Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
OARE, CHIAR NU ŢÍNEM SEAMA DE ISTORIE?!
DOCUMENTE CARE NU NE FAC PREA MULTĂ CINSTE;
SFÂRŞITUL PROGRAMAT AL DEMOCRAŢIEI
GRECII, EUROPA ŞI APELUL LA FIBRA SPIRITUALĂ;
Din nou despre Roşia Montană
ÎNGÂNDURATE FOTOGRAFII
Articole de Dwight Luchian PATTON, Nicolae DABIJA, Elena ARMENESCU, Leonard VELCESCU, Mircea BUNEA- Partea I
Partea II
Partea III
Remember: George ŢĂRNEA şi egloga lui
Eugen EVU: EPIFANIA EVUIANĂ
Adrian BOTEZ: MĂ-NTREABĂ STRĂMOŞII
Târgul de carte de la Frankfurt
Doi aromâni pionieri ai cinematografiei, Breviarul marelui Hidalgo
Poezia lui Liviu Ioan STOICIU
Studii despre Eminescu, Tălmăcirile lui Eugen DORCESCU
Apariţii de Dumitru Hurubă şi Petre Rău
Continuarea dezbaterii propusă de Dimitrie Grama
Un discurs al lui Geert WILDERS, preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda
Biserica Ortodoxă Română şi securitatea – un studiu de Stelian GOMBOŞ
Din folclorul internetului
Din folclorul internetului - Partea II
Partea III
Partea IV
PASO DOBLE – RUBRICA LUI Ioan LILĂ
Topul cersetorilor bucuresteni
TEHNICA TÂNĂRĂ A INTERNETULUI PE MĂSURA VÂRSTEI A TREIA
PAGINA A PATRA
Actualitatea culturală literara si artistica

 Literatura română se reprezintă.
                Târgul de carte de la
              Frankfurt am Main, 2011

                                                                                                                    Reportaj de Viorel Baetu
 Ca în fiecare an şi în 2011a avut loc la Frankfurt am Main, mega târgul internaţional  pentru cărţi, cărţi, cărţi şi reviste şi produse multimedia şi opere de artă şi e boock.... Sute de mii de vizitatori s-au perindat  prin cele 12 Halle, întinse pe cele peste 100 de hectare de expoziţie, unde tehnica medială şi-a dat mâna cu liniştitul cămin islandez, în pavilionul ţării care în acest an a fost invitatul de onoare, ţara în care statistic fiecare locuitor citeşte în medie 8,5 cărţi pe an!!!! ISLANDA.
Standul României a fost organizat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional care după cum am aflat nu mai face decât să participe şi să sprijine asociaţiile de artişti la Târgul de Carte de la Frankfurt şi alte târguri şi manifestaţii culturale în ţară şi în afara graniţelor României.
Cum ne declara dl. Ioan Matei şeful biroului de  Cultură scrisă şi Biblioteci din cadrul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional. „Noi nu mai suntem organizatori de evenimente culturale, noi sprijinim doar aceste manifestări. Noi suntem nişte funcţionari publici care nu apreciază estetic, iar fondurile se dau pe bază de cereri şi proiecte, pentru care avem consilii de specialişti”
Deci Ministerul are rolul de intermediar, primeşte banii alocaţi din buget pentru cultură şi patrimoniu, bani pe care îi dă să-i împartă asociaţiile profesionale la solicitanţi.
Deci totul se face pe bază de licitaţii, punctaje, comisii, comitete, etc.
Ca după aceeia să aflăm că ICR-ul, deci cei care se ocupă în ziua de azi de promovarea culturii şi literaturii în afara graniţelor României, are un preşedinte numit nominal de Băsescu şi are fonduri speciale, sau separate, sau cum să le spun, dar  rezultatul e acelaşi, deci cultura românească este de două culori, una românească şi una făcută de de românii care trăiesc în afara graniţelor României, care este apreciată coordonată şi câteodată chiar susţinută de ICR.

De ce nu a intrat oare România în spaţiul Schenger?
Editurile care au fost prezente aici în 2011, au fost cele din 2010 plus încă două, trei, noi.
Prezentarea şi limba oficială a standului a fost engleza.
Invitaţii din acest an au fost:
-Octavian Thor Pleter - „Introduction to Aerospace Engeneering”.
Dl. Profesor dela Institutul Politehnic Bucureşti secţia Air Navigation, a prezentat lucrarea în limba engleză, limbă în care se face predarea la această catedră.
Cartea este scrisă pentru tot românul (care ştie engleză) încercând să redea ingineria aviatică, în imagini cu explicaţii simple, deci fără formule complicate.
O carte care poate fi recomandată.
O traducere în română sau mai bine spus publicarea originalului, poate nu ar aduce cartea pe parchetul internaţional, dar ar putea fi citită şi de români.
-Andrei Oişteanu–Konstruktionen des Judenbildes: Rumänische und Ostmittel-europäishe Stereotypen des Antisemitismus”,
Este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române şi membru în Consiliul ştiinţific al Institutului, este de asemenea profesor asociat la Centrul de Studii Ebraice, la universitatea din Bucureşti.
În 2006, preşedintele României i-a conferit Ordinul Naţional  Steaua României în grad de Cavaler, „în semn de înaltă apreciere pentru contribuţia deosebită în domeniul istoriei religiilor şi pentru promovarea operei lui Mircea Eliade”, iar în 2005 preşedintele Italiei i-a conferit Ordinul  Stella della Solidarietà Italiana

-Doina Uricaru  a prezentat „Herzinstitut”.
"Institutul inimii", în traducerea lui Herbert-Werner Mühlroth.
Cunoscută poetă şi eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societăţii Culturale Europene şi a PEN Club.
Ea, a publicat nouă volume de versuri distinse cu premiile Uniunii Scriitorilor din România, Republica Moldova, Israel şi America Latină; volume de eseuri şi studii de literatură, filosofie şi istoria artei studii despre literatura şi arta românească, europeană şi americană, de avangardă şi interbelică.
Artistul Nicolae Voiculet, artistul care a reprezentat Romania pe cele mai mari scene ale lumii, revoluţionând  arta naiului, a adunat la standul României în anul acesta mulţi spectatori la cele două concerte LIVE pe care le-a dat acompaniat de band-ul său.
A fost o idee foarte bună a organizatorilor de a împleti literatura cu muzica într-o funie românească autentică.
Aceste au fost momentele cu multă încărcătură artistică de la standul României la cel mai mare târg de carte „Frankfurt am Main 2011.
Dragi scriitori din diasporă, nu vă faceţi griji, ministerul culturii, de asemenea editurile, de asemenea..... etc, etc, vă consideră ca români şi vă tratează la fel, „la noi totul merge pe talent” ne declară cu convingere dl. Dan Teodorovici „ Coordinator of Romanian Literature Departamen” de la Polirom.
(Interviurile luate la standul România – Târgul de carte Frankfurt am Main 2011-, de la oficiali şi mai puţin oficiali, vor fi publicate într-unul din numerele viitoare.)
              DIN ISTORIA ROMÂNEASCĂ A
           CELEI DE A ŞAPTEA ARTE

           PAVILIONUL CINEMATOGRAFULUI DIN
                            PARCUL CAROL ŞI
FRAŢII MANAKIA, PIONIERII AROMÂNI AI FILMULUI

Primul dintre fraţi, Ienache s-a născut în 1878, iar mezinul Milton în 1882 în actuala Macedonie de Vest a Greciei din zona Pindului. Acestă parte a Balcanilor a trecut politic prin multiple transformări, care, poate abia astăzi s-au liniştit. Aduc în prim plan acest malaxor istoric pentru a înţelege mai bine traseul demn de o epopee cinematografică a celor doi.
Până în 1912 ei sunt supuşi ai Imperiului Otoman. Iniţial,  au deschis un atelier fotografic în 1898 în oraşul Ianina. Tot aici, întrucât comunitatea aromână avea rădăcini culturale viguroase, Ienache este profesor de desen la şcoala secundară românească. Presiunea elinofililor i-a făcut pe cei doi fraţi să părăsească zona Pindului, mutându-se mai la nord în zona slavă a Macedoniei, la Bitolia. Dedicaţi muncii de înregistrare a imaginii, refac atelierul fotografic sub firma „Studioul de artă şi fotografie”. În primii ani ai secolului XX, ei colaborează cu reviste Bucureştene trimiţând fotografii cu subiecte macedonene.
Aşa se face că în 1906 sunt invitaţi la Bucureşti unde aveau să expună fotografiile lor într-o secţiune dedicată aromânilor de peste graniţe.

În 1905 printr-o împrejurare doesebită, la sugestia lui Take Ionescu s-a hotărât transformarea Câmpului Libertăţii din Bucureşti într-un parc municipal. În perimetrul acestui spaţiu de la poalele Filaretului – unde se afla gara pe al cărui traseu  pleca primul tren din România – urma să se construiască şi să se inaugureze în 1906 o expoziţie jubiliară pentru a se sărbători patruzeci de ani de domnie a regelui Carol I, douăzeci şi cinci de ani de la înfiinţarea regatului României şi o mie opt sute de ani de la aşezarea primilor colonişti romani aduşi de împăratul Traian, momentul de început al formării poporului român.
În 6 iunie 1906 la inaugurarea parcului cu pavilioane şi clădiri construite în scopul acestei manifestări cu dimensiune naţională, au fost invitate să participe şi unele capitale ale statelor europene. Între pavilioanele construite de organizatori, care marcau perimetrul şi animau sărbătoarea se găseau pavilionul Regal, pavilionul Primăriei, Camerei de comerţ şi poştei, pavilionul de Industrie şi Lucrări publice, pavilionul de Agricultură, Industrie casnică, Mine, cariere şi Domenii şi Palatul Artelor cu pavilionul Cinematografului (impus oficial în premieră printre preocupările româneşti).  În acea zi, în pavilionul dedicat celei de-a şaptea arte, care făcea eforturi să se impună printre celelelte,  au fost prezentate şase actualităţi româneşti: două militare, două politico-sociale, una cu subiect sportiv şi una de turism, la care s-au adăugat actualităţi cinematografice din ţările europene. Ele nu au fost simple proiecţii, atunci şi pe parcursul următorelor luni,  ci au fost concepute ca serbări în care au evoluat artişti, orchestre, muzici militare, coruri din regat; în manifestări, s-a perindat un ansamblu de aproximativ opt sute de persoane pentru această secţiune a Expoziţiei.
La inaugurarea evenimentului şi la spectacolele pavilionului Cinematografului, desfăşurate până la sfârşitul lunii decembrie 1906, au asistat corpul diplomatic, demnitari, parlamentari, oameni de cultură, inclusiv străini, alături de bucureştenii obişnuiţi şi de conaţionali veniţi din provincie.
Filmându-se, ulterior s-a proiectat şi o actualitate decupând momentul cu titlul Expoziţia jubiliară română 1906.
Momentul expoziţional 1906 are o importanţă colaterală pentru cinematograful românesc: fraţii aromâni Ienache şi Milton Manakia sunt invitaţi să participe în cadrul secţiunii cinematografice. Se impune o aplecare mai amănunţită asupra celor  doi macedo-români ca  pionieri ai cinematografului Balcanic, operând într-o zonă largă a peninsulei, care s-au aventurat într-o odisee (fără exagerare) traversând imperii, naţiuni în devenire, războie, culturi de o diversitate remarcabilă, înregistrând toate acestea pe peliculă. Într-o oarecare măsură ei pot fi asemănaţi fraţilor Alinari, contemporani cu ei, aflaţi nu prea departe de spaţiul Balcanic în Italia.
 Născuţi în Pind, ei au fost foarte legaţi de România, cu toate că activitatea şi viaţa lor s-a desfăşurat dincolo de graniţele politice ale Regatului.
Intuiţia lor privind capaciatatea peliculei de a prezerva obiceiuri ale unei „lumi” pe cale de transformare şi dispariţie realizând materiale cu valoare documentară fără o susţinere a caselor de cinema europene, ori a unor programe publice, este de domeniul marilor pasiuni. Când nu au mai făcut faţă vieţii datorate vicisitudinilor istorice (războaie şi diviziuni teritoriale politice) au pus capăt demersului lor.
Anul respectiv are o însemnătate deosebită în devenirea şi dezvoltarea preocupărilor fraţilor Manakia. Datorită Expoziţiei generale de la Bucureşti, unde sunt medaliaţi pentru fotografiile  prezentate, ei intră în contact cu „imaginea în mişcare” prin pavilionul cinematografic organizat în cadrul acestui eveniment. La această sărbătoare naţională, fraţii Manakia primesc o bursă de călătorie în vest; se pare că şi cu banii câştigaţi aici ei achiziţionează la Londra, sau Paris o cameră de filmat marca Bioscope cu numărul de inventar 300. Cu ea realizează în perioada de toamnă a lui 1906 şi primăvara lui 1907 primul lor film Obiceiuri casnice la aromâncele din Pind.
Drept recunoştinţă pentru dedicaţia lor faţă de cultura românească – înscrisul firmei din Bitolia era în română şi turcă, iar Ienache a continuat profesoratul la şcoala românească din oraş. În acelaşi context, prin numărul impresionant de fotografii lucrate până atunci, sunt numiţi fotografi  oficiali ai curţii regale române, un fel de ambasadori culturali de astăzi.
Avînd înclinaţii artistice dublate de venituri financiare, au continuat să fotografieze, iar de la o vreme să şi filmeze realitatea din preajma lor, conştientizând că transpun pe peliculă lucruri irepetabile, o lume în devenire, o perioadă de transformare, o minoritate a căror obiceiuri arhaice sunt spălate de tumultul istoriei, rămânând însă, prin strădania lor, obiecte de muzeu.
Cu camera achiziţionată, din acest moment sub sigla casei de producţie „Pindo- Balkan Film - Fraţii Manakia”, înregistrează documente pe peliculă, toate evenimentele majore  cu aplecare către cele istorice şi etnografice în mijlocul cărora trăiesc.
Datorită schimbărilor din Peninsulă, casa lor de producţie se reorientează spre difuzarea de filme. În 1916 autorităţile sârbe închid învăţământul românesc de la Bitolia, iar atelierul este distrus în timpul primului război. Ienache este deportat în lagărul de la Plovdiv de autorităţile de ocupaţie bulgare, sub învinuirea de a fi fotografiat obiective militare. Se stabileşte acum în Bulgaria, unde redeschide afacerea foto-cinematografică. După instaurarea păcii se reîntoarce şi împreună cu Milton, îşi reiau activităţile de difuzare şi proiecţie de film. Un incendiu le distruge însă sala de cinema, afacerea le este falimentată, apoi vine peste ei al doilea război mondial şi, de această dată, nu mai au resursele de a se revigora. Ienache pleacă la Salonic ca profesor la gimnaziul român cu fiul său, care avea să studieze aici. Milton rămâne cu atelierul. Sfârşitul războiului şi perioada ocupaţiei sovietice face ca cei doi fraţi să nu se mai vadă până la sfârşitul zilelor.
Milton a continuat activitatea fotografică reîntorcându-se în Macedonia sârbească, ultimile imagini datând din 1963 de la cutremurul care a distrus Skopje. În anul 1958 croatul Branko Ranitovici a realizat un film dedicat personalităţii lui intitulat Camera 300, după numărul de serie al aparatului cumpărat cu bani româneşti.
Cunoscuţi ai spaţiului cultural de la noi în perioada interbelică, sunt complet ,,uitaţi” odată cu impunerea bolşevismului în această zonă a Europei.
Se pare că viitorul operator Ion Voinescu şi-a însuşit de la ei primele cunoştinţe privind filmarea. Acesta i-a cunoscut cu ocazia participării ca fotograf la o inspecţie a delegaţiei române în spaţiul balcanic macedo-român de control a activităţii educaţionale, cum era prevăzut protocolul între Regatul Român şi Imperiul Otoman.
Evocând pionieratul lui Ianache şi Milton, autorităţile din Macedonia organizează şi desfăşoară anual Festivalul internaţional al imaginii de film „Fraţii Manakia” al cărui premiu este (de-acum celebra) „Camera 300”. La una dintre aceste ediţii l-am cunoscut personal pe un nepot al lui Milton şi am încercat să aflu de unde avea acest nume englezesc prin care am putea deduce mai multe despre legăturile lor.
Renumitul regizor Theo Anghelopoulos a turnat în anul 1995  Privirea lui Ulise (Το Βλέμμα του Οδυσσέα, To Vlémma tou Odysséa)  al cărui început relatează revenirea unui realizator de film grec în Munţii Pindului ca să găsească trei bobine (o bobină avea la vremea respectivă 30 de metri de peliculă) cu imagini de document. Este o frumoasă metaforă ce trimite la istoria comună a ţărilor balcanice şi a naţiunilor lor diverse.
În prezent, se poate spune că Albania, Grecia, Macedonia, Bulgaria, fosta Yugoslavie şi-i asumă pe fraţii Manakia ca făcând parte din moştenirea lor culturală. Poate că şi generaţiile de cineaşti şi cinefili români care ne vor urma, îi vor repune pe cei doi fraţi pe locul meritat în perimetrul cultural românesc, acolo unde îşi merită poziţia câştigată până la ruptura anticulturală şi anticreştină a bolşevismului. Mai ales că, toată trecerea lor de la fotografie la film s-a făcut sub influenţa evenimentului nostru cinematografic din 1906 când aici, în Bucureşti, se depăşea un deceniu de preocupări în domeniu; eveniment la care ei au participat, au fost premiaţi iar, apoi, au devenit pasionaţi de cinematografie şi s-au  perfecţionat în străinătate cu bursa obţinută de la statul român.
Ca act de recunoaştere şi subliniere a efortului lor, voi consemna mai jos o filmografie. Care, însă, presupun că nu este completă, cu atât mai mult cu cât destule lucruri filmate de ei nu s-au păstrat. Dar semnalez acest caz considerându-l foarte important pentru istoria documentarului românesc, moment de pionierat ce    şi-ar merita reconstituirea într-o producţie făcută de noi :

