Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL NR.7 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE: Comentează: Daniela Gîfu, Mihai Berca, Radu Golban, Adrian Severin
ÎN LOC DE BILANȚ 2013:BUNE ȘI RELE DESPRE PREZENȚA ÎN LUME ȘI PREZENTUL UNIVERSULUI ROMÂNESC - Partea I
ÎN LOC DE BILANȚ 2013:BUNE ȘI RELE DESPRE PREZENȚA ÎN LUME ȘI PREZENTUL UNIVERSULUI ROMÂNESC - Partea II
ÎN LOC DE BILANȚ 2013:BUNE ȘI RELE DESPRE PREZENȚA ÎN LUME ȘI PREZENTUL UNIVERSULUI ROMÂNESC - Partea III
ȚARA ȘI POEȚII EI DIN LUMEA LARGĂ Melania Rusu Caragioiu –Canada; Nicholas Andronescu –SUA, Galina Furdui-Basarabia ; Luca Cipolla-Italia ; IonuțCaragea-Canada
Actualitatea literară, artistică și editorială Eveniment: Antologia dedicată Zilei Limbii Române; Luciditatea unui fost premier; Poezia lui Mihai Nenoiu Recenzii și prezentări de Marian Barbu, Gheorghe Anca, Viorel Roman, Mihaela Rotaru, Adrian Botez, Lucian Bureriu; Maria Fitcal; Larisa Ileana Casangiu, Constantin Stancu, Vlad Pohilă,Ovidiu Creangă, Constantin Dobrescu, Constantin Teodorescu-Kitchener, Cătălin Moldoveanu, Mircea Botiș DESPRE: Pusi Dinulescu, Aurel Rogojan, Radu Botiș, Theodor Codreanu, Florentin Smarandache, Elisabeta Iosif, Marian Popa, Ioana Stuparu, Mihaela Burlacu, Adrian Botez, Iacob Cazacu-Istrati, Dumitru Ichim, Rev ista „Zeit”, Societatea „Tinerimea română”. Partea I
Actualitatea literară, artistică și editorială - Partea II
Convorbire literară care nu privește guvernul- Corneliu Leu raspunde unor intrebari puse de Florentin Popescu
SISTEMUL STATAL ȘI MORALA GUVERNAMENTALĂ LA ROMÂNI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - LA SFÂRȘIT DE AN O ANTOLOGIE VINE CU BUCURIE
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI prezintă FOLCLORUL INTERNETIST al lui Florentin Smarandache
PAGINA A PATRA

Actualitatea literară, artistică și editorială

 

 

 Eveniment:

 
 ÎN ÎNCHEIEREA ACESTEI PRIME ETAPE DIN CONSTRUCȚIA EDIFICIULUI SĂRBĂTORIRII LIMBII ROMÂNE

Pentru subiectivismul celui care, provocând aceste manifestări, a avut și bucuria ca, după mai mulți ani de efort în mobilizarea opiniei publice, să ajungă a organiza manifestările primului an când Ziua Limbii Române devine sărbătoare oficială în calendarul politicilor culturale ale românilor, această culegere de poezie realizată în numai șase săptămâni de la anunțarea evenimentului, chiar dacă nu întrunește, din punct de vedere estetic, tot ce ne-am dori pentru evidențierea sublimului unui asemenea sentiment național, este o performanță.
Aș putea spune, chiar, o performanță multiplă, fiindcă este vorba de :
•     - performanță din punctul de vedere al răsunetului pe care l-a avut anunțarea celor două concursuri literare dedicate limbii noastre ;
•     - performanță din punctul de vedere al descoperirii perenității sentimentelor patriotice și naționale pe care le poate trezi un asemenea eveniment ;
•     - performanță din punctul de vedere al literaturii atât de agresată de elitisme  și conformisme conjuncturale imitatoare de sentimente asociale și apatride care dau senzația succesului cosmopolit prin dezidentificare, de a-și găsi, în limba română, cale spre perenitatea unor sentimente care au garantat întotdeauna progresul națiunilor omenirii.
Rog cititorul să parcurgă prima culegere din acest volum care, alcătuită de specialiștii Muzeului Național al Literaturii Române, însumează aproape două veacuri de poezie românească în care slujitorii ei au cântat limba desăvârșirii operei lor și, apoi, trecând la celelalte culegeri, alcătuite din lucrări la zi, lucrări mai fără pretenție, scrise într-o perioadă scurtă sau chiar pe parcursul acestei veri de condeieri care au rezonat la chemarea noastră, să aprecieze singur câtă vibrație poetică poate oferi un sentiment atunci când el este autentic, când provine atât din tradiție cât și din nevoia socială de a te afirma în contemporaneitate. Și cât de falsă este impresia că, în cultura actualităților noastre politice, asemenea înclinații creatoare nu mai pot avea rezonanță, globalizarea obligându-ne la o cosmopolită indiferență în tratarea actului artistic.
Timpul a fost scurt. De la promulgarea Legii și până la găsirea acelor forme, care din primul an să asigure bogat conținut cultural românesc manifestărilor, a fost foarte puțin timp. De la elaborarea acestora și până la convingerea oficilităților asupra obligațiilor logistice necesare, nu a mai fost (sau nu s-a mai vrut a fi) deloc, totul bazându-se pe inițiativă particulară și voluntariat. Dar rezultatele care se văd, chiar și în această modestă antologie, demonstrează că, indiferent pe ce cale, un pas substanțial a fost făcut : Sărbătorirea Zilei Limbii Române a pornit pe o cale temeinică. Chiar și numai reînvierea acestui gen de literatură patriotică în limba română, o demonstrează. La anul, recitatorii vor avea la dispoziție toate aceste roade. Și corurile vor avea la dispoziție câteva cântece dintre cele pe care le punem în addenda și care vor mai veni la concursurile viitoare, ținând pas dansului al cărui bogat repertoriu este deplin, ca și cel al teatrului în limba română, a cărui bogăție trebuie numai valorificată. Cinematografia va dezvolta Festivalul Ecranizărilor de Opere Literare, iar artele moderne ale internetului ca și confrații din publicstica culturală, au demonstrat, încă din acest an, prin performanțele de comunicare între comunitățile românești de pretutindeni, importanta contribuție pe care o pot aduce .
Închei acest cuvânt final, care este mai mult de satisfacție decât de concluzie, subliniind, pe deasupra acestora, faptul că un asemenea puls luat unei societăți cel puțin blazate, cum este cea a noastră de astăzi, ne poate convinge că lucrurile nu stau chiar așa. Că, într-adevăr, nevoia scânteii care să demareze manifestarea unor dorințe de afirmare, e reală. Dar și potențialul național, cel care va transforma această scânteie într-o mișcare de redeșteptare, putem constata cu optimism că există !


 
 EVENIMENT:
       
de Marian Ghițeanu
                          
                                 LUCIDITATEA UNUI FOST PREMIER


            Negociatorii FMI şi BM
sunt asemănători comisarilor sovietici

Motto: “FMI-ul trebuie să se reformeze şi din alte puncte de vedere. Deşi are putere de influenţă asupra membrilor săi, aceasta se aplică numai în momentele de criză şi numai ţărilor mai mici, care au dificultăţi în a-şi onora obligaţiile de plată. China, Japonia, Statele Unite şi Germania, naţiuni care îndeplinesc rolul de creditori pentru restul lumii, pot să ignore FMI-ul” – Nouriel Roubini/Stephen Mihm, “Economia crizelor”, ed. Publica, 2010

Nicolae Văcăroiu, fostul premier al României între 1993 şi 1996, face dezvăluiri incendiare despre presiunile infernale pe care Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, dar şi Uniunea Europeană le fac asupra autorităţilor române de la cel mai înalt nivel pentru a le fi pusă România la picioare, despre mecanismul complex şi extrem de eficient prin care ţara ajunge o colonie dispusă să înghită orice, să rabde oricât. Vorbeşte şi despre trădare, iar printre rânduri pot fi identificate figurile sclivisite ale “gulerelor albe” şi ale politicienilor care stau la coadă nerăbdători să-şi trădeze neamul şi ţara. Acum, când Victor Ponta şi ai săi par că tropăie de nerăbdare să dea şi ultimele resurse ale economiei româneşti - de la Roşia Montană la Oltchim, de la Căile Ferate Române la cupru şi gaze de şist -, dezvăluirile fostului premier, făcute în 1998, în volumul “România, jocuri de interese”, constituie un adevărat manual despre cum să-ţi iubeşti ţara. Fără declaraţii pompoase, fără parade ci muncind pe brânci, cu inteligenţă şi maximă responsabilitate.

Victimele genocidului practicat de Banca Mondială şi FMI
“FMI şi Banca Mondială reprezintă o serie de interese, în primul rând interesele celor şapte mari puteri superindustrializate, care deţin peste 56% din pachetul de acţiuni al celor două bănci. Ca să fiu sincer cu dumneavoastră, pot să afirm că ei reprezintă în domeniul financiar-monetar, dar şi în politicile economice, ceea ce erau pe timpuri comisarii sovietici. Au o matrice generală, una şi aceeaşi, pe care o aplică în toate ţările aflate în tranziţie, fără să ţină seama de specificul şi de evoluţia ţării respective, de perspectivele ei de dezvoltare. Este un program perfect din punct de vedere teoretic, dar care poate provoca efecte negative, mai mari sau mai mici, în funcţie de condiţiile concrete din fiecare ţară. Personal, nu cunosc vreo ţară care să fi obţinut succese în urma aplicării măsurilor de ajustare structurală impuse de FMI şi Banca Mondială. Din contră, au avut ca efect adâncirea crizei economice, agravând situaţia deja critică a celor săraci. În cartea sa «Scandalul şi Ruşinea», editată în 1997, Bertrand Schneider – o mare personalitate a Clubului de la Roma – spunea: «Într-adevăr, câmpul vizual al Băncii Mondiale s-a îngustat într-o asemenea măsură încât ea sfârşeşte prin a reprezenta o sursă de sărăcie şi de subdezvoltare în contradicţie totală cu însuşi spiritul misiunii sale». Un eveniment semnificativ în ceea ce priveşte «succesul» celor două organisme financiare internaţionale s-a petrecut în urmă cu circa doi ani, cu prilejul celei de-a 50-a aniversări a FMI şi BIRD. Organizaţii neguvernamentale din întreaga lume au organizat în paralel un forum sub lozinca «50 de ani ajung». Toţi participanţii au fost alături de Vandana Shiva când aceasta a cerut «un minut de tăcere» pentru victimele genocidului practicat de Banca Mondială şi FMI.
Am încercat în acele perioade de negocieri să spargem acest model general, această matrice şi să adoptăm o serie de măsuri convenabile”.
Sinucidere prin cădere economică
“S-a dorit să ni se impună, pentru anul 1993, o cădere economică de circa 15%. Aceasta era principala problemă care ni se punea în faţă. Adăugaţi acest procent la căderea de cca. 54% din perioada 1990-1992 şi veţi avea, cred, imaginea a ceea ce ar fi rămas din economia românească. Ar fi însemnat păstrarea doar a câtorva segmente ale economiei şi coborârea capacităţilor de producţie la o serie de obiective sub pragul de eficienţă. A accepta aşa ceva era echivalent cu o sinucidere, însemna în primul rând distrugerea perspectivei capitalului autohton, care nu ar mai fi avut ce să deservească. Să deservească populaţia? De acord, dar asta în proporţie, să zicem, de 30%, în rest trebuie să deservească marea industrie. Însă marea industrie era pur şi simplu propusă spre lichidare.
Într-adevăr, când am preluat guvernarea, cam 80% din economie se afla în blocaj financiar şi circa 1800 de societăţi mari şi mijlocii erau în pierdere, sau la limită, dar a lichida aceste obiective dintr-un condei ar fi însemnat decapitarea economiei româneşti şi rămânerea fără nici un fel de perspectivă de dezvoltare ulterioară. (...) Se solicita, de regulă, închiderea societăţilor comerciale din ramurile de prelucrare finală, deci cele cu grad ridicat de prelucrare.”
“Să nu exportăm buşteni, ci mobilă”
“De asemenea, interzisesem exportul de fier vechi, minereuri brute, blocuri de marmură şi granit, buşteni etc. – deci materii prime brute – pentru o anumită perioadă de timp, pentru a da posibilitatea producătorilor din ţară (indiferent de forma de proprietate) să se modernizeze, retehnologizeze, restructureze, pentru a ajunge la performanţă în prelucrarea acestor materii prime brute. Cu alte cuvinte, să nu exportăm buşteni ci mobilă, nu blocuri din marmură ci plăci fine, nu fier vechi ci metal prelucrat etc. Era o formă de a atrage investitori străini în realizarea de produse cu grad înalt de valorificare, în România. Asta însemna dezvoltare industrială, asigurarea de noi locuri de muncă, export etc.”
Dispute foarte dure şi foarte serioase
“Când, în locul unei scăderi de 15% am propus o creştere, fie şi mică, reprezentanţii FMI şi ai Băncii Mondiale au spus că aşa ceva este practic imposibil, dar eu ştiam că putem şi am demonstrat-o. Aveam experienţă, eram, sub aspectul pregătirii profesionale, cel puţin la nivelul echipei lor, o echipă condusă de un anume Watson, un irlandez. În ţară aveau ca reprezentant permanent pe un anume Green.
Rezultatele obţinute au dovedit viabilitatea programului nostru de guvernare şi capacitatea profesională a echipei guvernamentale. Concret, am realizat în anul 1993 o creştere a PIB cu 1,3% faţă de anul 1992 şi nu o cădere de cca. 10% cât era estimarea organismelor financiare internaţionale. Au fost şi alte mici victorii în confruntarea cu reprezentanţii FMI şi Băncii Mondiale. Spre exemplu, mi-au spus că prin introducerea TVA veniturile bugetului de stat se vor diminua cu 0,5%, în timp ce noi susţineam că vor creşte cu 0,5%. Rezultatul final a condus la creştere a veniturilor cu 0,4%.
Până la urmă, am dobândit un anumit respect profesional din partea acestor echipe de negociatori, însă disputa a rămas în cotinuare foarte dură şi foarte serioasă. Să nu vă închipuiţi însă că stăteam şi ne târguiam zi de vară până seară, că apăream cu dânşii la televiziune, aşa cum s-a întâmplat ulterior. Discutau cu specialiştii noştri din Ministerul de Finanţe, Banca Naţională, ministerele economice, iar la primul ministru nu stăteau decât o jumătate de oră, o oră maxim, aşa cum este normal.”
Măsurile impuse de FMI duc la destabilizarea ţării
“Măsura care ni se cerea era de lichidare rapidă a tuturor societăţilor comerciale cu pierderi, care nu-şi pot onora obligaţiile financiare faţă de furnizori, bugetul de stat şi de asigurări. Era o analiză economică la rece care nu ţinea seama de situaţia concretă din ţară, de efectele dezastruoase pe care le-ar provoca asupra întregii societăţi, pe termen mediu şi lung, punerea în aplicare a măsurilor propuse de aceste organisme financiare internaţionale
În 1993, când se purtau aceste discuţii, aproape întreaga economie se afla în blocaj financiar, mai bine de jumătate din industrie îşi închisese porţile (în primii trei ani de după revoluţie se produsese deja o restructurare, involuntară, haotică), agricultura se afla în plină criză, nemaiputând să asigure securitatea alimentaţiei populaţiei, subcapitalizarea societăţilor comerciale atinsese cote alarmante (creditul pentru producţie depăşea, în medie, 75% din necesarul de capital circulant) în mare parte şi ca efect al practicării de dobânzi real pozitive exagerate timp de trei ani. Şi nu uitaţi că economia ajunsese în această stare după punerea în aplicare de către guvernanţi a măsurilor impuse prin acorduri de către FMI şi Banca Mondială. A continua pe această linie ar fi însemnat colapsul total al economiei, costuri sociale imposibil de suportat, declanşarea de conflicte sociale puternice, destabilizarea ţării.
Sigur că aveam alternative pregătite – chiar acceptând unele din măsurile cerute de organismele financiare internaţionale – pe care le-am pus pe masă în discuţiile purtate mai bine de jumătate de an. În final, au fost acceptate multe din măsurile propuse de noi. În practică, rezultatul noilor mecanisme s-a concretizat în reducerea treptată a blocajului financiar de la 80% din PIB (la 1 ianuarie 1993) la cca. 18% din PIB (la 31 decembrie 1996), refacerea echilibrelor macroeconomice prin creştere economică şi nu prin cădere, aşa cum ni se propunea, recuperarea în mare parte a pieţelor externe, dezvoltarea sectorului privat, care la predarea mandatului nostru contribuia cu 52% la crearea PIB.”
Preţuri mari impuse la electricitate şi gaze
“Am avut discuţii interminabile şi în ceea ce priveşte impunerea unor preţuri la energia electrică şi la gazele naturale. Punctul meu de vedere a fost acela că, fiind producători de astfel de resurse, nu e nevoie să includem o serie de cheltuieli în preţ ca şi cum am importa energie. De altfel, ceea ce se solicita şi anume un preţ de 50 de dolari pe MW nici nu exista ca atare în economia mondială, era un preţ artifical. Până la urmă, am reuşit să cădem de acord asupra unui mecanism de recalculare în baza păcurii, care avea preţul cel mai scăzut. De asemenea, s-a acceptat, pentru câţiva ani, să practicăm un tarif mai scăzut la energia electrică şi termică livrată populaţiei, comparativ cu cel suportat de agenţii economici. Oricum, industria, agricultura etc. primeau energia la un tarif mediu de 40-45 dolari/MW, faţă de 65-75 dolari/MW în prezent în comparaţie cu 40-45 dolari/MW cât este tariful mediu pe piaţa mondială.
Am obţinut deci o serie de succese în aceste negocieri, ceea ce a dus la unul dintre cele mai mari ritmuri de creştere mediu anuale din Europa, de 5-6% în industrie, iar în agricultură reuşisem, după o muncă de selecţie, să reabilităm marile complexe de creştere a porcilor şi a păsărilor şi să reintroducem şi să dezvoltăm sistemul de subvenţii şi prime, desigur în măsura în care ne permiteau resursele. În acest fel, până în 2002, când era prevăzută liberalizarea comerţului cu Uniunea Europeană, am fi ajuns la acelaşi mecanism cu cel practicat în ţările respective. Am fi ajuns şi noi, spre exemplu, să acordăm producătorilor de carne, de la buget, o subvenţie de 40% din preţ şi o primă de export de 10-15%, aşa cum procedează astăzi ţările membre ale Uniunii Europene şi chiar unele ţări vecine, cum este Ungaria. Efectele scontate: valorificarea potenţialului agricol deosebit de care dispune România; asigurarea securităţii alimentaţiei populaţiei la preţuri accesibile; transformarea agriculturii, prin export, într-o ramură aducătoare de aport valutar; relansarea industriei care deserveşte agricultura; creşterea substanţială a veniturilor celor care lucrează în această ramură.”
Florin Georgescu: ”Se naţionalizează pierderile şi se privatizează profiturile”
“Am privatizat 2800 de unităţi şi, mă rog, se poate comenta că au fost multe sau că au fost puţine, dar criteriul nu a fost numărul lor ci oportunitatea de a le privatiza, creşterea producţiei, a calităţii acesteia în condiţii superioare de profitabilitate. Nu mi-aş fi putut permite în nici un caz să scot la privatizare societăţile cele mai profitabile, să scot la vânzare fabricile de ciment care făceau două sute de miliarde profit pe an şi să le dau unui investitor strategic. Trebuie să spun ori de câte ori am prilejul că aceste societăţi trebuiau scoase la momentul oportun la privatizare, respectiv când ar fi existat condiţii de participare a capitalului autohton la acest proces şi prin ofertă publică şi în orice caz printr-o formulă adecvată care să conducă la spargerea monopolului. Mai ales că la fabricile de ciment – ca să rămân doar la acest exemplu – nu era nevoie de investiţii deosebite, poate de câteva milioane de dolari ca să fie cumpărate filtrele pentru a diminua poluarea. Am realizat că este o crimă să dai din mână societăţile cele mai profitabile, să faci ceea ce a spus la un moment dat Florin Georgescu despre ceea ce se întâmplă acum, respectiv că «se naţionalizează pierderile şi se privatizează profiturile».
Mi se cerea atunci – şi iată că după aceea s-a şi realizat – să facem privatizarea la normă, conform unui plan, fără să privesc în perspectivă, să văd în ce măsură este profitabil pentru economia naţională.”
Nevoia de guvernanţi puternici, inteligenţi, care să nu piardă cel mai aprig război – al pieţelor de desfacere
“Este vorba şi de o strategie conjugată, bine gândită, impusă de FMI şi Banca Mondială. Nu trebuie ascuns faptul că aceste organisme financiare internaţionale fac jocul marilor puteri care deţin pachetul majoritar de acţiuni şi nu ţin seama de condiţiile specifice din fiecare ţară. Aplicarea brutală a unor strategii economico-financiare generale duce automat la o scădere pronunţată pe plan industrial, agricol şi efectele se regăsesc în căderea pieţei interne, pierderea pieţelor externe, ceea ce transformă totul într-o măsură eficace de penetrare a produselor din ţările dezvoltate pe pieţele eliberate. Să nu uităm că la sfârşit de secol XX ne confruntăm cu cel mai aprig şi dureros război – lupta pentru pieţe de desfacere. Lovitura sub centură, pe la spate, face parte, ca ceva normal, din regulile de bază ale acestui război. Cine câştigă? Aproape întotdeauna ţările superindustrializate, căci au de partea lor puternicele corporaţii multinaţionale (urmăriţi fuziunile din ultima vreme) şi bineînţeles organismele financiare internaţionale. Ţie, ca ţară în curs de dezvoltare, aflată în traziţie, ţi se cere să iei măsuri rapide de fărâmiţare a terenurilor agricole, să divizezi societăţile mari în mai multe societăţi, să distrugi sistemele integrate din domeniul energetic, transporturi etc. În aceste condiţii, ai nevoie de guvernanţi puternici, inteligenţi, care aleg cu răbdare calea, nu pentru a câştiga dar cel puţin pentru a nu pierde acest război.”
Trădarea din interior
“România, la începutul lui 1995, începuse să aibă o imagine excelentă în mediile politice occidentale şi mai ales pe piaţa privată de capital. Deci, se impunea să procedăm ca celelalte ţări, Ungaria, Polonia, Cehia, să ieşim pe piaţa privată de capital de unde să luăm două, trei miliarde de dolari, bani pe care să-i introducem în totalitate în rezerva valutară a statului pentru a da încredere în moneda naţională. Era o măsură obligatorie, pe care alţii au realizat-o, fiindcă în acest fel puteam ieşi de sub dependenţa totală de FMI şi Banca Mondială. (...) Am avut discuţii destul de dure cu guvernatorul Băncii Naţionale, discuţii care nu au dat rezultate. Sigur, Banca Naţională n-a spus nu, de altfel o şi ajutasem să poată ieşi pe o astfel de piaţă, cu ajutorul ambasadorului nostru în Japonia, domnul Dijmărescu, cu care am colaborat personal pentru a intra în legătură cu societatea financiară Nomura. Nu s-a spus deci un «nu» ferm, dar m-a deranjat enorm – şi o spun pentru prima oară – faptul că în urma acestei discuţii într-un cerc restrâns, care avea un caracter oarecum confidenţial, reprezentantul misiunii FMI a venit urgent la Bucureşti. Cineva îl informase că premierul forţează ieşirea pe piaţa privată de capital. L-am întrebat de ce este interesat de această problemă, i-am explicat că rolul său este să-şi vadă de atribuţiile pe care le are, că FMI şi Banca Mondială sunt totuşi bănci internaţionale, unde şi ţara noastră este acţionar şi că nu au dreptul de a trage la răspundere guvernul pentru intenţia de a atrage şi alte surse financiare externe. Discuţia s-a închis foarte rapid.
În concluzie, operaţiunea a fost declanşată cu aproape un an de zile întârziere, când am ieşit, într-adevăr, pe piaţa privată de capital pentru prima dată în istorie. Este vorba de piaţa japoneză, piaţa care dispunea de lichidităţi şi era cea mai receptivă în acel moment. Ne-a ajutat să facem acest pas faptul că România obţinuse ca urmare a rezultatelor pe linia reformelor, a ritmurilor ridicate de creştere economică, a stabilităţii macroeconomice realizate în a doua parte a anului 1994 etc., o cotă de risc de ţară bună (BB+), apropiată de cea a Cehiei şi a Poloniei. (...) Aceasta a fost deci a doua acţiune care, cu toată buna mea intenţie şi cu toată activitatea depusă, n-am putut să o realizez la timp, ceea ce ne-a costat. Normal ar fi fost să avem până în 1996 cel puţin patru, cinci ieşiri pe piaţa privată de capital, să avem cinci-şase miliarde de dolari de pe această piaţă. În momentul când s-a înregistrat o cădere a PIB de peste 10% în 1997, am devenit din nou dependenţi aproape în exclusivitate de FMI şi Banca Mondială.”
„Se dorea să revenim la nivelul dinainte de 1945”
“Când am preluat guvernarea, circa 80% din PIB se afla în blocaj financiar şi, mai mult decât atât, peste 1400 de societăţi şi regii se aflau în pierdere. La sfârşitul mandatului meu, acest număr se redusese la 200, ca urmare a muncii de aplicare a programelor de restructurare.
Dacă aş fi mers pe principiile aplicate sau măcar enunţate în anul 1997 şi impuse de FMI, ar fi însemnat, pur şi simplu, ca toate aceste societăţi şi regii să fie lichidate, ceea ce ar însemnat ca economia românească să funcţioneze la circa 20% din nivelul anului 1989. Practic, însemna să nu mai aibă industrie, să revenim, poate, la nivelul dinainte de 1945, să nu mai contăm pe piaţa externă, să nu mai putem asigura satisfacerea necesităţilor populaţiei, să fim condamnaţi să ne transformăm într-o ţară puternic importatoare de absolut orice.
Ar fi fost o tragedie naţională, ar fi însemnat intrarea ţării în situaţia de a nu mai putea plăti, chiar şi cu un buget destul de restrâns, aparatul public, am fi ajuns ca Rusia, Ucraina, să nu mai putem plăti pensiile decât la patru sau la şase luni de zile, n-am mai fi avut bani pentru armată, pentru sănătatea publică, pentru cultură, pentru cercetarea ştiinşifică.”
Privatizare la doi lei
“Asemenea gafe nu se pot face decât din nepricepere, dar la fel de adevărat este că în spatele acestor iniţiative au fost şi sunt jocuri de interese, mai întîi cele externe, care urmăresc eliminarea concurenţilor de pe piaţa externă şi penetrarea pe piaţa internă a României, şi în al doilea rând cele interne prin realizarea de venituri personale sau de grup, privatizând societăţi comerciale atractive în faza de lichidare, respectiv la un preţ mult mai scăzut decât cel real.
(...)Şi acum apare şi reaua intenţie, fiindcă în paralel cu desfiinţarea societăţii Promex Brăila, care producea excavatoare, buldozere, s-au început negocierile pentru încheierea unor contracte de import (din SUA) de utilaje complexe (maşini agricole, buldozere, excavatoare etc.) în valoare de cca. 180 de milioane de dolari, desigur cu garanţia guvernului român. Fiindcă nu trebuie uitat că până în 1989, peste 60% din producţia de aici era livrată la export, iar excavatoarele şi buldozerele din Brăila erau cunoscute în întreaga lume.
Cum poţi, deci, să iei decizia de desfiinţare a unei astfel de societăţi numai fiindcă ţi-a cerut-o cineva de la FMI sau Banca Mondială şi în acelaşi timp să vorbeşti despre buna ta credinţă? Vreţi ca FMI şi Banca Mondială să ţină cu România, sau cu americanii, germanii, japonezii etc., care sunt principalii acţionari?”
Devalorizarea teribilă a leului şi majorarea explozivă a dobânzilor, mijloacele falimentării
“La începutul anului 1997, Guvernul şi Banca Naţională au acceptat, sub presiunea FMI, punerea în aplicare a două măsuri – deprecierea leului de la 4.035 lei/USD la 8.500 lei/USD şi majorarea dobânzilor la credite de la 70% pe an la peste 200% pe an, măsuri care au provocat punerea în situaţia de a falimenta a majorităţii societăţilor comerciale, indiferent de forma de proprietate. Efectul s-a regăsit în căderea serioasă a veniturilor bugetare, obligând Ministerul Finanţelor să emită pe bandă rulantă noi titluri de stat, cu dobânzi uriaşe, chiar şi de 400%. Sigur că în atare situaţie băncile comerciale au redus operaţiunile de creditare a economiei, cumpărând titluri de stat, unde realizau profituri de 4-5 ori mai mari. Şi iată cum, după ce ne-au criticat vehement, într-un singur an, 1997, datoria publică a ajuns la peste 18 mii de miliarde.
Şi acum să discutăm despre o a doua acuzaţie. S-a spus că eu am ţinut cursul de schimb pe loc. Absurd, fiindcă Banca Naţională nu-mi era subordonată. S-a trecut însă la această devalorizare masivă – şi opinia mea este că ea a fost realizată de Banca Naţională în înţelegere cu FMI – care a fost una dintre cele mai mari gafe posibile ale actualei guvernări.”
Desfiinţarea rezervei strategice de grâu
“În 1997 s-a realizat o producţie-record de cereale, datorită campaniei agricole din 1996, numai că aceste produse nu au mai avut valorificare, iar producătorul agricol nu a mai avut cum să-şi achite datoriile.
De ce nu s-au mai vândut cerealele, iarăşi este interesant să analizăm. În primul rând, s-a desfiinţat practic rezerva strategică de cereale a României, mai ales la grâu, printr-o măsură impusă din exterior. Măsura a fost bine gândită ca să ne pună pe butuci. Concret, rezerva de grâu a ţării era, dintotdeauna, de cca. două milioane de tone (din care un milion de tone pe stoc de siguranţă), respectiv trebuia să se asigure aprovizionarea populaţiei cu pâine pe un an de zile, în cazuri deosebite – secetă, inundaţii, război etc. În 1997 această rezervă s-a redus la 350 mii de tone.
Au fost presiuni externe şi asupra mea, în 1993, şi m-am opus categoric să desfiinţez rezerva strategică. M-am opus, fiindcă exact în acelaşi o trăsesem, ca să spun aşa, pe pielea mea, avusesem un an agricol dezastruos pe vremea Guvernului Stolojan şi m-am văzut în situaţia de a rămâne fără grâu pentru pâinea populaţiei şi de a apela la marii exportatori, adică la Canada, Franţa etc. Preţul la grâu era atunci 115-120 dolari, dar ştiind că am nevoie au crescut imediat preţul la 175 de dolari tona. Iată ce înseamnă lupta pe piaţă pentru profit, cum se realizează în fapt sprijinul ţărilor dezvoltate către cele aflate în tranziţie.”
Odată distrusă, industria nu se mai poate reconstrui
“La bănci, unde profiturile sunt mari, s-a făcut deci restructurare cu bani publici, iar la societăţile importante pentru economie nu se preiau datoriile şi sunt lăsate în faliment. Iată un exemplu clar de cum se acţionează faţă de interesele României.
Unii au spus că mecanismele de piaţă trebuie puse imediat în funcţiune, chiar în mod brutal, iar piaţa va juca rolul de regulator. S-ar închide astfel circa 90% din industrie, după care s-ar încerca punerea pe picioare, aproape de la zero, a unei noi economii. Întrebarea – sau una dintre întrebări – este în cât timp am putea reuşi să construim din nou industria care ne trebuie. Ne-ar trebui 30 de ani? Ne-ar trebui 60?
Cert este că o industrie nu se construieşte în cinci ani sau într-un deceniu.
Următoarea întrebare ar fi dacă principiile globalizării economice ne-ar mai permite să creăm o industrie în România. Ne mai putem întreba, legat de acestă ultimă problemă, dacă putem identifica vreun segment al industriei pe care vrem să o construim din nou în care să nu existe în ţările dezvoltate mari producători, care domină astăzi piaţa mondială şi care să nu se confrunte periodic cu supraproducţia. Deci, întrebarea este dacă există cineva în lume dispus să vină în România cu tehnologie de vârf într-un anumit domeniu, în situaţia când ţările industrializate se confruntă cu criza de supraproducţie? Şi dacă ar fi cineva dispus să ne ofere o astfel de tehnologie, îi va permite statul lui acest lucru? ”
România – colonie corporatistă internaţională
“Noi suntem în situaţia ca într-un an-doi să avem raportul despre care vorbeam răsturnat şi să avem 60-65% investitori străini care vor deţine puterea economică şi numai 35-40% capital autohton şi aceasta doar în întreprinderile mici şi mijlocii. În acel moment putem spune că România va pierde independenţa economică cu toate implicaţiile ce decurg. Trebuie să pornim de la faptul că noi am moştenit o economie centralizată, o economie în care totul era proprietate publică a acestor 23 de milioane de locuitori. Oamenii care au muncit, au stat în frig, au răbdat de foame sunt cei care au creat, cu suferinţa lor, tot ce s-a creat. Nu poţi să bagi capul în nisip şi să le spui acestor oameni că nu te interesează ceea ce au construit, că te-ai decis să vinzi totul către oamenii de afaceri străini, deci să nu dai nici o şansă capitalului autohton, nici măcar la societăţile comerciale cu profit. Să fim clari şi corecţi, cine deţine puterea economică, controlează întreaga societate românească.
Nu poţi, de asemenea, să le spui că 1% vor deţine bogăţiile României, iar cei care au muncit pe acest pământ românesc nu au altă şansă decât să muncească în continuare pentru profitul altora şi să trăiască, cel puţin o bună perioadă de vreme, mai rău decât pe timpul lui Ceauşescu. Nu poţi să provoci dintr-odată o asemenea suferinţă populaţiei cel puţin pentru motivul că efectul va fi dezastruos şi imediat. Ne putem afla în situaţa unei destabilizări totale, când nu se va mai putea aplica nici un fel de reformă în România, nici graduală, nici de şoc. Iar remediul unei asemenea situaţii nu ar putea fi altul decât reinstaurarea dictaturii, ori eu cred că nimeni nu îşi doreşte aşa ceva. Iată că situaţia poate deveni foarte gravă dacă analizăm posibilele evoluţii în timp. Permanent trebuie să ne gândim să nu pierdem autonomia economică a ţării, să nu ne transformăm într-o colonie corporatistă internaţională în aşa fel încât generaţiile care vin după noi să înceapă lupta pentru independenţă, să declanşeze un nou război, de data aceasta politic şi economic, pentru independenţa României.”
De la construcţia de avioane la spătare pentru Mercedes
“Vă întreb, la ce ar folosi la un moment dat chiar dacă vor veni în România câteva miliarde de dolari, dacă populaţia e slăbită, bolnavă, lipsită de mândrie naţională, lipsită de speranţă? Reconstruirea unei societăţi moderne ar dura extrem de mult, poate câteva generaţii. Şi în această perioadă nu putem realiza acea pătură mijlocie, întreprinzătorii mici şi mijlocii? Pe cine să deservească aceste întreprinderi mici şi mijlocii? Să facă un spătar de lemn pentru Mercedes, aşa cum se face la Codlea? Dacă considerăm că asta va fi industria de viitor a României, industrie care produce astăzi elicoptere şi avioane, nave etc., atunci nu mai avem ce discuta. (...) Pierderea autonomiei economice ar crea probleme serioase în ceea ce priveşte păstrarea statului naţional unitar român, care este primul principiu al Constituţiei.”
Industria şi agricultura, pe butuci
“Ceea ce se întâmplă acum este întru totul asemănător cu ceea ce s-a întâmplat cu CAP-urile. Aduceţi-vă aminte că în 48 de ore s-a distrus tot, o întreagă avuţie naţională, s-au distrus grajduri, s-au împărţit animale, s-au scos din funcţiune utilaje, sisteme de irigaţii. S-a mai refăcut ceva în agricultură? S-ar mai putea reface ceva în industrie după ce ea ar fi complet distrusă?
Eu, indiferent ce mi s-ar spune că se doreşte, nu pot fi de acord cu o politică prin care vând fier vechi din România, vând blocuri de marmură din România, vând lemn brut, totul fiind de vânzare, cât mai liber, iar noi terminăm cu fabricile de mobilă, cu fabricile de prelucrare a blocurilor de marmură şi cu metalurgia românească.”
Plan Marshall, nu para-ndărăt prin „asistenţă tehnică”
“Economia de piaţă din ţările dezvoltate s-a construit în timp, până a ajuns la performanţă, şi a început să funcţioneze când au fost puse în aplicare cu o rigoare extraordinară două instrumente şi anume hotărârea de a face cea mai puternică lege din contractul dintre părţi (orice întârziere în respectarea contractelor însemnând amenzi şi penalităţi extrem de dure) şi, în al doilea rând, când s-au dat puteri depline poliţiei fiscale şi orice încălcare a disciplinei fiscale a fost sancţionată foarte dur, cu închisoarea.
În momentul când au fost puse la punct aceste două instrumente, abia atunci a început să funcţioneze cum trebuie economia capitalistă.
În ţările europene avansate, după ce s-a ajuns la performanţă economică, având, fireşte, în spate un Plan Marshall, nu o asistenţă tehnică în care banii se întorc la cei care ni-i dau, ci o finanţare directă, nerambursabilă, aşadar după ce s-a construit o economie dezvoltată, s-a pus accentul pe fiscalitate, cum este în Suedia, unde fiscalitatea este de 55%, faţă de 32% în România şi astfel s-a ajuns la o redistribuire care să asigure pacea socială şi stabilitatea iar cei care fac afaceri să nu fie tulburaţi de cei care nu au ce mânca şi trebuie să fure sau să provoace acte din ce în ce mai perturbatoare pentru societate.”
Agricultura, obligatoriu bine dezvoltată
“Deci, să aducem în ţară valută şi cu ea să realizăm modernizarea, retehnologizarea, astfel încât să ajungem, spre 2005-2010, la o industrie care să fie cât de cât competitivă, la o agricultură obligatoriu bine dezvoltată, fiindcă aici este punctul cel mai sensibil al competiţiei cu ţările UE, competiţie în care dacă nu ne putem angaja, atunci murim. Iar în acest timp să acţionăm pentru pregătirea noilor generaţii în domeniul informaţional, ceea ce începe cu dotarea şi pregătirea din şcoli.”
S-au acceptat toate condiţiile impuse de FMI
“Am spus că trebuie renegociate acordurile cu FMI şi Banca Mondială, fiindcă multe din măsurile înscrise în aceste acorduri ne conduc spre prăpastie şi s-a spus da (de către premierul Radu Vasile – n. red.), se vor renegocia, dar deocamdată lucrurile au rămas la fel. Programul economic este la ora actuală alcătuit din tot felul de principii generale care nu servesc la nimic, luate toate din respectivele acorduri şi astfel circa 80% din măsurile programului Guvernului Radu Vasile le găsim în programele ASAL şi FESAL, cu toate că se spune că sunt programe pur româneşti.
Din păcate, în februarie 1997, o dată cu sosirea misiunilor FMI şi Băncii Mondiale, guvernanţii s-au grăbit nepermis de mult (practic, nu au negociat), şi au acceptat toate condiţiile impuse de aceste organisme internaţionale. Le găsiţi în detaliu în memorandumul semnat cu FMI şi în acordurile ASAL şi FESAL semnate cu Banca Mondială. (...) Efectul îl scontam, fiindcă în aceste acorduri am regăsit în mare parte condiţiile care se încercase să mi se impună în 1993. Am regăsit şi unele condiţii cum ar fi aceea, esenţială, că refacerea echlibrului macroeconomic trebuie să se facă prin cădere economică şi nu prin creştere. S-au acceptat condiţii noi, cum ar fi privatizarea prin lichidare, pentru ca apoi să se spună că a fost o greşeală de traducere, că era vorba de privatizare sau lichidare. S-a stipulat chiar şi un număr exact de societăţi care trebuie lichidate, fără ca în prealabil să se facă o analiză de fond a fiecărui caz în parte.”
Victor Ciorbea a fost umilit
”Pentru mine a fost o surpriză neplăcută (când premierul Victor Ciorbea a prezentat noul program de guvernare în faţa televizoarelor fiind însoţit de reprezentanţii organismelor financiare internaţionale – n.red.) şi am considerat că primul ministru a fost umilit, mai precis s-a pus în situaţia de a fi umilit. Nu este admisibil ca şeful executivului unei ţări, nu contează care este acea ţară, să iasă braţ la braţ cu nişte funcţionari ai unor organisme financiare internaţionale la o conferinţă de presă. Este nefiresc şi nu am auzit să se fi întâmplat un caz similar în alt colţ al lumii.”
Ordonanţe şi decizii de proastă calitate
“(…) Membrii Guvernului (Ciorbea – n. red.) au început să nu mai consulte specialiştii, care de o viaţă întreagă studiau problemele din domeniul lor, ci pur şi simplu să se întâlnească ei între ei şi să ia decizii, emiţând ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă «pe picior>, cum se spune, ordonanţe şi decizii de proastă calitate. Iar după semnarea acordurilor cu FMI şi Banca Mondială, au început pur şi simplu să le pună în aplicare, măsură cu măsură, fără măcar a consulta specialiştii din ministere cu privire la efectele asupra economiei şi societăţii româneşti în ansamblul ei.”
UE, împotriva grâului românesc
“La aceasta s-a adăugat şi măsura stipulată în acordul cu Banca Mondială de desfiinţare a rezervei strategice de grâu. De la două milioane de tone de grâu s-a ajuns la 350 de mii de tone, care înseamnă consumul pentru panificaţie de circa o lună, o lună şi jumătate. Această măsură a fost forţată nu numai de Banca Mondială ci şi de UE, datorită faptului că grâul este unul dintre produsele de bază care circulă în economie, face obiectul exportului, iar UE se confruntă cu excedente la grâu, ca şi Canada ori SUA, ţări interesate să pătrundă cu livrări de grâu şi pe piaţa românească. Dădeam primele şi subvenţiile cu condiţia ca 40% din producţie să o contracteze cu statul şi să preluăm grâul la rezerva strategică, acolo unde nu putea aduce decât grâu de calitate.”
„Am exportat lemn în disperare”
“Pentru a se suplini această cădere a producţiei prelucrate, s-au dat o serie de ordonanţe care ne-au surprins. S-a liberalizat exportul pentru lemnul pe picior, am început să exportăm buşteni, ceea ce a făcut ca preţul să explodeze şi fabricile de prelucrare a lemnului să fie puse pe butuci. Deci, am început să exportăm lemn oarecum în disperare, nu a fost tras nici măcar în cherestea sau în parchete, nu s-a urmat nici cel puţin al doilea ciclu de valorificare. Am început să exportăm fără limită fier vechi sau blocuri de marmură, în condiţiile în care avem şase, şapte fabrici private de prelucrare a marmurii care au adus instalaţii ultramoderne în valoare de zeci de milioane de dolari pentru tăierea blocurilor de marmură în plăci, crescând gradul de valorificare de la unu la patru.
Adăugaţi la toate acestea politicile comerciale şi politicile în domeniul vamal care ne-au descumpănit o dată în plus. Ne-am trezit peste noapte cu o serie de măsuri, dintre care unele, sunt convins, deservesc o serie de interese de grup, prin care se produc modificări ale nivelului taxelor vamale, reduceri masive care au lăsat fără protecţie industria naţională, agricultura, zootehnia şi toate acestea în condiţiile în care aveam un acord semnat cu UE care ne permitea să avem taxe vamale ridicate până în 2002, când aceste taxe trebuiau reduse.
Efectul nu este altul decât prăbuşirea sectoarelor respective din economie, mergând până la lichidare, până la închidere.
Au fost şi cazuri de-a dreptul hilare, cum ar fi exemplul pe care l-am discutat deja privitor la introducerea taxelor vamale la importul de bumbac, în condiţiile în care România nu produce bumbac. Deci, se reduce sau se desfiinţează taxele vamale la lână, în condiţiile în care avem lână în ţară şi se măresc la bumbac, pe care nu-l producem, ceea ce pur şi simplu, ca observator al acestor fenomene, te poate pune serios pe gânduri.
Pot eu să spun că aceste măsuri sunt luate din nepricepere? S-a venit cu argumentul că nu s-a făcut altceva decât să fie aplicat acordul de asociere cu UE semnat pe timpul Guvernului Văcăroiu. Dar operaţiunile au fost făcute înainte de termen şi, în al doilea rând, în contextul în care s-au acceptat măsuri de cădere economică trebuia imediat să se treacă la renegocierea acestui acord fiindcă nu mai corespundeau termenele, trebuia mărit intervalul de protecţie a economiei româneşti. Renegocierea trebuia făcută cu atât mai mult cu cât nu facem parte din rândurile ţărilor care au fost acceptate pentru începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.”
“Nici reprezentanţii FMI în România nu cred în reuşita programului lor”
“Reprezentanţii FMI vin cu lecţia bine învăţată de acasă şi pentru orice abatere cer aprobarea conducerii FMI. (...) E greu să-ţi dai seama de tot ceea ce gândesc, dar cred că în mare parte nici reprezentanţii FMI în România nu cred în reuşita programului lor, pentru simplul motiv că programele FMI nu au dat rezultate în nici o ţară, cel puţin până la ora actuală. De altfel, în ultimii ani aceste organisme financiare internaţionale sunt supuse unor critici din ce în ce mai acerbe ale unor specialişti de marcă în probleme de economie mondială. Tot mai mulţi coloşi ai gândirii economice critică aceste politici şi practici ale FMI de a impune o matrice unică, foarte bună teoretic, pentru toate ţările aflate în tranziţie. Este ca şi cum ai trata un bolnav, indiferent de boala lui, numai cu aspirine. Sau nu, ar fi bine dacă ar fi un tratate numai cu aspirine, dar e vorba de un tratament chirurgical, se taie şi după ce te-a tăiat şi ţi-a scos câteva organe, constată că acele organe sunt sănătoase.
Repet afirmaţia că nu trebuie uitat pe cine reprezintă FMI, că acest organism este, în fond, o bancă ai cărei acţionari majoritari sunt marile puteri industrializate care nu au şi nu vor avea niciodată interes să-şi creeze concurenţi pe anumite pieţe printre ţările în curs de dezvoltare. Aceşti reprezentanţi ai FMI sunt bine instruiţi înainte de a pleca în misiunile lor. Pe ei nu-i interesează condiţiile concrete din ţările unde sunt trimişi iar mandatul lor este limitat, vrei să faci ceea ce-ţi cere, bine, nu vrei, pleacă acasă, se mai discută... şi aşa mai departe.
Duritatea acestor negocieri este mare, având în vedere jocul de interese, iar până la urmă totul depinde de măsura în care ai forţa şi pregătirea să-l ţii în corzi, fireşte, nu la nivel de prim ministru, ci la nivelul specialiştilor, al Băncii Naţionale. Specialiştii trebuind să aibă şi pricepere şi forţă şi, mai ales, să aibă dorinţa de a lupta pentru ţară, nu plăcerea de a face pe gustul FMI.”
FMI nu-şi asumă eşecurile
“Este de ştiut că nici FMI şi nici Banca Mondială nu-şi asumă responsabilitatea în caz de eşec. De fiecare dată, reprezentanţii acestor organisme internaţionale declară public (după ce ai acceptat măsurile cerute, în caz contrar eşti ameninţat cu ruperea relaţiilor) că programul de măsuri este al guvernului şi deci toată responsabilitatea este a lui. Este însă la fel de adevărat că atunci când în negocieri vii cu argumente solide, ai câştig de cauză în faţa FMI şi a Băncii Mondiale. (…) Când misiunea FMI se loveşte de argumente puternice, cedează. Nu uitaţi că premierul Ciorbea a avut un mare avantaj, acela de a fi avut la îndemână o serie de acorduri încheiate de noi cu FMI şi Banca Mondială, acorduri în care o serie de măsuri impuse până în 1992 au fost apoi eliminate.”
România, dependentă total de FMI
“Nerespectarea unor prevederi (din acordurile încheiate în 1997 – n. red.) ar însemna o ruptură totală cu FMI şi Banca Mondială, ceea ce ar fi o mare greşeală. Au fost ţări care şi-au permis acest lucru, dar numai după ce au avut o serie de surse financiare atrase de pe piaţa privată de capital. Ori, ceea ce am început noi în 1996, prin ieşirea pe piaţa privată de capital şi în Japonia şi în Europa şi în SUA, s-a blocat o dată cu căderea economiei în 1997, o dată cu creşterea riscului de ţară. Am rămas astfel descoperiţi şi acum singura noastră sursă este FMI şi Banca Mondială, am devenit în totalitate dependenţi de aceste organisme.
Este suficient ca aceşti comisari financiari ai marilor puteri să dea un semnal negativ pentru a nu mai avea acces pe piaţa mondială de capital.”
“Am îngenuncheat şi facem sluj”
“Nimeni nu ne vrea binele, precum nimeni nu ne vrea răul, ci îşi urmăreşte binele propriu. Important este ca noi înşine să ne dorim binele şi când am discutat despre relaţiile noastre cu FMI şi Banca Mondială nu am dorit să culpabilizez aceste organisme, ci să demonstrez că nu ele greşesc, ci noi greşim. Acum, însă, am impresia că am îngenuncheat, că ascultăm prea uşor o serie de sfaturi, că indiferent cine ne spune ceva noi punem imdeiat în aplicare.
(...) Ne-am umilit şi m-a durut, ca fost prim ministru, dar şi ca cetăţean, să văd cum facem sluj pe la diferite mărimi. Şi îmi pare rău de faptul că mari specialişti ai ţării, mari personalităţi ale culturii, economiei etc., care înţeleg foarte bine ce se întâmplă la această oră în România, nu au curaj să-şi exprime opiniile de teamă. Imediat ce spune cineva un cuvânt împotriva unei măsuri cuprinse într-un acord financiar internaţional, imediat este catalogat drept conservator, comunist, antireformator, ceea ce provoacă o stare generală de frică.
Cred că este timpul ca specialiştii să nu se mai teamă, să ridice problemele, să spună ce gândesc, la televiziune, în presă, la întâlnirile cu politicienii, să arate efectele care se produc, să spună ce se întâmplă cu ţara, să vină cu idei, soluţii, să se bată pentru ele.
Este momentul să înţelegem că am înlocuit frica totalitară, ceauşistă, printr-o altă frică, la fel de dăunătoare pentru destinul naţional.
Dacă nu vom înţelege asta, înseamnă că ne merităm soarta.”

