Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Cea mai dulce limbă – versuri de Vasile POENARU
AL XXX-lea CONGRES AL ASOCIAŢIEI ÎNVĂŢĂTORILOR DIN ROMÂNIA A VOTAT
Documentele demersului legislativ pentru instituirea sărbătorii
OSMOZA AFIRMĂRII ROMÂNEŞTI
MESAJE PRIMITE ÎN SĂPTĂMÂNA SĂRBĂTORIRII
MESAJE CĂTRE CHIŞINĂU ŞI RELATĂRI DIN ALTE COMUNITĂŢI ROMÂNEŞTI
Limba ca element de structurare a tiparului de gîndire european – de Lucia DĂRĂMUŞ
Mesajul MPSR către Congresul Asociaţiei Generale a Invăţătorilor : DISCRIMINĂRI DEMNE DE TEATRUL ABSURDULUI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR - de Prof. Viorel DOLHA
DOUĂ STUDII DE Prof. dr. Carmen CĂTUNESCU
Manual de istorie pentru românii din Bulgaria şi din Serbia
Cartea-prieten sau duşman? – de Marieta GĂUREAN
Simpozion universitar la Cluj-Napoca
ADRIAN ERBICEANU – Montreal-Quebec CANADA
Ioan LILĂ – Vichi-Franţa
George ROCA – Sydney-Australia
EDGAR PAPU – de Magdalena ALBU
DENIS DE ROUGEMONT „Partea diavolului“ – de Doina DRAGUT
BAKI YMERI, UN POET AL IUBIRII ALBANO-ROMÂNE – DE Marius CHELARU
BUCURIA SIMULATĂ ŞI FERICIREA GÂNDITĂ ÎN POEZIA LUI MIRCEA CIOBANU – de Al. Florin ŢENE
Cartea cu poeme rebele – de Melania CUC
Romanul poliţist... desuet? – de Marieta GĂUREAN
DESPRE NICOLAE MANOLESCU ŞI ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE – de Radu BĂRBULESCU
LUCIAN HETCO IN FAŢA CONFUZIEI DINTRE PERSOANĂ ŞI PERSONALITATE – de Corneliu LEU
Interviuri cu: DR. GHEORGHE DRĂGAN, FIZICIAN ROMÂN STABILIT ÎN AUSTRALIA, ADRIAN ŞONCODI - POET ŞI TRADUCĂTOR DE EXCEPŢIE, LIA LUNGU - CÂNTĂREAŢĂ ROMÂNCĂ STABILITĂ LA NEW YORK, - de George ROCA
Continuare interviuri - George Roca
Continuare interviuri George Roca
Interviuri cu: IOANA HARMONY RÂŞCA- patinatoarea care va reprezenta România la Jocurile Olimpice din anul 2010, MIHAELA MIHUŢ, o actriţă care joacă pe scenele americane păstrându-şi o parte din suflet în România - de Gabriela PETCU
Complexul cultural-spiritual „Sfanta Vineri” din Sălaj
O corespondenţă de la azezământul „ESPACIO NIRAM” din Madridunde au loc multe evenimente româneşti.
LA CÂMPUL ROMÎNESC DE LA HAMILTON – de Corneliu FLOREA
UN SLIDE-SHOW DESPRE CASTELUL „IULIA HAŞDEU” DIN CÂMPINA
PAGINA A PATRA

 DEZBATERI:
 CĂRŢI ŞI PERSONALITĂŢI LITERARE

 

EDGAR PAPU – FLUVIUL UNEI CONŞTIINŢE EXEMPLARE…

„…timpul unui anumit spaţiu moral
 constituie însǎsi raţiunea alcǎtuirii sale.”
Edgar Papu*

Pe EDGAR PAPU mi l-am închipuit mereu ca pe o copie fidelǎ a icoanei marelui sfânt al Rusiei, Cuviosul Serafim de Sarov. Învǎluiţi amândoi într-o desǎvârşitǎ blajinǎtate a firii omenesti şi dominaţi de o mare evlavie faţǎ de preceptele unei vieţi creştine exemplare, EDGAR PAPU şi Cuviosul Serafim de Sarov au trecut, fiecare la vremea lui, pragul unic al eternitǎţii pǎtrunşi de acelaşi sentiment al dezmǎrginitei umilenii. O mǎsurǎ fireascǎ a percepţiei individuale asupra tainei Duhului Sfânt prezent în tot chipul şi în tot locul cu nemǎsuratǎ şi continuǎ iubire de oameni în accepţia religioasǎ a celor doi. EDGAR PAPU curge înspre contemporaneitate cu puterea insului, care a definit cu o rigurozitate certǎ hotarele literaturilor individuale într-un excurs unic şi emblematic pentru spiritul criticist universal, dar înfǎşurat într-o specificitate singularǎ, de tip sistemic, datoratǎ gândirii sale vaste şi panoramice.
 
Spirit renascentist prin atitudine şi viziune personalǎ, EDGAR PAPU a reconstruit comparatistic o lume. Una a universaliilor bine delimitate şi definite în timp, cu precizia matematicǎ a unui om de ştiinţǎ, care vede dincolo de cifre şi dezveleşte adevarata semanticǎ fenomenologicǎ dincolo de aparenţe, spaţiind aceste microcosm-uri de creaţie a marii literaturi a lumii în limita gravǎ a tonurilor proprii, în care demnitatea cuvântului şi respectul faţǎ de opera fiecǎrui scriitor în parte analizat atinge un vârf, pe care nici un alt comparatist român nu l-a mai ajuns, încǎ, pânǎ în momentul de faţǎ. Care ar fi, oare, secretul, dacǎ se poate spune aşa, al acestui summum valoric unic şi imuabil în timp, constituit ca un reper fundamental al sanctuarului cu monştri sacri ai criticii moderne a lumii? Remodelarea cuvântului, tǎlmǎcirea corectǎ a sensurilor acestuia şi redarea noimei sale specifice, într-o cheie de principiu fizic universal valabil, pe care numai EDGAR PAPU a reuşit, pe tot parcursul existenţei sale, sǎ le dǎruiascǎ spiritului uman.
  
Dacǎ ar fi sǎ parafrazǎm alta greu egalabilǎ şi plinǎ de distincţie valoare a criticii romaneşti contemporane, regretatul MARIAN PAPAHAGI, am putea spune fǎrǎ echivoc faptul cǎ EDGAR PAPU a ajuns, „prin intima cunoaştere” a întregului ansamblu al literaturilor lumii, „prin îndelung efort de lecturǎ şi interpretare, la un înalt grad de comunicare cu însǎşi esenta liricii” universale, “într-un discurs critic ce izbuteşte sǎ îmbine, în chip fericit, rigoarea şi emoţia, frumuseţea muzicalǎ a expunerii şi precizia remarcabilǎ a investigaţiei analitice”. Sǎ alegem, din multitudinea subiectelor dezvoltate exemplar de marele nostru comparatist, un singur exemplu, care ar putea sǎ vinǎ, aşadar, în sprijinul acestor aprecieri obiective. Când îl construieşte pe Hölderlin, EDGAR PAPU îl scoate pe acesta definitiv din starea de aed preromantic (în sensul propriu-zis al semanticii sale), nǎscut în acordurile simfoniei ideatice a durerilor Sturm und Drang-ului, şi îl defineşte ca pe un începǎtor de lume, un dezmǎrginitor de graniţe romantice şi o iremediabilǎ oglindǎ, unde s-a privit destul de profund întreaga poezie modernǎ a secolului al XX-lea. Johann Christian Friedrich Hölderlin devine, astfel, în accepţia lui EDGAR PAPU, acel romantic „de formǎ antichizantǎ”, care a înfipt hotǎrâtor nelimitele sistemului sǎu personal de creaţie în spaţialitatea de gândire a poeziei secolului urmǎtor, pentru cǎ, fǎrǎ vreo urmǎ de echivoc, poetul german al solaritǎţii spiritului uman este un nǎscǎtor de „simboluri cuprinzǎtoare, de o rarǎ autenticitate, unde ideea prinde palpitaţia realitǎţii dorite a vieţii”. Matematica solaritǎţii spiritului hölderlinian a fǎcut din poetul imnurilor un veritabil spǎrgǎtor de clisee neoclasice. Astfel, versurile din “Poeţii ipocriţi” aruncǎ în faţǎ o invectivǎ clarǎ asupra „orientǎrii poetice netrǎite şi exterioare”, pe care el, Hölderlin, prin vulcanismul sǎu interior, o respinge în totalitate şi o metamorfozeazǎ total în cripta unei raţiuni anchilozate şi reci.

Iatǎ cum EDGAR PAPU construieşte cercuri ample de luminǎ în jurul creaţiei fiecǎrui mare scriitor al lumii, prin însǎşi propria sa creaţie transfiguratoare. Avem de-a face cu adevǎraţi bulgǎri uriaşi de gândire, care, aşezaţi cu migalǎ unul lângǎ celǎlalt, conferǎ fiecǎrei expuneri detaliate şi sistematice de ordin comparatist, aerul magnific al unei catedrale a spiritului omenesc, unde se împletesc tainic şi sacru legile interdependente ale unui Univers personal al omogenitǎţilor de expresie şi de credinţǎ.

“…timpul unui anumit spatiu moral constituie însǎşi raţiunea alcǎtuirii sale”, scria acelaşi EDGAR PAPU. E, dacǎ vreţi, titlul sub care se poate defini concis şi martiriul profesional la care a fost supus în timpul vieţii marele nostru comparatist. Spun martiriu, pentru cǎ o explorare, fie ea şi la nivel minimal prin spaţiul altui timp istoric nu de mult apus, ne aratǎ modestia exemplarǎ prin care s-a evidenţiat în faţa defǎimǎtorilor sǎi, de fapt, a celor care nu au pǎtruns în adâncime adevǎratele precepte de gandire ale eruditului om de litere. Sigur cǎ oricǎrei teorii este binevenit a-i aduce critici solide, contraargumente viabile, care sǎ-i solidifice definitiv fundamentul sau sǎ i-l fisureze complet. Controversata teorie a protocronismului este punctul declanşator al atacurilor îndreptate împotriva autorului ei, fǎrǎ ca acestuia sǎ i se permitǎ a se apǎra cumva. E greu de lansat ipoteza cǎ marele EDGAR PAPU, fin cunoscǎtor al resorturilor multiple ale întregii literaturi a lumii, ar fi putut sǎ stabileascǎ racorduri ideatice eronate şi sǎ cimentuiascǎ o idee, pe care sǎ nu o fi cercetat, mai întâi, temeinic şi sub toate aspectele sale.

