Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Un motto din N. Steinhardt
Proteste, contestări şi pamflete ale scriitorilor Stefan Doru Dăncuş, Adrian Botez, Magdalena Albu, Corneliu Florea, Brăduţ Florescu, Angela Furtună, Virgil Diaconu, Ancelin Rosetti, Constantin Ciubotaru
- Partea II
- Partea III
Partea IV
„Statul la români” de Viorel Roman;
Un comentariu despre „Slujitorii care fac rău Credinţei”;
Mihai Ciubotaru despre „Ce este, de fapt, Republica Moldova”;
„F-16 cel de astăzi si Consiliul de Coroana din 1940”- un articol de V. Culiceanu;
O declaraţie a Alianţei Familiilor din România
CAZUL DACIA „ROMÂNIA MARE” - O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE sau :SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU „DUS DE NAS”!!! - Un amplu studiu de Prof. Dr. Adrian BOTEZ
CAZUL DACIA - Partea II
Partea II
Partea III
Nichita STĂNESCU în traducerea franceză a lui Constantin FROSIN;
VERSURI DE DAN LUPESCU
VERSURI DE ADRIAN BOTEZ
VERSURI DE MELANIA CUC
VERSURI DE PAUL POLIDOR
FLORENTIN SMARANDACHE A PRIMIT MEDALIA DE AUR PENTRU ŞTIINŢĂ
ION GHEORGHE ÎN COGAIONUL UITAŢILOR
VĂ INFORMĂM ÎN LEGĂTURĂ CUTREI ACTUALE OPORTUNITĂŢI DE AFIRMARE LITERARĂ: „Revista internaţională STARPRESS”, „Romeo şi Julieta la Mizil” şi „Antologiile revistei SINGUR”;
Eveniment editorial Silviu Dragomir, ;, De la regimul comunist la regimul Iliescu;, Îndreptăţite întâmpinări ale colegilor noştri de la revista „Contemporanul”;
Trei recenzii de Al. Florin ŢENE
Două recenzii de Octavian CURPAŞ
Două recenzii de Ionuţ CARAGEA
Cu George Roca de la spaţiul virtual la cel metaforic
O convorbire între Elisabeta IOSIF şi Al.Fl. ŢENE
IMPORTANŢII ROMÂNI AI STRĂINĂTĂŢII ŞI AI ŢĂRII LOR: CLAUDIU MĂTASĂ - un interviu luat de Nicolae Dima Viaţa neobişnuită a unui om de ştiinţă român refugiat în Statele Unite consemnată într-un interviu luat de Nicolae Dima, o altă personalitate importantă printre românii din străinătate.- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
INTERNETUL VĂZUT DIN MEDIA TIPĂRITĂ
Balaurul Bondoc – o nouă specie de velociraptor descoperită în România
Rubricile lui Dan GHELASE, Ioan LILĂ, Ionuţ CARAGEA, Elisabeta IOSIF
- Partea II
Alte surse de folclor internet
Va oferim spre decărcare alte producţii şi filme din folclorul internetului
SLIDE SHOW DESPRE CUM PUTEŢI UITA DE CRIZA BÂND UN PĂHĂREL
PAGINA A PATRA
ACTUALITATEA CULTURALA, ŞTIINŢIFICĂ ŞI EDITORIALĂ
 
  ROMÂNO-AMERICANUL FLORENTIN SMARANDACHE A PRIMIT     MEDALIA DE AUR PENTRU ŞTIINŢĂ!


Printre cei 10 oameni de ştiinţă (2 din Australia, 2 din Italia, 2 din SUA, câte unul din Egipt, India, Israel, şi Rusia) care au primit în 12 iunie 2010 la Universitatea din Pécs, Ungaria,  Medalia de Aur pentru Ştiinţă acordată de către Academia de Ştiinţe “Telesio-Galilei” (organizaţie neguvernamentală internaţională cu sediul în Marea Britanie), s-a aflat şi prof. univ. dr. Florentin Smarandache (n. 10.12.1954, Bălceşti, Vâlcea), cu dublă cetăţenie, româno-americană, de la Facultatea de Ştiinţe din Universitatea „New Mexico”, Gallup, statul New Mexico, SUA. Această medalie a răsplătit două realizări ştiinţifice ale lui Smarandache: introducerea noţiunii de „Neutrosofie” în logica matematică şi enunţarea „Ipotezei Smarandache” în fizica teoretică.

„Neutrosofia” este o generalizare a „dialecticii” din filozofie, realizată de Florentin Smarandache prin introducerea categoriei de „neutru”, alături de categoria de „contrarii”. Prin aplicarea neutrosofiei în logica matematică, s-a realizat logica neutrosofică (numită în literatura de specialitate şi „logica smarandachiană”), în care o variabilă logică are trei valori: „adevărat”, „fals” şi „incert”.

Enunţată în articole de fizică teoretică, „Ipoteza Smarandache” (apărută ca o consecinţă a paradoxului Einstein-Podolsky-Rosen şi a inegalităţii lui Bell) afirmă că în Univers nu poate exista o viteză-limită, contrazicând concluzia lui Einstein, care susţine că viteza luminii este viteza-limită din Univers.

Academia de Ştiinţe „Telesio-Galilei”, cu sediul în Croydon, comitatul Surrey, Marea Britanie, cu o filială la Universitatea din Pécs, Ungaria, este o asociaţie nonprofit formată de savanţi (cei mai mulţi sunt din domeniul ştiinţelor naturii), având ca scop progresul creativităţii ştiinţifice. Ea poartă numele a doi oameni de ştiinţă italieni, Galileo Galilei (1564-1642)  şi Bernardino Telesio (1509-1588), care au schimbat modul de înţelegere a Lumii şi au avut o atitudine fermă împotriva obscurantismului. Dacă fizicianul, astronomul şi filozoful Galilei este cunoscut de toată lumea, pentru că figurează în manualele şcolare, contemporanul său Bernardino Telesio (filozof independent aparţinând Renaşterii târzii) este mai puţin cunoscut, pentru că s-a retras din mediul universitar pentru a-şi putea dezvolta în cărţile sale ideile filozofice şi ştiinţifice în afara restricţiilor tradiţiei aristoteliene-scolastice, dominantă în universităţi. El a fost un critic înflăcărat al metafizicii şi a promovat abordarea empirică (pe bază de experienţă) în filozofia naturii, fiind premergătorul empirismului modern timpuriu. Opera sa a avut o influenţă foarte mare asupra unor filozofi de marcă ai epocii, precum Tommaso Campanella, Giordano Bruno (ambii din Italia), Pierre Gassendi (Franţa), Francis Bacon şi Thomas Hobbes (ambii din Anglia).

Printre cei peste 160 de membri din lumea întreagă ai Academiei se află şi patru români: Cornel Ciubotariu (fizician, prof. univ. dr. la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” Iaşi), Constantin Udrişte (matematician, prof. univ. dr. la Universitatea „Politehnica” Bucureşti), Radu Zamfir (filozof) şi Florentin Smarandache.

Fondatorul Academiei de Ştiinţe „Telesio-Galilei”, în anul 2007, este italianul, stabilit în Anglia, Francesco Fucilla (n. 01.08.1951, în Cosenza, ca şi Telesio, a cărei memorie vrea să o păstreze prin numele acestei organizaţii neguvernamentale ştiinţifice). Este geofizician (a lucrat la marile companii internaţionale de prospecţiuni petroliere), inventator, scriitor, realizator de filme (documentare ştiinţifice) şi om de afaceri în domeniul petrolului. Din anul 2008 acordă premii anuale pentru realizări ştiinţifice de excepţie, când festivitatea înmânării premiilor a avut loc în Marea Britanie, iar în anul 2009, la Gurzuf (Crimeea, Ukraina). Ceremonia din 2010 a avut loc în Ungaria nu doar pentru că organizaţia are aici o filială, ci şi pentru că oraşul Pécs este Capitală Culturală Europeană în acest an.

Vizionaţi pe YouTube cei zece oameni de stiintă laureaţi ai medaliei de aur pe anul 2010 printre care şi românul nostru:

http://www.youtube.com/watch?v=9mydDB7zXCo&feature=related

                                                                                                                                           Mircea MONU



Florentin SMARANDACHE
Îşi prezintă cartea:
„HELLUO LIBRORUM”


Am fost un lector benevol de când eram copil în ţară, un consumator de cărţi - adică pe latineşte helluo librorum, unul care se îndoapă cu citiri. În atmosfera rustică a minunatului sat natal al meu, Bălceşti (după Revoluţie devenit „oraş” – bucuria bălceştenilor, încât m-a anunţat şi primarul de atunci, Emil Manu, trimiţându-mi o scrisoare în America), din clasele primare stăteam pe scara fânăriei sau în pătulul din curtea casei părinteşti, scufundat în foile de porumb, toamna după cules, şi citeam din Colecţia “Traista cu poveşti”, şi mă fascinau Amintirile din Copilărie ale lui Creangă (1837-1889), pe care le învăţam la şcoală, basmele populare româneşti, ori ale lui Petre Ispirescu (1830-1887), poveştile lui Andersen (1805-1875), sau ale Fraţilor Grimm {Jacob (1785-1863) şi Wilhelm (1786-1859)}.

Ţin minte că mă luam la-ntrecere cu prietenul şi colegul meu de joacă Victoraş Răducănoiu: care citeşte mai repede. Iar taică-său ne… arbitra! [Desigur, că important era care înţelege mai profund o carte…] Pe urmă pasiunea să dezleg enigmistică din revistele rebusiste, plus probleme din gazetele matematice. O parte din lecturile începătoare de-acum 35-45 de ani, din vremea preadolescenţei, adolescenţei şi-a tinereţii, dar şi unele mai recente (după cum am reuşit să recuperez însemnările acestea; unele pierdute, mucegăite, prăfuite în podul casei, ori roase de şoareci – nu s-au păstrat din păcate nici jumătate, atâtea am mai găsit când m-am întors din America în 1992 pentru prima dată după patru ani de auto-exilare), le-am inclus în acest tom* de compilaţii. Am selectat deocamdată mai mult lecturile literare (cu excepţia manualului de psihologie, pe care l-am conspectat pentru examenul de Psihologie a Copilului când eram student la Universitatea din Craiova). Spicuiri din ziare, reviste, broşuri, cărţi – tot ce-mi cădea-n mână.

Volumul acesta cuprinde citate din circa 1,000 de autori, în limba română, cu mici excepţii în franceză sau engleză, şi se întinde pe circa 1856 pagini. Lecturile şi alegerile de metafore, expresii, idei sunt bineînţeles subiective – după gusturile mele din momentul acela. O adâncă mulţumire celor care au cules şi corectat fişele mele scrise de mână, mărunt, pe caieţele ori fascicule ingălbenite de vreme. Fiecare autor sau subiect începe la pagină nouă. Este expus spre sfărşit şi un eşantion din Atelierul de Creaţie al editorului, în stil experimental - vezi pp. 1755-1800, dar in special Planul conceperii unor scrieri (pp. 1796-1800).

Şi astăzi obişnuiesc să citesc cu pixul în mână, notându-mi metafore care-mi plac din poezii, ori idei, aforisme şi fraze scurte din proze, eseuri, teatru. Culegeam şi expresii auzite din folclor. Pe cărţile ştiinţifice subliniez, şi-mi notez pe margine vreo posibilă generalizare a unor noţiuni ori teoreme întâlnite, care ulterior mă vor ghida spre scrierea unui articol sau a unei cărţi. În afară de cărţi, eram mort după fotbal (chibiţ înrăit al Universităţii Craiova), dar şi să joc în echipa clasei ca fundaş dreapta atât în Şcoala Generală (Chesa poreclit – Palca Victor pe numele real - era căpitanul de echipă la Generală, şi mă băga la fotbal, iar eu îl ajutam la matematică), cât şi în liceu, şi apoi la universitate ca student. Şi-mi mai plăcea să mă scald la Olteţ, dar mai ales să mă duc la mare.

Lecturile au fost şi surse de inspiraţie pentru propria-mi creaţie, imbold la scris. Precum mărturisea Theodore Parker: “Cărţile care te ajută cel mai mult sunt acelea care te fac să gândeşti cel mai mult”. Tata-mi striga, tot văzându-mă cu ochii-n cărţi:

- Mai ieşi şi tu, mă, afară la copii, să te recreezi!
- Lasă-mă, domne,-n pace!
Dar mama intervenea:
- Ce-ai tu cu copilul?! Nu-l pun la muncă, măcar să înveţe.

Era câte-o carte pe care n-o lăsam din mână toată noaptea – pân-o terminam. Noaptea era linişte. Mă concentram şi aprofundam mai uşor. {Ziua te mai perturba câte ceva, îţi
distrăgea atenţia.} Şi pentru şcoală când învăţam, în clasele primare, îmi spunea mama să dorm noaptea cu cartea sub căpătâi ca să-mi intre ideile în cap. Şi mă culcam cu gândul la ceea ce învăţasem în cursul zilei, cu câte-un manual sub pernă – să mi se întipărească mai bine în minte…

Închei prin povaţa Sf. Augustin (350-430 d. C.) din „Confesiunile” sale (VIII.xii.29): „tolle lege, tolle lege” [ia (cartea) şi citeşte, ia (cartea) şi citeşte].
---------------------------------------------------------------------------------------------

* HELLUO LIBRORUM se poate consulta la următoarea adresă de web:
http://fs.gallup.unm.edu/HelluoLibrorum.pdf

                                                                                                                 Florentin SMARANDACHE
                                                                                                                               februarie-august 2010








