Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
GRUPUL DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRATIA REALĂ GRUPUL DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRATIA REALĂ prezintă cel de al doilea caiet de dezbateri, opinii și considerentereferitoare la nevoile României pe anul 2012.Semnează: MAGDALENA ALBU, MIHAI BERCA, EUGEN COJOCARU, DANIELA GÎFU, DWIGHT LUCHIAN PATTON, ADRIAN SEVERIN- Partea I
Partea II
ION BĂIEȘU - douăzeci de ani – cât un veac de la trecerea lui!
ACTUALITATEA POEZIEI Versuri de Toma George MAIORESCU, Dan LUPESCU, Adrian BOTEZ, George BACIU
Actualitatea culturală, literară, editorială și artistică.Articole de: Bogdan-Costin GEORGESCU, Maria BĂLAȘA, Dacian DUMITRESCU, Al Florin ȚENE, Ioana STUPARU, Viorel ROMAN, Adrian BOTEZ, Isabela VASILIU-SCRABA, Georgeta RESTEMAN Despre: Radu TUDORAN, Mo YAN, Lucia OLARU NENATI, N.A.CONSTANTINESCU, Al. HUSAR, Georgeta BLENDEA-ZAMFIR, Stefan SCHEIL, Florentin SMARANDACHE, Mircea DINUTZ, H. PATAPIEVICI, Gabriela CALUTIU-SONNENBERG - Partea I
Partea II
„CE MAI CIRCULĂ PE INTERNET”- Partea I
„CE MAI CIRCULĂ PE INTERNET”- Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI Semneaza:Dan Lupescu, Mihai Berca, Sergiu Gabureac, Victor Roncea, Florica Bud, Constantin Lupeanu,Ion Lila- Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea II
PAGINA A PATRA
Actualitatea culturală, literară, editorială și artistică


                                               
                   Bogdan-Costin Georgescu



                                  Radu Tudoran pe marea eternităţii

Se împlinesc douăzeci de ani de când goeleta Speranţa a plecat, cu toate pânzele sus, pe marea eternităţii literaturii române. Marele căpitan în ale aventurii literare, blejoianul Radu Tudoran (Nicolae Bogza pe numele său real, fratele mai mic al altui mare scriitor, maestru al reportajului, Geo Bogza, dar şi al filosofului Alexandru Bogza, pe nedrept trecut într-un con de umbră, poate şi datorită faimei fraţilor lui mai mici) se stingea din viaţă la Bucureşti pe data de 19 noiembrie 1992.
 Într-adevăr, romanul Toate pânzele sus i-a adus celebritatea lui Radu Tudoran, mai ales că a stat şi la baza unei superbe ecranizări realizate de un alt maestru, de data asta al cinematografiei româneşti, marele regizor Mircea Mureşan. Atât autorul romanului, Radu Tudoran, cât şi regizorul Mircea Mureşan, care a dat dovadă de o înţelegere a abordării moral idealiste a primului, au surprins o dimensiune care pe vremea copilăriei, când urmăream serialul cu o nerăbdare incendiară, nu aveam cum să o surprind şi să o înţeleg; este vorba despre o dimensiune antropologic culturală ilustrată prin foarte multe episoade din cadrul romanului, o frescă a epocii imediat următoare Războiului de Independenţă, când cultura română se afirma plenar pe plan mondial, dar totodată şi o analiză psiho-sociologică a mentalităţilor epocii, a multi-culturalismului specific spaţiului euro-balcanic şi mai ales a interacţiunii grupului lui Anton Lupan (alter-ego-ul lui Radu Tudoran) cu populaţia băştinaşă din Ţara de Foc.
 Dar a-l caracteriza pe Radu Tudoran doar prin prisma romanului „de aventuri” Toate pânzele sus, deşi acesta a fost succesul care l-a readus cu adevărat pe autor în prim-planul literaturii române în 1954, după o lungă absenţă datorată folosirii unor cuvinte tabu pentru regimul sovietic în alt roman (Un port la răsărit, 1941) este un reducţionism păgubos pentru că spiritul analitic al marelui romancier a generat un tip de roman social inimitabil (termenul este folosit de Mihai Iovănel, autorul studiului cronologic şi al referinţelor critice la ediţia de colecţie „Biblioteca Pentru Toţi” re-editată de Art şi coordonată de Mircea Tucă la Jurnalul Naţional, publicată în două volume în 2009). Aşadar Mihai Iovănel preferă să folosească termenul de roman social, poate şi pentru că acesta ar fi mai uşor de înţeles de publicul larg, dar aplecarea (conştientă sau sub-conştientă, cum ar spune Jung) spe observaţia participativă, ne îndreptăţeşte să afirmăm că Radu Tudoran avea o scânteie din geniul antropologiei culturale. Iar ca să argumentez acest lucru şi mai riguros, cu un exemplu concret, fac trimitere la ceea ce este cu adevărat opera magna a marelui romancier român: heptaimeronul Sfârşit de mileniu (I. Casa domnului Alcibiade – 1978, II. Retragerea fără torţe – 1982, III. Ieşirea la mare – 1984, IV. Victoria neînaripată – 1985, V. Privighetoarea de ziuă – 1986, VI. O sută una lovituri de tun – 1989, VII. Sub zero grade – 1994, postum la Editura Arta Grafică) în care autorul face o frescă a epocii deceniilor din urmă ale regimului comunist românesc, culminând cu situaţia imediat următoare evenimentelor din 1989, evenimente pe care nu a mai avut timpul necesar de a le descrie în spirit literar din propriul punct de vedere.
 Cred că unul dintre cele mai frumoase elogii care se puteau aduce lui Radu Tudoran  (Nicolae Bogza) este prefaţa intitulată „Pe marea propriului destin...” la ediţia din 2009, semnată de filosoful Vasile Morar — recomandăm şi lectura acestui studiu concis şi riguros, care scoate în evidenţă tocmai idealismul moral al autorului.
 Robul lui Dumnezeu, Nicolae, va fi comemorat în duminica de 18 noiembrie, după Sfânta Liturghie, la biserica parohială cu hramul „Naşterea Maicii Domnului – Sfânta Paraschiva”, în satul său natal, Blejoi, unde se va oficia slujba parastasului şi va avea loc ulterior o evocare a autorului, în prezenţa unor scriitori, prieteni, membri ai Asociaţiei Social-Culturale „Radu Tudoran”, recent înfiinţate la Maliuc, pe braţul Sulina, unul din locurile desfăşurării acţiunii romanului Toate pânzele sus, dar şi a autorităţilor locale din comuna Blejoi, care se implică activ în păstrarea  memoriei marelui romancier. Cinste lor!...
 
 Mo Yan- Premiul Nobel pentru Literatură 2012

( traducere din presa francofonă/ ziarişti străini acreditaţi la Pekin)

Personalitate discretă, scriitorul Mo Yan aprecia în 2011 că „ în China nu existăîncă un autor de talie mondială ” . Acest lucru denotă o remarcabilă smerenie. De 30 de ani, acest fiu de ţărani săraci născut n 1955 la Gaomi (Shandong) , se face remarcat prin romane sclipitoare, precum „ Familia Sorg” , adus pe ecrane de către Zhang Yimou, cu actriţa Gong Li ( Ursul de Aur de la Berlin în 1988) .
Mo Yan se ocupă în scrieri de vremurile sale, sfâşierile Marelui Salt Înainte, Revoluţia Culturală. Este un fiu al regimului, scăpat de mizerie datorită APL în care s- a înrolat şi care îi permite să obţină un Masterat în literatură la Universitate Normală ( Pedagogică) din Pekin.
Pe de altă parte, în străinătate China până în prezent nu a avut presa de partea sa în domeniul literar, fiindcă a reprimat adesea autorii îndrăzneţi, privându- i de posibilităţi de editare, viză de ieşire, respectiv chiar de libertate.
Ultimele două Nobel- uri acordate unor chinezi „ au avut parte de critica regimului: cel de literatură al lui Gao Xingjian în 2000, în exil în Franţa şi naturalizat francez, cel pentru pace, în 2010, al lui Liu Xiaobo, întemniţat pentru proiectul său „ Carta 2008” ” .
Şi iată că în acest 11 octombrie 2012, Academia din Stockholm a decernat premiul său pentru literatură lui Mo Yan, salutând „ realismul halucinant” ce asociază „imaginaţie şi realitate, perspectivă istorică şi socială” . Oficialii regimului salută această distincţie, pe care o aşteptau de atâta timp şi care conferă în sfârşit un loc Chinei ( o ţară literară pânăîn vârful unghiilor) în clubul naţiunilor literare.
Care este secretul lui Mo Yan? Poate o furie convertită în răbdare, respectiv în umor, „ politeţea disperării” . Mo Yan, pseudonim literar, înseamnă „ a- ţi ţine gura” , ca o privire pişicheră aruncată asupra propriei libertăţi creatoare, rizibil ţinută în frâu de autoritarismul regimului şi foamea din jur.
Înromanul „ Ţara alcoolului” de pildă, îşi dezlănţuie verva satirică, visul irumpe în realitate. În alte scrieri, zugrăveşte cu un umor acid monstruozitatea naturală a cadrelor de partid, singurătatea fiinţei umane şi inventivitatea universală în situaţie de criză.Totdeauna, ajunge să combine critica acerbă, furia de a povesti şi inventarea unei lumi fantomatice care îi permite să evite cenzura- protejat de entuziasmul cititorilor.
Problemă, în 2012: afirmând că „ nu mai crede în comunism din 1989” ( sic) , în timpul unei comemorări a celei de- a 70- a aniversări a discursului de la Yanan ( 1942) , Mo Yan acceptă să caligrafieze fraza lui Mao care reduce orice artă la funcţie de instrument de propagandă a partidului. Prin aceasta, el se situează printre linguşitorii postumi ai Timonierului şi fidelii regimului, cea ce, astăzi, întunecă bucuria unora în China, faţă de onoarea făcută de juriul de la Stockholm. Ca pentru a- şi corecta imaginea, Mo Yan, a doua zi după primirea Nobel- ului, face ceea ce s- a ferit să facă până atunci: cere eliberarea lui Liu Xiaobo: colegul lui de acum înainte!
NOTA TRADUCĂTORULUI
 Numele proaspatului laureat se pronunță  Mo Ien.
Este uimitor cum şi cei mai informaţi dintre jurnalişti omit să spună că primul Nobel obţinut de China a fost unul de fizică, câştigat în 1957 de doi americani de origine chineză: Chen Ningyang şi Li Zhengdao.
În ce priveşte Nobelul de literatură şi China este într- adevăr uimitor că până acum această ţară nu a primit importanta distincţie, dar nu marea literatură lipseşte din China ci contextul favorabil. Nu trebuie uitat că:
în 1936 a fost cât pe- aci să fie acordat lui Lu Xun, un mare nume în literatură mondială, un autor tradus şi în română, însă marele scriitor moare în acel an.
De asemenea, în 1938 premiul este acordat scriitoarei americane Pearl S. Buck, care a trăit o mare parte din viaţă în China şi a cărei operă are exclusiv teme chinezeşti. A fost un premiu însoţit de tristeţe, pentru că nici SUA nici China nu au revendicat autoarea ca aparţinându- le. Literatura ei este însă de talie mondială.
Reporter: Noul dvs roman “ Legea dură a karmei” face un portret al Chinei comuniste de la fondarea în 1949 până în ziua de azi. Totul este prezentat prin prizma frământărilor tragi- comice ale lui Nao Ximen, proprietar de pământ asasinat în 1949 şi care renaşte succesiv ca măgar, bivol, porc, câine, maimuţăînainte de a- şi recăpăta forma umană. De fapt este istoria Chinei comuniste povestită de animalele sale domestice ...
Mo Yan: Personajul Nao Ximen mi- a permis să spun cea ce cred despre evenimentul cel mai important, după părerea mea, din istoria recentă a Chinei, respectiv reforma agrară impusă de partidul comunist în momentul în care a juns la putere. Proprietarii de pământ au fost complet şi pe nedrept exterminaţi. Mulţi dintre ei se îmbogăţiseră prin munca proprie şi prin modul înţelept în care îşi gospodăriseră bunurile. Au murit pe nedrept. Dintr- o perspectivă mai generală,întreaga ţărănime a fost tratată cu asprime de către comunişti.
Sub Mao, satul a fost cel care a plătit – printr- o politică abuzivă a preţurilor şi de buget- prima industrializare a Chinei. Iar în zilele noastre, copiii ţăranilor, aceşti 120 de milioane de mingong ( Nota traducătorului: ţărani veniţi la oraş pentru a munci) , plătiţi prost şi lipsiţi de orice drepturi, au finanţat în fapt şi construit boom- ul economic. Păţaniile karmice ale lui Nao Ximen sunt o metaforă a soartei tragice aţăranilor chinezi în mijlocul cărora m- am născut.
După 1949 aceştia au fost clar trataţi ca măgari ori vaci, împinşi în turmăîn comunele populare, pierzându- şi întreaga libertate. Au trebuit să asculte de ordine: au trebuit să se ducă la câmp în sunet- comandă de fluier, să se întoarcă de la câmp în sunet- comandă de fluier, să nu cultive decât ce li se spunea... Şi- au recâştigat un pic din libertate în anii 80 dar, de atunci situaţia lor s- a degradat din nou. Prin avatarurile trăite în viaţa animalelor, Nao Ximen este ca şi ei brutalizat, exploatat, înşelat, inclusiv în lumea de dincolo unde, în ciuda nevinovăţiei sale, este pedepsit cu asprime şi condamnat la reîncarnări în animale. Dacă face faţă la toate acestea, e numai datorită inteligenţei şi energiei sale vitale de excepţie.
Reporter: Dar de ce regele Infernului îl pedepseşte pe nedrept ?
Mo Yan. –Nao Ximen este un sâcâitor incomod. Tot timpul nu face altceva decât să strige, să pretindă neîncetat să se întoarcă în satul lui unde să ceară socotealăcălăilor săi. Iar regele Infernului acţionează exact ca puterea de la Pekin: pedepseşte pe cei care protestează. Infernul este o metaforă a Chinei. Singura diferenţă ar fi cădemonii nu- ţi trag în cap un glonte, ci zic: „ Bine, vom reexamina cazul dvs .” şi ... pac! te reîncarnezi în măgăruş sau purcel de lapte...
Reporter: Faceţi în mod constant referiri la noţiuni budiste precum: karma, samsara, adică de fapt ciclul reîncarnării ... PC a încercat o lungă perioadă de timp să le extirpeze. Le- aţi găsit în cărţile apărute de când budismul este din nou la modă?
Mo Yan. – Când eram copil, bunicii mei nu citeau sutrele – erau analfabeţi- însă foloseau în mod curent aceste noţiuni care le erau familiare şi care- i ajutau să înfrunte greutăţile cotidiene ale vieţii. Noţiunile acestea sunt puternic impregnate în sufletul chinez. Morala populară în China este un concentrat alcătuit din budism, confucianism şi taoism. Conceptul de karmă, adică retribuirea automată a faptelor ( recompensa pentru bine şi pedeapsa pentru rău) a servit dintotdeauna poporului pentru a scăpa de eomoţiile distrugătoare şi pentru a continua să ţină piept vieţii.
Reporter: În ceea ce vă priveşte, vă interesează aceste lucruri?
Mo Yan. – Mult. Apreciez viziunea asupra lumiişi existenţei pe care o furnizează budismul şi găsesc în aceasta un eficient instrument de a face faţă inevitabilelor dificultăţi şi suferinţe ale vieţii. Când îmi merge bine, nu mă gândesc deloc la acest lucru. Dar când se întâmplă să primesc o lovitură grea, mă folosesc de această viziune asupra lumii şi existenţei ca să mă elibrez de furie, ranchiună, dorinţa de răzbunare, toate lucruri ce nu servesc la nimic şi- ţi mai şi otrăvesc viaţa.
De fapt, dacă aş fi guvernul, aş încuraja o masivă conversie la budism ( râsete) . Este un mod excelent de a ajunge să ai o societate liniştită. N- ar mai fi furturi, crime, ură, nici măcar sentimente de dragoste. Şi mai ales, ar fi diminuată lupta pentru putere. Ne- am putea lipsi complet de poliţişti! Bineînţeles că e imposibil: nu eşti niciodată decât în parte budist. Dacă am fi budişti în esenţă, la un moment dat n- ar mai exista fiinţe umane, toţi am deveni buddha ...
Reporter: Celălalt personaj principal, Lan Lian – copilul găsit odinioară de către Nan Ximen- reuşeşte să se descurce în tot acest timp. Chiar dacă, la fel ca şi Nan Ximen este un încăpăţânat care îşi atrage toată viaţa tot felul de necazuri, ţinându- se departe de colectivizare şi refuzând ca peticul său de pământ - atribuit prin reforma agrară- să fie contopit cu în pământul comunei populare ( Nota traducătorului: CAP- ul chinez) . Insistenţa lui în ce priveşte drepturile individuale este nemaiauzită, datăfiind isteria colectivistă a vremii. L- aţi inventat?
Mo Yan. – Nu, personajul a existat în realitate. Am cunsocut în copilărie un ţăran căruia i se spunea în sat Lan Lian, „ Faţăalbastră” , pentru că avea pe faţă ca şi personajul meu o enormă pată din naştere. Zilnic, la şcoală, în pauza de gimnastică în aer liber, se auzea de departe scârţâitul roţilor de lemn de la căruţa lui, care era trasă de un măgar. Iar când ajungea în dreptul şcolii, se dădea cu pietre în acest reacţionar înrăit şi incorigibil contra- revoluţionar. Singur împotriva tuturor, a persistat în refuzul său de a se alătura comunei populare, care includea toate celelalte familii din sat. Propriii copii l- au părăsit.
Mai târziu am aflat că în timpul revoluţiei culturale a suportat „ critici publice” foarte brutale. A fost lovit, chinuit şi, în final, a fost lăsat gol-goluţ să se prăjească la soare. Cum trăia singur, a murit la puţin timp după aceea, din lipsă de îngrijiri. Am vrut ca Lan Lian al meu să supravieţuiască pentru a parcurge şi el un fel de „ ciclu al renaşterii” , de data aceasta de naturăpolitică: la capătul a treizeci de ani de succedere neîntreruptă a diverse „mişcări” , colectivităţile au fost în cele din urmă dizolvate în anii 1980, iar pământurile au fost din nou împărţite şi Lan Lian reabilitat. Istoria i- a dat dreptate.
Reporter: Se poate ghici aici o afecţiune mai specială faţă de acest personaj.
Mo Yan. – Pentru mine, Lan Lian pune o problemăcapitală, aceea e posibilităţii unei societăţii comuniste. O cred imposibilă,fiindcă e contra naturii umane. Cel mai mare eşec al comunismului chinez a fost aplicarea ad litteram a lozincii „ să distrugem individualul, să păstrăm colectivul”. Toţi chinezii au trebuit să vorbească pe o singură voce, să poarte o aceeaşi haină, de o aceeaşi culoare. Dacă ar fi fost posibil, trebuia să avem toţi o singură faţă ... În această privinţă PC s- a înverşunat din 1949 până în 1980. Lan Lian se bate pentru diversitate şi individualitate, care pentru mine corespund legilor naturii, legilor societăţii umane, fără a mai vorbi despre legile estetice ...
Reporter: Nu poate fi imaginat un spirit colectiv care să nu însemne negarea individualităţii?
Mo Yan. – În starea actuală, nu cred, chiar dacă triumful proprietăţii private în China lasă să se vadă în recul toate defectele capitalismului. În roman, personajul ce- l întruchipează pe secretarul de partid Hong Taiyue este paralel şi invers faţă de Lan Lian. Şi el rămâne fidel, însă ideologiei comuniste, asemenea unor numeroase mici cadre pe care le- am cunoscut la ţară. Refuzau din răsputeri liberalizarea economică vrută de Deng Xiaoping în anii 1980. Păi cum! Se vindea la solduri moştenirea sacră a preşedintelui Mao! Se restaura vechiul regim!
Nu- l dispreţuiesc pe Hong Taiyue, chiar dacă eu consider zadarnicăfidelitatea lui faţă de idealurile colectiviste, care merge până la sacrificiu-e un fel de kamikaze, care moare şi- l omoară şi pe succesorul lui reformator. În zilele noastre, tezele marxiste seduc din nou pe mulţi dintre chinezi. S- ar putea să ne îndreptăm către o nouă colectivizare, ca reacţie la excesele de individualism. Ar fi şi aici un „ ciclu” ce s- ar împlini. Dar ar trebui evitate abuzurile şi neregulile colectivizării maoiste, care au costat decenii de paralizare a societăţii şi atât de multă suferinţă fiecăruia dintre chinezi.
 Maria Balasa,
sinolog, Brasov
 