Elementele protocronismului trebuie privite astǎzi în context european şi universal ca acea stare de unicitate specificǎ unui creator, autohtonǎ, perfect integrabilǎ, însǎ, în marea mulţime a culturilor Pǎmântului. E întocmai ca acea relaţie de incluziune din analiza matematicǎ aparţinǎtoare teoriei mulţimilor, când, fiecare mulţime în parte este precis definitǎ prin elementele sale numite puncte, iar o parte din aceste elemente sunt comune celor douǎ entitǎţi, ceea ce determinǎ ca una dintre mulţimi sǎ devinǎ o parte strictǎ a mulţimii celeilalte (AB). Pentru cǎ, noul unghi interpretativ din care trebuie vazutǎ substanţa teoriei nominalizate de EDGAR PAPU sub titulatura de protocronism (gr. protos – primul si chronos – timp), este unul transmodern, unde, aşa cum scria THEODOR CODREANU, „e vorba, …, în ultimǎ instanţǎ, de normalizarea relaţiilor noastre cu Europa, în care vrem sǎ ne integrǎm nu ca simpli imitatori şi consumatori de civilizaţie şi culturǎ”, ci ca nişte izvoratori de unicitate, adevǎrate puncte de reper demne de luat în seamǎ în contextul noii paradigme a culturii europene şi mondiale.

Folosindu-ne de principiul complementaritǎţii diverselor stǎri sau fenomene fizice întâlnite la tot pasul în imagistica mediului înconjurator, e necesar sǎ adǎugǎm ca o parantezǎ minorǎ, dar sugestivǎ, faptul cǎ sincronismul lovinescian şi protocronismul papian sunt, din punct de vedere conceptual, doua segmente care pot coexista fǎrǎ sǎ fie nevoite a se rǎni unul pe celalalt, întrucât conţin elemente, care le completeazǎ reciproc şi nicidecum nu le determinǎ sǎ fie disjuncte. Sunt doua entitǎţi care, compuse printr-un paralelogram al forţelor, conduc înspre o rezultantǎ esenţialǎ şi concretǎ. Complementaritatea protocronism-sincronism am putea-o asemui şi cu un alt fenomen natural mixt denumit cu exactitate de ştiinţǎ „exces de umiditate”, ale cǎrui douǎ componente cu caracter permanent sau temporar realizeazǎ acea completare la nivel interdependent, care genereazǎ degradarea echilibrului general la nivel de ecosistem al unui anumit areal geografic, şi facem aici referire la variabila subteranǎ şi la cea de tip meteoric. Sigur, e doar o similitudine de ordin comparativ, dar supusǎ exactitǎţii şi rigorii ştiinţifice certe. De fapt, şi EDGAR PAPU instituia o paralelǎ obiectivǎ între fenomenele constiinţei şi cele ale naturii, scriind la un anumit moment dat astfel: „Ca şi fenomenele naturale, care au trecut de la omogen la eterogen, fenomenele conştiinţei şi, indeobşte, ale vieţii spirituale urmeazǎ aceeaşi cale.”.

Încercând sǎ cǎlǎtorim prin perimetrul vast al noilor structuri literare ale vremii contemporane, putem sǎ înaintǎm cu tǎrie afirmaţia cǎ EDGAR PAPU este o conştiinţǎ vie a perfecţiunii formelor literaturii comparate, este acel fluviu de erudiţie, care a deschis orizonturi şi a despaţializat, prin teoria sa, valori, ce au devenit, mai apoi, radiografia unor stiluri individuale integrate plenar în marea familie a literaturii universale a tuturor timpurilor. Noile coordonate ale transmodernitǎţii în plan comparatist  au deja realizatǎ, astfel, practic, prin întreaga operǎ a lui EDGAR PAPU, acea hartǎ aproape completǎ a inventarierii valorilor lumii, privind din zorii conturǎrii genului poetic primordial şi terminând cu creaţia marilor figuri literare ale secolului XX abia încheiat. Având de-a face cu o asemenea propensiune a unui autor dotat cu un patrunzǎtor simţ al investigǎrii miracolului literar de dincolo de cuvinte, ne putem permite sǎ anticipǎm cǎ axiologia noului timp istoric, ce va veni, îşi va construi şi îşi va consolida resorturile sale definitorii intrinseci, folosind ca model şi dinamica de gândire şi profunzimea caracteristicǎ a creatorului de domenii structurale comparatistice unice, EDGAR PAPU.

Pentru cǎ, aşa cum scria la începutul secolului al XVIII-lea Charles de Secondat, baron de Brède şi Montesquieu: „Prin critica trebuie sǎ ajuţi, nu sǎ distrugi. Sǎ cauţi adevǎrul, binele, frumosul; sǎ luminezi sau sǎ reflecţi (sǎ reflecţi şi sǎ redai lumina) lumina prin ea însǎşi şi  sǎ nu umbresti decât din întâmplare.” Iar EDGAR PAPU tocmai acest lucru a fǎcut o viaţǎ întreagǎ. A semǎnat lumina, pentru a da la o parte întunericul si a scoate din  mǎrginime VALOAREA …

                                                                                                                                Magdalena ALBU
                                                                                                                                  august 2009

 

*Edgar Papu (Edgard I. Pappu), eseist şi critic literar român, profesor universitar, ales ca membru post-mortem al Academiei Române (în 2006). Este considerat unul dintre cei mai importanţi comparatişti români postbelici, autorul unor studii de literatură universală şi teorie literară. Una dintre cărţile sale fundamentale este „Barocul ca tip de existenţă” (1977).
Născut la 13 septembrie 1908 la Bucureşti din părinţi contabili (Iacob Pappu şi Italia Pappu, născută Bettelli). Între 1915-1927 - gimnaziul şi liceul la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti, apoi urmează Facultatea de Litere şi Filozofie între 1927-1931, 1928-1932. În 1930 audiază cursuri la Universitatea din Viena iar în 1932 la Instituto Interuniversitario Italiano din Florenţa. În 1934 urmează cursuri de istoria artei italiene la Perugia. Între 1935-1937 îşi pregăteşte lucrarea de doctorat la Viena cu profesorul Friederich Kainz, lucrare susţinută în România (Formele deschise în artă). Mai târziu devine profesor la Liceul Naţional din Iaşi iar apoi profesor de estetică la Universitatea din Bucureşti. În 1951 se căsătoreşte cu Angela Pappu, inginer chimist iar în 1956 i se naşte unicul fiu Vlad-Ion Pappu, cunoscut eseist. La 15 decembrie 1961 este arestat, fiind acuzat de „înaltă trădare" şi condamnat la opt ani de închisoare (motivul fiind credinţa în Dumnezeu). I se confiscă averea şi face închisoare la Bacău în grajdurile din apropierea oraşului. După eliberarea sa în 1964 duce o viaţă de om marginalizat, nemaifiind primit la Universitate. Scriitorii grupaţi în jurul revistelor Luceafărul şi Săptămâna îl vor convinge să gireze cu prestigiul său de intelectual umanist protocronismul. Se stinge la 30 martie 1993 la Bucureşti.

 