 ION GHEORGHE ÎN COGAIONUL UITAŢILOR

- JURNALUL ÎN VERSURI AL UNUI SCRIITOR NEOBIŞNUIT -


    Era o vreme, în secolul trecut, când evocările lumii culturale declanşau reacţii specifice, replici şi polemici care făceau deliciul cititorilor revistelor literare. Paramemorialiştii, precum acordorii instrumentelor muzicale, voiau, în primul rând, să-şi corecteze propria imagine deformată de un aparat fotografic mânuit neprofesional. Din păcate, astăzi, atâtea instrumente sună fals, încât nimeni nu se mai oboseşte să le îndrepte sunetul. Blazarea şi indiferenţa s-au aşternut ca o pulbere grea peste viaţa literară. La drept vorbind, fiecare se preocupă de propriile cărţi. Pe cine să intereseze şuvoiul de amintiri şi reconstituiri despre o perioadă istorică foarte apropiată ale lui Ion Gheorghe, prezentate drept „Concluziile senectuţii” (2010). Jurnalul Bazileului este cartea ideală pentru a stârni dezbateri, căci erorile nu o ocolesc, pe când ceea ce e adevărat merită a fi întărit prin mărturia contemporanilor.
    Personajele acestui original jurnal în versuri au reprezentat mult sau foarte mult din punct de vedere politic, ceea ce justifică mulţumirea sau dezamăgirea straniului autor care a împlinit de curând 75 de ani, excluzând la această vârstă orice îndemn la autocenzură. Pentru a da textului de 240 de pagini cursivitate şi coerenţă, memorialistul bate o temă principală, astupând spaţiile libere cu politic, mult politic, adică efemer, dacă raportăm această construcţie la opera sa megalitică, definitiv clasicizată şi consemnată de istoria literară a ultimei jumătăţi de veac. Tema de care vorbeam este trădarea, cu variantele ei: naţională, socială, de camarad, de frate, ca şi trădarea culturii şi a tradiţiei. Personajele abstracte sunt Istoria şi Securitatea. Personajele concrete sunt oameni cu ale căror demnităţi politice s-a intersectat, fructuos sau nu, existenţa poetului. Cele mai bune versuri sunt schiţe de portret, cu îngroşarea patetic-evocatoare sau sarcastic-pamfletară a liniilor care au luminat sau i-au întunecat speranţele. Autorul polemizează continuu cu arheologii şi academicienii care au refuzat sistematic să ia în serios celebra sa colecţie de statuete din paste litice, cu filologii care nu recunosc reconstituirea din decriptele tabletelor Rosetti şi a monedelor geto-dacice a limbii protolatine, cu militarii care ar fi recompus formula magică a betoanelor arhaice şi ar fi folosit-o în secret la construirea metroului bucureştean şi cu biserica creştină care a preluat, fără să recunoască, simbolurile religiei străvechi, mai cu seamă Cavalerul Danubian, şi a dizolvat pe daci „în terciul demografic de creştini şi hoţi”. Nu sunt uitaţi tracologi celebri, istorici importanţi, diplomaţi, ofiţeri de contrainformaţii, conducători de stat. Fiecare vinovat poartă o vină istorică. Diaristul nu face jocuri psihologice pentru a justifica refuzuri şi trădări. Protestează, contestă, incomodează. Luptă şi nu se dă bătut.
    În materialul narativ şi demonstrativ al testelor versificate se constată prezenţa destul de firavă a poetului, pentru că avem de-a face cu 56 de pamflete (nu 55, cum, greşit afişează Cuprinsul) în care în prim-plan stă polemistul necruţător şi dogmatic, bântuit de nostalgii şi dezamăgiri. Nici nu e de mirare, pentru că viaţa sa, cu tot ce implică această noţiune dinamică, a însemnat angajare, credinţă şi luptă pentru o idee. Poetul a respins de-a lungul timpului orice retuş aplicat personalităţii sale, considerând asta ca o anulare a eului, deşi abolirea trufiei poate fi prima fază a afirmării unicităţii, dar când e vorba de Ion Gheorghe totul se petrece altfel: „Eu trag de-o lume de dincolo de mine,/ Cineva ţine proptă şi smuceşte timpul spre sine” (pag. 116). Totuşi mai putem vorbi de lirism în „Concluziile senectuţii”? Doar la modul crepuscular, exprimând propria mecanică a senzorialităţii centrifuge a omului în etate, amăgit de civismul cronofag. Poetul nu mai imaginează tărâmuri şi ere ideale în Ţara Marei Mama. El însuşi nu se mai consideră Muzaios, ci un petiţionar răpus de birocraţia instituţiilor româneşti. Chiar şi marea temă a destinului ţărănimii alunecă în plan personal, la Florica sau la Pietroasele, care numai a Comune Pastorale nu arată… („N-a mai rămas pe Dealul Istriţa, spre Ciuhoiu,/ Decât un zid de pietre în beton grosolan:/ De zece paşi spre Apus şi alţi şapte spre Răsărit./ Cum vor mai putea urmaşii mei să dovedească faptele ce au fost;/ Cum acolo, vreo cincizeci de ani, s-au petrecut turmele comunei;/ Şi în ce fel furând fruntaşii din ceea ce se cuvenea tuturor/ Au distrus zi de zi, an de an cel mai drept model social din câte avu/ Această nenorocită de ţară, de când s-a numit Cimeria Hyperboreeană/ Până la Republica demotică a Celui de la Scorniceşti -/ Cristosul mamei lor de vremuri!” – pag. 7) Amărăciunea e atât de mare, încât, rareori, autorul are chef să poetizeze.

                                                                                                                       Gheorghe POSTELNICU

VĂ INFORMĂM ÎN LEGĂTURĂ CU TREI ACTUALE OPORTUNITĂŢI DE AFIRMARE LITERARĂ

 

               ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI
                                        DIN ÎNTREAGA LUME



Revista internaţională STARPRESS  www.valcea-turism.ro va realiza o ANTOLOGIE A SCRIITORILOR ROMÂNI DE PRETUTINDENI/ ANTOLOGIA STARPRESS pe două secţiuni: POEZIE ŞI PROZĂ SCURTĂ (sau fragmente de roman) ale autorilor români contemporani din întreagă lume. În acest scop, aşteptăm părerile şi propunerile dumneavoastră pe adresele redacţiei.
 
Prioritate în paginile ANTOLOGIEI STARPRESS vor avea câştigătorii şi participanţii la Concursul Internaţional de Poezie Pentru Românii din Întreagă Lume STARPRESS, ediţiile 2008 şi 2010, colaboratorii revistei, cei care au fost publicaţi de STARPRESS şi cei care sunt recomandaţi. Nu excludem pe cei talentaţi, care dintr-un motiv sau altul nu au apărut în paginile nostre. Ne rezervăm însă dreptul de a nu publica scriitori controversaţi, de a nu publică lipsă talentului şi pe cei care trimit intenţia lor prea târziu, după primirea materialelor într-o anumită perioadă ce se va anunţa curând.
 
Atât pentru poezie cât şi pentru proză se vor aloca, câte 4 pagini, două în limbă engleză, două în romană/ începând cu un scurt CV , poză şi versuri/ fragmente proză.
 
Fiecare autor va primi câte trei exemplare. Vom dona câte un exemplar fiecărei AMBASADE străine în România (personal  voi dona, cu proces verbal câte un exemplar şi voi încheia câte un patrteneriat cultural). Totul va fi „imortalizat, prezentat în revista  STARPRESS www.vâlcea-turism.ro şi celorlalţi parteneri media din diaspora şi România, ziare, posturi de radio şi TV, reviste, agenţii internaţionali de presă,  colaboratori cunoscuţi deja de domniile voastre precum şi media din ţările cu care se vor încheia parteneriatele - informate de ambasada fiecărui stat.
  Astfel, proiectele culturale ale revistei internaţionale STARPRESS dintre România şi alte state ale lumii vor fi realizate direct şi nu prin Ministerul Culturii, valorile ţărilor respective... din punct de vedere cultural-artistic vor putea fi mai bine cunoascute la noi... ca şi cele româneşti în ţările lor! Deja avem câteva parteneriate pe tapet, inclusiv China şi Japonia (pe lângă cele din USA, Canada, Israel, Australia, Republica Moldova, Italia, Spania, Belgia, Franţa, Anglia, Cipru, Belarus, Germania, India, Grecia). Avem în vedere inclusiv realizarea unor şcoli de vară-tabere de creaţie, spectacole...
  Vom dona Antologia şi ambasadelor române din străinătate, centrelor culturale, ziarelor, posturilor de radio şi tv din ţara şi întreagă lume cu care avem colaborare dar şi cu cele cu care neavând colaborare, o vom realiză cu acest prilej (avem în vedere şi centre culturale ale anumitor ţări, nu doar cele ale României în ţările respective.)  
  Proiectele sunt realizabile, în acest scop, avându-se în vedere că fiecare participant -poet/ prozator (care are talent) şi doreşte să facă parte din ANTOLOGIA STARPRESS va contribui cu 60 de euro pentru realizarea cărţii, tipar şi mai ales pentru expedierea şi publicitatea ei în întreagă lume.

CONDIŢIILE DE PARTICIPARE:
 
1. Atât pentru poezie cât şi pentru proză se vor aloca  câte 4 pagini, două în limbă engleză, două în romană/ începând cu un scurt CV, poză şi versuri/ fragmente proză. (Dacă cea mai mare parte a domniilor voastre consideră că şi alte două pagini în limbă franceză ar fi binevenite, vom rezerva 6 pagini pentru fiecare scriitor - avându-se în vedere că în Canada, Belgia, Elveţia, Franţa, Africa de Sud, etc. există mulţi cititori de limbă franceză). Aşteptăm aşadar părerea domniilor voastre în legătură cu acest subiect!
  2. Se primesc  materiale culese pe calculator, corp literă 10 cu diacritice, font Times New Roman, spaţiere între rânduri de 1 sau 1,5 (va vom anunţa din timp detaliile tehnice), pe adresele care vor fi menţionate printr-un comunicat de presă, o fotografie în  jpg. şi un scurt CV. (Materialele şi CV-ul vor fi trimise în limbă română şi engleză (eventual şi în limbă franceză), stabilind detaliile după primirea părerilor dumneavoastră.
 3. Scriitorii vor achita  60 euro (sau contravaloarea acestora) în contul Revistei STARPRESS.
4. Fiecare scriitor va primi cate 3 exemplare, gratuit.
5. Fiecare scriitor va putea avea propriul sponsor pentru paginile sale, nominalizat în paginile respective (câteva rânduri despre activitatea sa, adresa de e-mail şi siteul).
 
Aşteptăm părerile dumneavoastră, intenţia de inscriere şi alte propuneri, pe următoarele adrese de e-mail:
star_ligya@yahoo.com
sun_andrada@yahoo.com
free3ymher@yahoo.ca
Sau la telefon (40) 0723 371626

Proiectele noastre sunt realizabile!


Vă propunem să vizitaţi paginile Cultura şi Concurs Internaţional de Poezie Pentru Românii din Întreaga Lume STARPRESS 2008 şi 2010 , recomandându-vă linkul:
http://www.valcea-turism.ro/j15/index.php?option=com_content&view=category&layout=blog&id=20&Itemid=36
 
                                      Director general Revista Internationala STARPRESS www.valcea-turism.ro
                                                                                                                   Ligya DIACONESCU
                                                                                                                         12 septembrie 2010

 




                    
                       
   FESTIVALUL NAŢIONAL
DE POEZIE ŞI EPIGRAME DE LA MIZIL
                                     A AJUNS LA EDIŢIA A IV-A



Distinşi prieteni,

Vă semnalez Festivalul naţional de poezie şi epigrame:

                                                      ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL, ediţia a IV-a.

Unii dintre Dvs au participat şi anul trecut. Au primit pentru participare o diplomă şi Antologia.

Vă invit acum să vă înscrieţi sau să mă sprijiniţi în promovarea lui prin mijloacele de care dispuneţi. Parteneriatele sau schimbul de link/logo sunt binevenite.
 
Am ataşat mailului, regulamentul, afişul şi coperţile Antologiei.
  Iată, sintetic, evoluţia festivalului:
Ediţia   I (2008):   35 de participanţi
Ediţia  II (2009):   85 de participanţi
Ediţia III (2010): 229 de participanţi
 
Pagina de înscriere şi cu alte detalii este www.romeojulietalamizil.ro
 
 Cu preţuire şi recunoştinţă,

prof. Laurenţiu BĂDICIOIU
Liceul "Grigore Tocilescu" Mizil.
mobil: 0744438247
acasă: 0244253100
tel/fax 0244253227
email: badicioiu_laurentiu@yahoo.fr

***
REGULAMENTUL CONCURSULUI NAŢIONAL DE POEZIE ŞI EPIGRAME „ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL”
EDIŢIA A IV-A, 2010 - 2011


„Mizilul!... Aşezată la poalele Tohanilor, celebre podgorii, această urbe - o grădină - se răsfaţă cu multă cochetărie pe o pajişte plană, asupra căreia bate soarele în plin de cum răsare şi până apune, iarna şi vara. Rar se găseşte o panoramă aşa de plăcută şi atât de luminată: la miazănoapte, trâmba podgoriilor aci aproape, şi mai sus, în depărtare, treptele din ce în ce mai azurii ale Carpaţilor; la miazăzi, câmpia vastă, care se-ntinde, uşor povârnită, până departe-n Dunăre. La spate, cea din urmă treaptă a munţilor; în faţă, neţărmurita zare a câmpiei. Se poate zice că Mizilul este poarta Bărăganului.” (I.L Caragiale, O zi solemnă)

SECŢIUNILE CONCURSULUI:

POEZIE       – maxim patru poezii
EPIGRAME – maxim patru epigrame

La concurs pot participa tinerii români de… orice vârstă!!!

ÎNSCRIERE: 30. 07. 2010– 30.12 2010
Înscrierea pe www.romeojulietalamizil.ro sau prin poştă.
TAXA DE PARTICIPARE: 20 LEI
PREMII TOTALE: 4000 DE LEI

Toţi participanţii şi profesorii îndrumători primesc diplome. După premiere edităm  o antologia cu textele selectate ale concursului şi o trimitem prin poştă.

Taxa va fi trimisă prin mandat poştal pe adresa liceului: prof. Bădicioiu Laurenţiu, Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”, str. N.Bălcescu, nr.131, Mizil, Prahova, cod 105800  cu menţiunea: pentru „Romeo şi Julieta la Mizil”, ed. a IV-a.

O epigramă are ca temă impusă MIZILUL. Sugestii beletristice: Geo Bogza, 175 de minute la Mizil, I.L Caragiale, O zi solemnă, George Ranetti, Romeo şi Julieta la Mizil. Textele sunt pe www.romeojulietalmizil.ro  Celelalte trei epigrame au teme libere. Poeziile/epigramele nu trebuie să fi fost publicate până la data premierii, adică 30.01.2011. Un moto trebuie adăugat în FIŞA DE ÎNSCRIERE pentru ca, numai ulterior jurizării, concurentul să poată fi identificat.
 
Spre a destinde rigida regulă a folosirii celor patru cuvinte obligatorii doar într-o epigramă, Ranetti, Romeo, Julieta şi Mizil, valabilă invariabil la primele ediţii, oferim la această ediţie o perpectivă mai atractivă, păstrând totuşi Mizilul, cum era şi firesc, expus  „tirului” epigramiştilor.

Precizăm că, pentru cei care nu au internet, materialele pot fi trimise prin poştă (adresa este mai sus), semnate cu un moto, în acelaşi plic introducându-se încă un plic închis, pe care va fi scris acelaşi moto, în interiorul căruia va fi fişa de înscriere cu toate datele de identificare ale autorului. Nu uitaţi telefonul!

ATENŢIE: Materialele trimise după 31.12.2010 nu vor mai intra în concurs! Jurizarea în ianuarie 2011; premierea pe 30.01.2011, la Mizil, în Sala de Festivităţi a Liceului „Grigore Tocilescu”.