Avdella – Obiceiuri casnice la aromâncele din Pind 906-907; scenă de familie
Scene din viaţa aromânilor din Pind – montaj a 6 bobine în episoade:
- O scenă de petrecere la un bâlci românesc
- Hora naţională la aromânii din Pind
- Serbarea Bobotezii la aromânii din Veria
- O scenă din învăţământul primar aromânesc
- Comuna Abella
- Epir, Viaţa casnică la aromâncele din Pind - cu inserturi în „română literară”.
Excursie în Macedonia turcească – mai 1911
O nuntă orăşenească în Bitolia
Sultanul Mehmed vizitând Salonicul şi Bitolia
Alexandru Karagiorgevici vizitând Bitolia
Deschiderea City Café în Bitolia
Sărbătoarea Sfinţilor Ciril şi Metodiu pe Uliţa Mare în Bitolia
Represaliile armatei turceşti asupra populaţiei macedonene
Sărbătorirea Sfântului Gheorghe
Sărbătoarea Bobotezei

Cei doi fraţi – exceptând bursa din 1906 - n-au avut o susţinere substanţială în activitatea lor cinematografică. Singuri, cu intelect nativ şi cu forţe proprii s-au lansat în această  lume a celei de-a şaptea arte, (ca după principiul american pomenit ). Cine ştie cât de amplă ar fi fost creaţia şi producţia lor dacă ar fi fost ajutaţi de case producătoare consacrate la acea oră, ori de girul naţional.
                                                                                                                                 Vlad LEU


                      
                    Breviarul marelui Hidalgo

La procesul de la Nürnberg psihologii erau surprinsi de mediocritatea si lasitatea elitei Reich-ului III cu o singura exceptie, a seful serviciului de spionaj, generalul Walter Schellenberg. Cine ajunge intr-o astfel de pozitie si este confruntat cu analize si informatii inteligente, are o alta perceptie a realitatii, un alt Weltanschauung, decat oamenii care cred ce vad sau ce li se spune. Aceasta remarca se potriveste atat elitei PCR de dupa 1989, cat si cartilor seful serviciului de spionaj, generalului Ioan Talpes.
In umbra marelui Hidalgo, conditia de a fi, din intamplarile unui istoric militar, 1978-1989. Rememorari consemnate de Horia Alexandrescu?, ed. Vivaldi, Bucuresti 2009, vo. I,  251 p. si in Breviar laic, ed. Militara Bucuresti 2010, 255 p., Talpes pune in umbra cam tot ce s-a publicat despre dictatura de dezvoltare a lui Ceausescu, anul 1968, deceniul 1978-1989, revolutia din 1989 si tranzitia spre vest. Cartle lui se deosebesc de cele ale fostei elite a PCR, cum se deosebea pozitia lui Schellenberg fata de psihologii americani, in comparatie cu balbaielile fostei elite a Reich-ului.
1968 a fost anul in care Romania refuza sa participe la ocuparea Cehoslovaciei de catre Pactul de la Varsovia si castiga sprijinul occidentului timp de un deceniu de bunastare si de prestigiu in lume. 
Rusii sunt insa socati de tradarea subalternului ortodoxo-comunist   Ceausescu, dar incep si ei sa trateze in secret cu asa zisii imperialisti vestgermanii. Dupa succesul acestui contact "back channel" Brejnev inceape prin KGB tratative si cu anglo-americanii, cu care avusese bune relatii in razboi. Dupa ce Hitler si Stalin ataca Polonia, Anglia incepe razboiul numai cu Germania, UdSSR-ului nici nu s-a pus problema unei declarati de razboi. Cartile de istorie trec cu vederea si azi duplicitatea.
1978 a fost anul in care SUA ofera Romaniei sansa integrarii in economia libera cu ajutorul a 170 miliarde $. Dicatura de dezvoltare era un fel de cantonament, de ascetism planificat in care printr-o acumulare primitiva de capital, economia se antrena pentru a ajunge la nivelul de a concura in lume. Oferta, o recunoastere a succesului economic si diplomatic romanesc, e insa respinsa de Nicolae si Elena Ceausescu exact in momentul in care KGB-ul incepe tratative secrete cu SUA. Asa ca Romania e data brutal la o parte si Calul Troian din Lagarul comunist devine Polonia. Si faptul ca 1978 este ales papa polonezul Ioan Paul II, e de bun augur pentru cei care luptau inpotriva ereziei marxiste si pentru drepturile omului. Apoi Moscova sub Gorbaciov renunta la Razboiul Rece, marxism, Lagar, Cortina de Fier si in 1989 incep o nou era istorica.
1978-1989 e un deceniul dezastruos din cauza miopiei conducerii statului privatizat de Nicolae si Elena Ceausescu. Ei intra in conflict si cu vestul si cu estul, care se razbuna. Vestul pe fata, economic. KGB-ul, mai subtil, il pune pe omul lor Pacepa sa fug in USA si sa compromita Romania. In timpul ocupatiei serviciile secrete erau conduse de rusi. Pacepa pus de atunci pe orbita de KGB era 1978 adj. 
DIE. Vanat de toti, Ceausescu nu mai intelege lumea, nu mai poate evita dezastrul din 1989 si reinstalarea controlului Moscovei la Buc., care ca 1944, se face cu ajutor din vest.
1989 a fost anul in care succesele dictaturii de dezvoltare se degradeaza in democratia originala ... ?Nu ne fura sau cumpara altii tara! Noi  romanii  suntem cei care ne lepadam de ea. Si asta o facem in fiecare zi, necontenit, de douazeci de ani, de rusine de a ne fi eliberat de comunism. Altii. Ne vom desprinde de aceasta stare, se pare, chiar cand vom avea curajul sa-i intrebam, pe ultimi eliberatori, de ce ne-au bagat in si mai mari nevoi.
Securitatea ? Fiecare Tara isi creste si pregateste cainii de paza, carora le si garanteaza conditiile pentru a-i asigura Ordinea. Cand Ordinea este schimbata, prin acordul si cu participarea cainilor, atunci acestia incep sa se transforme in lupi. Asa s-au petrecut lucrurile si in Romania, incepand cu decembrie 1989. (Breviar, p.36, 32) In ceea ce priveste intalnirea lui Gorbaciov cu Ioan Paul II la Roma si cu Bush la Malta: o completare esentiala  soarta Romaniei a fost convenita pe relatia dintre Paris si Moscova, la intalnirea de la Kiev dintre Gorbaciov cu Mitterand, in anul 1989, cad s-au stabilit si cadrele de evolutie a Romaniei. (Hidalgo, p.202) Si pentru a nu lasa nici un dubiu in aceasta privinta Nu este nimic mai dezastruos, in existenta unui popor, decat momentul in care ajunge sa creada ca minciunile altora sunt adevarurile lui. Priviti la momentul decembrie 1989 si la anii care au urmat!? (Breviar, p.51) La toate aceste evenimente istoricul Talpes cu doctoratul Diplomatie si aparare. Coordonate ale politicii externe romanesti, 1933-1939?, ed. Stiintifica 1980/88 (30.000 ex. epuzate in 10 zile), este int-un fel sau altul implicat si le analizeaza acuma cu experienta unui viceprim-ministru, general de corp de armata, sef de Intelligence Service si cu detasarea unui filozof al istoriei si literat. 
Rezultatul sunt carti, deja epuizate, care s-ar citi ca cele politiste, daca nu ne-ar inpiedica seriozitatea informatiilor, tezelor si bibliografiei.
Dupa toate probabilitatile istoria oficiala va fi rescrisa pe masura ce vor apare volumele colaborarii Talpes / Alexandrescu, ele vor scoate la lumina ceea ce este in penumbra. Iata cuprins vol. I. Cap.: 
1, Stuttgart 1985 - Congresul Mondial de Istorie; 2, Sfarsitul inceputului si inceputul sfarsitului; 3, Intre tradare si cacealma  strategica. Lovitura Moscovei; 4, Sfidarea marelui Urs; 5, Doctrina Brejnev, ultima strigare; 6, Soarta Romaniei, nu la Malta, ci la Kiev!; 7, Proiectul lui Ceausescu venea de la  Carol II-lea!; 8, Berlin ? august 1989, la 50 de ani de la semnarea pactului Ribbentrop  Molotov; 9, Intre Stihiile trecutului si Razboiul stelelor.
Daca autorul continua dezvaluirile ?din umbra? si publicarea meditatiilor de filozofia istoriei, privind soarta romanilor, ?literatura noastra post dictatoriala (dupa cum remarca Astalos) isi rotunjeste conturul, oxigenandu-se. Si avem mare nevoie!?
Pentru a intelege ?umbra marelui Hidalgo? este necesara daca nu chiar obligatorie lectura ?Breviarului?, pentru el ne dezvalui Weltanschuung-ul filozofic si literar mai putin obisnuit al autorului. 
George Astalos de la Paris vede in modul sau de abordare a realitatii in general si a celei romanesti in special un paralelism cu Inconvenientul de a te fi nascut a lui Emil Cioran. Insa Talpes e departe de pesimismul lui Cioran in exil, chiar atunci cand constata la contemporani sai o incredibila stare de delasare si nedorinta de asumare a propriei conditii actuale si viitoare? (Breviar, p.255) Notitele lui scrise parca in fuga, rar depasesc 10 randuri, sunt rezumate de articole sau chiar de carti. In cel mai rau caz sunt fotografi spontane facute cu blitzul, mai usor sau mai greu de decriptat. Unele sunt caricaturi pline de umor negru. Centrul de greutate a meditatiilor este insa soarta tarii pentru ca patriotismul este un defect profesional al militarilor. Cum ar putea ei altfel sa serveasca patria chiar cu pretul vietii
In Breviar, cele circa o mie de idei sunt intentionat nesistematizate pentru al obliga pe cititor sa faca o ierarhizare proprie. Bineinteles ca se poate incepe cu Dumnezeu si transcendenta. Cu Vechiul si Noul Testament. Cu ortodoxia si occidentul. Romania: Occident refuzat si Orient refulat reprezinta cele doua determinari ale unei existente in care  negasindu-ne masura  vom sfarsi prin a ne pierde identitatea. 
(p.189)
Care-i situatia astazi? ?Dupa 1989, instrainarea a ajuns sa li se prezinte (romanilor) a fi singura lor sansa Radacinile neamului nostru se vad in alegerile pe care la face. Ma doare crunt nevoia lui de fanarioti si continua pe aceata ideie Astazi, accesind modelul european, am ajuns sa ne alegem ciocoii, sperand ca vor ajunge sa fie obligati la conditia de fanarioti controlati si judecati. 
(p.8,86,34)
Autorul se face si purtator de cuvant al ortodocsilor din Transilvania care nu pricep nici acuma de ce pana in 1863 au avut statutul de tolerati, nu aveau dreptul de a se instala in orase, de a construi biserici din piatra si a-si face case din acelasi material. Mai mult chiar, situatia de azi a tuturor ortodocsilor din UE nu numai ca-i foarte apropiata de cea din trecut, dar Avem si noi dreptul macar la un raspuns Cine sa ni-l dea daca ai nostri (cei care se pretind si chiar i-am ales a fi asa) nici macar nu stiu a intreba (la C.E. de la Strassburg).? (despre romani si cei care se pretind a fi)? 
(Breviar, p.20).
Bazandu-se pe succesele dictaturii de dezvoltare in colaboarare cu vestul, Ceausescu si ortodocsi lui moldo-valahi s-au folosit o scurta perioda de timp de o oare care libertate generata de destinderea de dupa ridicarea anatemei dintre ortodocsi si occidentali, dupa Conciliul Vatican II, pentru a realiza la Bucuresti o a patra Roma. Un proiect istoric fara nici o sansa de realizare. La ortodocsi, dupa ce li s-a rapit Constantinopolul, iar cea de a treia Roma a esuat in retardari feudale, se continua rataciri confesionale prin negari doctrinare, pendulari intre vest si est, pana la poarta Pacificului.? 
(p.159)
Ideia construirii Casei Poporului si Mantuirii Neamului exista deja sub regele Carol II, iar cea a Bizantului dupa Bizant e inca si mai vechi si exhausiv analizata pe toate fetele de Nicolae Iorga. Pentru ca, Intre virtute si toleranta s-au consumat acuplarile, decuplarile si confruntarile dintre romani si helenici, latini? si bizantini, catolicism si ortodoxism.? (p.203) De aceea nu-i surprinzator ca planurile imperiale aparent numai a lui Ceausescu s-au izbit de rezistente imposibil de depasit. Atat Roma, a doua Roma, Constantinopolul, a treia Roma, Moskova, cat si neo-protestantii anglo-americani, nu puteau tolera un nou imperiu ortodox, pentru ca ar fi fost un pas inapoi in misiune lor sfanta de a refacere unitatea crestina a lui Iisus Hristos.
Pe de alta parte, o dictatura de dezvoltare capabila sa scoata o tara ortodoxa din mizerie, o a patra Roma in Balcani, submina autoritatea Moscovei si periclita legatura ei directa cu fratii lor sarbii si bulgarii. Cu toate ca sunt urmasii au Romei, de la Marea Schisma, ortodocsii moldo-valahii sunt de o mie de ani in lanturile grele ale duhovniciei si soborniciei moscovite si constantinopolitane, care ca si panortodoxia si panslavismul, de data mai recenta, sunt toate incompatibile cu aspiratia romanilor la independenta si la o afirmare pe plan mondial in afara tutelei celei de treia Roma.
Singura cale de emancipare nationala si sociala, proiectul Corifeilor Scolii Ardelene, Unirea cu Roma, este strict interzisa de Moscova si neintaleasa la Bucuresti pentru ca numai cultura occidentala a trecut Carpatii. Nu si teologia. Izolarea de Roma, in calea tuturor relelor si mereu sub vremuri, cum ne spune cronicarul, l-au condus pe Cioran la pesimismul caracteristic mai tuturor exilatilor, incepand cu Ovidiu trist la Pontul Euxin, si pe Talpes la prudenta fata de sensibilitatea, comportamentul religios ale ortodocsilor.
Cum ar putea fi altfel, daca tradatorii, spionii Pacepa, Mircea Raceanu, Nicolae Militaru sunt reabilitati si revolutionarii din dec.  1989, mai ales tiganii romanes, sunt promovati. Tiganizarea statului este la ordinea zilei, ei dau deja tonul in toate, de la normele de comportament la manele. Daca nu mi-ar fi fost dat sa traiesc dupa 1989, n-as fi inteles cat de mare a fost Ion Budai-Deleanu. Ce opera fabuloasa este Tiganiada si ce se poate, prin timp, intampla, cu noi, cei de la est de Huran Hásza. (Breviar, p.174) Ideia degradarii statului roman o regasim si cand autorul se refera la meseriea de spion, care sunt eroi nu numai in romane si seriale. 
Pentru ca Vreti sa masurati gradul de aderenta si sustinere a ideii de stat? Priviti cum sunt tratate si asumate notiunile de spion si spionaj. Cat despre purtatorii acestor atat de onorabile si nobile indeletniciri, numai in  si ai Romaniei sa nu fi. Desi, priviti, la spionii altora care fac cariere impresionante. Desigur, pentru altii, in aceasta tara a nimanui.? (p.174) Rezultatul, o tara din lumea a treia nu putea produce decat cetateni de conditia a treia. Spre asta a si fost indreptata si ajutata Romania, in periplu actual european. (Romania, 1989, si romani ca experiment, 2009)? (p.16), pana cand presedintele si patriarhul incep dialogul in vedera unirii cu Roma si romanii vor iesi din cercul vicios, subdezvolatare, dictatura, revolutie, haos, democratie, subdezvoltare, dictatura, revolutie, haos ...
Si pentru ca in Europa de vest confuzia sa fie totala, cei alesi merg atat de departe pe urmele fanariotilor, ca pe ex-regele care a predat comandantul armatei inamicului, pe spionii tradatori, pe tigani care ii compromit, ii supun, politic corect, unei discriminari pozitive cu spaga si comision. Ei sunt reabilitati si recompensati cu scutiri de impozite, spatii comerciale, teren agricol si intravilan, sinecure si decortii. Acest comportament absurd, a la Eugen Ionesco, pune nolens volens la indoiala vointa ortodoxiei moldo-valahe de a se adapta normelor si valorilor romano-catolice, rationalitatii statale din occident. Mai ales ca vizita papei Sf. Iona Paul II la Bucuresti in mai 1999, mana de ajutor intinsa generos de Roma, a ramas fara raspuns.