 
EVENIMENT :


   DE LA POEZIE SPRE MUZICĂ ȘI INVERS

   
Alcătuirea unei antologii poetice presupune participarea efectivă a doi factori decizionali. Mai întâi, a autorului. El își face singur selecția textelor, din cele câteva volume tipărite. Mai apoi, pentru credibilitatea gestului său, încredințează altcuiva (coleg de breaslă, de generație, unui apropiat, unui critic literar), ca să-i împlinească dorința gândului. Asta în cazul când nu se organizează antologii tematice (și altele, câte cele !).

    Iată-ne în postura angajării unui comentariu critic (târziu !) despre o Antologie poetică, semnată Mihai Nenoiu, în 2013, publicată la Sfântu-Gheorghe : ArtPrinter, 264 pagini (hârtie velină, proiectul de carte și ilustrațiile, semnate de Attila Kopacz).
    Deci, autorul (n. 31 aug. 1937), de acum stăpân confirmat pe destinul său, în primul rând, muzical, dar și ... literar. Mă feresc să spun, în al doilea rând, poetic, fiindcă nu mă lasă jocul atât de complex și muzical al vocalelor din sutele de cuvinte concurențiale în desfășurarea de sensuri și semnificații.
 La suprafața comunicării acestora, Mihai Nenoiu nu caută înadins cuvinte, fiindcă în spatele fiecăruia dintre ele, se găsește o combinație gândită și care trebuie așezată pe un portativ morfo-sintactic. Aci doar autorul le aude muzica, ori studiul de caz, al foneticii, de fapt, care iese sau coboară în adâncime, urmărindu-te până departe. Cuvintele din poemele lui Mihai Nenoiu, deși par să aibă o aglutinare abrazivă, se odihnesc în adâncimea ideilor, căci stăpânul lor, emițătorul de drept, vrea să le imprime o aură nobiliară în contextul sororalelor cunoscute.
    Dacă mai toți comentatorii de până acum ai creației poetului (atâți câți au fost și înainte de  '89, ca și după aceea, - cam aceiași puțini !) au vorbit de afinități cu Nichita Stănescu (cu precădere), dar de ce n-au luat în calcul cele Zece exerciții de admirație și supunere, semnate chiar de Mihai Nenoiu ? Sunt 10 mărturisiri de aerisire ale biografiei creatoare a autorului – Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Mircea Dinescu, Aurelian Titu Dumitrescu, Eugen Barbu.
    Fiind contemporan cu ei, și în cadrul unor manifestări literare ( e cazul cu Eugen Babru), confesiunile târzii întăresc demnitatea și prețuirea celui care , cu toate că și-a identificat o biografie bogată într-ale muzicii, nu poate uita imperiul cuvintelor care îl subjugă zilnic. Așa că lângă contemporanii săi vin din urmă și alții, seniorii, la care au ucenicit și cei de azi. Va trebui măcar să-i reamintim : atât pe Eminescu, cap de serie, pentru poezia fundamentală a românilor, recunoscut în aria de profil a Europei, cât și pe Alex. Macedonski, dimpreună cu discipolii lor, dezvoltați plenar în sec. 20.
    Și odată cu ei, într-un mod particular (profitabil), pe Ion Barbu, George Bacovia, Tudor Arghezi, pe Lucian Blaga (privind – cu tărie – expresionismul). Iar dacă ne ducem, în timp, până în secolul 19, la mișcările simboliste cu faimoasa rostire a lui Paul Verlaine – La musique avant tout chose, la compozitorii germani, ai aceluiași secol, vom înțelege pe deplin reverberațiile vocalelor românești din expozeurile lirico-epice ale autorului. Toate îi creează  lui Mihai Nenoiu un nimb de personalitate și de scriitor cult.
    Am tot scris cuvântul vocale. Nu doar că  ele ar fi cazna definirii sensurilor în cuvinte, ci pentru că în limba română, până și hoardele de abrevieri actuale, (multe dintre ele fiind prescurtări ale  cuvintelor – neologisme ?) – din limbi străine, le fugăresc cum le este mai de folos în strunjirea textelor de orientare politică și comercială.
Se obișnuiește, ca depășind critica de întâmpinare, a se face observații pertinente, stabilizatoare, cu atât mai mult, cu cât este vorba de o antologie. Cum aceasta este una de autor, opinia celor de pe margine, nu mai poate fi luată în seamă în niciun fel. Cel mult, de a descifra calitatea selecției într-o anume ordine, de preferință, ideatică și estetică.
    Nu voi cerceta, prin invocare, materializarea aceasta, deoarece instinctul creatorului le-a avut în calcul de la început. Adică ele au fost deja in nuce .
    Șocul pe care îl produc majoritatea poemelor (uneori și al câtorva poezii !) se înregistrează la nivelul formulărilor neobișnuite. Poetul Mihai Nenoiu a fugit de locurile comune. Pentru el, arta este rafinament, noblețe. Spiritul se înnobilează când scrie versuri. Dintre sutele care populează cartea de față, unele definesc personificări, metafore, oximoroane(f. multe ), metonimii, sinecdoci , paradoxuri (lingvistice). Semnalez câteva ascunse în versuri ca : Umbrele i se închid în gură, madone de contrabandă subțiri / ori numai icoane de lemn / pe care le răzimăm de priviri;  în față e o țintă mișcătoare / În stânga un crâng de aluni / În spate strămoșii de răcoare / În dreapta e ziua de luni . Ș.a.m.d.
    Într-un cortegiu de viziuni la care contribuie întreaga troică freudiană, autorul se exprimă prin refacere sau recompunere :  Două stări de nuanță / se vor înnegura / plutind în derivă / printre banchizele de somn/ unde cordul apelor / sfâșiat / lasă foamea urșilor albi / să se cațere pe funia sângelui / odată cu spaima / și norul eterului.
    Se poate dezvolta aici (și nu numai !) o teorie de tip Bachelard, privind vidul, golul ca atare. Nedeterminarea (indeterminacy – după David Harvey, din Condition of Postmodernity, Cambridge, 1989) ține de postmodernism, invocat, aproape abuziv, în ultimile decenii ale secolului trecut, în literatura noastră. Poate și datorită celor două repere naționale de ideocritici literari – Adrian Marino și Matei Călinescu).
    În schema din 1985, privind diferențierile disjuncte dintre modernism și postmodernism, alcătuite de americanul Ihab Hassan , se găsesc și altele. Selectiv, desprind câteva, separat , ilustrând fiecare dintre concepte, cu acoperire pe măsură, din creația lui Mihai Nenoiu. Ele toate s-au contrapus (invizibil !) textelor contemporane lor. Vizez primele volume : Preludiu la unison (1969) și Sentimentale (1997). (De notat pentru un remember dinamic,vol. al doilea  are compoziții create în continuarea celor din 1969, până în 1997. Autorul și-a apropiat cititorul (ideal) , explicându-i că sunt cinzeci și două de ipostaze ale singurătății, închipuind romanul unui sentiment. Iar pe contrapagina de gardă, Nenoiu a notat sec :  Această carte se dedică prietenilor mei cares-au amestecat cu morții : Liviu Glodeanu, Mihai Moldovan, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Gheorghe Pituț, Mircea Cojocaru, Mircea Ciobanu, Constantin Crișan, Marin Sorescu și fratelui meu Iancu  (ultimii patru fiind nominalizați ca trecând Styxul, toți în 1996).
    Așadar, reproduc din cele 32 de formulări ale lui Ihab Hassan (detaliile se găsesc în cartea luiDavid Harvey) :
.  Modernism                                             . Postmodernism
   
-    formă (de legătură închisă)             - antiformă(de separare, deschisă)
-    ierarhie                                             - anarhie
-    distanță                                            - participare
-    centrare                                           - dispersare
-    stil / limită                                       - text / intertext
-    semantică                                        - retorică
-    ipoteză                                             - parataxă
-    metaforă                                          - metonimie
-    semnificat                                        - semnificant
-    cod principal                                    - idiolect
-    paranoia                                             - schizofrenia
-    metafizică                                          - ironie
-    transcendență                                    - imanență
-    narativ                                               - antinarativ
       Din cele expuse până aici, sumar și didactic, se deduce că fiecare epocă, fie și din ansamblul culturii, (nu sociale, nu doctrinare, nici pe departe politice), își are reprezentanții săi. Ei se grupează, conștientizând apropierea de un Centru, estetic sau o personalitate(vezi Cenaclul „Luceafărul”,  condus de Eugen Barbu, sau Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, după plecarea lui Ov. S. Crohmălniceanu în Germania. Mișcările modernismului s-au numit și s-au așezat ori cristalizat, numindu-se : simbolismul, futurismul, expresionismul, imaginismul, dadaismul, suprarealismul.
      Într-una din formulările lui Adrian Marino ( din Dicționarul de idei literare) se precizează : În domeniul creației, mutația fundamentală constă în intelectualizarea progresivă a procesului artistic, devenit problemă (sic ! –n.n) experiment, proiect, activitate în sine, nu odată improvizație, spontaneitate, chiar eșec.
    Oricare dintre determinările indicate, (cu excepția celor subliniate de mine) se găsește motivată cu exemple din creația  lui Mihai Nenoiu și înainte și după ' 89. Faptul în sine evidențiază unitatea de gândire și comportament în materie de literatură, egală cu sine. Denivelările politice de dinainte de  '89 , atât de contondente, resimțite extrem de dureros și de către oamenii de artă, n-au lăsat urme sau măcar dâre în poemele lui Mihai Nenoiu. Astăzi, în 2013- 2014, este scandalos de adevărat să constați că debutul poetic al scriitorului  s-a produs la 21 oct. 1967, în revista „Luceafărul”, cu poemul Iar eu rămân ca o nedumerire.
    Încă din titlu, cenzura putea să facă mare tapaj, dacă ar fi dezvelit textul, dându-i la o parte... coaja, ca să ajungă la ... miez. Acesta era închis în cercul lui  „nedumerire”. Rangul sensului de bază, cultivat de proprietatea cuvântului, focalizează și alte nuanțe : mirare, nesiguranță, încurcătură, derută,nelămurire.
    Cu trimitere directă la poezia lui Octavian Goga, Rugăciune („Rătăcitor, cu ochii tulburi / Cu trupul istovit de cale, /  Eu cad neputincios, stăpâne, / În fața strălucirii tale),  eu transcriu doar prima strofă de la Mihai Nenoiu  : De-atâția ani aceeași amețeală / Îmi rătăcește drumul și mi-l pierde / Din gânduri întorcându-mă ca o trăsură / Cu caii lunecând pe lângă hamuri / Nehotărâți să bea din cercuri apa / Unită cu suflarea lor fierbinte.
    Ce se deconspiră aici, decât determinarea de tip schizoid, în care eul plutește ca un duh deasupra apelor, respiră, constată și divulgă, deloc în van!
    Fie doar acest text, nu este el antinarativ ? Ba, da !
    Și atunci, alternanța modern – postmodern nu trebuie invocată ca o permanență, și în producția ulterioră ? Ba, da, răspundem a doua oară, cu neapărata precizare- doar în poemele de vârf, deoarece ele au statornicia autenticității nedezmințite. Versurile nu se-ncarcă ele de multe semnificații în vremurile de restriște ale  unui  „ieri”, ușor reperabil ?
    Sunt și unele infiltrații argheziene – vezi Patru catrene pentru Laura, poem datat mai,  2006 (redactat în 4 părți).
    În toate, poetul Mihai Nenoiu  caută să fie el însuși, printr-un fel de răsucire a rostirii.
      Deși i se pot depista influențe, nu i se găsesc transplanturi, apropieri, da. Imaginarul său este mai degrabă supus gândirii și rațiunii, muzica din cuvinte îl obligă în această privință. Când revelația se produce, dicteul cere drept de transcriere. Coala de hârtie sau calculatorul devin supuși docili, pentru desăvârșirea actului de creație.
    Titlul propus comentariului nostru - realizat altfel ca până acum, s-ar înnoda în continuare dacă am coborî la nivelul sunetelor, al vocalelor, în primul rând și am proceda la adunarea sunetelor înregistrate de fiecare în parte – a, e, i,o,u,î,ă. Apoi, la nuanțele obținute în combinația acestora în contexte diferite. Am deveni falacios, smulgându-i cititorului specializat plăcerea de a participa la deconstrucție.
    Mihai Nenoiu în poemele realizate, în stil propriu ,pilduitor, rămâne singular în cercul lui de legi artstice, „ieri”, aproape imposibil de a-i atribui asemenea determinare, dar, astăzi, vizibil detașat, chiar față de cei cu care poezia lui i-a fost apropiată.
      Rămâne, totuși, un barbian, par lui même. Sunt frânturi de muzică pindarică, dar și de pictopoezie, dar niciodată linia melodică nu rămâne continuă, ea se răsucește provocator către un cititor ideal și instruit până și în artele marțiale. Transferul de sensibilități din cercul acestora îi aparține lui, receptorului cultivat.