COMPONENŢA JURIULUI:

Corneliu Berbente, prof. univ.dr.ing. – vicepreşedintele Clubului „Cincinat Pavelescu”
Corneliu Leu – prozator şi jurnalist
Daniel Cristea Enache, conf. univ.dr. – critic literar, scriitor
Emil Proşcan – primarul oraşului Mizil
Ion Busuioc – epigramist
Nicolae Dragoş – scriitor
Mihai Moleşag – epigramist
Titus Constantin Vîjeu, profesor univ.dr.  – critic de artă, scriitor

Coordonator proiect: prof. Laurenţiu Bădicioiu
tel.0744438247
Mail: badicioiu_laurentiu@yahoo.fr  www.romeojulietalamizil.ro






                                                   INVITAŢIE DE A PARTICIPA LA

                                           ANTOLOGIILE REVISTEI „SINGUR”


 

Grupul Media „SINGUR” îşi anunţă intenţia de a edita o antologie de poezie şi una de proză scurtă (sau fragmente de roman) ale autorilor români contemporani.
 
Condiţii de participare:

1. Se primesc numai materiale culese pe calculator, cu diacritice, font Times New Roman, corp literă 12, spaţiere între rânduri de 1,5. Materialele nu vor depăşi 3 (trei) pagini format A4.

Acestea vor fi trimise până la data de 31 octombrie 2010 pe mail:
 dorudancus@yahoo.com

sau poştal, pe suport electronic (DC sau DVD) pe adresa:

Editura SINGUR, O.P. 8, C.P. 19,
loc. Târgovişte, jud. Dâmboviţa.
Apariţia celor două antologii, inclusiv expediţia volumelor către autori se va realiza (şi se va încheia) până la data de 30 noiembrie 2010.
2. Se vor ataşa o fotografie scanată în format jpg şi un scurt CV literar.

3. Autorii vor achita 100 lei în contul SC YEUDENI SRL, ale cărei date se găsesc mai jos. Suma finală încasată va fi folosită pentru achitarea tiparului. Serviciile de prepress, corectura, taxele de expediţie poştală şi resursele necesare mediatizării vor fi suportate integral de Editura SINGUR, care editează aceste lucrări.
4. Fiecare autor va primi gratuit câte 5 (cinci) exemplare din antologia în care a apărut.
5. Antologiile vor beneficia de o intensă campanie de mediatizare pe mai multe site-uri culturale din ţară şi din străinătate, în diverse publicaţii on line din ţară şi din străinătate şi în diverse publicaţii tipărite. De asemenea, vor fi prezentate publicului cu ocazia unor întruniri culturale, cenacluri, tabere de creaţie etc. Autorii vor fi ţinuţi la current în permanenţă cu stadiul mediatizării scrierilor lor.
6. Datele firmei în contul căreia se virează ori se depune taxa de participare în valoare de 100 lei:
SC YEUDENI SRL
Cont IBAN: RO10BTRL01601202T47115xx
C.U.I.: RO26372890
Nr. de Ord. în Reg. Com.: J15/3/2010
Loc. Târgovişte
Jud. Dâmboviţa

7. Informaţii suplimentare:
Ştefan Doru DĂNCUŞ
Director al Grupului Media „SINGUR”
dorudancus@yahoo.com
Telefon: (40) 072-444.35.87

 

 

 Pr. Ioan Alexandru MIZGAN

                                           „SILVIU DRAGOMIR – ISTORIC”

                                                    EVENIMENT  EDITORIAL



De curând a văzut lumina tiparului,  în a doua ediţie, o lucrare monumentală a istoriografiei româneşti  actuale dedicată renumitului istoric Silviu Dragomir. Este vorba de monografia intitulată „SILVIU DRAGOMIR – ISTORIC”, lucrare care aparţine renumitului istoric şi profesor orădean Sorin Şipoş, de la Universitatea din Oradea.  Volumul numără 547 de pagini şi a apărut în condiţii grafice excepţionale la Editura Universităţii din Oradea şi Editura Cartdidact din Chişinău.

Lucrarea se constituie într-o analiză ştiinţifică asupra vieţii, activităţii şi personalităţii istoricului Silviu Dragomir, fiind susţinută ca teză de doctorat la Universitatea  ”Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, şi beneficiază de o prefaţă semnată de academcianul Ioan Aurel Pop.

Ne întâlnim în acest volum cu o amplă investigaţie asupra vieţii şi activităţii renumitului istoric, din care desprindem personalitatea marcantă a acestuia. Născut la 1/13 martie 1888 în comuna Gurasada din judeţul Hunedoara, Silviu Dragomir va ajunge la studii la Novi Sad ca bursier al Fundaţiei Gojdu, iar apoi la Cernăuţi şi Viena. Va ajunge profesor la Sibiu şi mai apoi la Cluj. Pentru activitatea ştiinţifică, didactică şi pentru politica promovată, Silviu Dragomir a fost răsplătit cu numeroase medalii şi decoraţii precum şi cu titlul de membru al Academiei Române. În timpul dictaturii comuniste a fost închis între 1949 – 1955 în penitenciarele din Caransebeş şi Sighet. Se va stinge din viaţă la 23 februarie 1962.  

Întâlnim în acest volum şi documente inedite  recent culese din Arhiva CNSAS din perioada în care Silviu Dragomir a fost urmărit şi persecutat de către Securitate. Istoricul Sorin Şipoş consideră că viaţa istoricului Silviu Dragomir reprezintă un model de demnitate, generozitate, cinste şi patriotism. Trebuie să spunem în finalul acestor scurte consideraţii că  demersul ştiinţific al istoricului Sorin Şipoş se caracterizează  -aşa  cum remarca academicianul Ioan Aurel Pop- prin sobrietate, armonie, echilibru, acrivie şi obiectivitate.  

Probitatea morală şi intelectuală a istoricului Sorin Şipoş poate servi ca model pentru alţi istorici care au datoria în faţa opiniei publice de a sluji adevărul istoric şi nu anumite ”adevăruri istorice interesate” sau justificate prin alte metode decât acrivia ştiinţifică. Sperăm că prin aceste rânduri am trezit interesul multor pasionaţi de istorie de a citi această monumentală lucrare dedicată istoricului Silviu Dragomir.








          „DE LA REGIMUL COMUNIST LA REGIMUL ILIESCU”

Fostul sef al SRI, Virgil Magureanu, si-a lansat, miercuri, volumul "De la regimul comunist la regimul Iliescu ", in care scrie despre implicarea Rusiei in Revolutia din 1989 si despre faptul ca Ion Iliescu "nu a avut suficient curaj".
Magureanu sustine ca Ceausescu a fost informat de catre Gorbaciov, in ziua de 5 decembrie 1989, ca "Romania va fi teatrul unor schimbari".
"Atunci a inteles Ceausescu si atunci a folosit pentru prima oara cuvantul tradare, " scrie Magureanu.
 
Fostul sef al SRI spune ca schimbarea lui Ceausescu a fost o operatiune minutios si indelung pregatita de Gorbaciov, Kremlin si KGB, dar si de americani, israelieni si francezi. Magureanu afirma ca creierul schimbarii a fost Silviu Burcan, care primea instructiuni de la KGB si, personal, de la Gorbaciov. Fostul sef al SRI catalogand-o drept "lovitura de stat militara, reusita partial".
El afirma ca Securitatea, condusa de Iulian Vlad, l-a dus de nas pe Ceausescu in acea perioada, dovada faptul ca rapoartele serviciului nu vorbeau decat despre banalitati, "note generale, ceva de genul ca imperialismul se misca, serviciile israeliene care fac... nu transparea din niciuna dintre note ca regimul este condamnat".
Autorul spulbera legenda conform careia unii lideri post-decembristi s-ar fi cunoscut la Revolutie. Magureanu recunoaste ca pe fostul presedinte al Romaniei, actual presedinte de onoare al PSD, Ion Iliescu l-a cunoscut inca din 1973. Despre Iliescu, Magureanu afirma in carte ca era foarte bun prieten cu Valter Roman si, implicit, cu fiul acestuia, lucru care nu l-a impiedicat pe Petre Roman "sa inceapa sa il sape imediat dupa ce a fost desemnat premier".
Ion Iliescu a fost ales de Moscova pentru a conduce Romania, "se stia ca el va fi succesorul lui Ceausescu inca din 1987, cand Gorbaciov a vizitat Romania", iar Revolutia din 1989 a fost "o lovitura militara de stat reusita partial", afirma Virgil Magureanu.
Autorul scrie ca "sovieticii nu voiau neaparat sa faca tot circul pe care l-au facut in decembrie, violentele si implicarile vizibile. Ar fi preferat sa produca transferul puterii spre Iliescu prin mijloace politice, simple, daca se putea. Ceausescu, rezistand, s-a ajuns la crimele din decembrie".
Pe Iliescu, Magureanu il descrie astfel: "nu era o persoana dotata cu prea mult curaj, nu avea vocatia unui personaj eroic, nu l-am fi putut vedea vreodata indemnand tinerii la lupta, pe baricade, si nici conducand mitinguri impresionante impotriva regimului, cum a facut Lech Walesa... Dar in momentele din decembrie 1989 si in urmatoarele luni nu s-a ridicat un altul care sa fie mai convingator". "Niciodata nu a avut suficient curaj", concluzioneaza Magureanu.
Magureanu e categoric cand afirma ca rolul lui Iliescu a fost relativ minor in derularea schimbarii: "Iliescu si grupul sau nu aveau la indemana niciun instrument al fortei care sa le permita sa opereze decisiv pentru adjudecarea puterii. Nici nu au avut nevoie de asa ceva. Din aceasta cauza, pentru a ocoli faptul ca puterea a glisat, pur si simplu, catre acest grup, a fost folosit cu insistenta de catre ei termenul echivoc si neclar de "revolutie" ", spune fostul sef al SRI.
"In decembrie 1989 nu s-a intamplat nimic eroic", adauga el. "Puterea a fost oferita, ca o ofranda, catre grupul care nu prea a avut niciun merit in smulgerea ei din mainile autoritatilor comuniste".
 


 
 
ÎNDREPTĂŢITE ÎNTÂMPINĂRI ALE  COLEGILOR NOŞTRI DE LA REVISTA  „CONTEMPORANUL”

 

Domnului Prim Vice Preşedinte al USR Varujan Vosganian
Domnului Vice preşedinte ale USR Gabriel Chifu
Spre ştiinţă:
Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER)
Federaţiei Editorilor şi Distribuitorilor de Carte din România (FEDCR)


Scrisoare deschisă

 
Telefonic, azi, 9 septembrie 2010, dl vice-preşedinte al USR, Gabriel Chifu m-a informat că revista Contemporanul – revistă înfiinţată la 1881, făcând parte din patrimoniul României, şi fiind condusă după 1990 de acad. N. Breban şi de Aura Christi – nu figurează pe lista revistelor care vor beneficia de sprijinul guvernului României, întrucât revista Contemporanul nu este o revistă a Uniunii Scriitorilor din România, ci, după cum s-a afirmat nu o data în şedinţele comitetului director al USR… „revista subsemnatei şi a fratelui acesteia”. Textele comunicatelor referitoare la sprijinul de un milion de euro care urmează să fie acordat de Guvernul Boc celor mai importante reviste de cultură româneşti, le-am parcurs cu atenţie. Am primit şi nu puţine mesaje de la cei peste 100 de colaboratori ai revistei Contemporanul. Nicăieri nu este specificat că Guvernul României urmează să sprijine explicit exclusiv revistele USR. Nu e specificat nicăieri, aşadar, că ar fi vorba de revistele culturale, proprietate a USR-ului (în realitate, nici o revistă a USR-ului nu este de jure a USR-ului; greşesc? Fiecare revistă – e un fel de a spune, nu-i aşa? – a USR-ului este sprijinită de o entitate nonprofit, fie aceasta fundaţie sau asociaţie, iar titlurile revistelor sunt înregistrate la OSIM pe numele entităţii nonprofit, nu a USR-ului).  
E vorba, în declaraţia dlui Boc, de revistele culturale de patrimoniu, care au avut un rol important cultural. Cred că ar fi firesc şi normal ca actuala conducere a USR-ului să nu budeze, aşa cum o face şi în cel de-al doilea mandat, Contemporanul, şi să-l includa pe lista revistelor care urmează să fie sprijinite de guvern. Lista care urmează să fie întocmită de actuala conducere a USR.
Membrii fondatori ai Asociaţiei Contemporanul, editor al revistei Contemporanul, sunt 4 redactori ai acesteia + un expert în proiecte, un economist, funcţionar la Ministerul de Finanţe, cu care a colaborat şi dl Vosganian pe când exercita funcţia de Ministru). Preşedinte al Asociaţiei Contemporanul este acad. N. Breban. Fratele meu, Andrei Potlog, nu figurează şi n-a figurat niciodată printre fondatori. Faptul că sunt denigrată în permanenţă pe nedrept („Contemporanul este revista Aurei Christi şi a fratelui ei” etc.) şi taiată la bani în ultimii 20 de ani cu o ritmicitate care ar dărâma şi un mamut  – nu e vina celor care mă denigrează, ci vina celor cărora le convine ca revista Contemporanul, înfiinţată la 1881, condusă de 20 de ani de acad. Breban şi subsemnata, să fie tăiată de pe mai toate listele. Credeţi că o asemenea situaţie flagrantă poate fi tolerată la nesfârşit?
E simplu de limpezit situaţia şi de anulat toate denigrările şi zvonistica întreţinută în cel mai anost stil balcanic. Pot, la solicitarea dvs., să vă pun la dispoziţie o copie a statutului acestei instituţii.
Dacă revista Contemporanul nu va figura pe lista revistelor sprijinite de guvern, dată fiind importanţa şi vechimea acesteia, importanţa grupului de colaboratori din ţară şi din străinătate ai revistei Contemporanul,  voi face publică această realitate flagrantă, evidentă, prin toate mijloacele media care ne stau la dispoziţie.
Calomnia, altminteri, ştiţi foarte bine, se pedepseşte prin lege.
Aştept un răspuns oficial, în timpul prevăzut de lege: ce sumă anume îi va reveni revistei Contemporanul din acel milion de euro alocat de Guvernul României revistelor de cultură de un real prestigiu, care se confruntă cu grave dificultăţi financiare, între care figurează şi revista Contemporanul, publicaţie care, între alţii, l-a lansat pe vremuri şi pe dl prof. Manolescu, dacă nu mă trage pe sfoară memoria. O singură informaţie vă ofer, ţinând de laboratorul revistei Contemporanul: în ultimii şapte ani, nici directorul revistei, nici subsemnata, nici contabilul, nici distribuitorul, nici juristul nu şi-au ridicat salariul pentru activitatea desfăşurată în scopul editării revistei Contemporanul. Revista este elaborată, tehnic vorbind, de 3 persoane. Prin comparaţie, alte reviste – care nu au prestigiul şi nici vizibilitatea, şi nici impactul, nici distribuţia Contemporanului – sunt elaborate de 8-10 persoane remunerate ritmic. Drepturi de autor colaboratorii vechi ai revistei n-au încasat de ani. Vi se pare normală o asemenea situaţie? Acum patru ani revista Contemporanul a lansat Apelul pentru salvarea culturii române vii, semnat de 900 de personalităţi din întreaga lume.
Solicit actualei conduceri a USR-ului să supună la vot deschis în următoarea şedinţă de consiliu a USR-ului includerea revistei Contemporanul pe lista revistelor de cultură care vor fi sprijinite de Guvern în aceste vremuri tulburi, de reală, dramatică dificultate pentru cultura română şi pentru literatura română vie. Solicit, de asemenea, ca revistele şi sumele care urmează să fie alocate revistelor desemnate de USR să fie sprijinite de Guvernul României să fie discutate şi supuse la vot în cadrul Consiliului USR, urmând să fie făcute – şi revistele de pe listă, şi sumele alocate – publice, fiind publicate inclusiv pe site-ul USR, dat fiind faptul că e vorba de bani publici.
 Vă invit să consideraţi acest email ca pe o adresă oficială. Semnez această adresă cu numele meu, conţinutul acesteia, spre ştiinţă, va fi comunicat tuturor colaboratorilor revistei Contemporanul, cât şi partenerilor noştri media.