                                                            Prof. Dr. Viorel Roman, Akademischer Rat  a.D



                                                        
                                                    METAFIZICA POEZIEI LUI
                                   LIVIU IOAN STOICIU

...Poet profund, prozator dur, analitic şi amar, dramaturg de idei şi existenţialist, eseist problematizant şi introspectiv, memorialist exasperat de „piaza cea rea”, ziarist de mare curaj şi sinceritate (tocmai de aceea, a devenit un ziarist cu mare forţă de convingere!) -  cronicar (al lumii şi al sinelui) pe blogul său...
...Toate aceste înşiruiri şi enunţuri sunt prea convenţionale, pentru a acoperi o personalitate care, poate, a voit, întreagă viaţa sa, să fie total neconvenţională/rebelă, dar a eşuat în a fi ...teribil de profundă...! Şi, când devii profund, lumea de azi te ocoleşte, ca pe un ciumat. LIS nu este nici ciumat, nici ocolit... – dar, nu ştiu cum se face, că nici nu i se acordă, în literatura română, decât premii... – dar nu şi NORMALITATEA LOCULUI SĂU! DE FRUNTE, EVIDENT!
...Doina Ruşti este singurul intelectual român remarcabil, care l-a prins în manualele liceale, de la a IX-a la a XI-a (voind să-l facă, probabil, clasic...!) – dar la capitolul despre... postmodernism.
După opinia mea (care, poate, intră în contrast cu opinia multora!), LIS nu mai poate fi, în niciun caz, postmodernist – dacă a scris Poemul animal (crepuscular). Şi l-a scris, fără posibilitate de întoarcere - în 2000...!
...Postmoderniştii sunt nişte impotenţi spiritual. Prin însăşi definirea dată lor de Eugen Simion şi Nicolae Manolescu, ei/postmoderniştii neagă (şi se şi fălesc cu aceasta!) potenţa demiurgică a Poetului. Cum stă, deci, LIS, la capitolul „demiurgie”? Pentru că motto-ul de la Poemul animal este din Emil Cioran – or, Cioran a fost teribilist, chiar exhibiţionist... – dar, în niciun caz, NU postmodernist! A NEGA înseamnă, de cele mai multe ori, A AFIRMA ALTFEL, mai viguros, mai originar, mai aproape de sursele FIINŢEI: „Vrând să scăpăm de năpasta conştiinţei, ne vom întoarce lângă ANIMALE, lângă plante şi lucruri şi la acea stupiditate primordială, din care nu ne-a mai rămas, din vina istoriei, nici măcar amintirea”. Şi, totuşi, Cioran, ca şi LIS, nu disperă defel, ci reinventează şi primordialitatea, şi amintirea!
...Majoritatea poeţilor (să le zicem, normali!) din secolul XX – priveau/contemplau Creaţia Lui Dumnezeu – şi ori o luau ca atare, ori o spurcau (la modul avangardist, constructivist etc.).
...LIS iese pe prispă, dimineaţa, printre ierburile-n rouă... -  şi, tot dând din buze, într-un ritual care începe cu MUŢENIA... – CÂRTEŞTE, înainte de A ADORA!
...Pentru LIS, Moartea face parte integrantă din Viaţă – tot aşa cum Cantonul 248 – Halta CFR Adjudu Vechi face parte integrantă din sinele său: este modul său, stoician, de a inventa/reinventa Viaţa/România. Cantonul 248 este modul lui LIS de a exista ca Om şi Poet, precum parola „monetară” (cu chip de om pe ea!) dată lui Charon: acea parolă este izotopică semantic cu şarada Sfinxului Oedipian: „SUNT OM!”
...Ritualul zalmoxian face acelaşi lucru, după cum ne învaţă Mioriţa: Eşti/Exişti, în măsura în care conştientizezi Măreţia Şi Pretutindenarul Cosmic al Nefiinţei. Acel celebru şi (de obicei) prost citat vers eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” – înseamnă, de fapt: „Învăţaţi, oameni, că existaţi infinit mai pretutindenar şi teribil de convingător  - murind, adică, ÎN MISTERUL DE DINCOLO DE SINCOPA EXISTENŢIALĂ <>!”
...Vulpoiul de Cioran avea dreptate!
...Coşuleţul plin cu biscuiţi, „uitat în colţul rămas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se află mortul întins pe masă, spălat, îmbrăcat pe/jumătate (...) când corbul îşi cloceşte ouăle nu/departe de camera în care se află mortul. Scăpat în mediul/lui biologic. În Alambic. Alfabetic. Distilând./Altfel de cum era – plin de certitudini, un coşuleţ...” – cf. Alfabet citind, p. 334.
...Observaţi plasamentul „coşuleţului plin cu biscuiţi”: în colţul rămas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se află mortul întins pe masă”. Hrana mortului, asigurată de o intendenţă transcendentă, sau hrana pentru viaţa noastră, combustibil pentru a mai sta deasupra apelor Oglinzii, ca Poartă dintre Lumi? Greu de spus. Probabil, ambivalenţa, familiară tuturor simbolurilor.
...Corbul, Pasărea Focului Vieţii (valabil, azi, doar la valahi şi la druizii Irlandei!), „îşi cloceşte ouăle nu/departe de camera în care se află mortul”. Ouăle. Romburile-Ouă: Brâncuşi şi Coloana Infinitului succesivităţii Viaţă-Moarte – ca la o tombolă a Lui Dumnezeu: „Ia, neamule, ce-ţi place, că tot Patronul Cosmic decide ce-ţi lasă...la tine acasă!” Poate totul, poate nimic. Iată că Dumnezeu, şi nu altcineva, a dat ideea jocului de noroc. Deci, nu e un păcat, ci un îndemn filosofic, peripatetic, luat şi înfulecat-învăţat, de Om  - „din zbor” de Corb!
...Trebuie să înveţi Alfabetul Simbolicii Divine – infiltrată, precum apa la inundaţii, până în cele mai umile colţuri ale lumii – pe care le transfigurează în Templele Lui. Marelui Anonim. Citeşti Lumea Lui Dumnezeu – doar dacă îţi curg zece rânduri de sudori intelectuale. Dacă nu, rămâi Orb-în-Beznă (nu Sacrul Orb, Homerul!) – un biet analfabet...Oamenii sunt analfabeţii ne-citind Lumea, ci îndopându-se cu ea. Poetul este alfabetizatul prin răstignirea pe Sensurile Verbului Re-întemeietor, pururi re-întemeietor...
...”Mediul biologic” al Păsării Focului care dă sens Morţii şi Mortului – este Camera Morţii – adică, Pregătirea Ritualică a Trecerii prin Oglinzi. Învăţătura Poetică este nu doar o şcoală oarecare – ci (distilând şi filtrând esenţele Fiinţei de Duh!) - ALCHIMIA. ŞTIINŢA REGALĂ. Să înveţi că nimic nu se arată ochiului aşa cum este, ci te păcăleşte şi te linguşeşte cu ceea ce TU vrei să fie...cu Neştiinţa Lucrului în sine, adică! „Altfel de cum era – plin de certitudini, un coşuleţ...”  - da, un „coşuleţ” (plin de biscuiţii Morţii care hrăneşte Viaţa!) este Uterul Cosmic. Pentru a naşte „certitudini”, în dreapta şi-n stânga: în Viaţă şi-n poala Surorii Gemene, ori luate „de suflet”, precum în Povestea lui Harap-Alb: MOARTEA-CUNOAŞTERE. Bezna Închisorii  Vieţii Netrăite Regal, adică Viaţa cu Coroana de Taine Cosmice a Morţii.
...”Baba intelectuală” este Faţa de Mister a Bibliotecii Lui Dumnezeu – Creatorul CĂRŢII! – vezi poemul Binecuvântare să primeşti.
...În volumul La plecare (care m-a înfiorat prin titlu, de cum l-am primit de la Poet, ca dar regal!) – se face un inventar al Fiinţei Metafizice şi al celei Fizice – tot continuând Poetul să bombănească, pe firava cărare dintre Viaţă şi Moarte:
-Cartea întâi: De unul singur – înfăţişarea;
-Cartea a doua: Dedublarea – mărturii;
-Cartea a treia: Faptele.
Domină o încordare, în carte: să nu-i scape ochiului NIMIC din ceea ce NU se vede, ci se intuieşte, ca punte între lumi!
Moartea este nu un leitmotiv – ci este cel mai bun antrenament pentru cunoaştere/CEA MAI ÎNALTĂ ŞTIINŢĂ – este cel mai bun pretext de a cunoaşte dedesubturile miraculoase ale Vieţii Totale! Viaţa Totală începe cu percepţia Morţii – dar se condamnă orice neglijenţă a Verbului şi Faptei întru Slava Trecerii Dincolo:
-Îşi cercetează mâinile, vârfurile degetelor i se par subţiri: „stai liniştită, nu e decât un exerciţiu de pregătire (...) neglijentă, învăluită în ceaţă şi nouri. Că e o adevărată / magie la mijloc. Atâta / ştie, că <>: dar/unde? În raport cu  masa de pornire în rotaţie”...
...Atâta bătaie de cap ne dau lucrurile învăţate inutil, ca pseudo-ştiinţe trufaşe, găunoase... - pentru a le înlocui cu ADEVĂRATA ŞTIINŢĂ, cea încă Intuită, încă posibil de învăţat, prin Şcoala Sublimă a Morţii!
-...Îţi înfrânezi simţul intern, ţi-e milă: „pe masă, busuioc şi un vas cu/ apă,/pentru sfinţit: în chioşcul verde, în derivă, plină de mister, tu,/ surghiunită...//Surghiunită de propria / ta dorinţă, cu tulburări de metabolism, pe malul râului care/arată drumul spre botez...” Busuiocul jertfei de binemirosire/MIREASMĂ, vasul cu Oglinzi Tranzitorii – dar în Chioşcul VERDE al Învierii, tu, care toată viaţa n-ai auzit decât despre „metabolism”, eşti „surghiunit/-ă” faţă de „malul râului care/arată drumul spre botezul” Mântuirii, al  Trecerii în Suprema (Con)Ştiinţă...
-La început este nectarul, iar la sfârşit este ca otrava:  „ O lumânare aprinsă. Fără nici o/ voluptate (...) mâine-poimâine va/scoate un firicel de fum” . De observat că titlul poemului face parte, organic, din poem (de fapt, dublează în transcendent, ceea ce conţinutul poemului dă mărturie că s-a pierdut în contingent!), ca o „Scară a lui Iacob”: se traduce, în limbaj alchimic, ceea ce, deocamdată, sufocaţi de inutilităţile „învăţului prost” al lumii acesteia, noi omitem şi nu ştim a traduce: NECTARUL va fi fost băutura zeilor -  dar omul trebuie să înceapă cu învăţul „OTRĂVII”/V.I.T.R.I.O.L., simbol şi realitate a SUPREMEI ŞTIINŢE, cea care transcende „lumânarea aprinsă”, din obiect lipsit de prost învăţatele senzaţii terestro-vitale – în JERTFĂ DE LUMINĂ – iar iniţiatul/iniţiabilul „firicel de fum” – este DUMNEZEU LOCUIND ÎN LUMINA ASCUNSĂ. „Firicelul de fum”- Cale şi Orientare a Căii, transcensă în SCARĂ-PUNTE MISTICĂ, spre cele ale Veşnicei Lumini Revelate...
...Toate acestea, după o istorie de neînvăţare a Lumii – devin tot mai greu de mărturisit. Numai Poetul mai este Paznicul Semanticii Divine, Truditorul-Răscolitorul de Verbe, Înnebunit de Responsabilitatea Sacrală a Misiunii sale...- veghează, de pururi spre pururi, la Înţelegere, la Traducerea celor Infinit Sărăcite Raţional, Împrăştiate – în Adevăruri Impalpabile, dar Incandescent-Arzătoare, Fierbinţi precum Duhul Sfinţeniei Lumii Ascunse în Taina Morţii ...Veghează, dinspre pururi spre pururi, la Porţile Supremei Ştiinţe, RESINTETIZATOARE ANDROGINICĂ A FIINŢEI: „Cum pot să vă spun, să înţelegeţi? Cu mintea împrăştiată”...
...Da, Masa este ridicată de la pământ (într-o teribilă levitaţie angelică!), de trei ori (de trei ori se dă peste cap Făt Frumos, pentru a se elibera de Formă, pentru a scăpa de înţepenirea în formele înşelătoare! – Sfânta Treime este indicaţia Drumului spre imponderabilitatea Sinei Cosmice!), când se cântă veşnica pomenire...!
...Trebuie să ne „dezbrăcăm de putere”, pentru a căpăta Puterea Cerului Albastru. Trebuie să „ţopăim”, dacă vrem să recapitulăm, cu folos, Zborul spre Noi Înşine! Trebuie să ne situăm între cele PATRU Vârtejuri ale Crucii Lumii, dacă vrem să ne Înălţăm din mormântul propriilor prejudecăţi ale unei vieţi prost trăite, împrăştiat, anapoda şi inutil, DESEMANTIZAT trăită! CÂNTĂREŢUL DE O CLIPĂ este singurul care are drept la TRONUL ORIGINARITĂŢII ORFICE! Trebuie să trecem prin Zăpezile lui Noiembrie (NOUĂ=de 3 ori 3 – IERAHIILE CELESTE!), pentru a ne înnoi în dubla Închipuire şi Natură a Lui IANUS-HRISTOS! Trebuie să trecem prin Pâcle, prin Ploaie, pentru a deveni FLOARE-TIGRU, numai bună de prins în pieptul lui Charon, PAZNICUL MALURILOR-DOUĂ, cel care, prin Nuntă, ne abandonează, obosit ca orice Vâslaş în Veşnicie – TRANSCENDERII!
...Da, doar aşa ajungem  la Zalmoxis „zeu muritor (n.mea: numai alfabetizaţii cu Moarte pot fi autentici Nemuritori!), al rodniciei sufletului (suflatului în Puntea de Duh a Fluierului...!),/la om şi al pământului , păcurar” – ...ca solii mioritici, PĂCURAR însemnând, aici: CĂLĂUZA CEA BUNĂ, SPRE CELE VEŞNICE/ESENŢIALE!
...În vremea când făceam primii paşi pe lumea cealaltă... - ”Ţăranii /vorbesc între ei, să se ierte, mai încolo, pe islaz ...//(...)Aici, unde toată ordinea lucrurilor este/ răsturnată. Unde/fiecare ar fi vrut să desfacă lucrurile/făcute.//Toba de acuzare, lumină a lor din interior, bate/în surdină”.
Ţăranii, ca şi Poetul, sunt în Misiune. Nu le este totul clar, pentru că „toată ordinea lucrurilor este/ răsturnată” – dar, de încercat să-şi împlinească „misia”, încearcă...încearcă să desfacă lucrurile bramburite de istorie, pentru a scăpa de acuzarea TOBEI  RITMULUI COSMICO-DUMNEZEIESC...pentru a re-face structura intimă-SACRĂ, a lucrurilor şi lumii, re-integrând-o în ritmul „bătăii în surdină” a TOBEI Lui Dumnezeu...!!! (cf. Cartea a doua: Dedublarea – mărturii).
...Există MANUALUL HRISTIC al re-integrării în Ritmul Cosmico-Divin – ca Un Poem Hesiodic, Străvechi...atât de incredibil şi...”ne-modern de bun”! - ...o carte a STRĂFUNDULUI DE PEŞTERĂ BETHLEHEMICĂ, ANISTORICĂ, a Lumii:
-A sătura pe cei flămânzi;
-A da de băut celor însetaţi;
-A primi în casă pe cei străini;
-A îngriji pe cei bolnavi;
-A îngropa pe cei morţi...(cf. Faptele).
...Câţi mai cred, oare, în ABECEDARUL LUMII HRISTICE? Câţi nu sunt orbi, în Valea Orbilor? Câţi, deci, au înşelat vigilenţa Paznicilor Laicei şi Sinucigaşei Orbiri?  Puţini. Doar POEŢII AUTENTICI, nicidecum postmoderniştii, care nu se pot ajuta nici pe ei înşişi (ei sunt morţi, înainte de a şti că-s morţi – dar n-au şansa de a trăi vreodată: „Fiecăruia, după credinţa sa!” – zice Hristos... Doar cei precum LIVIU IOAN STOICIU – omul de la Cantonul 248 şi Zeul-Orfeu de la Porţile Lumii- lumea unde orice CANTON nu e decât un POPAS, o minusculă HALTĂ (plină de o  tenebroasă şi ceţoasă, pentru cei cu ochii bolnavi şi neîncercaţi de Otrava Adevărului! - TEHNICĂ SACRĂ!), în Drumul spre Revelarea Zalmoxiano-Creştină, a Sinei Cosmice!
...E uşor de citit şi de înţeles LIS? Tot atât de uşor...cât sunt şi Tainele (gâfâite de novici...) ale Creaţiei Duble a Cosmosului (...dedublare „obţinută” de cuplul protopărinţilor Păcatului!): 1-Creaţia Înălţării Sublime şi 2-(De)Creaţia Căderii Penibile, în Istorie -  şi, deci, Parazitare de Dumnezeu...!!!
...Adică, aducând LIS cu sine, precum Dante în Divina Comedie, toate cele trei (ori două...după „modă” şi „gust”! – mai curând decât după ardenta CREDINŢĂ!, în această lume profană şi profanată, clipă de clipă, de răsuflările noastre, cele puturoase de păcat) trepte ale suprasensibilului/transcendentului. Dar, acum, după aproape 7 veacuri de la Dante, Poetul cărându-le treptele astea, precum Sisif, într-o lume în care abia-abia Ţăranii şi Poeţii mai sunt, cât de cât, alfabetizaţi, adică mai ştiu (infim, faţă de Măreţia şi complexitatea ei semantico-demiurgică, mereu sporindă !) - CARTEA!!!
***
Duminică dimineaţă eu căutam, de zor, în biblioteca mea, volumul ultim editat şi proaspăt premiat (după câte ştiu), al lui LIS: Pe prag (Vale-Deal), Cartea Românească, 2010. Ştiam că mi-l dăruise, cu autograf cu tot – dar nu-mi aminteam când şi cum... – ...şi tot nu-l aflam!
Apoi, în disperare de cauză (pentru că nu se face să vorbeşti despre cărţile cuiva, apărute cu 10 ani în urmă – şi să nu zici, măcar două vorbe, desprea cea de pe care încă nu s-a uscat bine cerneala tiparniţei!), am apelat la bunul meu prieten Paul Spirescu. Generos cum îl ştiu de o viaţă, de-acum – mi-a împrumutat-o, în aceeaşi după-amiază!
Şi, citind cartea, am înţeles de ce n-o găseam, între literele de raft ale bibliotecii mele: era cea mai profund creştină (zalmoxian-creştină, mioritic-creştină!) dintre toate cărţile scrise de LIS! Deci, diavolul, conştiincios, cum îl ştim...  – pusese coada peste ea!
...Încă din titlu (Pe prag) , ne situăm între lumi, cu faţa spre cer – iar parantezele (Vale-Deal) ocrotesc, de fapt, Spaţiul Mioritic blagian! De ce VALE-DEAL şi nu DEAL-VALE? Pentru că e firesc ca omul, întâi, să îndure suferinţele tuturor iluziilor şi înşelărilor şi trădărilor, în Valea Lumii Simţurilor CINCI, spre a-şi merita urcarea/suirea în Dealul Metafizic al Mântuirii...! GETO-DACII NUMEAU HAR-DEAL -  DEALUL (CODRUL) SFÂNT, GRĂDINA PARADISIACĂ!!!
...Lumea prezentă în Poezia lui LIS este o lume catastrofal desacralizată, dar nu irecuperabilă, nu fără Nădejdea Mistică: este o lume care face eforturi colosale să-şi re-amintească de sacralitate, este un Mort care transpiră incredibil, de efortul de a-şi aminti cum e să fii Viu!
...Întâi, deci: „Baţi la porţile celor cinci” (p. 9): „azi te simţi bine, îţi eşti exterior, eşti fericit, /parcă nu eşti tu”. Da, simţurile nu pot să-ţi ofere harta sinelui tău de Duh – iar fericirea este una falsă, dez-identitară: „parcă nu eşti tu”.
„Pleci sau vii, Vale-Deal?” A pleca şi a fi viu, de fapt: cine pleacă din sine – moare, nu se mai înscrie în sinusoidala soteriologică!
„Ai premoniţia morţii?/eşti întrebat. Eşti lăsat/ să intri. În acelaşi timp, când tu /intri, pe aceeaşi poartă, CEL CE TE IUBEŞTE IESE”. Moartea este Suprema şi cea mai crâncenă iluzie. O accepţi, CEL CE NU TE IUBEŞTE – te păcăleşte: se preface că-ţi dă drumul, iarăşi, între simţuri. NU: CEL CE TE IUBEŞTE nu-i acolo, ci...dincolo de ceea ce tu ai învăţat întru comoditatea materiei: „cel ce te iubeşte iese” – pentru a-ţi sugera să te laşi călăuzit dincolo de orice porţi.
...Altfel, rămânem sub semnul „măştii” şi al „oalei de pământ”: „plină cu apă, cărbuni aprinşi de lemn moale, lemn din care ai fi putut sculpta/o mască nouă, verde: cărbuni sfârâind în apă,/sfărâmându-se...”  - O şopârlă, p. 10. Acesta este Semnul Iluziei, din partea Marelui Iluzionist-Satana: „ATOATESFĂRÂMAREA”...Conştiinţa îmbătrânirii este izotopică semantic cu „sfărâmarea” – iar Vinul şi Troia rămân doar mituri teoretice, dionnu şi crezute - în anistoria divină, ca ARHEI DE NEATINS, doar de povestit, obosit, ieşit din timp, dar nu şi izbăvit din măsurătorile şi cântăririle celui ce în nimic nu crede, ci îşi păstrează morfo-reptilianismul/şopârlismul ludico-derizoriu, întru „căderea în istorie”, reptilianism ce-l singulariza în Paradis - ...nu izbăvit de rărire-sărăcire-impurificare-scufundare în borborosul materiei - ci doar SIMBOL, nu şi REALITATE METAFIZICĂ, lipsit de Tărie a împlinirii desăvârşite a hierogamiei:  „ştii, Vale-Deal, zilnic/soseau aici corăbii încărcate cu vin/spre tabăra grecilor/din faţa Troiei asediate (n.mea: Fiinţa asediată de iluzii)...”Ţărm al/vârstei a doua, rărit azi, plin de vin vechi, îngroşat/şi murdar, simbol al unirii în duh:/în care scormonim, râzând, îmbătaţi un pic, vârâm/mâna într-o gaură şi tragem de coadă/şopârla anului/2012, lungă de circa un metru” – O şopârlă, p. 10.
...Năvala istoriei nu distruge doar identitatea, ci şi originile, şansele refacerii/re-împuternicirii identităţii – umileşte, pur şi simplu, Făptura, se joacă, umilitor, cu chipul ei (însingurat de sincopa credinţei)  şi cu dimensiunile ei: „cine-şi mai aminteşte de ce sunt eu pe aici? Mama şi/tata au murit, alţii nu ştiu, dacă-i întreb,/chiar dacă-mi sunt rude (...) Ar trebui să-mi cer în/fiecare zi iertare fiindcă încurc lumea? Să cer /scuze fiindcă deranjez cu prezenţa /mea şi atrag antipatii, enervez. (...) Izolarea/mea a crescut până pe Dealul Mitropoliei, ba s-a contractat. S-a lăbărţat urât (...) E un chin inutil” – E un chin, p. 11.
...Ritmul Sacru-Celest al Tobei este înlocuit cu derizoriul cuvântului – „taclale”, iar casa e înlocuită cu gratii şi cu starea de exil al fiinţei/fiinţării, redusă la „DÂRE” - ...în loc ca ritmul horei să fecundeze cosmosul, el...”prinde muşte”, se complace într-un „déjà vu”, ca o placă ce mimează ritmul cosmic al tobei: „placa se învârte, gâjâie,/ horcăie, dând impresia unor bătăi de tobă venite/dintr-un alt secol (...) o / lume de simple dâre” – O lume de simple dâre, p. 12.
...Totul devine „lume pe dos”, salon de spital al isteriei nonfiinţării, frica sinelui de sine...sinele ca vizitator! Oamenii înjunghiaţi de Raza Revelaţiei se transfigurează în derizoriul „oficial” al... „fătatului căţelei”: „iar vizitatorii au fost anunţaţi/oficial că a fătat căţeaua” – p. 13. Dar dacă „fătatul căţelei” ar fi interpretat în registru zalmoxian: Lupul Fenrir a Înviat?! Deocamdată, nu e cazul... – ...pentru că, sinele este înstrăinat/însingurat (te porţi ca străinul acela din mine” – p. 16; „apăsătoare singurătate” – p. 17)), iar pe pereţi, femeile sunt „negre/nemângâiate” – întru văduvie şi amnezie cosmico-antigenetică (...până şi Poetul constată demonismul singurătăţii, al iluziei şi al inutilităţii scrisului, desemantizarea Ritualului Re-Iniţiatic şi, deci, şi a Cuvântului: „Am lăsat scris că trebuie /să fiu căutat în altă parte, pus la încercare, în caz/ că uit de mine – şi? Nimănui nu-i pasă” – p. 15). Până şi Moartea este o incertitudine, care cere nu supliciul Golgotei, ci supliciul Surzeniei faţă de Toba Ritmului Vital-Cosmic: „Are /degradări de ordin nervos./ Femeia neagră, nemângâiată, îi pudrează faţa/palidă: începe supliciul/plumbului topit în urechi, să vadă dacă e mort./Poate e viu” – p. 14
...Începe căutarea, sistematică, a sinelui – înafară nu e: „Poate că lumina/dinafară nu ajunge să-mi arate adevărul!” – atunci, înăuntru – unde, totuşi, persistă ambiguitatea fiinţială şi axiologică: „Dar lumina /dinlăuntru? Peste tot – numai eu. Sau eu/nu sunt nicăieri, de fapt? Oricum, nu contez” . Dar VALE-DEAL începe să se reveleze ca fiind Starea de Fiinţare  - Înfiinţătoare de Dincolo de aparenţele şi de datele materiale false, vizibile, ale Fiinţei – ...un fel de Ană a lui Manole, care clădeşte verticala, prin funcţia ei cosmogenetică, de dincolo de ZID, de dincolo de PRIVIRE, din „alte lungimi de undă din univers” – p- 17.
...VALE-DEAL devine, treptat, identitatea „CAP din plămâni”, adică din zona exorcizatoare de ne-viaţă – spre zona Călăuzirii-CAP, a Sfântului Duh de Viaţă al Fluierelor Mioritice, Căi de Suflet-Suflare spre Cerul/Sine: „îşi scoate capul Vale-Deal/din plămâni – este gata să scape de cel/viclean”  - p. 18. Din infernul  concentraţionar mascat, al „cuiburilor  de dragoste la bloc”, din „cuiburile pline de duhori” etc. – „se dă în lacrima” erosului soteriologic, Eros AGAPÉ, al Re-găsirii Androginice, de la Cina cea de Taină : „Dă în lacrimi: ce e cu tine? Îşi/ învârte inelul din fildeş pe degetul mijlociu” (n.mea: Axis Mundi!).
...Există, fireşte, riscul neînţelegerii celorlalţi, faţă de Re-sacralizarea Eului – şi, deci, Cel Care se Re-Găseşte întru Androginica Îmbrăţişare este numit, de către cei fără nume şi fără soartă – „NEBUN” („Nebunii întru Hristos” ai Bizanţului Medioevic!), iar fructele Nemuririi, de pe Crengile din Rai – bănuite de ...”păduchio-geneză”: „bolnavi scăpaţi în stradă, în halat, cu/ crengi înflorite în mâini / crengi rupte din grădina de piersici/a spitalului de nebuni (...) trecătorii/ indignaţi, se smulg din îmbrăţişare unul câte unul,/bolnavii le transmit păduchele//verde al piersicului//(...) un/bolnav sare din maşină, zbiară fără întrerupere,/fură o puşcă şi/trimite la ceruri o salvă: anunţând sosirea lui/Iisus pentru o clipă” – Ăştia-s nebuni, dragă - p. 23.
...Trebuie să-ţi asumi riscul de a vedea, numai tu, TURLA/PUNTEA IZBĂVIRII, invocată tot prin incantaţia VALE-DEAL: „turla aia care iradiază printre pomi, înverzită, pe/lună plină, îmi /provoacă noaptea coşmaruri erotice (...) dorinţa /mea de a face dragoste cu /tine – când n-am de unde să te iau” – trimiţând, parcă, la Miron şi Frumoasa fără Corp... – cf. În nopţile cu lună plină, p. 32.
...Mesajele, pentru Căutătorul Înverşunat al Cărării şi Punţii spre Re-Androginizare – sunt tot mai „subtile”: „îmi taie calea două veveriţe”, „sunt în 4/februarie 2009” (n.mea: deci, sub Crucea Re-Facerii/Făuririi, în luptă cu 11, cifra SFIDĂRII-NEÎMPĂCĂRII, dar sub ocrotirea celor 9 Trepte ale Ierarhiei Celeste!)... – şi Capul-Călăuză trebuie să nuntească, hierogamic, cu Plămânul Suflului-Suflet, pentru a se realiza ieşirea definitivă de sub istorie, întru contopirea, întru Mitul Veşnic, a temporalităţii – şi intrarea în „Starea de AMEŢIRE”-DELIR SACRU! - ...trebuie ca Omul să re-intre sub semnul OUROBOROS-ului, al Şarpelui Care-şi Înghite Coada, Dumnezeu-Alfa şi Omega: ”sunt zile întregi când îmi caut, nemulţumit/şi neîmpăcat, ba capul, ba plămânul (...) primesc/tot felul de mesaje subtile,/rar le por deosebi pe cele venite din viitor de cele/venite din trecut (...) Şi se reia totul în mine, pe bandă rulantă (n. mea: imaginea Şarpelui Ouroboros, „în clar”!), ameţitor: îmi /taie calea două veveriţe...” – p. 34.
...VALE-DEAL devine, deci, după ce CAPUL-RAŢIUNE, transfigurat în GOLGOTĂ/MUNTELE CĂPĂŢÂNII („bătut în cap, l-a/ descântat cu o rază de lumină materială”) - cedează locul Plămânului-Suflet - Începutul şi Sfârşitul, ca „ŞTREANG”-Ciclu Creator Reluat la Infinit - ...şi devine presentimentul, pregustarea apropierii de Dumnezeu-Creatorul Capodoperei Misterioase/Nocturne a Zilei a ŞASEA, Dumnezeu Cel Care Creează după un „Gând Ascuns”: „(...)că el, unul, sigur e făcut de Dumnezeu/din lut şi pleavă şi balegă, după un/gând ascuns” – p. 57.
...BĂTRÂNII CULEGĂTORI DE FLORI DE TEI sunt misticii învingători ai „coliviei lumii”: „aruncând de sus,/din când în când, căţăraţi,/câte o privire plină de jind spre larg” (p. 83), precum NEBUNUL MISTIC, din poemul Ăştia-s nebuni, dragă -  „trimitea  la ceruri o salvă: anunţând sosirea lui/Iisus” – nu pentru o clipă, ci pentru Eternitatea Reidentificării cu Duhul UMANO-COSMIC!
...De ce este nevoie, neapărat şi legic, şi logic, de Chinul Iluziei, pentru a ajunge la Discretul Trumf al Învierii? Răspunsl nu-l dădea, ci-l sugera, întru Mistica Taină a Ortodoxiei, Preafericitul Bun Păstor, plecat la îngeri, Patriarhul TEOCTIST – adică, după cum explica şi gnosticul Vasile Lovinescu - întâi să cobori până la Capătul Cel mai de Jos al Axei Lumii, pentru ca, apoi, să ai dreptul de a năzui spre Capătul Cel mai de Sus al Axei Creaţiei Dumnezeieşti!
...Într-o Vinere a Paştelui (acum mulţi ani în urmă), o reporteriţă (cam preţioasa, afectată, dar...superficială!) l-a întrebat pe Patriarhul nostru, Păstorul Cel Bun, TEOCTIST, cel dus la îngeri: "Ce sentimente încercaţi în această Vinere Neagăa, a Patimilor Lui Iisus Hristos? Cum aţi întâmpinat Vinerea Neagră de azi?" - si Preafericitul TEOCTIST i-a dat un răspuns care a lăsat-o cu gura căscată, pe doamna reporteriţă: "Cu o mare bucurie!" ..."-Dar cum, Preafericite?!  [a sărit în sus, cam scandaliizată, reporteriţa, care se dădea şi mare teoloagă ortodoxă...] Doar, în această vinere, nu-i aşa, Hristos s-a chinuit pe Cruce şi a murit...!?!"  -  ...iar răspunsul Preafericitului  Înţelept a fost: "Mă bucur, într-ascuns, pentru că eu PREGUST, DE PE-ACUM, ÎNVIEREA CEA MINUNATĂ A MÂNTUITORULUI HRISTOS!!!"
...Vedeţi? Asta este, cu adevărat, Sfânta ORTODOXIE! De asta, Ortodoxia este atât de hulită şi de urâtă (şi îmbiată, cu atâta insistenţă, la “ECUMENISM”, ADICĂ LA ASCUNDEREA LUMINII EI, PRINTRE ÎNTUNERICURILE NEÎNŢELEGERII CELORLALŢI!) de mulţi ne-prieteni, pentru că ei sunt ne-înţelegători (ne-putincioşi...) decât întru cele pipăite şi văzute, iar ea, ORTODOXIA, înţelege nu doar întru cele "ştiinţifice" şi vizibile, ci "pre-vede" şi "pre-gustă" şi ÎN NEVĂZUT, ÎNTRU DUMNEZEIREA MINUNII!!! ...De aceea şi spun, călugării noştri, de prin schiturile de munte - că Mântuirea nu e posibilă decât întru Ortodoxie, pentru că celelalte "biserici" sunt rătăcite, excesiv de mult, între simţuri şi "evidenţe" (...că doar dracul e mare doctor şi savant mare, în toate..."ştiinţele" cele... "la vedere"!).... - ... şi, deci, uită tocmai...ESENŢIALUL: VOIA, PUTEREA ŞI, DECI, MINUNEA DUMNEZEIASCĂ, DIN VECI CĂTRE VECI!!! Cele care nu se văd cu ochii de carne, nu se pipăie cu mâinile (precum voia Toma să "cerce", cu degetele lui, rănile Lui Hristos...!) - ...ci "se prevăd/pregustă", adică se trăiesc cu Duhul "intuitiv", prin Credinţă Tare, dimpreună/tainic împărtăşite, cu Însuşi Mântuitorul, Lumina Lumii!
...LIVIU IOAN STOICIU dovedeşte, pe lângă faptul că este un MARE POET, în general (despre care TOATE manualele elevilor şi cursurile studenţilor ar trebui să scrie, transcriind poemele cel puţin ale ultimilor zece ani de povară şi binecuvântare a scrisului stoician!) – şi că este un autentic POET RELIGIOS. Sau, măcar, un POET METAFIZIC DE FRUNTE, AL LITERATURII ROMÂNEŞTI!!!
...Poezia Religioasă este singura care va rămâne, peste veac, pentru că numai RUGĂCIUNEA E SCARĂ SPRE CERUL MÂNTUIRII - ...iar nu toate lemnele din ogrăzi!
                                                                                                   prof. dr. Adrian Botez
 A SOSIT DOMNUL  EMINESCU