 Denis de Rougemont „Partea diavolului“


Editura FUNDAŢIA ANASTASIA (seria occidentală), 1994, (traducere de Mircea Ivănescu după originalul din limba franceză: Denis de Rougemont – „La Part du Diable”, Édition Gallimard, 1982)
Un tânăr autor primeşte, în decembrie 1941, sugestia lui Jacques Maritain (1882-1973) de a scrie o carte despre… diavol. Dialogul avea loc în America, la New York, unde filosoful francez se stabilise din 1993 şi unde convivul său de 35 de ani fusese nevoit să se exileze. „Provocarea” lui Jacques Maritain nu era întâmplătoare, ci se adresa unui intelectual care, debutând la 23 de ani cu Les méfaites de l’lnslruction publique, publicase câteva cărţi remarcabile: Le Paysan du Danube (1932); Politique de la Personne (1934); Penser avec les mains (1936); Journal d’un intellectuel en chômage (1937); Journal d’Allemagne (1937 şi se consacrase cu L’Amour et l’Occident (1939).
Sugestia a prins rădăcini, din moment ce, peste numai două luni, cel ce avea s-o materializeze scria în jurnalul său: „La ora şapte am început să scriu. E ora zece şi am în faţa mea Introducerea şi trei capitole terminate. Mi-e foame, mi-e frig, sunt fericit şi alerg să mănânc ceva de 50 de cenţi la cafeneaua din colţ” (18 febr. 1942). El cunoaşte o adevărată febră a scrisului: „sunt prizonierul cărţii mele” (22 febr. 1942), uitând şi de timp, şi de sine: „Am lucrat toată noaptea şi pe mine emoţia mă face să adorm… Nu pot să ascult Bach fără să-mi fie ruşine că scriu” (26 febr. 1942). Se izolează nu în mod deliberat, ci pentru că altfel nu poate: „Constat că de patruzeci şi opt de ore nu am mai spus un cuvânt nimănui (…) Lucru nocturn. Dorm puţin dimineaţa sau după-amiaza” (1 martie 1942). Contagiat de scris, autorul începe să jubileze relativ repede: „Am dat la dactilografiat primele cincizeci de pagini” (7 martie 1942). „Însănătoşirea” (în sensul dat de Blaga: „o boală-nvinsă-i orice carte, frate I”) se presimte: „Fericirea de a scrie şi de a mă simţi liber noaptea şi ziua” (20 martie 1942). „Febra” încetează la 25 martie 1942: „Am scris finis la ora şase dimineaţa (…) Idee bizară: dacă am terminat atât de repede cartea aceasta, a fost pentru că am încercat s-o iau repede”. Cartea se numeşte La Part du diable, a fost aşternută pe hârtie, într-o primă variantă (1942) în numai cinci săptămâni, iar autorul ei este Denis de Rougemont (1906-1985). O astfel de performanţă nu este, desigur, la îndemâna oricui, dacă luăm în considerare şi ecoul extraordinar pe care l-a avut în epocă şi după aceea. Surprinzător este că ea nu este nici prima şi nici ultima din cariera gânditorului elveţian (s-a născut lângă Neuchâtel, dintr-o familie de cărturari şi demnitari strămutaţi din Franche-Compté prin secolul al XIV-lea).
Partea diavolului este o recidivă: Iubirea şi Occidentul fusese, la rându-i, scrisă, tot într-o primă variantă, în patru luni (conform celor scrise de autor, la 21 iunie 1938, în Cuvântul înainte la prima ediţie). Tradusă imediat în engleză (1939), Iubirea şi Occidentul s-a dovedit un best-seller, din moment ce, şi peste ani, a stârnit entuziasmul unui mare scriitor şi editor, ca T.S. Eliot, care i-o retipăreşte, în 1956, într-o variantă revăzută. Prin urmare, miza lui Jacques Maritain pe Denis de Rougemont nu era deloc neîntemeiată.
Revenind la Iubirea şi Occidentul, ea a cunoscut ediţia „definitivă” în 1972 (cea care a fost tradusă şi în româneşte, Ed. Univers, 1987); îmbogăţită cu un „Post-scriptum provizoriu şi ştiinţific polemic” (a se remarca paradoxul formulării!), ediţia din 1972 reprezintă, pentru autor, „cartea de care nu mă voi despărţi niciodată” (apud. Virgil Cândea, Introducere la versiunea românească). Ceea ce fusese considerat, de lumea întreagă, timp de trei decenii, o capodoperă, se vădeşte a fi, pentru cel care a scris-o, o carte perfectibilă (alt paradox: capodoperă imperfectă!). Ce-i drept (cf. Virgil Cândea), Iubirea şi Occidentul a stârnit nu numai elogii, ci şi obiecţii (Michel Cazenave şi Jacques Bennet), de care Denis de Rougemont a ţinut seama, fie şi numai pentru a le dezamorsa. Priza la idei şi febrilitatea redactării nu puteau să nu fie elogiate. Saint-John Perse, autorul celebrei Anabasis (la origine: expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia) îl considera „una din personalităţile cele mai marcante, mai surprinzătoare şi mai împlinite din generaţia lui literară”. Deţinea „arta formulării” (Paul Valéry), iubea „parabola şi simbolul, căuta necontenit înţelesurile originare, exacte” (Virgil Cândea). Poseda „preocuparea de a (se) limita la esenţial” (textul din 21 iunie 1938).
Adept al lui Kierkegaard şi prieten cu Emmanuel Mounier (Introduction aux existentialismes), Denis de Rougemont studiase la Neuchâtel, Viena şi Geneva. Îşi susţinuse licenţa în Litere, cu probe la franceză, latină, germană, istorie, psihologie şi filozofie. După ce va denunţa invazia nazistă în Franţa, va fi condamnat (ca ofiţer în Statul Major al armatei elveţiene) la 15 zile de închisoare. Devenit incomod într-o ţară care era neutră, de Rougemont este trimis într-o misiune de conferenţiar în SUA, unde va fi şi lector la Universitatea franceză, în exil, şi redactor la „Vocea Americii”. Va rămâne peste Ocean şapte ani, timp în care va mai scrie: Les Personnes du drame (1944), Lettres sur la Bombe atomique (1946), Journal des Deux Mondes (1947). Acestea, ca şi cărţile de după întoarcerea în Europa, vor valida, şi ele, intenţia lui Jacques Maritain. L’Europe en jeu (1948), L’Aventure Occidentale de l’homme (1957), Vingt-huit siécle d’Europe (1961), Les chances de l’Europe (1962), Lettre ouverte aux Européens (1970), L ‘avenir est notre affaire (1977) fac dovada aceleiaşi infatigabile plăceri de a scrie; o plăcere care nu l-a părăsit toată viaţa. Motivaţia acestui stil inflamant trebuie căutată în Prefaţa, deja citată, din 1938: „Am profitat pe cât posibil de lucrările recunoscute clasice şi de alte câteva (…) În lipsa unei cunoaşteri atotcuprinzătoare pentru a cărei dobândire ţi-ar trebui mai multe vieţi, m-am mulţumit să caut ici şi colo confirmări convenabile unor păreri pur intuitive”. Handicapul documentaţiei incomplete (nu şi insuficiente) poate fi transformat în atu de spiritul riguros speculativ. Cartea este epifania spiritului creator, singura oglindă în care se reflectă acesta.
Numindu-şi lucrarea cu o formulă dragă autorilor medievali târzii (pentru care ceea ce nu se pretindea doct nu era luat în seamă; toţi - teologi, filosofi, astrologi, chiromanţi etc. - au scris „tratate”, iar nu… eseuri), Denis de Rougemont arată şi de ce „acest mic tratat” (166 pagini) nu-şi propune să epuizeze problema existenţei diavolului: cartea nu a fost scrisă pentru a înspăimânta o lume şi aşa agresată de tot felul de angoase, ci pentru a descrie „lucrarea diavolului în vremea prezentului nostru, în faţa noastră şi prin noi, ca fiind Marele Trucaj”. Partea diavolului este „o încercare de a tălmăci anumite neajunsuri ale vremii noastre, raportându-le la acţiunea singurei fiinţe care se bucură de faptul că ele există”.
Cartea lui de Rougemont are, într-adevăr, o structură de tratat (fie el şi în rezumat): 5 secţiuni şi 66 de capitole (teme), fiecăruia revenindu-i, în medie, 2,5 pagini; cum, însă, nu toate temele sunt egale în importanţă, unele fiind simple enunţuri, dizertaţia merge de la câteva rânduri până la câteva pagini.
Pentru de Rougemont, diavolul este „Marele Scamator”, „Marele Iluzionist”, iar scena pe care se produce este Istoria (Lumea), Viaţa (Morala). Gânditorul helvet înregistrează două mari scamatorii, sub semnul cărora ar trăi omenirea de vreo sută şi cincizeci de ani încoace. Prima scamatorie o „decupează” dintr-un text al lui Baudelaire, şi el preocupat de prezenţa şi formele de manifestare a maleficului: „Cea mai frumoasă şiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu există”. Într-un spaţiu raţionalist prin excelenţă, cum este Occidentul, după atâtea şi atâtea descoperiri ştiinţifice care au îndepărtat în bună parte obscurantismul, într-o lume care a decretat că „Dumnezeu a murit” (deci, nu mai avem de ce să ne temem de Diavol, pentru că el a existat atâta timp cât a existat Dumnezeu), într-un astfel de univers antropocentric, în care individul este propriul său stăpân, tocmai pe o astfel de scenă se produce prima scamatorie. Numai că Marele Duşman n-a murit, ci numai s-a deghizat; el nu mai cere deschis sufletul, ci încrederea, satisfăcând pentru aceasta, nişte vanităţi: aur, mărire, amor; el oferă, pentru a o elimina, pentru fiecare îndoială - o certitudine; plăteşte cu monezi intens poleite, dar calpe; şi-ţi cere să nu te fereşti de ispite, ci să le dai curs din moment ce eşti propriul tău stăpân! Înger căzut, Diavolul este „prinţul acestei lumi” fiindcă trăieşte printre oameni şi în oameni, iar nu în înaltul cerului. Egolatria, afirmă în subsidiar de Rougemont, este boala prin care Diavolul cucereşte lumea; o boală pe care nu numai că nu vrea să o vindece, ba chiar o întreţine… diabolic.
Împinsă până la paroxism într-o fiinţă în al cărei întreg neam a fost contaminat, egolatria aceasta duce la cea de-a doua scamatorie. Iat-o formulată de Denis de Rougemont însuşi: „Şi astfel, cu începere din 1933, diavolul ne-a făcut să credem că el era pur şi simplu dl. Adolf Hitler, şi uneori altcineva”. Atrocităţile hitlerismului au făcut ca führerul să fie numit Antihrist, adică o încarnare a Satanei. Diavolul în cămaşă brună a fost un fenomen de masă; un delir torţionar colectiv. Identificându-l pe Hitler cu Satana, lumea a răsuflat uşurată în 1945, când el s-a sinucis. Nu e deloc aşa, fiindcă asemenea specimene au mai fost şi, probabil, vor mai fi. Întrebarea pe care o avansează de Rougemont (şi pe care şi-o poate pune orice om normal) este: cui i se datorează apariţia şi ascensiunea lui pe scara istoriei? Unei formidabile voinţe proprii de a conduce, sau (şi) unei dulci inconştiente a contemporanilor? În absenţa unui răspuns raţionalist, de Rougemont conchide că şi aici „şi-a băgat dracul coada”. Cum că Diavolul este „director de inconştienţă”. De unde, apelul la luciditate şi realism, chiar dacă trebuie admisă, ab initio, inepuizabila putere de metamorfozare a celui care întrupează Spiritul Răului; şi chiar dacă momentul separării apelor de uscat, al binelui de rău, al erorii de adevăr este aleatoriu şi, prin asta, greu de perceput, fiindcă nu există o regulă; dar, oare, există cu adevărat o regulă în acest domeniu? Se pare că nu, continuă de Rougement, din moment ce diavolul proliferează şi în sistemele cu adevărat democratice (fiindcă, în paranteză fie spus, toate se pretind şi se declară democratice). „Adversarul este totdeauna în noi înşine” (p. 69). Dacă e aşa, atunci cu toţii suntem vinovaţi de existenţa Diavolului. Unele credinţe religioase chiar afirmă o culpabilitate colectivă, nu numai locală, naţională ori continentală, ci planetară. Neamul omenesc, se spune, este un neam de vinovaţi, fie şi numai prin prisma păcatului originar; păcat care se află, totuşi, la originea cunoaşterii umane. „Libertatea înseamnă dreptul de a nu asculta” (p. 7 şi, deci, de a te opune. Libertatea, mai observă tot la modul paradoxal de Rougemont, este, în acelaşi timp, un risc; dar nu unul oarecare, ci unul care „trebuie asumat cu fiecare clipă” (p. 79). Altfel, micii demoni - substituţi ai Marelui Scamator - îşi fac de cap: cei ai poliţiei, siguranţei, neînsemnătăţii, popularităţii. De aici, un alt paradox: democraţia „nu este, ca şi sănătatea, decât o utopie” (p. 91), iar ceea ce este îndeobşte considerat opusul ei - totalitarismul - nu este, în fond, altceva, decât „forma de jos a democraţiei”. Prin gura unuia sau altuia, care alternează difuzarea ştirilor reale cu cele false, Diavolul e asemuit coloanei a V-a a lui Hitler. În plus, mai avertizează de Rougemont, cel care descoperă şi dezvăluie ascunzătoarea Diavolului riscă să devină el însuşi ascunzătoare: exact ca în celebrele tratate medievale despre exorcizări: diavolul din posedat trece în cel care l-a alungat de acolo; dacă nu în corp, atunci în fotoliul său.


