Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Articole de Mircea BUNEA, Magdalena ALBU, Adrian BOTEZ, Ştefan DORU DĂNCUŞ,Octavian LUPU,Ion MĂLDĂRESCU, DAN GHEORGHE- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
NOI PAŞI ÎNTRU LEGIFERAREA ZILEI LIMBII ROMANE- partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Constantin Lupeanu la 70 de ani
Constantin Lupeanu la 70 de ani - partea II
Traducerile lui Eugen Dorcescu- Rosa lentini ,,Tsunami si Alte Poeme"
OPINIILE SI APELURILE LUI DIMITRIE GRAMA
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ- ARTICOLE DE Dan LUPESCU,Ion PATRASCU, AL.TOMESCU, DragosPREDA, Ionut CARAGEA, Al.Fl.TENE, Ioana STUPARU, Melania CUC, Dorin MUSTATA; DESPRE: Alexandru NEMOIANU, Cezar IVĂNESCU, Fl. SMARANDACHE, Romul MUNTEANU, Iulia BOSTAN, Kula Ilinca, Mihai ANDRONESCU, Valentin MARICA, Viorela CODREANU, Al. Florin TENE
Partea II
Partea III
Partea IV
Corneliu LEU - PROCURORUL DIN X…-o novelă românească şi contimporană- Partea I
- Corneliu LEU - partea II
Din Folclorul Internetului - Texte de la: Elisabeta Iosif, Alina Iuga, Dan Lupescu, Ion Lila, Corneliu Berbente, Sergiu Găbureac, Ionut Caragea, Gheorghe Manea, Mircea Bunea, Alexandru Cetățeanu, Nicu Vintilă-Sigibida,Niculae George Dragulanescu,Vasile Bocai
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Paso Doble - rubrica Ioan Lilă; Rubrica Ionuţ Caragea
continuare VIII
PAGINA A PATRA
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ


Alexandru Nemoianu,

        “ORTODOXIA ŞI ROMÂNII-AMERICANI” –
                          o carte document


                                   Publicarea acestor rânduri este parte a credinţei mele nestrămutate
                                      că doar „Adevărul vă va face liberi” (Alexandru Nemoianu)
Am citit această carte într-un moment în care poate mai exista în conştiinţa mea o mică îndoială asupra viitorului ortodoxiei pe pământul Nord-American din punct de vedere jurisdicţional; varianta eminamente locală sau cea etnică.
Când am ajuns în Canada, în urmă cu peste 16 ani, venind dintr-o ţara a exilului european, unde Biserica Ortodoxă Română era aproape inexistentă – un singur spaţiu în centrul capitalei împărţit la mai multe culte, fiecare pe câte o latură a sălii – am fost impresionat că în Toronto exista o biserică ridicată la mijlocul secolului trecut cu truda şi dăruinţa comunităţii româneşti din partea locului.
Aşa cum am primit prin viu grai de la fondatorii bisericii – unii din ei astăzi nu mai sunt între noi – descrierea evenimentelor legate de înfiinţarea sfântului locaş, a reieşit clar că totul s-a înfăptuit conform dorinţei grupului de iniţiativă, inclusiv cu subordonarea canonică faţă de Episcopia de la „Vatra”, moştenitoarea de drept a primului aşezământ eparhial fondat în 1929, având în frunte pe vrednicul de pomenire Episcopul Policarp Moruşca.
Nu tangenţial, ci în mod direct, mi s-a povestit toată lupta dusă de Biserica Ortodoxă Română de pe acest continent pentru a nu depinde de Patriarhia din ţară, care după al II-lea război mondial devenise o unealtă în mâna noii puteri comuniste, instalate cu forţa tancurilor sovietice.
A apărut ca „strategie”, o structură paralelă, a doua Episcopie misionară, care a căutat prin diferite forme să „concureze” cu Episcopia de la „Vatra”. Vom trece – fără să descriem evenimentele – peste aproape o jumătate de veac, în care Episcopia de la „Vatra” cu toate greutăţile a reuşit să înflorească ca o grădină a lui Dumnezeu.
După Decembrie ’89, de mai multe ori, s-a pus problema „împăcării” ,a „iertării reciproce”, a celor două eparhii şi a găsirii unei căi comune de dezvoltare.
Aşa s-a format o „Comisie de Dialog” (Joint Dialog Commission), prescurtat JDC, care urma să gasească o modalitate de unire în dogme şi co-liturghisire, esenţa unităţii ortodoxe. (n.n. cuvintele în italic sunt citate din carte).
Paginile cărţii dezvăluie unele acţiuni neautorizate ale unor membri ai JDC, cum ar fi semnarea unui protocol la începutul lui 2008, în condiţii misterioase, prin care se propunea formarea unei „Mitropolii Ortodoxe Române” formată din Episcopia de la „Vatra” şi cea „Misionară”, ceea ce înseamna că „Vatra” abdica de la identitatea sa, de la rostul ei ortodox şi istoric.
În articolul DESPRE BISERICĂ (n.n. în litere mari sunt titlurile articolelor) se combate un slujitor al altarului din episcopia de la „Vatra”, care susţine că „Biserica este o instituţie divino-umană TEOCRATICĂ”. Autorul după ce arată că „teocratic” conform DELR înseamnă, „forma de guvernământ în care autoritatea este exercitată prin preoţi”, face o incursiune în învăţătura ortodoxă, demonstrând că autotarismul ierarhic este străin Dreptei Credinţe. Biserica suntem toţi: ierarhi, preoţi şi mireni laolaltă. Totalitatea creştinilor unşi cu Sfântul şi Marele Mir alcătuiesc şi ei o preoţie, care se numeşte preoţie universală sau preoţie împărătească (I Petru, 2,9)
Printre marile „păcate” în care pică chiar presa din ţară, cum ar fi ziarul „Lumina” anul 2009 cu teme creştine, se numără MINCIUNA ŞI DEZINFORMAREA. Aceasta se manifestă prin terminologie ex. „diasporă” în loc de comunitatea româno-americană, „misionară” pentru Episcopia infiinţată 1929 la Vatra, sau prin afirmaţii, vorbind chiar de o Mitropolie Română Ortodoxă din America.
Autorul în articolul O PROVOCARE, sesizează că popimea se propune a fi trecută în rândul bugetarilor, beneficiind de mărire de salarii – deci din buzunarul săracului român – chiar în perioadă de criză economică. Se arată că şi Patriarhia a ajuns o instituţie cleptocrată. Pentru aşezămintele de cult „sărăcia” nu este opţională este o vocaţie şi o poruncă. În zilele noastre legea „secularizării” averilor mânăstireşti aplicată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza este socotită de unii clerici printre care şi Prea Fericitul Daniel, „Patriarhul bogaţilor”, ca fiind nedreaptă.
O MĂRTURISIRE făcută de autor că „plecarea mea din România şi aşezarea în lumea nouă au însemnat căutarea libertăţii personale şi a credinţei ortodoxe… A renunţa la ele, a reveni sub controlul Patriarhiei Române (o structură, care face parte din cultura cleptocratică a României de azi) ar fi o înfrângere personală la limita apostaziei” se însuşeşte fără nici o reţinere, de foarte mulţi emigranţi stabiliţi în Lumea Nouă, inclusiv de subsemnatul.
Partea a doua a cărţii, intitulată „COMISIA DE DIALOG”, prezintă unele aspecte legate de legalitatea ei, de modul cum negociează sau de comunicatele ei. Legalitatea Comisiei de Dialog (JDC) este inexistentă, pentru că sunt încălcate prevederile acordului semnat între cele două jurisdicţii, Episcopia de la „Vatra” şi Biserica Ortodoxă a Americii (OCA). Prin urmare, până ce prevederile acordului dintre „Vatra” şi Biserica Ortodoxă Americană nu vor fi preschimbate sau anulate, nici un soi de legislaţie privind subordonare către Patriarhia Română nu poate fi aprobată.
În MOTIVE DE ÎNGRIJORARE se dezvăluie lipsa de pregătire teologică şi de cultură generală a unui preot ajuns recent în Lumea Nouă care atacă ordinea canonică a diogezei, folosind afirmaţii nereale. Mai trist este ca acest lucru nu se face întâmplător, totul are un „scop”, care se vede cu ochiul liber şi de la distanţă.
Istoria Comisiei de dialog, aşa cum relatează articolul DESPRE NEGOCIERI, a începtut imediat după anii ’90, când se credea că jertfa tinerilor eroi, va înlătura cu adevărat comunismul. Atunci a apărut această comisie, care să găsească o cale comună de convieţuire între Episcopia de la „Vatra” şi Arhiepiscopia Ortodoxă Română Misionară, care a apărut, aşa cum se ştie, la mijlocul secolului trecut, născută ca o structură echidistantă, ca o urzeală. Comisia a funcţionat cu unele întreruperi, luând uneori direcţii care erau date de relaţiile dintre membrii ei şi nu de interesele părţii pe care o reprezenta. Timpul lung de dezbateri, precum şi ţinuta lor, ar fi cerut o primenire a membrilor comisiei, care poate ar fi propus o soluţie viabilă, de bun simţ, şi anume, unirea celor două jurisdicţii ortodoxe de origine română din Lumea Nouă, în cadrul Bisericii Ortodoxe din America, o structură autocefală a lumii noi.
DIALOGUL INUTIL, analizând scrisoarea apărută în urma unui dialog cu o comisie a Episcopiei de la „Vatra”, ridică serioase dubii în legătură cu buna-credinţă a Patriarhiei şi competenţa membrilor comisiei. Chiar în acel timp apăruse un nou „exarhat”(?!) în Lumea Nouă, sub oblăduirea Patriahiei.
Activitatea şi mai ales deciziile luate de Comisia de Dialog (JDC), legale sau ilegale, sunt de importanţă cardinală, pentru că poate determina, sau doar să influenţeze viitorul Ortodoxiei în Lumea Nouă. În articolul QUI TACET CONSENTIT (CEL CARE TACE ESTE DE ACORD) se menţioneză că nu numai cei care sunt în poziţie decizională sunt răspunzători de drumul ales în clipe grele ale vieţii, ci şi cei care tac şi nu îşi declară deschis poziţia, cu riscul că vor fi supuşi persecuţiilor.
Acum când încercăm să închidem cartea, rezervându-i un loc ales în bibliotecă, se cuvine să amintim cuvintele autorului din partea finală a Introducerii: „În aceste texte, am căutat să dezvălui lipsa de valoare a ‚argumentelor’ unora dintre membrii JDC şi să promovez ideea necesităţii unui trup ortodox autocefal al Lumii Noi. În acelaşi timp aş dori să fie limpede că ataşamentul meu pentru ortodoxie şi pentru tot ce înseamnă valori româneşti perene este total şi necondiţionat”
Cartea se recomandă singură tuturor, mai ales creştinilor ortodocşi prin documentarea, sinceritatea, curajul, lipsa oricărui interes personal, de grup sau politic, obiectivitatea, îngrijorarea, dar şi speranţa, care se regăsesc împletite armonios în fiecare rând al ei.
                                                                                                                                  Alexandru Tomescu