                                                                                         Marian Barbu
 
 
              A apărut Antologia de
          POEME INDO-EUROPENE


Cuprinzînd versiuni subliniate de George Anca ale unor poeme de :



Achebe - Alighieri – Akl - Aquinas – Assisi – Atharva - Augustin – Awang - Baudelaire – Bellman – Bialik – Borges - Bronte – Byron - Camoens – Cervantes – Darío - Dias – Dickinson - Edda – Eminescu – Ersoy – Fu - Gibran -Gita – Goethe – Hallgrimsson – Hölderlin – Homer – Ioan – Jayadeva – Johnson - Khattak - Kalidasa – Kunene - Lalleshwari – Lawson - Lennon - Leopardi – Maeterlinck - Mickiewicz - Mirabai – Mistral - Mohand - Moore – Nazianz – Nerval - Neto – Senghor – Shawki - Oehlenschläger - Paz – Pessoa - Petőfi - Pitagora - Poe – Pombo - Popa - Pound - Pușkin – Pythia – Rilke – Rimbaud - Schiller – Rosegger - Seneca - Shakespeare – Shankaracharya – Shikibu - Solomos – Sowol - Stuart – Tagore – Teresa - Thomas – Vojtila – Vondel – Whitman - Zoroastru




DIN SUMARUL ACESTUI VOLUM DE REERINȚĂ


Sisir Kumar Das: Prefață
Ovidiu Drimba: Recommendation
Marian Popa: Anca
Nota traducătorului

SOLEMNII, SONETE
Unul Dumezeu /Imn egiptean
Din Gita
Zoroaastru (628 – 551 î Hr)) - Persia
Imn / Gatha
Homer (sec. VII-VIII î.Hr.) - Grecia
Iliada
Seneca (4 î Hr – 65 AD) - Italia
Menirea ființei
Pythia: Delphi
Pitagora (580 – 495 î Hr) - Grecia
Katharsis / ΚΆΘΑΡΣΙΣ
Sfântul Augustin (354 – 430) - Algeria
Mare ești Tu, O Doamne
Grigore de Nazianz (330 – 390) - Capadocia
O, tu, Cuvânt de adevăr divin!
Francesco d'Assisi (1181 – 1226) - Italia
Cântecul Creaturilor
Thomas Aquinas (1225 – 1274) - Italia
Sacre solemnii
Dante Alighieri (1265 – 1321) - Italia
Într-o zi veni la mine Melancolia
Teresa de Avila (1515 – 1582) - Spania
Trăiesc fără-a trăi-n mine
Ioan al Crucii (1542 – 1591) - Spania
Stai, umbra mea
Joost van den Vondel (1587 – 1679) - Olanda
Lăcrimările poeților
Victor Hugo (1802 – 1885) – Franța
Clar de lună
William Shakespeare (1564 – 1616) - Anglia
Toată lumea-i o scenă
Luis de Camoens (1524 – 1580) - Portugalia
Rime / Sonete
Miguel de Cervantes (1547 – 1616) - Spania
Dansează gitanele
Mirabai (1498 – 1546) - India
Cel Oacheș e Krișna
Lalleshwari (1320 – 1392) - India
Acolo am văzut
Mary Qjieen of Scots (1542 – 1587) - Scoția
Rugăciune înaintea execuției
Thomas Moore (1779 – 1852) - Irlanda
La ceasul miezului de noapte
Friedrich Hölderlin (1770 – 1843) - Germania
Cîntec de soartă al lui Hyperion
Friedrich Schiller (1759 – 1805) - Germania
Nänie
Johann Wolfgang Goethe (1749 -1832) - Germania
Mulțumita unui paria
George Byron (1788 - 1824)
Elegie
Dionysios Solomos (1798 – 1857) - Grecia
Imn Libertății
Blazon alchimic: Roșu De Gueles
Victor Hugo (1802 – 1885) - Franța
Clar de lună
Alexandr Pușkin (1799 – 1837) – Rusia
Talisman
Giacomo Leopardi (1798 – 1837) - Italia
Infinitul
Adam Mickiewikz (1798 – 1855) - Polonia
Coasta Iuda
Taras Șevcenko (1814 – 1861) - Ucraina
Testament
Emily Bronte (1818 - 1848)
Ultimele rânduri
Emily Dickinson (1830 – 1886) – Statele Unite
De-ar fi să mor
Gonçalves Dias (1823 – 1864) - Brazilia
Cântecul exilului
Henry Lawson (1867 – 1922) - Australia
Mai mândru decât tine
Jonas Hallgrimsson (1807 – 1845) - Islanda
Islanda
Carl Michael Bellman (1740 – 1795) - Suedia
Amaryllis
Adam Oehlenschläger (1779 – 1850) - Danemarca
Maria
Walt Whitman (1819 – 1892) – Statele Unite
O, Căpitane! Căpitanul meu!
Ezra Pound (1885 – 1972) – Statele Unite
Un pact
Rabindranath Tagore (1861 – 1941) - India
Jana Mana Gana
Edgar Allan Poe: Sancta Maria
Charles Baudelaire (1821 – 1867) - Franța
Correspondances
Gérard de Nerval (1808 – 1855) - Franța
Versuri aurite
Arthur Rimbaud (1854 – 1891) - Franța
Foame
Maurice Maeterlinck (1862 – 1949) - Belgia
Cântece XIV
Rainer Maria Rilke (1875 - 1926) - Austria
Verger (VII)
Peter Rosegger (1843 – 1918) - Austria
Cântec popular
Emily Pauline Johnson (1861 – 1913) - Canada
Risipitor
Rafael Pombo (1833 – 1912) – Columbia
Extaz
Fernando Pessoa (1888 – 1935) - Portugalia
Eu, Eu însumi
Jorge Luis Borges (1899 – 1986) - Argentina
Un trandafir și Milton
Rubén Darío (1867 – 1916) - Nicaragua
Scoică
Octavio Paz (1914 – 1998) - Mexic
Două corpuri
Dylan Thomas (1914 – 1953) – Țara Galilor
Iar moartea să nu aibă dominion
Gabriela Mistral (1889 – 1957) – Chile
Doi îngeri
Khalil Gibran (1883 – 1931) - Liban
Nebunul – parabolele și poemele sale
Karol Wojtyla (1920 – 2005) - Vatican
Basilicata
John Lennon (1940 – 1980) - Anglia
Imaginați
Vasko Popa (1922 – 1991) - Serbia
Stih

POEME DIN NOSTRATIC
Du Fu (712 – 770) - China
Scenă de primăvară
Murasaki Shikibu (978 – 1016) - Japonia
Shu (Poeme din Genji)
Khushal Khattak (1613 – 1689) - Afganistan
Da Afghan
Sándor Petőfi (1823 – 1849) - Ungaria
Copac voi fi
Usman Awang (1929 – 2001) - Malaezia
Iubito
Hayyim Nahman Bialik (1873 – 1934) - Israel
Regina Sabbathului
Said Akl (n.1911) - Liban
Am bătut
Mazisi Kunene (1930 – 2006) – Africa de Sud
Am fost greșit
Ahmed Shawqi (1868 – 1932) - Egipt
Ce-i luna?
Léopold Sédar Senghor ( 1906 – 2001) - Senegal
Totemul
Agostinho Neto (1922 – 1979) - Angola
Simfonii
Si Mohand (1848 – 1905) - Algeria
Wallah
Chinua Achebe (1930 – 2013) - Nigeria
Raid aerian
Mehmet Akif Ersoy (1873 – 1936) - Turcia
Unitate
Kim Sowol (1902 – 1934) - Coreea
Azalee

VEDA – EDDA
Ecouri din Atharva Veda
Ecouri din Edda

MAHAKAVYAS, poeme ample
Kalidasa (secolul 5)
Norul vestitor
Jayadeva (secolul 13)
Gitagovinda (Cântecul Văcarului)
Shankaracharya (788 - 820)
Sundarya Lahari (Frumoasa unduire)

CÂNTECE DIN PIESELE LUI SHAKESPEARE

RABINDRANAT TAGORE : GITANJALI (Cântare de jertfă)

EMINESCU SANSCRIT
Divyagraha/Luceafărul
Mushatin

UNDUIRE - LAHARE
Milarepa (1052 – 1135) Tibet
Parabola familiei cu douăzeci și doi de membri
Edgar Allan Poe
Corbul / The Raven
Dylan Thomas
Balada na(ia)dei cu picioare lungi
După Kalidasa
Parvati
Georga Anca
Decasilab



 
                            POEZIE-TABU LA PUȘI DINULESCU


Joi 14 noiembrie 2013 (scrisesem 2913), Boema 33 s-a deschis cu poezii de Puși Dinulescu, recitate de autor și de actrița Vali Pena. Ca și cum legenda pornografierii se confirma, potrivit avocatului acuzării, Marcel Fandarac, a intervenit, în apărare, Mircea Bârsilă, declarându-l pe Puși erou pentru nocturnitate. Daniel Vorona a suflat: mare literatură (replică la ceva gen: asta nu e poezie). Pe tema cum scriu prozatorii poezie, fusese evocat și poemul The Sea Sprite And The Shooting Sea de Jack London. Și o părere că Puși se expune dinadins, pentru a fi mitraliat. Căci, nu? „Tu non sei e non sarai / Publius Vergillius Maro / mai” (Pb,7)

Cum și-a publicat poeziile pe cont propriu, ca Joyce sau Eliade, mai că nu s-au băgat în seamă, ci s-au tabuizat ca la carte. După Poezii bestiale, (Pb) 2002, a urmat Frumoasa și lapovița poezii intraductibile și interzise tinerilor sub 16 ani (Fșl), 2006. Prima include, în ordine alfabetică, 240 de poezii, „rod al unor decenii de speranțe și obrăznicii”, a doua își radicalizează programatic tabu-ul: „Această carte va face multe fețe să se posomorască la întâlnirea cu cele mai dure cuvinte posibile din limba română, cuvinte care exprimă de obicei organe sau acte sexuale și chiar anume chestii, care pot fi taxate drept perversități: laba, muia și cam atât. / Totuși eu nu sunt vulgar, nu sunt poate decât un terorist al limbajului, pe care-l folosesc fără perdea, fără mănuși sau altfel de prezervativ. / Numai din obrăznicie. Nu și din ordinărie”. (Fșl, 5). Totalitatea agresiunii ludice, cu scoaterea chiloților la o petrecere, ar fi procedeul comediei de peste masca sa.
Cauzativ neglijat de critici cu istorii iertate, rămâne ca un Marian Popa să tabelizeze comparatist acest neo spital al amorului, cu sau fără Zulnia, încă ducală, a lui Conachi. De student, a audiat chiar în amfiteatru crudități din cântecele unor artiști populari aduși de profesorul Mihai Pop, cât să-și ia, cu Sion, eufemistic, poeziile drept ceasuri de mulțămire. Sau decameron-vodevil în căldurile ciumei comuniste. “Și cauza în karma se restrânge, / Cu limfă, cu organe și cu sânge” (Fșl. 69).
Poetul, actor de mare fractură interioară – un obraz plânge, altul râde -, deapănă un jurnal erotic, mimat argotic, defulatoriu, masochist, misogin, hamletian, huysmansian... Lăsăm Burlacul de la șosea spre Mogoșoaia, Îngerul contabil din Gașca și diavolul, ba Robert Calul, nu și țoapele tot așa de teatrale, baladabile. Să tot fi făcut 60, că la 70 a tradus Lorca. O tramă de dramă perpetuă, prană panaramă-dell'arte-bășcălion, a nu mai ieși, cândva, din repertorii și stagiuni. „A fi amorezat sub luna care arde... / A sta fragmentic... / Asta e identic / Cu-a amăgi câte-un adaos / Marelui, cumplitului haos” (Pb, 7).
Comedia comediilor și toate-s comedie-parodie-vinărie-superbie-romanțerie-sexomanie-honeyanye-pișărie-scatologie-ahfrumoserie-dezbrăcărie-sfidărie-bășcălie-țigărărie-amorărie-rimărie-berărie-broscărie-țățărie-țâțărie-golănie-menajerie-iubirărie-stomatologie-nasolerie-dorărie-derizorărie-cabotinerie-calamburărie-blonderie-idilerie-futerie-pușerie-cărnărie-linderie-lăcărie-viscolerie-cronicărie (dacă n-a ieșit cel mai lung cuvânt de cuvinte despuiate din orgia foarte calculată estetic-antitetic, stop... se trece la Fșl)-bleu-verterie-mușcătorie-futincurie-pizdamătie-singenistrie-vremvremerie-episoderie-futulerie-inginerie-frigiderie-tengurărie-eroterie-limerickărie-luminoscoperie- mahmuderie-soneterie-tărbăcărie-dementerie-veronicărie-panahihirie.
Personaje Pb. Feminin: Cristina, Roxana, Reli, Sanda, Angela, Olivia, Nuți, Eliza, Minodora, Viorica, Leana, Gina, Cornelia, Puia, Ursula, Carmen, Augusta, Ilona, Moțica, Magda, Jeni, Clementina, Silvia, Anca, Ioana, Mioara, Viviana, Tania, Lăcrămioara, Luci, Linda, Magda, Mihaela, Milica, Anna, Rodica, Alina, Clitemnestra, Cassian Nina, Eugenia, Tamara, Lili, inițiale. Masculin: William Shakespeare, Șekspir, Publius Vergilius Maro, Vlase, Bogdan, Demis Roussos, Ilie, Costică, Chopin, Bimbocel, E.A. Poe, Ovidiu, Mircea Cornișteanu, Yeti, Nae, Borg, Năstase, Dumnezeu, Cezar, Hamlet, Ionel, Elvys, Cielito Lindo, Virgil Teodorescu, Radu, Cristi, Puși, Dendrițoiu, Mazilu, Constantin Drăghici, Dante, Aristotel, Platon, Joseph Haydn, Renoir, Ghiorghiu-Dej, Guy de Maupassant, Ion, Othello, Gogol, Sorescu, Daniel Turcea, Theodor Vandervelde, Pascuale, Nichita, Drăgănoiu, Sabin, Valentin Popescu, Net King Cole, John Coltrane.
Personaje Fșl: Dumnezeu, Puși Dinulescu, Jeni, Gheorghiu-Dej, Năstase, Benedetto Croce, Băcuț, Eminescu, Beniuc, Vasile-Alecsandri, Ildiko, Ursula, Aurora, Jacques Chirac, Veronici, Chivu, Dumitrescu, Vinicius, Coca, Mugur Arvunescu, Monte Cristo, Knut Hamsun, Flora Ion, Găboanță, Ilie, Ivan, Cozmâncă, Dan Petrescu, Buș. Puș, Emil, Doina, Sanda, Sharon Stone, Ion Cristescu, Marivaux, Malraux, Fandarac, Ion Voicu, Tanța, Gigel, Nea Stan, Anton Pann, Lucica, Daniel Suceavă, Duța, Melania, Luminița, Marin Tarangul, Rică, Madam Constantinescu, Kant, Hegel, Coralia, George, Mirela, Goguță, Azap.
Romanul scenic al sexuirii de tinerețe (Pb), pe spații și personaje fibrilatorii, pe cât de simfonic, pe atât de stradival, vrea să posomorască bombastic pudibonderia milenaristă. Lapovița de-a doua (Fșl) nostalgiază sexul arătător printre ținute formalisme, destule citabile clasic, nepistruiat-piz-pul, Tică. Pb:„Oricum, e bine dacă poți / Să pui iubirii roți / Să meargă ca pe bulevard / Cu pas zglobiu de leopard, /Unde neoanele se ard / Și nu e, vere, niciun gard” (12). „Dar poezia mea nu e frivolă / Cum nu este nicio yolă, // Ce plutind pe marea asta verzulie / Scoate-n vânt / Atâta și atâta bășcălie, / Cum nu-i alta pe pământ” (31). „Versurile mele zălude / Cam impude, / Cam imude / Sau imunde” (62). „Și trecem prin martiriul toamnei, / Se lasă întunericul mai jos, / Tot sunt mai ros, tot sunt mai ros / De sentimentele care se-ntorc pe dos” (214). „Te cânt acum pe tine, / Pe tine, care te-a călcat / Mașina 31 la intrarea în inima mea” (298). „Iată italienii! / Descrie-i conștiincios, / Poet al străzii” (346).
Fșl: „Mi-a intrat pe geam o cracă de cais, / Avea fructele coapte sau aproape... / Era în zori și trupul meu între prosoape, / Trezit de-abia, se răzgândea din vis... // O zi cu soare mult, o vară la-nceput / Era și în această gravă dimineață, / După o noapte de bere, de țigări și greață... / Deodată am primit de la caise un sărut, // De parfumuri dulci și-nvaporate. / Erau ca buzele unei studente, / Pierdută-n doruri repetente... / Ca luna ce apune peste sate, / Ca puiul de cățea jigodic, / Ca geniul meu sinistru și parodic // În același timp // Caisul” (35). „Se zbate să se prindă / În uter, efectul de oglindă / Al fecundării să întindă... // Și-așa ieși din pul-un ou. / Mă simt și eu astfel erou. / Fundamentat de-al futului ecou... (61).” „Trăise, până nu demult, în Mahmudia, / Un tip care lucrase-n DIA / Și își iubea soția... // Dar nu-i plăcea din Puși Dinulescu / Decât proza, nu gusta poezia / Și nici picanteria... / Dar într-o zi dezinteria / L-a răpus, / La Mahmudia...” „- Nu îl știi cumva pe Paul? / - Care Paul? / - Care-noată-n pizda mă-tii craul!” (135) „Nu-mi plac femeile pedante. / Îmi plac femeile perdante / Care-au citit pe Eminescu și pe Dante...” (137) „- Îl cunoașteți voi pe Puiu? - Care Puiu? / - Care bagă-n pulă cuiu'!” (151). „Cât de bine e-n tramvai! / Să treci cu el prin ianuarie, / Să treci cu el prin februarie, / Să treci cu el prin poezie... // Dar tramvaiu' merge-ncet / Și poezia merge repede, / Așa că tot mereu rămâi / În diferența de mișcare” (154). „-Îl cunoașteți voi pe Sandu? / - Care Sandu? / Care fute-n cur tot ștrandu'!” (158). „Se duce-a lunii august lotcă, / Eu nu mai beau nici votcă / și nici vin, nici bere... / Mai calc-aici câte-o muiere, // Doar din când în când... / Și viciile pier pe rând, / Ca stelele mătreață, / În drum spre dimineață” 167). „Sunt genial, dar ce folos? / Am piciorul ros, / Glicemia ridicată / Și nu mă place nicio fată”(169). „Ora-i cinci și jumătate, / Luna-i martie și Socrate / Stă de veacuri în țărână, / Iar eu stau cu mândra // Lână-n lână, / Pe panhihira ei spână / Și mă duc, visând păduri / Și ne scărpinăm la curi... / Fața ei e de smântână... / Stă și-mi suge vâna-n vână... / Până, până, până / Iar ajungem lână-n lână... // Și fularul meu de lână / Stă pe buza ei cea spână, / Pune sărutării frână, / Io-s sălbatic, ea e zână... // Stăm cu spațiul, / Bem cu timpul / Și ajungem în Olimpul, / Unde spațiul // Stă cu timpul la pahar... // Iar în câmpul cu mărar, / Eu mă duc mereu cu mândra / Și mă-ntorc pe partea aia / Un' s-aude cucuvaia... // Ne-agățăm și noi de timp / Și ieșim din nou în spațiu, / Ne prelingem printre nori, / În ploi lungi și în ninsori, / Noaptea-ntreagă până-n zori, / Vai, i-așa mișto să zbori” (202-203).
Acele cuvinte posomorâtoare vor fi fiind prohibite ca venind înjurături în carne vie. Diafan, în Gașca și diavolul, Puși Dinulescu citează diafanități din poeții lăsați pe din afară de fiară și altă fiară. În piese de țoape, mângâie urechea cu cânticele moldovinizate. În Călătoriile lui Nea Puși (Lider, 2013), (se)destinde în versuri cu adresă: „Așa-i de la o vreme: / Femeile sunt una / Și peisajele sunt alta... / Și asta după Turcia, după Malta...” (278); per Spania, își citează traducerea sa din Romansa comandantului de Federico Garcia Lorca: „Singurătatea mea fără odihnă! / Ochii mici ai trupului meu / și ochii mari ai calului meu / noaptea nu se închid, / nici nu privesc în partea cealaltă unde un vis / cu treisprezece bărci / se-ndepărtează ușor. / Dar ochii mei, curați / și duri, scutieri neadormiți, / privesc spre nordul / de stânci și de metale, / unde un trup fără vene / consultă cărți de joc înghețate” (289-290).
Anton Pann: Spitalul amorului sau Cântătorul dorului: „...De nu credeți ce vorbesc, / Și vă pare că glumesc, / Toate să vi le numesc, / Să nu gândiți că bârfesc:// Una e Vișa lui Bran, / Alta e Mușa lui Stan / Cu care mă iubeam an, / Și luă pe nea Coman. // Una-i Voica dintre Tei, / Și Ilinca vara ei, / Ce-o iubeam ca ochii mei, / Și luă pe nea Matei. // Alta-i Floarea din vălcea / Și Safta care-mi plăcea, / Dar Marica le-ntrecea, /Rană inimi-mi făcea.”
Costache Conachi, Ce este nurul: „Ah, nurule, împărate a podoabelor firești, / Ființă necunoscută priceperii omenești, / Tu ce țâi împărăția într-un cuprins de obraz / Și stăpânești lumea toată numai prin plac și prin haz, / Cu duhul și cu sâmțârea pururea într-aripat, / Dai ființă la ființa în care ești răvărsat. / Întocmai și mai mult încă decât fierul la magnit / Tragi pe inimi cu plăcerea și le supui la iubit. / Frumusăța fără tine este un chip zugrăvit, / Ce nu-nghimpă la sâmțâre, nici pornește la-ndrăgit. / Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârșești, / Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfințăști. / Ochii ce te au pre tine cu sâmțârile grăind / Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind. / Gurița ce să deșchide supt a tale zâmbituri / Dă graiului o dulceață prin care tu inimi furi. / Ah, nurule, împărate, țâe numai mă închin, / Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.”
                                                                                         George Anca


 
                              Destramarea Romaniei


Apusul Agorei – Romanii sub al saselea … Escu, editura Proema, Baia Mare 2013, 600 p., noua carte a cunoscutului autor, generalul Aurel I. Rogojan, care impreuna cu americanul Larry Watts, este cel mai competent analist contemporan, ne prezinta multiplele si fascinantele fatete ale cauzelor esecului statului lui … Escu. Cartea a fost prezentata la Targul de Carte fireste tot de un … Escu.  http://www.ziaristionline.ro/2013/11/23/acad-dinu-giurescu-si-aurel-rogojan-despre-destramarea-romaniei-la-lansarea-volumului-apusul-agorei-gaudeamus-2013-fotovideo/#sthash.3qfvhTUr.zMowDUyO.dpuf  

Acad. Dinu Giurescu face parte dintr-o familie mereu in prima linie in apararea statului ortodox si constata deprimat, ca si inaintasii lui, ca acesta e vulnerabil, mereu in situatia de a se destrama. Trei milioane au fugit spre vest sperati de incompetenta de la Bucuresti, care se crede a patra Roma. Fara un dialog cu Roma, integrarea mai mult formala, decat reala in Europa, readuce in actualitate soarta precara a statului lui … Escu, cel mai sarac din Europa. Si dramaturgul Paul Everac, pseudonimul lui Petre Constantinescu, adica tot un … Escu, face haz de necaz de … Escu in Popescu nu e bun, decat .... Vezi Anexa sau http://arid.wordpress.com/2011/10/18/a-murit-popescu-pardon-paul-everac
Tematica Apusului Agorei o continuare a celebrei sale carti Fereastra serviciilor secrete, Romania in jocul strategiilor globale. ed. Compania, Bucuresti 2011, 570 p. Merita reproducerea aproape in intregime a cuprinsului noului volum pentru ca avem astfel in fata o grila si firul rosu conducator al intregii sale opere, inchinate definirii si servirii interesului national.
Cap. I Scenarii si perspective geopolitice: Exista si mize secrete ale regionalizarii Romaniei? (I, II); Viktor Orban si guvernul Ungariei sprijina “patriotii romani care coopereaza cu Budapesta”; Cine tradeaza Romania dansand cazacioc in ritm de ceardas; Agenții puterilor neorevizioniste - atac la generalul Iulian Vlad; Exista si mize secrete ale regionalizarii Romaniei? (III); Viitorul maghiar in perspectiva “dreptului la teritoriu” al diasporei din Bazinul Carpatic; Romanii, un popor sub amenintarea disparitiei demografice?; Recensamantul din 2011 arata ca populatia Romaniei se afla la nivelul anului 1965.
Cap. II Romanii sub al cincilea ...escu; “Reforma statului roman” – o dizgratioasa obedienta sau o subminare programata?; Reintoarcerea statului totalitar; Ca sa intelegem ce ni se intampla: Secretele puterii politice dupa A.N. Chomsky; Viitorul Romaniei, intre dictatura serviciilor secrete clandestine si dominatia democratiei; Stopand frauda politica, cetatenii salveaza natiunea! Partidele procentelor si debusolarea nationala; Omerta mafiei politice; Economia subterana si transnationalele – adversari ai sanatatii vietii economice nationale; Traian Basescu si reforma sanatatii: intre Scylla si Caribda mafiei transnationale a fraudarii asigurarilor de sanatate; Informatii clasificate “strict secret de importanta deosebita”: Cat de bolnava este si care sunt suferintele Casei Nationale a Asigurarilor de Sanatate; Romania sub zodia clonelor lui Basescu; Acesti bolnavi (de putere / ai puterii) care ne guverneaza…; Trezeste-te, Victore! Trezeste-te, Traiane!; Democratia partidelor si noii Fuhreri ai democratiei; Mihai Razvan Ungureanu si serviciile secrete straine.
Cap. III Ce mai fac sericiile secrete: Serviciile de informatii pentru securitate si dezorinea universala; Despre SRI, numai de bine! “Patria a priori”, noua deviza a Serviciului Roman de Informatii; A 23-a aniversare a “bune vestiri” a Serviciului Roman de Informatii; La Bucuresti si Moscova, saptamana spionilor; Loialitatea fata de SUA, Israel si Marea Britanie divizeaza puterea de la Sofia, dar si presa din Romania; Cele zece teze ale spionajului american sau cum s-a ajuns la Wikileaks Gate; Ce fel de politica mai fac serviciile romane de informatii?; Scandalul Wikileaks o afacere de stat ?; Acoperiti din toata presa uniti-va!; Cel putin zece motive pentru care serviciile secrete nu pot renunta la agentii din presa; Nici un adevar nu poate fi ascuns; “Insecta” drona multifunctionala; Telefonia celulara : Instrument al spionajului total la scara planetara; Ce nu stim, omitem ori ni se ascunde in spatele mandatului de interceptare a convorbirilor telefonice; Noii comisari politici ne vin de peste Ocean : Ce fel de ambasadori si-a trimis America in Romania?; Recidiva Gitenstein; La gaura chei Demnitari vulnerabili “Top Secret”; Criza financiara si noua Uniune Sovietica; Pentru salvarea bancilor, Comisia Europeana intentioneaza legiferarea comunizarii depozitelor bancare de peste 100.000 de euro.
Cap. IV Evocari: 60 de ani fara Iuliu Maniu – o necesara comemorare; Dinu C. Giurescu la 86 de ani; Romani pretuiti in Marea Britanie; Vinul romanesc de la Buckingham Palace; Destinul tragic de spion al lui Ernest Hemingway; Sergiu Nicolaescu si planul secret pentru James Bond-ul romanesc. Un american ne rescrie istoria: Thank you, Larry L. Watts! Contestatarii lui Larry Watts apara istoria si memoria KGB-ului.  Cap. V Interviuri: Romania, intre incertitudini predictibile și riscuri neprevazute; Interviu realizat de Nicolae Balint pentru Revista AGERO, Stuttgart. Cap. VI  Transilvania vatra neamului romanesc si a tuturor popoarelor Europei, Alocutiune la lansarea Fereastra Serviciilor Secrete, la Cluj- Napoca, 7 dec. 2011 Biblioteca Centrala Universitara.
Boala incurabila de care sufera statul lui … Escu nu este noua. O retrospectiva: Ideia nationala a Scolii Ardelene unita cu Roma inpreuna cu Fapta, statul lui Cuza si Vechiul Regat orientate spre Constantinopol au creat Romania Mare la Alba Iulia, care pentru a rezista la Portile Orientului urma sa devina o mare dioceza a Romei. Nu a fost sa fie asa, curentele greco-fanariote si culturale occidentale au invins. Noul stat a rezistat numai o generatie pentru ca moldo-valahii vor ca si Fapta si Ideia nationala sa le apartina lor in totalitate, ei vor chiar sa fie modelul de urmat al tuturor romanilor, asa ca refuza dialogul cu Roma, urmaresc tenace lichidarea Bisericii unite cu Roma si defaimarea Scolii Ardelene ca iluminista, pagana. Rezultatul: statul lor e mereu in bataia vantului.
Nu numai statul lui … Escu este incompatibil cu civilizatia europeana, ci toate tarile ortodoxe, indiferent daca sunt sau nu inca acceptate si monitorizate de Europa, ca Bulgaria, Grecia, Cipru, Serbia, Muntenegru sau Kosova. Pretutindeni vedem un mimetism occidental formal, dublat de cutume turco-fanariote orientale, clanuri de toate genurile, de la cele informale tiganesti romanes pana la cele de sus, elitiste. De stat de drept, de partide politice ca in Europa nici nu poate fi vorba, pentru ca bisericutele autocefale isi urmaresc interesele de grup si sunt mai mult sau mai putin conectate intre ele, si transpartinice si antioccidentale. Pentru realitatea moldo-valaha ca si cea balcanica, Clanocratie este cea mai nimerita formulare a generalului Aurel I. Rogojan.
Astazi Vladimir Putin, conducatorul statului si bisericii, urmasul cezarului Imperiului Roman de Rasarit a avut o intrevedere cu papa Francisc la Roma. Dupa ce a contribuit la rezolvarea pe cale pasnica a conflictului cu Iranul si a intervenit salutar in razboiul din Siria, cel mai influent om de stat contemporan e in masura sa taie nordul gordian al refacerii unitatii crestine. Si pentru Romania asta ar insemna depasirea impasului actual. Rusia progreseaza pentru ca securitatea statului a rezistat dupa 1989, pe cand in Romania Securitatea este in continuare criminalizata pentru a slabii statul, nu pentru drepturile abstracte ale omului, dupa cum vedem din toate cartile lui Rogojan.
Statul la romani ma preocupa si pe mine http://www.totpal.ro/statul-la-romani-de-viorel-roman/ inspirat si de Mircea Eliade, care constata in 1937 „Ca pilotii orbi (clasa politica si titlul articolului n.a.) s-au facut sau nu unelte in mana strainilor – putin intereseaza deocamdata. Singurul lucru care intereseaza este faptul ca nici un om politic roman, de la 1918 incoace, n-a stiut si nu stie ce inseamna un stat. Si asta e destul ca sa incepi sa plangi.“ (Vremea, Nr. 505, 19.09.1937, p. 3)
Eliade tragea 1937 un semnal de alarma in agora romaneasca. Un an mai tarziu dictatura regala a incercat pripit sa salveze aparentele, ca in 1940 sa aibe loc destramarea statului lui … Escu, fara nici un aliat si fara nici un foc de arma. Cartile lui Rogojan sunt mai mult decat un semnal de alarma in agora vremurilor noastre. Sa ne asteptam din nou la punerea la indoiala a parlamentului, democratiei postdecembriste, in care nu mai crede mai nimeni, la reorientarea de la vest la est, la incercarea unui nou sistem autoritar ortodox, a la Putin, care sa opreasca regionalizarea, destramarea Romaniei?
                                                                                                                                         Viorel Roman

 
           RUGĂCIUNE ÎN VERSURI. ... CA TĂMÂIA INAINTEA TA


În anul 2002, la Editura Ariadna, Baia Mare, apărea volumul de poezii ...Ca tămâia înaintea Ta, un succes de mare ecou, nu numai în plan literar, ci și cultural, în general privind, știut fiind faptul că, încă de pe atunci, preotul Radu Botiș era o personalitate marcantă a spațiului cultural (a transgresat de mult granițele băimărene, prin activa sa manifestare pe diverse și atât de numeroase paliere!).