                                                                                                                                      DOINA DRĂGUŢ

 BAKI YMERI, UN POET
AL IUBIRII ALBANO-ROMÂNE

 


Baki Ymeri (de origine albano-aromâno-română), cunoscut mai cu seamă ca traducător decât ca poet, s-a născut la 1 august 1949, la Şipkovica (Republica Macedonia), ca fiu al unei familii care a trăit o frumoasă poveste de dragoste - mama, românca Aurelia Graur, din comuna Band, judeţul Mureş, l-a urmat pe albanezul Ajvaz Ymeri în viaţă. Baki Ymeri este absolvent al Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Kosova (1973), a urmat cursuri de specializare în limba şi literatura română la universităţile din Viena (1974), Bucureşti (1975), este doctorand la Universitatea Bucureşti, membru a Uniunii Scriitorilor din România, redactor-şef al revistei Albanezul - Shqiptari.

A debutat în presa literară albaneză cu traduceri (este cunoscător a zece limbi străine) din Eminescu (Departe sunt de tine, De câte ori iubito) în revista Fjala (Cuvântul), din Prishtina - 1971. A publicat traduceri în reviste ca: Rilindja (Prishtina), Flaka e vëllazërimit (Skopje), Jehona, Gëzimi, Jeta ere, Bota e re, Koha, Zëri i rinisë, Kosovarja, Vlera, Razgledi, Birlik, ş.a.m.d., traduceri de proză/ poezie românească şi albaneză, slovenă, macedoneană, turcă, germană ş.a.m.d. A editat 15 cărţi (10 traduceri şi cinci volume de poezii proprii: Kaltrina, 1994, Dardania, 1999, Zjarr i Shenjtë (Foc Sacru), 2001, Lumina Dardaniei, 2004, Drumul iadului spre Rai, 2005. Este coautor la volumele Shqiptarët e Rumanisë (Albanezii din România), 1995, şi Emigracioni i Maqedonisë Perëndimore në Rumani (Emigraţia Macedoniei Occidentale în România), 2004.

Baki Ymeri este îndrăgostit fără leac de limba şi literatura româna (în limba română mi-e dor - Te iubesc în limba română, din volumul Dardania), de poporul român, de mândria de a fi roman, de România. Baki Ymeri este un fără hodină mesager pe drumul poeziei care curge între România şi Albania - a tradus, de pildă, din peste 50 de poeţi, prozatori, eseişti români, Eftimiu, Sadoveanu, Ion Horea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Carolina Ilica, Dan Verona, Constanţa Buzea, Al. Condeescu, Al. Ştefănescu, Grete Tartler, Marius Tupan, Nicolae Băciuţ, Traian T. Coşovei, Dumitru M. Ion, ş.a.m.d.

Kaltrina (bilingv, română-albaneză), scris aproape în acelaşi registru stilistic ca şi Dardania, este un volum dedicat iubirii, dar şi popoarelor Balcanilor (în special românilor, albanezilor şi aromânilor), în care aerul modern pare a fi cel anacronic. O poezie mai curând de atmosferă, cu irizaţii din tradiţiile şi istoria poporului său, în care Baki Ymeri este preocupat nu atât de o disciplinare a limbajului/coordonare a ideilor, mizând mai curând pe ce simte, pe ce are de spus. Versurile, uneori cu o alură incantatorie, simple, neritmate, de un lirism când aspru, când molcom, plin de frumuseţe, de dragoste faţă de pomi, flori, aer, de poporul său, şi de misterul eternului feminin. O schimbare de registru faţă de Dardania ar putea-o constitui o mai pregnantă intruziune a elementelor tradiţionale, dar şi o oarecare căutare a sonorităţii cuvintelor.

Baki Ymeri nu urmăreşte stricta echivalare a unor secvenţe biografice (sau stări sufleteşti, sentimente), nedorind schiţarea unui eu-liric. Impresiile (reale sau imaginare) se transformă, prin intermediul unei chirurgii poetice în amintiri/senzaăii cristalizate în vers. Este poate oarecum preţioasă această imagine pe care reuşeşte să o creeze Baki Ymeri, cu atât mai mult cu cât uneori poemele pot căpăta o nuanţă de consemnare ocazională restituită în cuvintele picurate în vers (Tufişul balcanic, Balcanică, Victorie, chiar Dicţionar comun şi La talcioc), plasate la limita ternului, dar fără a luneca în banal.

Am putea încerca o raportare a poemelor lui Baki Ymeri la un spaţiu/timp: plaiurile natale apar, prin ceea ce Hartmann definea concreţiunea poetică iar, printr-o concretizare la unităţi semantice particularizate, numite după modelul lui Bahtin cronotrop - care, fie în formă deschisă, fie în formă implicită, determină unitatea literară a operei… în raporturile cu realitatea. Adâncind analiza, Bahtin scria cum, ca loc de condensare a amprentelor scurgerii timpului în spaţiu, prin frecvenţa cu care apare un grup semantic definitoriu pe o secţiune sau alta (la Baki Ymeri Câmpia Mierlei, în Fructul oprit, Balcanii, în Evenimente nocturne, Tufişul balcanic, Muşcătura, Balcanică ş.a.m.d.), cronotropul poate fi definitoriu pentru opera literară.

La Baki Ymeri cronotropul poate fi analizat mai ales în poezia cu tentă socială - arealul vizat fiind foarte larg, de la Durrës la Odessa, de la Timişoara în Balcani. Arealul suferinţelor poporului albanez şi al celui român, vine la Baki Ymeri din adâncurile istoriei - care intră şi iese pe uşi (Scrisoare), de la teritoriile iliro-traco-getice, până în zilele noastre de sfâşiere, a acestui teritoriu în ţări sau frânturi de ţări, în care mamele noastre-ntocmesc/ Zi de zi un dicţionar traco-tragic/…/În vreme ce eu/ Cu mine însumi vorbesc/…/ Despre asedii duşmane/ şi cetăţi scufundate (Ars poetica). Sau: Mentorul meu/…/ Încălzeşte vetrele dacilor -Mentorul meu.

Baki Ymeri este preocupat şi de definirea unui crez poetic, a unei ars poetica (Alergând după frumuseţe, Ars poetica, Exerciţii de singurătate, Poezia). Dar lirismul lui este cel mai bine pus în valoare în poeziile de dragoste, pentru că este un poet al iubirii. Elemente ale naturii (în special flori, parfumuri, miresme) apar recurent în versurile sale, constituind un fundal preferat al eroticii - buzele tale sunt fragi (Sărutul), Floare tăcută erai/…/ Lujerul tău de multă vreme ătia (Buze înflorite), Cum să nu-mi placă mirosul amar/ Al acestui amoral trandafir (Alergând după frumuseţe), Alături de Floarea însângerată/ Eu cresc arzând (Meditaţie).

Baki Ymeri ni se înfăţişează ca un poet al sfâşierii, cu versul căutând să lege teama de singurătate (te afunzi în pustiul/ Exerciţiilor de singurătate - Exerciţii de singurătate sau O, minunată singurătate/ Pândind în pustiu./ Ai tot ceea ce/ Îi trebuie unei leoaice/ Ieşite la pradă - Poem de dragoste), într-o dragoste mistuitoare pentru că, în fond, Ce bărbaăi sunt aceia/ Ce găsesc mângâiere mai sfântă/ În vâltoarea paharului/ Decât între buzele unei femei? (Psihi mu!) Pentru Baki Ymeri, poetul cu sufletul pe buze (Murmur), perpetuu îndrăgostit, viaţa este o cerneală de dragoste/ Curgând pe hârtie (Lumina neonului) iar moartea poate fi poate un loc într-o deltă de stele/ Care cu noi cu tot/ O să se verse-n neant (Delte).

***
Prin felul său de a scrie versuri, Baki Ymeri iese de cele mai multe ori din tiparele poeziei balcanice. În spaţiul nostru cultural s-a spus despre el că are unele influenţe stănesciene, vag eminesciene sau de la Blaga citire. Alţii au găsit unele influenţe din poezia germană, italiană, slovenă, sau macedoneană. Relaţiile cu poemele altor creatori sunt dificil de descâlcit, ca şi raportarea la modele venind dinspre lecturi, negăsind o sofistică a influenţei sau a imitaţiei, a formei conformate unor norme cât de cât rigide. Este un poet care iubeşte uneori cu tristeţea sfârşitului, alteori cu pasiunea celui care simte sărutul zeilor pe inimă. Iubind pur şi simplu.

Dar fără să uite că în condeiul său curge sângele unor neamuri sfâşiate de istorie. Este poate oarecum preţioasă această imagine pe care reuşeşte să o creeze Baki Ymeri, cu atât mai mult cu cât uneori poemele pot căpăta o nuanţă de consemnare ocazională restituită în cuvintele picurate în vers (Tufişul balcanic, Balcanică, Victorie, chiar şi la Dicţionar comun), plasate la limita termenului, dar fără a luneca în banal.  La Baki Ymeri cronotropul poate fi analizat mai ales în poezia cu tentă socială - arealul vizat fiind foarte larg: de la Durrës la Odessa, de la Timişoara în Balcani. Arealul suferinţelor poporului albanez şi al celui român, vine din adâncurile istoriei - care intră şi iese pe uşi (Scrisoare), de la teritoriile iliro-traco-getice, până în zilele noastre de sfâşiere, a acestui teritoriu în ţări sau frânturi de ţări, în care mamele noastre-ntocmesc/ Zi de zi un dicţionar traco-tragic/…/În vreme ce eu/ Cu mine însumi vorbesc/…/ Despre asedii duşmane/ şi cetăţi scufundate (Ars poetica).