                                      Revista europeană LAMURA,
                                                          serie nouă -
                                                  10 ani de performanţă,
                                10 ani în slujba comunităţilor româneşti


Asociaţia Culturală ProEuropa LAMURA vă invită, dragi prieteni şi fraţi din Timoc, să participaţi la prima reuniune prin care marcăm împlinirea a 10 ani de apariţie a seriei noi a Revistei europene de cultură şi educaţie LAMURA.
Cea dintâi serie a acestei prestigioase reviste a apărut în perioada octombrie 1919-decembrie 1928, sub egida Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
Condusă de scriitori celebri în epocă, precum Alexandru Vlahuţă, I. Al. Brătescu-Voineşti, Nichifor Crainic, LAMURA s-a bucurat de colaborările consecvente ale celor mai valoroase personalităţi românesti, precum Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Simion Mehedinţi.
Toţi învăţatorii şi preoţii de la nord şi de la sud de Dunăre aveau abonamente la revista LAMURA, care era ghid de formare în spiritul datinilor, tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti, dar cu o evidentă deschidere spre spiritul european al vremii, spre modernizarea şcolilor şi satelor noastre.
Învăţătorul şi preotul erau prezentaţi drept modele morale, civice, de bună organizare a propriilor gospodării şi de exemplară lucrare a ogoarelor.
Noua serie este editată şi imprimată la Craiova de un grup de profesionişti şi români adevăraţi, care atrag permanent numeroase colaborări din cadrul Academiei Române, al universităţilor şi institutelor de cercetare ştiinţifică din România şi din afara fruntariilor ţării noastre.
LAMURA şi-a cucerit - prin echilibru şi armonie, prin bună credinţă şi simţ al măsurii, prin calitatea de excepţie a materialelor publicate, dar şi prin ţinuta grafică de standard occidental - renumele de revistă-bijuterie, mină de aur în câmpul publicisticii culturale româneşti, revistă în ţinută de gală, pe măsura conţinutului.
Profilul cultural complex şi faptul că LAMURA a exclus din programul său editorial materialele politice ori cu substrat politic au făcut ca revista noastră şi a dumnevoastra, fraţi şi veri din Timoc, să se bucure de o notorietate deosebită.
Fiecare apariţie a LAMUREI este aşteptată - după cum se exprimau mai mulţi cititori de la sud de Dunăre - precum o ploaie de aur îngerească, binecuvântătoare. Alteori, LAMURA este aşteptată   ca Lumina în magica noapte a Învierii Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.
Realitatea că, în toţi aceşti 10 ani de fiinţare a seriei noi, LAMURA a acordat spaţii substanţiale apărării identităţii culturale a comunităţilor româneşti, în special a celor din Timocul sârbesc si Timocul bulgăresc, ne determină să organizăm, în această superbă toamnă a anului 2011, întâlnirea de suflet de la Negotin - caldă îmbrăţişare, îngemănare a inimilor românilor din dreapta şi din stânga Dunării: axă culturală şi punte spirituală multimilenară.
Cea dintâi marcare a împlinirii a 10 ani de performanţă, 10 ani de slujire a comunităţilor româneşti, 10 ani de serie nouă a Revistei europene de cultură şi educaţie LAMURA va avea loc la sediul   Protopopiatului Negotin al Bisericii Ortodoxe Române.
Asociaţia Culturală ProEuropa LAMURA va fi reprezentată, la întâlnirea de la Negotin, de profesorii Dan Lupescu, preşedinte al asociaţiei, director fondator al seriei noi a revistei, şi de Romulus Turbatu, secretar executiv al asociaţiei culturale, editor coordonator al LAMUREI.
Mulţumim cu anticipaţie principalului nostru amfitrion, părintele Bojan Alexandrovici, acompaniat de Duşan Prvulovici, de ceilalţi prieteni şi fraţi din Timocul sârbesc.
Găsim de cuviinţă, totodată, să mulţumim anticipat autorităţilor din ţara vecină şi prietenă, despre care  suntem convinşi că vor asigura climatul de concordie şi solidaritate europeană necesar bunei desfăşurări a aniversării Revistei LAMURA.
Tradiţionala prietenie dintre România şi Serbia numără multe secole de istorie bogată în împliniri. Această prietenie, colaborare şi conlucrare deosebit de rodnică, reciproc avantajoasă, va parcurge noi trepte luminoase, în cadrul marii familii a Uniunii Europene.
La bună reîntâlnire, fraţi timoceni !
                                                                                                                                  DAN LUPESCU
                                                                                                                 Craiova, 15 septembrie 2011


 

                Ion MURGEANU prezintă:
   IN MEMORIAM: CEZAR IVĂNESCU LA 70 DE ANI

„Poetul a murit, nu atât grav bolnav, cât mai ales şi de fapt, în urma atacurilor nedemne venite din toate părţile, pentru a-l elimina din viaţa publică, aşa cum s-a întâmplat cu Eminescu şi Labiş, la timpul lor. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică a poeţilor de geniu veniţi din Moldova ca să moară la Bucureşti”
Ion MURGEANU
***
Cezar Ivănescu: DE PROFUNDIS
! Acum, fiindcă frigul face bulboane
Şi fiindcă eu sunt bolnav şi mă tem,
Ca sălbaticul am să-mi fac leul meu pe peşteră,
Iar voi să spuneţi: îl vină în fiecare zi!!

Acum, fiindcă sunt sincer şi mâlos,
Vă rog să nu vă uitaţi în ochii mei
Prin care lacrimile găuresc pupilele
Şi deci nu plâng: nici râsul meu

Care vă chinuie, va sluteşte, feriţi-vă de râsul meu
Într-însul mama e tot albă! Şi inima mea,
Acest cântar social, care atunci când eu
Voi fi pur de tot se va sfărâma

Într-una din părţile balanţei şi va rămâne numai
Un cap uimit, umed, plin de luna ca o floare
Scoasă din lac. O, candoarea
Capului din inimă, cu braţe!!

Lăsaţi-mi numai lapte şi mâncare
Până mă scol mâini de dimineaţă
Căci acum îşi fac turul prin ochi
Hidoasele zile de post uman, al vinei, al neputinţei!!

Şi socotiţi-mă un lepros care se vindecă
Şi v-ar putea şi omorî cu-mbratisarile,
Şi socotiti-ma-un lepros care se vindecă
Şi v-ar putea şi omorî cu-mbratisarile!!

Acum, fiindcă am chiar şaptezeci de ani
Cu cei lăsaţi de mama,
Îngăduiţi-mi deruta suportabilă
Şi bucuraţi-vă de înţelepţii tineri!
***
Miron Manega: UN MARTIR AL TRIADEI TRAGICE
S-a născut la 6 august 1941, într-o ilustră familie de intelectuali moldavi (a fost nepot al marelui lingvist Gh. Ivanescu, rudă cu Octav Onicescu). A absolvit Facultatea de Filologie din Iaşi. Redactor la revista „Luceafărul”, a îndrumat, în anii '80, cenaclul “Numele poetului”, frecventat de tineri scriitori precum Gabriela Creţan, Mircea Şoncuteanu, Florentina Vişan, Delia Dună, Tiberiu Dăioni, Ioana Bălan, Valeriu Mircea Popa, Dan Oprina, Mihaela Muraru-Mandrea, Miron Manega, Mircea Drăgănescu, Petruţ Pârvescu, Marian Constandache.
                                                                                     Marin Preda: “O adevărată voce de mare poet“
Cezar Ivănescu şi-a făcut debutul poetic în revista “Flacăra Iaşului”, în iunie 1959. Zece ani mai târziu, în 1969, a debutat şi în teatru, cu piesa “Mică dramă”, jucată la Teatrul „Al. Davila“ din Piteşti, montată „într-un spectacol coupé“ cu “Vin soldaţii” de George Astaloş (în regia lui Radu Boroianu). În anul 1968 îi apare volumul de debut “Rod”, eveniment editorial de excepţie, despre care criticul Nicolae Manolescu scria: „Când în proză se va debuta cu cărţi de valoarea Rodului lui Cezar Ivănescu, vom putea vorbi nu de o evoluţie, ci de o adevărată revoluţie“. Volumul este încununat cu Marele Premiu al Festivalului naţional de poezie „Mihai Eminescu“, Iaşi, 1968, ediţia întîi.
 