 Lucia Olaru Nenati cu o nouă  apariţie editorială
        
Scriitoarea Lucia Olaru Nenati, autoare a  unui număr semnificativ de lucrări de diferite genuri - poezie, proză, eseu, literatură pentru copii, publicistică, istorie literară, eminescologie, albume muzicale, majoritatea distinse cu diferite premii şi distincţii - a abordat în ultima sa carte un alt gen de creaţie - traducerea. Astfel, de curând a apărut la Editura Ateneul Scriitorilor din Bacău, cartea Existenţa poetică a lui Bacovia aparţinând apreciatei eseiste elveţiene  Svetlana Paleologu Matta, carte în care Lucia Olaru Nenati semnează traducerea, studiul introductiv intitulat  Svetlana Paleologu Matta – un nume de referinţă în exegeza bacoviană şi eminesciană şi un amplu interviu realizat la Lugano cu autoarea.
         Această carte reprezintă, de fapt, un adevărat eveniment editorial, respectiv intrarea în spaţiul cultural românesc, cu o întârziere de peste o jumătate de veac a celei dintâi exegeze bacoviene, scrisă la Paris în 1951 în  limba franceză, ca rod al unei teze de doctorat  (deci încă în timpul vieţii lui Bacovia!)  şi apărută în Elveţia, în 1958, sub titlul Existence poėtique de Bacovia. Deşi n-a apărut până în prezent în limba română, cartea a fost totuşi receptată şi apreciată de unii cunoscători ai universului bacovian şi deci şi-a exercitat într-o oarecare măsură funcţia de lucrare de referinţă a hermenuticii bacoviene.
        Pentru demersul său de revelare şi de traducere a acestei prime exegeze bacoviene  în ordine  cronologică,  Lucia Olaru Nenati a fost premiată la Festivalul “Toamna bacoviană” de la Bacău din acest an de către juriul condus de poetul Ovidiu Genaru, iar editarea  cărţii  a fost sprijinită de către Consiliul judeţean Bacău şi lansată în cadrul festivalului la Casa Memorială “George Bacovia”, fiind prezentată de doi specialişti ai universului bacovian, Constantin Călin, cel care a şi semnalat  pentru prima dată în presa românească - după 20 de ani de la apariţie - existenţa acestei valoroase lucrări şi Theodor Codreanu, autor  al unei substanţiale şi premiate cărţi despre Bacovia.
        In cadrul festivalului a fost acordată în mod simbolic o Diplomă de excelenţă distinsei eseiste Svetlana Paleologu Matta din Lugano, pentru această carte, dar şi pentru toată valoroasa ei contribuţie  la îmbogăţirea culturii române şi la propagarea valorilor sale pe plan internaţional.                
 
 DACIAN DUMITRESCU

DESPRE UN STUDIU APARUT ÎN 1941

AZI  AM  POSTAT  PE  SITE-ul  meu 
www.romaniacarnavalului.com  lucrarea  Profesorului  N. A. Constantinescu  : " CHESTIUNEA  TIMOCEANA " PUBLICATA  LA  BUCURESTI  IN  ANUL  DE  GRATIE  1941 . Lucrarea  face  un  scurt  istoric  al  REGINII  TIMOCULUI  de  la  DACIA  AURELIANA  si  pana  in  vremurile  noastre . Cartea  prezinta  " BLOCUL  ROMANILOR  SUD-DUNARENI  DINTRE  MORAVA  SI  LOM " , " GRUPAREA  ROMANILOR  SUD - DUNARENI " , DAR  IN  CAPITOLUL  III  SE  PREZINTA  " DREPTURILE  ROMANIEI  ASUPRA  TIMOCULUI " . Alaturi  de  " Timocul  asa  zis  sarbesc  " este  analizata  si  situatia  din  " asa  numitul  Timoc  bulgaresc " . In  realitate  ambele  provincii  ( Timocul  sarbesc  si  Timocul  bulgaresc ) sunt  locuite  de  10.000  de  ani de  stramosii  TRACILOR . Apoi  cu  circa  300  de  ani  provincia  Moesia  este  colonizata  de  Imperiul  Roman  si  aici  se  formeaza  primii  PROTOROMANI ( AROMANI ) . Aromanii  sunt  stramosii  nostri  iar  Timocul  reprezinta  LEAGANUL  DE  FORMARE  AL  POPORULUI  ROMAN  DE  IERI  SI  DE  AZI .  Evident  ca  acesti  AROMANI  sunt  extrem  de importanti  pt  noi ! Putem  oare  sa  ne  mai  intrebam  daca  ROMANIA  ARE  SAU  NU  ARE  DREPTURI  ISTORICE  ASUPRA  TIMOCULUI ? Evident  ca  ROMANIA  ARE  TOATE  DREPTURILE  DIN  LUME ASUPRA  TIMOCULUI  , NU  DOAR  DIN  PUNCT DE  VEDERE  ISTORIC . Cei  care  sustin  altceva  sunt  evident  in  slujba  Serbiei  sau  mai  grav , a  Rusiei  care  a  sprijinit  ocupatia  militara  a  Timocului  din  1833 . Dupa  aceasta  ocupatie  militara  s-a  trecut  la  un  regim  crancen  de  deznationalizare  fortata  a vlahilor - timoceni , s-au  desfiintat  abuziv  toate  scolile  si  bisericile  romanesti  din  Regiunea Timocului . Mai grav  dupa  1920  au  fost  serbizate  fortat  toate  familile  romanesti din  Timoc , toate  numele  romanesti  au  fost  fie  serbizate , fie  traduse  in  limba  sarba . Romanii  Timoceni  impreuna  cu  Romanii  din  Transnistria  reprezinta  cei  mai  chinuiti , cei  mai  oprimati , cei  mai  slavizati  si  cei  mai  pedepsiti  dintre  TOTI  ROMANII  . Nu  avem  dreptul  sa-i  uitam  si  in  masura  posibilitatilor  avem  DATORIA  SA-I  SPRIJINIM  POLITIC , MORAL DAR  SI  MATERIAL !  Cartea  are  si 7  harti  si  merita  citita  si  cospectata  cu creionul  in  mana . Cartea  este  postata  in  " scribd " si  poate  fi  marita , " descarcata " gratuit  si  trimisa  mai  departe  la  cat  mai  multi  Romani . Dumnezeu  sa  ne  ajute ! Lectura  placuta ! Cu  stima ,

 
                 CRITICUL DE POEZIE
UN PARAZIT AL SENTIMENTULUI UMAN?

În general criticul de poezie a fost interesat de modul în care poetul este influenţat de mediu şi societate, dar şi de imaginile a tot cuprinzătoare care influenţează printr-un rol mediator textul,societatea şi iubitorul de poezie.
O nouă critică a poeziei determină în poezie structuri diacronice şi de respingere din partea poeţilor, cu toate că unii exegeţi evidenţiază acest fapt ca o determinare avantajoasă între cele două domenii. Critica reprezintă în general judecătorul şi cenzorul care alege ce este bun de ce ce este rău, dar se pune întrebarea cine alege critica bună, obiectivă de cea rea şi subiectivă? Cine îi dă dreptul unui critic să dea verdicte, când istoria literaturii ne dovedeşte că s-au făcut multe greşeli în acest domeniu?
O critică a poeziei implică mai multe direcţii:valorizarea eului, lucru cel poate face doar, eventual, un psiholog; o interpretare a efectului asupra cititorului de către poezie; o taxonomizare a tipologiei individului; o analiză a postulatului că prin poezie se exprimă fiinţa umană; o receptare a poeziei ca drept capacitate de vibraţie a societăţii prin trăirile poetului, ci nu ai te înrobi, diferenţiind sensurile dintre kairos şi kronos. Primul element se referă la anularea timpului liniar şi uniform, şi evidenţiază înţelegerea timpului poetic, totodată efemer ,dar şi trainic.
Poezia,inclusiv critica ei, îşi justifică existenţa în demersul pentru organizarea,  structurarea psihicului omului şi a lumii lui, şi în special excelează în caracteristica ei de a deţine un sistem de reguli semiotice pentru interpretarea, includerea experienţei umane într-o construcţie lexicală, ce exprimă o realitate, dar nu este realitate,însă este mai reală decît percepţia acesteia de către om.
Poetica şi metapoetica are capacitatea de a include în ele unitatea dintre structuri descoperite nu în interiorul lor ci în exteriorul lumii.
Dezbaterea imanentă a poeziei-constată Al. Husar* - ne conduce spre ideea de angrenaj ca sinteză concluzionară a modalităţilor concrete ale poeziei. Critica de poezie este o ştiinţă, ea vine să asigure corespondenţa construcţiei sistemului cu teoria sistemului. Faptul că poezia vine din domeniul creaţiei literare nu este antagonică criticii de poezie, cu toate că aceasta din urmă vine,aşa cum susţin unii exegeţi, din domeniul ştiinţei. Sau sunt antagonice? Această „construcţie!” deschide drumul radial al metapoeticii. (vezi: Al. Husar, Metapoetica, Prolegomene” Ed. Univers, Bucureşti,1983).
În eseustudiul acesta încerc să arăt, pe de-oparte, inutilitatea criticii poeziei (mergând pe principiul nu e frumos ce e frumos, ci ce-mi place mie), dar, să şi apăr funcţia cognitivă a criticii poeziei.
În calitate de critic al poeziei pot să abordez modele ale lumii oferite de poezie; dar nu pot să fiu, în acelaş moment, şi ideolog şi poet, în acest context e necesar să sondăm modelele pentru a descoperi semnele de criză ale complexului structural, negativităţile aduse complexului, orizontul unui viitor eliberat de prejudecăţi. În condiţiile fiinţei lucide ce aduce şi produce conjucturile mari ale istoriei provenite din adâncul istoriei le putem prevedea, alimenta cu mituri şi aduce în terenul poeziei,a fabulaţiei.
Misiunea criticului de poezie este mai dificilă decât aceea a simplului critic literar, deoarece acesta trebuie să fie şi poet, căci venind din interiorul acestui univers poate înţelege mai bine elementele pe care se întemeiază opera poetică. Critica de poezie, ci nu teoria ei, se mişcă şi glisează în direcţia evoluţiei poeziei fără încetare,merge înainte culegând pentru „ştiinţa”poeziei noi probleme”, căci ea este conştiinţa realităţii poeziei.
Georges Poules subliniază că în timp conştiinţa critică este formată din conştiinţa inerentă a operei care este efervescentă şi puternică, ocupând, evident, primul plan, şi conştiinţa surprinsă a iubitorului de poezie.
Abordând, în acest context, problema conştiinţei critice a poeziei, constituită din conştiinţa inerentă a poeziei ce este trăită adânc, aceasta îşi găseşte locul primordial în conştiinţa îndrăgostitului de poezie. Rolul criticii de a descifra semnele unei poezii este renagat de Serge Doubrovscki, deoarece critica nu este descifrarea unei opere pentru a deveni contrariu acesteia. Critica de poezie este, dincolo de înţelegerea profundă,vibratoare a semnelor, este o afirmare a valorii. Trebuie să înţelegem că eul criticului, la fel ca şi eul poetului este o subiectivitate inversă. Dintr-o expresie dată, şi poet, şi critic-obţin lucrarea care este pro-glob, pentru un aspect esenţial al proglobmodernului, noul curent indentificat de mine în actuala evoluţie a poeziei,şi artei, în contextul globalizării.
Criticul-parazit al poeziei, pot spune, că este veriga intermediară, a treia, între poet şi cititor, el este parazitul poetului care de multe ori, de-alungul istoriei literare, s-a înşelat, dar şi a canalizat gustul cititorilor, privind valoarea poeziei criticate. Dacă poezie este fructul eului poetului, lucrarea criticului este „parazitul” acestui produs.
În concluzie, o critică a poeziei mai tangenţială de obiectul/subiectul său trebuie-după părerea mea-să înglobeze această „construcţie” ambivalentă în contextul că tot ce-i mondializat în capul poetului ţine de ordinea naturii lui şi se caracterizează prin trăiri intense şi spontane, şi că ce trebuie să respecte o normă, ea aparţine poeziei şi prezintă caracteristicile relativului, ale particularului.
                                                                                                     Al. Florin ŢENE
----------------------------------
*Alexandru Husar (n. la Ilva Mare, 26 aprilie 1920 – m. 17 mai 2009), Important filosof al culturii româneşti, cercetător al istoriei civilizaţiei, eseist filosofic şi moralist. (n.r.)

 
 
 ÎNGEMĂNARE FERICITĂ ÎNTRE POEZIE ŞI PICTURĂ – GEORGETA BLENDEA ZAMFIR ŞI RAMONA PINTEA 
  
Evenimentul cu dublă semnificaţie desfăşurat în Sala Istrate Micescu, la Biblioteca Pedagogică Naţională „I. C. Petrescu”, Bucureşti (str. Zalomit nr. 12, lângă Parcul Cişmigiu), în data de 11 Octombrie - Brumărel  2012, a însemnat o frumoasă pagină în cultura românească: „lansare de carte Învolburate Anotimpuri, Editura Dacoromână, Bucureşti, 2012, poezii de Georgeta Blendea Zamfir” şi „vernisaj de pictură semnat de artista Ramona Pintea”. Evenimentul a fost deosebit nu numai prin „îngemănarea fericită între poezie şi pictură” (aprecierea îi aparţine criticului de artă  Steliana Neagu), ci şi prin faptul că protagonistele sunt mamă şi fiică.  Şi pentru ca îngemănarea să fie şi mai semnificativă, artista  Ramona Pintea a pus titlul „ÎNVOLBURATE ANOTIMPURI” atât grupajului de picturi expuse, cât şi catalogului cu picturile în miniatură.     
„Două spirite gemene – scriitoare şi pictoriţă, a apreciat şi amfitrioana evenimentului, doamna Carmen Pesantez - Directoarea Bibliotecii Pedagogice. Prin creaţiile lor au adus o notă de frumuseţe, de sărbătoare, mai ales într-un cadru semnificativ, cum este  Sala Istrate Micescu, şi de colaborare cu Academia DacoRomână, al cărui Preşedinte este domnul Geo Stroe”.  Scurta prezentare făcută de doamna Carmen Pesantez celor două sărbătorite, a evidenţiat dragostea lor pentru cultură, sensibilitatea, seriozitatea pe care acestea o acordă nobilelor talente moştenite.
Georgeta Blendea Zamfir, domiciliată în Braşov, oraş pe care îl îndrăgeşte şi îl cântă adesea în scrierile sale, a publicat de-a lungul anilor mai multe volume de proză şi poezie, printre care şi Învolburate Anotimpuri. Cartea este împărţită în patru capitole şi cuprinde poezii inspirate din cele patru anotimpuri: primăvară, vară, toamnă şi iarnă, iar pagina de început a fiecărui capitol este ilustrată cu unul dintre tablourile pictate de fiica sa Ramona Pintea.
Ramona Pintea, stabilită în Londra din 1991, a studiat Pictură şi Design Vestimentar, urmând o carieră în modă.  Venind în Bucureşti a redescoperit dragostea pentru pictură, cu care încă de la o vârstă fragedă îşi încânta familia şi prietenii. Pictează pe pânză în ulei, acril şi tuş.  A intitulat expoziţia sa de picturi „Învolburate Anotimpuri”, ca preţuire şi dragoste pentru mama sa, Georgeta Blendea Zamfir, care găseşte mereu prilejul să compună poezii pentru cei dragi: Radu (fiul), Ramona (fiica), Ana Maria şi  Andreea (nepoţelele), pentru pieteni sau pentru natură, evocând dorul, iubirea, dragostea, frumuseţea, însemnătatea istorică, amintirile.
Despre poeziile Georgetei Blendea Zamfir şi picturile Ramonei Pintea a luat cuvântul Geo Stroe Preşedintele Academiei DacoRomâne, care a insistat pe atragerea unui număr cât mai mare de creatori, pentru eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti, acesta fiind obiectivul esenţial al ADR. Au mai luat cuvântul: scriitorii Mihai Prepeliţă, Geo Călugăru şi Elena Călugăru Baciu, criticii de artă Steliana Neagu şi Sultana Rodica şi actriţa Doina Ghiţescu care a citit un grupaj de poezii din cartea Învolburate Anotimpuri.
 