 Marii scriitori întotdeauna sunt generoşi cu valorile spirituale ale neamului lor. Unul dintre aceştia este scriitorul, promotorul cultural , prozatorul de avengură Nicolae Danciu Petniceanu, membru al Ligii Scriitorilor din România, ctitor de reviste şi societăţi culturale. Acesta a înţeles ceea ce spunea Garabet Ibrăileanu :”Cultura nu e un lux, este un strict necesar. Fără cultură un popor nu poate rezista în concurenţa vitală dintre popoare”, la care adaug, că în condiţiile integrării ţării noastre în Uniunea Europeană şi a fenomenului globalizării zestrea cu care ne facem cunoscuţi este cultura . Numai prin promovarea valorilor noastre autentice putem să rezistăm în faţa asimilării. Scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu a înţeles acest lucru şi împreună cu un harnic colectiv de scriitori din zona Banatului, format din  regretatul George Voştinaru, Lucian Bureriu, Aurel Turcuş, Gheorghe Luchescu şi Mariana Sperlea, a purces la o amplă lucrare dedicată în exclusivitate Poetului Naţional, Mihai Eminescu,” intitulată “A sosit Domnul EMINESCU”, apărută la Editurta GORDIAN, 15 ianuarie 2010, în format A4, şi având 709 pagini.O carte de mărimea “Istoriei Literaturii Române” de G.Călinescu, dar dedicată numai unui singur autor. Patriotismul nu este iubirea ţărânei cât iubirea trecutului”, scria Eminescu. Ceea ce a făcut Nicolae Danciu Petniceanu prin editarea revistei EMINESCU  apărută în perioada 2000-2008 nu este altceva decât respectarea zicerii eminesciene. Un scriitor mai iubitor de operă eminesciană ca autorul amplului roman” Bigamul” care şi-a dedicate o parte însemnată din viaţă pentru a menţine vie flacăra operei lui Eminescu puţini se găsesc în literatura română.Spre deosebire de unii( vezi: Zigu Ornea sub oblăduirea lui Andrei Pleşu în “Dilema”) care au încercat să-l denigreze, neştiind faptul că Eminescu şi-a “construit” Opera pe cea mai înaltă stâncă, dragostea de neam şi limba română. Vorba Domnului Iisus”A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. “( Matei 7,25).Scriitorul N.D.Petniceanu a făcut tot ce i-a stat în putinţă să promoveze şi să apere OPERA poetului Mihai Eminescu”, care pentru românii de pretutindeni, de bună-credinţă, înseamnă Biblia Neamului Românesc. “
 Cartea ,de care facem vorbire, este structurată în următoarele mari capitole: Secţiunea I : Mihai Eminescu, în cadrul cărei se află subcapitolele I-Mihai Eminescu-Poezii, II- Omagieri poetice în revista “Eminescu”, III-Gânduri eminesciene în reviste Eminescu, IV-Istorie literară în revista Eminescu, B.Secţiunea a II-a: Colaborări la revista Eminescu , poezii, Proză, Teatru, Critică literară, Istorie culturală, Însemnări cu iz religios, Note de călătorie, Interviuri, Medalioane literare, debutanţi, Folclor şi folclorişti, Publicistică, Epigrame şi epigramişti, C.Secţiunea a III-a: Banatul şi Eminescu-I-Eminescologi, II- Varia, III -Înapoi la Eminescu, IV-Fascimile, V.- Iconografie şi Epilog. Această monumentală lucrare cuprinde articole, eseuri, poezii, studii dedicate Poetului Naţional, inclusiv imagini de la sutele de activităţi culturale dedicate lui Eminescu şi orgaznizate de N.D.Petniceanu. Bineînţeles aceast volum se deschide cu un grupaj
reprezentativ din opera poetică a celui căruia îi este dedicată  cartea, în care descoperim semnăturile unor personalităţi de marcă, cum ar fi: pr. Prof.univ.dr.Nicolae Neaga,  prof.univ.dr.G.I.Tohăneanu, prof.Viorica Duşan, prof.emerit Dan Popescu, Nicolae Danciu Petniceanu, prof.univ.dr.Gheorghe Luchescu, Virgil Birău,  dr.Mariana  Cernicova, Eugen Evu,etc.Acestă lucrare cuprinde semnăturile unor poeţi cunoscuţi, intraţi în patrimoniu nasţional al culturii noastre, cum ar fi: Tudor Arghezi, Adrian Păunescu, Al.Macedonski, Teodor Damian, Ionuţ Ţene, Miron Ţic, Mariana Sperlea, Sabin Bodea, Mihai Prepeliţă, Titina Nica Ţene, Rahela Barcan, Mariana pândaru,  Maria Dincă, Gh.Zarafu, Al.Florin Ţene, Vasile Barbu, Ioana Păduraru, etc.
 Ne cerem scuze că spaţiul tipografic nu ne permite să enumerăm sutele de nume care semnează în acest volum, dar iau în apărarea mea ceea ce zicea Eugen Lovinescu:”O lucrare de artă trăieşte prin ea; fiind frumoasă, ea şi-a îndeplinit menirea şi nu are nevoie de recunoaşterea nimănui. “ Şi acelaşi critic scria:” Eminescu , nu este numai talent remarcabil, ci şi punctul din frontiera hărţii noastre sufleteşti”. La care adaug eu, că această lucrare a lui Nicolae Danciu Petniceanu este “arma” cu care ne apărăm “frontiera hărţii noastre ” culturale.
      