Din 1968, îl găsim profesor de limba şi literatura română în Ardeal şi Moldova, apoi redactor la Almanahul literar al Uniunii Scriitorilor şi la revista Argeş din Piteşti. În 1971 începe spectacolele de muzică şi poezie, cu propria-i orchestră numită „Baaad“, preludiu la capodopera sa poetică de mai tîrziu intitulată “La Baaad”. Despre “Rod III”, Marin Preda afirma: „Am citit volumul lui Cezar Ivănescu în redacţia editurii Cartea Românească. Din zecile de volume de poezie care ne vin, deodată am auzit o voce obsedată de un singur sentiment cântat cu o mare adâncime şi forţă de expresie... Cititorul poate fi şocat de unicitatea sentimentului, dar în cele din urmă câştigat şi emoţionat. O adevărată voce de mare poet“. Insolitul personalităţii sale este izbitor prin aceste manifestări. Cezar Ivănescu reînvia printr-o formulă modernă, sincretismul baladesc medieval al poeziei şi muzicii.

Fiara cea Apocalipsă

A creat muzică şi a cântat propriile versuri, dar şi poeme de Pindar, Rutebeuf, François Villon, Lorenzo de Medici, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, Henri de Regnier, Mihai Eminescu şi George Bacovia. I se tipăreşte la Editura Minerva antologia de poezie românească sub titlul “Cântecul amintirii” (1978), cuprinzînd poeţi de la Dosoftei la Dumitru M. Ion. Prefaţează celebrul roman al lui Louis F. Céline, “Călătorie la capătul nopţii”, în traducerea soţiei sale Maria Ivănescu, tălmăcire căreia i s-a decernat Premiul pentru traducere al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Traduce din franceză, împreună cu Maria Ivănescu, lucrarea lui Mircea Eliade, “De la Zalmoxis la Genghis-han”. De la Păltiniş, Constantin Noica îi împărtăşeşte gândurile despre “La Baaad” şi “Muzeon”, ca şi despre traducerea din Mircea Eliade, scriindu-i la 8 martie 1980. În vremea cenzurii, poetul avea obiceiul să transcrie de mână, pe volumele dăruite cu dedicaţie, versurile cenzurate. Noica îi mulţumeşte pentru următoarele stihuri din “Rosarium” (Muzeon): “!stau în pământul sterp fără noroc,/ cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop,/ gropar al vieţii mele fără viaţă/ trăită-n scârbă, în dezgust şi greaţă,/ plătit cu Timpul care mă omoară/ dator vândut celui ce mă plăteşte/ din groaza mea nu pot ieşi afară/ cum Soarele arzînd se osândeşte!” Constantin Noica apreciază strofa ca fiind extraordinară, identificând, în lirica poetului, „o experienţă gravă“, cu o profundă intuire a sacrului. În anul centenarului morţii lui Mihai Eminescu, Cezar Ivănescu are gata pentru tipar un volum cu poeme închinate „Marelui său Maestru în absolut“ (1989), dar cartea este respinsă de conducerea editurii Cartea Românească. La 10 decembrie 1989, cu şase zile înainte de evenimentele de la Timişoara, poetul se “răzbună” public, printr-un spectacol de muzică şi poezie sub genericul „Doina, închinare lui Eminescu“, la Casa de cultură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, la Radio „Vocea Americii“ i se recită premonitor “Doina”, despre “Fiara cea Apocalipsă” şi despre marginalizarea poporului român. Continuă seria de traduceri din Mircea Eliade, împreună cu soţia sa Maria Ivănescu. Apare, la Editura Ştiinţifică, volumul “Eseuri” (“Mituri, vise şi mistere” şi “Mitul eternei reîntoarceri”).

Grevele poetului

Cezar Ivănescu a făcut greva foamei în anii '60, ca student la Iaşi, al Facultăţii de Filologie, în semn de protest pentru că a fost exmatriculat din facultate şi exclus din Cenaclul Facultăţii de Filologie (cauza: citise în public câteva poeme cumplite, anticomuniste şi antisistem). A mai făcut greva foamei în 1983, în redacţia revistei Luceafărul, în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care se pregătea să-i dea la topit cartea de poeme “Doina”. A făcut din nou, timp de şapte zile, greva foamei în 1986, ca reacţie la interzicerea, de către autorităţile comuniste, a Cenaclului “Numele Poetului". Aproape în pragul morţii, având o greutate de doar 45 kg, a fost internat în stare critică la Spitalul de Urgenţă Floresca din Bucureşti. A făcut greva foamei şi în 5 ianuarie 1990, în semn de protest pentru faptul că Mircea Dinescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, i-a desfăcut contractul de muncă de la revista “Luceafărul” în mod ilegal, Cezar Ivănescu devenind primul scriitor nemembru de partid eliminat din presă după revoluţie.
La 14 iunie 1990 este victimă a mineriadei. În urma agresiunilor extrem de dure, fizice şi psihice suferite, îşi revine greu după o lungă boală. Continuă să lucreze, semnând, împreună cu Maria Ivănescu, traducerea din limba franceză, Blaise Pascal, (“Cugetări”), text integral, 1998, Editura Aion. Susţine spectacolul de muzică şi poezie Rosarium (1998), apoi “Doina, închinare lui Eminescu”, iar Gavril Ţărmure şi „Societatea de Concerte“ îi produc primul CD şi prima casetă cu fragmente din spectacolul “Doina, închinare lui Eminescu”.
Cu câteva zile înainte de sfârşitul neaşteptat şi pe deplin tragic, îi apare un amplu interviu în cotidianul Shekulli, din Albania, în care declara: „Am sânge turc, grec, albanez şi român. De la turci am luat nebunia, de la greci inteligenţa, de la albanezi curajul şi de la români puterea de a îndura." Din anul 2000 şi până la moartea sa, a condus Editura Junimea. În anul 2005, a concurat pentru preşedinţia Uniunii Scriitorilor din România, pierzând în faţa criticului N. Manolescu.

Poeta Magnus, hulit în viaţă, refuzat în moarte

Petru Creţia, într-un text intitulat “Pentru Cezar Ivănescu”, afirma: „De aceea vom zice, astăzi şi mereu, că ne aflăm în timpul bun şi sfânt şi vechi cât noi al poeziei româneşti. Şi că ne mai aflăm spre bucuria şi cinstea noastră, alături de unul dintre cei mai puri şi mai sfâşietori reprezentanţi ai poeziei româneşti, Cezar Ivănescu, Poeta Magnus. Şi îl vom mai numi biruitor, pentru că, prin lungul şir din veacuri al poeţilor români, câţiva cu nume sfinte nouă, alţii, mulţi, pe veci fără nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme şi obidă, prin însângerările şi tina istoriei.
„Am biruit, ca puţini alţii, înfrângând tot ceea ce ne tăgăduia".
Cezar Ivănescu a fost propus de doua ori la Premiul Nobel pentru Literatură, una dintre propuneri venind din partea Albaniei. În 16 aprilie 2008, la iniţiativa lui Besnik Mustafaj (fost Ministru de Externe al Albaniei şi editorul poetului în limba albaneză), lui Cezar Ivănescu i s-a propus depunerea candidaturii la Premiul Nobel din partea Albaniei.
A murit pe 24 aprilie 2008, în urma unei operaţii banale. Moartea sa este învăluită în mister, dar mai ales în suspiciunea că poetul ar fi fost victima unui asasinat. Oricum, vinovatul moral pentru tot ce a grăbit moartea sa rămâne, până la elucidarea circumstanţelor, Mircea Dinescu. El este cel care a declarat, fără să aducă nicio probă, că marele poet ar fi fost colaborator al Securităţii. Era singura calomnie la care Cezar Ivănescu nu s-a aşteptat. Nu credea nici măcar că i-ar trece cuiva prin minte să-l acuze de o asemenea culpă aberantă, în contradicţie absolută cu toată existenţa sa. Suferinţa produsă de această lovitură a dus la prăbuşirea sa fizică.
Personalitate deplină a culturii române, anticomunist convins şi scriitor total - şi total antisistem,  Cezar Ivănescu a murit ca un martir, hulit în viaţă şi refuzat în moarte. I s-a refuzat şi dreptul elementar, postum, de a fi depus, înainte de înhumare, la Muzeul Literaturii Române sau la sediul Uniunii Scriitorilor. Ar fi fost o onoare, pentru aceste instituţii, să-l găzduiască, înainte de ultimul drum. „Poetul a murit, nu atât grav bolnav - scrie prietenul său, scriitorul Ion Murgeanu - , cât mai ales şi de fapt, în urma atacurilor nedemne venite din toate părţile, pentru a-l elimina din viaţa publică, aşa cum s-a întâmplat cu Eminescu şi Labiş, la timpul lor. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică a poeţilor de geniu veniţi din Moldova ca să moară la Bucureşti”
                                                                                                          Miron Manega
                                                                                                                           http://www.certitudinea.ro

 Concursul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”