Gânduri senine,
                                   Aura Christi redactor şef revista Contemporanul, membru al Uniunii Scriitorilor din România

                                                                                                              Bucureşti, 9 septembrie 2010
 
 
P.S. Membrii fondatori ai Asociaţiei Contemporanul sunt: Bogdan Mihai Dascălu, Dana Duma, Elena Mădălina Lehăduş-Timofte (expert în proiecte), Răzvan Voncu şi Aura Christi. Acad. N. Breban lipsea din ţară când am înfiinţat instituţia, plecând după alegerile USR, nu mi-a lăsat o împuternicire. L-am ales, prin majoritate de voturi, preşedinte de onoare. Aceasta e situaţia reală. Şi nu cea calomnioasă care se prezintă în Consiliul sau Comitetul director al USR.
Sunt incomodă, de acord. Sunt scorţoasă, de acord. Să fiu eu pedepsită pentru stilul meu, nu o revistă de prestigiul şi importanţa revistei Contemporanul.
Contemporanul este al lui Nicolae Breban şi al Irinei Petraş, al lui Alex Ştefănescu şi Răzvan Voncu, al lui Ştefan Borbély şi al Constantinei Buleu, al lui Dan Mircea Cipariu şi al Mariei-Ana Tupan, al lui Nicolae Balotă şi Ion Ianoşi, al Irinei Ciobotaru şi Ion Vianu. Contemporanul este al lui Leon Volovici şi Norman Manea, al Adrianei Teodorescu şi Daniel Cristea Enache, al lui Bogdan Mihai Dascălu şi Anamaria Romiţan, al Doinei Dascălu şi Crişu Dascălu, al Danei Duma, Călin Căliman (Mister Contemporanul), al Luizei Barcan, al lui Marin Radu Mocanu, al lui Moshe Idel şi Victor Frunză, al lui Edward Sava, al lui Liviu Antonesei şi al Nicoletei Dabija, al Anei Blandiana şi al lui Romulus Rusan, al lui Leo Butnaru, al Rodiсăi Grigore, al lui Vasile Andru, Cassian Maria Spiridon, Gabriela Melinescu, Philippe Palini, Liviu Ioan Stoiciu, Mihail Gălăţanu, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Cristian Bădiliţă, Varujan Vosganian, al corespondenţilor noştri din străinătate: Eugenia Dumitriu (Spania), Irina Boca (Canada), Mircea Gheorghe (Canada), S. Damian (Germania), Lucia Dărămuş (Anglia) etc. etc. Contemporanul este, da-da, în acel „azi etern al spiritului”, şi al scriitorilor care au devenit de mult legendă, mit, scriitori, din operele cărora publicăm cu ritmicitate în paginile revistei: Rilke, Dostoievski, Goethe, Nichita Stănescu, Evtuşenko, Platonov, Durand, Nietzsche, Schopenhauer etc. Contemporanul este, da, şi al meu, şi al Mihaelei David, economistul care a rămas din prietenie lângă noi, fără să fie remunerată. Şi al consilierului nostru juridic, Ion Cojocaru, care a dus, pe întinderea unui deceniu, războaie după războaie pentru a-l ţine în viaţă şi pentru a-l apăra, devenind astfel un membru al tribului Conte. Da. Conte este şi al fratelui meu, Andrei Potlog, care a redresat distribuţia revistei şi căruia îi mulţumesc pentru hărnicia şi devotamentul său.
Din ce motive să fie pedepsiţi toţi aceşti scriitori, toţi aceşti oameni de o reală valoare, de un înalt profesionalism? Din ce motive să fie taxată întreaga echipă? Pentru că subsemnata a publicat câteva analize incomode şi, da, recunosc, dure, oricum, neobişnuite pentru tabieturile amar-vesele în vogă pe malurile Dâmboviţei, taxând lipsa de profesionalism şi mentalitatea clientelară a actualei conduceri a USR-ului?
„Saliva-n gura capătă un gust amar” ar fi spus Blaga. Este incredibil ceea ce se întâmplă şi e limpede faptul că actuala conducere a USR-ului a trecut la represalii împotriva mea şi a grupului adunat în jurul Conte pentru că am taxat actuala conducere a USR pentru neglijenţă, lipsă de profesionalism, iar acum o taxez şi pentru tabieturi specifice dictaturii. Nu bănuiam că în anul de graţie 2010, la USR, vor prospera represaliile. Parcă am fi în plin Orwel.

                                                                                                                        10 septembrie 2010

 TREI RECENZII DE AL.FLORIN ŢENE:

                                         “Semne dintr-un trunchi de cuvânt”


    Poetul Aurel Pop, înzestrat cu calităţile “scriitorului, editorului, criticului, omului de cultureă”, este din nou în librări cu volumul de poezi”Semen dintr-un trunchi de  cuvânt”,apărut la Editura “Citadela”,Satu Mare, 2009, în care auzim”Vocea Poetului “care”a căpătat o forţă expresivă absolut remarcabilă.”(“Prefaţă”de Adrian Botez).Încă din titlu , cuvântul este imaginat ca un trunchi de copac din care cresc crengile multitudinilor de sensuri, un fel de  semiotică a relaţiei semn-Poet şi semn-semnificat.
    Prin faconda metaforică , produsul unei stăpâniri a sensurilor cuvântului, poezia lui Aurel Pop are ceva din verva şi truculenţa soresciană. Însă o deosebire îi aşează în loje diferite: Marin Sorescu sugera ingenuitatea limbajului, iar Aurel Pop se foloseşte de oralitatea exprimării pentru a sugera consecinţa “fictivă“ şi himerică a cotidianului:”Ies din când în când/ La lumină/ Noaptea/ Îmi potrivesc gândurile/ Cu grijă / Peste zi / Vorbesc despre criza/ De timp.(Acum).Semnele vieţii sunt resorbite în plasma poeziei. Starea lirică e o subtilă trăire a eului poetic între trezie şi reverie. Realul şi imaginarul par epifani ale poemului:”Mă întorc/ În cuvântul nescris/ Un dinte îmi storc/ Şi-o lacrimă din vis/ Când am plecat/ Îmi amintesc uneori/ De sat/ Mă cuprind fiori/ Când văd/ Ce-a rămas”(“Cucerire”).Visceralul devine transparent, ca un cristal, lăsându-se străbătut de săgeata alegorică de argint a poeziei:”Cititorule eu sunt poetul tău/ Cel ce te scoate din mări de fum/ Pe care corăbii de carne/ Plutesc spre un ţărm alegoric/ O vânătoare universală epidemică noctambulă/ Acoperă totul ca o cangrenă(“Nebuniile omului sunt ca nişte mânuşi ale lumii”).Visul  şi halucinaţia, imaginaţia în marginea vedeniilor impregnează trăirile din mijlocul cotidianului de o mitologie apocrifă, trăgând peste realitate o perdea de iluzii. Poetul se visează, uneori, un David care l-a învins pe Goliat ce smulge “din orizontul lumii/ Nelinişti”, sau îşi construieşte un patrulater ale cărui vârfuri sunt, Dumnezeu, Cuvântul, Eul şi Poezia, în mijlocul căruia îşi adăposteşte Sinele ce uneşte cele patru vârfuri ,pentru a”naşte poemul”, îndemnându-ne:”Adu-ţi aminte/ Când mai scrii/ De poetul/ Care a pus titlul poemului/ Nu uita să-l  reciţi/ O dată pe zi/ Fă-i publicitate pe net/ Bate-l în cuie de lemnul crucii/ În piaţa mare a oraşului/ Chiar dacă dâra de sânge/ Va curge/ de sub coasta Poetului”(“Repetiţie”).Premeditarea  merge înspre amestecul voit de sacru şi progfan, de transcendenţă şi realitatea trăită.Lumea e reconstruită într-o imagine apocrifă ce translatează spre idealităţi.Poetul este o persoană ce iese din cuvânt şi care se reîntoarce”în cuvântul nescris” , are chipul lui Uranus, ( personificare a cerului şi a Universului) ,din picăturile de sânge în urma mutilării lui s-a născut o nouă generaţie de copii: eriniile, giganţii şi nimfele, în cazul lui Aurel Pop, poemele:”Acelea fără formă/ Goale/ Scrise /Pe întuneric”(Creaţia).
    Prezentul volum este scris cu o deplină participare la misterul aflat sub coaja cuvântului şi cu o intensă priză ritualică a limbajului poetic.
                
                            



                     MEŞTERII “CIOPLITORI” AI PRAGULUI DE SUS

Cartea Pragul de sus, “ediţie de ultimă mână”, (Ed. Sitech, Craiova, 2010), a lui Dumitru Velea, ridică, oarecum inedit, problema raportului scriitorului cu viaţa şi divinitatea.
Cuprinzând treizeci şi trei de eseuri, număr nu întâmplător, volumul se deschide şi se închide ca un cerc. Autorul ştie să îmbine într-o sinteză, rareori întâlnită, cercetarea fenomenului cultural, din unghiul manifestării lui originare, cu speculaţia filosofică a fondului spiritual pe care aceasta îl presupune. Ambiţia eseistului ţinteşte către o viziune coerentă şi globală asupra dinamicii spirituale prefigurate în cadrul relaţiei artei cu divinitatea şi viaţa. Dumitru Velea analizează opere din cele mai diverse locuri şi epoci, în conexiuni ce iluminează un fenomen cultural, o mentalitate a omului ce îşi priveşte rostul în lume, prin analogii rapide şi scenarii de idei, iubind coerenţa şi armonia teoretică. Cartea, deschizându-se ca un cerc, în primul eseu autorul face o interpretare interesantă a loialităţii faţă de Fiul Domnului a ucenicilor Săi, ce-l părăsesc când este arestat, doar un tânăr cu o “învelitoare de in“ aruncată pe trupu-i gol îl urmează. Alergat de oamenii legii, pentru a-l aresta, scapă aruncându-şi pânza de in de pe el. Rămas gol şi trecând prin mulţime ca un ”nou născut“, aşa cum Iisus a trecut prin moarte, dând un nou sens vieţii, şi acest tânăr, prin gestul său, simbolic, riscându-şi viaţa, câştigă în plus “adevărul şi viaţa“. Alergând prin mulţime gol, el este îmbrăcat în lumină, iar sufletul, ca un vas, este umplut de iubire din ”inima Fiului Domnului“.
Nu întâmplător cartea se deschde cu această interpretare relatată în Evanghelia după Marcu. Fiindcă toate eseurile lui Dumitru Velea analizează, de pe diferite paliere, conexiunea cu divinitatea: de la întâmplările din Odiseea lui Homer, prin povestirile pre-antice ale Egiptului, prin desfăşurări greceşti ale gândului spre libertate, până la opere unor mari scriitori din literatura universală sau de data recentă (Gogol, Cehov, Tolstoi şi Dostoievski; Wilhelm Hauff, Charles Perrault şi H. C. Andersen, Shakespeare, Francis Bacon şi Eugene O’Neil; Molière, Goethe şi Lukács, Goethe; Marc Chagall, Rilke, Saint-John Perse şi Mariana Zavati Gardner). Aceşti reprezentanţi ai spiritului universal care au atins “Pragul de Sus“ prin operele lor l-au văzut şi pe cel de jos; asemeni tânărului “îmbrăcat în lumina lui Iisus“, şi au dovedit că, prin opera lor, au învins moartea şi, prin ea, trăiesc o nouă viaţă.
Interpretările filosofice au originalitate prin ideile propuse. Odiseea, ce a imprimat în tradiţia literară genul peregrinatio, este analizată din perspectiva conotaţiei dată rolului de “rătăcitor” şi de “recuperare“ ale lui Ulise, de întoarcere a sufletului acasă, la Sine, în conexiuni simbolice de “etape” cu “ceasurile” nocturne de renaştere a Zeului Soare şi a sufletului din epopeea egipteană Amduat. Cercul analizelor continuă cu povestea omului şi povestirea recuperării acestuia, fie că este vorba de povestioara egiptenă Adevăr şi Minciună, legată de sensul paradoxal al minciunii, din viziunea greacă, ori de partea luminoasă a “omului lui Dumnezeu”, din Codicele de la Cahalm, ori de aventurile existenţiale ale lui Gogol şi Cehov, primul topit în tâlcuirea liturgică, al doilea aduicând zguduitoare mărturii din infernul sahalinian. Comentariul călătoriei lui Cehov prin Siberia, Însemnări din Siberia, apoi cercetarea vieţii deportaţilor din insula ocnaşilor, Insula Sahalin, intră în categoria adevăratelor “comori şi revelaţii venite din a patra dimensiune“. Lumea pare pentru Dumitru Velea o Insulă Sahalin în care suntem deportaţi, prin comutarea pedepsei cu moartea la 20 de ani de katorga, de muncă silnică, de ocnaş, şi colonizare prin supravieţuire. În acelaşi sens se înscrie şi eseul Teatrul din casa morţi, al experienţei siberiene şi a depăşirii ei de către Dostoievski, pentru a demonstra “preschimbarea” omului; la fel şi marea convertire a lui Saul, de pe Drumul Damascului, din eseul Metafore ale ochiului, desfăşurat în trei etape, dialectice, cu care ne-a obişnuit autorul, ale vederii oarbe, orbirii/vederii şi celei de-a doua vederi, esenţiale. Velea caută continuu să evidenţieze ”valorile divinităţii şi ale divinităţii din om“. Nu se putea să lipsească poema Marele Închizitor, din capodopera Fraţii Karamazov, şi nici “Fiul Viţei” din “utopia” lui Francis Bacon.
Însă cercul se deschide mai amplu când este vorba desapre teatru, statornica iubire a lui Dumitru Velea. Fie vorbind de Teatrul de “lăsata secolului” din lumea lui N. V. Gogol, de Livada lui Cehov, de fundalul expresionist al teatrului lui Eugen O’Neill, de qui-pro-quo-urile dintre teatru şi viaţa socială ale lui Molière descifrate de Eminescu, de funcţia visului şi preschimbare a omului prin artă la Shakespeare (Îmblânzirea scorpiei), de autoreferenţialitate în teatrul lui Ostrovski (Pădurea), autorul urmăreşte prin analogii, analize, comparaţii, similitudini, rolul “mâini destinului“ în viaţa autorilor abordaţi, dar, în special, a operelor în tangenţă cu “pragul de sus“. Acest fapt este explicat de Dumitru Velea prin “momentul“ înscenării execuţiei celor 21 de tineri, printre care se afla şi Dostoievski, ce-şi zicea în gând: ”Şi dacă eu nu voi muri? Dacă viaţa îmi va fi redată? Ce infinit… Atunci eu voi schimba fiecare minut într-un secol…“, şi privea cupola bisericii şi crucea de pe ea scăldată de lumina soarelui. Aceasta a fost “clipa astrală“, de care făcea vorbire Ştefan Zweig, atât pentru Dostoievski şi mai ales pentru literatura universală. Înainte de a trece ”pragul de jos“, Dostoievski are în ochi roua Amintirii din Casa morţilor, şi ca el mulţi cretori de geniu, însă, atenţi la “pragul de sus“ ce poate fi “ghilotină“, dar şi treaptă spre înălţare în nemurire, aşa cum putem înţelege din strania povestire Lesia a lui Jean-Cloude Rogliano din Corsica.
Cercul se închide cu “poeta călătoriei“ Mariana Zavati Gardner, cartea fiind, de fapt, o călătorie pe un meridian al cunoaşterii spre a ajunge la Sine (multe eseuri au descifrări psihanalitice)  şi ca omul să se simtă “acasă în această lume”. Dumitru Velea este un călător prin opere ale lumii şi ni le redescoperă cu alţi ochi şi tâmple albite. Întreaga carte este o “poveste“ despre marile poveşti ale omenirii, ea însăşi făcând parte, de-acum, din marile poveşti ce ne deschide ochii spre “pragul de sus“ ca valoare divină, pentru a vedea “pragul de jos“, ca înţelegere a vieţii pământene, cu “ochii ce văd în viziune viziunea celuilalt deschisă de Domnul ca loc de comunicare şi cunoaştere. A lumii ca viziune şi a Domnului ca lume“ (p. 315).