                                                                                              Al.Florin ŢENE


                    A ŞTI SĂ DESCIFREZI CU INIMA
                            – GÂNDURI ŞI SENTIMENTE
        Eugen Dorcescu, Tălmăciri, editia on-line
www.cartesiarte.ro


   Iniţiativa de a alcătui o culegere din cele mai frumoase poezii adunate  şi traduse cu multă acurateţe stilistică de către prestigiosul poet, eseist şi traducător Eugen Dorcescu, este una cât se poate de fericită. Nu pentru că nu ar exista antologii de poezie sau volume de autor, din lumea întreagă, sub diferite tălmăciri şi interpretări, ne-am obişnuit să citim o carte în două-trei variante şi chiar, cititorii mai rafinaţi, îşi permit să facă şi unele comparaţii estetice, stilistice ori de substanţă analitică.  Se ştie doar că, de traducător depinde în mare măsură, bogăţia de sensuri şi frumuseţea unei cărţi, cu cât acesta se apropie mai mult de original, de spiritul autorului care a conceput-o. Fiecare traducător, însă, îşi pune amprenta personală pe pagină, trecând prin propriul filtru un text şi găsindu-i valenţele cele mai fericite de expresie. Este, fără doar şi poate, o artă să găseşti fiecărui autor străin, tonalitatea, specificul limbii (foarte important!) spiritul, dinamica interioară a ideilor, să te apropii de el cu întreg bagajul tău afectiv, fără a-i schimba sensul ori înţelesul, dar îmbogăţindu-l cu nuanţe autentice izvorâte din structura ta intimă, din particularităţile limbii în care se efectuează traducerea, dar şi a limbii de origine, aşa încât să fie pe înţelesul tuturor şi nu doar pentru anumiţi elitişti. Aşa se face că un text capătă strălucire ori devine tern, neinteresant, stângaci, cu nedelicateţi stilistice ori, mai grav, cu greşeli gramaticale, datorită traducătorului. De iscusinţa lui, depinde mişcarea interioară, un spirit nou, o linie de forţă, dinamica, sensul, sugestia, alunecarea în banal ori găsirea celor mai subtile nuanţe de interpretare şi a tonalităţii celei mai potrivite. Pentru că fiecare carte are tonalitatea sa, identitatea, ritmul său, ca şi poezia în sine. Deşi structura originală nu poate fi modificată, performanţa constă în şlefuirea cuvintelor precum lentilele lui Baruch Spinoza, pentru a le da strălucire şi a le pune în evidenţă, cât mai aproape de intenţia autorului.
          În acest sens, traducătorul este un fel de căutător şi culegător de perle din grămezi imense de stridii, pe care le conservă cu grijă şi le pune în valoare, făcându-le să strălucească în adevărata lumină. Ineditul este rodul,  cu toate aromele, dulceaţa şi bogăţia cărnoasă şi mustoasă, care te îmbie la gustat. Poţi să treci pe alături şi să nu devii interesat în faţa unei astfel de oferte?
          Termenul “Tălmăciri” mi se pare mai potrivit decât cel tehnic, “traduceri” pentru că reflectă întreagă truda a celui care se apleacă plin de bunăvoinţă şi râvnă, izvorâte din dragoste faţă de cuvânt, asupra unui manuscris sau a unei cărţi deja tipărite pentru a găsi formulele cele mai fericite de interpretare. Ediţia de faţă, după mărturisirea tălmăcitorului, cuprinde texte, însoţite de scurte prezentări, adunate în timp, ca pe bijuterii literare, ale unor mari scriitori francezi, clasici moderni, şi a unor poeţi contemporani de limbă spaniolă, trăitori, atât în Peninsulă, cât şi în America de Sud. A existat o persoană, graţie căreia, aceste texte au prins viaţă în limba română sub această formulă (aş zice magică!) – scriitorul Corneliu Leu, căruia traducătorul îi aduce mulţumiri reverenţioase. Aşa se întâmplă. Există cineva, undeva, care te împinge din urmă, îşi asumă iniţiativa şi apoi devine responsabil de ispititoarea aventură care se numeşte literatură, fie originală, fie tradusă. Este vorba, desigur, doar de un pretext, un bobârnac dat cu dragoste, precum acela care-ţi răstoarnă pe spate cozorocul şepcii pentru ca să ţi se vadă strălucirea frunţii.
          Din fericire, există, aşa a fost, aşa este şi aşa va fi, o dată şi altădată, aproape ca niciodată.
          Astfel au prins viaţă şi aceste texte, publicate sporadic la unele edituri, la revistele clasice ori la cele în format electronic. Dacă fiecare din noi am conştientiza cât de importantă este o traducere şi cât ne lărgeşte orizontul interpretativ al minţii şi inimii, ne-am da seama că travaliul celor care se ocupă cu aşa ceva este cât se poate de meritoriu. Personal, îi consider pe traducători, un fel de purtători de făclii care arată drumul şi conduce paşii pe cărările, destul de întortocheate şi uneori întunecate, cu hăţişuri potrivnice, ale balastului literar în care ne putem afunda, din pricina necunoaşterii în profunzime a unei limbi străine. Ei sunt cei care selectează pentru noi şi ne oferă spuma, crema, ceea ce este mai bun şi mai folositor. Şi mai ales, ne oferă, fără nici un efort din partea noastră, un fel de “mură-n gură”. Nici măcar nu trebuie să întindem mâna, că ne pică direct în gură para zemoasă şi dulce. Şi pentru aceasta ar trebui să le mulţumim cu recunoştinţă. Ceea ce şi fac, de câte ori am prilejul, pentru luxul intelectual pe care mi-l oferă. De ce fac această pledoarie pro domo? Pentru că fără traducătorii iluştri, George Coşbuc, Eta Boeriu, George Pruteanu, n-aş fi citit niciodată “Divina Comedie”! Iată de ce! Fără Ion Frunzetti, Virgil Teodorescu, Nina Cassian, George Lesnea, Gellu Naum, Ştefan Augustin Doinaş, Dumitru Ţepeneag,  şi atâţia alţi truditori în câmpia literelor, n-aş fi cunoscut şi n-aş fi iubit atât de mult, lirica universală.
          Culegerea se deschide în chip miraculos aproape cu “Trei mari poeţi francezi” şi aceştia nu sunt alţii decât: Alphonse de Lamartine, Leconte de Lisle şi Charles Baudelaire.
          Primul, Alphonse de Lamartine, autorul celebrelor Meditaţii poetice, poet de referinţă, învăţat pe băncile şcolii la lecturi particulare, un poet romantic, dar  cât se poate de modern şi astăzi, motiv pentru care a fost şi ales de tălmăcitor pentru a-i ilustra în limba română câteva din meditaţiile lirice, atât de expresive în dramatismul lor.
          Lacul  - ilustrează aşteptarea iubitei care întârzie, la fel în poezia omonimă a Eminului nostru. Până şi natura se nelinişteşte de absenţa iubitei şi se manifestă precum sufletul zbuciumat al poetului. Neputinţa de a opri clipa în încremenire, pe amintirea când cei doi se plimbau liniştiţi pe lac, condiţia de trecători şi străini pe un tărâm impropriu, sunt elemente care aduc zbucium şi nefericire: “Neant, eternitate, genuni de-ntunecime, / Cu zilele ce faceţi, pe care le-nghiţiţi ? / Ne veţi reda vreodatã extazele sublime / Şi tot ce ne rãpiţi? / O, lac ! Stânci mute ! Grote ! Pãduri întunecate, / De vreme neatinse, ba-ntinerite chiar ! / Pãstraţi-ne-amintirea acelor nopţi curate – / (Vai, amintirea doar…)” (Lacul).
          Traducătorul a ales acest superb poem reprezentativ pentru lirica lui Lamartine şi pentru frumuseţea imaginilor lacului de o limpiditate celestă, văzut în amintire, în contrast cu starea de tulburare a poetului în timp aşteaptă în zadar lângă fluviul zbuciumat şi tulbure. Este genul de corespondenţe care se întâlneşte şi în simbolismul lui Baudelaire.
          Izolarea – continuă antiteza dintre fluviul “sălbatic şi inform/ Balaur ce se-afundă-n obscura depărtare” şi lacul “neted, cu ape care dorm / Şi unde steaua serii se-nalţă lin, pe zare”. În faţa acestor superbe tablouri în mişcare, omul, cu privirile pierdute în zare, aşteptând în zadar, fericirea care nu se întrezăreşte:  “Dar eu? Vai, dinaintea atâtor dulci tablouri / Zadarnica-mi privire zadarnic mi-o mai port – / Asemeni unei umbre contemplu lut şi nouri: / Luminile solare n-animã pe cel mort. / Plimbându-mi fãrã ţintã privirile pustii / Peste coline, pânã înspre imensa treaptã / A zãrii, între noapte şi între miazãzi, / « Niciunde fericirea, îmi zic, nu mã aşteaptã ».
          Singurătatea e omniprezentă în poezia lui Lamartine, ceea ce-l face pe poet să ignore frumuseţile din jur înnobilate de soare, de stele, de lună, pentru că, fără iubire: “Dorinţa mea nu aflã nimic în univers…”
          Îmi permit aceste scurte consideraţii şi citarea unor mici fragmente pentru ca şi cititorul acestor rânduri să guste din dulceaţa poemelor tălmăcite cu atâta măiestrie de Eugen Dorcescu. Dar mai ales, pentru satisfacţia pe care mi-o oferă textele lirice, de referinţă (aproape uitate!) pe care traducătorul mi le-a adus sub ochi într-o haină nouă!
          Leconte de Lisle –este mentorul Parnasianismului, rămas în conştiinţa lumii literare  cu Poemele antice, Poemele barbare, Poeme tragice, de o viziune aparte a destinului omului în univers, poet cu vocaţia sublimului, aşa cum subliniază traducătorul. Din creaţia acestuia, Eugen Dorcescu a ales să traducă patru poeme reprezentative: Claruri de lună (un fragment); Moartea soarelui; Peisaj polar; Ultima amintire. Viziuni stranii ale unei lumi fără formă, ale unui terifiant univers, o poezie vizuală, picturală, care seduce prin frumuseţea imaginii, “Claruri de lună”  aduce cu sine personificarea reginei nopţii de o concreteţe aproape dureroasă: ”Iar Terra, legãnatã în vid, ca pe un plaur, / Sub clare solitudini visând şi stând de veghe, / Priveşte, fermecatã, la mii şi mii de leghe, / Cum luna-ntinde-n spaţiu frumosu-i arc de aur”.
          Vizunea cosmică a astrului zilei continuă, la cote sublime şi în “Moartea soarelui”, prin invocaţia patetică aproape, a omului către ceruri: “Cazi, Astru greu de glorii, izvor de strãlucire! / Mãrirea ţi se scurge, ca aurul, din ranã, / Cum dintr-un piept puternic o ultimã iubire”.
          Ultima amintire – este şi ea un strigăt disperat în faţa iminenţei morţii şi a neputinţei de a împiedica deznodământul, dar şi întrebările mute pe care şi le adresează omul, fără a primi răspuns:  “Cobor, inert şi palid, în neagra-mpãrãţie, / Cobor, orã cu orã şi an cu an. Strãbat / Tãcerea, Nemişcarea… şi-o rece reverie. / Nimic nu simt. Ciudata-ncercare s-a-ncheiat. / Ce-i viaţa? Am fost tânãr? Bãtrân? Un oarecine? / Iubire? Soare? – Unde-s? Treci, trup abandonat. / Roteşte-te spre-adâncuri. Porţi vidul în retine / Şi-n jur uitarea creşte mai densã, ceas de ceas – / Visez cumva? Nici vorbã. Mort sunt. Cu-atât mai bine… / Dar acest spectru? Rana cumplitã? Şi-acest glas / Ce par a fi-ntâmplate cu secole-nainte ? / O, tu neant ! E chipul ce-n inimã-a rãmas /Şi care-a devorat-o cândva. Mi-aduc aminte…”
          Charles Baudelaire este reprezentat de un singur poem “Examenul de la miezul nopţii” în care poetul damnat este tras la răspundere pentru ziua pierdută, prilej pentru a-şi face un examen de conştiinţă autoironic, în stilu-i cunoscut.
          Secţiunea dedicată poeţilor de limbă spaniolă se deschide cu autorul tenerifean Coriolano Gonzales Montañez cu fragmente din lirica acestuia de inspiraţie orientală, în poeme  scurte de trei versuri, una din formele sale predilecte, adevărate mărgăritare strânse sub titlul  sugestiv: “Lumina”. Şi aceste poeme sunt adevăraţi licurici strălucitori în iarbă, ghemuleţe de lumină care călăuzesc călătorul în noapte. Sunt pline de inefabil şi duh blând ce recheamă la pace şi linişte sufletească: “luna plinã / deasupra falezei: / palmierul în umbrã”; “linişte: / în casa pustie / doar o lumânare”;  “sub castan / umbra mea şi furnicile: / tãcere solitarã”; “ploaie de varã: / nori cãlãtori / în derivã”; “deasupra plajei / pescãruşii aşteaptã / micul dejun”; “acest ţânţar / în paharul meu cu vin: / nu beau singur”; “dupã furtunã / o cãrare sinuoasã: / melcul”; “într-un colţ, / singur, plânge în hohote un copil: / afarã-i luminã”; “pe acoperiş / cad şopârle: ploaie / de primăvară”; “în fereastrã / chipul reflectat: / nu cãlãtoresc singur” (Lumina). Am citat aceste mici poeme în primul rând pentru mine şi cer iertare cititorului dacă nu-i vor fi pe plac.
          Un alt poet născut tot în Tenerife este Ernesto Suárez şi poemele traduse de Eugen Dorcescu aparţin volumului La casa transparente, La Caja Literaria, Tenerife, 2007. Casa transparentă tratează tema morţii – temă aproape obsedantă care, cu toate acestea, exercită fascinaţia necunoscutului. Poetul se închipuie mort în vădit contrast cu voluptatea de a trăi şi de a se exprima pe sine, în timp ce toate din jur înfloresc, respiră, de manifestă într-un fel sau altul:  “moartea mea este recognoscibilã numai /
prin gestul mâinilor mele / – mâni îndreptate spre eternitate – / şi prin uşoara / înfiorare din buzele mele / când peste ele cade / ploaia / fãcând sã / înfloreascã / arborii-flacãrã / meri / palmierii / da / pe acest pãmânt de sare / peste acest rescumpãrat trup de sare” (Prolog).
          Contemplarea propriei morţi este o temă recurentă.
          “Urme” – este alcătuit din poeme de respiraţie scurtă, flash-uri în joc spectral de lumini care capătă un înţeles straniu prin formă şi conţinut. Poemul are o dinamică înaintând parcă în trepte de lumină, până la punctul culminant: “plaja se face pãdure / pãdurea se face bãrãgan / bãrãganul munte ultim / muntele strãpunge mantaua norilor / şi ridicându-şi rãdãcinile / cautã pãmântul / la fel lumina / la fel viaţa toatã”.
          Şi celălalt poem, “Seva soarelui” urmează aceeaşi dinamică.
Rosa Lentini, poetă contemporană, (Barcelona, 1957, Spania), traducãtoare, critic şi editor este reprezentată mai bine, cu fragmente din volumul recent apărut la Editura Semănătorul online, “Tsunami şi alte poeme”, un soi de jurnal liric, de factură modernă, în care dramatismul cel mai sfâşietor se îmbină cu suavitatea şi inefabilul imaginii poetice. Câteva poeme: “Citind-o pe Alejandra Pizarnik”; “Cheia lumii”; “Poetul din Alexandria”; “Pasărea”; “Roza de gheaţă”; “Hărţi” relevă un univers straniu, de o sublimitate care seamănă cu perfecţiunea morţii.
          Andrés Sánchez Robayna, nãscut în Las Palmas în 1952. Profesor universitar de literaturã. Este reprezentat în culegerea de “Tălmăciri” cu unele poeme, traduse în limba românã, din recenta sa carte La sombra y la apariencia, Tusquets Editores, Barcelona, 2010.
          “Mormântul lui Ioan al Crucii”; “Unei frunze uscate”; “O umbră”;
“Madrid, pentru o elegie” – acesta fiind scris în urma teribilului accident feroviar: “Trec trenuri în martie înţesate de lacrimi, / cuvinte ori şoapte sub un cer adormit, / obraji grãbiţi ce se întorc dintr-o data / amestec de fier în zori. / Claritatea sângelui. În crepuscul / s-au alipit chipuri tãcute. / În toate umbrelele durerii rãsunau / îndurãrile ploii. // ***// ERA un cimitir / lângã mare. Devastate, / pietrele dãinuiau / în aerul cald. / Dãinuiau, tãcute, / şterse. Au naufragiat / în luminã. Le-ai vãzut / rezistând, încã, asemenea astrelor. / Soarele /Ştersese numele / risipite, sub cer, / în lumina flãcãrii”.
          Un poet foarte interesant.
          Un altul, Elkin Restrepo, – precizează traducătorul -  “poet, prozator şi desenator, s-a nãscut la Medellín, Columbia, în 1942. În 1968 a câştigat Premiul Naţional de Poezie Vanguardia cu volumul sãu Bla, bla, bla.
A fost invitat la congrese ale scriitorilor şi la târguri de carte în Statele
Unite, Israel şi Venezuela şi poemele sale, care au fost traduse în englezã,
francezã, rusã şi ebraicã, figureazã în principalele antologii de poezie
columbianã”.
          Selecţia propusă de traducătorul Eugen Dorcescu este alcătuită din poemele: “Deschidere”; “Senelita”; “Promisiune”; “Iluminare”; “Slujire”.
          Despre tragismul vieţii, despre misterul morţii, etapele parcurse de om până la sfârşit şi despre faptul că amintirile sunt tot ce mai rămâne din om, dar şi despre retragerea în sine a poetului pentru desăvârşirea operei, pentru că poezia nu este altceva decât o slujire, ne vorbeşte  poetul columbian în cuvinte simple, fără patetisme de prisos:
“În timp ce împinge cãruciorul de cumpãrãturi / şi cautã pe rafturi produsele / (încã un ins în acea mulþime ce umple magazinul), / pe neaşteptate îl ajunge din urmã amintirea / unei zile de acolo din copilãria sa / – un moment nemuritor, dacã vrei, / într-atât de diferit de celelalte, încât şi azi îl mai ia prin / surprindere / şi-l înfioarã iarãşi ca atunci -. / Trebuie sã se opreascã şi sã închidã ochii; / pentru o clipã viaţa pare a se ataşa unei alte ordini / şi a strãluci sub îmbrãţişarea divinã. / (Aproape de etalajul acoperit cu gheaţã / unde se expun merluciu şi raci, sub lumina albã, / amestecat în clientela ce strãbate / magazinul, el a trebuit sã se opreascã un moment: / de acolo, din fructul ermetic al copilãriei, / îi sosea un semn, amintirea liniştitoare / a unor indicibile prezenþe, / şi fu nevoit sã-şi întoarcã privirea ca un posedat, / când simţi cã viaţa întreagã era prea puþin încãpãtoare / pentru a face loc unei asemenea clipe)” (Iluminare).
          Toate aceste buchete de flori pastelate, cu miresmele lor specifice, ni le oferă şi ni le pune la dispoziţie traducătorul Eugen Dorcescu într-un regal neasemuit care invită la confort spiritual şi la pace lăuntrică.
                                                                                                               Cezarina Adamescu
            Dumitru Hurubă:
                            Carte de colorat mintea