Concursul de poezie purtând numele marelui poet Grigore Vieru se desfăşoară în cadrul Festivalului  Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, editia a III-a, care va avea loc în perioada 26 – 29 octombrie 2011 la Chişinău şi Iaşi, în organizarea Asociaţiei Culturale FEED BACK Iaşi, în parteneriat cu Primăria Iaşi, Primăria Chişinău, Ministerul Culturii, Editura „Princeps Edit”, Muzeul Literaturii Române Iaşi.
Concursul îşi propune descoperirea şi sprijinirea tinerilor poeţi de limbă română din România, Republica Moldova şi din toată diaspora.
Pot participa tineri poeţi până la 30 de ani, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau ai altor uniuni de creaţie şi care nu au volume individuale publicate.
Manuscrisele, constând într-un volum de autor care nu trebuie să depăşească 100 pagini, scrise pe computer, corp 14, în două exemplare, se vor trimite pe adresa: Asociaţia Culturală FEED BACK Iaşi, Str. Păcurari nr 4, Cod 700115, Iaşi, jud. Iaşi, până la data de 15 octombrie a.c., data poştei.
Lucrările se vor juriza după un motto la propria alegere a concurentului şi care va fi trecut pe plicul de pus la poştă şi pe fiecare pagină prezentată în concurs. Lucrările vor fi însoţite de un plic închis ce se va introduce în plicul mare cu lucrările şi va purta acelaşi motto, iar înăuntru datele personale ale concurentului: numele, data naşterii, profesia, adresa exactă, telefonul, e-mailul şi o scurtă prezentare a activităţii literare. Pe plicul mare, în loc de numele şi adresa concurentului se va trece doar motto-ul.
Juriul, format din personalităţi marcante ale literaturii din România şi Republica Moldova , va acorda următoarele premii:
 Marele Premiu „Grigore Vieru”- constînd în publicarea volumului în 300 exemplare
 Premiul I  -  500 lei
 Premiul II – 400 lei;
 Premiul III – 300 lei.
 1 Menţiune – 200 lei
La acestea se vor adăuga premiile unor importante reviste literare din România şi Republica Moldova. Grupajele de poeme premiate vor fi publicate în Cartea festivalului.
       
Un cercetător român a dedus existenţa
particulelor cu vitezele supraluminale
descoperite recent la CERN


Fizicienii de la CERN au descoperit recent, în mod experimental, că particulele neutrino circulă cu o viteză mai mare decât viteza luminii! 
Prin experimentul denumit OPERA, oamenii de ştiinţă au trimis duşuri de particule neutrino de la Laboratorul CERN din Geneva, Elveţia, la Laboratorul INFN din Gran Sasso, Italia, şi au observant că particulele neutrino au circulat subteran pe distanţa de 730 km cu o viteză mai mare decât viteza luminii.
Dr. Antonio Ereditato de la Universitatea din Berna, liderul echipei ştiinţifice a experimentului OPERA, a făcut publice rezultatele şi a invitat oameni de ştiinţă din toată lumea să discute aceste rezultate uimitoare.
Există medii prin care lumina circulă mai încet decât unele particule, de exemplu în apă şi în ulei, dar nu în vid.
De asemenea, sunt cunoscute fenomene supraluminale precum velocitatea fazei unei unde şi velocitatea de grup a unei unde, dar in aceste cazuri nici o informaţie sau energie nu circulă cu viteză mai mare decât cea a luminii.
În mod similar sunt undele-X a căror velocitate supraluminală a vârfului este un fenomen tranzitoriu, însă frontalele undelor se mişcă cu viteza c (Maiorino şi Rodrigues, 1999).
La Ştiri, pe 22 septembrie, 2011, în site-ul LiveScience.com, se afirmă că dacă aceste rezultate sunt reconfirmate, atunci legile fizicii trebuie să fie rescrise:
http://news.yahoo.com/strange-particles-may-travel-faster-light-breaking-laws-192010201.html.
Profesorul român Florentin Smarandache, de la Universitatea New Mexico din Statele Unite, dedusese particule circulând cu viteze mai mari decât viteza luminii într-o lucrare publicată, numită “There is no speed barrier in the universe” [Nu există nici o barieră de viteză în univers], în anul 1998, ca o extindere a unui manuscris din 1972 pe care l-a prezentat la Universitatea din Blumenau, Brazilia, într-un tur de conferinţe despre “Paradoxism în Literatură şi Ştiinţă” în 1993.
Articolul său se bazează pe Paradoxul Einstein-Podolsky-Rosen (1935), pe o lucrare a lui Bohm (din 1951) şi pe Inegalităţile lui Bell (1964).
Pentru prezicerea sa privind particulele care au o viteză mai mare decât viteza luminii (numită “Ipoteza Smarandache”) şi pentru iniţierea Logicii/Mulţimii/Probabilităţii Neutrosofice (care reprezinţa astăzi în mod respectiv cea mai generală logică/mulţime/probabilitate), Dr. Florentin Smarandache a primit Medalia de Aur pentru Ştiinţă acordată de către Academia Telesio-Galilei la Universitatea din Pecs, Ungaria, în anul 2010.
În Enciclopedia de Fizică este inclusă ipoteza Smarandache dar criticată:
http://scienceworld.wolfram.com/physics/SmarandacheHypothesis.html
Ea se enunţă astfel:
- Să presupunem că un process fizic produce o pereche de particule complementare [în engleză entangled particles] A şi B (având caracteristici opuse sau complementare), care se deplasează în direcţii opuse şi, când ele sunt la distanţă de miliarde de mile una de alta, măsurăm particula A; deoarece particula B este opusă, actul de a măsura particula A în mod instantaneu ne spune caracteristicile particulei B; deci, informaţiile au circulat într-un fel sau altul între A şi B cu o viteză mai mare decât viteza luminii; prin urmare, se poate extinde Paradoxul Einstein-Podolsky-Rosen şi Inecuaţiile lui Bell, şi se poate afirma că viteza luminii nu este o barieră a vitezelor în univers;
- chiar mai mult, se pot construi orice viteze, chiar viteze mai mari decât viteza luminii (c), prin măsurarea particulei A la intervale variate de timp;
- de asemenea, informaţia de la particula A la particula B se transmiste instantaneu (deci, nu există o barieră a vitezei în univers).
Deşi fenomenele privind viteze mai mari decât viteza luminii vin în contradicţie cu Teoria Specială a Relativităţii (1905) a lui Einstein care previne transmiterea de informaţie, energie sau masă (reală) la viteză superioară lui c, Smarandache (1993) a considerat că fenomenele supraluminale nu violează principiul cauzalităţii, nici nu produc călătorii în timp, şi nici nu este necesară energie infinită pentru ca o particulă să circule cu viteză mai mare decât viteza luminii.
Bibliografie:
1. Einstein, A.; Podolsky, B.; and Rosen, N. "Can Quantum-Mechanical Description of Physical Reality Be Considered Complete?" Phys. Rev. 47, 777-780, 1935.
2. Bohm, D. "The Paradox of Einstein, Rosen, and Podolsky." Quantum Th., 611-623, 1951.
3. Bell, J. S. "On the Einstein-Podolsky-Rosen Paradox." Physics 1, 195-200, 1964.
4. Smarandache, Florentin, "There Is No Speed Barrier In The Universe", Bulletin of Pure and Applied Sciences, Delhi, India, Vol. 17D (Physics), No. 1, p. 61, 1998;
http://www.gallup.unm.edu/~smarandache/NoSpLim.htm.
5. Maiorino, J. E. and Rodrigues, W. A. Jr. "What Is Superluminal Wave Motion?" Sci. & Tech. Mag. 2, Aug. 1999;
http://www.cptec.br/stm.
6. Weisstein, Eric W., “Smarandache Hypothesis”, The Encyclopedia of Physics, Wolfram Research,
http://scienceworld.wolfram.com/physics/SmarandacheHypothesis.html.
7. Clara Moskowitz, Strange Particles May Travel Faster than Light, Breaking Laws of Physics, in LiveScience.com, 09/22/2011,
8. 
http://news.yahoo.com/strange-particles-may-travel-faster-light-breaking-laws-192010201.html.
 
                                                          Prof. Ion Pătraşcu, Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti”, Craiova, România