                                                                                                                                         Marius CHELARU

 

 BUCURIA SIMULATĂ  ŞI FERICIREA GÂNDITĂ

 ÎN POEZIA LUI MIRCEA CIOBANU

Conştiinţa despre tine însuţi conduce spre înţelepciune; dar când descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu o conştiinţă vastă despre fiinţa Omului , gândim că adevărata înţelepciune glisează în exterior , îndepărtându-se de miezul cald şi calm al vieţii.

Ceea ce descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu ,este mai mult decât conştiinţa despre sine .El aprofundează timpul şi substanţa , pentru a găsi corespondenţe umane: „N-o răspândi, nu pune om s-o ducă/ în hainele cu sânge: las-o jos/ rotită-n sul şi vino mai aproape/ de umbra casei mele, frate palid” (Nu spune)

Fericirea poetului de a-şi fi găsit „credinţa” în poezie este profesiunea celui care, lovit mereu de destin, nu se va fi îndepărtat niciodată de la luciditate. Acel „Punct de sprijin”, vezi poezia cu acelaşi titlu, era pentru poet un loc, în spaţiu şi timp, cu ajutorul căruia putea să evadeze, conştient, că „ieri” nu poate fi rupt de viitor. Poetul cu ajutorul poeziei doreşte descătuşarea spirituală, pe care o găseşte în ocurenţa metalului şi metalizării, întrucât în social era imposibil, datorită dictaturii. Evadarea în mineral nu este altceva decât refugiul în faţa prezentului. Era convins că sufletul lui refugiat în mineral (cristal şi var) este un mijloc de scăpare,însă era convins că fericirea pare înscrisă dinainte. Iar bucuria simulată este asemeni sentimentului cel simte naurfagiatul pe un ţărm salvator: „şi cum cobor, şi cum sub tălpi încerc/ s-aleg de noapte pietrele ţestoase,/ abia-nţeleg din care parte-mi şterg/ palorile pe piept alunecoase.” („Insula-Punct de sprijin”)

Mircea Ciobanu se admonestează cu amintirea. Iar amintirea este aceea care leagă mereu prezentul de trecut, un trecut în care răul făcut este preponderent celorlalte fapte de viaţă. Se consideră un nevinovat care nu-şi înţelege vina ,se consideră un acuzat pe nedrept ce „revendică o compensaţie a torturii la care a fost supus.” (Magdalena Popescu). Răul care, chiar dacă Mircea Ciobanu ajunge să-l urască, nu poate să i se sustragă. Poetul caută fericirea mai departe, dincolo de speranţe, o inventează, şi depăşind totul, se regăseşte pe sine  prin aducere aminte : „De-atingerea adusă aminte m-am temut;/ de loc adus aminte; de faţa ta rămasă/ sub giulgii neclintită mă tem-şi-n somnul mut/ se-ntâmplă că puterea cuvântului mă lasă.” (Chip)

Imploziile sale de credinţă, uşor mascate, sunt o bucurie, dar o bucurie  care acoperă o tragedie, o bucurie gândită spre a acoperi tot ceea ce înlăuntrul său era rană a suferinţei: „…De-aici te rog,/ de unde bezna ţine locul zilei/ şi frigul locul soarelui , de unde/ cu nume stacojiu un idol paznic / răsuflă-n poarta ultimei incinte.” (Ultima incintă)

Pentru un poet ca Mircea Ciobanu, limanul nu poate fi decât o bucurie simulată. Adevărata bucurie a talentului este neliniştea confruntării în existenţa sa. Pentru acest poet, ca pentru toţi marii poeţi, un poem înseamnă o punere în evidenţă a Eternităţii, a vieţii în continuare, a sufletului uman infinit, a substanţei reflectată în lumină, ca în acest interesant poem mit, „semne ale vârstelor moral-spirituale ale cosmosului”: „am văzut cum se înalţă/ din mijlocul albei întinderi, cum se alege,// singură, verde şi-azur, cu o mie de feţe, /piatra soboarelor, miezul compact al otrăvirii, /inima ei netezită cu muchii şi-o mie de feţe” (De profundis)

Varietatea este numai posibilitatea ce o are o existenţă creatoare de a se arăta. De aceea, speranţa nu trebuie despărţită în mod arbitrar de disperare, nici bucuria de tristeţe, nici mulţumirea de nemulţumire. Mircea Ciobanu ştie că durerea absolută este spaţiul tuturor durerilor relative pe care el le poate percepe şi zămisli, şi fiecare poem este un astfel de spaţiu, unde  prin cuantificarea elementelor el obţine puterea prin care  poate alcătui şi realcătui universuri de substane. Există un impresionism ciobanian. Există o tehnică a poetului a „descompunerii” metalelor, a cristalelor, a luminii, a substanţelor reduse la esenţe ale sufletului care creează intimitate între creator şi cititor.

                                                                                                                                    Al. Florin ŢENE
                                                                                                                                           august 2009

 Cartea cu poeme rebele

 

 

,,Dor de Hefasitos,, aşa  s-ar putea  denumi cartea cu psalmi păgâni, ( de-ai pământului), tulburătoari, pe care poetul  Vasile Urasache ne-a dăruit-o în acest mărţişor cu capricii şi incertitudini de tot felul. Este o gură de aer proaspăt, , după o iarnă poetică mimetică, mereu reluată în aproape aceeaşi gamă de la un poet la altul.
Intitulat  EPISTOLE CĂTRE HEFAISTOS,  cu subtilul Vitralii poetice neobizantine, volumul semnat de Vasile Ursache, este o lucrare inţiatică,- dacă privim timpurile şi drumurile dar şi uneltele de lucru, - meşteşugul stilistic prin care cuvintele sale ajung sintagme într-un sonet cu rezonanţe ce leagă timpii între ei, dezleagă peceţile dintre erele terestre.
Era de fier şi era de siliciu, două dimensiuni spirituale şi prin care poetul face radiografia sinelui, a sufletului aruncat în mizeria deşeurilor unui popor universal,- coboară în spaţiul unor ,, termite,, ocupate  mai mult cu consumul decât cu gândul cel atotcreator.
 O carte cum rar e dat să apară pe rafturile librăriilor lumnii, Epistole către hefaistos vine să restabilescă relaţia Omului cu Zeul din Adâncuri, trecând antiprometeic, călcând prin zaţul unui prezent din care el, Poetul culege, ridică detaliile reînceputului omenirii. Cuvântul din care s-a materializat atotcuprinzătorul Univers, el, Cuvântul face parte, este motivul distinct din lucrarea poetică, el susţine Ideea şi ideea sprijină bresla în istoricul umanităţii. Prin basm, legendă, realitate… facerea triumfă odată ce Poetul devine frate de suferinţă şi acţiune cu zeul cel mai nebăgat în seamă de noi,pământenii. Deşi au o destinaţie precisă, epistolele,- poeme născute din şi prin întrebări, - mesajele creatorului ajung în ,,cutii poştale,, diferite,- se aleg după cum acel înger căzut în taina redescoperirii metalelor,- doreşte să revină pe scena unde  Omul Mileniului Trei se dezice de el. Siliciul! Da, nisipul mereu curgător prin clepsidră, mobil şi aparent fără de vicii ( nu rugineşte, nu cocleşte), este la îndemâna omului modern, sau … omul însuşi, în înfumurarea sa, se credea este un cip inteligent, de siliciu.
Interesantă şi nemaifolosită de poeţi, este forma în care este transpusă în pagina de carte, opera în sine,- un fel de tripitic explicativ, cu  citate şi note de subsol, care la primă privire lasă impresia că, el, autorul a simţit nevoia să de-a explicaţii, să pledeze pentru propria-i poezie. Să ne redea cadru după cadru din ,,filmul,, care l-a developat prin travaliu, în turnu-i de fildeş. Vasile Ursache nu are dubii, este poetul cel mai sigur pe sine. Scrie pentru că are ceva a  ne spune. O spune cu virtuoziatte de Stradivarius şi, de nu-l auzim, revine în sih, muşcă în conştiinţa noastră adormită ca un mioritic de stână.  Nu-i pasă ce crede lumea atîta timp cât Poezia îi umblă ca un virus al Neliniştii prin artere, prin sânge. Hefasistos, ca şi Poetul, se ,,obrăzniceşte,, întrecându-se în meşteşug cu însăşi Dumnezeu cel care a făcut Cerul şi Pământul. De aici şi relaţia dintre autor şi pesonajul cărţii,- Hefaistos,- zeul şi om, dualitatea cu care Vasile Ursache se simte într-o simbioză  de-a dreptul păgână. El  readuce în prim plan Mitul, îi redă demnitatea şi Viaţa avută în floarea antichităţii omenirii înşişi.
 ,, Se zice că versurilor mele /le-aş fi ceea ce e Zeus pentru zei,, -iată  cum un vers cuprinde întreaga chintesenţă a volumului, cum explică frust şi cu conştiinţă de sine de-o verticalitate superbă, - dă un sens nou, curajos, existenţei celui care nu se joacă de-a rima pe file de hârtie. 
 Într-o realţie renascentistă de un romatism tragic şi greu de regăsit în literatura de azi, Vasile Ursache vine cu nuanţe de tragism grecesc, foloseşte cuvinte  rostinite între ,,cădere,, şi ,, înlţare,, - fără să se teamă de păcatul prin care desăvârşirea prin sacrificiu face dintr-un om, meşter, şi abia apoi  zeu al creaţiei precum Hefaistos. ,, De ce nu poţi s-atingi desăvârşirea/ până nu-nduri cădere şi damnare,,  Întrebarea este aparent retorică, numai că el, poetul găseşte răspunsul în lumea care îl înconjoră şi simt că nu ar fi desăvârşită poezia însăşi, dacă el, poetul ar fi rămas Acasă, s-ar fi făcut cioban de mioare în Codrii Cosminului.
 Deşi acerb în definiţii şi sintagme admirabile când vine vorba de destinul celor ce îşi împart între ei asfaltul metropolei, odată ce alunecă pe  derdeluşul amintirilor din coplărie,- vrând sau nevrând, pe Vasile Ursache, ca proprietar al ,, Epistolelor către Hefaistos,, îl simţi solar, blând ca un mugur de mesteacăn ce se intră în lume, dă buzna,  face posibilă explozia sevei, rană în coaja arborelui mamă. Durerea facerii lumii este colosală, facerea în sine este grea şi frumoasă. Valoarea unui ,, pumn de cuie,, o află poetul încă din copilărie, din moşi în moşi, nepotul învaţă istoria şi taina materialului din care îşi va rostui, mai târziu, propria-i viaţă.
Om al rigorii şi dreptăţii prin profesia care-i conferă pâinea zilnică, Vasile Ursache ţine în balanţă nu doar poveştile mitice, istoria personală şi colectivă. Poemele sale au valenţe cu desoperirile ştiinţifice de ultimă oră, - de aici, din,,, miezul Evului de Mucava,, are curajul să ne vestească ... Era de Aur,,.  ,,În pustie,, adugă pentru cine are urechi să audă. Creaţia sa nu ţine de ranguri şi onoruri, nu ţine de un popor anume, este universală ca pacea, ca războiul , ca şi  cataclimele naturale,. Sonetul lui ţine de  Cer şi de Pământ, ţine de adâncul Pâmântului, de măduva incandescentă în care Hefaistos cel urât şi harnic loveşte metalul pe nicovală, îi dă formă, un nume apoi îl pune la îndemâna oamenilor. Şi ce dacă noi , oamenii nu mai avem socoteală, risipim orzul pe gâşte, fierul pe arme?!
Poetul este aici. Creatorul nu a murit şi iată-l cum răspândeşte inteligent jerbele de scântei ale focului dintâi, în noi, cei ce dorm să-l citim.
Felicitari Vasile Ursache pentru psalmii pe care îi dedici dezbuimăcirii noastre, şi  pentru invitaţia de a medita la Creaţie şi Creator, de aici din infernul în care trăim.