 Un volum de poezii în care redescoperim prozatorul umoristic de talent, este Carte de colorat mintea de Dumitru Hurubă, Editura Corvin, Deva, 2008.
 Aşa cum mărturiseşte autorul, la originea acestei Antologii definitive, cu rol de  ediţie de autor, are la origine un volumaş de versuri având acelaşi titlu, apărut în anul 1998, dar care pe parcursul anilor s-au adăugat alte poezii publicate în revistele satirico-umoristice:Moftul român, Urzica, Şopârla, Râsu`lumii, ş.a.
 Poeziile lui Dumitru Hurubă ce amintesc,unele,de proiecţiile sarcastice ale lui Ted Hughes, denunţă perversitatea conştiinţei, a faptelor,a întâmplărilor obnubilate de norme şi convenţii, într-o expresie a versului cizelat până la calofilie.nuanţele parodice, ecorseul,sunt metode de a predica în pustiu, efort pentru îndreptarea noastră prin Chestiuni legislative:Unde-i lege nu-i tocmeală,/Zice-o vorbă din bătrâni.../dar când ea e ilegală/Şi-i făcută drept scuteală/Pentru indivizi haini?(Chestiuni legislative).
 Volumul se deschide cu Rugăciunea unui dac,o parodie cu adresă precisă la mentalitatea acestui popor, defectele lui, instituţiile laice,sau religioase,la tot ce nemulţumeşte acest neam:Avem Bugete de-austeritate/dar cei puţinii-şi construiesc palate;/Apreciază,Doamne-al lor efort,/Dar dă-le către Iad un paşaport(Rugăciunea unui dac).
 Volumul este structurat în trei cicluri:I-Predici în pustru,II-Sonete,şiIII-Păcătoşenii,toate interferând aceaşi temă: defectele umane şi înspecial cele româneşti.E mult sarcasm în poezia lui Dumitru Hurubă,îndulcit adesea prin inflexiuni psalmice şi perfecţiunea versului clasic,multă secreţie umorală şi humorală,patetică ,trasă prin filtrul ironiei:E ziua ta,frumoasă Coryntină,/Şi dărui-ţi-aş,Doamnă,un cadou-/Măcar o ramă simplă de tablou/Din care s-a furat celebra Cină...(Moment sentimental).Laimotivul, refrenul,incantaţia sunt procedee predilecte prin care discursul lyric se încarcă de o priză magică,de sonorităţi oraculare:Sărmana mea singurătate/Ce bine semeni tu cu mine!/Când îmi e greu şi când mi-e bine,/Când n-am nimic sau am de toate...(Sărmana mea singurătate).
 Dumitru Hurubă este un bun cunoscător al versului clasic,şi al potenţialului acestuia,şi este sedus de el.O voluptate irepresibilă a rostirii impinge poezia spre incantaţii ritmice.Un aer topârcianist pluteşte peste acest volum,al cărui discurs rafinat până la eclatanţă construieşte o imagine copleşitoare,în care încap,deopotrivă,adevăruri,viziuni construite pe acestea şi explozii luminiscente,reprezentările sardonice împănate cu ironie şi desfăşurările beatitidinale.Dumitru Hurubă e un poet de înaltă vibraţie, convingător în toate privinţele şi o conştiinţă în stare de veghe.
                                                                      Al.Florin ŢENE