Evenimentul a fost un liant între mamă şi fiică, iar pentru a-şi face datoria până la capăt, Ramona Pintea a venit însoţită de soţul ei Alexandru Pintea şi de fiica lor Andreea care la vârsta de şapte ani este posesoarea unui număr de diplome obţinute pentru pictură.
Drintre participanţii la eveniment amintim: scriitorii Rodica Elena Lupu, Floarea Necşoiu, Petru Demetru Popescu, Florin Grigoriu, Ion Lazu, Octavian Sărbătoare, sculptorul Constantin Sinescu, dacologii Gheorghe Şerbana, Adriana Moldoveanu, Rădulescu Felicia, profesoara Rodica Neagu.
„Învolburate Anotimpuri” este o sărbătoare plină de viaţă a frumuseţii naturii, oferind o mică imagine a stilului luminos şi optimist al artistei. Prospeţimea şi culoarea se îmbină în picturi seducătoare, ilustrând sufletul sensibil al anotimpurilor” (citat din catalogul de picturi al Ramonei Pintea).
                                                                                                    Ioana STUPARU
 
                   Spionii Războiului Rece

Dacă în toate războaiele spionii joacă un rol, atunci în cel Rece, considerat ca fiind cel de al treilea război mondial, serviciile secrete au pus în umbră ideologia, diplomaţia, armata, propaganda, etc., au acţionat raţional, eficient, din umbră şi au meritul de fi terminat un război în care s-ar fi folosit arma nucleară, fără victime, cu revoluţii de catifea, cu un spectacol TV de sunet şi lumini: fără violenţă, noi suntem poporul, armata e cu noi, etc.
Totul a început la Moscova, care şi-a dat seama încă sub Stalin că trebuie să rezolve problema germană, pentru că anglo-franco-americanii şi sovieticii au încheiat ostilităţile cu armata germană în 1945, au împărţit Reich-ul în patru zone de ocupaţie militară dar n-au încheiat un tratat de pace. Imperiul German III a supravieţuit într-un spaţiu ideal.
Oferta lui Stalin de a face pace cu o Germanie reunificată, demilitarizată, neutră, eşuează şi astfel s-au creat două pseudo state, sub control militar anglo-franco-american: Republica Federală Germania şi Republica Democrată Germană sub Armata Roşie. Tratatul de pace care ar fi încheiat într-un fel sau altul războiul mondial II s-a amânat sine die şi Războiul Rece al ortodoxo-comuniştilor cu vestul, triumfă pe toate planurile.
După ce Germania de vest sub cancelarul creştin-democrat Adenauer s-a stabilizat printr-un miracol economic şi s-a integrat pe toate planurile în lumea capitalistă euro-atlantică, urmaşul său, social-democratul Brandt, a început politica de schimbare a status quo-ului prin apropierea de Imperiul roşu al Răului ortodoxo-comunist.
La întâlnirile dintre Brandt şi Brejnev s-a constatat că există multe interese comune, dar că ideologia, diplomaţia, alianţele, etc. fac imposibile discuţiile, tratativele la lumina zilei, fără a perturba grav structuri religioase, mentale, ideologice, birocratice, militare, etc. făcute pentru veşnicie. Aici au intervenit serviciile, care s-au angajat să nu perturbe liniştea de la suprafaţă şi şi-au organizat canale pe care au tratat germanii cu ruşii.
Bineînţeles că au fost informaţi şi aliaţii vestici de aceste tratative secrete, dar ei le considerau fără mari şanse de succes. Când însă ruşii au văzut ce rezultate pot obţine pe aceste căi neortodoxe s-au adresat şi americanilor. Dorinta ruşilor era să refacă, dacă nu o alianţă cu anglo-saxonii - cum au avut în vremea lor glorioasă, pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial -, cel puţin acceptarea ca putere aliată în G 7/8.
SUA profitau din plin de Războiul Rece şi au cerut sovieticilor să renunţe la marxism, la Ţările Baltice, la Lagăr, la Cortina de Fier, la drepturile omului de tip ortodox. Tratativele secrete sub Brejnev, Andropov, Cernenco l-au făcut pe Gorbaciov să înţeleagă că nu are ce pierde şi a acceptat condiţiile de pace, deschizând lumii ortodoxe o nouă perspectivă comună cu creştinii occidentali. Cu acest prilej se încheie şi Al Doilea Război Mondial cu Tratatul patru plus doi: USA, Anglia, Franţa, Rusia plus Germania, Polonia.
Până aici este gloria serviciilor secrete din vremea Războiului Rece, după care a urmat marea deziluzie, pentru că fără refacerea unităţii dintre ortodocşii din Lagărul protejat de Cortina de Fier şi creştinii occidentali, dintre Moscova şi Roma, s-a instalat în Europa şi în lume o situaţie duhovnicească şi sobornicească paralizantă - vezi falimentul Greciei. Românii nu mai cred în UE şi într-un cadru mai larg - vezi criza spirituală şi economică europeană şi mondială. Care va fi rolul spionilor în această nouă perioadă istorică?
Articolul de mai sus, “Spionii Războiului Rece”,  tratează felul în care serviciile secrete din est şi vest au reuşit, au contribuit hotărâtor la performanţa încheierii unui război mondial în mod paşnic. O acţiune quasi singulară în istoria universală. De aceea, mi se pare utilă reeditarea articolului de mai jos, în care se pot desluşi condiţiile în care a început războiul mondial II, fără a prelua în mod obligatoriu punctul de vedere al învingătorilor.
                                                                                                               Viorel Roman

Churchill, Hitler şi Antisemitismul

Acesta este titlul cărţii apărute sub semnătura Dr. Ştefan Scheil, editura Duncker & Humbolt, Berlin 2008, 335 p., în care se analizează competent “dictatura germană, inamicii ei şi criza europeană 1938/39”.
Om simplu, din popor, Adolf Hitler preia puterea în 1933 în Germania şi pune în practică Programul din 24 februarie 1920, de 25 de puncte, pe 2 p., al Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor Germani/NSDAP.
Un deziderat era realizarea unei societăţi naţional-socialiste fără drept roman şi fără evrei, care urmau să emigreze cu avere cu tot, în mod paşnic.
Antisemitismul era răspândit ca urmare a foametei şi umilinţelor impuse de învingători după război. În caz de foamete, acelaşi destin l-ar fi avut toţi străinii.
Alertate, organizaţiile evreieşti din lumea anglo-saxonă încep boicotarea economiei germane. Reacţia naziştilor: “Nu cumpăraţi de la evrei!” Un evreu ucide un diplomat, naziştii dau foc la sinagogi, etc.
Proiectul antisemit de a realiza un stat fără evrei trebuia combătut cu toate mijloacele – pe viaţă şi pe moarte. Pentru că dacă Germania rămânea fără evrei în mod civilizat, ar fi devenit un precedent periculos.
Polonia, cu 10% din populaţie evrei, care vorbeau jedisch, o altă limbă decât cea oficială, ar fi cerut acelaşi lucru. Pe de altă parte, emigrarea evreilor în USA ar fi dat apă la moară antisemitismului local.
Aşa că, organizaţiile evreieşti s-au opus emigrării evreilor din Germania, luând în calcul victime din rândul conaţionalilor. Pe de altă parte, l-au susţinut cu toate mijloacele pe Churchill şi “Partidul războinicilor” din Marea Britanie, cu organizaţia Focus, pentru a înlătura nazismul.
Cei care încercau o soluţie paşnică pe continent au fost încet, dar sigur, marginalizaţi. Pe de altă parte, Iosif V. Stalin, un conducător mult mai radical şi mai clarvăzător decât Hitler s-a folosit de “contradicţiile din lagărul capitalist” pentru a “arunca în aer Europa”.
Atât Vladimir I. Lenin cât şi urmaşul său erau convinşi că după un al doilea război mondial, clasa muncitoare “va rupe lanţurile”, va prelua puterea, ca în Rusia, după Primul Război Mondial şi va realiza idealurile panslaviste, panortodoxe şi mai mult decât atâta - dictatura proletariatului va înlătura exploatarea omului de către om în toată lumea!
Polonia şi România erau folosite în această criză ca pioni de sacrificiu, atât de imperialiştii occidentali cât şi de kominterniştii de la Moscova. Polonezii erau folosiţi ca atacatori la război de către Churchill.
Viorel Tilea, ambasador la Londra, se plângea de un dictat german fantomă, o dezinformare. Un discurs al generalului Halder, fabricat în laboratorul de dezinformare Focus cu scopul de a agrava criza, este considerat şi azi ca autentic, chiar de către germani.
Aşa că nu-i de mirare că pe internet, la Secţia “Istorie: minciuni şi falsuri” a Ministerului Apărării Rusiei, Sergej Kovalijev arăta recent că vina izbucnirii războiului în 1939 este a Poloniei, care a refuzat “cu încăpăţânare” cererile moderate germane.
În acest context este firesc ca antisemitismul, punerea la îndoială a Holocaustului, e sancţionat în mai multe ţări de lege. Aceeaşi politică se va practica şi în Rusia lui Putin, care nu mai vrea să accepte “minciuni şi falsuri”. De aceea vinovaţii vor fi pedepsiţi - aşa prevede un proiect de lege - cu închisoare de la 3 la 5 ani.
                                                             Prof. Dr. Viorel Roman, Univ. Bremen
 
 
                             Integrala manuscriselor Cantemir

Lădiţa cu „Integrala manuscriselor Cantemir”, pe care a primit-o Putin
Sub coordonarea scriitorului Constantin Barbu, într-o ediţie de lux, au văzut lumina tiparului primele 25 de volume din „Integrala manuscriselor Dimitrie Cantemir”, primul set fiind achiziţionat chiar de către Vladimir Putin,
 Acesta  a aprobat scanarea documentelor aflate de sute de ani în Arhivele din Moscova.
Vă prezentăm mai jos interviul pe care l-am realizat cu scriitorul Constantin Barbu,
cel despre care filosoful Constantin Noica spunea că este „excepţional de înzestrat pentru lucrări de erudiţie şi istorie literară”. Interviul a fost înregistrat chiar înainte de plecarea la Moscova, unde, împreună cu sponsorul acestei întreprinderi culturale, Paul Tudor, urmează să aducă în ţară fotocopiile următoarei tranşe din ediţia acestei integrale Cantemir.
„Ce manuscrise vrei? - Pe toate!”
Ion Spânu: Cum a început această aventură prin Arhiva Moscovei?
Constantin Barbu: La festivitatea de acordare a unui premiu de excelenţă ambasadorului Federaţiei Ruse, Alexander Churilin, l-am rugat să-mi aprobe intrarea în Arhiva de la Moscova, cu care, în principiu, a fost de acord. După un timp, am fost surprins să primesc de la domnia sa o scrisoare în care mă întreba „ce manuscrise vrei?”.
 I-am trimis lista după Tocilescu, completată cu ce mai ştiam eu, dar i-am spus, prevăzător, că le vreau pe toate.
S-a dovedit că am procedat bine, întrucât acolo am descoperit manuscrise despre care nu se ştia nimic!
Abia în mai 2009 am primit confirmarea din partea rusă, inclusiv preţul pentru fiecare filă scanată.
Din partea oficialităţilor române nu a fost nimeni dispus să finanţeze această operaţiune,
astfel încât abia în toamna lui 2009 am putut pleca la Moscova, când Paul Tudor, un om de faceri care conduce firma SC Besta SA, prin „Fundaţia culturală Tudor”, a avut bunăvoinţa să sponzorizeze tot demersul acesta, cu care România se va mândri multe secole de acum înainte, căci fondul acestor manuscrise este cel mai mare tezaur al României din afara graniţelor!
„Vladimir Putin ne-a dat una dintre aprobări”
Dar cum de a rămas în uitare o asemenea arhivă?
Simplu. Începând din 1878, când Tocilescu a tipărit primul volum Cantemir, şi până azi, Academia Română a publicat doar 9 (nouă) volume de opere! Lui Tocilescu îi aprobase copierea manuscriselor Ţarul Alexandru al II-lea,
 iar mie, pentru documentele din Arhiva Ministerului de Externe, Vladimir Putin, care era pe atunci prim-ministrul Rusiei!
 De aceea, în semn de recunoştinţă, i-am trimis în dar această ladă care conţine primele 25 de volume apărute, într-o ediţie de lux cum rar se tipăresc în lume.
Le ştii, nu cred că mă contrazici...
Dar ce manuscrise erau în Arhiva Ministerului de Externe din Rusia?
Acolo am fost surprins să găsesc „Jurnalul persan” în limba rusă şi „Manifestul lui Petru cel Mare”. Despre „Jurnalul persan”, Tocilescu credea că are doar 7 pagini, iar despre „Manifest...” credea că este „Catehismul persan”, care s-ar fi scufundat în mare!
Academia Română spune că s-au mai scanat manuscrise Cantemir.
Da, în anii ’60 s-au făcut fotocopii alb-negru după unele manuscrise, dar vă rog să le comparaţi cu ediţia aceasta, unde documentele sunt mai frumoase decât originalul! Ca să nu mai spun de numărul lor... De altfel, se ştie că Tocilescu furase, pur şi simplu, 3 fascicule, pe care le rezumăm astfel: 4 pag. din „Epistola dedicatoria” la „Sacro-sancte scientiae indepingibilis imago”, 24 de pag. din „Index Rerum Nobilium”, de la aceeaşi lucrare, şi fila 42 din „Loca Obscura”.
 Şi pe acestea le-am introdus în ediţia mea, reîntregind astfel „Sacro-sancte scientiae indepingibilis imago” şi „Loca Obscura”.
Constantin Barbu, coordonatorul „Integralei manuscriselor Cantemir”

Bănuiesc că nu e aşa de uşor să cauţi printr-o arhivă cum este cea a Moscovei? Ne povesteşti care a fost cea mai mare surpriză din această aventură prin hârtiile lui Cantemir?
Ştiam din sursă ştiinţifică sigură că arhiva păstrată de Serghei Cantemir, fiul cel mai mic al lui Dimitrie, compusă din 27 de pachete, a fost cumpărată la licitaţie la moartea sa şi se află într-una din arhivele Moscovei. Mergând prin arhiva de acte străvechi, conduşi de directorul acesteia (căci pe acolo nu te plimbi ca pe Unirii!), m-am trezit în faţa a 76 de lădiţe pe care scria „CANTEMIR”! Bucuria mea a fost de om smintit. Directorul ne-a adus opisul şi de la el am aflat că acesta fusese făcut între 1898 şi 1956! Ultimul care ordonase terminarea inventarului fusese Stalin, în 1935, când s-au şi adus în România osemintele lui Cantemir! Şi dacă tot veni vorba, să ne amintim că atunci sicriul lui Cantemir a fost primit pe covor roşu, cu salve de tun, fiind salutat de Guvernul ţării, iar Iorga a stat drepţi în faţa Voievodului!
Din aceste 76 de lăzi câte ai reuşit să scanezi?
Doar una! De fapt, partea rusă a scanat documentele în condiţii excepţionale. În această primă ladă este corespondenţa dintre Antioh, Maria şi Constantin Cantemir şi formează două dintre volumele actualei ediţii! Îţi dai seama cât a mai rămas de tipărit?
„În final, ediţia va avea peste 100 de volume!”
Ai o estimare a numărului total de volume al acestei ediţii Cantemir?
Probabil că, în final vor fi vreo 100 de volume, dacă nu vom mai avea şi alte surprize prin arhivele lumii. Tragedia este că pentru întocmirea acestei ediţii nu plăteşte decât Ludovic al XIV-lea, cum îi spun eu lui Paul Tudor! Cu el şi cu ceilalţi prieteni ai lui Cantemir intenţionez să aduc în ţară şi celelalte manuscrise ale Domnitorului, care se află în alte 10 ţări, în afară de România şi Rusia!
Care speri să fie impactul acestei colosale ediţii Cantemir?
Sper ca în anii viitori să se scrie cărţi şi să se dea doctorate după această ediţie, căci Cantemir, prin toată opera lui, ar putea să tragă după el toată cultura română!
Ca să nu mai spun că şi politicienii noştri ar putea sta altfel de vorbă cu mai-marii lumii dacă le-ar pune pe masă o astfel de ediţie!
N-ar mai avea tonul acela arogant pe care-l au acum Barroso, Viviane Reding, preşedinta Lituaniei sau chiar doamna Merkel!
Un mesaj pentru final, înainte de plecarea la Moscova?
Trebuie să ţinem minte că, în 1711, cel mai vestit ţar rus, Petru cel Mare, l-a făcut pe Dimitrie Cantemir prinţ al Imperiului rus, şi tot la fel a procedat cu toţi copiii lui, pe care Rusia i-a tratat princiar până la stingerea stirpei!
 Asta, în timp ce, în 1714, Constantin Brâncoveanu şi fiii săi erau umiliţi şi decapitaţi la Constantinopol de Sultanul Ahmed al III-lea, despre care se spune că ar fi trăit în „epoca lalelei”.
 Cantemir era cineva în vremea lui, iar ruşii l-au apreciat cum se cuvine.
Nu putem să rămânem mai prejos, noi, cei care-i suntem urmaşi!
                                                                                                 Ion Spânu

 
 
 Constantin P. POPESCU
DĂNCUŞ: ALEGERI VERTICALE
      
 
                                        Ştefan Doru DĂNCUŞ
                  „ELIBERAREA”
Editura Singur
Târgovişte, 2012
Editura: Singur. Autor: singurul Ştefan Doru Dăncuş. Mesajul: Eliberării este semnul dăruit cititorului de cel ce rosteşte adevăruri care, tăind dureros în carnea vie a unei realităţi alienate, sunt de preferat oricărei minciuni frumos înzorzonate. Pentru mesajul Eliberării, pentru gravitatea lui, Ştefan Doru Dăncuş a renunţat să fie scriitorul aflat doar în slujba artei literare. Ceea ce poţi citi în Eliberarea are darul (şi harul) de a fi auzit, înţeles şi acceptat ca opţiune, pentru că este rostit - scris - clar şi răspicat, cu riscul de a fi un glas strigând în pustia care se întinde din ce în ce mai mult a acestei umanităţi.
Ştefan Doru Dăncuş îşi asumă acest risc, cum şi l-a asumat pe acela de a se fi lăsat spre pedepsire în mâinile oamenilor. Este un semnal luminos în întuneric, vertical ca numele scris pe coperta cărţii. Din adâncuri imemoriale de Maramureş, coloana lui Ştefan Doru Dăncuş rămâne, durează peste vreme şi, chiar dacă Eliberarea este scrisă în urmă cu zece ani, se dovedeşte astăzi a fi mai actuală, pentru că dăltuirea în basorelieful cuvântului poartă în sine sinea omului care şi-a găsit calea şi crucea. Orizontala ei este aproapele, omul obişnuit pentru care e scrisă cartea, verticala ei tinde către cer, loc de obârşie din ce în ce mai uitat, lăsat în părăsire de cei cu capul plecat sub prea multe griji. Unele false, de carton, ireale şi iluzorii, dar teribil de apăsătoare asupra fiinţei umane. Aplicate însă cu metode din ce în ce mai fine, mai subtile, o dovadă că alcătuitorii unei ordini mincinoase a lumii cunosc resorturile cele mai adânci ale omului, dorind totala lui stăpânire. Capul plecat sabia nu-l taie, zice un proverb, dar nici cerul nu-l vede.
 