                                


                           
                                 Însemnări pe marginea monografiei “Gib.I. Mihăescu “

                                                                 de Emil Istocescu


    Despre scriitorul interbelic Gib.I.Mihăescu s-a scris, relativ, destul de mult, dar nu în de-ajuns şi cuprinzător  pe cât ar fi meritat acest autor despre care au scris cu profesionalism: Perpessicius, Ovidiu Papadima, Octav Şuluţiu, Şerban Cioculescu, Papahagi, şi mulţi alţii.
    Prima monografie despre autorul romanului” Rusoaica”( “ romanul n- a fost reeditat  niciodată în timpul comunismului. Motivul este în primul rând titlu”-N.Manolescu) a apărut în 1973 sub semnătura lui Mihail Diaconescu. Monografie care pentru epoca aceea în care cenzura comunistă avea un cuvânt hotărâtor, nu a putut să aducă originale şi inedite date şi interpretări despre opera acestui scriitor ce apare, în perspectiva timpului, ca un Parâng retezat de fulgere.(Vl.Dogaru).
    Iată că, anul acesta( 2010 ), a apărut o monografie completă ”Gib I.Mihăescu “( Editura SILVIANA, Râmnicu-Vâlcea, 2010. ) semnată de Emil Istocescu, un exeget al autorului romanului”Donna Alba “, profesor care de-alungul anilor a adus noi contribuţii la interpretarea , dar mai ales la descoperirea unor  manuscrise ale lui Gib I..Mihăescu, scriitorul şi publicistul care” în primăvara anului 1920, când, neconvenindu-le,( lui şi lui Cezar Petrescu) linia gazetei(“Ţara nouă “, n.n. ), părăsesc Bucureştii şi pleacă la Cluj(… )” unde au pus bazele revistei” Gândirea”.
    Autor al “Monografiei Municipiului Drăgăşani “,( în colaborare cu C.Şerban şi T.Barbu) “La Lilieci.Exegeză.Dechidere hermeneutică “,( în colaborare cu Teodora Albu), “Marin Sorescu-în scrisori “,( în colaborare cu fratele poetului, George Sorescu) şi “Folcloristul Gh.N.Dumitrescu –Bistriţa, în relaţie cu Vâlcea “, Emil Istocescu îşi structurează cartea în două esenţiale capitole:I.Viaţa, II.Opera şi Anexe.
    Ca noutate adusă , de  autorul acestei monografii, după o cercetare cu acribie în documentele vremii păstrate la Arhivele Olteniei, presa interbelică, familie şi cunoscuţi, sunt amănuntele despre” Tărâmul obârşei”, arborele genealogic al lui Gib.I.Mihăescu, bine închegat în subcapitolul “Înaintaşii “, dar mai ales amănunte despre opera acestuia şi comentariile unor critici care subliniau :”Pătrunderea psihologică  a lui Gib I.Mihăescu este una din cele mai de seamă din generaţia sa. Folosind convenţia literară a romanului-confesiune, scormonirea psihologică ia la el formele autoanalizei.“( Tudor Vianu-Arta prozatorilor români, 1941, reed.1966, în Ed.Eminescu,p…367 şi urm. ).
    Specializâdu-se în istoria literaturii române, Emil Istocescu ştie să îmbie într-o sinteză, mai puţin întâlnită la astfel de lucrări dedicate lui Gib.I.Mihăescu, cercetarea fenomenului socio-cultural, din unghiul cercetării arhivistice şi cea orală, cu analiza critică a fondului spiritual al operei scriitorului drăgăşenean. Această monografie aduce noutăţi privind viaţa şi opera autorului nuvelei “La Grandiflora “, dar şi evidenţierea ,prin citate a unor importanţi critici şi istorici lirterari, care au scris despre opera scriitorului de care facem vorbire. Astfel sunt citaţi : Camil Petrescu, Al.Piru, Ion Victor Popa, Izabela Sadoveanu, G.Călinescu, Mihail Sebastian, Cezar Petrescu, Laurenţiu Ulici,  S.Ov.Crohmălniceanu, Al.Dima, N.Manolescu, Ion Negreanu, Stelian Ciucă şi mulţi alţii, din cei peste 46 de autori amintiţi în”Referinţe critice, date biografice şi comentarii “. Emil Istocescu are afinităţi puternice  faţă de  Gib I. Mihăescu, şi prin faptul că a cunoscut familia scriitorului, şi o mare disponibilitate de a surprinde sensul amănuntului în generalul operei. Un rol important în cunoaşterea a acestui scriitor îl au fotografiile originale şi inedite cuprinse în carte care ne dezvăluie diversele preocupări ale scriitorului Gib I.Mihăescu.
    Autorul ştie să se ridice deasupra obiectului investigat şi să-l analizeze în şiruri de conexiuni care iluminează opera mihăesciană, mentalitatea surprinsă a personajelor acestui autor, fenomenele sociale contemporane cu acesta, are înzestrare pentru analogia rapidă şi pentru scenario de idei, iubeşte coerenţa şi armonia teoretică. Dicţiunea ideilor emanate din textul acestei cărţi e un mod de expresivitate a intelectului. Această care este o sinteză a tot ce s-a scris despre Gib I.Mihăescu, după care nu cred că se mai poate spune ceva.Este un document necesar cercetătorilor ce se vor apleca asupra operei şi vieţii lui Gib I.Mihăiescu, un fascicol de lumină ce  evidenţiază lucrurile din penumbra vieţii şi operei acestuia,  este o iluminare culturală atât de utilă istoricilor literari.

                    

 DOUĂ RECENZII DE OCTAVIAN CURPAŞ

                                      ILIE MARINESCU:  MEDITAŢII POETICE


Motto:
„De dorul primelor cuvinte/
 Imaculate, fãrã vinã,/
Recurg şi eu la oseminte,/
 Sã pun în joc a lor lumină.
(Lumină)

MARINESCU Ilie
MEDITAŢII POETICE
Editura Muzeului Literaturii Române
Bucureşti, 2005, 120 p.

Meditaţiile poetice” ale lui Ilie Marinescu se caracterizează printr-o tehnică picturală specifică. Ilie Marinescu foloseşte tonuri tari, culori reci, reuşind să comunice perfect anumite stări sufleteşti, pe care le zugrăveşte, conferindu-le individualitate, într-un registru în care predomină elementele romantice, amintind de stilul lui Eminescu. Astfel, “Zâmbete gnomice” poate fi considerată o ipostază modernă a “Glossei” marelui nostru Luceafăr: “De milenii iatã, nimeni nu-i schimbat la-nfãţişare./ Teoria darwinistã e cãlcatã în picioare./ Poate doar maniheismul un rãzboi subtil va duce/ Binele ieşind în faţã se trezeşte la rãscruce.”

Ilie Marinescu, poetul psiholog

Ilie Marinescu debutează în anul 2002 cu volumul de poezii “Maieutica iubirii”. Un an mai târziu, acesta semnează volumul de pamflete şi satire “Oblomovismul Sinarhiilor”, iar în 2005 un nou tom de stihuri, intitulat “Meditaţii Poetice”. Autorul este licenţiat în management la American University “Eminescu Center”, dar şi al Facultăţii de Sociologie şi Psihologie în cadrul Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti. Ilie Marinescu a urmat de asemenea, Academia de Radio şi Televiziune din România, “Tudor Vornicu”, fiind  colaborator la mai multe ziare şi reviste, precum “Buletin de Bucureşti”, “Harababura”, “Zău” sau “Şoc”. Poetul este membru în Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală şi în Colegiul Psihologilor din Romania. Ilie Marinescu a apărut în direct la diverse posturi de televiziune, printre care Kanal D, OTV, DDTV, Naţional TV, Cosmos TV, etc. ca specialist în psihologie. Hobby-urile sale sunt filosofia, literatura, muzica, teatrul, net-ul, etc.

“Furtuna se porneşte, seninul iar dispare”

Departe de a cultiva o lirică a liniştii, a fericirii, Ilie Marinescu evocă „tristeţi şi bucurii,/ Topite-n soarele amiezii,/ Ascunse-n nopţile târzii” (“Lacrima”). Astfel, poetul desenează în alb şi negru “ore şi secunde” ce “în prafuri se destramã” (“Moartea clepsidrei”), “pe-o cale veşnic grea şi lungã” (“Lacrima”). Tabloul dezolant al acelor “valuri ostenite” din “Glossă”, paleta săracă în culori, imaginea în care “furtuna se porneşte, seninul iar dispare” (“Nostalgie”) vorbesc despre atitudinea contemplativă a poetului în faţa vieţii. Zbuciumul său este subtil înfăşurat, ascuns în această atitudine aproape paralizantă, din care viziunea senină şi calmă este complet absentă.

Un colţ de Rai

Prin contrast, peisajul prezentat în “Vacanţă la ţară” este odihnitor, lipsit de freamătul şi de zbuciumul lăuntric de până acum. Poetul iubeşte liniştea, de aceea ne spune că: “De vacarmul din oraşe fug în fiecare varã/ La cãsuţa bãtrâneascã, undeva pierdutã-n ţarã./ Câtã linişte deplinã este-n acest colţ de Rai/ În a cãrui puritate disting fiecare grai.” Îndrăgostit de liniştea rurală, romantic prin definiţie, Ilie Marinescu cântă o natură feerică, în acelaşi timp clasică, în care se concretizează ca elemente caracteristice « Ciripit de pãsãrele, cântec de privighetoare,/ Vântul mângâind, cu glasul, fiecare pom şi floare. » (« Viaţa la ţară »)


„Cine sunt eu?”

În „Promenadă veneţiană”, poetul meditează pe tema iubirii şi a fericirii. La fel ca şi la Mihai Eminescu, motivul romantic al florii albastre - „Cum sunt ochii ce-i iubesc,/ Ei cunosc dragostea noastrã,/ Ce-mi dau sensul sã trãiesc” - implică senzualitate, voluptate. Floarea reprezintă efemeritatea, delicateţea, în timp ce albastrul simbolizează infinitul cosmic, aspiraţia. Cu o astfel de reprezentare estetică senină, expresivă şi spontană, Ilie Marinescu găseşte de asemenea, prilejul de a medita asupra condiţiei omului în general şi în speţă, asupra propriei condiţii. Omul este trecător, de aceea poetul se întreabă: „Cine sunt eu? Eu sunt un nimeni,/ Îti pasã ţie dacã eu exist?/ În Univers sunt mii de puncte,/ Dar punctul totdeauna este trist.” („Eu sunt nimeni”)

„Critica raţiunii pure”

Tristeţea, sentimentul trecerii iremediabile a timpului, regretul filosofic, melancolia îl fac pe Ilie Marinescu să trăiască cu intensitate, în prezentul conştiinţei, desfăşurarea propriului destin. „Am plãtit cu fericirea,/ Fiecare clipã, pas,/ Mãsurându-mi rãtãcirea,/ Biologicul meu ceas.” („Troc”) De altfel, pentru poet, realitatea înseamnă „schisme,.../ rãspunsuri şi-ntrebãri/ Un conflict de mimetisme/ Ne-ncetate frãmântãri.” („Lamentări”)

Asemenea lui Immanuel Kant, poetul critică „raţiunea purã” ce îl „pune în dileme”. („Dilemă”) Realităţile obiective ale lui Kant din „Critica raţiunii pure” (Kritik der reinen Vernunft) fac ca poemul „Dilemă” să fie străbătut de idei filosofice de o limpezime clasică şi cu valoare gnomică. Poetul se întreabă dacă „are viaţa un sens, ţintã, sau e trecere de vreme?”, cu atât mai mult cu cât idealurile „în adâncurile firii... sunt urzite,/ Parcã-s rãdãcini de pom, prin pãmânturi rãzvrãtite.” („Dilemă”)

„Suflete înrobite”

În „Suflete înrobite”, Ilie Marinescu transpune în versuri idei iluministe privind concepţia sa despre condiţia omenească şi despre sensul devenirii istorice. Într-o notă uşor agresivă, poemul prezintă o meditaţie filosofică asupra adevărului că avem „puterea şi dreptul de-a decide/ Asupra vieţii” noastre. Acelaşi poem se detaşează prin atitudinea de dezamăgire pesimistă - prin excelenţă romantică - provenind din filosofia schopenhaueriană, concretizată într-un îndemn-chemare: „O! voi locuitori priviţi bolta cereascã,/ Opriţi-vã avântul de-a fi conduşi de-o mascã.”