  TAINA – LEOAICĂ FLĂMÂNDĂ
            CARE DĂ TĂRCOALE

Prozatoare prodigioasă, cu un palmares impresionat de scrieri la activ, poezii, proză, publicistică, romane, scrieri spirituale, eseistică, Melania Cuc s-a impus în literatura actuală prin originalitatea stilului şi prin abordarea tematicilor care vizează psihologia umană în toate ipostazele ei. Recentul roman, „Vara leoaicei”, se înscrie pe linia epicului contemporan, cu personaje şi acţiuni viabile, menite să ţină trează atenţia cititorului şi să-i creeze confortul spiritual pe care, nu din emisiunile de divertisment îl poate dobândi. Romanul debutează cu secvenţe aproape cinematografice, având în centru figura Martinei Sâmbure, apariţie aproape insolită în peisajul urban în care este debarcată intempestiv,  la marginea unui şanţ, de maşina care o transportase.
Planul real se îmbină perfect cu cel fantastic şi imaginile prezente tind în mintea protagonistei să reînvie un trecut secular plin de parfumul dar şi de arena însângerată a epocii cruciaţilor. Pe aceste plaje epice, scriitoarea se mişcă lejer, cu dibăcie şi dexteritate.
Raportarea permanentă la istoria şi tradiţia locului este un procedeu pe care Melania Cuc l-a mai folosit în romanele sale. Fantasticul real ar fi termenul în care se îmbină în chip armonios povestea autoarei. O fascinantă poveste în care filozofia de viaţă, îmbinată cu un anume tragism specific firilor creatoare, sensibile, înclinate spre esoterism,  devin lesne destin implacabil.
Eroina, “este proprietara de drept a unei arhive de codecsuri pentru care ar putea fi invidiată”.  Sufletul locului îşi cheamă strămoşii. “Dacă zidurile acelea ar avea gură, ar spune desigur şi poveşti cu domniţe ce au împletit cosiţă albă tot aşteptând veşti de la cavalerii plecaţi în cohortă spre Ierusalim”. Dar cine să mai ia aminte la istorii înscrise de cavaleri cruciaţi pentru  eliberarea Ierusalimului, de acum opt secole? Fabulosul are un rol important în scriere. “În nopţile cu lună plină, paznicii obiectivului de azi, susţin, că aud, amestecate, urlete de facere şi geamătele unor entităţi care, deşi bântuie locul cu asiduitate, nu se lasă niciodată văzute de om”.
Fascinată de istoria şi arheologia locului, “Martina Sâmbure a ales să locuiască în fostul han de la răscrucea drumurilor din apropiere”, în felul acesta, să fie mai aproape de reperele spiritualităţii sale încă de la prima vizită a acestor meleaguri, când a ajuns cu un autocar înţesat de turişti anonimi. E adevărat că locul cheamă oamenii şi mai apoi, oamenii ajung să cheme locurile. Trecut şi prezent convieţuind laolaltă, într-un melanj deloc potrivit cu acest spirit local, fascinant şi tulbure, ascuns printre ceţuri sinilii, şi care se insinuează treptat sub priviri, în minte şi inimă,  până la revelaţie.
Stilul Melaniei Cuc este înţesat cu imagini, e o proză imagistică, aproape vizuală, încântătoare, autoarea, care e şi artist plastic, descrie întâmplări, locuri şi oameni, legîndu-le firesc, într-o fericită osmoză, în aceeaşi frază, cu acurateţe şi farmec, nu se poate să nu te ataşezi imediat de o astfel de scriere, de o paletă coloristică foarte originală, care-ţi transmite stări emoţionale puternice.
Melania Cuc posedă un acut simţ al observaţiei care se manifestă din plin în crearea cadrului. Nu lipseşte o oarecare doză de sarcasm, fină ironie sau umor ca să confere puţină variaţie, chiar şi atunci (sau mai ales atunci) când e vorba de situaţii destul de grave, pentru a decongestiona atmosfera, procedeu stilistic folosit des de autori. Iată atmosfera de la o întrunire mondenă:  “-Cui îi pasă!? mârâie pentru sine Martina, apoi salută din inerţie, în dreapta şi în stânga, inşii care privesc lumea reală prin lentilele ochelarilor cu rame de aur.
Ştie că apariţia ei la ,,spartul târgului”, dă bine. Se simte deja cu o clasă deasupra adunăturii care socializează cu zâmbet fals întins pe toată gura şi cu dinţii sterpeziţi de invide. Care pe care!
O dată ce au salutat-o, ei, oamenii politici şi oamenii de afaceri, ba, chiar şi autsiderii au un subiect neutru pe care să-l foarfece. ,,Nebuna,, de La Diligenţă!
Martina nu se sinchiseşte de bârfe. Surâde. Trece printre ei, stâlpii societăţii, cu spinarea dreaptă, cu umerii liniari şi burta suptă. Rece, rigidă ca o stareţă de mănăstire.
Femeia merge în sens invers decât o fac ceilalţi”.
Faptul că eroina merge întrucâtva împotriva curentului în faţa oamenilor, este destul de edificator. Oamenii comuni înţeleg destul de greu faptul că un artist nu poate face, tot ceea ce ei fac într-o zi, ritmul lor de viaţă, înfăţişarea, obiceiurile fiind în concordanţă cu valenţele lor creative care se manifestă într-un fel sau altul. Niciodată, sau aproape niciodată, un artist nu o să se încadreze într-un sistem politic ori social, ei sunt, pe drept cuvânt, consideraţi “altceva”, un alt soi de oameni, inadaptabili şi, de obicei învinşi, aşa cum a creionat Camil Petrescu tipul intelectualului român interbelic. Frustrarea oamenilor provine chiar din faptul că nu-i înţeleg şi de aceea, nici nu-i acceptă, având mereu pornirea de a-i ţine deoparte, de a-i marginaliza. Nu e de mirare, aşadar, că oamenii de cultură şi artă, se retrag în carapacea lor, în “turnul de fildeş” sau mai pe înţeles, în colivia de sticlă şi de acolo contemplă lumea, dând la iveală capodopere. O astfel de persoană este Martina. Scriitoarea, artista Melania Cuc, îi împrumută din trăsăturile proprii şi-i îngăduie să evolueze, aşa cum îi trăsneşte acesteia prin cap, de fapt, scrierea e un fel de introspecţie în faţa oglinzii. Sunt scriitori care procedează aşa, creând unul sau mai multe personaje care sunt un fel de alter-ego al lor. Iată şi cum o descrie Melania Cuc pe Martina:
“Ea este  ca o figurină de fildeş pe o tablă imensă de şah. Un pion. De ce nu, nebunul sau poate,  regina. Totul ţine de punctul din care o priveşti”.
Periplul Martinei printr-o veche mănăstire cisterciană, acum ajunsă muzeu şi casă de licitaţie pentru obiecte vechi, constituie un bun prilej pentru eroină de a face o călătorie iniţiatică prin sine, atentă la fulguraţiile amintirilor şi imaginilor care se suprapun ca într-o peliculă de 16 mm, pe retină, cu oameni şi locuri, cu întâmplări şi vorbe memorabile care i-au marcat existenţa. Imaginile se succedă, fără ca ea să le cheme ori să le alunge. Incidental, ne lovim şi de alte nume şi personagii legate de viaţa ei.
Imaginaţia bogată a Martinei lucrează în mănăstirea-muzeu şi ea trăieşte o experienţă stranie, călătorind în timp, împreună cu Johanes de Herseny,  “legendarul şef al soldaţilor cruciaţi, pe capul căruia, Regele însuşi pusese, la schimb, o găleată de aur, atunci, în vremea prigoanei din toamna ploioasă a anului 1307. Johanes intrase de tânăr în Ordin, unde s-a  dovedit a fi fost fără milă pe câmpul de bătaie, călugăr smerit în mănăstire; vrăjmaş de moarte duşmanilor lui Hristos  şi  de o bunătate fără margini faţă de soldaţii din subordine”. 
Martina, transpusă în trecut, trăieşte senzaţii ciudate alături de acest cavalet cruciat, întors din istorie, pe care ea îl primeşte cu dragoste în mintea, sufletul şi fiinţa ei, sensibilizate de boală şi de imaginaţia bogată cu care a fost înzestrată. Senzaţiile sunt atât de vii şi de clare încât devin aproape palpabile. “Dar, este sigură! Johanes de Herseny a fost acolo, o clipă!!!  A cuprins-o de după umeri. A ridicat-o pe braţe şi, ea a simţit în carne, cum îi intrau toate zalele din tunica lui croşetată în fir metalic. Până şi punctele de sudură din platoşa de luptă cu Leul Deşertului,  femeia modernă le-a simţit clar, ba, chiar i-au lăsat urme vizibile  pe umeri, pe braţe, în locul care a mai scăpat de rănile fără leac, între  mânecile bluzei  tighelul mănuşilor lungi până la coate.
Martina şi-a recunoscut bărbatul, de cum, acela i-a atins fruntea cu buzele. Reci ca de gheaţă.
Ea nu s-a ferit şi respiraţia lui i-a geruit sânii, a trecut peste gât, în sus, până la ureche.
Stafia cavalerului cruciat închis în sarcofagul aşezat în sanscrită, i-a sărutat  gura, buzele date cu ruj franţuzesc în exces.
Ea ştie că a fost doar o umbră a Vieţii trecute. O hologramă poate.”
Elementul fabulos introdus de autoare este risipit de realitatea imediată care o trezeşte din visare.
Intrăm, prin intermediul autoarei, într-o lume în care arta veche, colecţia, simţul estetic, dar şi trendul actual îşi dispută întâietatea, licitaţia de obiecte vechi tinde să devină un eveniment monden, născător de dispute, etalarea cu nonşalanţă şi trufie a puterii şi bogăţiei, pasiunea aproape vicioasă pentru lucruri, jocuri de orgolii deşarte şi mult, mult teatru, în înţelesul peiorativ al cuvântului. Este o lume artificială, de film regizat de mai mulţi regizori, fiecare cu părerea lui, în care intrăm curioşi să vedem ce se întâmplă. O atmosferă propice discuţiilor artificioase, sterile, despre artă,  între oameni care, prea puţin se pricep. Însă Martina este specialistă în artă veche.
“Vitraliul este doar un simulacru de artă veche, comandă sută la sută contemporană şi în care  artistul a adus în colajul modernist, şi câteva fragmente  de sticlă veche de Boemia.
Martina este specialist în Istoria Artei, recunoaşte îmbinarea artificială dintre detalii. Ştie pe de rost fiecare centimetru pătrat şi din zidăria care sprijină fereastra, legă între ei, pereţii groşi de mai bine de cinci palme de om.
Ar trebui să se simtă confortabil aici, unde este tihnă. Este linişte.
Ea caută, adulmecă. Nu ştie ce, nici pe cine”.
Taina locului în care se află îi dă târcoale precum o leoaică flămândă, adulmecând-o. Şi femeia intră în acest joc fascinant al cunoaşterii. Un fenomen ciudat o stăpâneşte şi ea nu i se poate împotrivi, ci se lasă în voie: “Ochi nevăzuţi, mâini care nu există, amprenta unei fiinţe demult  dispărute ea le simte ca pe o densitate aparte, ca pe o formă umană alcătuită din aer. În rest este linişte.
Nu, nu este vorba de jocul sinistru de-a viaţa şi de-a moartea, de-a ,,hoţii şi vardiştii”. Este Soarta, Destinul, Carma...”
Trăirile personajului feminin din “Vara leoaicei”  sunt paroxistice, aflate la limita dintre fabulos şi real, un fel de oniro-luciditate căreia îi cade pradă.
Dincolo de orice experimentalism, de narativism fără substanţă care se practică în epicul modern, printr-o logoree sterilă, impregnată de trivialităţi şi de vulg,  proza Melaniei Cuc este o construcţie solidă, care se înalţă semeţ, pe o temelie trainică şi  cu mijloace de expresie variate, atractivă, cu capacităţi de vizualizare, bogată în conţinut şi cu parfum de clasicism, deşi a survolat şi spaţiile prozei contemporane. O notă de specificitate este adusă de un oarecare lirism în accepţia tradiţională a cuvântului, care trădează sensibilitatea artistului plastic, a iconarului pe sticlă şi mărgele, dar şi inefabilul poeziei de care autoarea nu este străină.
Martina este un personaj cu un aer exotic, nonconformist, care “aude Viaţa cum clocoteşte, cum curge bezmetică pe lângă dânsa. Nu îi pasă. Nu îi mai pasă! Ea îşi trăieşte experienţa solitară, ca în naştere, ca în moarte. Numai degetele-i tremură sub ţesătura de danteală în culoarea tutunului”.
Un personaj verific, foarte interesant de urmărit în evoluţia lui epică. Ea şi-a propus să meargă până la capăt în boală ca şi în sănătate, aşa cum precizează autoarea.
Încă din momentul în care păşeşte pe sub portalul fostei abaţii de călugăriţe, Martina, intră în alt timp, în care totul pare ireal de adevărat, fantoşele prind viaţă şi chiar îi vorbesc, îi transmit ceva, poate şi atmosfera încărcată de spiritualitate şi veşminte vechi, de platoşe  cu zale şi coifuri grele îi sugerează scene întâmplate într-un alt timp, poate într-o altă viaţă.
“Ca îndrăgostită pentru prima oară, ea pipăie aerul care a stat martor, între ei doi, îşi închipuie iubirea care i-a unit peste cele opt veacuri distanţă. Atemporal şi mistuitor. Fenomenul a ţinut mai puţin de o secundă. Reverberaţie a unei magii venite dintr-o altă lume. O lume  mai rea, sau mai bună”.
Şi pe acest fond, dedublarea personajului este inevitabilă. Se simte altcineva, o străină în propriul trup. În chip cu totul bizar, acum înfloreşte în ea şi sentimental iubirii, indus tot de fabulaţiile sale:
     “Sigur nu mai este sloiul de gheaţă, frigida  de care au fugit cei câţiva amanţi,  bărbaţii pe care i-a pripăşit în casa şi patul ei pentru o noapte.
Până azi nu a dat doi bani pe dragostea adevărată.
Acum, brusc, iubirea i-a pus gheara în gât. O sufocă.
Este fericită şi terbil de tristă, ca o monedă cu două faţete. Ar vrea şi nu ar vrea să se scuture de frisonul nebănuit, aşa cum baţi colbul din pânza unei perdele”.
În mod cu totul absurd, obiectul acestui subit sentiment trezit din somn precum dinozaurul din peştera milenară, este paznicul fostei abaţii devenită muzeu.
Autoarea nu întârzie, pe acest fond incandescent, să brodeze istoria familiei Sâmbure, familie de viţă, dar scăpătată.
Însăşi viaţa Martinei, proprietara unui loc straniu, numit “La Diligenţa”, este fabuloasă, mai bine zis, aventurieră, boemă, o femeie care n-a pus preţ deloc pe avere, şi-a vândut totul şi a lăsat bunicii invalide conacul de la Glodoasa, cu toate acareturile aferente. Ea şi-a urmat Visul, spune autoarea. Acela de a-şi deschide o galerie de Artă Medievală. Şi a reuşit să-şi deschidă un magazin de antichităţi, aşa cum văzuse odinioară în Provance.
Pasiunea ei pentru arta veche o face să se simtă contemporană cu toate obiectele care au aparţinut cândva mănăstirii într-un timp nedefinit, şi chiar cu oamenii care au populat aşezământul monastic. În timp, Martina dezvoltă o atracţie inexplicabilă pentru sarcofagul unde se odihneşte cavalerul cruciat, căruia îi aduce în fiecare zi flori.
“Trece pe sub portaluri, prin sanscrită, unde aşează crinul regal direct pe lespedea mormântului în care-şi  doarme somnul veşnic, cavalerul cruciat.
Nu o înspăimântă  atracţia aceea inexplicită.  Din contră, neverosimilul o excită, o întinereşte şi ea revine zi de zi, ca la o întâlnire secretă”.
Tema nu este nouă în literatură. Nouă este abordarea Melaniei Cuc. Vădite transformări se petrec cu Martina în plan spiritual şi mental, ba chiar şi fizic: “De când a fost atinsă de înger, lumea sa materială  nu mai există. Nu o mai interesează decât holograma care i s-a suprapus peste viaţa reală. Cavalerul Johanes de Herseny”.
În spaţiul acesta intim, cele două secole, al XIII-lea şi al XXI-lea, stau faţă în faţă. Martinei nu-i este greu să brodeze, în liniştea catifelată de sunetele mute ale orgii, poveşti despre domniţe şi cavaleri, despre organistul tânăr care a cântat odinioară aici.
Pe un cu totul alt palier se desfăşoară viaţa lui Andrei Prut, alias Craiul de Ghindă, un om care era “de toate câte ceva”, destin cu care se poate identifica orice ins din zilele noastre, un om dintr-o bucată, “care vorbeşte pe şleau. Nu regretă că nu s-a impus, că nu şi-a luat funcţii, nu a făcut avere din credite bancare. El este ce este, spirit liber, fără vise, proiecte sau griji pentru ziua de mâine. Când pune capul pe pernă, doarme foarte bine”.
       Prin ochii lui vedem secvenţe din viaţa bunicii Olga Sâmbure, a fiicei sale  Eliza şi copilăria Martinei la conacul din Glodoasa, din care acum îi revenea şi lui o parte de moştenire. O adevărată saga cu elementele de fabulos absolute necesare, pe care Craiul de Ghindă, “prins în râşniţa amintirilor” – o deşiră molcom, cu exclamaţii înciudate şi nostalgice.
        Iscusinţa Melaniei Cuc atinge cote maxime de măiestrie în descrierea exponatelor muzeului, dar şi în creionarea personajelor unde este cu adevărat magistrală. Autoarea s-a documentat serios pentru a oferi – prin intermediul acestui personaj – o frescă de epocă în care virtutea cavalerismului era sinonimă cu viaţa. În muzeu se află documente rare, codexuri cu scrieri străvechi,  manuscrise şi obiecte preţioase care au aparţinut cândva Ordinului Cavalerilor Teutoni, ori măicuţelor cisterciene. Şi în jocul de umbre şi lumini filtrate prin vitraliile mai înguste ca trupul unui copil, totul  este învăluit în mister şi taine care se cer descifrate. Acţiunea este antrenantă, plină de vioiciune, dinamică şi cu iz de policier, iar cititorul este prins în mrejele poveştii. Încărcătura de energii existente aici  face parcă aerul să vibreze.
        Şi dintre toate obiectele, Martina este interesată de un anume codex misterios care “este un înscris pe foiţa care-şi modifică structura la întuneric şi la lumină. Este o taină ce nu va fi descifrată decât prin punere în oglindă cu  textul ,,martor” şi pe care, Johanes de Herseny l-a ascuns de frica inchizitorului.”
        Faptul că Martina se simte legată prin spirit de omul care a migălit la acest Codecs Anonimus, nu mai e de natură să ne uimească. Fiecare se simte la un moment dat atras şi legat cu fire invizibile de un obiect sau persoană care au existat odinioară.
        Şedinţele la terapeut sunt doar pretextul pentru a completa ceea ce lipseşte din poveste dar şi pentru a sublinia măiestria narativă a autoarei.
        În rest, pe tot parcursul scrierii, întâmplările au iz de magie.
Melania Cuc reînvie în pagini o lume în ruină, o lume putredă, mucegăită, cu sentimente de faţadă, o lume a convenienţelor, a falsului şi a reclamelor ţipătoare şi agresive. O lume în care omul, nemaigăsindu-şi locul şi rostul, se alienează.
        O figură cât se poate de pitorească este bătrâna Olga Sâmbure, aproape centenară, rămasă la conacul din Glodoasa, cu tabieturi şi veşminte din secolul anterior, dar cu aceeaşi autoritate de stăpână asupra casei ruinate.
    “În stânga şi de-a dreapta Olgăi Sâmbure sunt numai umbrele mucegăite, ce se înghesuie, ies din trecut cum ies culorile dintr-un covor spălat prea mult.
    Nici unul dintre personajele care i-au marcat, într-un fel sau altul viaţa, nu mai există. În casa mare şi părăginită a rămas ea şi samovarul.”(…) “Olga îşi trăieşte clipa prezentă cu intensitatea celui aflat pe patul de moarte”.
Trebuie remarcată iscusinţa extraordinară a autoarei de a portretiza şi de a descrie “o lume răvăşită de istorie şi de umbre neştiute”. Imaginile toate reînvie şi tablourile se succed cu repeziciune. Figuri de stil surprinzătoare şi bine plasate, sporesc frumuseţea scriiturii.
Purtăm cu noi trecutul ca pe-o cocoaşă invizibilă.
În singurătatea casei sale, Martina nu-şi poate opri gândurile să gliseze spre trecut, pe un palier în care Onkle, se obligă să aibă grijă de fetiţa rămasă fără părinţi. Efectul real-imaginar este atât de puternic încât totul devine confuz şi imaginile reale se estompează făcând loc celor de pe  fondul amintirii. Amintirile trag după sine, senzaţii fizice şi stări de sete, de căldură ori de frig, trăirile devin foarte puternice, de parcă evenimentele  s-ar fi întâmplat în momentul acela.
Sugestia întregului stelaj epic la Melania Cuc trimite la destinul creatorului, al artistului de cursă lungă, al consumatorului de artă care poate părea în ochii contemporanilor un om ciudat, cu totul diferit de ceilalţi.
Conacul în care îşi trăieşte ultimele zile boieroaica centenară Olga Sâmbure, şi el în paragină, reflectă perfect starea bătrânei şi a umbrelor trecutului pe care ea, cu disperare le cheamă în faţa Craiului de Ghindă sosit acolo ca să-şi primească partea de avere ce i se cuvine. Faptul că el stă la capul muribundei nu e deloc întâmplător. Se zice că, de cine nu ţi-e drag, de acela ai să ai parte. Boieroaica, amanta tatălui său, din pricina căreia mama lui a suferit cumplit, este acum la mâna lui şi el ajunge s-o îngrijească şi să-i dea ultimul ajutor. E o situaţie destul de stranie, tragic-comică, dar ei se supun parcă destinului implacabil, după un ritual neştiut încă, în virtutea evoluării lucrurilor: „Situaţia nu este comică. Este tristă şi perfect posibilă pentru o poveste cu familii de boieri care nu au mai fost recuperate din filele unei istorii ca şi fără de memorie” – spune autoarea.
Pe un alt plan care ţine tot de fabulos, de fictiv, se desfăşoară expediţia întreprinsă de Martina, doctorul Damian, Onkle Marck, Augustina prin grotele subsolului de „La Diligenţă” – în căutarea înscrisurilor şi obiectelor preţioase ascunse din vremuri imemoriale. Nu fără peripeţii însă. Lipsa de aer, de apă, sugerează inutilitatea demersului Martinei, angajată într-o activitate care o depăşeşte. Ce e îngropat, e bine să rămână acolo, între ziduri. Scenele sunt atât de neverosimile încât dau impresia realului, şi în aceasta constă măiestria autoarei: în a da viaţă ficţiunii, absurdului, aşa cum reiese din propriile sale cuvinte: „Un peisaj halucinant, ca o operă postmodernă în acvaforte”.
Călătoria subterană în căutarea manuscriselor, prin subsolurile muzeului, devine o întoarcere iniţiatică în timp, până în vremea lui Saladin, în epoca medievală. De aici şi viziunile unor animale fără trup şi membre, care sunt gata să-i devoreze. Realitatea se estompează lăsând locul fanteziei, fabulaţiei, în care mumiile reînvie, animalele sălbatice îşi arată colţii, obiectele de tortură ale Inchiziţiei sunt gata să-şi folosească forţa pentru a-şi primi victimele.
După această expediţie – destul de periculoasă, în care-i îndemnase şi pe doctor şi alte persoane urmându-şi halucinaţiile, Martina avea să se interneze la spitalul de profil din oraş. O regăsim după numai o zi, proaspăt evadată, în cămaşă de noapte şi aproape desculţă, sărind gardul şi ducându-se glonţ la sala unde avea loc licitaţia. “Pentru tot drumul calvarului, al călătoriei mai mult sau mai puţin iniţiatice, după târâşul făcut  prin galeriile prăbuşite de sub fosta cetate,  fără să găsească nimic din comoara intuită, doctorul  nu era dispus să o ierte cu una cu două”.
În cele din urmă, Martina găseşte singură metoda de terapie şi leacul pentru aşa-zisa ei schizofrenie: “Frica şi mila se vindecă prin Artă, iată, acesta este catharsisul meu”.
De altfel, ea s-a împăcat cu sine în nopţile în care singurătatea o sugrumă şi-şi invocă cu glas tare cavalerul medieval ca să aibă cu cine conversa: “-O da, ştiu că m-am agăţat singură-n laţ. Dorinţele, gândurile mele s-au materializat şi acum, trăiesc cu halucinaţiile mele ca şi cu secvenţele unui  film din realismul magic.
Important este să mă simt confortabil cu mine, cu tine! Sunt zile în care simt că-mi lipseşti fizic, dar şi altele, în care sunt prinsă în vârtej,  în vortex-ul care mă centrifughează. Mă aruncă la marginea lumii. Nu spune nimic! Îţi înţeleg situaţia ingrată”.
Un destin neîmplinit, cu datorii care se doresc acoperite, din altă viaţă. Între ficţiune şi realitate, pânza de păianjen se întinde uşor, acoperind toate asperităţile.
Onkel Marck – un personaj la fel de fascinant precum Olga şi Martina, vraci-vrăjitor, alchemist, matusalemic, sosit de curând în casa nepoatei, deţine şi el secrete ale familiei pe care vrea să le scoată la iveală la momentul oportun.
Pătrundem în culisele colecţionarilor de artă, anticariatelor, o lume pe care s-a aşternut patina timpului dar care nu şi-a pierdut gustul pentru frumos, pentru valori autentice, piese rare şi colecţii, fie de mobilier, vestigii istorice, produsele arhitecturii religioase ori laice care trezesc ispita de a le poseda, obiecte vechi, cărţi, manuscrise, sigilii, incunabule, hărţi vechi, înscrisuri sigilate şi parafate, de importanţă bibliofilă, tot ce poate însemna lucru de preţ căutat de specialişti sau amatori la licitaţiile publice. Evenimentele de artă din provincie se succedă, iar Martina este la curent cu toate licitaţiile şi expoziţiile.
O galerie de personaje pestriţe, coborâte în lumea reală, părăsind himerele pentru bâlciul deşertăciunilor numit: lume, de la politicieni, la femeia simplă, credincioasă, numită Augustina, care crede că tărie că este aleasa lui Iisus şi primeşte rănile sângerânde, la clanul ţiganilor cu puradeii lor, toţi se pregătesc de spectacol, de circărie, pelerinaj, turniruri cavaleristice, de hram în aer liber, bal mascat cu veşminte medievale, toţi s-au pregătit pentru serbarea medievală care bătrâni şi copii, implică toate categoriile de cetăţeni,  credincioşi şi necredincioşi, bogaţi şi săraci, fiecare venit cu un scop anume: fie a reînvia Patimile lui Iisus, fie a purta praporii cu imagini religioase, fie a se distra sau a benchetui, ori chiar a face vreo cucerire nouă, iar autoarea ne descrie atmosfera în amănunt. Parer că se pregăteşte ceva nemaivăzut, nemaiîntâlnit, oamenii sunt cuprinşi parcă de o stare febrilă, în aer pluteşte misterul. Din păcate, nimeni nu ia în seamă rănile reale dobândite de Augustina, preocupaţi cum sunt, fiecare de propriile trăiri şi interese. Se împarte agheasmă dintr-un butoi pântecos. Festival în regulă. Cu popor, cu adunătură – gloată amorfă – în concepţia Martinei -  care, din  spirit gregar, s-ar duce şi-n prăpăstii, dacă vreunul le-ar arăta drumul. Aşteaptă dezlegarea la prescuri şi sarmale, căci, nu-i aşa, azi se dă de  pomană pentru toată lumea. Fumul din cădelniţă se ridică şi se împrăştie în patru vânturi. Doamne miluieşte! – de 12 ori, încă şi încă.
“Poporul plânge. Poporul râde. Cel mai adesea este nepăsător şi joacă după cum i se cântă din strună.
Prezenţa acolo a mai marilor Provinciei ar trebui să stârnească rumoare, dar de data asta, nu îi ia nimeni în seamă. Ritualul de fertilitate a gliei este în toi şi, comunitatea aceea  de agricultori la obârşie, îl perpetuează din generaţie în generaţie, ca pe un lucru ce trebuie făcut,  fără să te întrebi, la ce-ţi foloseşte. Ziua Nebunilor”.
Un fapt care ţine de miracol dar şi de credinţă – sparge cu totul aparenta acalmie şi forfota mulţimii, atunci când Augustina, suită pe crucea cioplită în tei de Craiul de Ghindă, sângerează la mâini, pe locul unde odinioară s-au aflat cuiele răstignirii lui Hristos. Sângele crud al fetei fuzionează perfect  cu seva copacului ca şi când omul îşi trage seva din rădăcinile naturii create. Mulţimea intră-n delir, strigă, murmură, se închină, cade-n genunchi. Astfel de manifestări exterioare a devoţiunii populare induc o stare de efervescenţă, de fervoare religioasă şi-n cei care cred şi-n cei nepăsători faţă de cele sfinte: “Augustina stă încremenită, cu pleoapele vinete, obrazul palid şi palmele amândouă rănite. Fata nu simte durerea răstignirii. Îşi imaginează că ea este tâlharul din dreapta lui Iisus, cel pe care Dumnezeu îl va primi sigur în Împărăţie. Ea vede nevăzutul,   simte cum  soldaţii romani îi bat cuiele în palmele şi cum din tălpile ei, sângele curge ca o eşarfă din muselină purpurie.
Durerea  este una  spirituală şi nu va trece cu analgezice”.
 Pe măsură ce Augustina intră în transă şi are vedenii închipuind cohorte de legiuni romane, are loc şi transformarea Craiului de Ghindă, cel care, până la vârsta de 40 de ani nu făcuse mai nimic, acum parcă este alt om. Trezirea lui la o nouă viaţă începe cu rolul pe care şi-l asumă benevol, acela de purtător de grijă al boieroaicei Olga Sâmbure, pe care o poartă la Festival, să vadă turnirul, într-un landou unde aceasta agonizează.
Onkle Marck alchimistul are o explicaţie faţă de fenomenul stigmatelor Augustinei:
“-Fata aceea, Agustina,  este doar conductorul. Celulele animale şi celulele vegetale comunică între ele. Conştiinţa de sine…”
Întâlnirea Martinei cu Craiul de ghindă care-o poartă în cărucior pe boieroaica Olga, nu e chiar un eveniemnt de neaşteptat.
O casă situată în răscruce, o femeie aflată la răscrucea vârstelor, tânără încă, pusă pe descoperirea unui secret ascuns în firidele minţii sale. Martina – din adolescenta rebelă,  ajunsă o femeie de afaceri cu cont în bancă şi cu renume. Obsesia aproape maladivă pentru însemnul regal, pentru leul deşertului şi pentru leoaica sălbatică, constituie pentru Martina mobilul căutărilor sale în aşteptarea destinului care întârzie să-şi facă apariţia. Refugierea în trecut este unul din apanajele vârstei şi a iluziei de independenţă pe care şi-a creat-o de-a lungul anilor. 
De fapt, prin apariţia Cavalerului Cruciat şi convorbirile dintre el şi Martina,  autoarea reiterează mitul Luceafărului şi povestea lui tristă, cu pământeana Cătălina care preferă lumea de lângă ea, decât lumea celestă.
Cumpărarea leoaicei de la circul ambulant şi a puiului ei pe care tocmai îl fătase, apoi cumpărarea întregului circ pe care l-a amenajat în casa de la răscruce, sunt, desigur, cele mai excentrice întreprinderi ale Martinei, în amintirea primei sale nopţi de dragoste cu dresorul de lei, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. Un fapt fără precedent, dar care, la nepoata boieroaicei, devine cât se poate de firesc. Vine un timp când toate lucrurile care par absurde, îşi găsesc matca şi trec, firesc, în starea lor dintruînceputuri.
Punctul culminant al romanului, intrarea Martinei în cuşca leoaicei este bine realizat de autoare. Om şi fiară într-o confruntare teribilă. Doar ca femeia să-şi demonostreze sieşi şi celor din jur că poate stăpâni fiara. E o scenă cutremurătoare şi, pe de altă parte, puţin comică. Dresorul, bătrâna, Augustina proaspăt devenită mistică, Onkle Marck, oamenii circului toţi, stau cu gura căscată să privească încleştarea dintre om şi animal. Martina pare drogată.
Noua aventură prin catacombele imobilului are un sfârşit tragic: Onkel Marck nu mai rezistă iar Martina este scoasă de sub dărâmături.
Finalul are loc în conversaţiile gloatei, care se vor filozofice, care comentează moartea circarului păzit de leoaica credincioasă. Accidentul din subteran are ca urmare rănirea gravă a Martinei şi spitalizarea ei. Peste toate, supravieţuind în chip miraculos, centenara Olga Sâmbure, în spital este vegheată de Augustina cu devoţiune.
Melania Cuc ştie să creeze în chip uimitor această lume, la graniţa realului cu meta-realul. Dar, în chip deosebit, autoarea ştie să creioneze personaje autentice. Cartea este pur şi simplu molipsitoare. Te virusează plăcut şi te abandonezi ei cu voluptate, fără să mai cauţi motive în plus. Te laşi în voia lecturii, pur şi simplu.
      Nu doar prin cele peste 28 de volume tipărite, atât de largă cât şi de scurtă respiraţie, nu prin publicistica sa, ori munca redacţională depusă la reviste de prestigiu, nu doar prin tablourile şi icoanele pe sticlă, pe care, cu un har uimitor le realizează, dar prin întreaga sa atitudine, Melania Cuc s-a impus şi şi-a creat un nume şi un loc sigur în galeria oamenilor de cultură şi artă români contemporani, cu deschidere amplă în lume. Dar prin recentul roman, “Vara leoaicei”, Editura Zip Bucureşti, şi-a dat înalta probă a măiestriei scriitoriceşti şi o bună dovadă a calităţilor ei narative.
                                                                                              Cezarina Adamescu