Ştefan Doru Dăncuş este unul din puţinii care s-a supus „torturii de-a staţiona suspendat între om şi Dumnezeu” (pag. 39). Este o formă de purificare de mare forţă, pe care numai cei prea lucizi o acceptă. Cât doare prea multa luciditate? Răspunsul este în filele Eliberării, în îndrăzneaţa alăturare între Isus şi Prometeu, nume - simboluri cu care Ştefan Doru Dăncuş nu se sfieşte să stea la discuţie de la egal la egal, pentru că e deja călit de focul iubirii de oameni, dus până la sacrificiu de sine. Arderea interioară este preţul plătit pentru a dărui omenirii un foc nou, actual şi cumplit de necesar. Alegerea (verticală) a puterilor purificatoare, bune, ale focului în locul celor distrugătoare. Isus din mileniul III nu mai poate fi acelaşi, făptura Lui divină nu poate stagna două mii de ani, timp în care răul s-a întins ca o dureroasă cangrenă. Ştefan Doru Dăncuş ştie, aşa cum ştia şi Isus, că orice crucificare poartă ascunsă o meritată o Înviere; el este scriitorul înviat pentru a fi fost vertical în alegeri. Refuză a fi unul „din neamul lui Baraba”, răufăcătorul preferat de mulţimi, refuză plata în arginţii minciunii şi ai oricărei forme de trădare: nu se trădează pe sine şi cu atât mai mult nu-şi trădează Dumnezeul şi credinţa. Acestea din urmă poartă, fiecare, o unicitate aproape uitată azi, dezvăluită de cartea Eliberării în fiecare propoziţie, paragraf, capitol scris pe înălţimile muntelui (a se citi pustiului) de exil al omului Dăncuş.
Acolo, în miezul misterios al iniţierilor, Dăncuş simte bătând inima Mamei-Pământ, casa lui şi a noastră, ca pe aceea a unei făpturi vii şi dumnezeieşti. Ca omul, de altfel. Şi nu poate să nu se lase străpuns de verticala cerului, care îi dezvăluie sublime şi tainice lucrări, în limba sufletului universal al omului care iubeşte. Peste zece ani, Dănuş coboară de pe munte cu înscrisul lucrării sale, asemenea lui Moise. Aduce cu el o altă carte: a Eliberării.
Fără a se dori istoric, filozof, avocat sau eseist, eternul revoltat (nu fără temei) Ştefan Doru Dăncuş atacă frontal instituţiile unui stat cu picioare (şi limbaj) de lemn. Justiţia, biserica, guvernul, ştiinţele, arta sunt scanate cu ochiul unui martor departe de a fi pasiv, care nu tace, care strigă: Eu sunt liber, eliberat! din toată puterile inimii şi vocii sale. Se poate spune că umanitatea din fiecare om se exprimă astfel, tocmai când fusese atât de abil dresată pentru tăcere supusă.
O carte ca o columnă, ca o coloană, ca un copac. Cine se mai gândeşte azi că pădurile, copacii ar putea fi coloanele unui Templu dumnezeiesc? Un proverb budist spune: cel ce ştie nu vorbeşte, iar cel ce vorbeşte nu ştie. Ştefan Doru Dăncuş pare să-l contrazică, spunând ceea ce ştie bine că ştie. Citez: „Uneori, în plină aiurare mondială, începe să mă doară sufletul năpraznic...// Ce contează câteva luminiţe pe care le-am aprins în marele întuneric universal?” (pag. 58-59). Aş îndrăzni un răspuns: contează enorm, dar nu oricine se încumetă să dea din plăpânda flăcăruie a lumânării sale lumină altor lumânări, deşi treaba asta e complet gratuită. Mai devreme sau mai târziu, întunericul va obosi să fugărească în continuu nesfârşita lumină, în nesăbuita-i strădanie de a o stinge.
A aşteptat vreme de zece ani o schimbare care încă nu sosit. Poate a văzut cum continuă degradarea socială, umană, conform unui plan mult prea terestru ca să poată fi opus celui divin şi s-a hotărât. În 2012, anul ameninţat de apocalipse programate, cartea vede lumina tiparului, prin efortul financiar al autorului şi al unor (mult prea puţini) sponsori, la editura Singur; însă Ştefan Doru Dăncuş nu e singur, ci unic. La fel este calea propusă în Eliberarea.
 
                                                     Constantin P. POPESCU, noiembrie 2012
     
 
 DOUĂ RECENZII DE  ADRIAN BOTEZ

                          UN BREVIAR AL ELIBERĂRII DUHULUI:
        „ANTOLOGIA PARADOXISMULUI INTERNAŢIONAL”,
              alcătuită de FLORENTIN SMARANDACHE