                        Romul Munteanu, omagiat la Călan

Vineri 02 septembrie 2011 la Casa de Cultură a Sindicatelor din oraşul Călan, de la ora 16:30 a avut loc un eveniment cultural emoţionat, marcat de trecerea a şase luni de la stingerea dintre noi a celui care a fost Romul Munteanu, editor, profesor universitar şi critic literar, nume cu rezonanţă în cultura europeană, distins în anul 2005 cu Ordinul Steaua României în grad de cavaler, premiul Menelaos Ludemis, Atena, 1980, palmes Academiques, acordat de Ministere de La'education Naţionale (Franţa) şi foarte multe alte înalte distincţii venite să-i recunoască meritele deosebite.
În prezenţa unui public destul de numeros, scriitori, profesori, artişti şi mulţi alţi intelectuali din părţile locului, evenimentul dedicat comemorării profesorului Romul Munteanu s-a desfăşurat într-o atmosferă sobră, cu sentimente de adâncă emoţie ce stăpâneau pe cei prezenţi. Deşi iniţial organizatorii şi-au propus ca evenimentul să dureze o oră şi jumătate, durata a fost mult depăşită.
Totul a început cu o înregistrare mai veche realizată la un post naţional de televiziune în care s-a putut urmări omul Romul Munteanu, un domn respectabil, cu simţul umorului şi care crează emoţii celor de lângă el.
Au fost prezentate din cărţile semnate Romul Munteanu, iar fiica acestuia, la rândul ei editor, Ana Muneanu a citit emoţionată din volumul de memorii „O viaţă trăită, o viaţă visată” şi a vorbit despre intenţiile ei, legate de înfiinţarea Fundaţiei Europene Romul Munteanu, cu sediul central la Bucureşti şi un alt sediu în localitatea Călan. Împlinind dorinţa lui Romul Munteanu, Ana Munteanu a adus urna cu cenuşa tatălui în cimitirul din biserica satului, ţinând să împlinească o mai veche dorinţă a acestuia, reîntoarcerea la vatră.
"În memoriam Romul Muntean" a fost moderat de profesorul şi scriitorul Silviu Guga, bună cunoştinţă a profesorului Munteanu, despre care a mărturisit recent că:
(….) "Întâlnirea cu Romul Munteanu n-a avut loc la Bucureşti, aşa cum îmi imaginam, ci la Deva. Bunicul aflase, nu mai ştiu prin ce împrejurare, că Romoluţ a lu` Ciobu, cantorul de la Călanul Mic, pe care-l cunoştea, nu era altul decât tatăl „directorului de facultate”, cum zicea el, de la Bucureşti, şi acesta e acasă. A doua zi tata pune caii la căruţă şi mă ia, împreună cu mama, care cususe o rochiţă pentru Anica, fetiţa profesorului despre care aflaserăm că stă la bunici, luăm şi o sticlă cu ţuică bună de Vălcele şi ajunşi la Călanul Mic, tragem la familia Toltean. La casa Muntenilor ne conduce doamna Toltean, suntem bine primiţi, dar profesorul era la Deva, vine cu un tren de seara, dar a doua zi pleacă iar la Deva şi ne hotărâm să-l întâlnim acolo. Nanei Maria, mama profesorului, care mă simpatiza vizibil, îi spuneam ce importantă carte a scris feciorul ei. Nu mai reţin ce am spus în acel „comentariu”, făcut la gândul că îi va fi transmis fiului şi voi face impresie bună, dar ţin minte cuvintele nanei: „Copilul meu a ajuns fala Călanului”. Nu i-a fost uşor să ajungă aici, că a fost nevoie să înveţe mult şi-n Germania s-a dus să înveţe. Eram încredinţat că aşa e, convingerea aceasta am avut-o şi a doua zi când, cu ajutorul editorial profesorului şi avocatului Aron Todoroni, l-am întâlnit la Deva. Convorbirea cu el a fost mai simplă decât mă aşteptam, pentru că nu mi-a verificat cunoştinţele, am vorbit despre „viaţa literară” din Deva, despre „opera” mea. I-am mărturisit ceea ce părinţilor nu le-am spus, că nu vreau să merg la Bucureşti ca să mă fac profesor, ci scriitor, poet, prozator, critic literar, orice. Când m-am lăudat că debutasem în revista „Tribuna”, a spus că mă invidiază şi mi s-a părut atunci că îşi bate joc de mine. De la Deva am venit cu trenul împreună şi numai atunci m-a întrebat ce-mi place să citesc şi a rămas surprins de lectura mea „bogată”, mi-a recomandat ca să ajung şi eu scriitor să nu mă las influenţat de nici un scriitor. Înainte de toate însă trebuie să merg la cursurile de pregătire pentru admitere pe care le organizează facultatea. I-am urmat sfatul si m-am dus, la acele cursuri unde m-am împrietenit cu Marin Mincu, învăţam împreună într-o cameră de cămin la Grozăveşti" (....)

La un moment dat în ochii acestuia se puteau observa câteva lacrimi, aceleaşi sentimente profunde le-a trăit şi Paulina Pop care a rememorat clipele în care l-a cunoscut pe Romul Munteanu şi căruia chiar a avut ocazia să-i ia un interviu, se întâmpla în anul 2000, an în care profesorul Romul Munteanu era numit cetăţean de onoare al municipilului Deva, localitate unde a urmat Şcoala Normală.
Prezentă la eveniment, interpreta de muzică populară, şi ea din Calanul Mic, Mariana Anghel a încântat asistenţa (împreună cu Violeta Deminescu, învăţătoare şi realizatoare tv, nepoată a profesorului) printr-un gest profund, iniţial nu a fost recunoscută de mulţi dintre cei prezenţi în sală, cei mai mulţi fiind obijuiţi să o vadă în portul popular, aceasta interpretând în memoria profesorului Romul Munteanu piesa "Streiule pe malul tău", cu toţii, iniţial organizatorii au fost plăcut surprinşi,
Au mai vorbit profesorul şi scriitorul Mircea Tomuş, şi el apropiat al lui Romul Munteanu, scriitorii Ioan Barb şi Rudolf Pilly. Salutară a fost şi prezenţa cenaclului literar "Victor Isac" din Hunedoara, condus de Constantin Grecu.
Din păcate, în ultima perioadă a vieţii sale nu a avut prea des ocazia să se bucure de atenţia unora dintre confraţii săi în litere sau a jurnaliştilor, cum foarte bine remarcă şi criticul Alex Ştefănescu într-un interesant articol, numit sugestiv "Eroul uitat"
"Iată ce se întâmplă acum, chiar acum: trăieşte în Bucureşti, imobilizat în casă şi orb, un intelectual de o valoare incontestabilă, care a făcut servicii preţioase culturii române, dar aproape nimeni nu se interesează de soarta lui: Romul Munteanu. Aproape nimeni nu îl invită la emisiuni TV, preferând să aducă în prim-plan femei dezbrăcate care se aplaudă între ele, când reuşesc să ghicească al doilea nume al lui Napoleon. Aproape nimeni nu-i citeşte cărţile, deşi ar putea găsi în ele mai multă erudiţie şi inteligenţă decât în acelea ale autorilor la modă. Aproape nimeni nu îl menţionează în lucrările de sinteză, pentru că în momentul de faţă nu conduce instituţii şi nu face parte din sindicate ale succesului literar" (….)
Dincolo de toate acestea, Romul Munteanu rămâne în memoria apropiaţilor, familiei, dar şi a cititorilor un om minunat, la fel cum şi-l aminteşte şi Violeta Deminescu :
"Unchiului "Romon" îi datorez imaginea mea despre superlativul frumuseţii feminine: Lucia, soţia sa...Pe la şase-şapte ani ai mei, primiseam vizita bucureştenilor...Probabil dorul de satul căruia profesorul Romul Munteanu i-a dedicat ani ...mai târziu o monografie, l-a adus acasă. Priveam fascinată un chip luminat de frumuseţe, dar şi de-o frumuseţe interioară care-i aducea în ochi un zâmbet plin de căldură, îi priveam faţa ovală, ochii mari, râzători, şi mai ales părul negru, lung, ondulat, care pe loc m-a făcut să decretez că vreau un astfel de păr... Şi acum cred că Miss Univers este brunetă, cu părul lung...Diana, fiica "domnului Romon" cum îi mai spuneau şi de care erau foarte mândri calanentii, mi-a spus că şi acum e luminat chipul frumoasei bucureştence de aceeaşi seninătate şi bunătate... Ani mai târziu, prin clasa a şaptea, mi-am petrecut câteva ceasuri în casa unchiului, pe strada Gramont, în Bucureşti, ca un punct final al unei călătorii prin ţară cu tatăl, fratele şi sora mea...În acea vară am văzut câteva din minunăţiile cu care Dumnezeu a dăruit ţara asta: Dunărea şi Porţile de Fier, Bucegii şi Crucea de pe Caraiman...În clipă asta realizez că nu întâmplător mi-au fost duşi paşii, încă dintr-un început, prin locuri de căpătâi ale Grădinii Maicii Domnului... Aşadar, mi-amintesc o casă cu pereţii camerelor tapetate cu cărţi, o ojă roşie-sângerie pe o comodă (a Luciei, bineînţeles) şi o grădină minunat înflorită în curtea casei - un colţ de rai înflorit, în plin Bucureşti. Şi unchiul Romon, încă tânăr, vesel, vorbind cu tatăl meu despre un anume episod din cabinetul nr.1...Toate acestea le revăd şi acum în minte, căci ochii mei de copil visător îşi construiseră de pe-atunci un sipet în suflet, în care a tot adunat nestemate... L-am mai revăzut la finalul liceului, când, din nou însoţită de tatăl meu, am călcat iar în casa de pe Gramont, dar de data asta în calitate de viitoare studentă la filologie. Rămasă singură în Bucureşti pentru câteva săptămâni, tot vara, într-o seară m-au invitat şi primit cu drag Diana, Lucia şi unchiul...Acestea mi-au fost întâlnirile în vreme cu un om de seamă, plecat dintr-un sătuc din Ardeal, aparent insignifiant... "





Dragoş PREDA

                   ROMÂNIA JUNĂ – UN EVENIMENT
                                                 DE PRESTIGIU ORGANIZAT
                         DE LIGA STUDENŢILOR ROMÂNI DIN STRĂINĂTATE

România Jună este cel mai important eveniment care reuneşte studenţii şi absolvenţii români din ţară şi din străinătate, organizat de Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS), împreună cu asociaţiile studenţeşti din România şi cu sprijinul Băncii Naţionale a României (BNR).
Scopul evenimentului este de a defini direcţiile principale de dezvoltare ale României pe termen lung (2010-2030), din perspectiva tinerilor români educaţi la cel mai înalt nivel. Este primul efort major al generaţiei noastre de a-şi asuma construcţia propriului viitor. Totodată, evenimentul marchează 140 de ani de la Marea Serbare de la Putna şi de la Primul Congres al Studenţilor Români de Pretutindeni, evenimente de o importanţă majoră în definirea şi consolidarea Statului Român modern.
*
Permiteţi-mi să va aduc la cunostinta aspecte legate de evenimentul organizat de LSRS, sub înaltul patronaj al Băncii Naţionale a României (BNR) şi al domnului Academician Prof. Univ. Dr. Mugur Isărescu, în perioada 12-14 august 2011, în Bucureşti:
 
Forumul România Jună este conceput ca o oportunitate pentru tinerii experţi de vârf ai României de a defini un program de dezvoltare pe termen mediu pentru ţara noastră. Forumul va include dezbateri, discursuri şi propuneri în cadrul unor grupuri de discuţii, reunind cei mai buni studenţi şi absolvenţi români din ţară şi din străinătate, precum şi specialişti români consacraţi.
 