Acest mănunchi de poezii, de o sensibilitate aparte, a fost premiat la secțiunea Volum de debut, în cadrul Festivalului PRO UNIONE, Ediția a II-a, Baia Mare, în decembrie, 2001, obținând premiul Editurii Ariadna, pentru poezie religioasă. De asemenea, această apariție tipografică marca atunci al patruzecelea titlu publicat la această editură, număr cu o simbolistică demnă de luat în considerare, în ideea în care, după cum se afirmă adesea printre noi, nimic nu e întâmplător. Această afirmație mustește de adânci semnificații, autorul este pe deplin conștient de profunzimile pe care le conține un număr esențialmente magic, sau sacru, mai bine spus. Creația (literar vorbind) presupune jertfă, jertfă de sine, jerfă de ceilalți. Patruzeci de zile de post, de rugăciune, de asceză, ”suire pe brânci”, ”frământare mii de săptămâni” în termeni arghezieni consacrați. ”Cuvintele potrivite” presupun nu numai ”slova de foc”, talentul-talantul cu care sunt înzestrați aleșii, harul, sclipirea de divinitate, care, la unii... devine explozie de lumină. Creație înseamnă și ”slovă făurită”, elaborată, lucrată, îndelung șlefuită și cizelată, precum un făurar sau un meșter artizan se apleacă asupra obiectului muncii și ostenelilor sale.
Homo artifex, Radu Botiș se dedică ardent Creației, într-o strânsă împletire cu vocația sa de teolog. Sălăjean din obârșii, clujean de formație intelectuală (licențiat al Universității Babeș-Bolyai, Facultatea de Teologie), maramureșean, în cele din urmă, părintele Botiș preia din cele trei zone cunoscute, mental, intelectual, spiritual, frânturi de trăire și de emoție. Acest lucru transpare în mod evident în versurile sale, în limbaj, în modurile de manifestare. Poeziile cu tematică religioasă, până la apariția acestui volum remarcabil, au fost publicate  în diverse reviste, printre care Credința ortodoxă (Episcopia Romanului), Cruce și Înviere (București), AloPlus (Cluj-Napoca), dar și într-un volum antologic, publicare ce i-a adus în anul 2000, locul II, la Concursul Literar de Inspirație Spiritual-Creștină, de la București.
Participarea sa la emisiunile religioase oferite de TV Cinemar, respectiv de Radio Galaxia, Baia Mare, îl recomandă pe preotul Botiș ca pe un activ teolog, care știe să facă din vocația sa, teologică și artistică deopotrivă, un apostolat. Menirea sa, de altfel, evidentă prin modul său de desfășurare - activ, implicat, dăruit, jertfelnic (ca adverb), pasionat, este Creația sa, și, desigur, călăuză pe calea noastră, a tuturor, spre mântuire. Cuvântul său, rostit ca preot, ca duhovnic, ca tată (fiii săi duhovnicești sunt cu miile, părintele Botiș reușind cu mare ușurință să acceadă în străfundurile inimilor credincioșilor de toate vârstele, tineri, adulți, bătrâni, chiar și copii), ca scriitor, ca poet, mai cu seamă, este extrem de grăitor.
Deși simplu, a la o privire superficială, cuvântul devine depozitar al multiplelor și complexelor semnificații. Pentru cine intuiește profunzimi dincolo de o simplă înșiruire de litere, de cuvinte și de versuri, cuvântul părintelui Botiș are extrem de multe de spus. Într-o rostire cu ecouri maramureșene - evident, pentru cine are urechi de auzit - versurile, dar și textele celelalte, proză în toată autenticitatea sa, eseistică, interviu, oricum le-am încadra, transmit vii și nealterate mesaje.
Astfel, spicuim din ”dezbateri”, clădite pe scrieri ortodoxe, prezentând adevărul Bisericii Dreptmăritoare, ”atât de bogat expus în cărțile noastre creștine”, cu situarea la loc de cinste a Sfintei Scripturi, Cuvântul lui Dumnezeu, câteva afirmații percutante, cu ecou de sentință: ”Copilul este rodul dragostei în familia creștină, este o binecuvântare de la Dumnezeu”, în cadrul emisiunii Copiii și caracterul, de pe postul TV Cinemar, Baia Mare, realizator Daniel Cornea. Din aceeași perioadă, 1999-2001, sunt sintetizate câteva teme de larg interes, precum lupta spirituală, bătălia acerbă ce se duce, în vremuri tulburi, de o instabilitate alarmantă, pentru apărarea Cuvântului lui Dumnezeu. ”Singurul care poate rezolva problema sufletelor noastre este Domnul Iisus Hristos” (Emisiunea Bătălia pentru suflet, Biblia și Sfânta Tradiție), discuții pe marginea celei de-a treia porunci din Decalog, în același scop ala apropierii de straturile adânci ale Cuvântului divin, ”dătător de viață la toată făptura”.
De asemenea, ultimele pagini vorbesc despre rugăciune - ca modalitate la îndemână, pentru cel ce vrea..., de a intra în comuniune cu ”inima plină de dragoste a lui Dumnezeu, care este gata să binecuvânteze pe credincioșii Lui” (Emisiunea Despre rugăciune). Volumul se încheie cu o poezie de o extrem de fină sensibilitate și suplețe, semnată de prof. Zamfira Deac, Templul nezidit, care ține loc de postfață. În viziunea poetului Botiș, suntem datori ”să ridicăm spre ceruri, în căinți/ Fierbinți dorințe de-a primi iertare” (Nu voi să mă căiesc la greul vieții).  
”Unii acceptă totul, alții într-o oarecare măsură. Dar: ori totul, ori nimic, la Dumnezeu nu merge cu jumătate de măsură. Iar totul înseamnă fericirea eternă. Iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele ar trebui să ne caracterizeze, ar trebui să excelăm în aceste direcții. Când vom ajunge să iubim pe Dumnezeu cu tot ceea ce avem, iar pe aproapele ca pe noi înșine, vom fi foarte, foarte aproape de desăvârșire” (Gândind, mereu, mereu). ”Anotimpurile se succed greoi, împletind în jurul lor istorii uneori necunoscute, alteori de neînchipuit. Punem speranțe, făurim idealuri și totul depinde de acest licăr de viață din noi. Dacă ne-am cunoaște apusul zileleor, haosul ar fi de nestăpânit” (El, Mântuitorul preamilostiv). ”Ce-s fără Tine, Bunule Domn?/ Pulberea zilei în vânt/ O adiere înspre pământ/ Gând fără noimă” (Lacrimi n-ajung să mă bucur de Tine), ”A rămas pentru omenire/ Gândul bun spre a nemuri/ Crezul sfânt în mântuire” (Lumea întreagă Te cinstește).
Traducerea în limba engleză, inspirat realizată de către Liviu Ivan sporește profunzimile de gând, de sentiment, de emoție și de trăire. Această nouă perspectivă aduce un plus de lumină ideilor enunțate, fie în versuri, fie în rânduri de proză - care posedă, înlăuntrul lor, eleganța și muzicalitatea specifică versurilor, dovadă de netăgăduit că, și în expuneri, în îndrumări morale, părintele Botiș rămâne sub mantia sa de... poet.  
În încheiere, rămânem în același cadru al subtilității și al rafinamentului expresiv, notând câteva elemente definitorii, menite să schițeze un portret: acela al maestrului Radu Botiș, teolog devotat chemării sale apostolice, talentat mânuitor al cuvintelor, și, în aceeași măsură, poet înzestrat cu har, șlefuitor în cuvinte, precum bijutierul în pietre prețioase. Astfel, unul din aspectele ce se cer imperios amintite este acela al construcției, al eșafodajului poetic: simplu și discret în aparență, extrem de elocvent  și d eplin de substanță, în esență.
Imaginile artistice abundă în elemente ce țin de o sensibilitate cultivată, figurile de stil nu se pierd în volute ostentative, dar atrag atenția prin noblețea mesajului pe care îl compun. Comparațiile, epitetele, enumerațiile, repetițiile, inversiunile, invocațiile, interogațiile și exclamațiile retorice se numără printre podoabele cele mai valorificate. Sintaxa frazei curge lin, fără căderi sau opriri bruște, printr-o grație a scrisului care îl recomandă pe părintele Radu Botiș ca pe un fin și rafinat poet.
                                                                          Prof.dr.Mihaela Rotaru

 
         GÂNDURI DESPRE O CARTE DE EDUCAŢIE RELIGIOASĂ
                                                                      


Volumul părintelui Radu Botiş intitulat Aspecte pedagogice şi catehetice în lucrarea de mântuire a Domnului Iisus Hristos, apărut în condiţii grafice de excepţie la editura Inspirescu din Satu Mare, anul acesta, este necesar tuturor creştinilor ortodocşi.

Lucrarea a apărut sub egida Asociaţiei Cultural-Creştin Umanitară „Ars Vivat” din localitatea Ulmeni cu binecuvântarea PS Iustin Sigheteanu, fiind la a doua ediţie. Prima ediţie  a fost premiată la „Cărţile anului”, secţiunea Didactică, Baia Mare, 2012. Cartea are 246 pagini fiind redactată pe baza unei bogate bibliografii de specialitate.
Înainte de a proceda la recenzarea cărţii, considerăm necesar să punctăm impresionanta personalitate a părintelui Radu Botiş, care ni se dezvăluie nu doar ca un prelat aplecat spre cele sfinte cu pasiune şi dăruire, ci şi ca un excepţional om de cultură.
Prin activitatea sa multilaterală, Radu Botiş binemerită de la comunitatea din care face parte şi căreia i-a consacrat toată priceperea şi activitatea sa. Rar mi-a fost dat să întâlnesc în rândul preoţilor o personalitate de talia părintelui Radu Botiş, care excelează în varii domenii de activitate: culturală, creştin-filantropică, didactică şi duhovnicească. Mă bucur că mă număr printre cunoscuţii săi şi sunt onorat de colaborarea cu sfinţia sa.Regretatul Artur Silvestri spunea despre Preotul stavrofor Radu Botiş că este unul dintre mulţii războinici ai lui Hristos, care ştie să folosească cu talent şi folos, în lupta de educare creştină, o unealtă, poate cea mai prost folosită de majoritatea oamenilor Pământului.
Din bogatul său CV, aflăm că preotul Radu Botiş este membru al Asociaţiei Scriitorilor, filiala Baia Mare, al Ligii Scriitorilor, filiala Maramureş, laureat al Concursului literar de inspiraţie spiritual – creştină „Izvorul Tămăduirii” Bucureşti, al Concursului Internaţional de poezie al Românilor de pretutindeni „Starpress” 2008, etc.
Radu Botiş este o prezenţă literară activă în revistele din Germania, Canada, Italia, Serbia, SUA, etc. De asemenea desfăşoară o bogată activitate creştin-umanitară şi îndrumă câteva reviste de cultură electronice.
În condiţiile globalismului, când ne confruntăm cu un spirit uniformizator şi un atac virulent la adresa bisericii şi religiei creştine, când are loc o permanentă ameninţare a degradării credinţei în ideologie, când se pledează pentru înlocuirea  creştinismului cu raţionalismul ateu sau cu o nouă religie universală de tip New Age, trebuie pus accentul pe asumarea şi promovarea valorilor creştine, care îl au în centru pe Dumnezeu, iar lucrarea preotului Radu Botiş este de stringentă actualitate.
Constatăm că volumul recenzat este un instrument de cercetare  nu numai pentru teologi, studenţi, dar se adresează celor ce vor să cunoască mai bine implicarea Divinităţii, din punct de vedere spiritual şi moral-religios în educaţia religioasă, în spaţiul geografic al ortodoxiei. Credem că nu greşim afirmând că lucrarea este rezultatul unei perioade îndelungate de cercetări şi reflecţii moral-creştine, din partea autorului.
Lucrarea contribuie la întărirea educaţiei religioase, componentă de bază a educaţiei civice şi morale a membrilor comunităţilor umane pe baza unor principii şi metode pedagogice printre care amintim principiul psihologic al intuiţiei, principiul practic-educativ şi metodele dialogului, observaţiei, exemplului personal, etc.
Lucrarea este structurată pe cinci capitole bine închegate, care contribuie la o mai bună înţelegere şi aprofundare a cunoştinţelor religioase şi, mai ales, ajută cititorul să pătrundă în esenţa spiritualităţii creştine.
Autorul accentuează latura spirituală a învăţăturii creştin-ortodoxe, semnificaţia existenţei factorului divin pentru omenire şi efectul învăţăturilor lui Dumnezeu asupra Apostolilor şi, prin ei, asupra Comunităţilor umane.
Cartea părintelui Radu Botiş este o mare oportunitate şi pentru slujitorii şcolii, pentru părinţi şi pentru toţi cei interesaţi de aprofundarea valorilor moral-creştine, acum când este nevoie de o nouă încreştinare.  
Această carte ar trebui să se afle în mai toate instituţiile de educaţie, biblioteci şi lăcaşuri de cult pentru a fi studiată şi a servi drept călăuză.
Lucrarea este scrisă cu acribie, într-un limbaj elevat, dar accesibil şi profanilor. Pentru întocmirea ei s-a investit muncă şi timp. Autorul se relevă ca un erudit care încearcă să pună în lumină vocaţia de învăţător şi pedagog al lui Dumnezeu în relaţia cu oamenii, care formează turma sa.
Prin această lucrare cu real conţinut ştiinţific, Radu Botiş îmbogăţeşte bibliografia teologică şi religioasă atât de necesară preotului şi profesorului de religie, ca şi celor care vor să se iniţieze în studiul religiei.
Capitolul „Pilde”, îţi provoacă, după lectură, o meditaţie profundă asupra adevărurilor fundamentale ale creştinismului pentru a pătrunde în esenţa spiritualităţii moralei creştine.
Acest  compendiu de religie sub toate aspectele ei morale, are rolul de a armoniza mistica bisericii creştine cu valenţele cognitive şi propune paradigma simbiozei între suflet şi raţiune.
Cea mai mare parte a lucrării se referă la specificul învăţăturii lui Iisus Hristos „cel mai mare pedagog şi catehet al tuturor timpurilor”, deoarece găsim explicaţii cu privire la diferite „nume” ale divinităţii privite prin prisma misiunii sale pe Pământ.
În încheiere putem afirma că erudiţia autorului  acestei lucrări şi activităţile cultural creştin-ortodoxe şi filantropice în care este implicat, ni-l înfăţişează pe părintele Radu Botiş ca pe un adevărat spirit renascentist destinat unor noi înfăptuiri, care să susţină măreţia Bisericii strămoşeşti şi Neamul.     
                                                                                                                        Prof. dr. Constantin Dobrescu

 
                     “CREDINŢA ORTODOXĂ”-200 :
   CUVÂNTUL DE FOC AL ORTODOXIEI ROMÂNEŞTI CONTEMPORANE



“CREDINŢA ORTODOXĂ” (aflată sub binecuvântarea I.P.S. S., Părintele GALACTION, Episcop al Alexandriei şi Teleormanului) a ajuns la numărul 200! Această iniţiativă strălucită, pornită din iniţiativa “unui nebun de legat”, cum, cu infinită (şi condamnabilă modestie! – acceptabilă doar în sintagma sacral-bizatină, medioevică: “nebun întru Hristos”!!!), afirmă, despre sine, însuşi părintele ei, domnul IOAN ENACHE – s-a trasformat, prin patima cea manolică, a ctitorului ei, în cea mai curajoasă, cea mai plină de râvna neostoită (întru meritul Revelaţiei Hristice-“CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA”), cea mai fierbinte revistă a Ortodoxiei Moldovei şi a Valahilor Dreptcredincioşi, în general. Şi nu este niciun compliment, în afirmaţia noastră de mai sus - nimic care să ţină de apologia/encomiastica unei aniversări. “Amicus Plato, sed magis amica veritas”. O micro-revistă (16 pagini, de format 20/15 cm!), ţinută în lumina Sfintei Adeveriri de Mântuitor, aproape exclusiv cu Duhul Credinţei – şi care, totdeodată, să-i cuprindă, în paginile ei, printre autorii de articole, “cuvinte de învăţătură” şi interviuri, profund revelatorii, număr de număr, pe cei mai înalţi Stâlpi de Lumină ai Ortodoxiei (…de la simpli monahi dedulciţi la glasurile văzduhului arzător, de la preoţi vizionari, ori laici cutezători în dreptcredincioşie -  până la vlădici ori sfinţi! - episcopi şi mitropoliţi şi sfinţi, toţi cu Logos Veşnic Dreptcuvântător, către Neamurile Lui Dumnezeu – conlocutori, în istorie şi în vecie, atât din Sfintele Scripturi şi Tradiţii, cât şi din geografiile cele vremelniceşti în istorie, ale României, Greciei, Rusiei, Serbiei etc.: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Paisie Valicicovschi, Sfâtul Nicolae Velimirovici, Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Arsenie Boca, Sfântul Iustin Pârvu, Mitropolitul Serafim de Pireu, Arhimandritul Elpidie Vagianakis de Rodos, Părintele Serafim Rose etc.) este, deja, o minune a Domnului nostru Iisus Hristos! Este, deja, o modalitate prin care Mântuitorul - ni se adresează pilduitor, ne smereşte, pe toţi locuitorii Terrei: nu blestematul idol al Mamonei/Banul, ci puterea Inimii Iubitoare şi a Credinţei Neabătute în Lumina Lumii/HRISTOS clădeşte LUMEA IOANICĂ, a Noului Ierusalim.

În faţa minunii, nu poţi decât să-ţi pleci sufletul, cainic şi recapitulativ de păcate – ale tale şi, după vorba marelui orthodox, Dostoievski, “păcate ale lumii întregi, de care toţi ne facem vinovaţi”. Iar în faţa durabilităţii de stâncă a minunii revelatorii, care este această revistă, “CREDINŢA ORTODOXĂ” (pentru noi, are valoarea unei Stele Bethlehemice!), ajunsă la numărul 200 – nu poţi decât să-ţi pleci genunchiul întru învăpăiată rugă: “Binecuvântează, Doamne Iisuse Hristoase, această Carte de Ortodoxă Învăţătură, acest mănunchi de raze ale Inimii Lumii Ascunse a Credinţei Adevărate, pentru ca focul ei să lumineze pururi, pentru ca Adevărul să devină, din nou, singura dimensiune a noastră, ca fiinţe umano-divine – şi pentru ca focul ei să şi încălzească sufletele răcite de duşmanul omenirii, să spulbere ultimul firicel de zgură, de pe Duhul celor rătăciţi, întru căutarea Luminii!”
…La mulţi ani, întru vecia Revelaţiei! – revistă de rază şi ctitore, IOAN ENACHE, mistic Grădinar de Adevăr!

                               Adrian Botez                                                                                     

 
 ISTORIE TRAGIC-VALAHĂ, VIZIONARISM/DEMNITATE EMINESCIAN/Ă ŞI LUCIDITATE CODRENIANĂ - ÎN CARTEA “BASARABIA EMINESCIANĂ”, de THEODOR CODREANU


Avem în faţă o nouă carte eminescologică a lui Theodor Codreanu: “Basarabia eminesciană” . “A opta, cred, închinată fenomenului Eminescu, din 1984 până astăzi” – spune autorul, chiar la începutul volumului (cf. “În loc de argument”, p. 5). .O carte provenită din extinderea/dezvoltarea unui articol: “Această nouă carte despre Eminescu s-a născut dintr-un studiu de mai mici dimensiuni, publicat în 2012, în revista <>, de la Chişinău, fiind prilejuit de împlinirea a două veacuri de la raptul Basarabiei, petrecut în 1812”.

Cartea are un conţinut cu totul special: din cele XIX capitole, fiecare purtând un titlu nu doar sugestiv, ci anunţând o problemă decisivă a istoriei basarabeano-româneşti (I-Un număr nefast; II-Cinismul imperial; III-Răul dinăuntru; IV-“Cestiunea Orientului”; V-Către a treia pradă imperială”; VI-Pe baricadele Timpului; VII-Basarabia: “cestiune de existenţă pentru poporul român”; VIII-Basarabia dreptului; IX-De la “onoarea” ţarului la afaceriştii războiului; X- Rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc; XI-Compensaţii?; XII-De la Eminescu la “cazul Stere”; XIII-Moştenirea ţaristă în bolşevism; XIV-“Vă aşteptăm de 22 de ani!”; XV-“De ce atâta ură?”; XVI- Războiul antiromânesc al Sovietelor; XVII-“Legenda neagră”; XVIII-“Noaptea de La Blair House”; XIX-Epilog eminescian) – primele opt capitole fac analiza strictă a campaniilor de presă eminesciene, din epocă, cu privire la chestiunea Basarabiei – dar, începând cu capitolul al IX-lea, perspectivele se deschid considerabil, trimiţând la contextul istoric al trădărilor (lovituri din exterior, susţinute de iudele valahilor, din interiorul României!), din secolele XIX-XX-XXI, faţă de Sfâtul Pământ Basarab. Pentru că, nu-i aşa? – la valahi, “moştenirea tracică a fost mai puternică decât cea romană. Herodot a subliniat principal meteahnă a tracilor: dezbinarea. El profetiza că nu vor fi niciodată puternici, fiindcă nu sunt uniţi”. Şi, de la dezbinare până la trădare de neam, nu-i decât un pas. Pas care, în cazul Basarabiei Valahe, a fost făcut, parcă, mai des decât în toate celelalte cazuri, privind pământuri clar, străvechi româneşti. De ce a fost posibilă atâta instabilitate teritorială, în cazul valahilor/pământurilor valahe, dar, mai cu seamă, în cazul Basarabia/Ţinutul Dacilor BESI/”BESARABIA” (a se vedea istoria trădării de la 1812, de la Hanul lui Manuc, “unde Kutuzov a micşorat pretenţiile doar la Basarabia”, din capitolul al II-lea – “Cinismul imperial” - …şi unde aflăm că “preţul trădării Marelui Dragoman, Dimitrie Moruzi, în context, a fost promisiunea unei moşii în Basarabia, în valoare de 100.000 de lei aur şi a unui inel de aur, încrustat cu briliante, foarte valoros, de 15.000 de piaştri” – cf. p. 13 - grotesc de  ieftin au mai fost “vândute”trădate  pământurile Ţării Valahilor, de către străini, ca la Hanul lui Manuc, în “cazul Basarabia”-1812…sau de către români, precum în cazul, inexplicabil nemenţionat de către autor, al anului 1997, când evreo-românul, din Tighina Basarabă, preşedintele României, Emil Constantinescu, dimpreună cu fiul de rabin şi nepotul lui Saul Bruckner/Silviu Brucan, Adrian Severin, ministru de Externe al României, au semnat Tratatul cu Ucraina, prin care se reconfirmau rapturile staliniste, din 1940 - şi prin care erau cedate, scriptic,  Ucrainei, fără nicio presiune, de tip “tanc şi tun stalinist”, TOATE pământurile româneşti de EST, de NORD şi de NORD-EST:  Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Insula Şerpilor, Maramureşul de Nord…!)? Pentru că, după stingerea Muşatinilor şi Basarabilor, din veacul al XVI-lea şi “până la pseudo-democraţia din secolul al XIX-lea şi din cele următoare” – dispare “principiul eredităţii” (singur el fiind garant al stabilităţii unui popor şi al unui stat), înlocuit fiind cu cel al “electivităţii”, care a ruinat şi aneantizat regate/state încă mai mari /“cu mai mare greutate europeană”, decât Principatele române (de tipul Poloniei).
Dar cartea lui Theodor Codreanu are meritul de a nu se opri, punctual, la motivele unei istorii seismice, a momentului – ci trimite la cauze profunde, uneori greu de sesizat şi de corelat, dar cu acţiune şi consecinţe, în timp, de-a dreptul catastrofale. Cel mai edificator exemplu este cel prin care, paradoxal, dar cu totul adevărat, politica antiromânească a Rusiei şi a panslavismului (din trecut, dar cu valabilitate şi în veacul nostru, posibil şi în cele viitoare!), dar şi ANTIROMÂNISMUL (iudeo-masonic) european, în genere – sunt explicate  printr-un celebru pasaj din Engels: “Românii sunt un popor fără istorie {…} destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale {…}. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă, prin ea însăşi, un protest contra unei măreţe revoluţii istorice {…}.DISPARIŢIA LOR/ROMÂNILOR DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI VA FI UN PAS ÎNAINTE” - s.n. (apud Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. Din engleză, de Camelia Diaconescu, Ed. Rao, Buc., p. 31. Oare triunghiul, trădător şi satanic, al “regionalizanţilor României”, din zilele noastre (Ponta/NAUMOVICI-Antonescu-Dragnea), nu cumva ascultă, şi el, de acest comandament genocidic, al evreului-ctitor de comunism planetar?!
Theodor Codreanu subliniază nu doar onestitatea şi demnitatea funciare, de sfânt, ale lui Eminescu, în contextul unei epoci în care toţi oamenii de la guvernarea României, ba chiar dintre artiştii români (“umflaţi”  cu funcţii guvernamentale), trădau scandalos (a se vedea cazul, absolut penibil, aproape incredibil, al profitorului de război, “corbul”-Titu Maiorescu, cel care echivala sângele dorobanţilor, vărsat, cu generozitate martirică, la Plevna - CU PARÀLELE CÂŞTIGATE DE EL, PRIN GREŢOASELE AFACERI CU EVREII DIN ŞLEAHTA ARMATEI RUSEŞTI, DIN 1877-1879 – ŞLEAHTĂ CONDUSĂ DE WARSZAWSKI! – “Încasat relativ MULTE PARALE, supraocupat, de dimineaţa până târziu, mai mult de la evreii ruşi (…). Ajuns la Bucureşti…eu îndată iarăşi la lucru, în mijlocul încurcăturilor Horowitz-Warszawski-Rubinstein-Hessen-Hangianof”  – în Jurnalul său, Maiorescu “regretă faptul că s-a încheiat războiul {n.n.: din 1877-1878}, frustrându-l de noi câştiguri”!!! - …dar şi cel al “directorului dobrogean”, Alexandru Macedonschi!!!) şi furau  de stingeau, în orice condiţii istorice (similitudini frapante, cu ce se întâmplă azi, în acelaşi spaţiu şi la acelaşi nivel superior, de conducere statală, prin iudeo-masoni!), ci şi VIZIONARISMUL său. Nu a existat, în toată istoria gândirii politice româneşti şi, implicit, a presei româneşti, un bisturiu mai ascuţit şi mai binefăcător, prin revelarea Adevărului – decât cel eminescian! (iată cum defineşte el nu doar politica partinică românească, ci şi însăşi presa politizată: “Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele nu sunt decât amploiaţi, pe de o parte cei active, pe de alta cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. MODUL CUM SE CEARTĂ ÎL NUMESC CU TOŢII PRESĂ” - s.n. Genială şi de neclintit definiţie! ).
Eminescu şi-a dat seama că războiul din 1877 nu era războiul României. Iar când Rusia ţaristă împinge Valahia, cu brutalitate, în planul al doilea, după jertfele româneşti de la Plevna (prin care valahii salvau “onoarea” dezonoraţilor, prin toată istoria lor, ţari şi politicieni imperialişti ruşi!), pentru a putea ca, la San Stefano, să nu acorde României statutul de cobeligeranţă şi A PUTEA EXECUTA RAPTUL BASARABIEI DE SUD ( cea “cu tătari corturari”…fantasma, parşiv, diplomaţia ţaristă! – …da, sigur, “tătari corturari”, de tipul boierilor-pârcălabi voievodali: “Manoil, Stanciu, Albul Spătar, Ioan Băiceanu, Hodeo Creţul, Oanea Pântece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură…” - ”tot nume…tătărăşti, de boieri ai lui Alexandru Vodă”- cf. Mihai Eminescu, în studiul Basarabia, din Timpul/1878!) - cu falsa compensaţie a …Dobrogei, CEA MULTIMILENAR (V)LAHO-DACICĂ  ŞI  BIMILENAR CREŞTINĂ! (…câte ecouri nu stârnesc aceste fapte, cu privire la situaţia României, din al doilea război mondial, când Pactul dintre Stalin-Roosvelt-Churchill azvârle România în ghearele bolşevismo-stalinismului, refuzându-le românilor marşul spre Berlin, după un nesfârşit martiriu vestic! - şi oprindu-i pe valahi în Munţii Tatrei – …pe câţi nu-i zvârlise Stalin, direct, în Siberii, imediat după blestemata noapte de 23 august 1944!!! - …urmând, apoi, tăvălugul ocupaţiei sovieto-staliniste, sub “nasul” mult şi vinovat-îngăduitor al Marilor Puteri ale Lumii Vestului!) – Eminescu ia poziţie fermă şi clară, ca totdeauna – şi va comenta, cu maximă luciditate şi cu o demnitate unică, exemplară! -  fără nici cea mai mică aroganţă de…”ghicitor în stele” (ci cu uriaşă şi, poate, nemeritată înţelegere, pentru orbii politicieni români – pe care-i priveşte din perspectiva …poporului român!) : “Noi nu recunoaştem în ea/Rusia decât pe mandatara Europei, care n-au declarat război Turciei pentru a schimba soarta noastră, ci pe aceea a bulgarilor, sârbilor, muntenegrenilor, în sfârşit, a tuturor popoarelor de care a fost vorba la conferenţe. De noi n-a fost vorba la conferenţă; războiul ce am purtat au fost poate o imprudenţă, ce se iartă unui popor tânăr şi arzător, şi alianţa de fapt o măsură care să ne asigure succesul armelor noastre, iar acolo n-avem a împărţi nimic cu Rusia nici în clin, nici în mânecă. Poate, din partea noastră, să cucerească toată ţara turcească, dacă o vor lăsa alte puteri, cu noi n-a avut niciun război, deci n-are a ne lua nici pământ nici a ne da cu sila ceea ce nu-i cerem ei. Dacă avem a cere, nu Rusia este aceea de la care vom primi (…). VREA RUSIA SĂ NE DEA INDEPENDENŢA? N-O PRIMIM DE LA EA. VREA SĂ NE DEA DOBROGEA? ASEMENEA N-O PRIMIM (…). RUSIA VOIEŞTE SĂ NE IA BASARABIA CU ORICE PREŢ: NOI NU PRIMIM CU NICI UN PREŢ!” (s.n.).
După răpirea Bucovinei, de către Austria (1775), după raptul Basarabiei, din 1812 – urma noul rapt ţaristo-rus, asupra Basarabiei, din 1877-1879. În politica Europei, “chestiunea Orientului” avea trei soluţii, una mai proastă decât cealaltă: I-soluţia austriacă (“confederaţie dunăreană, sub protecţia Austriei”); II-soluţia grecească (chipurile, elenismul s-ar putea opune, în zonă, expansiunii ruseşti – şi iată replica lui Eminescu: “În fapt, predominarea intrigantului şi răutăciosului element grecesc în Orient ar fi o nenorocire şi mai mare decât supremaţia turcească” – noi, valahii, o “probuluisem”, deja, prin domniile fanariote!); III-panslavismul – în viziunea lui Danilevski, mesianismul rusesc ar fi constituit contraponderea la lumea germană/Imperiul Romano-German!.
Numai Eminescu înţelege, în aceste vremi atât de tulburi şi absurde, complexitatea şi tragismul Adevărului Valah:

1-pe de o parte: “Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi O CESTIUNE DE EXISTENŢĂ PENTRU POPORUL ROMÂN” (dublând, astfel, cu chiar mai mare imediateţe întru rezolvare, “cestiunea Ardealului”!); CHEIA DESTINULUI ROMÂNIEI!
Şi, în această problemă, Theodor Codreanu schiţează o adevărată “dinastie ideatică” (foarte lucid identificată!): “Eminescu-Stere-Goma”.
2-neîmplinirea unei datorii sfinte (pe care Eminescu o transformă într-una testamentară): “CREDINŢA ÎN TRĂINICIA POPORULUI ROMÂN”: “Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii (n.n.: MARILE VALORI NAŢIONALE!!!)  - statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare; IAR DACĂ NE VOM PĂSTRA TEMELIILE DE EXISTENŢĂ SOCIALĂ, RUSIA NE POATE LUA CE-I PLACE ŞI PIERDERILE NE VOR FI TRECĂTOARE” (s.n.).
…SUBLIM ADEVĂR AL CREDINŢEI ÎN DUHUL VALAH!
 Glosează, cu dreptate, Theodor Codreanu: “La 1918, această dublă încredere atinsese pragul cel mai înalt în faţa propriei conştiinţe naţionale şi a Occidentului. Dar următorul război mondial o va zdruncina, iarăşi, din temelii – şi asta tot în legătură cu Basarabia şi Bucovina, provinciile pierdute, prin trădare şi vânzare, la 1775 şi 1812”.  Moscova a pretins că i s-a rănit grav “onoarea” (când, în 1856, partea sudică a Basarabiei re-trece sub jurisdicţia Valahiei/Principatelor române, “patria de drept”). “RUSIA SE SIMŢEA JIGNITĂ CĂ PĂMÂNTURILE ROMÂNEŞTI APARŢIN ROMÂNILOR!” (s.n.) – cum excelent comentează Ion Iachim, în lucrarea “O istorie a expansiunii ruseşti”, Ed. Ponto, Chişinău, 2009, p. 105.
…Adevărul acesta, al “onoarei” hămesite a Rusiei/a Stepei Fără NICIUN Orizont şi Fără NICIO Măsură, nu încetează a ne durea, şi azi, în 2013…!
3-neîmplinirea datoriei DE AUTENTICĂ ONOARE (…nu precum cea rusesc-imperială, ţaristă sau bolşevică!) faţă de depozitarii Marilor Valori Naţionale, a Celor de Adâncime Abisală: “Nu sunt în toate limbile omeneşti, la un loc, epitete îndestul de tari, pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel ţăran care, muncind, dă viaţă pământului, plătind dări hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsându-şi sângele onorează această ţară” (M. Eminescu, Opere X, p. 33).
…Azi, după cabala ruseasco-americano-evreiasco-ungurească din 1989, când vedem cum urmaşii Muşatinilor şi Basarabilor, adică ai stăpânilor de turme care au ctitorit TĂRÂMUL VALAHILOR, sunt obligaţi de U.E. şi de F.M.I. să ardă şi să îngroape mii de tone de lână de oaie mioritică, pentru că de nicăieri, de la niciun for iudeo-masonic al lumii strâmbe de azi (încă mai “global” strâmbate, decât cea de ieri, scrutată, vizionar, de Eminescu!), nu ni se mai dă dreptul (într-o continuă propagare a “legendelor negre” despre Neamul Valahilor! – de la “înnegrirea”/demonizarea lui Ceauşescu/politicii ceauşiste - şi până la identificarea României cu ŢARA  “BRAMSTOKER-escului”  DRACULA!) la dezvoltare economică şi la identitate spiritual/naţională – da, azi ar trebui să citim lucrarea lui Theodor Codreanu (…printre extrem de puţinii români care judecă lucid, atât MERITELE, INCONTESTABILE, ale lui Ceauşescu, în stoparea sovietismului, în Estul Europei – …România ceauşistă făcuse, ENORM ŞI ÎNTRU ADEVĂR, “pentru cauza libertăţii est-europene”, iar “Ceauşescu este /devine <<ţapul ispăşitor al Estului>>” – cât şi “SITUAŢIA SCHIZOFRENICĂ” a  lui Nicolae Ceauşescu, cel care a înăbuşit, la un moment crucial, vocea naţionalismului autentic, prin  “vocea” comunismului rezidual… - …noi ne permitem, însă, spre deosebire de autor, să NU credem în soluţia potenţială, a capitalismului masonic, propus, ca soluţie de supravieţuire, lui Ceauşescu şi României, de către preşedintele SUA, Jimmy Carter, în timpul “nopţii de la Blair House” – aprilie 1978!), cât şi versetele AMINULUI/EMINESCU, cu infinit mai multă aplecare şi smerenie. Căci numai astfel de cărţi te avertizează, onest, asupra “complicităţilor satanelor lumii”, şi-ţi indică, în mod profund înduhovnicit, soluţii (pe termen foarte lung!) de rezistenţă şi de supravieţuire identitar-divină, în istoria terestră. Cu condiţia, fireşte, să nu ne pierdem sau să dispreţuim, în mod imbecil, antenele Duhului!
 
 
  -Theodor Codreanu, „Basarabia eminesciană”, Editura Junimea, Iaşi, Colecţia EMINESCIANA, serie nouă, nr. 17 (793), 2013.
  -Zigu Ornea (evreu), în „Viaţa lui Titu Maiorescu”, confirmă: „Devenise avocatul unor samsari pentru aprovizionarea trupelor ruseşti, de origine evreiască, concesionari ai unor servicii pentru aprovizionarea armatei ruse (...); apoi, această calitate îi va fi reproşată în presă, până şi de Eminescu”.
  -Tot Eminescu, despre clasa politică românească: „OAMENI CARE AU COMIS CRIME GRAVE SE PLIMBĂ PE STRADE, OCUPĂ FUNCŢIUNI ÎNALTE, ÎN LOC DE A-ŞI PETRECE VIAŢA LA PUŞCĂRIE.
(…) JUSTIŢIA, SUBORDONATĂ POLITICII, A DEVENIT O FICŢIUNE. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijează însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. PARTIDELE, LA NOI, NU SUNT PARTIDE DE PRINCIPII, CI DE INTERESE PERSONALE , CARE CALCĂ FĂGĂDUIELILE FĂCUTE NAŢIEI ÎN AJUNUL ALEGERILOR ŞI TREC, TOTUŞI, DREPT REPREZENTANŢI AI VOINŢEI LEGALE ŞI SINCERE A ŢĂRII. CAUZA ACESTEI ORGANIZĂRI STRICTE E INTERESUL BĂNESC, NU COMUNITATEA DE IDEI, ORGANIZARE EGALĂ CU ACEEA A PARTIDEI ILUSTRE MAFIA ŞI CAMORRA, CARE MIROASE DE DEPARTE A PUŞCĂRIE” (cf. MIHAI EMINESCU – art. [Domnul Simeon Mihăilescu publică…] –  Timpul, 18 aprilie 1879).Toate acete afirmaţii se potrivesc (poate, pentru unii naivi, care nu ştiu originea ideatică şi “mersul”/”rânduiala” lumii moderne, masonizate până la nivel medular -  “surprinzător”!), CUVÂNT CU CUVÂNT, şi politicienilor români de azi, din veacul XXI…!!!

                                                                                                                  Adrian Botez


 
 APOGEU ESTETICO-EXISTENȚIAL, PRIN PSEUDO- ANECDOTISM: PreSimțiri și Post-Simțiri – alte poeme cu poeme (cu ilustrații fotografice diverse), de FLORENTIN SMARANDACHE


Avem în față o nouă carte a lui FLORENTIN SMARANDACHE (nu știm a câta – după câte ne amintim, trebuie să tot fi scris, până acum, în jur de 80 de cărți de literatură, în limbile: română, franceză și engleză; unele dintre ele au fost traduse în chineză, rusă, arabă, spaniolă, portugheză, sârbo-croată etc.): PreSimțiri și Post-Simțiri – alte poeme cu poeme (cu ilustrații fotografice diverse), Societatea Cultural-Științifică Ad-Sumus, Editura Duran's, 2013.
Iată ce scrie președintele-fondator al Academiei Daco-Române, dl Geo Stroe, despre cel care semnează această nouă apariție, într-un articol apărut în revista Art-Emis:
“Academia DacoRomână din Bucureşti, România, l-a nominalizat pe scriitorul avangardist trilingv (română-franceză-engleză) Florentin Smarandache pentru Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2011. Niciun scriitor trilingv nu a primit Premiul Nobel până în prezent. (…)Are o operă vastă şi a abordat toate genurile literare: poezie, proză, teatru, eseuri, traduceri. El reflectă foarte bine globalismul actual ca scriitor deoarece a trăit şi a vizitat 40 de ţări, şi-a scris memoriile de călătorie şi jurnalul şi a creat în mai multe stiluri şi despre multe subiecte datorită fundalului său multicultural şi cunoştinţelor enciclopedice în multe domenii. Este și un poliglot. Corespunde Testamentului lui Albert Nobel referitor la "cel mai mare beneficiu făcut umanităţii", deoarece paradoxismul, mişcarea literară pe care a iniţiat-o, este acum folosită - prin Teoria Raţionamentului Paradoxist şi Plauzibil Dezert-Smarandache (abreviată DSmT) - în medicină, cibernetică, cercetarea aerospaţială, robotică, logică, filosofie, transdisciplinaritate (interconectând literatura şi ştiinţa, pavând drumul spre noi dezvoltări în literatură). Paradoxismul este prima avangardă literară din lume cu aplicaţii practice în ştiinţă. De asemenea, este multitalentat şi, prin înaltele şi variatele sale experimente literare avangardiste, a realizat o operă remarcabilă într-o direcţie ideală, în conformitate cu Testamentul lui Alfred Nobel, în beneficiul umanităţii. Ca scriitor complet, a scris şi a publicat: poezie, dramă, romane, povestiri, eseuri, jurnale, dar şi articole lingvistice, manuale de matematică şi lucrări de cercetare, programe de calculator, filosofie şi traduceri (din franceză, engleză, spaniolă, portugheză şi italiană în română), filatelist. El însuşi şi-a tradus unele cărţi din română în franceză şi engleză.
În domeniul umanist, el este tatăl „paradoxismului" în literatură, mişcare de avangardă movement, bazată pe folosirea excesivă a antitezelor, oximoroanelor, contradicţiilor, paradoxurilor în creaţii, pornit de el în 1980 în România, ca protest antidictatorial. A publicat cinci (n.n.: de fapt, s-au cam făcut NOUĂ, între timp!) Antologii Paradoxiste Internaționale, la care au contribuit sute de scriitori din întreaga lume (http://fs.gallup.unm.edu//a/Paradoxism.htm). În tiparul sau în legătură cu paradoxismul el a introdus: Noi tipuri de poezie cu formă fixă, precum: Distihul Paradoxist, Distihul Tautologic, Distihul Dualist, Terţianul Paradoxist, Terţianul Tautologic, Catrenul Paradoxist, Catrenul Tautologic, Poemul Fractal, Non-Poemele (1990) şi alte experimente poetice avangardiste dincolo de limitele poeziei”.
…Cu drept cuvânt, atât omul, cât și artistul FLORENTIN SMARANDACHE trebuie apreciat, cu deosebit respect, nu doar pentru calitățile, estetice ori științifice, ale operei domniei sale, ci, poate, în primul rând și înainte de toate, pentru curajul său atitudinal și pentru caracterul său, pentru verticalitatea morală, pe care le impregnează, în orice lucrare a Duhului său.  Domnia sa pare a fi modelar nu doar prin paradoxismul ctitorit, ori prin teoriile sale (matematice, fizice, informaționale), extrem de interesante și incitante, deschizătoare de surprinzătoare perspective cognitiv-umane – ci este modelar, fără doar și poate, pentru Duhul românesc, în genere, căruia îi indică punctele cardinale uitate, de o bună bucată  de vreme (mai mult de  jumătate de veac…!): demnitate, onoare, sete de Adevăr și putere de caracter, muncă/lucrare tenace și fără de răgaz, pentru a apăra acest Adevăr.
Noi credem și susținem că noul său volum (demonstrând, din plin, efectul înviorător al dușului de gheață și lumină, proaspăt ideatic, pe care îl administrează  lumii așa-zis moderne – de fapt, aprig degenerate!   -  paradoxismul), format din poezie sapiențial-aforistică și o concizională anecdotică de tip paradoxistic (aparent, sub forma unor poeme într-un vers, situate în zona nu doar formal, ci și semantic, a “poemelor tehnice”, care, adică, respectă ceea ce FLORENTIN SMARANDACHE și-a autoimpus, “legislativ”, din punct de vedere formalo-conținutistic! -  grupate câte unu-două, până la grupuri de cinci-șase-șapte-opt versete – care, însă, citite a doua oară/de mai multe ori, demonstrează că au fost create spre a ilustra poemul scurt, despre care făcea vorbire romanticul genialoid american Edgar Allan Poe - cel care, prin lucrările sale “Filosofia ceației poetice” și “Principiul poetic”, a ctitorit, sau, măcar, înnoit, atât teoria literară, cât și legile poeticii!), izvorăște tocmai din această dorință de re-amintire (către umanitate și către poporul din care se trage autorul),  a legilor morale, a principiilor de cosmică anvergură, ale creației umano-divine.
Așa cum Urmuz/Demetru Demetrescu-Buzău lasă să se reverse, dincolo de anecdoticul, de teratologicul grotesc  și de absurdul cosmic, cataractele semantice ale unor arhei atitudinali și simboluri ale mișcării secrete a Duhului uman – tot așa și FLORENTIN SMARANDACHE tentează, dincolo de aparențe, să închege un univers coerent al existenței și făptuirii esențial-umane.
Pentru a mări puterea de convingere asupra autenticității demersului scripturistic și a trăirii vitalisto-poetice, autorul folosește tipul de literă SEGOE SCRIPT, prin care se sugestionează asupra scrisului de mână. MÂNA FĂPTUITOARE-ÎNFĂPTUITOARE, DEMIURGICĂ.  Este clar că anecdoticul  maschează, de fapt, o vastă concepție de viață, teribile dubii existențialisto-expresioniste...
Autorul, de fapt, se deconspirase, oarecum, încă dintru început, printr-un fel de PREFAȚĂ, la SCRIPTUM  FURTIVUM (scriere ascunsă), aparținând scriitorului și jurnalistului OCTAVIAN BLAGA:  Poemele cu poeme sunt compoziţii de versuri independente (poeme într-un vers), DAR O LEGĂTURĂ SUBTILĂ, ÎNTRE VERSURI, TRANSCENDE.
Titluri de astfel de poeme scurte și de poeme (172 la număr) într-un vers (care disimulează, atât prin utilizarea anecoticii concizional-paradoxiste, cât și prin utilizarea punctului așa-zis final - continuitatea ideatică și de imagine, ale poemului scurt!), precum: Raze curate (Un pictor restaurator de antichități modern./Desenând raze curate de paradis), Unghi de umilință (Soarele se aprindea la față/Linia de tragere cu arma nu era trasă./Doar unghiul de umilință a rămas același.), Minciuni (Mă vorbise de rău cineva cu niște minciuni./Este cineva la care nici nu gândește, mi-a spus./Și-atuci am început să mă gândesc la cine nu m-aș gândi./Eram într-un fil foarte bulgar.), Dragoste ratată (Iubeam o damă și un câine./Pe mine mă iubea doar câinele.), Nesimțire (Bună ziua, scaunule!/Pe Ion îl cheamă Vasile, iar pe scaun Marian./Îmi venea să-i trag o palmă pe fața de masă.) Program (Sângele e întemniţat în trupul de carne. /Curgând la deal şi la vale într-o savantă neştire.), Absurdum est (Raţă trăindă pe nori. /Sună cîinele. /Oameni în statui. /Aşa ne trăim absurdul nimicniciei în present.), Istorie (Unii sunt scrişi cu litere de-o şchioapă. /Alţii, cu litere care şchioapătă.), Concluzie (Nicăieri nu-i dreptate. /Iar porcul glod găseşte oriunde.) etc. etc.  – sunt semne ale unor experimentări îndelungi întru existența umană, dimpreună cu aceste instrumente, numite viață și moarte, lume cosmică (micro- și macro-…), dragoste, sentiment al iminenței sacralității…FRUMOS  - Frumos pereceput, la limita existențialului, între existențial, ca impersonalitate divin-sapiențială și…inevitabil: estetic! Da, este cea mai fermecătoare carte, pe care noi am citit-o, dintre toate cele 75 ori 80, de până acum, ale lui FLORENTIN SMARANDACHE!
Imaginile foto (care pot avea și misiunea, tacită, de a împărți textul în douăzeci și una de părți difuze), confirmă, sprijină și augmentează intențiile (tensionatoare, în registre paralele: cosmic-divinul dublează semantic umano-divinul) textului: ceruri încărcate de nori, fulegere și trăsnete (sugerându-se că singura relație cu Omul, menținută/întreținută de divinitate, este una de expresie luminică a mâniei, una imperial-celestă și dominată de aspectul iahwico-veterotestamentar al divinității). Dar nu lipsesc, imagistic, amurgurile senectuții sapiențiale și nopțile enigmei existențiale – prin care finalul de carte este înseninat, îndemnat spre liniștire, echilibru spiritual și reflecție. Ba chiar, prin imaginea Porumbelului Alb – se marchează șansa împăcării de/cu sine a omului existențialist-dezechilibrat de propriile viziuni, absurd și aparent ireconciliabile logic, asupra lumii și ființării în lume. Iar finalul cărții aparține speranței pandorice (de victorie asupra neantului și/sau auto-aneantizării semantice): un poem, DOR, este dublato-confirmat semantic, prin imaginea unui câmp al belșugului (formal, dar și resurecționat din străfunduri!) și al tensiunii strict umano-divine a dorului (care va rămâne, “precum în cer, așa și pre pământ”, singura imperialitate valabilă, semantic și atitudinal, pentru fătura și făptuirea umano-divină): Ţi-ai uitat chipul pe roza floare. /De când nu mai vii, nu mai sunt. /Braţele le-am pierdut pe lângă trup. /Am ieşit din mine prin simţuri afară. /Durerea este o vietate. /Plânge pe clape dorul. /De când nu mai eşti, nu mai vin. Chipul de pe “roza-floare” devine singurul reper atitudinal al ființei sensibile și dinamico-spirituale a omului. Așa cum “roza-floare” este expresia perenității și ciclicității existențiale, așa și dinamica făptuitor-umană va deveni expresie a perenității – pierderea, durerea și ne-venirea vor fi, mereu și ciclic, urmate de aflare/re-găsire, înseninare și re-venire ontic-graalică.
Existența, ca suferință (Suferinţă : Plângi cu lacrimi de ceară. /Îţi fotografiez durerea. /Nu există moartea, ci timpul care se opreşte./Ca-ntr-o închisoare.), îmbătrânire/senectute (Îmbătrânire : Ceata brazilor aleargă după mine. /Prin giulgiurile iernii. /Mă doare material această zăpadă. – sau: Senectute : Marea e un munte albastru. /Îi întorc valurile, filă cu filă.
În barba mea creşte timpul. /Tot mai albastru. /Iarna cade deasupra zăpezii.) și nefericire, sau chiar ca avertismente funeste, sau ale neantului (Nefericire: Ploaia înflorea străzile mele. /Pe alt cer, poate râdea soarele. /Mereu pe meridianul tristeţii. /De ce atâtea nopţi în viaţă? - sau Fluturii morţii : Un strigăt cu pietre azvârlind din gură. /Apoi, alt strigăt, muiat în linişte. – ori chiar: Neant : Un om care-a ieşit din el. /Cu ochii burduşiţi în somn. /Se izbeşte de gol.), “greutatea timpului” (Greutatea timpului: Sufletul uscat al focului. /Neîntruparea în cuvinte. /Ziuă vie. /Atât de greu cântăreşte timpul.), inflația stării de noapte, armonizată simfonic ori, mai des, infernalizată, prin gonflarea timpului în anotimpuri (Anotimpuri /Cîmpuri răscolite de plug, timpuri răscolite de bombe. /Grâul îşi potriveşte chipul în că-maşa ţăranului. /Vieţi întinse-n ţărână. /Trăind ca-n plângerile unei cepe culese toamna târziu. /Materia sângerează în albul vin de iarnă. /Noaptea nu există /Nu există noapte fără mine. /Aşa cum chipul este masca su-fletului. /Şi fluviul moare în ocean. /Nu există noapte fără tine.), în viețile noastre – sunt aspecte posibil de  ameliorat și convins, prin magia ploii și, consecutiv, a înfloririi Duhului, să se auto-exorcizeze semantic și să efectueze transfigurarea/transcenderea, implicit chiar stării de nefericire (care este una tranzitorie, iar nu definitivă!), întru ploaia resurecțională și către solaritatea reiteratoare de cicluri existențiale: Ploaia înflorea străzile mele. /Pe alt cer, poate râdea soarele.. Suferința prin timpul-istorie, îmbătrânirea și reificarea în-cerată a existenței umano-divine, precum și somnul Duhului, cel născător de monștri și de neant nu sunt și nu pot fi stări definitive ale ființei/ființării, ci etape spre/întru re-inițierea întru Eternitatea Divină a stării de Grădină a Existențialității Reale a Ființei/Ființării Umano-Divine. Stările tranzitorii pot fi rezolvate, amiabil și cu translări în registrul eliberării sinelui-floare-înfloritoare, spre eternitatea-Grădină. Iată dovada textual-contextuală: Eternitate - Floarea ţine-n ea parfumul./ Ca-ntr-o închisoare.). Cum este posibilă rezolvarea tensiunii existențiale? Simplu: 1-prin renunțarea la starea definitorie a condiției umano-animalice, de egoism-egotism (un fel de autoreflexie deformatoare și, deci, alienantă și, în cele din urmă, aneantizatoare): Egoism  - Ascult strigătul culorilor aprinse. /Trăiesc într-o peşteră rece cu dinţi de stalactite. /Nu cred decât în mine. /Cine să-mi spună dacă mă exist?  - 2- prin ZBOR întru TRANSCENDERE, VÂNT ÎNTRU LOGOS-CUVÂNT (Zbor:  Luna clipeşte din ochiul pe ju-mătate închis./Împrumut de la ziuă câteva di-mineţi. /Zbor pe brazda de ape a vântului.), 3- prin abandonarea singurătății egotiste, prin care se refuză cuvintelor potențialitatea demiurgică originară, ioanică, paradisiacă, întru Logos-ul Neafectat de Cădere (Cuvinte mutilate : Gânduri torturate în necântecul singurătăţii. /Sângele se cântă pe câmpia de suflet. /Mutilez cuvinte în fauna versu-rilor.) - singurătatea ca stare de înstrăinare și falsificare semantic-existențială, de sterilitate semantică - și adoptarea stării pozitiv-creative, demiurgice și autodemiurgice, prin ARTĂ, “ogorind”, Poetul precum țăranii (care “șterg urmele” Căderii, ale Sterilizării prin Luciferizarea cu Interogații Inutile și Inutilizabile, care “nimicesc pământul”, restaurând celestul în terestru! - Ogorind: Ţărani, la munca câmpului. /Ştergând urmele. /Nimicind pământul. /Ca-ntr-o dragoste nedesluşită. /Ca-ntr-o sărbătoare de Crăciun. /În urma lor, cresc brazi cu globu-leţe şi betele direct din pământ. ), Lumea Cuvintelor/Logos Întemeietor/Reîntemeietor, Cuvintele Fecunde, Cuvintele Mustind de ROD, Cuvintele care nu neagă moartea-putrefacția, pentru că Moartea-Putrefacția semnifică nu doar sfârșit de ciclu, ci Început Proaspăt și Înalt, ci translucidizarea/trancenderea/Revelarea Eternității în Efemeritate (Efemerism Citesc lumina. /Forând în strat de vremi. /Mă dizolv în juru-mi. /O nouă naştere îţi cer.) și reiterarea Stării de Viață-Ciclicitate Infinită a Vieții, mustind de Eternitate (abundă, în textul cărții, ARTELE POETICE!): dinspre “carierea drumului întru Logos” (Autopoem Stol de zile fâlfâind vioi, /Drumuri cariate de noroi.), spre Artă poetică: Versurile, coloane infinite de grai. /Să scutur fructele din poeme, până n-au să putrezească.
Speranța Pandorică marchează sfârșitul nopții existențiale, nemaicultivând starea de război/ războire cu sinele mistic (Linişte tulbure : În pasărea aceasta se află un zbor. /Desenând liniştea. /Dar oamenii trag cu tunurile în pace. Plăcerea mâniei, războiul. /În pasărea aceea se afla un zbor.), sau pe cea de singurătate alienantă… - nu, ci: Am închis noaptea într-o floare cu cheia speranţelor, Pandoră ! – …ci cultivând starea binecuvântată de MUGURI BUCUROȘI (Muguri bucuroşi : Porni cu râs de muguri copţi. /Primi sărutul de spumă al sân-gelui. /Ne-am îngropat atâţia ani în glie. /Pentru a cunoaşte bucuria înmu-guririi.), precum și pe aceea originară, de Stare-de-Dragoste/Soi-de-ZBOR-prin-Femeie: Un soi de zbor : Să iubeşti femeile ! /E ca un cadou împachetat în sur-prize. /Dragostea, un soi de zbor pe cerul unei inimi nesfârşite. /Soarele tăbăceşte bolta.

…Omul care muncește, în debutul cărții, există sub dublu regim: al norilor celești, gata să se dezlănțuie terifiant, dar, pandant, și al copacilor/copacului tereștri/terestru, înfloriți/înflorit și luminați/luminat. Raiul/Grădina Raiului este posibil de recuperat/restaurat. Omul, oricum, își vede de treaba lui, munca și concentrarea spirituală devin expresie naturală și spiritual-atitudinală: resurecția Omului, prin rodul muncii spiritualizate/concentrate, ca pandant al mâniei celeste, deviant spre tiranie/tiranizare existențială.
Învingătorul este Poetul Învins ARTISTIC (în speță, FLORENTIN SMARANDACHE!), cel care, înfrângând potențialul declarat al Morții, prin asimilarea organică a EK-STASIS-ului, transcende starea de Învins Existențial, în aceea de Existență Revelat-Eternă/Hristică, de Revelare a Adevărului-ca-Stare-Divină, Resurecțional-Hristică, NEOTESTAMENTARĂ, de  Restaurare/Reaflare a Stării de GRĂDINĂ: Învinsul Ochi ascunşi. Şi-a ieşit din el. /Pentru că trebuia să învingă în-frângerea. Trebuia să înfrângă gloria ade-vărului.
Iată cum, din pseudo-anecdotism, răsare (la modul soteriologic) Mântuirea, ca Apogeu al Stării de Trezire/Revelare-a-Adevărului-Ființei/Stării-de-Grație-a-Ființării-Umano-Divine! - …asta, dacă ai Har Poetic, Har al GRĂDINII!
Iar FLORENTIN SMARANDACHE are din plin, să dea și la alții. Și asta, în ciuda…”criticilor mei” (ipotetici, dar…”demonstrând întru demonstrație”, la modul strict ludic, steril  și marionetistico-“păpușar”! – cam așa : Criticilor mei (ipoteză) Sună clopoţelul, drăgăşelul!/Parcurg drumul de la sala de clasă la sala de masă. /Închisă, împinsă. /Bat la uşă,/deschide o păpuşă. - și/sau: Criticilor mei (demonstraţie) : Dacă vreun critic prea zelos se leagă de asta, şi-i hotărât ca în cele din urmă o să ia un pendul şi o să măsoare adevăratul răstimp de când sună clopoţelul şi până în clipa când se aude bătaia în uşă, iar apoi, aflând că aceasta ţinuse doar două minute, treisprezece secunde şi trei cincimi, se va apuca atunci să mă înjure pentru o atare încălcare a unităţii de vers.), a duhurilor cârtitoare ale lumii terestre. Și, firește, întru Sacra/Autosacrificatoarea Abluție Luminoasă și întru Smerirea-cea-Adevărată, întru Arheul Absolut al Duhului Valah - EMINESCU! (cf. Pericol de naştere:  
Poemele se dau acum jos din carte. /Locuiesc în poemele acestea la o sută de ani versuri depărtare de Eminescu. /Cartea aceasta, desigur, a mai fost scrisă o dată. /Cu acelaşi negru de sub unghie împrumutat de la viaţă. /Eminescule, mă duc să mă spăl. Aşteaptă-mă, rogu-te ! ).

                                                                                              Adrian Botez

 
 PSEUDO-HERACLITEANISM, ELEATISM ŞI CREŞTINISM, ÎN VOLUMUL „SPIRALELE ADOLESCENŢEI”, de ELISABETA IOSIF


Cartea „eminesciană” (deşi sunt scrise/inscripţionate, de autoare, motto-uri din mulţi scriitori ai valahilor şi ai lumii...de la Arghezi, Blaga şi Nichita Stănescu, până la Herodot, Novalis sau Miguel Angel Asturias!) a Poetei ELISABETA IOSIF, „Spiralele adolescenţei”, aduce, în prim plan, o filosofie socratic-maieutică: ne îndeamnă spre întrebare (exorcizatoare de nelinişti-cutremure fiinţial-umane, oedipiene) - şi ne întreabă, prin fiecare dintre poemele ei, ce înseamnă vârsta existenţial-umană, numită „ADOLESCENŢĂ”. Poeta dă răspunsuri care cer întrebări noi, deci, noi răspunsuri! „Eminesciană” (prin motto-uri şi prin credinţa, neclintită, în Originaritatea Sacră a Logos-ului VALAH!) şi pseudo-heracliteană (prin tentaţiile istoricizării reversibile, folosind vehiculul Adolescenţei!) – cartea Poetei înaintează, treptat – Poeta iniţiindu-se şi iniţiindu-ne, întru alt chip al Versatilităţii Proteic-Demiurgice: LOGOS-ul Demiurgic/Auto-Demiurgic. EL -  Aminul-EMINESCU.