Un „apel către raţiune”

Ştiind că în lume domneşte nedreptatea, poetul abordează conceptele de libertate, egalitate şi fraternitate în „Apel către raţiune”. „Ce religie spuneţi cã-i mai sus decât alta,/ Când o singurã forţã ne vegheazã din Cer,/ Sã uitãm de Azore sã uitãm şi de Malta;/ Cã putem sã fim liberi încã astãzi mai sper.” Fiecare om are rolul său în lume, dar ca întreg, ca omenire, „Destinul nostru este sã trãim împreunã,/ Indiferent de rasã, de etnie, culoare” („Apel către raţiune”).

„Se naşte înc-o primãvarã”

Având intuiţia fericirii, dar şi a fragilităţii fiinţei umane, autorul înţelege că în cele din urmă, condiţia omului este tristă, pentru că este repede trecător. Omul nu poate păstra, atunci când trăieşte, clipa fericirii. Tema timpului aduce încă o dată, ecouri eminesciene în poezia lui Ilie Marinescu. „Am strâns în braţe timpul pribegit,/ Al anilor ce-şi cãutau cãrarea/ Şi-am fost doar pentr-o clipã fericit,/ În rest prietenã mi-a fost uitarea”. („Uitarea”)

De altfel, poezia lui Ilie Marinescu nu merită a fi dată uitării. Dacă „peste toate se aşterne,/ Tãcerea albã care cerne” („Anotimpuri”), în poemele sale „se naşte înc-o primãvarã” („Anotimpuri”) şi trăieşte speranţa. De aceea, nu ne rămâne decât să îi citim „Meditaţiile poetice” şi să îi urmăm îndemnul: „Curcubeul priviţi, are aceeaşi cununã,/ De ne naştem în locuri diferite sub Soare.” („Apel către raţiune”) Indiferent unde ne aflăm pe Terra, vom fi îmbogăţiţi sufleteşte dacă vom contempla culorile curcubeului poetic creat de Ilie Marinescu.





                 ÎN CĂUTAREA RĂSPUNSULUI LA ÎNTREBĂRILE          FUNDAMENTALE  ALE EXISTENŢEI



Motto:
„Cine eşti tu, ce zici tu despre tine însuţi?
Întrebările acestea îţi sunt vital necesare.”


ŢON Iosif
Alege viaţa
Editura Cartea creştină
2007, Oradea, 154 pag.
ISBN: 9789739317887


 „Alege viaţa” reprezintă o provocare de a gândi asupra drumului pe care mergem, asupra a ceea ce suntem şi ceea ce facem, asupra destinului nostru ce se reflectă în fiecare lucru din ceea ce numim atât de uşor, ca fiind „viaţa noastră”. A alege viaţa reprezintă prin urmare, un act fundamental de a merge în direcţia cea bună, de a renunţa la orice cărare ce duce în moarte, de a căuta să ieşim din labirintul situaţiilor ce ne aruncă în vârtejuri care în final, ne distrug cu desăvârşire.

Iosif Ţon şi scrierile sale

Iosif Ţon s-a născut pe 30 septembrie 1934. Licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Cluj, acesta îşi continuă studiile la Seminarul Baptist din Bucureşti şi apoi, la Oxford University, în Anglia. Iosif Ţon este pastor mai întâi, la Biserica Baptistă din Ploieşti, apoi la Biserica Baptistă Nr. 2 din Oradea. Începând din 1973, de-a lungul a opt ani, Iosif Ţon este arestat de mai multe ori, astfel că în 1981, obligat fiind de autorităţile comuniste, acesta părăseşte împreună cu familia sa România, stabilindu-se în Wheaton, Illinois, SUA.

Iosif Ţon este autorul volumelor „Confruntări”, „Credinţa adevărată”, „Fiţi oameni”, „Trăind prezentul în lumina viitorului”, „Curs de viaţă spirituală” (vol. 1, 2 şi 3), „Oameni mari din Vechiul Testament”, „Viaţa de familie”, „Să ne cunoaştem crezul”.

„Alege viaţa” – o carte apel

Cartea lui Iosif Ţon - „Alege viaţa” este un strigăt, un apel, o adresare plină de căldură şi sensibilitate către orice om, pentru a merge în direcţia cea bună, a-L alege pe Hristos şi a urma destinul celor ce vor fi mântuiţi. De fapt, „Alege viaţa” nu este o carte, ci un mesaj adresat pe tot parcursul anului 1978, sub forma unei suite de opt predici, prin care se caută explicarea planului cosmic al lui Dumnezeu cu omul.

Deşi aceste cuvinte au fost gândite la început pentru a fi auzite, totuşi punerea lor ]n formă scrisă nu scade cu nimic din puterea pe care autorul a reuşit să o aşeze în cuvintele pe care le-a adresat la acea dată. În general, trecerea de la cuvântul vorbit la cel scris poate genera anumite probleme de înţelegere sau de interpretare, dar cu toate acestea, în cazul de faţă putem spune că exprimarea orală a condus la o cursivitate a textului scris ce se recomandă de la sine cititorului prin intermediul unei abordări facil de urmărit, în fraze şi expresii ce se reţin cu uşurinţă, prin ilustraţii care conferă plasticitate mesajului scris şi nu în ultimul rând, printr-un apel emoţional care nu poate să rămână fără ecou.

„Cine eşti tu...?”

„Cine eşti tu, ce zici tu despre tine însuţi? Întrebările acestea îţi sunt vital necesare. Tu trebuie să afli cine eşti, să ştii de unde vii, unde te duci şi de ce eşti aici, în lumea aceasta. Acestea sunt întrebările fundamentale ale existenţei umane. Cine nu şi le pune şi cine nu găseşte răspunsul bun la ele îşi iroseşte viaţa şi îşi ratează destinul.”

Într-o astfel de atmosferă a căutării, a regăsirii, a cizelării unei identităţi în Isus Hristos, Iosif Ţon ne poartă pe parcursul a opt etape, de-a lungul capitolelor principale ale planului de mântuire şi astfel citim despre: originea răului în univers, păcatul şi consecinţele lui, cine este Isus Hristos, ce înseamnă credinţa, ce este pocăinţa, la ce se referă viaţa cu Isus Hristos, cum poţi deveni un om după inima lui Dumnezeu şi ce va semnifica a doua venire a lui Hristos. Vedem astfel cum cu un talent de maestru, pastorul Iosif Ţon ne conduce în stilul său caracteristic, adică sistematic şi pas cu pas, către o înţelegere suficientă a drumului spiritual pe care trebuie să îl urmăm în viaţă, cu alte cuvinte, ne îndrumă să ajungem să alegem viaţa.

„Să avem certitudinea că El există”

„Mesajul acesta este dedicat căutătorilor de Dumnezeu, acelora care nu fac parte dintre cei care Îl cunosc pe Dumnezeu, şi acestora voi căuta să le explic cât se poate mai limpede de ce este atât de greu să Îl cunoaştem pe Dumnezeu, ce ne separă de El, cum putem totuşi să-L găsim şi mai mult, să fim siguri că L-am găsit, să avem certitudinea că El există şi că El este în fiecare dintre cei care L-au căutat din toată inima.”

Într-un discurs ce evoluează cursiv, asemenea unei ape limpezi ce pleacă de la izvoare, Iosif Ţon ne conduce să înţelegem originea alienării umane în raport cu Dumnezeu, cauzele care au condus la separarea lumii noastre de Creatorul său, chemându-ne să ne întoarcem la Cel care ne este Dumnezeu şi Tatăl, să primim oferta Sa de mântuire şi să devenim oameni adevăraţi, oameni noi, oameni drepţi, oameni după voia Sa.

Lumea şi teoriile ei

Având la bază o christologie foarte bine pusă la punct dogmatic şi având şi talentul de a comunica în cuvinte simple şi uşor de înţeles taina evlaviei, prin manifestarea lui Dumnezeu în Fiul Său, scriitorul reuşeşte să imprime în mintea cititorului o amprentă de neşters asupra intenţiilor clare pe care Creatorul nostru le are cu fiecare dintre noi, fapt bine exprimat prin intermediul cuvintelor Sfintelor Scripturi. Într-o diatribă nemiloasă cu necredinţa, într-o polemică ce nu admite compromis cu ateismul, Iosif Ţon, cu un talent pastoral de excepţie, unit şi cu vocaţia de predicator, caută să îl smulgă pe cititor din adormirea pe care teoriile seducătoare ale acestei lumi o aduce asupra celor care înainte de a-şi da seama, ajung să fie cuprinşi de o neştiinţă condamnabilă asupra planurilor lui Dumnezeu.

„Lumea aceasta te-a învăţat să gândeşti că ai apărut la întâmplare şi că nu eşti mai mult decât un animal. Eşti mai mult doar prin faptul că gândeşti. Atâta eşti. Dar în esenţă, eşti o fiinţă născută la întâmplare, fără rost şi fără viitor.”

„Acum este clipa de har”

Din această condiţie amorfă, din această nebuloasă a pierii, Dumnezeu caută să ne scape şi acesta este mesajul central al cărţii „Alege viaţa” - fapt care o recomandă oricui, creştin sau ateu, oferindu-ne învăţătură, călăuzire, putere şi o iubire mistuitoare faţă de Cel care Şi-a dat viaţa pentru noi, adică faţă de Isus Hristos. Am putea spune că nu este o carte pur şi simplu religioasă, că nu are de-a face cu nimic cu limbajul de lemn al exprimărilor religioase, ci vorbim despre un mesaj viu, uşor de înţeles şi puternic în a-l transforma pe cititor.

„Acum este clipa de har. Acum este clipa în care hotărăşti ce va fi atunci când Hristos va reveni. Pentru că acum vei hotărî dacă vei sta la dreapta sau la stânga Lui.” Aceasta este chemarea, aici se află alegerea vieţii.

                                                                                                                         10 septembrie 2010

 DOUĂ RECENZII DE IONUŢ CARAGEA

                  În lupta nedreaptă cu timpul pariem pe poet


    Volumul „Contrasecunde” al Iuliei Pană, apărut la editura Brumar în anul 2008, cuprinde patruzeci şi două de poeme scrise cu dezinvoltură şi sinceritate debordantă. Faptul că autoarea nu pune accent pe metaforă şi poetizează direct, lăsând cuvântul să se manifeste liber în spaţiul dintre bătăile inimii, „ca un cântec al sângelui” (pag. 27), îi aduce un considerabil câştig. De fapt... „poemele bat din picioare poruncesc să fie scrise” (pag. 20), amintindu-ne de „poemul care se scrie singur” (Vişniec) sau de „contemplaţiile” lui Hugo vizavi de cuvânt, logosul lui Dumnezeu.  
    Naşterea, frica sunt coordonatele poeziilor din introducerea volumului: „E prea noapte” (pag. 5), „Buhuhu” (pag. 6), „Din mâinile tale curg mici râuri de purpură” (pag. 7). Astfel, „Ce poţi face într-o dimineaţă începută prost?” („Infrared”, pag. 8). Aceasta este întrebarea la care poeta încearcă să găsească răspunsul, chiar dacă „noaptea leneşă... te-a abandonat / lentoarea ei, e acum în tine, în venele tale...” („E o noapte leneşă ce se întinde pe canapea”, pag. 9). Un eros feminin, mai puţin pronunţat dar la fel de sugestiv, îl întâlneam şi în poezia Ioanei Florea, în care „noaptea cea mai frumoasă e în trupul femeii / şi nicăieri altundeva”.
    Schimbarea şi transformarea gesturilor (sau hormonilor) în cuvinte încep o dată cu „dimineţile calde, plăcute” („Împotriva tuturor – împotriva poeziei mele”, pag. 11; „Frunze dulci de mescalină”, pag. 13), când, „într-o zi însorită plină de întrebări” (pag. 15), „timpul îşi face de cap cu vieţile noastre”.  Contrasecunde, contratimp, poezia, „ca o poveste din budoar” (pag.17), este produsul dorinţelor, fantasmelor şi nicidecum al disimulării erotice.
    Lumina se doreşte să aibă efect purificator („Astăzi s-a luminat”, pag. 21), dar este şi martor atent al iubirii („Lumina”, pag. 51). Mai apoi, chiar dacă poeta îşi manifestă atitudinea uşor misandrină şi deloc mizericordioasă faţă de timp („Bărbatul meu timp”, pag. 26), iubirea ei pleacă „Direct din inimă” (pag. 32), o oferă aceluiaşi timp, „deşi el a mâncat din ea o bucată / ca dintr-o prăjitură” („Ştii unde am pus iubirea?”, pag. 41), luptându-se din nou să o primească înapoi întreagă. Şi „ce mărunte sunt toate lucrurile faţă de dragostea mea” (pag. 46), mărturiseşte poeta, înnobilând sacrificiul, renunţarea la sine, sentimente răsplătite deseori „cu un simplu pa pa”. Singura afacere profitabilă ar fi să vândă „Lacrimi la kilogram” (pag. 58) dar ea alege să scrie despre „cum simţi viaţa trecând prin tine cum timpul se / joacă cu tine / şi cu bucăţica ta de rol / să scrii scrisul tău.” („Să scrii”, pag. 59).
    Două poeme ne-au reţinut atenţia în mod deosebit. Din „Omul – luni” (pag.53) extragem o superbă reflexie cu privire la importanţa lucrurilor şi a fiinţelor care ne înconjoară şi cărora ar trebui să le acordăm mai multă atenţie: „toate zilele astea stupid botezate, luni, marţi, miercuri... / De ce nu le numerotăm sau de ce nu le dăm nume de / păsări de flori sau / de oameni”. În poemul „Alte albii alte culcuşuri” (pag. 40), poeta experimentează trecerea prin culoarul numit existenţă, cu, „escapade adânci în tuneluri săpate misterios şi / periculos, în alte albii / în alte culcuşuri...”    
    Ceea ce o deosebeşte pe Iulia Pană de multe dintre poetele contemporane este detaşarea de condiţiile sociale, refuzul metaforei preţioase, lipsa elementelor decorative sau a cadrului naturii. Este un lirism ce pune accent pe senzaţia inimii, a firicelului de sânge, a cărnii şi a pielii cu toţi porii deschişi. O poezie pe care orice om o poate adapta necesităţii de cunoaştere, de explorare, plecând de la instinctul primar. Aici este rolul pozitiv pe care creaţia îl poate avea în impactul cu cititorul, de a-l determina să-şi depăşească pasiva condiţie a celui ce se teme de sine şi de artă.
    Concluzionând, în lupta nedreaptă cu timpul, cuvântul este singura armă prin care poetul poate riposta. Volumul „Contrasecunde” este al unei autoare ce demonstrează curaj şi vitalitate, ceea ce ne determină să pariem „cu ochii închişi” pe viitorul său literar.  
      