În cadrul acestui Forum vor fi constituite 11 grupuri de expertiză (
http://www.romania-juna.eu/participare/forum) a câte 10-15 tineri experţi pe diverse domenii vitale pentru România: Economie, Energie şi Mediu, Tehnologie şi Antreprenoriat, Democraţie şi Justiţie, Relaţii Internaţionale şi Securitate Naţională, Sănătate, Solidaritate Socială, Educaţie, Cultură, Transporturi şi Infrastructură, şi Identitate Naţională.
Aceste grupuri se vor întâlni timp de două zile şi vor dezbate şi contura o strategie de dezvoltare a României pe următorii 20 de ani. „Documentele" produse în urma acestor dezbateri vor fi publicate şi mediatizate la nivel naţional.
 
Dragoş PREDA
LSRS
http://www.lsrs.ro/
e-mail: dragos.preda2@gmail.com
***

              CINE SUNTEM NOI?


Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS) este o organizaţie ne-guvernamentală, cu personalitate juridică, conform deciziei Nr.3430 din 23-12-2008 a Tribunalului Sector 2, Bucureşti. Proiectul LSRS a început înca din ianuarie 2008, pornind de la constatarea unei realitati simple şi evidente: cresterea rapida a numarului de studenţi şi absolvenţi români ai universitatilor din străinătate.
 
Odată ajunşi pe alte meleaguri, mulţi dintre studenţii români pierd legatura cu ţara, mai ales dacă nu au acces la asociaţii studenţeşti româneşti care activează în zona lor. LSRS reprezintă primul şi singurul for care se adresează tuturor studenţilor şi absolventilor români ai universitatilor din străinătate.
 
LSRS recunoaşte nevoia acută de reprezentare şi organizare a acestei comunităţi importante care adună în rândurile sale mulţi dintre românii cu un nivel înalt de capital uman şi social. LSRS îsi propune să redirecţioneze aceste resurse importante către România, contribuind în mod activ şi decisiv la progresul ţării noastre.
 
De asemenea, LSRS îşi propune să ofere cea mai completă şi eficientă consultanţă academică tinerilor români care doresc sa-si continue studiile în străinătate. Prin facilitarea legaturilor cu cei care deja au plecat şi au avut succes, precum şi prin distribuirea unor ample materiale informative, organizaţia noastră este mai mult decât o punte între România şi lumea academică de peste hotare. LSRS este primul popas al oricarui tânăr român interesat să continue studiile sale în afara României.
Nu în ultimul rând, LSRS ofera celor care deja au plecat, oportunitatea unor interacţiuni directe şi simple. Relaţii, oportunitati de angajare, burse, programe academice – LSRS adună toate aceste informaţii de la membri săi, punând bazele unor retele extinse de networking bazat pe într-ajutorare şi consolidarea identităţii comunităţii studenţilor şi absolventilor români din străinătate.
Misiunea LSR
Misiunea Ligii Studenţilor Români din Străinătate (LSRS) se regăseşte în preambulul la Statutul LSRS. Ea reprezintă crezul fundamental al membrilor LSRS şi trasează în linii mari obiectivele şi căile de acţiune ale LSRS:
 
„NOI, studenţii români din străinătate,
Conştientizând creşterea migraţiei tinerilor români către universităţi din întreaga lume, urmare directă a globalizării accelerate şi a deficienţelor cronice ale sistemului educaţional românesc,
Promovând identitatea şi valoarea grupului de studenţi români din străinătate, ce întruneşte numeroase exemple de excelenţă, seriozitate şi caracter, şi se află în contact direct cu civilizaţia occidentală,
Sprijinind potenţialul studenţilor români din străinătate de a contribui la progresul politic, economic, cultural, şi etic-moral al României,
Urmând exemplul reprezentanţilor generaţiei paşoptiste, ce au fost educaţi la cele mai înalte şcoli străine şi apoi au jucat un rol decisiv în crearea statului român, şi recunoscând nevoia acută de organizare, întregire, şi promovare a comunităţii de studenţi români din străinătate, pentru folosul membrilor ei şi al României,
Ne asociem în Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS) şi, în cadrul acestei organizaţii neguvernamentale,
Ne angajăm să acţionăm pe două direcţii principale, complementare:
Să recunoaştem efortul şi meritele tinerilor români care doresc să dobândeasca o educaţie la nivel înalt în străinătate, să facilităm înscrierea lor la instituţiile de profil, şi să contribuim la acomodarea lor într-un mediu nou;
Să susţinem întoarcerea acasă a absolvenţilor români din străinătate şi implicarea lor în procesul de dezvoltare a României.”






                                Iulia Bostan – Când macii au înflorit


Despre o carte poţi scrie în nenumărate feluri. Dar când te afli într-un câmp de maci, ca o lacrimă într-o mare de iubire, nu poţi scrie decât cu sufletul. Mai ales că volumul „Când macii au înflorit”, publicat în anul 2011 la Editura PIM din Iaşi, este dedicat unei fiinţe care s-a grăbit să ne părăsească în pragul vârstei de 20 de ani: Teodora Mareş din Piatra Neamţ.
Cum se întâmplă frecvent, din motive ştiute doar de marele creator al universului, oamenii cei mai buni, cei mai puri, trebuie să sufere cel mai mult, ca şi cum numai bunătatea şi puritatea lor mai pot salva lumea de la distrugere. Un sacrificiu plătit, în modul cel mai tragic cu putinţă, cu preţul vieţii.
Cine a fost Teodora Mareş? O tânără deosebit de talentată şi înzestrată cu har, ale cărei picturi şi vorbe pline de înţelepciune şi iubire ne-au umplut fiinţa de bucurie şi fascinaţie. Acum, privind în urmă trecerea acestui grăunte de lumină prin clepsidra obscură a timpului, ne întrebăm: s-a meritat, va înţelege cineva ceva?
Iulia Bostan încearcă să ne răspundă la aceste întrebări printr-un  mănunchi de poezii în proză însângerate de cele 39 de picturi ale regretatei sale nepoate, Teodora. Titlurile vorbesc de la sine: „Poem fără cuvinte”, „Mă cheamă Toda Maci-le”, „Rugăciune”, „Călător prin ploaie”, „Vis de fluture”, „S-a născut vara...”, „Reflecţii pe margine de gând”.
Pentru o debuantă, aceste bijuterii sentimentale au şi o frumoasă şi valoroasă expresie artistică, de multe ori atenţia fiindu-ne reţinută de adevărate definiţii cu valoare de aforism: „pictura e o poartă de întoarcere în paradisul pe care doar cu ochii sufletului îl poţi vedea”; „fiecare moment este o răscruce, trebuie să ai capacitatea să continui drumul, să nu renunţi, să te reinventezi”; „fiecare dintre noi avem în calendarul amintirilor picături de ploaie”; „un fluture se aşază pe umărul meu şi parcă îmi zâmbeşte... ştiu atunci că nu sunt singură şi că în fiecare zi ce ne-a mai rămas, un fluture născut din suflet va veghea asupra noastră”; „simfonia tăcerii: sunetul ploii pierdut în noapte”; „cel mai greu verb de conjugat: a trăi”; „raiul e lumina de la periferia timpului nostru”; „timpul ne înapoiază ce am pierdut prin înţelepciune şi amintiri” etc.  
La final, mesajul Teodorei, desprins din catapeteasma luminii, vine să ne zidească pe retină următoarea pildă: „Acum ştiu ce contează cel mai mult în viaţă şi, rostul lucrurilor, nimic nu e o întâmplare... Mai devreme sau mai târziu trebuie să ni se întâmple ceva pentru a ne da seama cine suntem cu adevărat şi ce dorim de la viaţă. Mai ştiu un lucru: Dumnezeu îi încearcă pe cei care sunt puternici şi capabili să treacă prin aşa ceva. Niciodată nu mă voi ruga la Dumnezeu să se întâmple precum voinţei mele, pentru că tot cum trebuie să se întâmple, cum vrea Dumnezeu, e mai bine pentru mine, pentru toţi... aşa că de acum înainte mă voi ruga să se întâmple aşa cum trebuie să se întâmple, pentru că va fi mai bine decât mă aştept eu... Ştiu cum trebuie să gândesc şi cum trebuie să fiu de acum înainte în viaţă. La un moment dat m-am trezit şi mi-am zis că trebuie să lucrez cu mine şi să îmi zic în fiecare seară că sunt sănătoasă, crezând asta cu adevărat. Să nu fiu descurajată în nici o privinţă. Eu cred că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat şi ceri acea dorinţă de la Univers în fiecare zi, toate energiile pozitive îţi vor îndeplini dorinţa atunci când te aştepţi cel mai puţin. Şi important e să crezi, să nu îţi pierzi niciodată credinţa nici în Dumnezeu şi nici în tine. În fiecare zi e ceva nou, cât de mărunt ar fi acel lucru... Şi indiferent de probleme, mereu trebuie să zici că viaţa e frumoasă şi satisfăcătoare. Totul e spre bine, aşa simt. O să se rezolve şi de data aceasta. Eu tot optimistă sunt şi nu m-a deprimat situaţia. Mai ales când ai atâtea persoane lângă tine care îţi vor binele...” (Teodora)