                                                                                                                                        Melania CUC

 Romanul poliţist... desuet?


        Dacă am face un sondaj de opinie in rândul publicului român, am constata că cele mai savurate filme sunt cele poliţiste. Acelaşi sondaj de opinie aplicat cititorilor de romane poliţiste ne-ar provoca o profundă dezamăgire.
        Ne întrebăm contrariaţi dacă au dispărut cititorii români sau dacă romanul poliţist "nu are piaţă la noi ", lucru remarcat de Nicolae Manolescu.
        De ce nu se citesc romanele poliţiste şi mai cu seamă romanele poliţiste româneşti? Suntem prea preocupaţi să parcurgem sute de pagini de limbaj academic cu dex-ul in faţă pentru a reţine la sfârşit cateva neologisme şi ignorăm romanele poliţiste pentru că sunt prea superficiale?
        Critica literară asupra romanului poliţist nu este la fel de stufoasă ca în cazul altor tipuri de roman tocmai pentru că de-a lungul timpului s-a vehiculat pâna şi ideea că romanul poliţist este un gen lipsit de valoare literară.
         Este adevărat că există şi romane poliţiste proaste, scrise parcă după acelaşi tipar, lipsite de intrigă, în care e suficient să parcurgi primele pagini ca să-ţi dai seama de final. Acest lucru nu ar trebui sa descurajeze cititorul pentru că scrieri proaste intâlnim adesea şi în alte tipuri de roman. La fel de adevărat e şi faptul că literatura româna cunoaşte o criză a romanului poliţist comparativ cu literatura străină. Să fie vorba despre o timiditate a scriitorilor români in abordarea acestui gen cauzată de statutul precar dat autorului român de romane poliţiste?
           Lipsa unei traditii, abundenţa traducerilor, numărul redus al celor care au reuşit să se remarce şi să se menţină, lipsa de profesionalism şi poate interes a criticii literare, reticenţa editurilor, costurile mari care împiedică tiraje şi mai mari, inexistenţa unui sistem eficient de promovare si marketing  au dus la înhibarea autorului. Iată doar caţiva dintre factorii care trezesc reticenţa cititorului român care, lipsit de informaţii, lipsit şi de resurse preferă să-şi cheltuiască puţinii bani pe valori sigure sau pe traduceri care sunt mereu cu un pas înaintea producţiilor autohtone pentru că au avut succes in alte părţi, constată Stelian Ţurlea . Consecinţa e că cititorul român a ratat evoluţia romanului poliţist care a devenit incredibil de complex, intriga poliţistă impletindu-se cu istoria, arta, teologia, psihologia, matematica, muzica. Interesul nostru pentru litaratura poliţistă autohtonă a fost atât de redus încât acum, in faţa raftului cu romane poliţiste recunoaştem doar nume precum Agatha Christie, Raymond Chandler, Arthur Conan Doyle şi şi nu putem spune un nume de autor român de roman poliţist.
           În pofida diferitelor încercări de e discredita acest gen, romanul poliţist are o valoare literară si merită citit, constată recent Şerban Tomşa . Avem autori de romane poliţiste care merită tot respectul,care au dat opere remarcabile din punct de vedere artistic, a căror lectură se face cu o foarte mare plăcere: Rodica Ojog-Braşoveanu, George Arion, Haralamb Zincă,Horia Tecuceanu, Olimpian Ungherea, Petre Sălcudeanu.
          O atenţie deosebită merită să fie acordată Rodicăi Ojog-Braşoveanu, considerată doamna policer-ului românesc. În romanele sale, precum Moartea semnează indescifrabil, Enigmă la mansardă, Necunoscuta din congelator, Poveste imorală, Cocoşatul are alibi, Coşmar,O bombă pentru revelion sau in ciclul Melaniei şi romanele de spionaj cu Minerva remarcăm calitaţile sale de scriitoare phihologică, limbajul aparte în care arhaismele sunt foarte bine dozate oferindu-ne o lectură placută şi captivantă. Ar fi suficientă lecturarea unui singur volum pentru ca cititorul să nu lase din mână niciuna dintre cărţile ei şi să se convingă că literatura româna  poliţistă este de calitate.
        Dacă dupa 1990 romanul poliţist românesc a cunoscut o oarecare decădere asistăm azi , din fericire, la o încercare de relansare a acestui gen de lectură. Reeditarea romanului Atac in bibliotecă a lui George Arion a cunoscut un succes mai mare decât la momentul publicării. Alte romane recente care merită atentie sunt Filiera grecească a lui Bogdan Hrib, 3 cu ghinion a lui Emil Simionescu.
        Lista autorilor şi a romanelor poliţiste ar putea continua, dar sa lăsam cititorul să descopere acest gen care poate fi considerat fără doar şi poate literatură de calitate.

 


                                                                                                                    Marieta GĂUREAN

                                             DESPRE NICOLAE MANOLESCU

ŞI
ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE


 

În ce-l priveşte pe d-l Manolescu şi a sa recent apărută operă magna, am reprodus, de pildă, în cel mai recent număr al Observator-ului nostru münchenez articolul d-lui Ion Murgeanu: „Victoria unei ambiţii", provocat de apariţia acestei istorii „critice”, precum şi revoltata, justificată reacţie a d-lui Costică Neagu, „Abuzul de autoritate”, privind suficienta apreciere făcută de d-l Manolescu, critic subţire şi rafinat, operei lui Simion Mehedinţi. În numere anterioare ale revistei noastre am reprodus şi studiul regretatului Victor Corcheş despre „Revista Fundaţiilor Regale – o publicaţie fascistă?”, pornit de la asemănătoare, foarte suficiente afirmaţii ale d-lui Manolescu şi-ale ciracului d-sale de la vremea respectivă, Dumitru Micu, sau plina de amărăciune reacşie a poetului Gabriel Stănescu, „Pentru ce atâta ură?”, apropos de elucubrantele acuzaţii de "cripto-legionarism" aproferate de d-l N. M. întru apărarea prostiilor comise de d-l H. R.-Patapievici (alt subţire, răzgâiat intelectual post-decembrist) în calitate de preşedinte al Institutului Cultural Român, doar ca exemplu, „expoziţia” de gang-art de la ICR-New York. În replică, pe d-l N. Manolescu nu-l putem acuza de „cripto-comunism”: domnia sa, lucrează în continuare ca vechi activist, cu propria sa organizaţie de bază şi serviciu de cadre, începând cu d-nii Alex. Ştefănescu, fost scrib de cabinet (toaletă) al sinistrului Mihai Dulea, Mircea Mihăeş etc.

Speram, deci, că pot încheia liniştit capitolul N. Manolescu, în speranţa că oricine are urechi poate să audă şi chiar purtătorii de ochelari pot citi şi singur. Nu mă aşteptam însă ca „festa” să-mi fie jucată de marele, gigantul meu prieten de la Bucureşti, gigant în poezie şi enorm în suflet românesc, poetul Gheorghe Istrate, care, probabil îngrijorat de marea mea ignoranţă, mi-a trimis săptămâna trecută cartea ajunsă ieri: „Gaşca şi Diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu”, de Puşi Dinulescu.

O carte care m-a redat nesomnului, o carte de o noapte. O carte care, în lipsa lucrării înseşi (Istoria critică a literaturii române), dar adăogită articolelor d-lor Ion Murgeanu şi Costică Neagu, ca lectură, deci, la mâna a 2-a, vine să-mi complecteze, mie, ne-cititorului „sursei”, imaginea despre „Istoria critică a literaturii române”. Imagine pe care o rescriu şi eu la două mâini – am nevoie de ambele pentru tastatura computerului -, pentru a semnala cititorilor această admirabilă, recentă apariţie în Editura Minerva, „Gaşca şi Diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu”, de Puşi Dumitrescu. Admirabilă atât prin acribia cu care sunt notate lipsurile opului manolescian, cât şi prin stilul elegant, spumos, tăios, refractar prin care fostul student al criticului pune în evidenţă aceste lipsuri, le demonstrează sorgintea gregară şi obedienţa faţă de propria-i gaşcă (aş prefera să-i spun: organizaţie de bază) a părtinitorului istoriograf. Poate că reacţia autorului însuşi nu este nepărtinitoare, dat fiind, cum aflăm din volum: „Dar cum veni anul 1968, am profitat de-un post care se ivise-n Bucureşti şi l-am părăsit. Prin martie îmi apare şi prima carte: Robert Calul, şi părăsesc şi «Casa de cultură a Studenţilor», unde lucram acum. Presa-mi primeşte bine cartea, dar abia mai târziu aveam să aflu că impactul fusese mult mai serios decât se obosise presa să-l consemneze, dar trecusem totuşi bine examenul, cu o singură excepţie. Cine credeţi? Păi, Nicolae Manolescu! Maestrul se răzgândise! [...] şi de-atunci am mai publicat vreo 12 cărţi şi, deşi i le-am dat sau i le-am trimis pe toate, a tăcut şi tace până azi, unde în Istoria critică...nu sunt găsit nici măcar la «file de dicţionar», unde sunt înghesuiţi toţi codaşii istoriei , doar cu anul naşterii şi, după caz, şi al morţii, deci nu sunt poemenit nicăieri, ca şi când n-aş fi, ca şi cum nici n-aş fi fost [...]” (p. 12)? Dacă Puşi Dinulescu s-ar fi rezumat la descrierea şi clamarea propriei absenţe din Istoria... d-lui N. Manolescu, am fi fost tentaţi să afirmăm că aşa este.