                   Petre Rău şi
       ÎNTOARSELE GÂNDURI
            povestiri, eseuri, panseuri
 Într-o reverberaţie ca de Stradivarius,  opera lui Petre Rău rezonează cu elementele fizice şi spirituale, în jurul cărora se (şi)  sedimentează, formând falii de sine stătătoare, eşantioane de literatură adevărată.
Scriitor care îşi lasă amprenta personală în sfera filosofiei complexe a lumii înconjurătoare, Petre Rău nu se îndepărtează de obârşia lucrurilor, el descopere ineditul în aminitrea  clipei-trecute, dar şi, în şi prin, gândul care îi macină cuvintele până când ele, cuvintele devin fapte, acţiune.
PAGINI DE NOAPTE ,şi PHENOMENALIA, sunt capitole care fascineză cititorul prin readucerea în prim-plan a unui spaţiu care aminteşte de  lumea lui Vasile Vociulescu. Realismul magic este fundalul ancestral pe care scriitorul inscriptionează datele lumii contemporane.
 Despre vraja nopţii, despre taina liniştii-întunericului zămislitor de fantasme s-a mai scris în multe dintre cărţile lumii, dar ceea ce este inedit în  ÎNTOARSELE GÂNDURI, este nunaţarea stării de fapt, a viţii şi a morţii pe care le detaliază autorul, plasîndu-şi acţiunea într-un spaţiu care îi aparţine în întregime. Umbra nopţilor din bălţile dunărene se suprapune, face fuziune perfectă cu drama, cu  tragedia umană. Sălaticul şi domesticul, totul este adus dinaintea lentilei sub care, scriitorul ţine captivă lumea respectivă.
În tot acest eşafodaj de imagini, individul ca detaliu rămâne întreg; coloană vertebrală a unui destin colectiv.
 Secveţele la-limita posibilităţilor, abundă în pagini, diferite sau asemănătoare ca destin, sunt dramatice de cele mai multe ori. Forma şi stilul  scrisului, aici, poartă amprenta persoanlă a autorului, care abordează cu eleganţă, teme dintre cele mai diverse.
 Noaptea devine laitmotiv, un fel de canava portivită pentru broderia impresiilor sale  atât de originare.
 Antheic în esenţă, spiritual în gândire, subtil şi artist în mânuirea condeiului, autorul nu calcă totul în picioare de dragul operei. Petre Rău accede cu luare aminte spre locul destinat doar alesilor, aşa cum se întâmplă în Verde Vale de rai, unde un spaţiu aparent al nimănui, devine punct de legătură între Cer şi Pământ. De acolo pornesc, şi tot acolo se întorc nostalgiile, dorul.
Fie că sunt povestiri în şabloane clasice, eseuri sau scânteitoare cuvinte de duh,  toate aceste componenete ale volumul de faţă, construiesc un colaj din cuvinte ridicate la rang de Artă. Autorul celebrează clipa sa de sfâşietoare frumuseţe lăuntrică, secunda în care tot ce este scris devine Poem, chiar dacă, tehnica scrisului se numeşte Proză.
,,Mi-e dor. Dorul în mine se revarsa în hohote. E ca un plâns pe dinauntru. Corpul mi se realcatuieste din fiecare picatură de dor care se strecoara prin spatii ciudate, vibrând îndelung.,, ( Verde vale de rai)
 Oraşul ca un conglomerat, cum este ,,prins,, în ,,Pomul de Crăciun,, este mai puţin vizibil, în carte, decât satul, un rural feremecător şi sălbatic în existenţa sa transcedentară.
 Petre Rău se situează, ca observator, în acel limes tainic care desparte  individul prin spaţii şi timpi. Cu putere de imaginaţie fertilă şi perfect strunită intelectual, autorul conturează şi dă viaţă unui fenomen incitant;  aduce în primplan Certitudinea şi Mirajul. Foloseşte adesea, două stări, ca unelete de lucru, legând spaţiul mitic de viaţa reală. Palierele filosofice din texte, sunt respirabile pentru cititorul modern. Întreaga carte conţine trăiri simplificate în esenţa lor şi acţiunea face fuziune cu meditativul.
  Totul este credibil, magnetic, încât, odată ce ai prins a citi ,,poveştile,, ele te cuceresc , te acaprează până când tu, ca individ, te simti din ce în ce mai apropiat de eroii plăsmuiţi (sau redecoperiţi)  din (în) mâlul uitării umane.
  Petre Rău are avantajul frazării frumos-curgătoare, dar nu este defel monoton în naraţiune, pentru că, atunci când te aştepţi mai puţin, ,, rupe,, firul, intervine suspansul, se ridică altă şi altă perdea de negură taincă. Dezvăluirile literare au sensuri originare şi de multe ori curajoase, aşa cum este şi în Capitolul DE MINTE SI INIMA.
Autorul se apleacă spre lumea lumea- cuvintelor-scrise, caută logică în diferite genuri, subgenuri şi specii literare, dar  nu face apologie de dragul apologiei, merge fără şovăire pe drumul său, redându-ne doar esenţa a ceea ce el, ca scriitor, a reuşit să evalueze, să decanteze.
Nu este uşor să ai opinii individuale într-o periodă în care tot mai mulţi dintre noi ne declarăm a fi pricepuţi în fotbal şi în Literatură. Cu atât mai mult mi se pare a fi important exerciţul de sinceritate, modul în  care Petre Rău vorbeste de spre Artă, Cultură, Literatură.. ca despre un bun de pariomniu.
,,Au fost prieteni Goethe si Beethoven?; Haiku - versuri demne de antologia sufletului; Este haiku-ul românesc la el acasa? ;Se mai citeste?;Despre carti si scriitori ;Tipologia scriitorimii;Cartea vorbita etc.,,
 Sunt titluri ce sugerează întregul capitolului şi nu poţi trece nepăstor de la o pagină la alta, fără să înţelegi că, la urma urmei,  noi toţi, scritori şi cititori, noi, făcătorii de pace prin Artă şi noi, consumatorii  de Cultură scrisă, suntem într-o interacţiune continuă.
INSOMNIAC incorigibil, om de cultură desăvîrşit, jucător de şah; performant în toate aceste planuri  Petre Rău este un campion al Jocului Minţii, iscoditor şi meşter de catedrale care foloseşte, în loc de cărămizi,  litere scrise.
 Bucuria tainei pe care o întrezăreşti mereu în pagina cărţii de faţă, este aproape palpabilă. Simţi aerul din preajma locurilor în care s-au petrecut ,,întâmplările,, şi,  apoi, mergi mai departe, pătrunzi în sfera filosofiei umanităţii.  Totul este ardere, alchimie şi, în istoria literaturii de la începutul Mileniului Trei, scrisul lui Petre Rău este un catharsis în sensul cel mai potrivit al cuvântului.
 DE Minte si Inima, iată corodonatele pe care trebuie să mergi, pentru a-l întîlni pe Petre Rău; un om complex, un scriitor rafinat şi care nu se teme să hălăduiască cu eroii săi, prin bălţile Dunării, să devină uşpr nosltalgic după lumea de odionioară. Autorul îşi pune întrebări şi îşi dă şi răspunsuri ca puţini dintre gânditorii noştri contemporani. Scrie şi panseuri.
Lumea din opera lui Petre Rău nu încape între două coperte de carte, este o sferă de lumină şi întuneric care te pune pe gânduri. Petre Rău este un scritor cu rost, un scriitor care îşi împlineşte destinul purtându-şi crucea-creaţiei fără clintire pe umeri.
                                                                                                  Melania Cuc
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971