                                                                                                   Ionuţ Caragea
                                                                Vibraţia eului în
                                    Dimineaţa iubirilor

Volumul de debut al poetei Kula Ilinca, intitulat simptomatic Dimineaţa iubirilor ,structurat în două cicluri:Metafora dorului albastru şi Dimineaţa iubirilor, descoperim cutremurări delicate şi gesturi premonitorii în căutarea jumătăţii mitologice.Amestecul de jubilaţie candidă şi de înfrigurare ludică străbate întreg volumul:Frumosul trup ieşit din mare/Mi-a fermecat privirea;E zeu, e om, e arătare?Orice ar fi,acum,e-n zare. (Iluzie).Himera închipuirii ,întotdeauna,are destinul fenomenului fata morgana,cu cât dorinţa poetei pare mai aproape de  iluzia sa fermecătoare, cu atât aceasta se îndepărtează în punctul idealului perfect spre care nu ajungem niciodată.Echilibrul volumului se realizează între relatarea maliţioasă, calm-dezolată, a trăirilor eului cu imaginarul încărcat de speranţe.Există o dorinţă ascunsă,asemeni sentimentului pe care-l simţim citind Zburătorul lui Ion Eliade Rădulescu, în discursul liric diafanizat printr-o construcţie stilistică a versului clasic :Aş vrea să pot să te arunc/Din visurile mele,/Aş vrea să fug şi să te uit/Să nu-mi aduc aminte.(Aş vrea).Se observă  că dorinţa este supremul sentiment ce populează cu resemnări candide şi euforii volumul de faţă,asemeni poemelor de început ale Carolinei Ilica.
 E multă dorinţă de iubire în lirica poetei Kula Ilinca, înţeleasă întotdeauna ca expresia unei dorinţe ne realizată, când închipuirea nu explodează în viziuni ,uneori îndulcite cu efuziuni sentimentale:Şi zilnic sunt cu tine,/Trăiesc în amintiri,/Prezentul mă alungă,Trecutul e meschin.(În gând).
 Chiar dacă unele poezii nu au rimă, totuşi ritmul interior al versurilor le dă o muzicalitate şi cursivitate plăcută:Privirea mă duce spre tine,/Şi gândul mă cheamă-napoi./Te-aştept la răspântii, iubite,/te-alung, la ivirea,din zori.(Nu ştiu).Răspântia pentru autoare este crucea vieţii în centrul căreia ne regăsim atât la bine, dar şi la rău.Numai la aceste răspântii îşi regăseşte dorinţa,apoi asemeni unei manta de ploaie se lapădă de ea când ivirea zorilor alungă himera iubitului.
 Eul poetei se  află între două oglinzi paralele şi imaginea lui  se multiplică la infinit ca vibraţiile ecoului când îşi strigă iubirea.Acest sentiment fiind mai degrabă un catalizator al dorinţelor.Inima trăieşte doar acea spumă a dorinţelor, cum ar zice Valery, care se aşterne peste versuri ca o perdea vaporoasă.Intenţia este de a face din iubire o halucinaţie,este de fapt un truc poetic, întrucât dorinţa e de a da carnaţie imaginarului  pentru a întemeia o lume prin eternul sentiment uman:Dorinţa e tot ce rămâne,/Şi dorul e astăzi ateu,/Chemarea mă strigă pe nume, /Iar numele, nu-l ştiu nici eu.(Cântec).
 Amintirea idealităţii pierdute e sugerată, stilistic, prin repetiţii, extazul, iluminarea se realizează prin forme ale exorcismului, ale mântuirii fiinţei prin iubire în stil bellayst.Pierderea iubirii se face în ritmuri universale,este un fel de exerciţiu de purificare,o regăsire în dorinţă.
 În acest volum de debut poeta este sedusă de himera clasicităţii,preferând experienţa clasicilor, vizibilă nu atât în substanţa viziunii, cât în prozodia incantatorie, cizelată, aproape narcisiacă.Clasicismul prozodic al versurilor e însă mai degrabă o formă de îmblânzire a convulsiilor lăuntrice, un act de exorcism.Înclinaţia spre melancolie,spre imageria ambiguă,deopotrivă diafană şi uneori fantastă, ascunde în spatele virtuozităţii o expresie barocă.Capacitatea de a da carnaţie dorinţelor, obsesiilor, de a le închide în versuri rafinate şi eclatante se consumă însă,nu o dată,în exerciţii de virtuozitate,în decorativism.Poeta poate fi încadrată în noul curent globmodern, teoretizat de mine în anul 1998 în revistele Oglinda Literară  şi Curierul Primăriei Cluj, curent literar ce se caracterizează printr-un fel  de întoarcere pe jumătate la modernism, dar cu mijloace stilistice actuale.Mâzga postmodernistă caracterizată prin stâlcirea limbii fără să spună nimic este pe cale de dispariţie, fiind decât un experiment.Şi atât.
 Dimineaţa iubirilor  are aerul unei superbii melancolice, în care recunoaştem orgoliile poeziei adevărate.
                                                                                                     Al.Florin ŢENE   
    


                             MARIANTY  - MIRACOLUL IUBIRE
                                                                                          Autor MIHAI ANTONESCU

 “Marianty”, romanul de dragoste cu care scriitorul Mihai Antonescu a apărut pe piaţa cărţii în 2010, (Editura Rora), a fost intitulat după numele personajului principal feminin, persoană venită pe lume anume spre a fi iubită. Este o carte pe care o citeşti cu nerăbdare, iar când ai ajuns la final, te cuprinde regretul că s-a terminat. Cugetul, însă, te îndeamnă la profundă meditaţie faţă de cele citite.
Mihai Antonescu, prozator şi poet, a ştiut cum să pătrundă în tainele unei iubiri, într-o oarecare măsură neobişnuită, iar pe de altă parte cât se poate de firească, atâta timp cât se petrece, după legea firii, între un bărbat şi o femeie. Autorul stârneşte în cititor dorinţa de a se înălţa la un alt nivel, spre a putea privi lucrurile dintr-un anume punct de vedere. Poezia frazei dovedeşte şi talentul de poet al autorului, dorinţa de recitire a pasajelor intervenind adesea.
 Pornind de la ideea dragostei dintre bărbat şi femeie, după cum începe romanul, pe măsură ce pătrunzi în adâncul povestirii, în taina acestui sentiment dintre personajele principale: Marianty şi Guiu, pe care îi desparte o mare diferenţă de vârstă, ea încă o copilă, el bărbat în toată puterea cuvântului,  constaţi că dragostea lor nu se bazează, în principal, pe chemarea trupului, ci pe chemarea sufletului. Două suflete care se împletesc prin iubire spre alinarea unuia de către celălalt, spre într-ajutorare în momentele dificile ale vieţii. Constaţi şi înţelegi, minunându-te chiar, când ai aflat povestea unei iubiri din care nici Marianty, nici Guiu nu vor putea ieşi, fiindcă a fost urzită, asemenea unui miracol, la un nivel superior, astfel omul neavând altă posibilitate decât aceea de a da ascultare.  
 Căsătorit fiind, Guiu îşi iubeşte nevasta şi copii, încearcă să-şi facă datoria faţă de ei, însă e conştient că nu o face îndeajuns, fiindcă iubeşte pe altcineva mai mult decât orice pe lume, iubire care îl mistuie, iar ca să o controleze nu stă în puterea lui. Iată unul dintre fragmentele în care Guiu descrie iubirea lui pentru Marianty: “… îşi trage scaunul mai aproape. Îmi aşează o mână pe umăr, căutându-mi privirea. Pentru ochii ei calzi, numai speranţă şi vis, aş fi în stare să ucid, să topesc lumea şi să o aştern în tipare asemeni fiinţei ei, ba, încă un Dumnezeu aş îndrăzni să-i cer universului, unul numai pentru ea, să aibă doi, ca nimeni altcineva pe pământ” (p. 105).
 Marianty, chiar de la o vârstă fragedă, are o viziune cu totul aparte, superioară, faţă de lume, faţă de viaţă. “Necunoscutul” îi stârneşte curiozitate, nelinişte, ţinându-i aprins tot timpul sentimentul de visare, de căutare, de cunoaştere. “Spune-mi despre mult mai multele alea, acum – i se adresează ea lui Guiu. Oricare ar fi, trebuie să se afle pe pagini ale existenţei mele. Nu mă tem, sunt gata să aud, chiar despre rău. Ştiu, e cu neputinţă să mă ocolească”. (p. 105). De cele mai multe ori, dându-şi seama că cei din jur nu-i pot da răspunsuri la întrebările care nu-i dau pace, recurge la puterea ei spirituală de a se detaşa, de a trece dincolo de tipare, spre a găsi singură cărarea cunoaşterii. Astfel o descrie Guiu pe Marianty: “... pe urmă, privirea. Dominantă când vrea, capabilă să îndoaie orice voinţă, până la rugăciune. Alteori, de o nesfârşită blândeţe, ce ar sfărâma şi pietrele. Nu cunosc pe cineva să-i stea dinainte fără să se clatine. E ne lumească, îţi jur. Nici o fiinţă lumească nu calcă aşa cum o face ea, nici o altă fiinţă nu iveşte surâsul acela ameţitor. Dintr-o taină îi vine surâsul, una abia ivindu-se de sub perdeaua universului, atâta cât să te înfioare, să-ţi dai seama ce neînsemnat eşti dinaintea miracolului. Cum să fii stăpân pe aşa ceva? Poate, rob, dar ce robie ar fi destulă?... Pe femeia asta numai o iubire ca a mea ar putea-o ucide, însă ea nu iubeşte...” (p. 154; 155.)
 Iubirea lui Marianty vibrează la o altă intensitate. De fapt, Marianty iubeşte IUBIREA. O iubire pe care, într-o oarecare măsură a găsit-o la Guiu, o iubire statornică pe care să se poată baza oricând, o iubire care ocroteşte necondiţionat. Şi totuşi, Marianty  nu se mulţumeşte numai cu atât. Ea ştie că nu va avea linişte până nu va găsi şi segmentul cu care să se închidă cercul. Să aibă întregul, să aibă totul.       
Conştient de “patima iubirii lui pentru Marianty”, deseori considerând-o un păcat de care ar vrea să se lepede, Guiu are revelaţia că prin moarte va rezolva totul. Dar cum nu are destulă putere să-şi ia singur zilele, iubirea fiind prea mare faţă de dorinţa de a muri, pleacă în căutarea celei ce coseşte vieţi. La o gură de canal găseşte până la urmă moartea, Peticita – după cum îi spune el, şi stând faţă-n faţă, îşi prezintă fiecare cererea şi oferta. Guiu, deşi a avut de gând să spună pe şleau ce vrea de la moarte, a început să i se destăinuie, probabil aşa cum ar fi procedat în faţa preotului, dacă acesta ar fi vrut să-i asculte mărturisirea: “Aş vrea să pot urâ barem o singură zi, pe mine însumi să mă urăsc într-atâta încât să am curajul ultimei decizii, însă nici de asta nu-s în stare. Îmbătrânesc iubind ce nu-mi e îngăduit, iar asta ajută doar singurătăţii, înstrăinării de lume şi de ai mei. Ţi-o spun ţie acum, ţi-o repet precum odinioară sălciilor şi apelor Colentinei, fiindcă ştiţi să vă ţineţi gura. Umblu cu telefonul după mine până şi în baie, în speranţa că odată am s-o aud strigându-mă, iar eu trebuie să-i răspund. Uite, îl port după mine chiar acum, fiindcă din moarte m-aş întoarce pentru ea, dacă mi-ar cere-o”. Cunoscându-şi limitele stabilite de divinitate, iar pe de altă parte impresionând-o şi pe ea iubirea lui Guiu pentru Marianty, moartea îi răspunde: “Credinţa asta e împotriva oricăror reguli ale firii. Cum să moară înşi ca tine? Nici nu sunteţi prea mulţi...”. (p. 248.); Pleacă, lasă-mă! Du-te, că acuşi se coc cireşele. Te prinde vara pe drum”. (p. 252.)
                                                                             IOANA  STUPARU