A apărut volumul şapte al Antologiei Paradoxismului Internaţional/SEVENTH INTERNATIONAL ANTHOLOGY ON PARADOXISM – 2012 (The Educational Publisher Inc. 1313 Chesapeake Ave., Columbus, Ohio 43212,USA), antologie realizată de nimeni altul decât de iniţiatorul Mişcării Paradoxiste Internaţionale: FLORENTIN SMARANDACHE.
Deci: Anthologist – Florentin SMARANDACHE, Editorial design and processing (USA) – Ion URDA, Cover by Ion URDA, after a painting by Florin SCURTU (România).
“Contributorii” la aeastă ANTOLOGIE-EVENIMENT EDITORIAL MINDIAL/The contrib ors to this anthology are:
- from Chile: Pablo NERUDA;
- from Germany: Bernd HUTCHENREURTHER;
- from India: B. VENKATESWARA RAO;
- from Israel: Morel ABRAMOVICI;
- from Romania: George ANCA, Marian APOSTOL,
Adrian BOTEZ, Gheorghe BURDUŞEL, Eugen EVU,
Sergiu GĂBUREAC, Dumitru HURUBĂ, Liviu-Florin
JIANU, Ion MARINESCU - PUIU, Mircea MONU,Doru
MOTOC, Janet NICĂ, Gheorghe NICULESCU - URICANI
Octavian PALER, Tudor PĂROIU, Ion PĂTRAŞCU,
Marinela PREOTEASA,Andrei RADU, Puiu RĂDUCAN,
Adriana STOENESCU, Ion URDA;
- from U.S.A.: Tom DEIKER, Greg HALL, Kyle
REVERAL, Wm MEYER, Mary Ellen WALSH, Eric
PIERZCHALA, Peter SPECKER - TWIXT, Florentin
SMARANDACHE
***
Această Carte-Monument/EVENIMENT EDITORIAL MONDIAL conţine (pe lângă un vast Cuprins, aparţinând lui FLORENTIN SMARANDACHE) – şase capitole (şi nenumărate subcapitole!) - dintre care, unele, fie şi numai prin formularea/enunţarea titlului/subtitlului lor, stârnesc un interes (şi un haz subiacent!) deosebit/e:
I-DESPRE PARADOXISM (aici cuvântează, teoretizând, întru re-explicarea, graduală şi pe-ndelete, a curentelor/noţiunilor de PARADOXISM - precum şi pe aceea, legată funcţional de prima - de NEUTROSOFIE, printr-un interviu/dialog, între FLORENTIN SMARANDACHE – promotorul curentului PARADOXIST, şi TUDOR PĂROIU - filosoful curentului PARADOXIST: F.S.: “Neutrosofia se bazează pe partea comună a părţilor necomune,pe faptul că şi şi au intersecţie nevidă…”): Filozofia modernă şi paradoxismul – Neutrosofiaca reflectare a realităţii neconvenţionale – dialog F.Smarandache-T.Păroiu+ Neutrosophy; apoi, MARINELA PREOTEASA: Cronică la Antologia a VI-a paradoxistă (cf. F.Smarandache: “În cele 231 pagini întâlnim paradoxişti din toate colţurilelumi, cei mai multi români, doar ai noştri îşi permit să fredoneze pe valurile emigrării: ”Fie pâinea cât de rea,/tot ţi-o fură cineva!”(…)Paradoxismul englezesc, albanez, bengalez condimentează antologia şi de neneglijat este folclorul românesc paradoxist, dacă mai marii ţării ar fi plecat urechea la câte o coasă sau horă, cum dau sfaturi strămoşii, cu umor, din cele mai vechi timpuri, de pe vremea invadării de către romani, mongoli, turci... a liniştii vetrelor şi pădurilor dace, mai târziu române... nu s-ar mai făli pe plaiurile noastre: hoţia, frica şi ruşinea, iar români ar hori cu paradoxuri pe la nunţi şi botezuri numai cumei ştiu”);  EUGEN EVU – Despre paradoxism şi neutrosofie („Paradoxul este o caracteristică a scrierilor gnostice”, scrie marele filosof elveţian Carl Gustav Jung – „Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu”. Irecognoscibilul este mai apreciat (accesibil, n.n.) – decât absenţa echivocului, pentru că absenţa acestuia „sfâşie taina obscurităţii lui şi îl prezintă astfel ca pe ceva cunoscut”. Aceasta este o uzurpare care ispiteşte intelectul uman la hybris, întrucât dă iluzia că ar fi ajuns deja, printr-un act de recunoaştere (adeverire, n.n.) – în posesia misterului transcendent şi că l-ar fi „înţeles”. Aşadar,  paradoxul corespunde unei trepte superioare a intelectului şi redă mai fidel situaţia reală, tocmai pentru că nu reprezintă ceea ce nu poate fi cunoscut, în mod abuziv, drept ceva cunoscut”- sau: “Dacă tu ai cunoaşte suferinţa, ai avea nesuferinţa” este un fragment pur ENUNŢ PARADOXIST atribuit lui Hristos de către „Faptele lui Ioan”. Noul Testament are un stil absolut antitetic-paradoxal, deseori neepurat de paradigma – spiritul Evangheliilor reţinute selective de unii apostoli, reminiscenţe ce sună straniu: „Nu ne duce pe noi în ispită” (Matei, 10, 16). Tatăl iubitor apare aici ca ispititor – diavolesc!, devreme ce ar face aşa ceva cu Fiul Său, dar şi al Omului, n.n.). Sau „Fiţi înţelepţi ca şerpii” (Ioan 10, 34); „Voi sunteţi Dumnezei” (Luca, 6,4)… Paradoxal este şi enunţul „Cine e aproape de mine, e aproape de foc”, sau „Căci nimic nu este ascuns care să nu se vrea a fi descoperit”(Matei, 10, 26)... ş.a. ); DOINA DRĂGUŢ – Plecarea în literatură; Năstuşnicitelnic);
II-PARADOXISMUL PE MAPAMOND (urmând înşiruirea, în ordine strict alfabetică, a acelor scriitori, mai celebri, precum PABLO NERUDA, BERND HUTCHENREURTHER, OCTAVIAN PALER, GEORGE ANCA, EUGEN EVU etc., sau mai obscuri - a căror operă se socoteşte, de către FLORENTIN SMARANDACHE, că ar intra, voluntar sau involuntar, riguros-programatic sau nu, sub zodia PARADOXISMULUI: Pablo NERUDA (Chile); “Dacă va fi să plângi, plângi de bucurie/Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale/Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul/Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica”; Bernd HUTCHENREURTHER (Germania), B. VENKATESWARA RAO (India), Morel ABRAMOVICI (Israel): “Unii rămȃn cu dreptatea, alţii cu cȃştigul. De multe ori oamenii îşi ascund satisfacţia prin masca regretului. Eu nu am timp să-mi pierd timpul”; George ANCA (România): “Maica Domnului te rog/nu mă face inorog/nu mă bate Dumnezeu/la Prislop la Feredeu/toate cele şapte/laude zi noapte”; Marian APOSTOL (România), Adrian BOTEZ (România), Gheorghe BURDUŞEL (România): “Eu dacă-s dac/Am tact şi tac/În parc eu par/O bară-n bar”; Eugen EVU (România): “Tradusă în biblia ortodoxă, dar şi altele, sintagma de „balegă de om”, pentru eventual excremente, dă impresia că el, omul, e o vită. Paradoxal, cei mai mulţi sunt chiar boi, vaci sau juninci...”;  Sergiu GĂBUREAC (România), Dumitru HURUBĂ (România): “Editoriale neutrosofice probabilistic 1) Dan Iosif, Maxime şi cugetări de pe vremea când eram parlamentar PSD, ediţie de lux, cu amănunte. Prefaţa este semnată de un colectiv de muncitori-strungari de la fostul IMGB.. 2) Traian Băsescu, Opere complete, ediţie de autor, Cum am învăţat eu carte… Vol.1: “Când văd vreun dascăl, îmi vine să…” etc.- sau: “Ce alegi, şi ce culegi… Eu mă tem – vă spun frumos –/Că la urne, cât e veacul,/Eu votez Iisus Hristos,/Dar îl văd ales pe dracul!... 25 aprilie 2012”; Liviu-Florin JIANU (România), Ion MARINESCU – PUIU (România): “Colac de closet peste pupăză./Jeg curat./Jună bătrână” – sau, ilfpetrovian: “Câte clickuri poate da o clică?! Dacă este “dare pe faţă” de ce nu este şi “dare pe dos”?! “Să răscoleşti o răscoală”, “Cartofi rumeniţi la obraz” etc.; Mircea MONU (România): “Starea de tinereţe : Tinereţea e o stare-n care/Arată omul de ce e-n stare/Chiar şi-atunci cȃnd el “nu are stare”!; Doru MOTOC (România): “Şi ce vreţi voi un paradox mai mare/Decât să vezi un fiu risipitor/Că vine-acasă iar din deportare/Pentru motivul simplu că-i e dor”; Janet NICĂ (România): “Educaţia este VARZĂ. Sănătatea este VARZĂ. Cultura este VARZĂ. Administraţia este VARZĂ. Defilăm în faţa lumii cu hazul de necaz şi cu PRAZUL. Morala nu mai face nici cât o CEAPĂ degerată. Guvernanţii, umflaţi ca DOVLECII, scot din PEPENI un neam cu tradiţii de mămăligă. Partidele politice îşi vînd, unele altora, CASTRAVEŢI la grădinar, iar poporului îi oferă, gratis, GOGONELE”; Gheorghe NICULESCU - URICANI (România): “Am dreptul să fiu drept cu cel nedrept/Şi să nu fiu nedrept cu cel ce-i drept;/Am dreptul permanent de-a exista/Chiar dacă n-am cerut aşa ceva”; Octavian PALER (România): “Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem clădiri mai mari dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult dar ne bucurăm mai puţin. Avem case mai mari, dar familii mai mici, avem mai multe accesorii dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii dar mai puţină minte, mai multe cunoştinţe dar mai puţină judecată; mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme, mai multă medicină dar mai puţină sănătate. Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi, citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des. Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa dar nu cum să ne facem o viaţă, am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor. Am ajuns până pe lună şi înapoi dar avem probleme când trebuie să traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin. Am cucerit spaţiul cosmic dar nu şi pe cel interior. Am făcut lucruri mai mari dar nu mai bune…”; Tudor PĂROIU (România): “Aşa de târziu pentru ziua de ieri/şi-atât de devreme/pentru ziua de mâine/nu ştiu ce-aş putea să spun/cât încă mai rîd/cât încă mai plâng/cât încă mai sunt./(mereu voi fi şi nu voi fi în acelaşi timp)”; Ion PĂTRAŞCU (România), Marinela PREOTEASA (România): “La Palat prin spate intră Stăpânii şi invitaţii./Iar prin faţă…/doar rataţii!/Un pitic, pe-o `naltă scară,/a ajuns viteaz o seară: /prin minciuni şi incantaţii,/a crescut ... da-n alte spaţii!”; Andrei RADU (România): “„DII, PARPĂL”era o formație de muzică pop locală, de la noi, de la țară, formată din calul Parpăl, o căruță și un căruțaș, acesta din urmă purtând și titlul oficial de „șef de atelaj”. Ei cântau pe la nunți, botezuri și...scandaluri publice. Au emigrat, clandestin, în Apus și acolo se numesc „DEEP PURPLE”!”; Puiu RĂDUCAN (România): “Iubito, de vrei/s-o ducem bine/şi să nu ne prindă/tristeţea de mucegai,/când vorbeşti cu mine să taci...”; Adriana STOENESCU (România), Ion URDĂ (România): “1. PDL se va autodelapida pedalînd pe-ndelete pe lepedeul lepădăturilor lapidare, lepădîndu-se de lepidoptere şi lipitori lipiţani şi toxine lipide.”; Tom DEIKER (SUA), Greg HALL (SUA), Wm MEYER (SUA), Kyle REVERAL (SUA), Mary Ellen WALSH (SUA), Eric PIERZCHALA (SUA), Florentin SMARANDACHE (SUA):   “1-Există reguli şi la excepţii. 2-Mie-mi plac fetele urâte (fiindcă cele frumoase m-ar înşela cu alţii)! 3-Aș  vrea să merg în iad, deoarece în rai am impresia că-i teribil de plictisitor şi monoton… Doresc pe cineva care să mă iubească pentru defectele mele, nu pentru calități”; Peter SPECKER – TWIXT (SUA).
III- ZICERI PARADOXISTE, ale:
-Acad. Grigore Constantin MOISIL - paradoxist avant la lettre: “O teoremă e o scrisoare de dragoste către un necunoscut, către acela care îi prinde nu numai înţelesul, ci şi toate subînţelesurile. Ştiinţa se răzbună ca o femeie: nu când o ataci, ci când o neglijezi…Ce este un pesimist? Un optimist bine informat. Nu e de părerea ta cel ce te aprobă, ci cel ce te imită.Marele regret al vieţii mele este de a nu fi avut nici unul. Nu există inimă mai mare pe lume, decât inima care ştie să ierte!” ;
-din sau dintre: Axiomele paradoxiste ale secolului XXI : “Psihiatrul mi-a zis că sunt nebun. I-am zis că am nevoie şi de o a doua opinie. Mi-a zis că sunt şi urât” (…ce doriţi mai mult, pentru a vă reveni cheful de viaţă?) -  respectiv:
-Aforismele săltăreţe cu imagini… şugubeţe (“Cu dragostea omori timpul, cu timpul omori dragostea”),
-Anunţuri paradoxiste româneşti autentice (… “1-Nu primim buteliile clienţilor care explodează. 2-Eşti analfabet? Scrie-ne azi şi te ajutăm pe gratis. 3-Service Auto. Ridicăm şi livrăm maşina gratuit. Dacă ne încerci o dată, nu mai pleci în altă parte” -  şi
-Aforismele cinicului (proverbe ruseşti) - cinic-daniilharms-iene, de-a binelea (înafară de eleganţa antică!): “1-Nu poţi îngenunchea un popor deprins să se târâie. 2-Nu-i greu să ademeneşti soţia altuia. Greu e să i-o dai înapoi. 3-Prietenia care nu cunoaşte hotare se cheamă expansiune”;
-Paradoxismele… de autor: “Am ajuns în America pentru că m-a trimis nevasta după cartofi. (Cristofor Columb). Forma mea de protest este demonstraţia. (Pitagora); “involuntariatele” paradoxiste “mortale”, din cadrul Bacalaureatului 2009… - după citirea cărora ori te vindeci, pe vecie, de pesimism, ori nimereşti la morgă, în urma unui atac cerebral (depinde de…profesie!): “Inima este cel mai important organ genital al omului. Cu ajutorul câinelui Vitoria Lipan şi-a găsit foarte repede zăcămintele soţului”…etc. etc. etc.
…Motto-ul acestui redutabil capitol este… “nec plus ultra”:
“Pe frontispiciul celui mai mare spital de nebuni din lume, aflat la Lisabona, „marele nostru balamuc” cum îl numesc portughezii, scrie cu litere mari: „NU TOŢI CARE SUNT AICI  SUNT BOLNAVI ŞI NU TOŢI CARE SUNT AFARĂ, ÎN LIBERTATE, SUNT SĂNĂTOŞI”.
Cules de Ion Măldărescu…!!!”  Excepţional (de adevărat!).
IV – FOLCLOR PARADOXIST: Nu mai emigrez din România; Declaraţie de avere în vremuri de criză; La Băse vine un arab; Cele 7 minuni ale comunismului (“CELE 7 MINUNI ALE COMUNISMULUI : 1. Toţi aveau de lucru 2. Deşi toţi aveau de lucru, nimeni nu muncea 3. Deşi nimeni nu muncea, planul se făcea 4. Deşi planul se făcea, nimic nu se găsea 5. Deşi nimic nu se găsea, toţi aveau 6. Deşi aveau, toţi furau 7. Deşi toţi furau... nimic nu lipsea! De ce nu ne-o fi plăcut?);  Abordări contradictorii; Analiză literară paradoxistă a basmului românesc; Paradoxul grijilor; Ţara pe uliţă; Negrul negru şi Albul curcubeu; Paradoxişti din fragedă pruncie…; Şi dacă…; Dacă; Mama lui Ştefan cel… Bugetar Cinstit; Definiţia democraţiei; Marea dilemă: Nevasta versus Amanta; Tocană pedelistă cu ciolan à la Băse; Zâmbiţi, vă rog!; Despre proşti şi prostie; Întrebări (cu răspunsuri) paradoxiste (“1. O broască fără carapace este fără locuinţă sau dezbrăcată?... Răspuns: În primul rând e moartă. Pe urmă... depinde de orientarea sexuală... 2. Unde găseşti un câine fără picioare? Răspuns: Unde l-ai lasat! 3. Unde au femeile părul negru şi creţ? Răspuns: În Africa!”); Banc; Gândire nepartizană; Glume paradoxiste; Paradoxismele iubirii;  Gol – goală – goluri – goale; Bancuri noi… la modă (“Propuneri de imn naţional: Descurcă-te, române… - şi: De-aş mai duce-o pân-la toamnă…”); Început de an şcolar în Franţa; Anul Caragialescu – Epistola apocrifă către  Jenoh ot Hunyadivajda Eisenmarkt; Cu ochii pe ei! (paradoxtiri); Para-doxa educaţiei (“Femeia este o fiinţă, pe care Dumnezeu a lăsat-o pe pămînt după chipul şi asemănarea lui, deşi toţi o preferă după chipul şi asemănarea lui Pamela Anderson Compunere liberă despre FEMEIE a elevului Gigel din clasa a VII-a”); Trecut şi prezent;  Paradoxurile celei mai democratice justiţii; Paradoxuri multilinguale, umor românios; Folclor nou: Nunta copilei; Două lucruri extrem de dificil de realizat;  Prudenţa evită accidentele (poveste în hieroglife); Sexul: muncă sau plăcere?...
V-PARADOXURILE VIEŢII: Efectele încălzirii globale; Un alt efect al “încălzirii” în atmosfera politică a României; Noi limitatoare de viteză în Canada; Welcome to the 23th Century; Noul vehicul pentru vârstnici; Parada paradoxistă; Paradoxism de şantier; Paradoxismul dosarelor securiste; Reclame din perioada ailaltă; Paradoxismul sindicatelor japoneze; Five pearls of Scotish wisdom.
VI- IMAGINI PARADOXISTE: Situaţii paradoxiste; Imagini compozite paradoxiste; Inventivitate paradoxistă; O poză antologică…; Unghiuri foto paradoxiste; Realităţi paradoxiste; Probă de imaginaţie; Unde s-a născut Bulă…; Was ist das? TIR-uri nemţeşti… Vin sau se duc?...; … de intrat cu capul în zid (pictură 3D de John Pugh); … şi replici aşijderea.
Imaginile foto sunt, unele dintre ele, cvasi-geniale…!
Să nu ne luăm exclusiv după titluri, însă: chiar dacă pare că este reflectată doar situaţia exploziv-paradoxistă din România funambulesco-băsistă – realităţile mondiale/globaliste “transcend” acest regionalism valah, aparent îngust – …în realitate, prin regimul  alfredjarry-escului “UBU ROI”, de la Bucureşti -  deosebit de fertil-paradoxiste, teribil de cinice, groteşti şi virulent-sarcastice…!
…Şi, totuşi, Motto-ul din Petre Ţuţea (din fruntea capitolului I): Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă e posibil acest marş istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor... Ceea ce ne lipseşte este îndrăzneala... Petre TUŢEA” – este folosit, de către Maestrul FLORENTIN SMARANDACHE,  tot pe post de paradox:  “marşul istoric” al “limbii române ca limbă universală” a pornit chiar prin acest curent PARADOXIST – curent năucitor, violent-contradictoriu (de cele mai multe ori!), dar atât de pitoresc şi eliberator de gravitaţie a Vieţii Terestre, ca Imensă Puşcărie! – prin acest curent atât de specific ontologiei româneşti modern-contemporane, prin acest curent specific, parcă, Tărâmului Românesc (tărâm din care sunt exhibaţi/dezgropaţi/ÎNVIAŢI spre Mântuire Spirituală, “ÎNAINTAŞII BURLESCULUI ŞI GROTESCULUI VALAH”: BULĂ şi GEORGEL!), dar prin “marşul” căruia sunt trezite, spre libertate şi viaţă emancipată de stres, şi celelalte Neamuri Terestre! – încât…tocmai ÎNDRĂZNEALA a devenit dimensiunea specificului valah (cel puţin în cultură!), tot aşa cum s-au întâmplat lucrurile (şi…”lucrările”, autohtone şi europene!), în epoca interbelică, în care avangardismele îşi descopereau (uimite, ba chiar scandalizate!) sorgintea, în scriitori valahi sau de origine valahă!
…Mărturisesc, spăşit, că am cam mârâit (binişor!), atunci când mi s-a vorbit despre şi mi s-au etalat creaţiile paradoxiste (prin exemplificări internetistice!). Poate că voi fi avut eu “introdus” vreun “supozitor moral” sâcâitor – sau creaţiile respective (internetistico-virtuale!) nu m-au convins, din punct de vedere estetic (ştiţi, eu sunt de un estetism turbat!). Dar, citind, printre talazurile şi fulgerele de inteligenţă (amară, dar cathartică!) ale Antologiei lui FLORENTIN SMARADACHE, trebuie să mărturisesc că mi-a venit o idee (săraca singuratică!): nu cumva tocmai PARADOXISMUL va fi fiind soluţia moral-spirituală a libertăţii paradisiace (căutate şi regăsite!), nu cumva PARADOXISMULUI îi este dat să ne ofere ce nu (mai) avem (de mult!), şi de lipsa căreia ne tot frăsuiam şi olicăiam, din minut în minut, anii şi lunile astea: LIBERTATEA FURLUATĂ (pe căi politice, mondialist-parşive)?! Nu cumva PARADOXISMUL este adevărata Faţă a Lui HRISTOS, care ne îndeamnă să ne eliberăm de grijile artificiale! - … autentice bombe auto-amorsate, de conştiinţa/mintea noastră sucită/pervertită de către versatilii “psihologi/Psihologie”! De mintea noastră, dar stimulat (amorsajul bombei) de către duşmanii dublu-milenari (sau, poate, eterni!) ai ADEVĂRATULUI HRISTOS: “Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este viaţa mai mult decât hrană şi trupul decât îmbrăcămintea ? Priviti la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot ? Iar de îmbrăcăminte de ce va îngrijiţi ? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după  toate acestea se străduiesc păgânii; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” - Matei 6, 22-33.
Orice s-ar spune, această autentică eliberare, de societatea mamonică, de fabrica ei de griji şi de terori perverse şi asasine – se află tocmai în miezul PARADOXISMULUI. Preoţii creştini (cei…”nepârâţi”!) ar trebui să poarte Antologia Paradoxismului Internaţional,  a lui FLORENTIN SMARANDACHE, ca pe o variantă, perfect hristică, a BREVIARULUI…Aici, între paginile ei (surprinzând, aparent, EFEMERUL zâmbetului uman, DAR DESCĂTUŞAT DE ORICE FARISEISM!), este atâta zvon înalt de Poezie HRISTICĂ (de o seninătate şi veselie cuviincioase, deşi tare şoltice, aşa cum numai Sfinţii Apostolii şi, mai pe urmă, Sfântul Francisc - au arătat Lumii!)…sunt şi zboruri de păsări ale Cerului, încântate-descântate de viziunea Paradisului…, dar sunt şi mândri crini, cu straie de Duh, cum “nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia!” Îi spuneam, zilele acestea, unui amic: “Antologia dlui Smarandache este <> - ŞI, TOCMAI DE ACEEA, ESTE O LUCRARE TERIBIL DE SERIOASĂ!”
…Chiar dacă, pe ici, pe colo, vorbele sunt mai apăsate! În definitiv, Hristos NUMAI cu vorbe apăsate (MULT mai apăsate, decât nevinovatele glume, eliberatoare de gravitaţie, din cartea ce-mi stă în faţă, cuminte, pe masă…!), le grăia celor nedrepţi şi cu fariseice “aere”…şi prin vorbe apăsate le “fâsâia” deşertele “aere”, revelând/re-educând omenia din ei!
…Dacă va avea pe cine re-educa, şi cui revela…Asta este şi problema, specific românească, pentru viitorul eficienţei mental-spirituale a Antologiei lui FLORENTIN SMARANDACHE, prin incendiile şi fumul dens ale acestei lumi, care nu mai îngăduie celor mari şi tari, un obiect fără de care nu se pot vindeca, fără de care orişice  Logos sună a clopot funebru: OGLINDA.
…Dar voi, “puţin credincioşilor”, nu purtaţi voi grija sorţii acestei cărţi, cu totul speciale! “Ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc”, mai bine şi lămurit, decât oricare dintre noi, încotro va fi calea de folos şi de rost, a Antologiei Paradoxismului Internaţional, făurită de Maestrul FLORENTIN SMARANDACHE…! Voi doar citiţi, gândiţi, râdeţi, cu  senin al chipului şi al Duhului, de strâmbii sufletului şi de nemernicia grotescă, din omul terestru, atât de “grăbit şi fandosito-încruntat”, spre toate crevasele, prăpăstiile şi hăurile lumii de jos… -  suspinaţi, încet şi oftat, de neputinţele sale… (asta, dacă nu cumva aţi aflat modalităţi de a-l opri şi de a-i readuce linişte      “de sus” şi RÂSUL CEL ÎNDREPTĂTOR ŞI FĂRĂ DE NICIO RĂUTATE, înapoi, în sufletul său zdrenţuit!) – …iar, în rest, toate cele de folos şi drepte, El “le va adăuga vouă”!

 
             