         Florentina Loredana Dănilă şi condiţiile sine qua non ale fericirii


Florentina Loredana Dănilă debuta în anul 2008, la editura Clubul Saeculum, cu volumul „Şi copiii se îndrăgostesc”. După primele pagini, titlul cărţii nu se justifica întru totul, iar textele înfăţişau o scriitoare cu înclinaţie evidentă spre poezia în proză, mai ales datorită atitudinii lirice de a pune accent pe mesajul artistic, evitându-se oralitatea. „Controlorul de trafic”, „Păsările”, „Să râzi”, „Ningea” erau câteva flash-uri în care autoarea versifica liber, cu eleganţă şi naturaleţe.
Însă, acele texte erau strict introductive şi evidenţiau trecerea de la starea de sentimentalism feminin la viaţa cotidiană, de familie, cu toate frumuseţile şi dificultăţile ei. Treptat, oralitatea lua locul poetizării şi copiii „începeau să intre în joc”. Florentina Loredana Dănilă miza pe plăcerea şi răbdarea cititorului de a asimila texte scurte, captivante, fără prea mult efort intelectual. Cu singura precizare că s-ar fi cuvenit o mai mare atenţie la alternarea dialogurilor cu propriile comentarii. Diferenţierea timpurilor verbale ar fi fost o soluţie mult mai elegantă.  
Volumul „Aceeaşi lună peste sat”, apărut în anul 2010, la editura Remus, este însoţit de prezentarea criticului Adrian Dinu Rachieru. Acesta remarcă avantajele şi facilitatea unei lecturi ce mizează pe oralitate, într-o epocă în care hiperintelectualismul sufocă. Totuşi, în momentul în care intri pe teritoriul generos al prozei, se cuvine şi se merită să dezvolţi, să pui accent pe naraţiune, pe descrierea personajelor, lucruri care nu pot fi „fentate” prin dialoguri şi comentarii scurte. Dar, pe de altă parte, este interesantă şi abordarea Florentinei Loredana Dănilă, cu target spre cititorii care trec prin acelaşi gen de experienţe familiale. Imaginaţi-vă cât timp liber îi rămâne unui părinte cu unul sau mai mulţi copii. Cu atâtea griji pe cap, cu atâtea probleme de la o zi la alta, „fereastra” unor texte scurte şi savuroase poate avea un efect benefic, salvator. Doza necesară de lectură, păstrarea optimismului şi a bunei dispoziţii, sunt condiţiile sine qua non ale unei vieţi echilibrate şi, implicit, ale fericirii.
Vrând parcă să ne contrazică şi să se contrazică pe sine, autoarea ne prezintă şi o latură pesimistă a personajului din „Halucinaţii” (pag.15). „Frumuseţea, inteligenţa, talentul şi toate calităţile omului sunt bune la nimic, câtă vreme nu te ajută să dobândeşti puţinul pe care-l ceri de la viaţă.” O atitudine destul de pasivă am spune, să ceri, să aştepţi, în loc să lupţi pentru tot ceea ce îţi poate aparţine. Da, aceste calităţi nu valorează nimic fără ambiţie şi încredere. Chiar dacă se încearcă justificarea: „Când ţi se prăbuşeşte o lume la picioare, cum să nu fii tristă?”, motivaţia ar fi că întotdeauna este loc de mai bine, întotdeauna există speranţa.
  Desigur, gândirea contradictorie este gândirea unui om care caută şi se caută prin subteranele minţii. „Cogito ergo sum” nu are ochelari de cal. Unii însă abordează viaţa mai simplu, bucurându-se de toate lucrurile mărunte din jur, fără să piardă vremea cu reflecţii despre mascarada vieţii sau a nunţii (Domnişoară de onoare, pag. 21). Cu cât eşti mai complex în gândire, cu atâta se înalţă zidul dintre tine şi restul lumii, o caracteristică întâlnită la majoritatea marilor scriitori.
În faţa pesimismului şi fatalităţii, evadarea în copilărie sau într-o lume imaginară, „Dincolo de timp” (pag. 70) poate fi un compromis de moment: „Făcut covrig, pe un peron între două linii de cale ferată, copilul visează.” (Gară prea mică, pag. 69). Chiar dacă, într-un final, „Ceasornicarul” (pag. 85) va fixa vieţile trecute sau închipuite la „o realitate exactă”.
Volumul „Aceeaşi lună peste sat”, mult mai clar şi ordonat ca volumul de debut,  se încheie inspirat, cu parabola poştaşului: „Poştaşul azvârlea scrisorile în cutie, indiferent, ca toţi postaşii din lume, la dramele, nădejdile ori bucuriile pe care le-ar putea conţine acele plicuri, mereu altele, dar semănând între ele, indiferent de mărime, culoare, locul expedierii sau al destinaţiei. (...) Atâtea plicuri îi trecuseră prin mâini însă, ca o ironie a soartei, pe numele său nu sosise niciunul...”  
Cu neajunsurile şi avantajele sale, proza Florentinei Loredana Dănilă reuşeşte să trezească interesul. Într-o societate demolată de modernism şi vulgaritate excesivă, o astfel de lectură ne mai poate smulge un zâmbet.

                         Cu George Roca de la Spaţiul virtual, la cel metaforic*


Despre dor.
(…)
Simt în pieptu-mi un fior
Şi bătăi de zeci ciocane,
Fiindcă inimii i-e dor
După plaiuri transilvane!
Pe pământuri australe,
M-a cuprins aşa-ntr-o doară,
Dor de gliile natale
Ce călcam odinioară!
(Transilvania, pag.16)

Mulţi s-au străduit să ne „explice” dorul nostru cel românesc. Puţini au reuşit! Pe George Roca îl doare dorul de Transilvania natală. De fapt eu cred că-l dor amintirile.
Într-o poveste pe care am auzit-o în celălalt mileniu, într-un tren, spusă de un moşneag cu suman şi căciulă unui nepot îmbrăcat în haine „domneşti”, personajul principal se numea Dor-Eliodor – şi avea un frate de cruce, Mohor. Ţara lor se numea Ogor. Dor a fost luat la oaste de Drăguţul de împărat şi dus în Ţara de Gheaţă. Dorul de locurile natale, de părinţi era aşa de mare că şi-au făcut tălpige din oase de lup şi au reuşit, într-o iarnă, să vină acasă. Dor se plângea că-l doare frunza de fag, durerea mamei care l-a născut, îl dor visele. Mohor cânta pe dintr-un solz de peşte despre durerea oilor tăiate, lingura de lemn ruptă de cel care a venit să le ia bir şi-l mai doare crucea din cimitir, de lemn, el simte un îndemn să plecea acasă fiindcă cineva-i râvneşte mireasa. E durerea celor plecaţi de acasă, mereu tentaţi să facă acea comparaţie cu ce au lăsat undeva, dor pe care s-au străduit să-l cicatrizeze.

Ştiaţi că cicatricele dor mai ales în somn şi atunci când scriem poezii? Un amic plecat de acasă mi-a mărturisit că a avut senzaţia concretă că are o rană în piept şi s-a dus la baie, unde a văzut sânge pe oglindă, dar el, deşi simţea un junghi la inimă, nu avea nici o rană. A zis: „Cred că mă doare rana din minte!”. Altul spunea că-l doare durerea miilor de bărbaţi care beau crezând că-şi alină durerea de dor… Să te doară, azi, când ai venit acasă după un sfert de secol, ogorul udat cu lacrimi de generaţii, pe care zace un bloc. Să te doartă durerea pomilor fructiferi tăiaţi fiindcă aşa e ordinul, copacii deveniţi chibrituri, cu care ai vrea să încendiezi o lume, dar n-o faci fiindcă din stejarii tăi s-au făcut şi sicrie. Mă dor durerile pe care George Roca le-a evocat în poeme…

Insula fericirii.

Încercăm cu toţii să supravieţuim
în secolul acesta a turbulenţei
creându-ne în imaginaţie mici insule
unde evadăm atunci când
nu mai putem face faţa
uraganelor şi cutremurelor
care ne înconjoară.
(…)
(Insula fericirii, pag. 11)
Nu ştiu dacă din fericire sau din opusul ei, Insula fericirii domnului George Roca este un spaţiu virtual-intim şi intangibil, al celui care observă cutremurele transferate, de la cele de pământ, la cele de gând, de trai, de ai ori n-ai… Nu mai e ce-a fost! Până şi fericirea, asemenea spaţiului virtual poate fi virusată! Ce bine este că pe „Insula fericirii” imaginate de domnul Roca totul este încă posibil! Şi mi-i teamă că nu peste mult timp această insulă se va scufunda în… tehnica pe care alţii o controlează! Oare sufletul se poate vindeca de relele pământeşti?
Versurile ne conduc spre o lume –nelume, imaginile ne cutremură, ne plesnesc peste comoditatea acceptată, derutează. Să mori în viitor? Să-ţi imaginezi o călătorie-deplasare, nu ca Marin Sorescu, de la pământ la Iad, parcă-parcă e mai aproape de noi.

Rugă pentru cărţi.
(…)
Şi apoi, Ţie mă-nchin,
poţi să mă laşi să mor puţin
pe un câmp cu iarbă verde
şi la cap cu trei flori,
cu-o porumbiţă-n braţe
şi-un teanc de carţi noi,
să am ce să citesc
atunci când mă trezesc…
la Judecata de Apoi!
(Rugă, pag.13)
Oare cum e să-ţi închipui o altă călătorie, până la Judecata de apoi? Omeneşte-poetic se poate. Dar tot cu păcate am pleca, nu ne putem închipui că ne-ar fi bine renunţând la iubire. Şi poeţii, chiar pe lumea cealaltă nu se pot lepăda de un teanc de cărţi noi. Oriunde mintea ne urmăreşte, noi nu vom putea abandona superbele coroli de minuni ale lumii zidite în flori!

Faţa nevăzută a Pământului.
(…)
Lumea,
poate să înceapă pe Pământ
şi să se termine
la capătul Universului.
Pentru mulţi dintre noi,
lumea începe din clipa
în care ne cuplăm
la Internet…
(De unde începe lumea, pag. 14)
Oare unde începe şi unde se sfârşeşte lumea aceasta se întrebă angoasat, fascinat, nedumerit George Roca. De unde, ştie. Lumea începe de la noi! Perfect. Dar până unde ne pot duce firile existenţei? De ce unora le este dat să vadă faţa nevăzută a pământului decât în lumea de celuloid?
Oare cine a comandat acele fire care să mă ducă la bătrâneţe-n Madrid, unde să fiu încântat de interviurile lui G. Roca şi mai apoi, trecând prin sticla ecranului să conversăm folosindu-ne de litere bătute-n sintagme şi gânduri!… Nu şi iar nu! Lumea nu începe odată cuplaţi pe internet! Lumea începută odată cu folosirea acestui mijloc de cunoaştere este partea pe care trebuie s-o trimitem cât mai des în împărăţia sesibilităţii noastre… Să nu facem din lumea sentimentelor roşii de seră: frumoase, zemoase, dar cu gustul gumei de mestecat! Prefer lumea din minusculul meu Roşiori de se mai Vede pe harta ţării, în care încă mă mai poate înţepa o albină, muşca un ţănţar, unde madam Kanicula nu mi-a ucis toate merele şi perele şi prunele, dar roşiile, da. Iarba, da, umbra, nu. Visele, şi amiciţia celor care încă mai visează la cuvintele devenite metaforă, nu!

Hoţie.
(…)
Cealaltă inimă,
cea cu toaca,
îmi aduce aminte
de cântecele strămoşilor mei daci…
Şi atunci,
mă cuprinde o dulce trădare,
care mă face…
să dau o fugă după colţ
şi să fur,
să fur o jumătate de olimpiadă,
s-o indes într-o traistă de tort
şi s-o trimit în dar românilor!
(Ambiguitate, pag. 21-23)
Domnul Roca vrea să fure jumătate din Olimpiada australiană şi s-o dăruiască conaţionalilor români! Eu nu l-aş sfătui! Dacă n-ar fi plecat… cred că acest superb gest de dărnicie pentru ai săi ar fi fost avortat încă din perioada pre…. Nimic din ce şi-a imaginat că s-ar putea întâmpla făcându-ne acest dar simbolic nu s-ar fi întâmplat!
Şi-ar fi putut oare imagina că odată ajunsă aici gaşca celor de la putere ar fi căzut la pace cu cei din opoziţie şi şi-ar fi împărţit beneficiile şi sloganurile cu care să se împroaşte în zilele următoare pe toate posturile şi în paginile presei de scandal!
Şi-a închipuit sau n-a aflat că am avut de gând să facem o Drakula-Parc şi că milioanele naivilor contribuabili au rotunjit conturile celor care azi nu mai suflă o vorbă despre asta.
Mai ştie domnia-Sa că truditorul de rând ar plăti angaralele tot din banii lor? Mă tem să vorbesc despre hoţie într-o ţară care nu avea pic de datorie şi legal toţi cetăţenii trăiau din salariul lor, iar în numai câţiva ani au apărut de unde, cum şi de cine ajutaţi miliardarii de carton şi cocalarii care ne calcă-n picioare…Of!

“Brandul” domnului George Roca
Culcat,
stau cu ochii închişi
şi visez la poiana mea cu flori.
E atâta linişte şi armonie!
Şi totuşi căprioara nebună
nu vrea să-mi dea pace
încercând din nou
să mă mângâie cu copita
pe albul ochilor mei obosiţi
de atâta privit spre spaţiul virtual.
(Căprioara nebună, pag. 10)
L-a declarat. L-am aflat: E cărioara neagră, brună, sau „de dor… nebună” care încă mai paşte pe plaiul nostru mioritic. Simbolul graţiosului şi independenţei. Ar da oare căprioara pe un pui de cangur? Te rog domnule nu cere să fie exportate câteva exemplare, că altceva nu ne-a prea rămas pe aici! Teamă mi-i de cei care le „păstoresc” şi-atunci… nici în spaţiul virtual s-ar putea să nu mai fie găsite!
                                                                                                                     Constantin T. CIUBOTARU
__________
* George Roca
Evadare din spaţiul virtual
A 2009 GR Project, Sydney, Australia
Poezii, ISBN 978-606-8049-19-9
Editura Anamarol, Bucureşti, 2009, 116 p.


Elisabeta IOSIF:
CONVORBIRE CU SCRIITORUL
AL. FLORIN ŢENE PREŞEDINTELE
„LIGII SCRIITORILOR”
DIN ROMÂNIA







Elisabeta IOSIF: Am în faţa mea un filozof, convertit de arta cuvântului. De fapt, un scriitor, pentru care cuvântul devine simbolul fiinţei creatoare. „Versul este pentru viziuni, proza pentru idei”, spunea Henri Ibsen. Să decupăm de aici eseul şi critica literară, atât de frecvente în scrierile cărturarului Al. Florin Ţene. Când se află eseul la limita cu absolutul, iar critica literară la marginea incisivităţii?