În general, pentru Poeta ELISABETA IOSIF -  ADOLESCENŢA este o stare mistic-versatilă, mistic-tranzitorie, mistic-consubstanţială (pseudo-heracliteană, deci...) cu COPILĂRIA (care, prin originaritate, prin valenţele de „vârstă de aur” – este eleatică!). De fapt, ADOLESCENŢA devine un loc geometric, de re-armonizare a contrariilor existenţial-cosmice.
ADOLESCENŢA este singura, dintre vârstele umane, care are potenţial metafizico-tranzacţional, care face oficiul de zeitate psihopompă (dinspre originaritate, spre istorie...şi, înapoi, fuga-fuguţa, spre Refugiul de Aur/Vârsta de Aur/COPILĂRIA!): un Charon bonom, care permite şi acceptă să se treacă, reversibil, peste linia Styxului („peste linia ei” – linia-coardă de SĂRIT : este saltul peste interdicţiile ulterioare căderii omului – dar şi pascalul „leagăn al lui Iuda”, cu funcţie atât exorcizatoare, cât şi metanoică, soteriologic-transcendentalizantă!), să se intre în jocul rugăminţilor umano-metafizice, prin care să se îngăduie neîngăduitul: „plimbarea” (descendent-ascendentă!)  prin timpurile fiinţei. „Adolescenţă. Mă mai uit, înainte de a sări coarda,/Peste linia ei. O găsesc şi pe-o filă, într-un poem adolescentin./Ce dacă! Mai lasă-mă, să mai copilăresc puţin, draga mea Adolescenţă!” (cf. Anotimp albastru, p. 4). Da, numai ADOLESCENŢA păstrează, încă intacte (şi, paradoxal: le conştientizeată, ca pe un Paradis pierdut, în acelaşi timp!), liniile de forţă ale Originarităţii – aducând, însă, şi vagi, dar persistente presimţiri ale viitoarelor spulberări ale vârstelor intransigente-nontranzacţioniste: “Şi totuşi, mai rămân o clipă doar, lângă barca amintirilor,/Alături de jocul „de-a castelul de nisip”, nespulberat, încă » .
Volumul se numeşte, corect (întru pluralitate/pluralizare!), “Spiralele adolescenţei”, pentru că ADOLESCENŢA are integrată, în semantica ei interioară, atât  Coloana, TORSIONAT-SPIRALATĂ spre Infinit, a lui Brâncuşi – cât şi Înţelepciunea Chtonian-Versatilă/Contradictorial-Demiurgică, Sinusoidală-pe-VERTICALĂ (glisând, proteic, şi-n SUS, şi-n JOS!), a ŞARPELUI. Transcendere, din cer în cer existenţial, până la CERUL AL NOUĂLEA (...sau al nouălea cerc infernal?)! – cât şi ispitire dublă: de revenire la Originaritatea Copacului, cât şi de tentare, senzual-vinovată, a tainelor existenţiale ale vârstelor ulterioare, nevăzute, dar intuite, cu râvnă secretă. MAMA-Paznica Porţilor Vârstelor, este adorată, dar şi depăşită, viclean, de adolescentă, spre ispitire (MAMA păstrându-şi, total, intransigenţa originarităţii, a purităţii moral-existenţiale şi funcţionale – ea este, mereu, “ca prima dată” – solaritatea ei neînsemnând tranziţie temporală, ci însemnând doar statornicia întoacerii luminii la origini; de aceea şi autorestricţia sa, de consubstanţială, până la identitate, cu  SOARELE/FLOAREA/VEGETALUL!), deci, evadare spre istorie-ofilire: “S-au ofilit muşcatele, aflate într-o glastră…/Mai speră în iubirea cea oferită-odată.../Iar mama-i mamă! Îşi caută copilul de-altă dată” (cf. La fereastră, p. 6) – şi : “Spune-i mamei că o iubeşti, într-o zi datată,/Împarte-i soarele din priviri, ca prima dată./Numai astfel, copile, singur vei vedea,/Cum creşte o floare; adăugă-o şi-n inima ta” – cf. Creşte o floare, p. 7.
MAMA şi FLOAREA (izotopice semantic cu IUBIREA FERTILĂ/FERTILIZATOASRE) sunt, deci, singurele certitudini evidente, singurele repere existenţiale, într-o descompunere, permanentă, a existenţei umane, în incertitudini dureroase/iniţiatice – şi o recompunere a fiinţei/fiinţării, la fel de permanentă, pe noi paliere, mereu altele (dacă nu, neapărat, superioare!), ale istoricizării spiritual-fiinţiale: “Îmi privesc mama. E la fel de tânără (...)Doar crizantema din faţa mea clipeşte/Cu pletele de soare în vânt. Ca o certitudine/Îmi zâmbeşte, anunţând ziua de mâine” (cf. Incertitudini, p. 10)
CARTEA este IUBIRE (mistică!), pentru că trimite la biblicul Logos Demiurgic, întemeietor de ORIGINARITATE: “La-nceput a fost Cuvântul. Şi în Carte am citit/Să iubim fără-ncetare,  tot ce ei ne-au învăţat./Iar părinţii ne-au spus totul şi acum ne-am amintit:/La-nceput a fost Cuvântul. Să păstrăm tot ce ne-aţi dat » (cf. Iubirea, p. 8) – de aceea, ÎNVĂŢĂTOAREA-TAUMATURG are, şi ea, funcţie cosmic-maternală (deşi « nu mai este ca-nainte » - copilăria tranzitează spre Adolescenţă, iar, cu o faţă, Adolescenţa-IANUS priveşte spre istorie!) şi de  Paznic al Pragurilor Întemeietoare, întru Logos-MIT-Poveste : « Din poveşti am învăţat. Nu mai este ca-nainte,/Dar cuvântul învăţătoare a rămas cu drag rostit”(cf. Iubirea, p. 8) – şi, din nou, IANUS BIFRONS,  menţinând/menţionând echilibrele cosmice, între Iarnă-Violenţă Antispirituală, Oglindă/”Hotar”-dintre-Lumi şi Ghiocel-Resurecţie Spiritual-Fiinţială: “Stă în prag de Echinocţiu,/Aşternută peste efigia iernii./În oglinda lui Ianus,/Cu durere, tresare un ghiocel” (cf. La poarta lui Ianus, p. 36).
Logos-ul Adolescenţei este Logos-ul Mistic, precum Mărgăritarul Scoicii şi precum Durerea Mistică/Iniţiatică, a Iubirii de/întru Hristos: “Ne regăsim în cuvânt, ca într-o scoică/Mereu, căutând perla primei iubirii tăcute,/Enigmă a Adolescenţei. La graniţa Paradisului/Cuvântul nescris. Doar noi facem pasul…dincolo,/Prin vreme. Ca să ne regăsim în el, ca într-o apă./Suntem lunaticii adolescenţi din făurarul  Timpului./Câteodată, culegătorii de perle sparg carapacea/Tăcerii lui. Trecem linia prin iubire, doar tu şi eu./De câte ori am fost ilegal în adolescenţa Cuvântului ?!” (cf. Ilegal în adolescenţa cuvântului, p. 21). Logos-ul Adolescenţei este, deci, “ilegal”, în sensul că va crea/isca, dinăuntrul Demiurgiei Iubirii,  alte legi (alt Logos-ului-ORDONARE DE LUMI!), decât cele bezmetice, decăzute în parodiere de Logos, ale lumii terestrizate-istoricizate, degenerate şi desacralizate.
Adolescentul trebuie să fie/devină (pentru a-şi împlini funcţia tauzmaturgică!), deci, Cavaler, Rege al Lumii, Ambasador şi Paznic al Cetăţii Logos-ului Demiurgic/Autodemiurgic: “Ambasadorii demni ai cuvântului/Ctitorind temeinic, în osia drumului/Şi-au clădit castele  în file de roză/Transportând iubire în vetre de hipnoză./Adolescentul i-a ridicat palate în a ei vatră/Şi a adunat–o în buchet, într-o glastră…/Cu spada verbului,  în Cetatea vârstei lui/A sperat, că va deveni regele universului” (cf. Cavalerul cetăţii, p. 24).
Iubire cu Maestră şi cu Maestru (prin mijlocirea clasică, a MAMEI- Venus/Afrodita – dar şi prin TATĂL-Logos AMINO-HOMERICO-LUCIFERIC: “Zeiţa lui Homer trece /Prin degete trandafirii/Dimineţi grăbite de Venus. /Tresare un Luceafăr,/Prin versul meu, fecioară. /O stea se-mbujorează-n primăvară… /Căzând în Echinocțiu,/Aprinde-n zori cununa poetului din vers… - cf. Vestitorii, p. 18)– întru TAINĂ/TĂINUIRE COSMICĂ. Întru FLOARE/ÎNFLORIRE DEMIURGICĂ-AUTODEMIURGICĂ: “Cui îi pasă de iubirea noastră,/când iar au înflorit castanii (...) [Eminescu spunea/cânta, în Floare albastră: “De mi-i da o sărutare, /Nime-n lume n-a s-o ştie, /Căci va fi sub pălărie  /Ş-apoi cine treabă are!”]la infinit/Tăcerea are voie să tresară/La freamătul de frunze priponit./Ascultă, cum în sunet  de castani/Iubirea noastră iar a înflorit…(cf. Iar au înflorit castanii, p. 16).
Cine crede în Logos-ul Solaro-Vegetalo-Cristic, dobândeşte puterea vindecării de IARNĂ – şi a trecerii Adolescenţei (ca stare tranzitorie), dinspre „pătarea cu/de iarnă”, spre POEZIE/RE-ARMONIZARE-RE-ORIGINIZARE A LOGOS-ULUI, întru Parashabda-Suntetul Originar al Demiurgiei Cosmice: „Soarele apăruse târziu, pe cer/Cu licăriri suave pe zăpadă,/Care sunau a asfinţit./Numai dealul răsuna alb/Deasupra ghioceilor veseli,/Pătaţi de iarna,/Ce trecea nepăsătoare,/Ducând anotimpul în poezie” (cf. Răsărit, p. 35).
Intranzitivitatea/intransigenţa MAMEI, FLORII, CĂRŢII – par a cere echilibrarea, cosmico-umană, prin elemente tranzitiv-versatile, constant-interogative: OGLINZILE şi APELE/OCHII (pseudo-heracliteene/heracliteeni şi, concomitent, eleate/eleaţi, prin fluxul-refluxul amintirii). Dar, mereu, şi Om, şi Oglindă, şi Apă, şi Ochi - cu privirile aţintite către Marele lor CREATOR întru LOGOS - Marele Veghetor Cosmic, Demiurg şi Visător de Creaţie-Lumi: “El”/Aminul-Eminul-EMINESCU-LOGOSUL VALAH şi COSMIC!. Constanta de gradul ZERO! Fiinţa şi Istoria se conformează şi se reformează, întru DUMNEZEIRE, prin intermediul fascinant-versatilelor OGLINZI-CARE-PE-EL/AMINUL-ÎL-REFLECTĂ/FIXEAZĂ MISTIC: “O oglindă e …transparentă, cu ape în mişcare/Măreşte detaliile. Îl priveşte fix pe fiecare./Când vreau să o ating  dispare. Se depărtează/Sau… mi-l trimite pe El. Cel ce ne veghează…//Oglinda mea… albastră, visează… Ea …vede idei,/Mi-aduce  iubirile trecute. Ce albaştrii-s ochii ei!/Şi amăgirea oglindirii adolescentine!   Mă pătrunde,/Mă ţine trează.  Ce semn îmi dă, ce  mai ascunde? » (cf. Oglinzile mele, p. 12).
FEMEIA, OGLINDA, COPACUL/STÂLPUL COSMIC-ATLAS – iată sorgintea fiinţării şi echilibrării cosmice, la Poeta ELISABETA IOSIF: “La infinit, femeia, cer vertical /Asupra pământului orizontal. /Atlas îi este stâlpul cosmic, sprijinind oglinda” (cf. În oglindă, p. 20).
Iar EMINESCU – Tatăl Constanţelor Cosmice, deci şi Tatăl FLORII. Deci şi Mirele Cosmic al MAMEI. Vegetal-Atemporal, Vaticinar – deci, Marele STÂLP/ORB MISTIC şi Marele, Fascinantul MUT al ÎNFLORIRII ZODIILOR/FĂT-FRUMOSUL COSMIC: “Priveam incandescenţa tăcerii florilor de măr,/Lumini de coroniţe dalbe, adunate-n al ei păr./Născut în Gerar, din amintirea florilor de gheaţă,/El. Floare nemuritoare, topită-n unghiuri de ceaţă.//Respira lacom din mireasma aurie a florilor de tei /Culegând parfumul straniu al buzelor, prin surâsul ei,/Eminescu. Scrutând scurgerea timpului, la ceasul zorilor/Îşi înmuia iubind, pana fulgerândă, în tăcerea florilor…” (cf. Tăcerea florilor, p. 13).
Prin supunere la Maeştrii TĂCERII FERTIL-DEMIURGICE, întru LOGOS-ul Mistic, „numai poemul rămâne” – adică, Poetul dispare, mistic (întemeindu-şi, astfel, definitiv, Originea Sacră!) dinapoia  Operei de CREARE şi ORÂNDUIRE A LUMII:
„Într-o armonie iluzorie/Adolescenţa striveşte lumina/Din visul ei. O transformă/În zeci de iubiri nesigure./E tot atât de confuză,/Ca mine. Numai poemul rămâne” (cf. Numai poemul rămâne, p. 45).
Cartea ELISABETEI IOSIF devine, pe parcursul demonstraţei despre funcţia, rosturile şi dimensiunile ADOLESCENŢEI (vârstă sacrală, plină de un potenţial demiurgic unic – şi, mereu, sacru-versatilă, între Sferă Eleato-Platoniciană şi Săgeată Heracliteană: „Înaintezi, ca o sferă zburătoare/Sfredelind cosmosul, indecis /Să te decupeze din săgeata timpului” – cf. Spiralele adolescenţei, p. 46) -  o demonstraţie despre smerenia de Duh, autentică, desăvârşită, dureroasă, deci cristică - tocmai pentru ca, astfel, prin acceptarea autosacrificiului atâtor potenţe abisale, să se creeze/re-întemeieze (cu durabilitate manolică!) Lumea, SPIRALAT-EVOLUTIV, întru Originara ei Orânduială/Logos-ul Originar: POEZIA. Prin care Orfeul eminescian menţinea, în lumină, această lume (cf. Memento mori) – şi proiectează, mereu, intrarea/demiurgia, în/întru toate lumile posibilului infinit, divin...
                                                                        Adrian Botez

 

 

 

 

 
              LITERATURA ROMÂNĂ DE AZI PE MÂINE

În măsura în care literatura rămâne un argument esenţial pentru însăşi identitatea unei naţiuni, în ograda acesteia rămâne valabilă necesitatea punerii în valoare, instituirii, cu luciditate şi bun simţ, a unor ierarhii valorice şi asta se poate lăsând să fie dicţionare/istorii ale literaturii noastre. Că sunt multe/puţine, vă rog să admiteţi că aceste demersuri, uneori de mari dimensiuni, rezultante ale unei documentări serioase, nu sunt niciodată destule.

1. Prin „Istoria literaturii române de azi pe mâine” Marian Popa ne pune în faţă o oglindă. Nu este unica, nici cea mai binevoitoare. Este un document ciclopic, care vrea să ne trimită la noi înşine: ce am făcut din viaţa noastră? A fost ea un p(act) faustic? Puteam face altceva? Ne va mântui posteritatea? Va rămâne, dintr-o existenţă, ceva mai mult decât un pumn de cenuşă? Este un semnal de alarmă, vorba lui Laurenţiu Fulga: “Grăbiţi-vă, tovarăşi, mai avem doar trei locuri în cimitirul Belu…”   Dacă am lăsat să treacă un timp nefolosit, a mai rămas puţin pentru…adunarea, ordonarea, dacă nu şi publicarea textelor din sertare. Marian Popa ar putea să-i facă pe necunoscători să creadă că am dus o viaţă normală, că am publicat cu toţii tot ce am scris. Tragic este că mulţi dintre noi am rămas cam fără operă, că spaţiul tipografic, drămuit cu zgârcenie de patria-mumă, s-a dat unora mai mult, altora mai puţin şi doar pe anumite criterii. Vorba lui Arghezi, “un nume adunat p-o carte”! Să zicem că  textele, pretextele şi contextele au fost teste de calitate umană, în regimul trecut. Criticul ne consolează cu un surâs caustic: cărţile acelea ar fi “…experienţe care lipsesc literaturilor franceză, britanică sau americană, cu care au contribuit la îmbogăţirea tezaurului mondial, scutind pe alţii de pionieratul unor experienţe în această direcţie sau sugerându-le ce merită a fi repetat şi, la o adică, perfecţionat”. Este şi asta ceva; a fost minunat, nu? Sigur, nu lipsesc evenimentele mai de senzaţie, ceea ce se întâmpla la Bucureşti: Nina Cassian avea 1000 de amanţi, pe mulţi i-a propulsat în funcţii de răspundere ; Marin Preda moare, probabil asasinat, după beţie. Poate că orice scriitor român ar fi avut o altă evoluţie dacă ar fi locuit în capitală. Dependenţa de Centru a fost principala preocupare a României. De atunci spaţiile spirituale, altele decât acela al aşa-zisului românism de bază, s-au reorientat spre polul naţionalului şi unitarului. Şi acum, pentru a răspunde cumva acuzelor de oportunism pe care le tot face Marian Popa vechii generaţii, uneori pe bună dreptate, o să afirm că nu din Vest a căzut pe capul ţării naţional- comunismul, ci mai din estul teritoriului. "Nu ne mai amintim de o mulţime de lucruri, faptul că Banatul a fost cucerit şi rupt în două, că zone importante au început brusc să depindă de Bucureşti…” (spune Cornel Ungureanu).
Marian Popa a mai alcătuit dicţionare. Mai bine că le-a făcut incomplete, decât “completate” astfel: autorul, având mult de lucru, “…n-a putut parcurge toate cărţile apărute: a apelat de aceea la lecturile de bunăcredinţă ale altora”. Treburile decurgeau astfel: acum treizeci şi trei de ani Dumitru Micu scria despre volumul de debut al subsemnatului în “Gazeta literară”. Impresiile domniei-sale au fost preluate de Mircea Zaciu, cu ajustări, în DSR( Dicţionarul Scriitorilor Români), document refolosit apoi de Marian Popa şi aşa mai departe, de alţi autori de dicţionare sau istorii literare. De unde se vede că uneori e suficient ca unul să citească şi mai mulţi să comenteze. S-a întâmplat mai ales astfel autorilor „din teritoriu”. Nu ştiu ce îl face pe autor să îi pună pe minoritari în rubrici minuscule, în care dezbate problemele ungurilor, nemţilor, evreilor. Mai scapă, din întâmplare şi câte un nume “străin”: Anavi Adam e pomenit la o excludere din U.S., Franyo Zoltan la o premiere. C.Vadim Tudor, cu care Marian Popa a fost coleg, este elogiat  cu asupra de măsură, cu poeme conjuncturale: “Cernobâle, Cernobâle…”  Se pierde spaţiu tipografic, în favoarea „provincialilor”, cu detalii tragi-comice: A.Babeţi debutează într-o gazetă de liceu, dar are ochelari groşi; Banciu a fost operat şi e alpinist precoce; romanul lui Cerneţ ar fi fost genial dacă autorul ar fi fost genial. Ş.Foarţă ar fi generat o veritabilă creştere a limbii româneşti. D.Ureche a ceauşizat şi el “înainte de a încerca să fugă în Vest”. A.Turcuş e menţionat ca pasionat “de mituri, eseuri şi astronomie”. Despre N. Roşianu: “Nu toţi uzează de lirismul patriotic pentru a se ridica; unii reuşesc să coboare cu el”. N. Dolângă “reduce patrioticul la un ruralism tradiţional”. Asta spre deosebire de, nu-i aşa, Vadim Tudor, cu “alegoriile splendide”? Aşa-zisa provincie e reprezentată, mai mult prin nominalizarea unor autori decât prin comentarea lor. În schimb, criticul constată că lui Hitler i-au fost dedicate cărţi “de autor”, spre deosebire de dictatorul român, care ar fi preferat cărţile colective. Nu-mi amintesc să fi existat asemenea ordine; s-a mers pe lirică festivă, de pagina-ntâi, care niciodată n-a fost inclusă şi în volumele autorilor. Printr-o chirurgie facilă se pot detaşa operele festive, de restul, cu adevărat reprezentative pentru fiecare autor. A trânti tot ce s-a scris în ultimele decenii sub semnul obedienţei faţă de stăpânire este o crudă lovitură. Libertatea de care dau dovadă spiritele noastre azi, fără părtinire faţă de conducători este dovada unui mai îndelung exerciţiu de independenţă. Popa ştie că poezia festivistă trebuia să posede o versificaţie perfectă. Viaţa era duplicitară. Puteai să scrii „texte”, dar şi să-ţi vezi de treabă, într-o lume numai a ta, mai bună. Aşa că putem să înţelegem pe cei ce, înghesuind totul între cele două paranteze , 1944-1989, procedează determinist, conform esteticii marxiste, chiar dacă în sens negativ. Or, se crede pe undeva că a treia Europă s-a inventat abia după răsturnarea comunismului? Că şi în teritorii, “limba se îmbogăţeşte invers proporţional cu jefuirea materială”, este o altă problemă. Dar ce se întâmplă astăzi?…Ca să nu mai vorbim de continuitatea şi desăvârşirea mizeriei. Criticul observă :se înfiinţa la Timişoara editura “Facla”, sub direcţiunea “obscurului” Simion Dima. De ce ar fi un obscur acest stilat gazetar şi om de cultură? „Secţia de beletristică trebuie să reprezinte Banatul multilingv, dar monocultural…din serii se reţine SATYRICON. Dar editura rămâne provincială”. Ei, da, cineva mai trebuie să trăiască şi în provincie. Când bucureştenii veneau în Banat, acesta li se părea mai puţin provincial, ba chiar ştiau că veneau în Centrul Europei. Din provincie venea şi Nicolae Breban, Number One azi. El lua locul lui Geo Dumitrescu. Se menţionează faptul că “reprezentativitatea unională (a revistei România literară) scade”, sub noul director, ceea ce iarăşi nu e adevărat. Se înfiinţează la Timişoara revista “Orizont” la care noi, redactorii, de fapt erau, zice inexact criticul, “colaboratori frecvenţi”. Un secret, dezvăluit, poate, din sursele obscure, la care criticul o fi avut acces: revista ar fi avut “sarcini speciale” vizând românii din Banatul iugoslav. Din această „informaţie clasificată” îmi dau seama că cel ce oferă abia acum asemenea adevăruri ascunse, era informat mai de mult. Măcar pe atunci, în trecut, spune autorul, s-au realizat “centre de recuperare nutriţională”. Exista “Libertatea de a trage cu puşca”. Azi – se continuă cu brio ceea ce s-a început: “exterminarea românilor”. Are dreptate criticul: am fost “provinciali”, “complexaţi sau naivi” sau “ticăloşiţi”. S-a utilizat un “naţionalism resuscitat pentru a zmulge noi energii unui popor obosit”. Trebuie însă să facem corecţia că generaţia şaptezecistă n-a format-o “Cartea Românească”, prin colecţia “Hyperion”, ci “Eminescu”, prin colecţia “Luceafărul”, unde au apărut şi mulţi-puţini autori din Vestul ţării, începând cu 1968. “Epoca aceasta produce tineri prea inteligenţi pentru ea”. Suntem de acord...Cu cât poezia devine mai intraductibilă, cu atât faptul e mai lăudabil, dată fiind perfecţionarea limbajului. Dar…”cuvintele sunt tot ce-a mai rămas din ce n-a fost, înlocuind idei”. Concluzie genială. Tristă, nedreaptă consideraţia asupra generaţiilor de azi: “lipsă execrabilă de caracter şi solidaritate, necesare binelui”. Splendid citatul din Fănuş Neagu: “Ori măriţi osul, ori răriţi câinii”. Intervenţia lui Doinaş faţă de şaptezecişti ar trebui conturată mergându-se la cauze. În text apare: ”…cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe şcolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Şt.Aug.Doinaş în serialul MODA POETICĂ 68”. Dar “detaliile” acelea au fost esenţa. Esenţa nesupunerii, fie şi mascată. Simţeam, în Banat, dezgustul dictatorului pentru acest teritoriu. I-am servit ironie mascată. Dar, înaintând în timp, ne-a scăzut puterea de a lupta; parantezele s-au strâns tot mai mult, nu se mai putea ieşi „afară”. Istoria lui Marian Popa nu este o inventariere de autori, ci un act de nesupunere faţă de unele tare ereditare ale criticii foiletoniste, „de sezon”.
                                                                                                                  LUCIAN BURERIU

 
  
                                        “Oameni de nisip”
                                                          de Ioana Stuparu


Ioana Stuparu scrie, nu de dragul de a scrie, ci pentru că are ceva de spus. Scrie pentru că simte nevoia să dăruiască semenilor din preaplinul său sufletesc. Simte că Dumnezeu i-a încredinţat o misiune şi i-a dat putere s-o împlinească pentru a nu lăsa să se piardă în negura timpului imaginea unor locuri şi a unor vremuri ireversibil marcate de zguduitoare evenimente dramatice legate de instalarea regimului comunist.

    Romanul “Oameni de nisip”, structurat în trei volume fiecare cu câte un subtitlu sugestiv:” Jurământul văduvei”, Târguiala”, ”Lacrimi pe vatră”,  are în prim plan istoria unei familii de ţărani. Dar privit în ansamblu, el este o monografie lirică a satului oltenesc Mârşani, unde autoarea s-a născut şi a copilărit. Spaţiul copilăriei reprezintă pentru ea, ca şi la Creangă, un loc sacru, o matrice spirituală pentru sufletul său devenit parte integrantă din acest univers. Mai mult decât atât, satul natal este un fel de axă a lumii spre care se întoarce cât poate de des cu bucuria şi nostalgia regăsirii unor amintiri dragi. Incontestabil, pentru Ioana, Mârşani este un loc unic, ca şi copilăria sa irepetabilă.
           Cititorul va descoperi însă în roman şi trăsături tipice satului românesc din Câmpia Dunării, de la jumătatea secolului trecut, întâlnite cu precădere în proza lui Marin Preda şi  poate în propriile amintiri, dacă am trăit acele vremuri la sat…
            Proza Ioanei Stuparu are un pronunţat caracter autobiografic şi realist, înfăţişând în manieră subiectivă, cu accente lirico-dramatice, pe alocuri umoristice, oameni, locuri impresii din viaţa personală sau din viaţa altor oameni la care a fost martoră.
           Relatarea începe din perspectiva unui narator oarecum detaşat de acţiune, ca apoi să ne introducă treptat în lumea satului ca s-o urmărim din interior, implicându-ne afectiv în şirul evenimentelor. Fixarea cadrului acţiunii se face în stil clasic, prin descrierea drumului de la Craiova spre Mârşani: “Ca să ajungi din Craiova la Mârşani, trebuie să ieşi din oraş pe partea dinspre Romaneşti şi să faci stânga pe şoseaua care duce la Bechet…”  Verbele de persoana a doua joacă aici rolul unei invitaţii la călătorie. Autoarea ne sugerează să găsim mai intâi locul pe hartă, apoi să ne lăsăm conduşi de ea pe acest traseu imaginar, parcurgând împreună o adevărată aventură de cunoaştere.
           Reperele toponimice reale conferă textului autenticitate. Impresia de autentic este întărită prin trecerea registrului narativ de la obiectiv la subiectiv. In prima parte a volumului întâi autoarea prezintă la persoana a treia câteva date din genealogia familiei: despre Oana, bunica din Daneţi, dinspre mamă; despre mama, Florica, fiica Oanei, peţită şi căsătorită fără voia ei cu Ştefan, fiul lui Mitru Leu din Mârşani; despre naşterea într-o conjunctură nefericită a Ioanei; despre moartea Mariei, bunica dinspre tată… De aici încolo întâmplările sunt evocate la persoana întâi, din perspectiva Ioanei, care devine personaj narator, martor atent şi extrem de sensibil la tot ce se petrece în jurul său.
        Ioana, alintată în familie Nina, este cu siguranţă un alter ego al autoarei. Memoria afectivă a copilului s-a suprapus peste memoria de lungă durată a maturului, care n-a uitat nimic şi care decupează secvenţele, le selectează şi le asamblează după o tehnică a colajului, recompunând din frânturi o întreagă etapă a vieţii sale. Firul epic se dezvoltă fără a urmări strict o înlănţuire cronologică, dar păstrând totuşi o cursivitate evolutivă lineară, fără alternanţe de planuri temporale şi narative. Secvenţele, nu lipsite de umor şi suspans, se succed într-o gradaţie ascendentă, de la inocentele altercaţii puerile, la bârfe, calomnii şi conflicte aspre, până la dramatice încleştări sociale ce torsionează viaţa familiei şi a satului, deturnând-o din matca ei firească.
        Deposedarea forţată de pământ şi de alte bunuri materiale personale ale ţăranilor creează o tensiune ce dă impresia de comprimare temporală (ca şi în “Moromeţii” lui Marin Preda). Evenimentele se precipită, par să nu mai încapă în timpul lor, în tiparul ştiut şi se revarsă năucitor peste oameni care nu mai înţeleg nimic din ce se întâmplă şi nu mai au vreme să se dezmeticească. Pierduţi de ei înşişi, devin parcă umbre călătoare, ca şi Ştefan Leu, în finalul romanului. După ce semnează adeziunea la colectivizare,el evadează simbolic din satul său, părăsindu-şi familia pentru a nu fi martor la distrugerea iremediabilă a demnităţii sale de om.
        Există după mine o legătură evidentă între titlul romanului (“Oameni de nisip”) şi ideea de vulnerabilitate a oamenilor în faţa marilor confruntări ale istoriei. Dar metafora poate avea şi alte conotaţii. Desigur, se referă în primul rând la terenul nisipos şi arid al Mârşanilor, dar se extinde şi asupra oamenilor, neputincioşi şi condamnaţi parcă la sărăcie, neputându-se niciodată baza pe roadele pământului. Florica face o distincţie clară între “oaminii de pământ mare” (cum le spunea ea celor din Daneţi cu terenuri mănoase) şi “oaminii de năsâp”, “de fâsălaie”, “farfarale”,”nimicuri”, după cum îi ponegrea la supărare, pe cei din Mârşani, cu zăduful celei care nu s-a putut acomoda nici  până la bătrâneţe cu statutul de “vinitică”.
        Dar, spre deosebire de mama sa, Ioana, alias Nina, mărturiseşte că-i este drag Mârşaniul şi găseşte nenumărate argumente pentru a-şi motiva sentimentele:
        “Dacă ar fi să mă botez singură, mi-aş pune numele Octavia Tursan (spune naratoarea). Octavia de la luna octombrie când m-am născut şi Tursan de la Valea Tursanului, locul cel mai drag de pe tot câmpul Mârşanilor, colţişor de Rai, oază în mijlocul nisipurilor, una dintre minunile pe care ni le-a lăsat Dumnezeu nouă mârşănenilor”
      O gamă foarte variată de personaje populează lumea satului. Autoarea stăpâneşte arta portretului. Dintre figurile evocate poate cel mai mult impresionează cea a mamei, în ochii copilului “icoană de închinat”: energică, harnică, îndemânatică, generoasă şi tolerantă, adevărat factor de echilibru în familie, dar şi printre vecini, credincioasă, păstrătoare fidelă a datinilor… nu diferă foarte mult de Smaranda Creangă, are ceva şi
din tenacitatea Vitoriei Lipan, şi poate că adună la un loc trăsături uşor idealizate ale ţărăncii  românce de pretutindeni. La fel de vii se desprind portretele lui moş Mitru, al Oniţei, al năzdrăvanei mezine a familiei, căreia i se spunea Fetiţa, sau portretul de-a dreptul pitoresc al cărui nume vorbeşte de la sine: Miţa Ţuiculiţa.
          Pline de umor şi de nostalgie sunt evocările jocurilor copilăriei: datul de-a păstrăvala peste stănoage, jocul de-a “lamba”, sau păţaniile hazlii, cu limba lipită, din cauza gerului, de clanţa uşii, curiozitate plătită cu o rană serioasă, oblojită de mama cu piatră vânătă, căzătura Fetiţei în fântâna secată, naivitatea  dezarmantă a copilului care aştepta să se întâlnească la şcoală cu “Naiba” şi multe altele se împletesc artistic în ţesătura epică a romanului.
       Dar poate cele mai interesante evocări rămân cele care se referă la sărbătorile satului şi la evenimentele esenţiale din viaţa omului: Crăciunul, Sfintele Paşti, naşterea, înmormântările, nunta şi mai ales horele duminicale. Apar aici o mulţime de datini şi tradiţii populare, amestecate: creştine sau laice, unele cunoscute, altele inedite.                                                                                                                                 Lumea satului trăieşte după legi nescrise, arhaice, păzite cu străşnicie din moşi strămoşi, echilibrându-se prin ea însăşi şi măsurându-şi timpul de la o sărbătoare la alta, într-o simbioză perfectă cu cerul şi pământul. “Ceasul mamei era cerul”, spune naratoarea, “ziua după soare, noaptea după lună şi stele”. Dintre obiceiurile tradiţionale ale satului aş enumera câteva: “laptele de bou” făcut din seminţe de cânepă după o reţetă specială, se împărţea în Ajunul Crăciunului pentru pomenirea morţilor; tot în Ajun, de câte ori intra cineva în casă, trebuia să aducă “pui” adică un braţ de paie sau coceni, însoţind gestul de urări de bunăstare; în zilele Anului Nou copiii  erau duşi la cea mai îndrăgită mătuşă pentru a fi “daţi la grindă”, moment festiv pentru  toată familia, pentru că, după ritualul ridicării copiilor până la grindă şi al urărilor tradiţionale ce se făceau concomitent, începea ospăţul şi toţi petreceau într-o atmosferă de veselie unanimă; De Anul Nou cetele de mascaţi desfăşurau pe uliţele satului spectacole inedite spre deliciul tuturor trecătorilor… Multe dintre sărbători erau dedicate morţilor. Femeile sau fetele îndeplineau adevărate ritualuri spre cinstirea celor ce nu mai sunt: tămâiau mormintele  de mai multe ori pe an, dar mai ales de sărbători; împărţeau colaci, pentru pomenirea lor; în vărsatul zorilor din ziua de Joia Mare fetele vărsau apă pentru morţi într-o poiană anume, şi le trimiteau lumină pe apa pârâului, cu sentimentul  sublim al unei datorii împlinite; în noaptea Învierii, după ce luau lumină, mergeau în cimitir şi puneau lumânările aprinse pe morminte, iar pentru cei morţi fără lumânare se dădeau de pomană cocoşi albi, etc.
          Peţitul, ursitorile, chemarea spurcului (staşnicul descântec de moarte), bocitul ritualic de înmormântare, sunt descrieri tot atât de pitoreşti. Adunările de “taină” din serile de sărbătoare, cântecul de fluier, horele duminicale cu dansurile populare tradiţionale: Căluşul, Rustemul, Boiereasca, Sârba popilor, Haideadoiul, sunt alte câteva evocări pline de farmec.
          Interesant este de asemenea şi bogatul registru de leacuri empirice pe care anumiţi oameni din sat le practicau specializându-se fiecare pe câte un anume diagnostic: pentru gâlci baba Măcănoaica avea un leac sigur—frecarea  lor cu sare; pentru fracturi apelau la Florea din Valea Poştii; pentru urcior la ochi tuşa Mitrana avea un descântec al ei pe care-l însoţea cu versuri ritualice; pentru argintul viu descânta Leana; Mincu ştia să scoată dinţii cu cleştele; Onela spăla pietrele roşii cu apă neîncepută şi cu apa aceasta spăla rănile sau descânta de frică, iar Didina din Valea Bisericii, surpinzător, practica spiritismul şi putea “vorbi cu morţii”…
Multe şi complexe sunt aspectele vieţii satului pe care le oferă romanul, dar  evocarea n-ar fi completă fără limbajul savuros, pur oltenesc, care dă coloratură textului şi-i imprimă parfumul local inconfundabil. Pentru că unii termeni lexicali sunt pure inovaţii  ale localnicilor, şi nu se găsesc în nici un dicţionar, autoarea oferă cititorului şi un glosar foarte util pentru înţelegerea mesajului. Amintesc spre exemplificare doar câteva regionalisme inedite: aşteamătu (în aşteptare cu interes sporit), a se uzmi (a se forţa), chidă (promoroacă), machi (oare), leau (coşar, grajd), izânit (bolnăvicios), siteav (răguşit), zăpârstea (mezinul familiei), etc.
        Într-adevăr, textul romanului merită supus unei atente cercetări lingvistice, dialectale, stilistice şi, în egală măsură, etnografice şi de folclor. Consider romanul o reuşită, un eveniment marcant din cariera scriitoricească a Ioanei Stuparu, dar în acelaşi timp o bucurie pentru noi, cititorii, care avem ocazia să gustăm din rodul rafinat al artei sale. Pentru aceasta merita din plin felicitările noastre şi urările de bună sporire în mânuirea condeiului, pentru alte “bijuterii” literare de acest fel.
                                                            A consemnat Maria Fitcal    