                 CARTEA DESPRE MAEŞTRI: „ANAMNEZE NECESARE”,
                                                   DE MIRCEA DINUTZ


A apărut o nouă carte de critică a profesorului focşănean Mircea Dinutz – „Anamneze necesare”, Editura Rafet, 2012. Pentru a nu greşi numărătoarea cărţilor critice ale lui Mircea Dinutz, dăm cuvântul autorului:”După volumul din 2001, <>, şi cel din 2011, <>, aceasta ar fi cea de-a treia mea carte de critică, de la care aştept să mă reprezinte, cu demnitate!” (cf. Argument, p. 6).
O carte care s-a născut deodată cu un binemeritat premiu. În cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară „TITEL CONSTANTINESCU”, Ediţia a V-a, Rm. Sărat – Asociaţia „RENAŞTEREA RÂMNICEANĂ” şi Editura Rafet i-au premiat-o, prin juriul de festival, cu Premiul „DUMITRU PRICOP”, al Festivalului Internaţional „TITEL CONSTANTINESCU”, Ediţia a V-a, Rm. Sărat, 2012.
O carte care începe cu explicaţii justificative ale selecţiei textelor, cuprinse în procustianul număr de pagini, impus de normele festivalului (120 de pagini) – justificări, astfel, ale imposibilităţii autorului de a-şi „plăti” toate datoriile sale morale, şi faţă de alţi cărturari şi critici români admiraţi: „După îndelungi deliberări, am hotărât să renunţ, temporar, la poeţii şi prozatorii atât de dragi mie (...), preferându-i, din multiple motive, pe cărturari: istorici, hermeneuţi, eseişti, dublaţi, uneori, de publicişti, memorialişti, diarişti (Constantin Călin, Petru Ursache, Ioan Adam, Theodor Codreanu, Iordan Datcu), cărora le-am alăturat-o pe Magda Ursache, cu profilul ei inconfundabil, de justiţiar impenetrabil (...). N-aş vrea să se înţeleagă, de aici, că nu mi-aş fi dorit să apară, în această carte, şi alţi eminenţi cărturari, pe care îi respect în aceeaşi măsură: Ştefan Cazimir, Eugen Simion, Nicolae Gheran, Constantin Cubleşan, Cornel Ungureanu, Al. Călinescu, Mircea Tomuş, Vasile Fanache, Gh. Glodeanu, Constantin Trandafir, Ion Pop...Deocamdată, atât s-a putut!”.   Nu prea înţelegem de ce Mircea Dinutz creează (sau pare a o face!) o dihotomie între statutul de „poeţi şi prozatori” şi cel de...”cărturari”! Dar trecem, fără niciun resentiment, peste această (suntem convinşi!) neintenţionată stângăcie.
Onestitatea liminară şi apollinică a criticului Mircea Dinutz îl face să precizeze, în finalul Argumentului cărţii: „Aş mai preciza că, dintre cele 14 materiale prezente aici, zece au apărut în revista focşăneană <>, între anii 2003-2011, iar celelalte 4, câte unul în <>, <>, <> (şi, în variantă prescurtată şi cu titlul schimbat, în <>), în sfârşit, în <>”.
De ce titlul cărţii: „Anamneze necesare”?
Se ştie că ANAMNEZA este un termen de provenienţă grecească, dar utilizat, în special, azi, în legătură cu religia buddhistă (de altfel, şi strămoşii noştri, dacii zalmoxieni, credeau în reîncarnare şi, deci, în anamneză!): „reamintire a ideilor pe care sufletul le-ar fi cunoscut, într-o existență anterioară”. În primul rând, Mircea Dinutz consideră că orice om, viu întru Duh, pentru a se cunoaşte pe sine, trebuie să-şi re-memoreze “nodurile energetice” fundamentale, ale existenţei/sorţii/”karmei” sale. Cu atât mai mult, un om de aleasă cultură -  care are a rememora segmente de viaţă ca străfulgerări ideatice – segmente, deci, trăite ca vieţi/experienţe vitalist-ideatice autonome, întru iniţierea cu Maestru/Maeştri. Tacit, Mircea Dinutz mărturiseşte, deci, că “Anamneze necesare” este (şi TREBUIE să fie! - pentru că, într-o viaţă zbuciumată, nu avem prea multe prilejuri recapitulativ-revelatorii şi de exprimare a unei recunoştinţe autentice, exprimate la timp  şi…”fără termen expirat”!) CARTEA DESPRE MAEŞTRII care l-au marcat şi impulsionat, ba chiar format (modelar şi revelatoriu), în/pentru existenţa sa de critic şi istoric literar.
Un demers demn de omul de onoare şi de onestitate intelectuală exemplară, care este profesorul şi criticul Mircea Dinutz!
Am observat, pe parcursul citirii paginilor “opului” (cum îi place, lui Mircea Dinutz, să numească…”obiectul cu multe file scrise şi prinse între tartaje”!), că, deşi este o carte despre RECUNOAŞTEREA REVERENŢIOASĂ şi RECUNOŞTINŢĂ (deci, discursul este organizat pe dimensiunile respectului, admiraţiei şi deosebitei preţuiri!) – nici măcar o singură dată criticul nu abdică de la obiectivitate şi de la vigilenţă! (ba, parcă, această continuă grijă pentru menţinerea ”echilibrului clasico-umanist” face din “Anamneze necesare” - în care se identifică extrem de fine, dar determinante retuşări ale textelor “primare/originare”! -  cea mai obiectiv scrisă, dintre lucrările lui Mircea Dinutz). Nici măcar o singură notă excesiv/suspect de înaltă, ca marcă a encomiasticului/apologeticului. Adoptând un stil de maximă eleganţă, cu limpezimi şi fulgerări de cleştar.
Primele patru texte-recenzii (mai degrabă studii!) sunt închinate unor cărţi fundamentale, ale profesorului şi bunului său prieten intelectual, criticul bucovinean (n. Udeşti/Suceava), naturalizat băcăuan, Constantin Călin (expert, în primul rând, în opera lui Bacovia): “Un Bacovia <>. Tentaţia exhaustivităţii”, “O altă <> prin Ţara Bacovia”, “De departe, <> strălucind…”,  “O altă gâlceavă a înţeleptului cu lumea”.
De reţinut, în legătură cu recenzarea “Dosarului Bacovia”, vol. II (O descriere a operei, glose), din primul articol-recenzie al cărţii – admiraţia, nedisimulată şi perfect îndreptăţită, a lui Mircea Dinutz, pentru acribia admirabilă şi rafinamentul hermeneutic exemplar, ale lui Constantin Călin: “Un asemenea studiu temeinic este acest volum al II-lea din DOSARUL BACOVIA, cu nu mai puţin de 1349 de note, în 162 de pagini, ce însoţesc şi sprijină fiecare consideraţie, fiecare propoziţie critică, fiecare observaţie, adăugire şi nuanţă, sesizate cu sagacitate şi interpretate cu fineţe” (cf. Un Bacovia <>. Tentaţia exhaustivităţii”…, p. 9). Apoi, tentaţia şi reuşita lui Constantin Călin, de a oferi/descoperi cititorilor “un Bacovia primitiv, simplu, autentic” (cf. idem, p. 8). Analiza “nevrozei”, ca motiv literar: “în cazul Bacovia, nevroza e o stare de criză, un accident al imaginaţiei şi o metaforă” (cf. idem, p. 11). Critica severă, dar perfect argumentată, asupra ediţiilor Bacovia: “Concluzia este una singură: ediţia Petroveanu-Botez <>, după cum nici ediţia Mircea Coloşenco (2001) nu satisface pe deplin aşteptările noastre” (cf. idem, p. 18). Mereu, atenţia “urechii de fluture” a lui Constantin Călin este aţintită pe latura semantică şi de geneză semantică, a poeziei bacoviene: “Autorul <> nu osteneşte să-şi pună întrebări: care este sensul contextual al termenului barbar, din <>?! De ce singura amintire veselă din întreaga sa operă (alean) e legată de toamnă, de livezi, de vii? (…) Versul <> se referă la Palatul Cantacuzino, din Bucureşti…”  etc. etc. (cf. idem. p. 13-14).
Finalul recenziei-studiu, a/al lui Mircea Dinutz,  este generos, dar (în urma îndelungilor adăstări expresiv-admirative, asupra textului constantincălinic) perfect veridic, la nivelul fiecărui cuvânt de îndreptăţită apreciere: “Un studiu temeinic, o explorare atentă şi competent a fiecărui rând bacovian, o investigaţie făcută cu har şi dăruire, un discurs sobru şi elegant, dens şi echilibrat, rareori ironic, mai adesea atins de ispita confesiunii şi a moralizării. Sunt rândurile unui om care a meditate câteva bune decenii în marginea operei bacoviene, s-a identificat aproape cu obiectul studiului său, a căutat cu pasiune şi a clădit cu nesfârşită răbdare, piesă cu piesă, element cu element, până la înălţarea edificiului pe care-l avem în faţa noastră” (cf. idem, p. 19).
A doua recenzie (asupra lucrării „În jurul lui Bacovia. Glose şi Jurnal”, a lui Constantin Călin) îi înalţă în rang (prin termeni constant admirativi), atât pe autorul studiului (Constantin Călin), cât şi pe cel studiat de Constantin Călin (Bacovia), până la nivelul de „exploratori, con-fraterni spiritual, de tărâm ideatico-ontologic”: „substanţa a ceea ce numim, cu îngăduinţa Poetului, ŢARA BACOVIA” (cf. “O altă <> prin Ţara Bacovia”, p. 20). Se pune accentul (preponderant, de data aceasta!), pe moralistul-Constantin Călin. Mircea Dinutz sesizează că, prin analiza şi discursul constantincălinice, din  Glose şi Jurnal, se ajunge, adesea, la stadiul comparativ al epocilor existenţial-româneşti (interbelicul suprapunându-se, grav-problematizant, peste…”postrevoluţionar”!): “Nu e singura dată când autorul DOSARULUI BACOVIA lasă impresia că vorbeşte, aluziv sau direct, despre timpul în care ne aflăm” (cf. idem, p. 23). În definitiv, se verifică, astfel, afirmaţia hermeneutului băcăuan: “Om al secolului al XIX-lea, prin naştere şi formaţie intelectuală, Bacovia e, prin neliniştea operei sale, unul dintre primii oameni ai secolului XX, pe care-i anticipează şi-i ilustrează” (cf. idem, p. 25). “Constantin Călin ne atrage atenţia asupra faptului că actuala criză pe care o traversăm, ca şi în urmă cu opt  decenii, este dublată de <>” (cf. idem, p. 28). Iată cum se dovedeşte că, într-o “celulă temporală”, nu stau/locuiesc doar cei vii-vizibili, ci şi fantomele vizionarilor, adică ale celor ce-au anticipat, zburându-şi Duhul prin decenii şi peste secole (poate şi peste milenii!), imaginativ-senzitiv şi ideatic - vremi din depărtate/încă nematerializate/ne-configurate zări…!
Înţelegând, prin empathie ultimă/cvasi-suprapunere de personalitate, duhul bacovian – totuşi, scormonitorul, atotîntrebătorul şi neastâmpăratul spirit constantincălinic ajunge să-şi pună până şi întrebarea, care, îndreptăţit, îl uimeşte cel mai mult, pe fostul său discipol (rămas întru admiraţie, fără rezerve, faţă de Maestru!), Mircea Dinutz: “<> Incredibilă întrebare, pentru cei care l-au cunoscut, pe îndelete, pe exegetul bacovian, dar nu-l cunosc personal” (cf. idem, p. 27).
Ne aflăm (ca-n necesara rotire, în jurul unei statui, căreia trebuie să-i valorifici toate unghiurile personalităţii estetico-demiurgice!) în faţa celei de-a treia recenzii a lui Mircea Dinutz, pentru o carte constantincălinică („Gustul vieţii. Varietăţi critice”) – cu o vizualizare aprofundată, tot a domeniului moral-spiritual, dar şi a celui filosofico-estetic, precum şi a celui ontologic-comportamental: “De departe, <> strălucind…” Iată, încă de la început, avertismentul şi premizele morale: “Orice carte a sa este o lectură ce te obligă la o elementară igienă spirituală, spirit de observaţie, calm, seriozitate şi…ţinută, fără de care orice tentativă de a ajunge la mesaj ar fi sortită eşecului” (cf. “De departe, <> strălucind…”, p. 29). Un material constantincălinic “ordonat (n.n.: triadic: I-Subiecte; II-Pretexte; III-Zigzaguri) după un plan care, în intenţiile mele, ar trebui să sugereze o <>, să creeze rezonanţe între secţiuni şi să ducă la evitarea monotoniei” (cf. idem, p. 31). Problema fundamentală a studiului autorului băcăuan (“critic, istoric literar, publicist şi filolog, nu în ultimul rând, profesor şi memorialist” – cf. idem, p. 29) : “Ce e un <>?” Chiar, ce o mai fi însemnând “a fi umanist” - în mijlocul barbariei capitalist-sataniste, de azi? Şi Constantin Călin precizează, iar Mircea Dinutz consemnează: “<>, precizează autorul bulversat de reaua înţelegere a termenului, de către concitadinii săi, înseamnă a fi <>, animat de o vie şi perpetuă curiozitate intelectuală, pentru tot ce îl înconjoară, un spirit enciclopedic pătruns de importanţa culturii şi a educaţiei” (cf. idem, p. 32). Observaţi cum, cu cât suntem mai departe, prin timp şi comportament, faţă de zona definită, devenim tot mai idilizatori ai respectivei epoci? Dacă am fi existat în veacul al XIX-lea, chiar şi în finalul celui de-al XX-lea – am fi fost deplin îndreptăţiţi să condamnăm umanismul, ca început şi izvor otrăvit al barbariei ateisto-iluministe. Aşa, însă, trăind noi înşine cataclismul barbariei capitalisto-mafiotice, anomice şi deplin sataniste, suntem tentaţi la visarea, edulcorată, de epoci cu atât mai mirifice, cu cât sunt situate în segmente de timp mai depărtate de segmentul nostru temporal catastrofic.
Atitudinea moralizatoare a lui Constantin Călin (“unul dintre puţinii gazetari din România care, beneficiind de o cultură întinsă, bine articulată, dar şi de o fibră morală foarte rezistentă, poate constitui el însuşi un model de professionalism şi rectitudine etică” – cf. idem, p. 39) este urmată, cu fidelitate îndreptăţită, de către comentatorul şi recenzentul său: “ (…) reproşează preoţilor că nu-şi fac datoria de a blama răul, de la înălţimea misiunii pe care o au şi se comport asemenea unor funcţionari obedienţi, de parcă n-ar vrea să supere autorităţile (vremelnice, ca toate ale lumii): <>” (cf. idem, p. 35). Şi urmează, firesc, cvasi-nararea unor evenimente moralizatoare, pentru surzii veacului XXI – bineînţeles, făcând paralele filologice,  cu veacuri demult trecute: spre exemplu, “Antioh Cantemir era <> cu abnegaţie la Poarta Otomană, de către neprieteni, pentru ca, mai târziu, fratele său, Dimitrie Cantemir, să-l <> pe Constantin Brâncoveanu (…) care, la rândul său, îl <> pe prinţul moldav, cu aceeaşi tenacitate”…până în zilele noastre de “săpare modernă”: un om politic român, bine şi atent “săpat” la Bruxelles…şi iată istoria filologică a  “SĂPATULUI” gata împlinită, iar istoria-istorie a poporului român, plină de…gropi funeste!!!
Ultima recenzie asupra unei lucrări constantincălinice, închinată cărţii „Stăpânirea de sine. Miscelaneu”, ni-l arată pe criticul-filologul băcăuan ca FIINŢĂ-A-BIBLIOTECII, retras nu doar pentru autoprotejare, ci şi pentru o mai bună perspectivă de „tragere cu proiectile de hârtie Luminată cu Har”, exorcizatoare, asupra demonilor contemporaneităţii. Din „vizuina sa de hârtie” (cf.  “O altă gâlceavă a înţeleptului cu lumea”, p. 40), Constantin Călin poate da o definiţie funcţională mai exactă a refugiului bibliotecii (“biblioteca se deschide spre viaţă şi viaţa caută o verificare în bibliotecă” – cf. idem, p. 40), dar poate şi să accentueze parabolizarea filosofică a lumii, poate să vitupereze, împotriva răului din lume, mai liber de zgomotele prejudecăţilor, confuziilor, diversiunilor şi inerţiilor: “Parabola ciorilor, lacome şi obraznice, care înghit totul din faţa porumbeilor, a căror ezitare este sancţionată brutal, îl determină pe autorul Constantin Călin să comenteze cu amărăciune: <>” (cf. idem, p. 41).
Şi recenzatul, şi recenzentul sunt, în primul rând, profesori/ravvi-rabuni, educatori-moralizatori, deci îi va marca, până la obsesie, destinul tragic-grotesc al învăţământului românesc/educaţiei româneşti contemporan/e - cu consecinţele sale, socio-spirituale, incalculabile, pentru existenţa poporului istoric românesc, dar chiar şi pentru Duhul Românesc, lipsit/secat de bun-simţ, de simţul măsurii şi al realităţii: “Trăim, spune Constantin Călin, <<într-o lume fără ideologii, dar cu o infinitate de scenarii>>.  Motivaţia pentru învăţătură a scăzut dramatic, solemnul a fost înlocuit de grotesc, iar mitul reformei a devenit o justificare penibilă a vandalismului, jafului naţional, deşănţării şi grosolăniei. Deplânge, nostalgic, absenţa lui Moş Ion Roată din Parlamentul ţării, garant al bunului-simţ şi al adevărului rostit neaoş, răspicat” (cf. idem, p. 43).  Revoltătoarea tragedie a exhibării demnităţii sârbeşti, faţă cu Tiranii Barbari ai Lumii Contemporane, NATO/SUA, îşi află, imediat, ecou, în sufletul moralistului, autentic democrat, Constantin Călin: “Inimi deşarte, orgolioase, nu admit cutezanţa, îndârjirea, loialitatea celor pe care-i agresează” (cf. idem, p. 44). Şi Constantin Călin (afirmă Mircea Dinutz) se solidarizează, în problema “crizei şi haosului contemporan”, cu Edgar Papu: “Trăim într-o cumplită criză morală” (cf. idem, p. 45). Iar creştinul Constantin Călin răspunde, prin atitudine martiric-creştină (ne informează Mircea Dinutz), Ocultei Dictaturi a…Centrului Ocult, al Anti-Culturii Româneşti, din România de azi: “Doamne, dacă inima mea ar avea braţe, te-ar cuprinde!” (cf. idem, p. 48).
Până aici, am urmărit mai curând spectacolul de idei şi crezuri constantincălinice, regizat de Mircea Dinutz, cu empathie perfectă şi deplin reverenţioasă. În cele ce urmează, Mircea Dinutz nu-şi modifică registrul reverenţei, dar devine un mult mai activ comentator şi, chiar, e gata să dezlănţuie controverse.
Ne referim, fireşte, la recenziile dedicate cărţilor lui Theodor Codreanu, Ioan Adam, Petru Ursache, Iordan Datcu şi (adăugată) Magda Ursache.