Dar „Gaşca şi Diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu”, este nu doar un pretext de manifestare al unei frustări prsonale, cât un excelent depozeu în favoarea tuturor scriitorilor români nedreptăţiţi de suficienţa fostului său profesor şi, în plus, un Manifest de credinţă întru Limba Română, rar de întâlnit la contemporanii unor publicaţii "de cultură" a la Dilema sau 22. Pentru noi înşine, cei care ne declarăm de departe, de decenii - fără subvenţii grase, ca puii de cuc de la I. C. R., Dilema etc. -, aceeaşi profesiune de credinţă, această confluenţă în manifestare şi gândire cu un connaţional din ţară este un motiv de bucurie în plus.

Din cazurile de injustiţie comise de actualul presedinte al Uniunii Scriitorilor şi ambasador al României (?) la adresa marii literaturi române, Puşi Dinulescu începe cu acela al lui Nicolae Filimon: „În 1863, când Filimon avea 44 de ani şi mai avea doar doi ani de trăit, într-o vreme în care romanul românesc se căznea în chinuri groaznice să se nască. şi tot nu reuşea. Dar iată că Filimon a reuşit! Până atunci, autorii nu prea reuşeau nici măcar să-şi termine operele. şi iată că apare o capodoperă: «Ciocoii vechi şi noi»! Atunci, în 1863! E o capodoperă recunoscută de toată lumea şi care se citeşte şi azi cu mare plăcere, dar lui N. M. nu-i place! Dar poate că nu i-o fi plăcut de Dinu Păturică... Nu te enervează de multe ori imaginea ta din oglindă? Mie mi se pare chiar că George Ivaşcu ar avea şi el ceva din Andronache Tuzluc... Dincolo de toate, e o carte semnificativăşi pentru epocă, şi pentru întreaga literatură română. Un simplu cântăreţ bisericesc, alteori flautist, funcţionar la Departamentul Credinţei, la Arhivele Statului, debutant prin presă abia pe la 38 de ani, liber de orice gaşcă şi grupare, liber de mari studii universitare, Nicolae Filimon deschide o cale de taină, a celor aleşi, nu de societate, ci doar de propriul spirit, ca mai târziu Mateiu I. Caragiale. Dar în timp ce lui Mateiu îi recunoaşte statutul de «mare scriitor», Nicolae Manolescu îl face harcea-parcea pe bietul şi bunul Nicolae Filimon, care nici măcar nu e un capitol, nici măcar nu are o fotografie, ca alţii care au şi fotografii şi-i găseşti şi-n tabla de materii, deşi poate nu au geniul lui Filimon: Dorin Tudoran, Mircea Ciobanu, Adrian Alui Gheorghe, Livius Ciocârlie, Z. Ornea sau Marta Petreu”.(p. 16-17).

Un „capitol" al nedreptăţirii îl constituie, şi în cartea lui Puşi Dinulescu, tratamentul purgatoriu aplicat de N. M. lui Mihai Eminescu: „Dar pentru a sfârşi acest capitol să ne ducem la Eminescu. «Să ne judece Eminescu!» spunea undeva în versurile sale neuitatul Grigore Vieru, uitat de tine, Manolescule, tot prins într-o şuetă care nu se mai termină cu alt mare băsescian şi patapievovist care e Mircea Mihăeş. Dar să vedem totuşi cum îşi încheie Manolescu capitolul din istorie despre Eminescu: «La întrebarea dacă Eminescu a avut talent epistolar, răspunsul e simplu: N-a avut! » Da? I-auzi dom-le! Ce spui Franţ? (cap. 17, p. 90) «Iubită femeie», scria Eminescu la 28 februarie 1883, după ce Veronica fusese-n Bucureşti, consemnând împăcarea după o furtunoasă despărţire. «Din toate scrisorile tale aproape respiră nemulţumirea, în toate observ, pe de-o parte, imputări de infidelitate, de care nu sunt capabil; din toate, (pe de altă parte) prezumţiunea că aş putea veni la Iaşi, că aş putea să fiu cu tine împreună şi că singura piedică e că nu voi. Bolnav, neavând nici o poziţie socială sigură prin care să-ţi pot pregăti un trai modest şi poate fericit alături de mine; sărac, precum ştii că sunt, şi având zilnic grija zilei de mâine, tu crezi că eu aş putea fi atât de nelegiuit să pot veni lângă tine şi să nu vreau să viu; crezi că, în starea în care mă aflu, îmi abate a-ţi face infidelităţi, mă crezi în sfârşit de-o sută de ori mai mizerabil de cum sunt în stare a fi. În momentele în care-mi simt nefericirea şi slăbiciunea de caracter, în momentele în care văd că nu sunt bun de nimic în lumea aceasta şi că în zadar trăiesc, atunci când sunt descurajat şi sătul de viaţă, te-am rugat, femeie dulce şi fermecătoare, să ierţi că am îndrăznit a te iubi, să ierţi c-am aruncat această umbră de mizerie asupra vieţii tale, care, după caracterul tău, trebuie să fie veselă şi luminoasă. Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o espiez. Nu tăgăduiesc că, făgădundu-ţi lucruri ce nu le-am ţinut, pentru că n-am fost în stare a le ţinea, n-am comis cel mai mare păcat faţă cu singura fiinţă din lume care mie, neiubit de nimeni şi antipatic tuturor muritorilor, mi-a dăruit o rază de fericire ce n-o merit. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le-am mărturisit ţie şi te-am rugat să mă ierţi. [...]”. (cap. 18, p. 91-92)

„Dar hai să mai vedem ce spui despre Eminescu. Oricum, articolul despre marele poet începe cu o dezbatere, de pe poziţii voit senine şi împăciuitoriste cu măgăria făcută de revista Dilema din 1998, în care Eminescu e făcut harcea-parcea de nişte derbedei încrezuţi care-şi permit familiarităţi cu geniul limbii şi literaturii române. Manolescu crede însă că reacţiile împotriva lor au fost isterice, şovine şi aşa mai departe, învinovăţind mai mult decât pe aceşti derbedei pe contestatarii lor. Mai mult, se îndoia şi de legitimitatea de numire a lui Eminescu de «poet naţional», considerând că într-o anume epocă «Biedermeier», în climatul acelei epoci doar, s-ar putea găsi o justificare pentru sanctificarea de poet naţional a lui Eminescu, odată cu un Hugo, Petöfi, Puşkin sau Miczkiewicz în alte literaturi. [...] Dar la noi, în ciuda domnului Cărtărescu şi chiar a domnului Horia Roman Patapievici, până la Eminescu mai e mult!”(p.93-94)

„«În cele 33 de pagini dedicate în Istorie lui Eminescu, poetul nefiind decât pe locul doi, după George Călinescu (38), iar poezia e analizată pe 10 pagini. Să observăm că pupila sa, Mircea Cărtărescu, are 11 pagini (dar pentru toată opera). Cred că domnul Cărtărescu se simte totuşi foarte nedreptăţit că ansamblul operei sale e tratat doar într-o treime de pagini faţă de Eminescu, deşi Domnia Sa a trăit deja până acum cu vreo 13-14 ani mai mult decât fostul purtător al învechitului schelet din debara.” (p. 94-95) [...]

„Să ne-ntoarcem, cum am promis, la analiza operei poetice a lui Eminescu. După ce succint desfiinţează poeziile publicate înainte de Venere şi Madonă, după ce ne citează din aceasta, pe care o ştim cu toţii foarte bine, se ţine scai de George Călinescu, jucându-se ca şoarecele cu pisica cu marele maestru, punându-i la îndoială uşor, superficial, uneori, constatările, dar neîndrăznind să se avânte în înţelegerea unei poezii, care prin generozitatea şi aspiraţia ei stelară nu prea se lasă prinsă  în ghearele unui liliac la pânda părtinitoare a nopţii. şi apropo de noapte, când se hotărăşte să spună ceva mai original face o gafă oribilă: «S-a dat de obicei Luceafărului mai multă importanţă decât merită, poate, din raţiuni mai degrabă de ideologie literară decât propriu vorbind poetice.»” (p. 95)

„«Zău! M-am plictisit! Dar vai, ca să încheiem cu aprecierile lui de netot despre Eminescu, nu putem să nu ne aplecăm asupra unor alte constatări şi mai jegoase. Iată cum începe, când se hotărăşte să treacă la proza marelui poet şi prozator: «Proza lui Eminescu est, în general, supraapreciată.» După asta nu mai încape nimic. Dacă Cezara, Geniu pustiu, Sărmanul Dionis şi toate celelalte sunt supraapreciate, atunci la ce să ne mai aşteptăm? A! Da! Mi-a venit o idee! Scârbă mai sunt! Ia să vedem ce spune despre proza lui Mircea Cărtărescu: «Proza lui Mircea Cărtărescu nu e cu nimic mai inferioară poeziei.» Citiţi voi inepţiile din Orbitor şi din alte infecţii prozastice, eu, un ruginit, ca mulţi alţii, rămân cu Cezara, cu Dionis, cu Tlà, cu Toma Nour şi cu ceilelţi.” (p. 96)...