 
  
                       Mihaela Burlacu, Simfonie pentru ciulini,
                                                                                                 Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2012


   
Cel de-al patrulea roman al Mihaelei Burlacu (şi, totodată, a cincea carte a autoarei), Simfonie pentru ciulini, aduce în prim plan o acţiune plasată preponderent în mediul rural în Câmpia Bărăganului, şi, în spiritul realismului, realitatea textuală o concurează atât de serios pe cea social-istorică, de referinţă, încât, la fel ca în unele filme, există atenţionarea că „Personajele şi situaţiile din acest roman nu au nicio legătură cu realitatea. Orice asemănare este întâmplătoare” (p. 4)

    Alături de realism, regăsim însă trăsături sămănătoriste (fapt susţinut şi demonstrat de criticul de cultură şi artă Doina Păuleanu, la lansarea cărţii), naturaliste (în special în construcţia tatălui Ioanei, un văcar alcoolic, condus de nervii şi sângele său, violator şi cu tendinţe spre incest), chiar romantice (caracterul excepţional al protagonistei, aflată în împrejurări excepţionale; dragostea platonică a lui Radu faţă de ea, împotriva diferenţei social-economice dintre familiile celor doi), toate aceste estetici literare fiind subsumabile însă postmodernismului, în accepţia de curent cultural care înglobează tradiţia în acest sens.
Titlul romanului, oximoronic şi totodată conţinând o sinestezie, anunţă deja o lume a contrariilor, dar şi a asocierilor inedite.
Protagonista romanului, Ioana Flămânzilă, pe lângă intenţiile vădit caracterologice cuprinse în denominaţie, este o rara avis în comunitatea din care face parte, în primul rând prin antiteza în care se află faţă de întreaga sa familie, apoi, prin caracterul excepţional al învăţăturii pe care o deprinde, întrecându-şi toţi colegii, indiferent că se situează aproape de condiţia sa socială sau pe adevărate culmi de bunăstare. Paradoxal, doar fiul primarului, avantajat la note de anumiţi profesori pentru a absolvi ca şef de promoţie, îi recunoaşte superioritatea în acest sens.
Ioana înregistrează succes după succes la şcoală, în ciuda vicisitudinilor cărora trebuie să le facă faţă, însă face dovada unei naivităţi infantile în viaţa sentimentală. Nu îi mărturiseşte lui Radu sentimentele sale, deşi acest lucru n-ar fi expus-o niciunui risc, însă se abandonează într-o relaţie care se dovedeşte absolut nepotrivită, dacă nu chiar malefică.
Putem crede că acest lucru este rezultatul atât al sechelelor din copilăria sa nefericită şi la un pas de a fi victima propriului său tată, cât şi faptului că pentru starea de bine material şi sufletesc pe care o trăieşte nu pare să mulţumească divinităţii şi să trăiască în spirit creştinesc noua viaţă-dar pe care o dobândeşte.
Poate sta deopotrivă alături de eroii literaturii antichităţii greceşti prin neputinţa de a se sustrage destinului şi locului hărăzit ei în lume, dar, la fel de bine, poate să fie propria sa victimă, dacă avem în vedere perspectiva conform căreia, prin faptele, vorbele şi gândurile noastre, ne hotărâm clipă de clipă viitorul.
Lipsită de „şcoala vieţii”, dar şi de înţelepciune, având drept atuuri doar capacitatea de absorbţie a cunoştinţelor şi abnegaţia, eroina nu pare să aibă un crez personal şi nici tabieturi religioase. Ea vrea să ajungă oarecum asemenea Georgetei, să devină medic sau farmacistă, optează pentru această ultimă profesie enunţată mai degrabă din calcul (decide raţional, nu afectiv), însă trăieşte haotic, fără „program” (idealuri) privind evoluţia sa personală. Nu „dedică” devenirea sa nimănui, aşa cum nu şi-o orientează spre un ţel declarat. Nu-şi exprimă intenţia de a face parte din „Oamenii satului”, fundaţie care o ajutase fundamental să se realizeze profesional şi social. Nu conştientizează că trecerea dintr-o extremă în alta pe făgaşul vieţii poate constitui o probă/încercare a sinelui, dat fiind faptul că în bunăstare şi nu în sărăcie se vădeşte caracterul, ies la iveală adevărate calităţi, dar şi tare individuale.
Satul nu este deloc idealizat sau cosmetizat, în ciuda câtorva trăsături sămănătoriste, după cum nici critica decidenţilor instituiţi politic sau prin amăgirea electorilor nevoiaşi nu vizează excepţiile pozitive de la practicarea pomenii electorale, aşa cum stau lucrurile în cazul primarului de la Coşereni, om greu încercat, dar de o rară calitate umană.
Microdramele de specific rural (spre exemplu, a mamei Ioanei Flămânzilă, care se consolează privind comportamentul soţul ei la gândul că treaz este om bun), marea dramă a femeii rămasă văduvă tânără, cu trei copii, care, după ce îi creşte, îi pierde şi pe aceştia sau bovarismul Georgetei conferă operei şi valoare de „document”.
De altfel, romanul este valoros prin multitudinea lecturilor interpretative pe care le permite, prin senzaţia de „viu” pe care o induce, prin puterea exemplului ilustrat de protagonistă în ce priveşte setea de învăţătură şi sensibilitatea culturală (inexplicabile în mediul ostil în care trăieşte în Coşereni), prin seducţia pe care o exercită asupra cititorului, prin catharsisul pe care îl provoacă.
                                                                                        Larisa Ileana Casangiu


 
  
                                             CÂND TELEFOANELE SUNĂ ÎN GOL…



Cu volumul de versuri La prohodul bradului , lui Adrian Botez pare să nu-i mai pese de mode, doctrine, generaţii literare, stiluri. El se afundă în magma poemelor sale, sunt locuri tari de cuvinte din pământ, sunt patrii în care se poate locui. Hărmălaia din lume este departe, poemul pulsează pentru că în poezie el cheamă şi leagă mituri, credinţe, povestiri vechi, simboluri veşnice, dureri în care lucrează lumina, saltul mortal al bradului în hăul din munte.

Se adună în acest volum poeme moderne, clasice, poezia populară care ţâşneşte din nai, undeva în muntele miracolelor, bocete, revelaţii care nu s-au mai spus, erori necesare care schimbă sensurile, rugăciunea.
Peste toate planează Iisus, el acoperă punctele cardinale, geografiile de ocazie, acoperă neruşinarea unei lumi în cădere.
Adrian Botez se luptă pentru fiecare poem, îl scrie uşor ca literat, îl edifică tot mai greu ca om, se sperie de ceea ce scrie, apoi îşi revine şi reinventează lumea.
Până la urmă bradul ar putea fi chiar poetul, ar putea fi anonimul care s-a retras în cuvinte, cel care locuieşte în lacrima lumii. Poetul ţine aproape de tradiţiile româneşti, de marile teme ale ţăranului român din vremuri bune.
Cartea reflectă neliniştea poetului în faţa revelaţiei, este structurată pe mai multe paliere, e complex modelată:

I.    LA PROHODUL BRADULUI
II.    VIAŢA ŞI MATRIOŞA
III.    SILABE-N SUBLIM
IV.    MLAŞTINA
V.    PRIMĂVARA RATAŢILOR

Teme aparent disparate, legate de vântul din munte care leagănă poemele din fiecare parte, le uneşte prin mişcare şi disciplinare. Cultura vastă a poetului îi permite o astfel de structură, toate se adună, nu se risipesc.
Volumul este dedicat soţiei, legăturii veşnice. Primul poem este dedicat mamei, legăturii cu cerul. Legături pe orizontală şi legături pe verticală.
Valul neliniştii se materializează literar cu multă pasiune: nori vor ieşi din piatră, rădăcini de ape, ninge lumina întunericului, laptele negru al privirii, poteca de stele, năvălesc florile în cântec…
Primul poem defineşte poziţia poetului în pântecul sonor al vremii:
 
pustiu – cu ochii înceţoşaţi de lacrimi
privesc la bradul înălţat din munte
cui îi vei îndemna plecata frunte
să se împlânte – iar – în ceruri?
…..

vin vremi pitice – ne-apărăm sub Cruce
n-avem urmaşi împătimiţi de jaruri:
cu noi – sub glie-un ev întreg se duce

…amurg grăbit – nu tu-mi aduci amaruri:
rămâne însă – veghetor în munte
atât de singur – bradul cel din frunte…!

Singurătatea bradului e singurătatea celui care stă de veghe.
Argumentele poeziei lui Adrian Botez sunt vădit creştine şi luminoase.
Poemele sale se fixează pe lucruri certe: nunta, prohodul, taina, bradul, doina, munţii, rugăciunea, anotimpul cel veşnic, lumina, noaptea ca stare, călăreţi prin istorie, doina, cântecul cucului, frunza în cădere, crama cerului, colind cu flori negre, Ţara Ana, balada tristeţilor, paradisul, causa causorum, legământul, Dumnezeu ca prezenţă, energie necreată…
Sunt poeme care rămân, matrice pentru ceea ce este poezia, argument împotriva bâlbâielilor din literatura pe autostradă:

Oamenii vin când îi cheamă Dumnezeu – nu
când se cheamă unii pe alţii

e prea mare gălăgie inutilă în lume
de parcă toate maimuţele şi-au aflat o
religie

astupaţi găurile prostiei – pentru Dumnezeu! –
ca să se audă Glasul lui – singurul
utilizabil şi garantat câştigător  (Glasuri inutile).

Prezenţa lui Dumnezeu este atât de copleşitoare pentru poet încât lumea se recompune după vechi legăminte, dar totul este puternic ancorat în eternitate: „munţii – avocaţii lui Dumnezeu// când îi văd – de departe – încep să simt în nări explozia/cerului” (Munţii – avocaţii lui Dumnezeu).
Cititorul simte tot mai mult tristeţea poetului, Creatorul nu mai are legături cu propria creaţie, e un hău în lume, bradul stă să cadă în golul acela nedefinit…
Titlurile poeziilor sunt semnificative, titlurile ciclurilor subliniază temele, e un joc în lume în care lumile se ascund unele în altele, mlaştina din suflete e o realitate zilnică, a venit vremea celor căzuţi, rataţii, păcătoşii (în limba ebraică veche, limba Vechiului Testament, păcat era tradus prin ratarea ţintei). Judecata…
Ultimul poem pune accentul pe un nou legământ între om şi Dumnezeu, unul necesar, unul care se impune, este în logica celui care speră:
„Hristoase-al unirii – Hristoase-al iubirii/ nu pot să trădez lucrarea de îngeri/ nu vreau a te face din nou ca să sângeri// în inimă-împiedic prigoana-amintirii/ … seninul din ceruri îl chem pe pământ:/ cu toate voi face un nou legământ!”(Noul legământ necesar).
Balada călăreţilor singuratici marchează planul luptei continue în istorie pe care bărbaţii patriei au dus-o cu vrăşmaşul, o luptă fără pauze, una dârză, luptătorii rezistă până la oase, dincolo de carne, rezistă: „le putrezeau picioarele-n cizme - şi ei/ călăreau// au ajuns să fie schelete de oameni – călărind pe schelete de cai – şi ei // tot călăreau”.
Până şi Moartea a ajuns să călărească pe lângă aceşti bărbaţi şi nu i-a recunoscut…
În poemul dedicat lui Gheorghe Zamfir la 31 decembrie 2012, Ţara Ana, autorul cântă cu tristeţe istoria românilor, cea sacrificată dă nume zidirii, o zidire afectată de vrăjmaşii lumii: „i-au smuls carpaţii şi-au târât-o/ sleită în amurg de babiloane/ nevertebrată sclavă şi-au dorit-o/  s-aplaude tonţii iadul din betoane”.
Poemele şi-au pierdut grafia obişnuită, punctele, virgulele, semnele obişnuite au ars, ele nu au limite, sunt oprite din curgere de tristeţe, de speranţă, de credinţă…
Adrian Botez este un poet atipic pentru acest moment al istoriei literare, dar este exponenţial pentru literatura română eternă, cultura sa, dragostea pentru ceea ce este românesc, deschiderea spre marile teme care frământă omenirea, pasiunea pentru frumos şi adevăr legate, toate contribuie la ceea ce poate fi un poet: glasul care repetă Glasul…
El dă sfat poetului de astăzi: „publică-te – expune-te – arată-te/ cât mai puţin/ din ce în ce mai puţin – dacă vrei să contezi ca/ Poet…”
Oamenilor trebuie să le fie dor de Poet, nu să-l hulească, Poetul are ceva de aur în priviri, ceva veşnic în zicere, el vede, e văzătorul în vremuri tulburi, la schimbarea generaţiilor…
La telefon este poemul care dă contur temelor omului contemporan, mereu caută, sună la telefonul său pe cineva, nimeni nu-i răspunde, toţi sunt plecaţi de acasă, lipsesc din istorie, pe planetă toate telefoanele sună în gol, sunt formate toate numerele de telefon posibile, poetul formează ultimul număr de telefon, se caută pe sine, cu teamă, e o tăcere plină de semnificaţii, ultima chemare e cea mai grea, ore pustii, îngropate sunt ore pustii… Un poem ca un semn pentru cei care vin… Din această cauză este nevoie, imperioasă nevoie, de un nou legământ al omului cu cerul… Relaţiile dintre oameni sunt rupte, s-a frânt linia albastră dintre inimi…
Unele poeme au ceva definitiv: „esenţa întunericului este/ lumina: când// le-a poruncit Dumnezeu să iasă din/ fructul întunericului – sâmburii erau// constelaţii şi/ suflete arzânde – vâlvătăi exasperate de/ crezuri”.
Pentru Adrian Botez au fost odată poeţii-soldaţi-de cetate apărători şi-i vine să plângă de ciudă… Dar Dumnezeu e prezent cu umili fluturi pe umeri…
Unele poeme sunt arborescente, discursul curge, sufletul artistului ţipă în lume, cuvintele scapă de sub control, probabil sunt stări importante pentru omul-scrib, există tristeţe, durere, revoltă, boală… Adrian Botez nu pare preocupat să le finiseze, starea i se pare mai importantă, mesajul este potenţat prin versuri, e un fapt de viaţă, nu unul literar, dar exprimat prin mijloace literare, note-jurnal spiritual…
Volumul are în anexă o fişă biografică, este prezentat autorul, scurtă istorie a omului în căutarea sensului, lămuritoare pentru cititor… Poemele sunt răspunsul… Bradul, semnul între filele de netimp ale istoriei noastre… „cu fruntea sus – căci sunt aristocrat/ nu permit nimănui şantaje ori terori/ … trebuie – de eşti prinţ – să ştii râzând să mori! (Sonet princiar)”
                                                                                Constantin Stancu

 
  
              Un „fiu rătăcitor” venind mereu Acasă…   

                                                     


      
          …Aşa-l percep eu pe Iacob Cazacu-Istrati, aşa-l văd şi alţii, la fel se autodefineşte el însuşi, într-o poezie: „America-i pământ de neuitat, bogat,/ Dar iubesc Codrul, casa mea din deal,/ Mă simt Columb, la mine-n sat / Şi Amerigo-n portul Montreal […]” (Sunt pionier…).
Îl cunoşteam destul de bine înainte de a-l întâlni şi a sta de vorbă, prima dată – era într-o zi geroasă, de la mijlocul iernii trecute – când i-am auzit vorba blândă şi i-am văzut chipul blajin. Îl ştiam din articole şi diferite luări de atitudine ale fruntaşilor diasporei române din Canada, şi m-a mirat acest contrast: pe cât de ferm, vehement chiar, îmi părea în scrieri, pe atât de bun s-a arătat „la un pahar de vorbă”. Vocea lui, fiece cuvânt rostit de el, efectiv, emanau  blajinătate. Ce-i drept, până la un moment. Până când am ajuns la realităţile de Acasă – aceste realităţi cumplite care l-au şi făcut un „fiu rătăcitor”. Cum au devenit, de altfel,  şi alte sute de mii de conaţionali de-ai noştri, risipiţi în patru vânturi, pentru a duce un trai destoinic, pentru a-şi salva familia, oamenii apropiaţi şi dragi – de înjosire, apăsare psihică şi chiar durere fizică – toate cu un început, dar fără un sfârşit plauzibil. Totuşi, nu am putut să nu observ, să nu reţin şi o diferenţă, esenţială, între autorul acestei cărţi şi alţii, poate majoritatea românilor, inclusiv a basarabenilor plecaţi în lumea largă. Nu mai e un secret pentru nimeni: dintre cei plecaţi, dintre cei care au gustat din avantajele unui trai aşezat – în Europa de Vest sau în America de Nord – doar un număr foarte mic doresc să revină Acasă. Mai mult: un procent semnificativ dintre aceştia nici nu doresc să mai audă de Patrie, unii luptă chiar ca să-şi smulgă definitiv din suflet imaginea baştinei, amintirile despre cei dragi, rămaşi să vegeteze la vatra strămoşească.
Iacob Cazacu-Istrati, dimpotrivă, trăieşte cu un dor mocnind mereu în suflet pentru Acasă.      Un dor, ce-i drept, dedublat cumva.  După propria-i destăinuire, în prezent trăieşte cu şi între două doruri: un dor mare față de plaiul natal, de casa părintească -  când se află  în Canada, la copiii săi; iar când vine acasă îl copleşeşte dorul necontenit de copiii și nepoțeii din Canada...
M-am întrebat care ar fi resorturile acestei legături atât de strânse cu patria primară – baştina, dar concomitant – şi cu patria cea mare, România, legături care parcă nici nu ar putea fi rupte cumva, cândva, de cineva? O explicaţie am găsit-o într-o frântură de biografie: dl Iacob Cazacu-Istrati este un descendent al înflăcăratului patriot român basarabean Ion Codreanu, deputat în Sfatul Ţării, respectat şi iubit de cei mai de seamă politicieni din România Mare, neînfrânt atunci când a ajuns pe mâna ocupanţilor sovietici… Căci, în cele din urmă, până şi aceştia au recunoscut sinceritatea, profunzimea, curăţenia, incoruptibilitatea patriotismului clădit pe românism, încât l-au lăsat pe “moş Ion Codreanu” să se întoarcă Acasă. (Da, “schimbându-l” pe o ticăloasă care a adus molima comunismului şi în România, să nu uităm însă că pentru Komintern tocmai gunoaie alde Ana Pauker erau considerate “cadre de aur”!).  Apoi, în devenirea lui Iacob Cazacu-Istrati şi-a spus cuvântul, fără doar şi poate, specializarea cărei i s-a consacrat cu admirabilă pasiune: istoria, istoria cea adevărată, deci, şi frapantă, miraculoasă, capabilă să răsădească cel mai adânc iubirea de popor şi de Patrie. În fine, a intervenit şi harul său poetic, dragostea pentru cuvântul potrivit în rime extinzându-se asupra Limbii Române ca fenomen ontologic, ca parte indispensabilă a unei vieţi de om ce vrea şi trebuie să fie vrednic, mândru, demn – şi ca om, dar şi ca fiu al naţiunii sale, ca ostaş al Cetăţii.
Aşadar, autorul acestei cărţi nu este o persoană chiar ordinară. Şi cum metaforele, limbajul publicistic pot, uneori, să şi inducă în eroare cititorii, vom recurge în continuare, pe un segment destul de întins, la relatarea seacă, dar exactă, cu miros de document.
Iacob Cazacu-Istrati este istoric, publicist, poet, participant energic la diverse  manifestări cu caracter civic şi cultural-literar. Născut la 4 noiembrie 1954, în Sărătenii Vechi, judeţul Orhei, și-a petrecut-o copilăria în Vadul-Leca, același județ, locul de baștină al mamei sale. A făcut studii la Colegiul de Medicină din Tiraspol, apoi la Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Chișinău. Între timp, doi ani de zile a satisfăcut serviciul militar – da, fireşte, “la ruşi”, într-o localitate din apropierea Moscovei, dar cu denumire mai curând românească (sau, de vreţi, daco-romană): Reutovo.  A lucrat ca medic primar, după care s-a consacrat muncii de profesor de istorie.
În martie 2009, în semn de protest faţă de impunerea, de către neobolşevicii kominternişti de la Chişinău, a predării unei istorii neconforme cu adevărul istoric, Iacob Cazacu-Istrati s-a concediat, luând drumul pribegiei. Mai exact, a plecat peste Ocean, în Canada, la Toronto, în această ţară ce are ca simbol nu vreo seceră sau vreun ciocan, ci frunza de arţar, acolo stabilindu-se ceva mai înainte câteva din fiinţele cele mai dragi dumnealui.
Nu i-a fost uşor să se adapteze într-o lume cu totul străină “la vorbă şi la port”, şi nu numai. Şi acum, după câţiva ani buni de aflare acolo, mai întâmpină mari greutăţi, poate mai puţine de ordin material, dar cu certitudine foarte multe de ordin spiritual, din zona inimii, din albia sufletului. Mai scutură din amarul străinătăţii venind Acasă, cât poate de des. Când e privat de şansa revenirii aici, se concolează acolo vorbind, scriind, cântând, dansând româneşte; implicându-se în diferite activităţi, de anvergură – cu pronunţat caracter national, în acel Babilon numit Toronto sau chiar Canada…    
Astfel, este membru-fondator  al Consiliului Unirii pentru reîntregirea neamului, vicepreşedinte al organizației internaționale Wordldwide Romanian Forum (WRF) – Forumul Românilor de pretutindeni (FRP), cu sediul la Câmpul Românesc din Hamilton. Pe acest Câmp Românesc din Canada, conaţionalii noştri au putut reface un sat bucovinean, unde vară de vară sunt invitaţi oameni de seamă din spaţiul cultural, artistic, ştiinţific şi civic al românimii. Cât priveşte WFR-FRP, este un organism generator de idei şi fapte bune, una dintre acestea, poate cea mai încărcată de semnificaţii, fiind şi initiativa de a sărbători 31 August ca Zi de omagiere a Limbii Române nu numai în R. Moldova, dar şi în România, dar şi pe alte palme de pământ unde se află traitori românii: indiferent de felul cum au ajuns ei acolo; suficient să fie ataşaţi de graiul strămoşesc, de alte valori naţionale.
    Colaborează, scriind articole de atitudine şi eseuri, la prestigioase publicaţii culturale din Chişinău, Bucureşti, Novi Sad (Banatul de Sud, “Sârbesc”), Toronto, New York etc. Spune cu subliniată mândrie că este reporter special, de Canada, pentru Literatura şi arta, faimosul săptămânal al cărui laureat se află mai mulţi ani la rând. Publică şi în Timpul sau Jurnal de Chişinău, fără a uita de Cuvântul – un foarte bun ziar regional, cu viză de reşedinţă la baştina sa. Observatorul, Faptu’ divers, Acasă, alte ziare şi reviste din Canada sau din SUA îi inserează frecvent articole şi poeme, unele preluate de pe blogul personal al lui Iacob Cazacu-Istrati. A propos de pasiunea scrisului care, cu trecerea anilor se pare că îl marchează tot mai mult, însuşi autorul nostru are un laitmotiv preferat, şi foarte des întâlnit, ca un soi de motto, la articole, eseuri, cronici etc., şi anume: “Scriu… Scriu din Dragoste şi Dor pentru tot ce mi-i drag şi scump, din Durerea pentru tot ce mă doare, din Speranţa la un viitor mai fericit pentru urmaşi. Nu scriu întru slava mea… Scriu pentru a slăvi Patria şi meleagul natal. Scriu pentru şi despre voi, Oameni, care-mi sunteţi dragi şi scumpi, pe care vă iubesc aşa, cum îmi iubesc Mama, Limba, Vatra srămoşească…”                                                                                         
Despre istoricul şi publicistul I. Cazacu-Istrati, tot el şi un promotor pe cât de sincer pe atât de perseverent al românismului s-au expus, în presa tradiţională sau electronica de pe trei continente,  mai mulţi colegi de breaslă, prieteni de idei. Inclusiv, legendarul scriitor Ovidiu Creangă, blândul şi înţeleptul nonagenar cu care Iacob are o strânsă legătură amicală, aproape că familială. Cititorul interesat va putea găsi unele referinţe în ultimul compartiment al acestei cărţi. Ni s-a părut însă deosebit de semnificativ portretul făcut de dl prof. univ. dr. hab. în istorie Anton Moraru, din care reţinem acest fragment: „Dl prof. Iacob Cazacu-Istrati este un om al culturii naţionale româneşti, având un mod de gândire bogat şi multilateral. În viaţă, dânsul se ghidează de filosofia românismului şi nu este de acord cu acei intelectuali care neagă această opţiune. Nici nu s-ar putea altfel! Dl Iacob Cazacu-Istrati a lucrat mult timp printre locuitorii satelor, atât intelectuali,cât şi plugari, şi a înţeles că oamenii noştri au viziuni corecte, bazate pe ideea naţională. Alta e că basarabenii au fost expuşi unei crunte deznaţionalizări. Tocmai de aceea, pe drept consideră dumnealui, trebuie să amintim mereu populaţiei noastre că suntem români, că avem o cultură veche şi foarte bogată. Şi nimeni nu va fi în stare să ne mai deznaţionalizeze, atâta timp cât avem în societate aşa intelectuali, luptători, oameni de bună-credinţă precum este Iacob Cazacu-Istrati”.
Nu ştim exact când s-a lăsat autorul nostru dus de valurile când mai blânde, când mai zbuciumate, ale poeziei. Cert e că în prezent lirica este o parte inseparabilă a existenţei sale, adevăr observat şi de „ochiul al treilea”, al lui Nicolae Dabija, care l-a şi elogiat frumos într-un număr al revistei pe care o conduce de aproape trei decenii; aceste aprecieri pot fi citite şi în volumul de faţă. Pentru conformitate, punem la dispoziţia cititorilor cuvintele de preţuire la adresa poetului I. Cazacu-Istrati, scrise de alt intelectual de marcă, român stabilit în SUA:  „Când creează, poetul Iacob – observaţi, are prenume biblic şi românesc –, concomitent apasă, parcă, pe clapele unui pian imaginar. Cuvintele lui dragi, româneşti, şi melodia ce iese din ele, umplu spaţiul armonios al Patriei sale. El este un virtuoz al acestui pian imaginar, partiturile fiind scrise din copilărie în Universul lui interior aidoma cu locul natal, cu locurile şi timpurile ulterioare. Aceasta-i Legea poetului Iacob: transpunerea în muzică a dorurilor lui interioare, inspirate din izvoare, din codrii şi ponoarele cu cireşi şi flori. Pentru Iacob, locul natal, loc mirific, este o lege fundamentală a existenţei: „Vom reveni la vatră în curând, / Chiar fie şi în chip de nepoţei, / Iar nucul şi căsuţa surâzând / Să zică: S-au întors ai mei!...” (Inima)”. Aşa scris-a despre poezia autorului nostru dl dr. dr. Nicholas Andronesco, din Stamford, statul Connecticut, SUA, referindu-se la cele câteva culegeri de versuri editate de Iacob Cazacu-Istrati: Destăinuiri (Chişinău, 2003), Florile Speranţei (Toronto, 2008), Petale de dor şi vis (Chişinău, 2010). Vom menţiona că în volumul de faţă – Adevăruri pe frunze de arţar –  Iacob Cazacu-Istrati adună cele mai recente scrieri publicistice, dar şi poezii, toate marcate de dorul de patrie şi de neliniştea pentru destinul poporului drag.
 Aici e locul să spunem cât se poate de răspicat că Iacob Cazacu-Istrati este un împătimit incorigibil de tot ce are mai sfânt poporul nostru: Limba Română, Istoria strămoşească, folclorul, datinile şi obiceiurile naţionale, credinţa nestrămutată în Dumnezeul Mântuitor al nostru, speranţa în izbânda Binelui, adică a Dreptăţii istorice a românilor, împrăştiaţi, încă, în mai multe ţări din jurul României, iar mai nou – şi în zeci de state de pe toate paralelele şi meridianele globului pământesc. Pentru el, expresia cea mai frumoasă a victoriei Binelui pe Pământ ar fi reunirea pământurilor despărţite de hotare, încă, împlinire ce ar asigura un trai frumos, printre oameni de treabă, într-o Ţară bogată şi puternică – dar nu pentru străini, ci pentru ai săi bogată şi puternică. Ştiu: în prezent, cuvântul patriot s-a cam demonetizat, unii chiar strâmbând din nas la auzul lui, cu deosebire când e însoţit de calificative gen: „înflăcărat”, „fervent”, „intransigent”, „aprig” etc. Tocmai de aceea, cu referire la patrioţi ca Iacob Cazacu-Istrati aş prefera să utilizez îmbinarea luptători neînfricaţi pentru adevăr (vezi şi primul element din titlul cărţii!), pentru Dreptatea noastră românească, categoric opusă vânzolelilor ridicole, dar şi primejdioase, ale aşa-zişilor „moldovenişti”, recte, pseudopatrioţi. În context, vom cita un gând strălucitor al marelui Eminescu, o cugetare ce se regăseşte, la un loc potrivit, şi în acest volum: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de a privi în faţă ş-a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte”.  
Cartea pe care vă îndemnăm să o deschideţi, să o răsfoiţi, apoi să şi o citiţi este, în fond, o culegere ordinară de lucrări ale unui profesor de liceu, istoric, iubitor de oameni şi de Patrie,  pe deasupra îndrăgostit de poezie, de folclor, de Limba Română. Veţi găsi între copertele cărţii pură publicistică, poezie de calitate, cronici şi reportaje, luări de atitudine, recenzii şi tablete. Multe din aceste scrieri sunt sincere, vibrante  lecţii de istorie – şi veche, şi modernă, şi contemporană, cu totul recentă. Are, totuşi, şi un însemnat specific prezenta culegere: publicistul şi poetul, istoricul şi patriotul Iacob Cazacu-Istrati, vede de la distanţă starea de lucruri de Acasă. Nu degeaba a spus un înţelept că dintr-o parte totul se vede mai altfel, de obicei – mai bine, mai corect, adică. Cele văzute Acasă – şi nu mă refer obligatoriu la aspectele tragice ale existenţei noastre – autorul le coroborează, le compară, le „măsoară” şi le „cântăreşte” cu faţetele existenţiale dintr-o lume mai aşezată, în care omul are ceva mai multă (dar poate chiar infinit mai multă)  valoare decât la noi, într-un spaţiu în care oamenii erau consideraţi nimic mai mult decât nişte mici şuruburi  din monstruosul mecanism numit Stat sau Regim. Şi ce-i mai important: şi de acolo, ca şi de aici, autorul percepe şi prezintă lucrurile prin filtrul unui om bun şi destoinic, dar şi cu ochii unui înflăcărat patriot, ai unui român mândru de originea  sa, de trecutul neamului său, pe care, vorba poetului, „până la lacrimi îl doare” Limba Română, muzica populară, datina şi tradiţia de la moşi-strămoşi.
Iacob Cazacu-Istrati este un om care ştie bine rostul şi preţul rădăcinilor – pentru o fiinţare normală, eficientă, durabilă – şi a pomului, şi a omului. Aceste rădăcini îl ţin mereu aproape de Acasă, de semeni, de Ţară; ele îi alimentează viziunile, trăirile şi speranţele. Nu este întâmplător că motivul rădăcinilor e prezent şi în una dintre cele mai inspirate poezii de ale sale, iar colateral, indirect – şi în unele scrieri publicistice.
Din acest punct de vedere, nu poate să ne mire faptul că noua carte a lui Iacob Cazacu-Istrati se înfăţişează şi ca o cronică a splendorilor şi dramelor generate de lupta pentru românism la mii de kilometri de Acasă: da, şi acolo, peste Ocean, există impresionante manifestări de iubire de Neam şi Ţară, însă, cu regret, sunt dese şi cazurile de sfidare a românismului, toate acestea provocând dezbinări, trădări, penibile lupte intestine etc. Este formidabil că s-a găsit cineva să spună că românismul poate fi şi iubit, dar şi respins, aproape cu aceeaşi putere, nu numai în patrie, dar şi hăt departe de fruntariile Ţării. Astfel încât, românismul semnifică iubire, dar şi responsabilitate, şi iarăşi mă gândesc ce minunat e că cineva, din preajma noastră, acceptă şi această asumare. Îl am în vedere, desigur – şi nu numai aici, între copertele acestei cărţi, dar şi în alte forme ale posibilităţilor de informare – pe dl Iacob Cazacu-Istrati. Pentru aceasta ţinem să-l felicităm din suflet, cu atât mai mult cu cât prilejul e cumva dublu: când ne apucasem de pregătirea pentru tipar a acestei cărţi, sub egida editurii „Prometeu”, i-am spus că va deţine astfel, prin volumul de faţă, o carte de vizită pe care va putea-o prezenta oricui, dar în primul rând celor dragi, şi nu va avea de ce să roşească. Ei bine, cartea de vizită de care vorbeam, a lui Iacob Cazacu-Istrati, vă stă la îndemână. Rugăm să ne credeţi că cine va îndrăzni – va citi-o cu interes şi emoţie, mulţumind, la o pagină sau alta, celui care a scris-o, poate şi celor care au editat-o.  
                                                                                                                   Vlad POHILĂ