În ce-l priveşte pe eminescologul şi bacovianologul de la Huşi, Theodor Codreanu – Mircea Dinutz îi recenzează atât dramaticul studiu “Basarabia sfâşierii”, cât şi “Complexul Bacovia”, “Transmodernismul” şi volumul al II-lea al “Numerelor în labirint”.
Mircea Dinutz semnalează că eminescologul Theodor Codreanu afirmă, cu îndreptăţire, în “Basarabia sfâşierii”, că “Eminescu este cel dintâi care a înţeles soarta istorică a Basarabiei, ca pe o cheie a destinului românesc însuşi” (cf. “Basarabia sau drama sfâşierii”, p. 49). Dar România de azi este pradă unui război “intraetnic, mai devastator decât multe altele – şi, deci, se află pe <>: această carte a lui Theodor Codreanu este un semnal de alarmă, venit din partea unui grav şi responsabil luptător pe baricadele <>!!!” Şi urmează, citând memorabil, din Theodor Codreanu care, cu ironie distrugătoare, la adresa politicienilor noştri de azi, afirmă: “NU SE AMESTECĂ NICI MĂCAR ÎN TREBURILE INTERNE ALE ROMÂNIEI…” (cf. idem, p. 51). D-apoi în cele ale aşa-zisei “Republici Moldova”, în care aproape că trece nevăzută resurecţia spiritului critic, tot mai evident, prin  “cărţile lui Mihai Dolgan, Vasile Coroban, Mihai Cimpoi etc. “ (cf. idem, p. 51)!
Tot aici, Mircea Dinutz îl citează, sub semnul îndoielii neîncrezătoare, pe Theodor Codreanu, care “afirmă răspicat: POSTMODERNISMUL DUCE LA DISOLUŢIA LITERATURII. O judecată prea aspră şi tăioasă (poate!), dar asta nu mă împiedică să observ că adevărurile conţinute, rigoarea demonstraţiei (…) legitimează o carte ce ar putea provoca o necesară dezbatere” (cf. idem, p. 52).
Noi suntem de accord, mai curând, cu radicalismul lui Theodor Codreanu: postmodernismul, care neagă Demiurgia Duhului Umano-Divin, se comportă întocmai precum politicienii români, faţă de Basarabia: zgomotul (pervers-fascinant, cu reverberaţii meschine şi egolatre!) al propriei voci (goale/golite semantic!) îi împiedică să audă Vocea Lui Dumnezeu, poruncind re-acţiunea, energică, vitalistă, întregitoare întru integralitatea cosmico-românească!
În discuţia despre religiozitatea lui Bacovia (cf. “O carte de referinţă: Complexul Bacovia”), Mircea Dinutz prinde de veste că Theodor Codreanu îşi “faultează” propriile-i strădanii, de a-l demonstra pe Bacovia ca fiind religios, într-o frază prin care îl aduce în situaţia de a fi comparat cu Cezar Ivănescu: “Spre deosebire de Bacovia (sic!), Cezar Ivănescu a regăsit calea suferinţei creştine, asumându-şi drumul crucii…Antiteza e evidentă!” (cf. idem, p. 57).
Şi, din nou, oful pe Theodor Codreanu, vituperatorul postmodernismului: “Nici de data aceasta, vasluianul Theodor Codreanu nu uită să-şi reverse năduful pe corifeii postmodernismului românesc, care a vidat poezia de sacralitate… (…). Poezia singură, fără Dumnezeu, te aduce în neant” (cf. idem, p. 60). După noi, nimic mai adevărat decât spusele lui Theodor Codreanu!
Mai ales că vasluiano-huşeanul pledează, de o bună bucată de vreme, pentru o variantă de curent ideatic, salvator al Duhului Demiurgiei Umano-Divine (ba, chiar şi salvator al duşmanului “postmodernist”…după regula creştină!): TRANSMODERNISMUL! (cf. “A treia cale – TRANSMODERNISMUL”): “<> (…). Şi Mircea Dinutz continuă, cu avânt neaşteptat (pentru un, cândva, cvasi-nostalgic al „valorilor” - ?!-  postmoderniste), dar teribil de benefic şi îmbucurător de explicit, analiza „curentului de salvare spirituală a omenirii”:                            „ Transmodernismul priveşte întreaga sferă a fiinţei şi fiinţării, nici spirit, nici materie, cu depăşirea ambelor forme (…) noua mişcare spiritual (…) respinge atât naţionalismul îngust/şovin, cât şi internaţionalismul  agresiv, ce ameninţă identităţile naţionale şi individuale, cu pericolul uniformizării şi secătuirii spiritual, pe termen lung (…) Distanţa dintre Triada creştină [Natură-Om-Dumnezeu] şi Nimicul postmodernist este distanţa dintre IUBIRE şi SUFERINŢĂ ” (cf. idem, p. 63). Mântuirea, “lumenul lumii”, dă sens şi rost suferinţei terestre, întru Experienţa Iubirii Creştine, cu propensiuni CELESTE.
În finalul recenziei, Mircea Dinutz atrage atenţia, cu dreptate, că Theodor Codreanu, în studiul său, “salvează” de la uitare pe unii dintre truditorii români - merituoşi, întru Logos: C.D. Zeletin, Svetlana Paleologu-Matta, basarabeanul Vasile Teleucă.
Recenzia a opta, făcută la cartea “Numerele labirintului” (vol. II), de Theodor Codreanu, subliniază “tribulaţiile unui intelectual, a cărui vocaţie a fost să înnobileze <> şi să provoace <>” (cf. Ce se află la capătul labirintului, p. 71). Se semnalează, de către Mircea Dinutz, că “opul” codrenian “conţine şi romanul unui roman: <> – a cărui gestaţie este urmărită de la prima redactare, regândirea titlului, până la finalizare, cu toate speranţele şi ezitările inerente procesului de creaţie: l-am lucrat fără speranţa de a-l vedea publicat” (cf. idem, p. 74). Evident, mereu acelaşi ludic …fals pudic, jocul scriitorului cu potenţialul cititor: “N-am vrut…dar uite că s-a nimerit!” Oricare rând îl scriem pentru “alter”, niciodată pentru un pur “ego”! Totdeauna, până şi cei din Sahara, simt, extatic, respiraţia cititorului în ceafă…altfel, n-ar “zgâria” niciun cuvânt, pe nisipul, răscolit de duhuri, al paginii albe! Scriitorul este, mereu, un naufragiat, care lansează, pe oceanul atenţiei planetare, mesaje…”cochete”/estetice. Doar nu-i nebun, să şi le lanseze sieşi…!
Recenzia a noua: aceea făcută la cartea lui Ioan Adam – Zidul şi litera. Titlul recenziei: Cuvântul care întemeiază. Ioan Adam care, ca şi Theodor Codreanu, se erijează (uneori, cu măreţie şi dreptate, alteori… mai puţin!) în cavalerul-salvatorul unor scriitori uitaţi sau respinşi de public (din varii motive): “am simţit nevoia de a-i (re)citi pe cei de Ieri şi pe cei de Azi, pentru a descoperi vase comunicante, cratime în timp şi spaţiu, între diverse litere ce compun alfabetul literaturii române” (cf. Cuvântul care întemeiază, p. 77). Unii merită a fi salvaţi de uitare, fie şi “doar” pentru că fără ei scad dovezile noastre identitare (cazul lui Nicolaus Olahus sau cel al lui Costache Conachi, Barbu Paris Mumulean), alţii, precum Mihai Beniuc (asupra căruia planează nu doar certitudini ale amoralismului!)…încă n-ar merita “re-întemeiat”! Dacă nu se poate fără de el, apoi ar trebui amânată “re-ctitorirea de beniuci”. Aşa-a-a-a - cam vreo 500 de ani…CEL PUŢIN! Nu foarte departe de Beniuc se situează “cazul Titus Popovici”…caz al unui cvasi-impostor literar şi oportunist agresiv – …ceea ce nu se poate afirma, în schimb, decât relevant de…vag, despre Ion Băieşu, un dramaturg şi satiric de autentică forţă creatoare, care a ştiut, mereu (la modul dramatic!), ce riscuri îşi asumă, prin scriul său (cf. Pompierul şi opera)!
Concluzia lui Mircea Dinutz, la cartea lui Ioan Adam: “Justiţiarul de acum, apărătorul valorilor tradiţionale, fiind alergic în faţa demolatorilor de ocazie, se află în categoria <>, a celor care se ridică în apărarea valorilor de oricând şi de oriunde, cu lipsa de prihană a cavalerilor medievali, angajaţi în lupta pentru bine, adevăr, frumos şi credinţă” (cf. idem, p. 87). Corect! - dar cu amendarea: cei apăraţi să chiar fi fost “angajaţi în lupta pentru bine, adevăr, frumos şi credinţă”…pentru că unii n-au avut loc, în pieptul lor (din născare!), pentru vreun crez! Nu mai adăugăm că unul precum Titus Popovici ne-a mâncat zilele noastre de liceeni, cu serbedele, infernal-plicticoasele, cvasi-ilizibilele lui romane “cu tendinţă” (de să-ţi scoată ochii!), “Setea” şi “Străinul”…
Mai interesant şi rezonabil/utilizabil ni se pare Ioan Adam, cel recenzat de Mircea Dinutz, în “Opiniile unui moralist – călător în Ţara Cuvintelor” (recenzie făcută cărţii “Povestea vorbelor. O istorie secretă a limbii române”). Etimologiile lui Ioan Adam (chiar dacă, unele, cam trase de păr!), sunt înviorătoare, pentru orice român, îndrăgostit de limba sa – fie că-i hermeneut, ori ba!
“Avatarurile omului revoltat, în Lupercalia” – se numeşte recenzia făcută de Mircea Dinutz, lucrării eseistice a lui Petru Ursache: “Înamoraţi întru moarte. ErosPoesis la Cezar Ivănescu”. Un bun prilej, pentru a afla amănunte despre gândirea intimă a vigurosului, autenticului şi tendenţios-marginalizatului poet (până la…”brânciul final”!) – Cezar Ivănescu. “În tinereţe îl admiram pe Albert Camus, pentru L'homme revolté – şi credeam că poţi trăi într-o continuă şi întreită revolt: social, existenţială, metafizică” (cf. “Avatarurile omului revoltat, în Lupercalia”, p. 94). “Poate sunt un romantic întârziat, dar azi (la 4 ani de la apariţia volumului LA BAAD, n.n.) cred că întâlnirea cea mai de pe urmă şi cutremurătoare a poetului roman este aceea cu GRAIUL SĂU ARHAIC, în care o etnie, la fel de veche ca a evreilor, a turnat înţelepciune mai adâncă decât cea a indo-europenilor, cu graiul nostrum românesc păstrător al unor cuvinte care au, încă, în ele, MUZICA GENEZICĂ” (cf. idem, p. 94). Intuiţia filologică a lui Cezar Ivănescu o “atinge”, confratern, cu aripi de înger şi… “muzică genezică”, pe aceea eminesciană!
Despre cartea eseistului Ursache, Mircea Dinutz se pronunţă aproape imediat: “Aş spune (…) că Petru Ursache se exprimă mai degrabă ca persoană, cu întreg bagajul său emoţional (…) şi mai puţin ca PERSONA, ca instanţă critic supraordonatoare, strict principială şi sistemică” (cf. idem, p. 97). Din câte l-am cunoscut şi noi, la Iaşi, pe folclorist-etnologul Petru Ursache - “achiesăm” la opinia lui Mircea Dinutz, despre impotenţa “principială şi sistemică” a profesorului universitar Petru Ursache….deşi Mircea Dinutz continuă astfel, cu o calinitate rară: “Departe de a fi un reproş, această observaţie se vrea o recunoaştere a faptului că e poate cea mai sigură şi profitabilă cale, pentru a ajunge în inima creaţiei unui scriitor, atât de complex şi temperamental, ca autorul Baad-ului” (cf. idem, p. 97). Bine. În definitiv (dacă n-ar fi vorba de defecte “structural-interioare” mai grave!) s-ar putea zice şi aşa, despre eseistul Petru Ursache.
Nu suntem de acord, deloc, cu “ne-îngăduinţele preste limita firii”, faţă de …ne-îngăduinţele (legitime şi…”întru limita firii”!) ale lui Cezar Ivănescu, vis-à-vis de un Zigu Ornea sau Ovidiu S. Crohmălniceanu, în numele “umplerii unor goluri” de informaţie, în scrisul critic (analitic şi sintetic) românesc. Opinia noastră este alta: nu-l ierţi pe criminal, pentru că…îţi vindea ŞI lapte, la colţ de stradă (foarte rău că nu existau, pe acea stradă, şi vânzători de lapte non-criminali! – sau: foarte rău că au ocupat TOCMAI criminalii, locurile de vânzare a laptelui, cu/pe un preţ uriaş!). Zigu Ornea şi Ovidiu S. Crohmălniceanu erau perfect conştienţi de ideologizarea pe care o făceau, în critica lor “ghipsoasă” – şi erau perfect conştienţi de efectele dezastruoase şi de scopurile ideologizării comuniste…şi, mai ales, ştiau, cu precizie, cui foloseşte sus-numita ideologizare!
Dar, da! - observaţia lui Mircea Dinutz, din finalul recenziei închinate lui Petru Ursache, are doza ei (mare!) de îndreptăţire: “Eseul lui Petru Ursache, <<Înamoraţi întru moarte. ErosPoesis la Cezar Ivănescu>>, face un bun serviciu Poeziei şi Criticii (…): Poeziei, pentru că, în mod justificat, impinge spre raftul întâi al liteaturii române o operă şi un autor de o incontestabilă valoare şi originalitate (n.n.: dar putea s-o facă şi mai bine, mai profund etc.), iar Criticii, pentru că dovedeşte resursele inepuizabile ale criticii empatice, cu condiţia unei fibre morale rezistente, a unii bun-gust de netăgăduit” (n.n.: la cine-i “fibra morală rezistentă” şi bunul-gust “de netăgăduit”? – … la Cezar Ivănescu, da! – la Petru Ursache…mai medităm!).
Ultimele recenzii “în concurs” sunt făcute, de Mircea Dinutz, operelor lui Iordan Datcu: “Pagini de istorie literară” (recenzia se intitulează: “Critica sub semnul admiraţiei colegiale creatoare”)  - iar recenzia “Dubla atracţie a unui cărturar: etnologia şi istoria literară” se face la cartea lui Iordan Datcu: “Pagini de istorie literară şi etnologie”.
Concluzia (“exemplară”/prin pildă!) lui Mircea Dinutz, la finele celor două recenzii făcute operelor onestului, rigurosului până la acribie şi harnicului cărturar, Iordan Datcu, este plină de îndreptăţire, ba chiar s-ar putea lua ceva aprecieri laudative de la Petru Ursache, şi s-ar “lipi” perfect, la Iordan Datcu: “Pentru a dovedi, încă o dată, că Iordan Datcu este, prin tot ce întreprinde, riguros, metodic şi exact, voi da  un ultimo exemplu. În Istoria critică a literaturii române (2008), N. Manolescu susţine, fără o umbră de îndoială, că toate textile din culegerile populare ale lui Alecsandri sunt…culte şi că, spre exemplu, scena îngropării lui Toma Alimoş de calul său nu există în folclor, decât după apariţia variantei Alecsandri. Or, există! Varianta Dimitrie Ardelean este mai veche cu două decenii decât varianta Alecsandri şi conţine episodul de mai sus, argument decisive în defavoarea lui N. Manolescu” (cf. “Dubla atracţie a unui cărturar: etnologia şi istoria literară”, p. 115).
Deşi “hors concours”, recenzia la cartea Magdei Ursache (“Să citiţi bine! Eseuri lirice şi dramatice”), intitulată “Din dor de normalitate” – “rimează” perfect cu structura criticisto-sarcastică, de clasico-satiric sceptic, de român fără emfază (ori isterie!) a lui Mircea Dinutz. Spiritul critic (adresat oricărei/oricăror realităţi, de la cele identitare la cele planetare!) al Magdei Ursache “îi face bine” lui Mircea Dinutz, care rezonează perfect cu alegaţiile eseistei: “În opinia eseistei, euro-integrarea încearcă abuziv să substituie identitatea cu alteritatea, temele grave ale umanităţii cu impudoarea excesivă (…). Din această perspectivă, se justifică războiul ei împotriva memoriei selective şi a manipulării tendenţioase a memoriei collective” (cf.  “Din dor de normalitate”, p. 117). Şi concluzionează, cu uşoară ironie (sau, poate, auto-ironie?): “După ce a tunat şi a fulgerat, cu o vehemenţă temperată de luciditate şi, adeseori, calofilă, împotriva imposturii generalizate, a vulgarităţii de şanţ, infiltrate tot mai adânc în cărţile şi emisiunile TV de success facil, a veleitarismului şi mistificatorilor de serviciu, autoarea îşi îngăduie un respire, încercat de amărăciune: După atâtea fracture în real, cu multe replici, ca şi cutremurele, mi-e dor de normalitate”. De ce n-am crede-o?!” (cf. idem, p. 123).
Chiar aşa! În orice om (rămas, cât de cât, “normal interior”!), există, implantat adânc, acest “dor de normalitate” (ŞI exterioară!), anticameră a unui eventual nou ciclu de creaţie demiurgică: ante-apocaliptică (şi anti-postmodernistă…!) – sau soteriologică/transmodernistă? Vom vedea, probabil curând, în cazul în care “dorul” se va materializa, prin “comandă divină”, în realitatea cea nouă şi greu imaginabilă (de pe poziţiile spiritual-actuale ale umanităţii).
Cărturar el însuşi, cu Duhul format printre cărturari, Mircea Dinutz dovedeşte, cu nobleţe înaltă, în această recentă apariţie editorială, pe lângă un SPIRIT CRITIC CLASIC, nutrit cu operele antice (prin intermediul cărora/cu cântarul DREPT al cărora le judecă pe cele moderne, într-un filosofic context integrist, de tip socratico-platonician sau renascentist!) - şi valenţele expresive (uneori, rar – chiar frizând vehemenţa, nu mai mult decât ca semn de con-vieţuire cu realitatea!) ale ARTISTULUI, care s-a manifestat, întâi timid, apoi năvalnic, în ultimii ani (prin “Tabletele de duminică”, “D-ale democraţiei”). ANAMNEZELE sale sunt salutare (mai ales pentru că sunt închinate – cât de rarissimă este, astăzi, “Floarea Recunoştinţei”! -  cu reverenţă emoţionantă, Maeştrilor, celor de la un moment dat al vieţii sale – Maeştri care i-au vegheat, reglat şi motivat procesul formării sale de critic!), adică sunt aducătoare de sănătate morală. Deci, să le întâmpinăm cu Bucurie, întru Frumuseţea Duhului Umano-Divin! Căci Bucuria însăşi (fireşte, conţinând doza de scepticism natural!), produsă prin meditarea Frumuseţii (din textele Lui Dumnezeu şi ale celor hăruiţi de Dumnezeu!) are valenţe  terapeutice indiscutabile! “Eternă bucurie-i Frumuseţea!” – exclama sufletul romantic, im-plantat între corzi vocale clasice, al lui John Keats.
                                                                                               prof. dr. Adrian Botez
 