...Iată că, după noaptea de nesomn, cadoul prietenului Gigi Istrate m-a cadorisit şi cu o zi la fel de albă, de data asta la computer... Nici nu se putea altfel, prea este interesant,  incitant şi revelator volumul lui Puşi Dinulescu, prea atractiv stilul cursiv, cu accente de umor de-a dreptul homerice, pentru a nu-i face cuvenitele onoruri! Regăsim, în el, scrise însă chiar mai bine, reproşuri aduse de alţii (şi de noi!) vechiului edec de la România literară:  

• superficialitatea, suficienţa critică, lipsa de criterii: „Dar lui N. Manolescu nu-i place să citească şi cu atât mai puţin să scrie. Practica îndelungă de scriitor săptămânal se face simţită. şi prinde câte-un autor şi-l execută uneori, ca pe Filimon şi Gib. I. Mihăescu, vrând să-i minimalizeze. Dar totul e fără criterii.” (p. 19); „şi văd cum domnul Manolescu nu prea dă importanţă poeţilor naţionali, poeţilor emblematici pentru limba şi naţiunea noastră. Îi suportă, e drept, dar faţă de preferinţele sale perverse într-un Cărtărescu şi alţi indivizi din Cenaclul de Luni sau din zonă sunt puşi în umbră. Chiar dacă unora li se recunoaşte statutul de mare scriitor, ca lui Bacovia sau Pillat, care cu 4 şi respectiv 6 pagini sunt umbriţi de Cărtărescu (11). Nici Blaga (10 pagini) nu stă mai bine ca M. C.! Ce să mai vorbim de Macedonski (8) sau Minulescu (6) Topîrceanu (3), Coşbuc (6), Goga (4), şt. O. Iosif (4).” (p. 250)

• carierismul: „Iartă-mă, dar pentru dumneata, cel mai important lucru pare a fi cariera. Eşti ca o molie d-aia, înţepenită într-un loc de pândă, din care mai ieşi noaptea, mai sfâşii un pulovăr, mai faci o gaură-ntr-o haină şi stai acolo nevăzut, rezistând eroic, simţit însă de toţi, respectat de cei care mai au speranţă că o să-ţi intre în graţii şi-n alte feluri de aţii.” (p. 95);

• stilul tern, pedestru: „Când scrii cu opintiri, domnule Manolescu, parcă mergi într-o căruţă cu roţi pătrate şi aşa se şi citeşte. Sigur că cititorului i se face milă şi mai ales auzind că de 25 de ani te-ai luptat cu materia. Te-ai luptat doar să scrii pagini multe şi chipurile să prinzi totul, dar câtă plictiseală în asta!” (p. 129) „Dar stilul dumitale, domnule Manolescu, e încâlcit, mohorât, lipsit de aer şi apă. E un fel de apă, sigur, dar glodoasă, cum era Dâmboviţa pe vremuri, cu sălcii superbe pe margini, aşa, aici, cu scriitorii, pe care îi pui ca să te dai mare, scriitori recunoscuţi, sub care apa ta e ca apa aceea, mâloasă şi plină de dejecţiile unei capitale, care-şi varsă toate păcatele-n ea.” (p. 87);

• spiritul de gaşcă: „Sunt neglijaţi, unii până la excluderea din literatură, de dirijori de taraf de tipul lui Nicolae Manolescu. Poeţi ca Vintilă Ivănceanu, Mihai Elin, Gheorghe Pituţ, Marius Robescu, Azap şi prozatori ca Ştefan Stoian, Iulian Neacşu, Sânziana Pop, Pan Izverna sau Iolanda Malamen şi alţii, pe care poate îi pierd din viteza condeiului, ar putea figura liniştiţi alături sau în locul aleşilor lui Manolescu, unii lăfăindu-se în această istorie cu totul nemeritat, de cele mai multe ori conform negruzzi-enei formule «cu iaurt şi gogoşele/ te făcuşi vornic mişele», ori pe considerentul de pretenar al în curând septuagenarului învăluit în ceaţă şi-n zăpadă alunecoasă Maestru.” (p. 153);

• lipsa de caracter: (1) lipsa de gratitudine – „Dumneata pari un şarpe, nu un miliţian, care-ai ieşit din bălăriile unor autori ambiţioşi de azi şi fără nici un har, un şarpe crescut de generosul Ivaşcu, părăsit şi el ca mulţi alţi tovarăşi de drum” (p. 88); (2) profitorismul – „Acum, de curând, azi e 19 martie 2009, cică două tinere şi-ar fi dat doctoratul cu Manolescu. şi cum e obiceiul să se facă o masă acolo cu profesorii după, acum domnul Manolescu le-a pus în vedere celor două să facă masa la Carul cu Bere. şi n-a venit singur! şi-a adus cu el toată redacţia de la România literară. Vă daţi seama, bietele fete, să trebuiască să-i sature pe toţi ăştia, mai ales că printre ei trebuiesă fi fost şi Alex Ştefănescu, care trage în viu singur cam 120-130 de kilograme.“ (p. 217); (3) modul de gestionare al Uniunii Scriitorilor – „şi când te gândeşti că Uniunea Scriitorilor avea o editură a ei. Reeditarea unor scriitori a căror operă nu mai e de găsit n-ar fi fost o sarcină de onoare a ei? Printre altele... Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar editura a fost înghiţită de Polirom, o editură puternică de la Iaşi, care are,din păcate, un nume mizerabil, de fabrică de vopseluri, seamănă cu Policolor! Treaba asta s-a întâmplat acum, aici, în timpul mandatului lui Manolescu de preşedinte. şi nu ştiu ce-au câştigat scriitorii din această tranzacţie, dar scriitorul din fruntea lor se pare că da. La ora actuală, «Cartea Românească» de la Polirom e condusă de un trio format din patronul Poliromului, Manolescu şi Mircea Mihăeş. Probabil că Nicolae Manolescu şi prietenul său de suflet Mircea Mihăeş, comilitonul său, nu fac «munca» asta pe degeaba.” (p. 226).

La capătul unei nopţi şi-o treime de zi, albe una după alta, îl binecuvântez pe prietenul George Istrate că, în locul Istoriei critice... a d-lui Manolescu, Providenţa l-a îndrumat să-mi trimită Gaşca şi Diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu  de Puşi Dinulescu! Fiindcă este o carte scristă cu talent, fluidă ca un pârâu de munte şi tot atât de năvalnică în îndepărtarea nămolului şi zgurei depuse de N. Manolescu în literatura română cam aşa cum gârla leneşă a Colentinei colmatează treptat-treptat lacul Mogoşoaiei. De fapt, să fiu sincer, după lectura acestei cărţi, după lectura recenziei făcute de Ion Murgeanu şi după reacţia privind tratamentul aplicat de N. Manolescu lui Simion Mehedinţi a d-lui Costică Neagu, mi s-ar părea un act de gratuit snobism să-mi încarc spaţiul din ce în ce mai restrâns al camerei de lucru, cu „cărămida” respectivă, care îmi apare acum, prin enormele-i lipsuri şi treceri sub tăcere (de exemplu Paul Goma, pentru exilaţi un punct de referinţă şi printre disidenţii români un gigant), dar şi prin gravele-i exagerări pe considerente mai degrabă extraliterare, drept coaja unei roţi de caşcaval elveţian, locuită de şoareci. şi, dacă aş fi chiar atât de snob, aş prelua mai degrabă obiceiul la modă pe vremea Ciocoilor noi ai lui Filimon, punând să mi se picteze pe-un perete (mai degrabă la toaletă) cotorul opului manolescian. Recomand deci cititorului acestor rânduri lectura cărţii lui Puşi Dinulescu, iar în ce priveşte Istoria critică... de N. Manolescu, acelaşi „tratament”.
  
Ca să nu închei lăsând cititorului impresia că Puşi Dinulescu ar fi unul dintre veleitarii demni de tăcerea monumentală a d-lui N. Manolescu, voi cita din spaţiul generos (2 ½ pagini, culese cu corp mic, circa 8 pagini de volum format A5) oferit scriitorului de către Marian Popa, în a sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine. 23 august 1944 – 22 decembrie 1989 (versiune revizuită şi augmentată, Editura Semne, Bucureşti 2009, Vol. II, pag. 919 - 921):

„Dumitru/Puşi Dinulescu (27.8.1942 Bucureşti -; fiu de inginer; studii de filologie română încheiate în 1965; oarecari activităţi redacţionale; debut în Amfiteatru, în 1966) a publicat prima culegere de proză cu titlul Robert Calul (1968), care este şi titlul unui „microroman“; alte proze similare în Linda Belinda (1979) şi Eu şi Robert Calul. Proze scurte şi un roman scurt (1982), Galaxia burlacilor (1980) dispunând de precizarea „roman“ doar pentru a dovedi lipsa suflului romanesc, iar Îngerul contabil (1985) inexistenţa lui. [...] Dinulescu a scris şi piese în care vocaţia prozatorului n-a avut cum să se manifeste cu aceeaşi vigoare şi naturaleţe: O fată cu suflet (1982), Fericirea (idem), Dresură de porumbei (1987), Meandrele vieţii (1989).“ 


                                                                                                                 Radu BĂRBULESCU*
                                                                                                                                 iunie 2009

 

* BĂRBULESCU Radu, născut la 27 ianuarie 1952 în Bucureşti. Stabilit din 1981 în Germania, la München, unde a urmat cursurile Înaltei Şcoale de Politologie (HfP). Poet, jurnalist, editor, traducator, autor de proză scurtă. Debut literar: „Vînatoare de iele“, 1981, apărut la editura Litera.  A publicat la München şi în România (după decembrie '89) circa 30 de volume proprii, plus traduceri (Ion Raţiu, Moscova sfideaza întreaga lume şi – în colaborare cu George Stana, David B. Funderburk, Un ambasador american între Departamentul de stat şi clanul Ceauşescu). La editura „Radu Bărbulescu” au apărut din 1988 şi până în prezent peste 90 de volume de diverşi autori: români, germani, israelieni, italieni, irakieni, ruşi, maltezi, în mai multe limbi. Editeaza la München revistele trimestriale Observator-München (din 1988) şi Archenoah (în germană, din 1994). Este, printre altele (Freie Deutsche Autoren şi Oskar-Maria-Graf-Gesellschaft) şi membru al Uniunii Scriitorilor din România. 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971