicele îl ignoră cu subînţeles, "remarcîndu-i, în schimb, pe tot felul de cioflingari raşi în cap şi incapatili să vorbească articulat" iar nu pe unul ca el, care rupe cîntarul. Are dreptate: de ce fetişcanele sucevence nu s-ar uita la cineva care "vorbeşte articulat", aşa cum o face el? Apoi, că se află la Bucureşti sau la Oradea, în China sau în Franţa, gîndul îi stă obsedatului tot la sex. La Paris, "calcă pe picior o franţuzoaică". El îi cere scuze; femeia le primeşte cu entuziasm. În această clipă, în Al. Şt. se trezeşte fiara: "Am simţit impulsul s-o ajung din urmă şi s-o calc din nou pe picior ". Mare e grădina Celui de Sus! Tot aşa, ni se mai comunică, pe tonul cel mai firesc, că, la Ipoteşti, "sînt împreună cu douăsprezece actriţe tinere". Şi cărora "cel mai bun critic literar din România" ce le face? Păi, ce ştie mai bine şi ce-i place mai mult: "le povesteşte întîmplări licenţioase". Şi pe care, la plecare, "le sărută o dată sincer, şi încă o dată,cu un gest energie, viril" (?!).
........

De altfel, pe unde umblă cu opul lui în braţe, pentru lansare, îi are drept locotenenţi şi adulatori, care-1 socotesc genial, pe nelipsiţii Ion Caramitru şi Mircea Dinescu. În privinţa cărţuliei sale, se declară încîntat că ilustratorul - "pentru a evoca graţioasele făpturi care îmi atrag mie atenţia pe străzile Bucureştilor - a desenat o fată cu burta dezgolită, pe care serie: only for Alex". "Exact ca-n visurile mele", exclamă el entuziasmat.
Sminteala vine, iată, o dată cu noaptea! Tot la o lansare, Al. Şt. jubilează: "În faţa mea, aşteaptă la rînd aproape o sută de persoane, între care predomină femeile tinere şi frumoase, care roşesc cînd mi se adresează (?!). Practic, aş putea zice că am atît de multe admiratoare, încît trebuie să stea la coadă ca să ajungă la mine".
Din cînd în cînd, tătăiţa Alex. (Lis) se indignează. Plimbîndu-se, bunăoară, singur prin Suceava, e copleşit de amintiri din liceu, cînd "toate fetele se uitau la mine cu interes". Acum, localnicele îl ignoră cu subînţeles, "remarcîndu-i, în schimb, pe tot felul de cioflingari raşi în cap şi incapatili să vorbească articulat" iar nu pe unul ca el, care rupe cîntarul. Are dreptate: de ce fetişcanele sucevence nu s-ar uita la cineva care "vorbeşte articulat", aşa cum o face el? Apoi, că se află la Bucureşti sau la Oradea, în China sau în Franţa, gîndul îi stă obsedatului tot la sex. La Paris, "calcă pe picior o franţuzoaică". El îi cere scuze; femeia le primeşte cu entuziasm. În această clipă, în Al. Şt. se trezeşte fiara: "Am simţit impulsul s-o ajung din urmă şi s-o calc din nou pe picior ". Mare e grădina Celui de Sus! Tot aşa, ni se mai comunică, pe tonul cel mai firesc, că, la Ipoteşti, "sînt împreună cu douăsprezece actriţe tinere". Şi cărora "cel mai bun critic literar din România" ce le face? Păi, ce ştie mai bine şi ce-i place mai mult: "le povesteşte întîmplări licenţioase". Şi pe care, la plecare, "le sărută o dată sincer, şi încă o dată,cu un gest energie, viril" (?!).
După ce-şi mai trage răsuflarea din atîtea patimi şi obsesii carnale, autorul îşi aduce brusc aminte că e "un bun scriitor!", "Dacă n-aş fi un bun scriitor, m-aş putea face secretară". De ce? - s-ar întreba, înfriguraţi, eventualii lectori ai acestui op-marmeladă. Nu vă vine să credeţi: nu pentru a-şi cîştiga cinstit o chiflă, ci fiindcă "mi-ar plăcea să le văd atunci pe tinerele scriitoare venind la mine curtenitoare!". Sado-masochismul e la el acasă. Tot astfel, stînd de-a-mboulea "la masa de scris" şi nevenindu-i un strop de inspiraţie, îşi închipuie "sutele de femei frumoase de pe plaja de la Neptun, plictisindu-se de moarte în absenţa unui bărbat adevărat". Ecce homo!
Dar, dacă se află acolo, la Neptun, cu ce se mai ocupă Al. Şt. în afară de zgîitul pe gaura cheii? Cu trasul cu urechea. Şi iată ce aude şi înregistrează cu satisfacţie porcină acest afemeiat. Scrie el cu neruşinare: "Foarte aproape se află două cupluri de oameni tineri şi copiii lor, de 3-4 ani. La un moment dat, se distinge vocea unui băieţel: - Mami, de ce are tati puţa atît de mare, iar eu o am atît de mică?". Fireşte că mama îl ceartă imediat, dar nu ezită să-i spună prietenei: "Adevărul e că Gicu o are mare", iară Gicu ce-mi făcea? Îl muştruluieşte pe "ţîcă": " -Băi, trebuie să creşti. Poate atunci o să ajungi şi tu un bărbat de performanţă ca mine". Brav tată! Numai că obsedatul sexual Al. Şt. nu se opreşte aici cu informările....