                                                    DESPRE
            G. LIICEANU ŞI PLAGIEREA
                DE TIP „INADEQUQTE PARAPHRASE”
                                 LA PATAPIEVICI
 
Motto:
„Patapievici a plagiat fără ruşine toate seminariile făcute de părintele Scrima…
Fieştecare cu talentul lui” (Claude Karnoout, 17 iulie 2012
http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349)
 
Un
danalexandru23@yahoo.com care semnează “Vicuslusorum” si care pare să fi beneficiat de oarecare burse pentru studierea filosofiei prin Occident observase încă din 2009 lipsa ideilor personale din cartea Ochii Beatricei având la bază o conferinţă (bine remunerată) ţinută de H.R. Patapievici la Microsoft. După opinia sa din 17 iulie 2012, postată drept comentariu la un articol din ContraAtac scris de I. Aranyosi, Patapievici ar avea „statut de vulgarizator” şi nu de „mare om de cultură şi imens filozof” (Vicuslusorum, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).
Într-alt comentariu la acelaşi articol scris de I. Aranyosi (ce reia spinoasa problemă a „originalităţii” lui Patapievici) punând faţă în faţă fragmente din cartea Ochii Beatricei cu izvoarele din care Patapievici şi-a preluat ideile, un alt cititor sesizează cum în articolul lui Aranyosi din 14 iulie 2012 „ni se spune că Horia Roman Patapievici e un impostor, publicând sub numele lui o carte în care nu pune nimic de la sine, ideile originale fiind doar preluate de la alţii” (Pa sipusi, 16 iulie 2012). Drept care, în mod pedagogic, Claude Karnoout concluzionează: „decât bla-bla redigerat de Patapievici mai bine mergem direct la original”, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment-37349).
Din articol eu am reţinut cu precădere observaţia lui I. Aranyosi despre „absenţa oricărei activităţi publicistice recunoscut academice la nivel internaţional al câtorva intelectuali superstar din România numiţi filozofi fără a avea o operă filozofică de calitate minim acceptabilă” (I.A). Pentru că era exact ce observasem la rândul meu atunci când am scris în revista „Acolada” nr.3/2011 despre inexistenţa mult trâmbiţatei şcolii „de la Păltiniş” care n-a dat în domeniul filozofiei româneşti nimic dincolo de opera lui C. Noica, pe seama căreia mulţi au vrut să apară mai valoroşi decât îi înfăţişau scrierile lor (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri şi vampiri: A. Pleşu, în Acolada nr. 3/2011, p.16). În cazul lui Gabriel Liiceanu, această dorinţă de a apărea mai valoros s-a manifestat şi prin introducerea în lucrarea sa de doctorat publicată în comunism a 32 de pagini scrise de Noica (v. Constantin Barbu, Cel mai mare furt intelectual al lui Liiceanu), pagini care alcătuiau întregul capitol despre hermeneutica „întoarcerii, revenirii” la care Liiceanu a renunţat în post-comunism tocmai din cauza repetatelor acuzaţii de plagiat care i-au fost aduse nu numai de foştii săi colegi de la Institutul de filozofie (v. Modelul cultural Noica, vol. I-II, Prefaţă Eugen Simion, Bucureşti, Fundaţia pentru Ştiinţa şi Artă, 2009). 
Fiind făcute publice înregistrările lui Constantin Noica de către Securitate, mai precis ce a rămas din dosare după ce o parte din ele au fost arse probabil la insistenţa unor informatori aflati în relaţii bune cu Virgil Măgureanu (conducătorul instituţiei după 1990) s-a putut afla şi părerea lui Noica despre publicarea gândirii sale sub numele unuia dintre vizitatorii săi de la Păltiniş: „i-au publicat-o lui Liiceanu… nu au obiectat”. Asta spunea Noica în 1972, când ar fi făcut tot ce-i stătea în putinţă numai să iasă „ucenic” din vizitatorul său preferat (v. convorbirea dintre C-tin Noica şi Simina Noica din 29 ian. 1972). Abia trei ani mai târziu a ajuns să-şi dea seama că din G. Liiceanu a ieşit, într-adevăr „ucenic”, dar nu de-al său ci de-al dogmaticului stalinist Henry Wald: „Liiceanu e discipol al lui Henry Wald, nu al său” îi spusese Noica în 1975 unui cunoscut (v. Noica şi Securitatea, vol. I,  Bucureşti, Editura Muzeul National al Literaturii Române, 2009, doc. 54, p.154).
Aşadar comunistului Gabriel Liiceanu, de îndată ce-şi dădea scrierile la publicat, nu i se puneau atâtea beţe în roate cum i se puneau celui întemniţat fără vină şase ani. În plus, se cam vede limpede că cenzura comunistă încuraja impostura: Simina Noica îi spunea filozofului de la Păltiniş pe 29 ian.1972  că oricât ar crede el că nu se vede, „dacă unul [dintre satrapii de la cenzură] ţi-a citit cât de puţin vreo lucrare de-a ta, şi-a dat seama imediat că şi acela [capitolul Schita pentru o Hermeneutica a “nostos”-ului din volumul: G. Liiceanu, Tragicul], este [o lucrare] a ta … Adică se vede mâna ta” (http://www.ziaristionline.ro/2012/06/28/gabriel-liiceanu-a-plagiat-in-teza-sa-de-doctorat-32-de-pagini-din-constantin-noica-securitatea-a-interceptat-marturia-filosofului-plagiiceanu-dovedit/).
 
Or, dacă în tinereţea sa (marcată de etica comunistă) i-a fost încurajată împostura de a se trece autor al unor scrieri filozofice care nu erau ale lui, devenit editor după 1990, Gabriel Liiceanu se pare că promovează la rândul său impostura lui H.R. Patapievici (v. parerea lui “Pa sipusi” din 16 iulie 2012). Cel puţin asta este impresia pe care o lasă părerile comentatorilor postate pe 16-17 iulie pe CriticAtac, platformă care se autodefineşte în cel mai autentic limbaj de lemn, ca militând “pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniază şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat”. În ce mă priveşte, am contul blocat, deşi îmi argumentez în mod raţional afirmaţiile, nu aduc injurii, nu discriminez si nu calomniez, după cum oricine a putut constata la citirea articolului meu despre Noica printre oamenii mici şi mari (rev. “Acolada”, nr. 2/2012) pe care am intenţionat să-l postez (fără succes) pe 4 aprilie 2012 după ora 21.  Vicuslusorum** observase şi el ceva în neregulă cu respectiva platformă de s-a gândit să scrie după evidenţierea plagiatului de tip “inadequate paraphrase” că “poate şi criticulatac este organizat în acelaşi mod acaparator şi mistificant ca grupul Humanitas-ICR-GDS-“Noua Republică”.
Cartea Ochii Beatricei, “neoriginală, intens promovată” (Grigore Pavel, 17 iulie 2012) de cei “interesaţi de numărul de cititori şi de cumpărători” (“Lucid”) a fost exportată de “grupul Humanitas-ICR-GDS” (Vicuslusorum, 17 iulie 2012) ca una din marile realizări ale originalităţii culturale româneşti contemporane. În 2005 a fost chiar şi premiată de Uniunea Scriitorilor din România. Se pare că juriul de la USR s-a păcălit crezând (asemenea unui profesor italian care într-o frază bine meşteşugită ridicase în slăvi “originalitatea” lui Patapievici, frază trecută la volumaşul Ochii Beatricei plasat într-o suită de titluri despre Dante apărute în perioada 2000-2010) că ideile lui Egginton nemenţionat în textul publicitar al micului volum i-ar aparţine lui Patapievici, citat de Humanitas cu ghilimele de rigoare http://www.libhumanitas.ro/horia-roman-patapievici-ochii-beatricei-humanitas-2010-ebook.html
Isabela VASILIU-SCRABA
--------------------------------------------------------
Note:
*Plagierea de tip “inadequate paraphrase”  se constată în situaţia în care nu este clară contribuţia autorului faţă de ideile preluate de la un alt autor citat prin parafrazare. Precizarea o găsim la I. Aranyosi care pare a fi de acord cu “Vicuslusorum” şi cu “Mortar” în ce priveşte ideea principală împrumutată de Patapievici de la Egginton şi trecută în “prezentarea făcută de Humanitas care pune în ghilimele textul ca şi cum i-ar aprţine lui Patapievici” (v.Mortar; acesta mai precizează în comentariul său că paginile incriminate sînt 44, 45, 46, 48 unde nu apare trimiterea la sursa ideilor preluate de H.R. Patapievici si parafrazate).
**Pe blogul său, Vicuslusorum exersează scrisul “frumos”, consemnând cu înflorituri de frază că logica din scrierile lui H. R. Patapievici ar fi “simplistă, empiric-contabilă a common sensului britanic”. El mai notează schematismul “matematic şi pedant cu folosirea unor termeni livreşti făcuţi să gâdile o glandă a snobului cultivat sau să îl irite pe ignarul ordinar” (vicuslusorum.wordpress.com).
Revista “Acolada”, nr.7-8 iulie-august 2012, p. 19
 
 Michael Cuțui- Baetu și-a lansat cărțile la Timișoara.

Într-o atmosferă destinsă și înconjurat de prieteni pe care nu i-a mai văzut de zeci de ani, Viorel Baetu, cunoscut în lumea cărților ca Michael Cuțui-Baetua prezentat publicului timișorean două dintre creațiile sale: “Trei Doamne!…si toti Trei…în Himalaia, pe Kala Pattar” și “Ortopezii, lansând apoi în premieră noul său volum ”Crime scurte…. Crime lungi”.
Viorel Baetu s-a născutîn 1948 la Timișoara, a absolvit InstitutulPolitehnic Timișoara și s-a mutat cu familia în Germania în august 1989. Autorul este vicepreşedintele asociaţiei culturale“ ARS LONGA “ din Nürnberg, face parte din comitetul LARG (Liga asociaţiilor Româno-Germane), este membru al Ligii Scriitorilor din România, membru al „Deutschen Jurnalisten Verband Bayern “ (Asociaţia jurnaliştilor germani din Bavaria) al AMJRP (Asociatia Mass-Media a jurnaliştilor de limbă română de pretutindeni cu sediulla Montreal –Canada și colaborează cu peste 40 de ziare și reviste din toatălumea.
A revenit în orașulsău natal, la invitația Bibliotecii Județene Timișpentru a-și împărtăși cărțile cu publicul timișorean. Scriitorul și cărțile sale au fost prezentate în deschidere de directorul B.J.T.scriitorul Tudor Crețu.
Au fost moment emotionante, de literatură bună, în ambientul unei expoziții de pictură, totul desfășurat în sălile atât de sugestiv numite „CafeText” de la Bastion.
Bun venit acasă în frumosul oraș de pe malul Begheiului!
 
               M-AM ÎNSENINAT CITIND O CARTE!
Gabriela Căluţiu Sonneberg
 „Vine seninul!”
Editura ANAMAROL,
Bucureşti, 2007

“Vine seninul!” Nu-i aşa că sună frumos? Dar cum te relaxează o carte  scrisă cu atâta dezinvoltură, optimism debordant, umor fin - pe alocuri, dar şi picurată, unde şi unde, cu lacrima durerii ascunse atunci când este vorba de aspecte mai puţin plăcute din viaţa românilor, „baiul” nostru, al celor plecaţi de «acasa noastră». Ştiam c-o voi primi din Spania, dar plicul purta insemnele poştei germane… nu mai ajunsese draga mea prietenă, autoarea, la un oficiu poştal spaniol dar reuşise să o trimită spre Limassol din Germania, primul popas dintr-un concediu care, sigur, a fost minunat!
Plimbăreaţă cartea, precum ne plimbă autoarea, atât de dragă mie, prin locuri pe care le-a vizitat şi de unde relatează impresii şi chiar ciudăţenii, de care altfel, poate, mulţi dintre noi nu am fi aflat, şi o face într-un mod original care te captivează şi te îmboldeşte să mai citeşti una şi încă una din scrierile ei, şi uite-aşa te trezeşti că le-ai „dovedit” pe toate. Gabriela Căluţiu Sonneberg ne-a învăţat cu stilul înconfundabil pe care-l abordează, de altfel, în toate materialele publicate în nenumărate reviste şi ziare. Mereu răscolită de întrebări de tot felul, caută, tot prin originalitatea-i specifică, să găsească răspunsuri sau alternative ale acestora şi arealul căruia se adresează este vast: oameni, locuri, problemele noastre, ale românilor dar şi ale altor naţii.
„În copilărie auzeam adesea expresia «vin norii!» Pe atunci mi se părea logic ca norii să plece cu aceeaşi naturaleţe cu care veneau – ru fiind încă din pruncie destul de optimistă din fire. Şi cum nimic altceva decât cerul albastru şi curat le poate urma, nici una, nici două, mi-a şi ieşit porumbelul pe gură: «vine seninul!» De parcă seninul ar fi ceva compact şi material, pe care poţi pune mâna ca pe o gutuie, ca să-l muţi mai încolo! “ – mărturiseşte Gabriela la începutul cărţii sale, ceea ce este relevant pentru a-i creiona din start starea de spirit cu care a pornit în realizarea acestui proiect inedit, o explicaţie logică a orientării ei spre frumosul din oameni, din viaţă şi din spaţiul în care fiinţa ei se desfăşoară într-o uimitoare mişcare, ce personal, o asemuiesc cu mişcarea browniană, pentru că ea este sensibilizată de tot şi de toate dimprejurul său. 
Deşi cartea este un mix reuşit de impresii lăsate de o parte din locurile vizitate şi de oamenii lor, după opinia mea, accentul cade, poate chiar voit, asupra unei realităţi, absolut firesc şi profund analizate, aparţinătoare «spaţiului mioritic» în care autoarea revine periodic şi, inevitabil, descoperă şi redescoperă clişee de viaţă şi caractere care-i ridică nenumărate semne de întrebare pe care, în sufletul ei le-ar dori inexistente… Şi asta se întâmplă după ce se stinge iluzia creată printr-un alt fel de comunicare decât cea directă, când ai ocazia să-ţi priveşti în ochi interlocutorul şi să-l «simţi» pe viu: „Începând cu sfârşitul, din clipa în acre iar pleci, conversezi cu ei în minte luni şi ani de-a rândul, ei care-ţi sunt dragi, families au prieteni aflaţi departe. Uneori ţi se pare că le auzi replica şi intuieşti, parcă, ce-ar spune în diverse circumstanţe. De fapt ştii bine că, şi de-ar fi de faţă, e puţin probabil ca lucrurile să decurgă aşa armonios cum ţi le imaginezi tu. Dar îţi prinde bine iluzia, mai ales când te simţi singur sau neînţeles (cât de adevărat, Gabriela!). Îţi spui atunci că toată zbaterea nu e decât o jucare de rol secundar pentru că, nu-i aşa, scenariul major se scrie în spatele cortinei închise, acolo unde spectatorii sunt ei, cei care înţeleg umorul tău subtil, vibraţia de diapazon a spiritului tău de fluture rănit, chiar şi lucruri pe care nici măcar tu nu le înţelegi prea bine la tine”... Din păcate, ştim cu toţii cât este de actuală această analiză subtilă, când este vorba de acea „tăcere la dublu” cu un deznodământ cum nu se poate mai bine ilustrat de cuvântul măiestrit al autoarei: „Frumoase sunt toate, mai ales cuvintele pe care, uneori, nu avem curajul să le spunem răspicat, volatile ca parfumul fin sau ca un moment de inspiraţie în faţa unui om cu care, mai că te-ai încumeta să şi taci la dublu. Prieten.” (Tăcere la dublu)
Întrebări, mereu întrebările se înghesuie în sufletul Gabrielei Căluţiu Sonneberg şi ea, cu firea ei optimistă şi scânteia minţii aprige răspunde, sau chiar lasă cititorului plăcerea de a găsi răspunsuri potrivite, pe tot parcursul mănunchiului de scrieri inserate în carte. Pornind de la o întrebare, şi nu aleasă în mod aleatoriu, ci cu înţelepciunea şi paragmatismul specific unei minţi foarte bine organizate, autoarea descinde în câmpul unei analize pe cât de profunde, pe-atât de simpatic cumpănite şi aşternute în faţa cititorului. Şi «prinzându-i» stilul, savurându-i umorul fin şi mai ales spiritul săltăreţ al relatării, credeţi că te mai poţi desprinde de lectură? Nici gând, te cufunzi mai adânc şi parcă eşti tentat să cuprinzi totul o dată, şi de-abia după, mai că-ţi vine să reiei anumite pasaje care te-au lăsat uneori suspendat de un fir... Iată un exemplu: „De ce oare avem tendinţa să ne clasificăm semenii în diferite categorii”- se întreabă autoarea, şi după ce parcurge tipologia umană în diferite ipostaze se încăpăţânează şi conchide, în stilu-i caracteristic: „Ei, bine, nu! Refuz să cred că putem fi atât de lineari şi previzibili precum ne învaţă analiza tradiţională după criterii fixe! [...] Şi dacă se întâmplă într-o zi sau alta să fim placizi şi paşnici iar în următoarea revoltaţi, chiar furibunzi, ca un adevărat vârtej viu, nu văd de ce să ne speriem de contradicţia dintre rolul pe care, pasămite, «ne-a fost dat» să-l întruchipăm şi omul care se întâmplă momentan să fim”. (Care eşti?)
Nepreţuite sfaturi, date subtil şi cu un zâmbet amar ascuns în spatele cuvintelor (Omul de bine) sau de ce nu, perplexitatea în faţa incapacităţii unora de a se face remarcaţi altfel decât prin stupizenia diferitelor anunţuri aiuristic plasate pe te miri unde („Cazul” Georgică) , «Până unde vorbim şi de unde începem să tăcem?» - întrebarea cheie, atât de original dezbatută şi răsucită pe toate părţile în „Spirala confesiunilor gafate” sau câte alte texte atractive dar şi instructive, deopotrivă, nu a adunat acest volum minunat pe care nu cred că cineva nu l-ar citi cu plăcere! Dar incursiunile liber-alese (concedii) sau în anumite situaţii impuse (participări la evenimente şi acţiuni organizate), credeţi că sunt mai prejos? Nici vorbă, au acelaşi suflu tineresc, şugubăţ, când e cazul, şi totodată cu un caracter vizibil informativ. Uite-aşa, citind cartea Gabrielei am ajuns şi eu prin „Bahamas”, ohooo, Caraibe, visul meu neîmplinit (nu că ar fi singurul, staţi liniştiţi, sunt şi eu om, ca dumneavoastră, de altfel!) sau prin „Polonezia”, cu picanteriile ei şi-apoi, obligat prin Spania ce-o adoptă de câtva timp pe autoare. Şi vă mărturisesc cu sinceritate, în permanenţă am simţit că sunt în conexiune directă cu autoarea, pentru că, nu ştiu de ce, dar parcă mereu mă incita cu întrebările ei directe, şi ştiţi cât de plăcut este când eşti «băgat în seamă» de însuşi autorul unei cărţi? Încercaţi, nu veţi regreta nicio clipă, credeţi-mă pe cuvânt!
Dar ce-mi veni mie acum să vă dezvălui aici toate tainele bine ascunse în scrierile dragei mele Gabriela Căluţiu Sonnenberg, când cel mai indicat şi mai cuminte ar fi să-mi confirmaţi dacă am avut dreptate, citindu-le! Ia uitaţi-vă la mine cum m-am înseninat citind o carte! Deci, numai staţi pe gânduri, „Vine seninul!”
                                          Georgeta Resteman

 
 
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971