Al. Florin ŢENE: Filozofia începutului de secol douăzeci a schiţat conceptul raţiunii universale ce se impune indivizilor izolaţi. În acest context, individul apare ca un Eu singularizat „împotriva celorlalţi prin impulsurile gândurilor şi intereselor sale”, cum scria Herbert Marcuse. În acest context eseul, spre deosebire de muzica simfonică, nu poate ajunge la limita absolutului. Însă, această specie literară poate face să vibreze percepţia şi eul cititorului la cote înalte prin împletirea analizei logice cu transferul sentimentelor, controlabile sau necontrolabile, a puterii raţiunii, analizei esenţei realităţilor exterioare a individului, toate împletite cu un bagaj de informaţii intelectuale. La eseu descoperim două tipuri: cel cu valoare cirenică (se manifestă prin anumite impulsuri şi cerinţe ale scriitorului ce concepe eseul şi sunt legate de sentimentul plăcerii de a-l scrie) şi orientarea epicureică, cea care este încercarea de diferenţiere imanentă (în care plăcerea scrisului este bunul suprem), dar un anumit gen de plăcere este opus tuturor celorlalte în calitate de plăcere adevărată. C. Bouson spunea despre estetica receptării, că cititorul de eseu nu este doar seamănul, fratele (ipocrit) al celui care-l scrie, ci umbra sa, dublul său, un redutabil alter ego care-şi arogă prerogativele unui cenzor plin de ambiţii. Numai în această situaţie eseul poate fi uneori, tangenţial, aproape de limita absolutului.

Înainte de a analiza incisivitatea criticii literare trebuie să subliniem o realitate în care criticul literar a fost şi este interesat de modul în care scriitorul este influenţat de mediu şi societate, dar şi de imaginile atotcuprinzătoare, care influenţează printr-un rol mediator textul, societatea şi cititorul. Critica reprezintă în general judecătorul şi cenzorul care alege ce este bun de ce este rău. Dar se pune întrebarea: cine alege critica bună, obiectivă, de cea rea şi subiectivă? Cine îi dă dreptul unui critic să dea verdicte, când istoria literaturii ne dovedeşte că s-au făcut multe greşeli în acest domeniu?

Dacă ne referim la critica de poezie, ea are mai multe direcţii: valorizarea eului, lucru ce-l poate face doar, eventual, un psiholog; o interpretare a efectului asupra cititorului de către poezie; o taxonomizare a tipologiei individului; o analiză a postulatului, că prin poezie se exprimă fiinţa umană; o receptare a poeziei ca drept capacitate de vibraţie a societăţii prin trăirile poetului, diferenţiind sensurile dintre kairos şi kronos.

Critica literară, în general este o ştiinţă; ea vine să asigure corespondenţa construcţiei sistemului cu teoria sistemului. Misiunea criticului literar este dificilă, dacă nu este şi scriitor sau poet, căci venind din interiorul acestui univers poate înţelege mai bine elementele pe care se întemeiază creaţia literară.

Prin anii 1997 am constatat că postmodernismul de la noi, cu ideile absconse şi text experimentalist începe să treacă în penumbră. Astfel a apărut noul curent, pe care l-am denumit „globmodernul”, care împleteşte elementele tradiţionale din literatură cu modernismul. Este un fel de rentoarcere în trecut, pe jumătate, dar cu elemente moderne oferite de noile concepţii despre literatură. Teoretizarea globmodernului am făcut-o în publicaţia „Curierul Primăriei” şi în „Oglinda Literară”.

Georges Poules subliniază că în timp ce conştiinţa critică este formată din conştiinţa inerentă a operei care este efervescentă şi puternică, ocupând, evident, primul plan şi conştiinţa surprinsă a iubitorului de literatură. Rolul criticii de a descifra semnele creaţiei literare este renegat de Serge Doubrovski, deoarece critica nu este descifrarea unei opere pentru a deveni contrariu acesteia. Critica de poezie este(dincolo de înţelegerea profundă, vibratoare a semnelor) o afirmare a valorii. Trebuie să înţelegem că eul criticului, la fel ca eul poetului este o subiectivitate inversă. Criticul-parazit al scriitorului, pot spune, este veriga intermediară, a treia, între scriitor şi cititor, el este parazitul arogant care de multe ori, de-a lungul istoriei literare, s-a înşelat, dar şi a canalizat, uneori bine, alte ori rău, gustul cititorilor. Dacă creaţia literară este fructul talentului şi transpiraţiei autorului, lucrarea criticului este „parazitul” acestui produs.

Elisabeta IOSIF: Să rămânem la valoarea cuvântului, creatorul unui univers. Un context ce emană înţelepciunea celui care comunică prin cuvânt cu cititorul. Înţelepciune, care în termenii lui Hegel  „nu e intelectul, care separă, ci raţiunea care uneşte”. Cum se raportează aceasta la destinul informaţional al deceniului în care ne aflăm?

Al. Florin ŢENE: Raportul informaţional, din secolul în care ne aflăm, dintre intelect şi raţiune, l-am abordat, nu de mult, într-un interviu. Dacă suportul transmiterii rapide a informaţiei este produsul intelectului, raţiunea este facultatea, proprie omului, de a cunoaşte, de a gândi logic, de a judeca fenomenele. Cele două, în cazul exploziei informaţionale datorită internetului, stau la baza creării acestuia. Spre deosebire de ceea ce spunea Hegel în situaţia amintită, atât intelectul cât şi raţiunea uneşte în conceperea noilor modalităţi de trasmitere a informaţiei. Înţelepciunea umană exprimată prin cuvântul creator de univers, cum spui, nu va dispărea, însă modalitatea transmiterii cuvântului ca suport al informaţiei va cunoaşte multe îmbunătăţiri. Dacă cuvântul este oglinda sufletului omenesc, internetul ca transmiţător al informaţiei este oglinda concavă întoarsă spre interiorul  umanităţii. Dacă cuvântul  este suportul intelectului uman, care aşa v-a rămâne cât există lumea, informaţia este suportul activităţii umane şi al fenomenelor naturale. De-a lungul istoriei s-a schimbat doar modalitatea de transmitere a informaţiei. La început au fost semnele şi desenele din peşteri, apoi menestrelii, tiparul, radioul, televiziunea şi internetul.

Elisabeta IOSIF: Scriitorul Al. Florin Ţene s-a format în experienţa a două secole de civilizaţie: cel  care a trecut şi cel care a început de aproape un deceniu, ultima perioadă condensând o activitate literară desfăşurată în cinzeci de ani de creaţie. Spun acest lucru şi pentru că, acumularea unei experienţe a declanşat talentul de organizator al unui manager cultural, care a reunit talente, care a creat o instituţie literară de talie mondială, „de expresie română de pretutindeni”, cum se prezintă azi, Liga Scriitorilor din România. Ce destin îi prevede, scriitorul, de data aceasta?

Al. Florin ŢENE: Liga Scriitorilor din România, de expresie română de pretutindeni, s-a născut din dorinţa de a lărgi  paleta de cuprindere a scriitorilor de expresie română de pretutindeni, de a-i coopta într-o organizaţie profesională şi de a democratiza mişcarea scriitoricească de expresie română. Fiind cu ani în urmă în structurile Uniunii Europene din Bruxelles, urmare primirii Diplomei de Jurnalist European, am constatat că în Belgia sunt mai multe organizaţii scriitoriceşti. Toate egale în drepturi şi obligaţii, recunoscute de guvernul belgian. La fel în Ungaria şi ţările vecine. Numai la noi U.S. a rămas aceaşi structură osificată în proiect, care se face vinovată de excluderea unor mari scriitori, cum este Blaga, Radu Gyr şi mulţi alţii, răspunzând unor comandamente politice cu caracter criminal. Este un fel de Uniune Sovietică. În Liga Scriitorilor din România sunt şi membrii ai U.S., dovadă că noi suntem democraţi şi acordăm premii autorilor indiferent din ce organizaţie profesională sunt. Astfel am instituit „Medalia (şi) Diploma Virtutea Literară”, care se vor acorda anual scriitorilor în viaţă, a căror operă promovează idei umaniste de toleranţă, valori ale patrimoniului naţional şi a căror personalitate şi comportare morală şi civică este un exemplu în societatea românească. „Liga Scriitorilor”, care acum are 21 de filiale în ţară şi 12 în străinătate, va deveni o organizaţie puternică; ea apără drepturile scriitorilor, indiferent de apartenenţa politică şi organizaţie scriitoricească din care fac parte. Pe lângă revista „AGORA LITERARĂ”,vom edita şi cărţi, antologii şi un dicţionar cu scriitori de expresie română de pretutindeni. Vom încuraja filialele să înfiinţeze cenacluri literare, să organizeze manifestări culturale, aşa cum se întâmplă în Argeş, Bucureşti, Cluj, Vâlcea etc.

Elisabeta IOSIF: În balanţa a doua secole, când unii şi-au pierdut mentorii iar alţii sunt uitaţi, s-a creat o anume „disperare” de destin. Filozoful Al. Florin Ţene a consolidat, într-un fel, ideea disputată în secolele XIX şi XX privind arhetipul intelectualului. Aşadar, ce rol pot juca acum, la început de secol al XXI-lea, intelectualii?

Al. Florin ŢENE: Intelectualul în societate ar trebui să joace rolul de avangardă, însă literatura şi cultura noastră, politica noastră, să mă limitez numai la România, sunt pline de contradicţii, inversări şi polarizări. Vechile categorii de intelectuali cu vederi comuniste au devenit anacronice şi frâne în democratizarea ţării. Încă se mai predau în şcoala românească opere literare scrise în mentalitatea regimului criminal, de tristă amintire. Raportul dintre politică şi artă au fost înlocuite de dispute aprige între neoconservatori şi o tabără tot mai puţin numeroasă de intelectuali cu vederi liberale. Prin însăşi ocupaţia lor, intelectualii  au alcătuit întotdeauna o elită adversativă. Intelectualii de astăzi, tind să adere la ceea ce deţine putere. Contracultura din timpul regimului trecut a discreditat vocaţia culturală.

Elisabeta IOSIF: Am să revin asupra acestei idei sub un alt aspect. În secolul al XIX-lea, Ralf Waldo Emerson, cel care a pus bazele primului curent filozofic american original, considera  intelectualul un gânditor, un mentor, un profet. Aşa cum erau priviţi Hugo în Franţa sau Tolstoi în Rusia. Care dintre aceste roluri se mai potriveşte intelectualului secolului nostru, în raport cu sensul în care mergem?

Al. Florin ŢENE: Intelectualii americani de care faci vorbire au exercitat prin anii 1960 o influenţă asupra culturii literare, promovându-i pe protagoniştii modernismului european, publicând eseuri pline de discernământ consacrate poeţilor şi romancierilor contemporani cu ei, iar contribuţia lor cea mai de seamă a constat în crearea unei fuziuni între ceea ce Lionel Trilling numea „activitatea politică... şi imaginaţia raţională”. Spre deosebire de ei, intelectualii noştri s-au constituit în grupuri de interese, lăudându-se reciproc şi se întrec cum să ia mai mulţi bani de la bugetul de stat pe programe, care nu sunt valabile azi, ce să mai vorbim de viitor. Bani folosiţi pentru reeditarea unor cărţi scrise în timpul regimului trecut şi cu mentalitatea impusă de propaganda comunistă. Iată cum pregătesc intelectualii noştri tineretul de mâine. Bineînţeles sunt şi excepţii. Mă refer la grupul din jurul „Editurii Humanitas”. Dar avem şi noi intelectuali, chiar dacă nu la nivelul celor exemplificaţi, ce prin opera lor, prin prezenţa  pe micul ecran, din păcate tot mai rară, încă mai formează discipoli cu vederi democratice şi care transmit un bogat bagaj de idei filozofice. Însă, intelectualul de mâine nu va mai fi un fel de guru, precum, să zicem, Sofocle urmat de numeroşi discipoli.

Elisabeta IOSIF: Crezi că ni se mai potriveşte, ceea ce spunea Emerson despre minţile luminate, (dacă ele mai există!?), referitor la diferitele concepţii: „Singura regulă sigură se află în adaptarea cererii la ofertă… Daţi o şansă talentului şi virtuţii…”. Mă gândesc la faptul că un scriitor poate să aibă şi o concepţie economică, în secolul nostru atât de necesară. Nu mă refer numai la vânzarea produsului său, cartea, ci şi la crearea unei agenţii de ştiri, cum este „NapocaNews”, nu?

Al. Florin ŢENE: Scriitorul de astăzi, neapărat trebuie să fie şi un bun manager cultural, pentru a-şi promova propria-i operă. Pe de altă parte se observă un rol mereu crescând pe care îl joacă universităţile în viaţa culturală de la noi, fapt ce duce la dispariţia aproape totală în viitor a tipului de intelectual autodidact şi liber-profesionist, care se bucura de mare trecere înainte de anii 1940. O  dată cu  evenimentele din decembrie 1989 a dispărut şi scriitorul activist cultural şi de partid din cadrul redacţiilor şi din aparatul de propagandă. Scriitorul contemporan trebuie să-şi ia soarta în propriile-i mâini.

Elisabeta IOSIF: Un alt model, din secolul al XX-lea, Ernest Hemingway era plasat şi în acest context de percepere a dezvoltării economice a naţiunii. Secolul nostru are asemenea modele?

Al. Florin ŢENE: Are. Şi  unele sunt în formare.

Elisabeta IOSIF: Şi pentru că vorbim despre „modele”, să ne oprim la modelul intelectual şi scriitoricesc al unui manager cultural, cum a fost Artur Silvestri.

Al. Florin ŢENE:  Artur Silvestri a fost un „Om al Faptelor Mari”, un împlinitor al acestora. Tot ce a făcut acest filozof al culturii universale este pentru dezlipirea ochilor celor care încă mai bâjbâie prin întunericul ignoranţei, ca un profet creştin: Fă binele aproapelui tău, precum ai dori să ţi se facă ţie. Cred că a fost cel mai mare, cel mai dăruitor manager cultural de la noi. A fost un luptător pentru promovarea adevăratelor valori din România Profundă şi Tainică. El rămâne un exemplu de urmat pentru noi toţi. Poate de aceea istoricul şi scriitorul dr. Ionuţ Ţene a înfiinţat ziarul „NapocaNews”!. Însă primul meu model a fost profesorul de română şi latină Niţă Popescu de la Liceul Teoretic din Drăgăşani,oraşul meu natal.Acolo îmi este rămasă inima pentru veşnicie. Ca model am mai avut din perioada drăgăşeneană pe profesorul Emil Istocescu cu care am colaborat în  cadrul cenaclului literar”Gib I.Mihăescu” ,cu părintele Bălaşa,cu avocatul Ion C.Vasile şi mulţi alţii.Iar la facultate pe profesorul de Istoria Literaturii Române Ion Chişter şi cel de la Teoria Literaturii ,Enăchescu.

Elisabeta IOSIF: În încheierea dialogului nostru, revenind la cele trei definiţii date de Emerson intelectualului, de gânditor, mentor sau profet, care ţi se potriveşte în viteza internetului, a unei societăţi informaţionale?

Al. Florin ŢENE: Din păcate, în contradicţie cu lărgirea orizontului de cunoaştere şi de trasmitere a informaţiilor prin intermediul internetului, rolul intelectualului s-a restrâns doar la cel de gânditor.  

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971