........
Aici nu mai e vorba doar de prost gust şi vulgaritate. Ne aflăm în faţa personificării tembele a unei imaginaţii bolnave. Tot astfel, la o nuntă, privind mireasa, pe acest macho grotesc îl apucă "o gelozie cumplită, pentru că o altă femeie de pe acest pămînt devine a altuia". Cum pune ochii pe o femeie, se şi vede în pat, în bratele ei. Cînd ia în maşină "o doamnă" dintr-o localitate, iar aceasta scoate din poşetă o sticlă de apă, el îşi face iluzia că "doar ideea de a călători cu mine o însetase". Cum am mai observat, autorul ţine morţiş? să ducă în propriul automobil tot felul de autostopiste. Cu una - "tînără of course! - nu izbuteşte să lege o conversaţie. E izbăvit, totuşi, întrucît "simpla prezenţă în maşină a unei femei îmi face bine". Halucinaţii înghiţite cu polonicul. Aşa cum, alteori, "i-ar plăcea să fie o dală pe una dintre alei". Asta pentru că "îşi imaginează alergînd pe ele o fată desculţă. Ce atingere emoţionantă între tălpile ei delicate şi piatra tare!". Cîtă perversiate!
Dezechilibrat psihic şi confuz, autorul oscilează tot timpul între visuri şi realitate. Tulburatului narcisist i-a rămas în memorie momentul în care, transportîndu-1 cu ricşa prin China, "o chinezoiacă i-a făcut cadou călătoria pentru că îi place cum rîd' (!?). Dar i s-au întîmplat şi alte fapte măreţe. Pe o stradă dosnică din Bucureşti, "o femeie tînără şi frumoasă (evident) şi-a desfăcut brusc haina de blană, cînd am ajuns în dreptul ei şi mi-a arătat totul. Sub haină era complet goală". Nărăvit, pe Al.Şt. "nudul femeiesc îl tulbură" şi acum, la bătrîneţe: "Năzăriri ale corpului femeiesc mă întîmpină peste tot, de dimineaţă pînă seara". Din cauza asta, se manifestă deviat "Nu beau din pahar, ci din sticlă, fîindcă-mi dă senzaţia că sug dintr-un sfîrc generos". Chiar şi cînd introduce o dischetă "în fanta primitoare a computerului", "se înfioară cu sugestii inavuabile". De prisos orice comentariu. Pentru el, "moda bluzelor scurte, care lasă buricul domnişoarelor dezgolit, mă face fericit. Este exact ca-n visurile mele" - scrie porno - personajul. ."Secreta lui utopie, de a le cere femeilor să-i arate acea fîşie de pîntec", a devenit astfel realitate. Omul e acum satisfăcut sentimental. De aceea, tot în China, s-a şi lăsat mîngîiat pe burtă de "o chinezoaică frumoasă" care 1-a oprit la Beijing, el simţindu-se atunci "în al noulea cer", convins că e vorba de "obişnuitul meu succes la femei".
Toate aceste istorisiri pernicioase, vulgare, cu iz de delict moral, învederează în Al. Şt. un personaj paralizat de depravare şi dejecţie sexuală. Acesta este prestidigitatorul fanfaron, guraliv, care şi-a găsit un refugiu şi un remediu într-un hamac la şefia "România literară" devenind negaţionistul de serviciu al literaturii române actuale. Istoria... lui este o colecţie abjectă de măsluiri catastrofale, respingeri, invidii, ironii iresponsabile, scîrboşenii, zeflemele, consideraţii ieftine, terfeliri de valori, omisiuni, susţineri ireverenţioase, duplicităţi, demolări, confuzii, manipulări, afirmaţii cu năduf, idei fixe. Admirîndu-şi bizar acest op de trei kile, este de părere că "e singura dintre cărţile mele cu care pot omori pe cineva dacă îi dau în cap cu ea". N-ar fi rău ca, înainte de acest exerciţiu bezmetic, să facă o probă pe propria-i scăfîrlie. Să vadă dacă procedeul este eficient. Dacă da, poate scăpa obştea scriitoricească de un cîrcotaş pizmăreţ, înainte de a o distruge el cu impozanta-i cărămidă. Chiar dacă se consideră "un om inteligent şi talentat.
Asta, desigur, s-a văzut. Ştim, neîndoios, că aşa este: Jurnalul... demonstrează cu vîrf şi îndesat că autorul lui este "un om inteligent şi talentat". Într-atît încît, după ce a dat la iveală "cea mai proastă carte a anului 2009" (Cum te poti rata ca scriitor), se înfăţişează acum pe tejghelele librăriilor cu una la fel de "proastă" stearpă, de o găunoşenie agresivă, care aglutinează mentalităţi şi obsesii smintite, scrisă cu un plaivaz imoral. Este jurnalul nevrotic al unui obsedat sexual, care arată - cu spusele lui - "cum te poţi rata ca scriitor".
Sau cu vorbele lui Arghezi - dintr-un pamflet din "Seara", 1913, despre revista "Flacăra" a lui C. Banu - schimbînd ceea ce e de schimbat: "Şi care-i rolul, la urma urmei, al domnului Banu (Ştefănescu) în literatură? Un rol de căcănar".Să luăm aminte...


                        

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971