 
  
          
          ADEVĂRURI  PE  FRUNZE  DE  ARŢAR”



Mi-a produs o deosebită bucurie noua carte a bunului meu prieten Iacob Cazacu-Istrati, apărută în condiţii grafice deosebite la Editura „Prometeu” din Chişinău, 2013, prefațată de marele condeier și om de litere român basarabean Vlad Pohilă. Ea cuprinde între coperţile sale cartonate, inspirat ilustrate, o suită de „eseuri, tablete, cronici, interviuri, poezii”, care, toate laolaltă, se constituie într-o amplă cronică de evenimente politice, istorice şi culturale, trăite cu intensitate de autor în Canada, ca şi pe meleagurile natale din mult evocata şi iubita sa Basarabie, denumită cu duioşie România Mică ( adică R.M., Republica Moldova).

Aşa cum am mai notat undeva, pe profesorul de istorie şi poetul Iacob Cazacu-Istrati l-am cunoscut aici în Toronto, la cenaclul revistei „Observatorul”, unde fusese însoţit de un mai vechi membru şi colaborator al revistei respective, poetul Ion Segărceanu. Acesta i-a şi dedicat în această carte poezia „Sus, pe dealul Nistrului” – o prelucrare după un vechi cântec popular basarabean. Ca fiu al acelor plaiuri, strămutat mai târziu în Bucureşti, unde am lucrat până la data stabilirii mele în Canada, m-am împrietenit repede şi strâns cu mai tânărul meu confrate basarabean, depănând amintiri comune şi împărtăşind aceeaşi dragoste profundă faţă de mirificul plai strămoşesc dintre Prut şi Nistru, ca şi faţă de marea patrie a suffletelor şi a limbii noastre – România. O bună perioadă, noul şi harnicul meu prieten, sosit în vizită la copiii şi nepoţii săi, cu dese reveniri în satul baştinei sale, Vadul-Leca, a locuit  în „bojdeuca” mea din Toronto, fapt devenit legendar, aşa cum a fost şi prietenia dintre Eminescu şi Ion Creangă, pe care poetul îl vizita la bojdeuca sa din Dealul Ţicăului. De fapt eu, bunelul Ovidiu Creangă sunt, prin scrisul şi strădaiile mele, un vajnic continuator al celui care ne-a dăruit ca zestre spirituală minunatele „Amintiri din copilărie”. „Bojdeucă” am, cărţi am, prieten poet am, aşa că totul este ca în cele mai frumoase întâmplări ale vieţii. Mai rămâne ca, din pridvorul (mă rog, din balconul) casei mele, amicul Cazacu-Istrati să scrie o nouă şi minunată „Sara pe deal”...                       Cartea ce-i poartă semnătura reprezintă un bogat şi plin de culoare caleidoscop, un vast „puzzle” în care se adună şi se încheagă o succesiune de fragmente disparate, dând în cele din urmă imaginea generală şi relevantă a unor momente sudate între ele prin tema şi profunda vibraţie a trăirii. Ideea centrală o reprezintă situaţia politică actuală a Republicii Moldova, cu ample şi minuţioase retrospecţii istorice, cu ardente proiecţii şi anticipaţii asupra devenirii şi revenirii sale la Patria-mamă, România. Câmpul Românesc de la Hemilton s-a dovedit a fi „vatra” fierbinte unde se adună întreaga suflare românească şi unde fraţii vastului spaţiu „de la Nistru pân’la Tisa” se regasesc într-o comuniune de grai şi suflet, ca în celebra „Doină” a lui Eminescu. Este meritul organizatorilor de la Câmpul Românesc de a include în programele lor de vară momente speciale dedicate evenimentelor legate de istoria şi actualitatea politică a confraţilor noştri de peste Prut. Aici ne întâlnim cu toţii, noi cei „localnici”,canadieni, cu pritenii noştri basarabeni din Toronto şi din alte meleaguri ale „frunzei de arţar”, cu invitaţi şi participanţi din Basarabia, România, S.U.A. etc. Aici toţi vorbim româneşte, ne destăinuim unii altora ca fraţi, ne împărtăşim gândurile, idealurile , ne făurim planuri de viitor, cântăm, jucăm şi ne ospătăm la mesele noastre comune din tradiţionalele mâncăruri româneşti...
Cu un condei precis şi înzestrat, autorul descrie cu deosebită plăcere Câmpul Românesc, de care, prin toate manifestările de aici, el se simte sufleteşte atât de legat: „Peisajul încântător cu sălciile pletoase de pe malul râului, vegetaţia bogată şi nealterată dau locului un aspect cu totul deosebit, în care vibrează un puternic sentiment de românism. Marele maestru, sculptorul român Nică Petre, a relizat aici busturile din marmoră ale lui M. Eminescu şi Nae Ionescu, precum şi Rotonda scriitorilor din exil (busturile din bronz ale lui Aron Cotruş, Gheorghe Donev, Vasile Posteucă, Mircea Eliade, Vintilă Horia şi Horia Stamatu. La instalarea ultimelor trei busturi am participat şi eu, lucru de care mă mândresc şi astăzi.” În acelaşi stil cald şi precis prezintă Programul activităţilor din cadrul Săptămânii Culturale de la Câmpul Românesc , notând cu vădită satisfacţie şi mândrie: „Iată şi în acest mod facem posibil ca toată Canada să afle adevărul: Moldova e România! Când mă întreabă cineva de ce am scris pe maşină numele a două ţari, le răspund că e o ţară cu doua nume, cum ar fi numele unei domniţe: Ana-Maria, aşa şi numele ţării mele este unul dublu: Moldova-România. Şoptesc Moldova şi subînţeleg România, o dezmierd România şi subînţeleg Moldova. Acelaşi nume şi acelaşi dor”...
Cu gândul la aceeaşi mândră Ileana-Cosânzeana, se dovedesc şi poeziile incluse de dl.Cazacu în prezenta sa carte, exprimând vocaţia de poet animat de profunda dragoste faţă de meleagurile natale de dincolo de Prut, în strânsă conexiune cu patria-mamă, România. Volumul este presărat cu o serie de fotografii ale membrilor familiei sale din Canada, ale diverşilor prieteni de aici şi basarabeni-vizitatori, participanţi la frumoasele manifestări de la Câmpul Românesc – Hamilton. Aşadar, „Adevăruri pe frunze de arţar” se... adevereşte ca o carte documentară de mare interes, din care răzbate puternicul fior al dragostei faţă de Basarabia naşterii şi vieţuirii sale, pe care el o numeşte România Mică, văzând-o, ca mulţi alţi conaţionali, reintegrată în chip firesc în patria unică şi indivizibilă România.
                                                 OVIDIU CREANGĂ Toronto, Canada,

 
  
                          ANUL LITERAR  DUMITRU ICHIM


Nu e o formulare tipic jurnalistică, e o realitate. În anul de graţie în care ne aflăm, au apărut câteva cărţi de versuri scrise de poetul Dumitru Ichim din Kitchener. În cronica la volumul de versuri Psaltirea apocrifă a dreptului Iov (Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2012), îmi exprimam cu încredere o presimţire: „Limbajul liturgic este teologic şi poetic în acelaşi timp în demnitatea spirituală şi în trăirea credinţei la Dumitru Ichim, care atinge treapta de încununare a vieţii de creaţie, dar şi capacitatea de a elabora, în continuare, la acelaşi nivel”. Întradevăr, poetul nu s-a dezminţit.

Se vorbeşte adesea de a doua tinereţe, poate şi pentru a îndulci sentimentul trecerii timpului personal spre bătrâneţe. Aici se deschide o altă perspectivă. E vorba de tinereţea creaţiei. Creaţia nu are vârstă propriu-zisă. De origine divină, ea cunoaşte faptul devenirii. Valoarea literaturii româneşti din America de Nord a crescut şi datorită contribuţiei esenţiale a unei sensibilităţi lirice remarcabile.
O parte a poeziei lui Dumitru Ichim se regăseşte în traduceri. În limba albaneză, antologia NELOGODITELE TĂCERI / HESHTET E PAFEJUARA a apărut la Editura ROZAFA, Prishtinë, 2013, în traducerea lui Baki Ymeri, cu o prefaţă de Dumitru  Velea. În limba italiană, antologia LE SOLITUDINI DELLA PETRA (Le poesie rumene in lingua italiana) a văzut lumina tiparului sub îngrijirea lui Danilo Tomasseti şi în traducerea Mariei Niculescu, la Editura Ginta Latina, 2013.
În limba engleză a apărut cartea de versuri The Ideogram of My Soul / Ideograma sufletului meu, Editura Gracious Light, New York, 2013. Traducătoarea Muguraş Maria Petrescu a intuit subtilităţile poeziei lui Dumitru Ichim, oferind variante remarcabile. In prefaţa semnată de Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Damian se surprin aspecte esenţiale din creaţia poetului din Kitchener.
La Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2013, cu prefaţa regretatului mare cărturar Valeriu Anania, se tipăreşte volumul APA MORŢILOR, care cuprinde poemele dramatice MEŞTERUL MANOLE şi MELCUL, ciclurile de versuri APA MORŢILOR, FĂCLIE DE PAMÂNT şi GRĂIREA PETRELOR PRIMARE.
Nu putem uita că revista ALBANEZUL / SHQIPTARI, nr. 8, Bucureşti / Bukuresht, 2012, realizează o „ediţie specială”cu poeţii Dumitru Ichim şi Florica Baţu.
În versiunea albaneză e minunat să vezi cuvinte care se aud şi în limba noastră, provenind dintr-un fond lexical comun: „Në vatrën e çdo bërthame / Pulson në flakërime të bardha / Erëtima e Blirit të parë.(KOHË BINJAKE, p. 41) Departe de a fi împrumuturi determinate de vecinătatea formării celor două popoare. Adjectivul „geamăn” prinde unitatea naturală a poetului cu lumea materială. Individualitatea se face prin despărţire cu păstrarea esenţei. În româneşte, versurile citate apar ca o mişcare de simboluri: „Pe vatra fiecărei seminţe / pulsează’n flăcări albe / mireasma Ţeiului primar.”(TIMP GEAMĂN, p.40)
În momente de singurătate, fiecare dintre noi îşi poate pune întrebarea: „La solitudini della pietra / solo il vuoto / assorbe l’abisso / Nascente di stella / ma tu, abete - /gemello dello stesso specchio - /che vuoi fare / con la mia ombra?”(LE SOLITUDINI DELLA PIETRA, p.43). Se pastrează sonoritatea limbii române  „Singurătăţile pietrei / numai vidul le / absoarbe genunea / născătoare de stea, / dar tu, molidule - /geamăn de-aceeaşi oglindă - /ce vrei să faci / cu umbra mea? „(SINGURĂTĂŢILE PIETREI, p. 42)
 Regret că traducerea în limba suedeză, apărută tot în acest an, nu mi-a fost la îndemână.
Poezia lui Dumitru Ichin, cerebrală şi sentimentală în acelaşi timp, are ca punct de plecare emoţia ca mişcare sufletească a sinelui. Imaginarul religios ca funcţie psihică dobândeşte valoare estetică prin infiltrări criptice de idei, dar şi prin semne „la vedere”.Doar în cazul marilor poeţi, sensul cuvântului se dezvoltă printr-o continuă şi extraordinară experienţă. Credinţa şi creaţia sunt experienţe fundamentale pentru poetul Dumitru Ichim.
                                                                 CONSTANTIN TEODORESCU, KITCHENER

 
  
                             Numărul 54 al Revistei Zeit


Este unul generos şi incitant. Redactorii acestei publicaţii rămân la fel de responsabili, de sinceri şi de înverşunaţi, atunci când trebuie să ia atitudine în ceea ce privesc situaţiile aberante în care sunt puşi românii. Veacul de acum este unul extrem de agitat, iar oamenii nu mai ştiu în cine să aibă încredere. Cine pe cine induce în eroare? Cine pe cine minte şi manipulează? Veţi găsi răspunsuri citind rubricile revistei noastre.

Prima pagină, semnată de editorul Revistei Zeit, Nicolae Cătălin Moldoveanu, îndeamnă la relaxare, visare şi optimism, printr-o modalitate simplă şi la îndemâna oricui: sportul pe bicicletă, într-o zonă în care cerul se uneşte cu pământul, iar legendele sunt la fel de vii ca în vechime. Articolul Scrisoare de la munte (II) îmbină realul cu fantasticul, peste care sunt presărate elemente definitorii de elocvenţă, din care cititorii pot descifra pasiunea pentru înălţimi şi dorinţa de a reveni oricând pe culmile înzăpezite ale Bucegilor, cu aceleaşi gânduri pure, cu acelaşi entuziasm, dar şi dezamăgirea că nu există, nici măcar acolo, o pistă pentru biciclişti.
Interviul cu domnul Iosif Trif, în care a consemnat Elisaveta Drăghici, este o lecţie a artei fotografice, în viziunea unui om pentru care imaginea imortalizată pe hârtie este o experienţă unică, care se perfecţionează încontinuu. Pentru Iosif Trif, arta fotografierii nu are secrete, numai că, subiecţii vii (oamenii), reprezintă încă un mister pentru dumnealui, deoarece majoritatea nu vor să fie fotografiaţi, din motive diferite, iar în acest caz, pentru autorul artei fotografice o asemenea situaţie reprezintă o provocare. Spre deosebire de oameni, natura este deschisă, mereu pregătită să pozeze în diferite ipostaze, fără niciun fel de reţinere, fiind conştientă de frumuseţea ei. Iosif Trif a studiat şi teatrul, iar cele două arte se completează reciproc, într-un mod special, mai ales că este interesant să vezi aceleaşi fiinţe pe scenă, fiind vesele sau triste, ori să le admiri înfăţişarea într-o fotografie, dintr-un anumit unghi, din care nu poţi înţelege exact sentimentele ce le-au animat sufletul în momentul în care au fost surprinse de ochiul vigilent al aparatului foto.
Cărţile Zeit vă prezintă volumul de proză semnat de scriitoarea Corina-Lucia Costea, intitulat sugestiv În miezul orelor, şi prefaţat de Nicolae Cătălin Moldoveanu. Lucrarea însumează 35 de povestiri, cu iz autobiografic, în care autoarea ne invită în locaţii minunate, în care s-au derulat poveşti remarcabile ale unor oameni deosebiţi, pe care viaţa i-a adus în peisaj pentru a-i fi călăuză către viitor, ori, cu ajutorul cărora, să-şi ridice un monument al amintirilor de neuitat. Aşa cum se subliniază în prefaţă, cartea are o predilecţie către petrecerea timpului în doi…, veşnicul şi mereu noul subiect de discuţie, din care un scriitor ţese mii de pagini captivante, ce rămân pentru totdeauna vii în inima cititorilor. O veritabilă oază de lumină şi de relaxare!
Reverenţele critice abundă în cărţi, ceea de dovedeşte faptul că oamenii încă mai scriu, conduşi de experienţele vieţii sau de muzele care le inspiră ideile deja existente cu mult timp înainte în subconştient. Semnatarii articolelor acestui domeniu sunt cunoscători ai realităţii timpurilor actuale şi ale celor care au plecat în umbră. Adrian Botez este un profund cercetător al operei lui Ion Creangă şi caută noi sensuri şi simboluri în rândurile pline de duh, pe care ni le-a lăsat moştenire inegalabilul arhitect al sufletului. Personajele şi întâmplările din binecunoscutele poveşti sunt analizate cu grijă, realizându-se analogii cu spaţiile mitice, precum şi cu fiinţe supranaturale, care s-au perindat de-a lungul mileniilor pe pământul acesta sfânt şi enigmatic.
Acelaşi scriitor ne înfăţişează o pesonalitate rară a lumii actuale, preotul Radu Botiş, care şi-a dedicat viaţa şi gândurile lui Dumnezeu şi oamenilor, cărora le oferă versuri pline de har şi fapte creştineşti.
Tot aici mai consemnează Octavian D. Curpaş (Arizona – SUA), cu articolul Lupta cu somnul, de Petru Lascău, în care autorul mărturiseşte că a scis această carte de eseuri pentru a-i ajuta pe oamenii care au această problemă, Constantin Sancu (Haţeg – Hunedoara), prezentând cartea domnului Adrian Botez – La prohodul bradului, un volum ce conţine versuri iluminate de gândurile pure ale poetului, Ion Pachia – Tatomirescu (Timişoara), care ne îndeamnă să citim poemele aceluiaşi poet, Adrian Botez, din volumul Obârşii, carte proaspăt apărută, având aceeaşi vigoare şi libertate a cuvântului, o lucrare de hermeneutică a cronicilor celor trei moldoveni de vază, Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, Larisa Ileana Casangiu (Constanţa), înfăţişează cel de-al patrulea roman al scriitoarei Mihaela Burlacu, Simfonie pentru ciulini, realist prin acţiune, cu trăsături sămănătoriste şi naturaliste.
Rubrica Spiritualitate, unde semnează Gina Moldoveanu, ne prezintă articolul Comunicarea – arta manipulării, un vârtej de informaţii despre posibilităţile multiple de a ţine oamenii în ignoranţă şi de a-i conduce spre întuneric, unde se vor prăbuşi spiritual definitiv.
Domeniul învăţământ este în actualitate, prin articolul domnului Adrian Botez, Adevăraţii repetenţi de la bacalaureatul din 2013, care, prin atitudinea demnă a unui veritabil român, încearcă să ne lămurească în ceea ce priveşte situaţia penibilă de la examenul de bac de anul acesta. Ca un cunoscător al sistemului de educaţie, cu toate problemele lui, cauzate de schimbările nepotrivie din ultimii ani şi de conducerea, la fel de inoportună, de care a avut parte învăţământul românesc, pune punctul pe i cu exactitate, dezvăluind adevăruri dureroase.
Ca Repere cotidiene, vă oferim un articol despre inaugurarea podului Calafat-Vidin, al domnului Dan Lupescu (Craiova), o realizare rarisimă, destul de măreaţă pentru timpurile actuale, veşti despre un american din Arizona, de 91 de ani, campion mondial la haltere, în care a cosemnat Octavian D. Curpaş (Arizona – SUA), un exemplu de perseverenţă şi voinţă, pe care ar trebui să-l urmăm şi noi, generaţia fast-food, un articol al aceluiaşi domn despre epoca de aur, aducând în lumină eseurile creştine ale pastorului Petru Lascău, Divide et impera, articolul doamnei Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA), care se remarcă prin indignare, datorită dorinţei unora de a manipula oamenii cu orice preţ, prin metoda divizării populaţiei. Un principiu machiavelic, diabolic, perfid şi teribil, care se vrea a fi în top, numai pentru ca unii să deţină puterea o veşnicie. Capitolul Repere se încheie lin, extrem de frumos şi suav, cu un articol despre fericire, semnat de domnul Octavian Lupu (Bucureşti), care ne surprinde plăcut prin calitatea afirmaţiilor valoroase despre un subiect atât de actual. În viziunea domniei sale, fericirea este o amăgire care te împinge mereu înainte şi niciodată în trecut.
Atelierul revistei este plin cu oprere de artă, sub forma versurilor moderne, scrise în limba autohtonă, engleză şi italiană, a prozei mereu captivantă, avidă de nou şi răspândind o dorinţă imensă de a trăi orice clipă, de a o eterniza şi de a ne aminti de ea cândva, când soarele ni se va părea prea puternic, iar lumina lunii va deveni protectoarea sufletului încă tânăr. Au semnat: Adrian Botez, Corina Diamanta Lupu (Bucureşti), Valeriu Marius Ciungan (Mediaş – Sibiu), Eugen Evu (Haţeg – Hunedoara), Cristian Bodnărescu (Iaşi), Luca Cipolla (Milano – Italia), George Petrovai, Ştefan Bruno (Bucureşti), Maria Tirenescu (Cugir – Alba).
Incursiunea se încheie odată cu rubrica Atitudini, avându-i ca semnatari pe domnii Adrian Botez şi George Petrovai, care ne oferă două articole despre lupta politică şi economică, ce pare a nu se mai termina, şi din care numai unii au de câştigat, iar poporul va rămâne aşa cum şi-au dorit: sărac şi dezinformat.
Le dorim cititorilor revistei noastre delectare plăcută! invitându-i la un ospăţ literar copios, fiind convinşi că fiecare va găsi în aceste pagini ceea ce şi-a dorit. Recomandăm în mod special articolul de la rubrica Învăţământ, ca fiind unul răspicat, ce oferă câteva lămuriri clare şi obiective, referitoare la dezastrul din educaţie.
                                                                           Cătălin Moldoveanu

 
  
                                          Tinerimea de elită a României

Apărută la Editura Premier din Ploiești,în anul 2013,cartea Societatea Literar Științifică ,,Tinerimea Română”1877-1948 scoate la lumină cele mai importante și pline de substanță activități ale societății.Bazată pe un complex material bibliografic, fiind prima sinteză despre această societate,lucrarea face o prezentare de început a scopului acesteia care și-a găsit întinderea până la Ulmenii Maramureşului.Cel mai de seamă reprezentant de aici,a fost,Florian Ulmeanu, pe atunci student la medicină,apoi doctor docent și,mai apoi, promotorul medicinii sportive moderne, cu teza de doctorat în medicina sportivă, apreciată cu calificativul TRES HONORABLE, primind  şi premiul Boullard din partea Academiei de Medicină a Franţei.De asemenea, fondator al Societăţii de Medicina Culturii Fizice şi membru în Comitetul de redacţie al revistei „Buletinul Societăţii Medicale de Educaţie Fizică”și,mai apoi, membru post mortem al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.Este întemeietorul societății culturale „Tinerimea din Ulmeni” (1923-1939) care,prin activitatea bogată şi diversificată pe care a desfăşurat-o, a înscris o pagină luminoasă în trecutul mişcării de emancipare culturală, social-economică şi sportivă a satelor de pe Valea Someşului, din raza de acţiune a societăţii făcând parte cincisprezece localități: Ulmeni, Tohat, Chelinţa, Ţicău, Arduzel, Mânău, Someş-Uileac, Sălsig, Gârdani, Asuaju de Sus, Asuaju de Jos, Ariniş, Vicea, Băseşti şi Benesat.Din aceeași instituție a facut parte și Emil Gavriş, marele interpret, compozitor și dirijor,violonist de seamă, de obârşie din Chelinţa,licențiat în drept al Universității „Regele al Carol II-lea” din Cernăuți.
Aici, membrii societăţii au trecut la organizarea unor manifestări de amploare, prima având loc în 1931, de Sfântul Petru, şi a fost rezervată sărbătoririi poetului Petre Dulfu la Tohat, cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani. În afara sătenilor veniţi din peste cinsprezece comune, au participat o serie de personalităţi din judeţ şi din ţară, dintre care amintim pe Emil Bran, Elena Pop Hossu-Longin, preşedinte de onoare al societăţii, Leontin Ghergariu, Gheorghe Mătieşanu, prefectul judeţului Sălaj, Petru Bran şi alţii. Cu această ocazie s-a dezvelit monumentul poetului Petre Dulfu, cu sprijinul Despărţământului Zalău al Astrei. O altă manifestare de amploare a fost sfinţirea Monumentului Eroilor, care a avut loc în anul 1933, la Ulmeni, o sărbătoare patriotică şi românească vibrantă, la care au participat mii de cetăţeni. O parte din serbările culturale de amploare, cu program complex, au fost organizate de societate în colaborare cu Astra. O astfel de manifestare a avut loc la 26 aprilie 1938 și a cuprins concerte corale, prezentate de corurile ţărăneşti, conferinţe, dansuri, muzică populară etc. Activitatea societăţii pe tărâm cultural a cunoscut o continuă extindere şi diversificare. În 1936,în comună funcţiona o bibliotecă care cuprindea peste 600 de volume de literatură şi alte genuri. Cu ajutorul Casei Şcoalelor, a Societăţii Studenţilor Someşeni din Bucureşti, Tinerimea din Ulmeni şi Jur a înfiinţat biblioteci în mai multe sate. Tot în satele din jur a fost înfiinţată câte o Casă de citire. O iniţiativă cu rosturi de profunzime pe linia valorificării patrimoniului etnografic a constituit-o inaugurarea Muzeului istorico- etnografic la 23 iulie 1933, cu ocazia dezvelirii Monumentului Eroilor. Activitatea culturală a societăţii Tinerimea din Ulmeni şi Jur,a cunoscut continuitate până în 1940, la cedarea Ardealului, când mulţi dintre membrii ei au fost mobilizaţi ori s-au refugiat, ceea ce a generat întreruperea bruscă a activităţii. Prin realizările înscrise în plan cultural, vreme de aproape două decenii, societatea a constituit un focar de cultură şi un far luminător pentru satele codreneşti.
Viața culturală și națională reprezintă liantul indispensabil unității unui popor,iar prin ceea ce a reușit ,,Tinerimea de elită a României”,prin bunele legături cu celelalte societăți culturale și naționale ale vremii sunt demonstrate cu prisosință aceste deziderate.Neamestecată politic, ,,Tinerimea Română” a fost mereu sensibilă la problemele confraților.Prin multitudinea,dar si diversitatea activităților pe care le-a desfășurat,a reușit să aducă împreună generații diferite  alături ceea ce nu poate fi decît lăudabil.
 Desigur,autorii cărții,doctorul în istorie profesor Constantin Dobrescu știind să-și exploateze potențialul științific și publicistic,nefiind la prima carte de acest gen,dar si prof.Carmen Băjenaru,dascăl de elită cu bune performanțe ale elevilor,atât la nivel local,cât și național,metodist la ISJ Prahova și formator în diverse proiecte ale CCD Prahova  și în cadrul Universității ,,Valahia” Târgoviște,și-au dat binemeritatul obol,pentru ca lucrarea să poată ajunge la cititori.O carte plină de substanță,o carte necesară.
Munca celor doi autori înglobează calitățile lucrului binen  făcut:cercetare,aprofundare,profesionalism. HAR și condei pe mai departe.
                                                                                          Mircea și Radu Botiș

 
  
  

 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971