Valentin Marica, arborele care vieţuieşte prin Cuvinte
                        Tăcerea magilor, poeme, Editura Nico , Tg. Mureş, 2010

 
Poet suprinzător fiind din fiecare unghi din care ai lua cărţile sale, Valentin Marica a pornit din drumul ,,cumpenei,, satului de câmpie transilvană, cu osârdie şi dor de lumina care cuvântă de la începutul începuturilor, şi şi-a făcut un nume în Literatură.
În  volumul MAGUL TĂCUT, scrisul său deţine o tehnică personală cu nunaţări moderne dar şi cu melos care aminteşte de clasicismul, fără de care nu am ţine în echilibru perfect rostul Literaturii adevărate. Poetul  caligrafiază cerc în cerc în trunchiul unui arobore care, în loc de fructe, rodeşte  pâinea-cuvântului.
 Cu pioşenie elevată, cu eleganţă şi candoare uneori,  răspunde întrebărilor esenţiale ale lumii în care trăim, dând sens  poemelor prin ceea ce face din Cuvânt, elementul esenţial al fiinţării umane.
 Punctele distincte în sfera de acţiune poetică; spaţiul natal, credinţa, timpul, mitologia, universul ca loc de întâlnire între spiritele alese,- fiecare dintre palierele pe care merge în iniţiere autorul, totul se preface în Carte. Şi, CARTE este şi pasul pe care îl face Omul din leagăn până la moarte.
,,N-am în mâini/decât o carte...,/ochiul de viaţă/
pregătit de moarte.,, (Vadul, nicăieri)
 Într-o simplificare a sintagmei până la atingerea lamurei interioare, Valentin Marica ,,joacă,, pe cartea inteligenţei native, a harului cu care a fost dotat din stele, dar nu  risipeşte cele multe şi interesante cunoştinţe  pe care le-a acumulat  prin slova scrisă, nu se cantonează doar în lumile fascinante, se simte perfect şi în locurile comune.
 Deşi focalizează imagini magistrale pe ecranul unui ,,cinematograf,, mitologico- fantastic, deşi ţine dreapt-credinţă în cumpăna cea mai fericită a copilului care s-a jucat cu picioarele desculţe prin rouă pentru a putea visa stelele,  poetul  nu se retrage din faţa lumii contemporane, postmoderniste, nu priveşte cu detaşare intelectuală viaţa care freamătă în cele mai neaşteptate locuri. Dorul de spaţiul visului iniţial, ca într-o epopee mirotică cu reverberaţii actuale, dorul de ceea ce am putea fi, se simte acut în multe dintre poemele din volumul MAGUL TĂCUT.
,,Se răsfiră noapte-n iederi,/creanga-i grea de preamărire,ochi de pâine /doarme-n cântec,/rană în nemărginire/,,(Întrupare)
 Magul tăcut poate  fi Mărturisitorul, cel care, situat pe o treapă a desăvârşirii spirituale mai sus decât noi, reuşeşte să decupeze detalii ale lumii în care vieţitoarele , timpul, spaţiul, fenomenele naturii, spiritual pietrei şi cel al omului… toate devin aluatul primordial din care se poate rotunji pâinea de fiecare zi. Pâinea Poemului.
 ,, Vinovat e lutul,, spune într-un vers, Poetul, şi  zăbovind pe imagine nu poţi trece mai departe, fără să te gândeşti la Eva cea plămădită din lutul coastei adamice, fără să vezi  cu ochii tăi cum partea antheică  din Om ne trage dincolo de edecul vieţii cosmice.
 ,,Zăpada îşi adună săruturi la glezne,/mieii să se nască uzi de cer./Vinovat e lutul./Vinovat e braţul cumpenei,, Neînduplecat, ochiul...
 Şi totuşi,  albul zăpezii şi mieii uzi de cer, ţin în echilibru aproape perfect cele două talere ale balanţei…
Cu o filosofie ce are la bază studii şi încercări de viaţă, Valentin Marica ştie să păstreze distanţa potrivită între imaginile care, în paginile volumului de faţă, fac  din lumi diferite, un spaţiu comun, cel al Cunoaşterii.
,,Ziua fluturelui alb,,este unul dintre  poemele cu sărătură de sânge şi picătură de miere, în care mitologia îşi are locul e; aici totul se decantează în ,,pământul sterp,,  în contrapondere cu ,,tâmpla,, vie, cu Gândul, care ştie cum şi când să potrivească imaginile pentru ca întregul să fie rotund, fără cusur.
 Pagină după pagină, parcurgând poemele cărţii,  eşti tentat să crezi că intri într-o călătorie iniţiatică, că dincolo de  locul copilăriei, de simplitatea-complexă a lumii unui sat din câmpia transilvană,- sunt arborate steaguri din lumină solară.
 Aceasta este senzaţia pe care ti-o lasă lectura cărţii de faţă, că eşti un călător pe marea nemărginirii, cu valurile verzi-albatsre ale lanurilor de secară şi  picăturile cerului, sunt doar altarele, troiţele din satele noastre cu veşnicia bătută în cuiele crucilor de pe case.
,,Revin aceleaşi cuvinte,,  spune poetul şi, pentru a-i da greutate în plus sintagmei, aduagă Motto: Cad orele ca banii în mâinile orbilor.
,, Cerul e o cămaşă albă.../-Aş putea s-o îmbrac
pentru când-voi intra în ochiul păsării/.,,
 Zborul care se află în stare latentă în fiecare creator, iată cum, la Valentin Marica se metamorfozează în cămaşa albă a cerului, pe care Omul o îmbracă pentru a fi gata de zbor.
 Un zbor figurativ, înălţare prin lumina care cuprinde nu doar pupila. Atât de sugestiv, de tainic transpus este  acest exerciţiu, prin care Omul ar putea, într-o bună zi, să se alăture îngerilor.
Şi Taină este cartea întreagă, dacă o citeşti fără grabă, cu aplecare pe fiecare sintagmă care , de cele mai multe ori este o cheie, un cifru  pentru poemul care urmează.
 Legătură din legătură, pagina cu pagină, lucrarea poetică nu are spaţiu potrivit pentru ca autorul ei sa scrie Sfârşit.
Cartea  asta este un intremezzo în simfornia poematică pe care Valentin Marica o oficiază  din convingere şi cu dăruirea celui care ştie că pentru acest lucru a fost trimis pe pământ.
,, Foişorul cinei,,- un titlu pentru un poem care m-a dus  din prima, cu gândul la Ultima Cină a lui Iisus.
 ,,Peste râul de piatră lucie,/aburul gurilor flămânde încălzeşte veşnicia.../Strâng în mâini flori de sare.../Le împart în patru colţuri de masă.
Revin aceleaşi./
 Am citit şi recitit poemul acesta, pentru a vedea cum apa e piatră, gura flămândului dă sens veşniciei!! Colţurile mesei, aceleaşi.
  Într-o simbioză inteligentă şi printr-un efort sisific, fiecare dintre cuvintele nuntite în această carte este un eşantion al bucuriei Vieţii, un semn de întrebare pentru ziua ce vine şi, de ce nu, un câtec de luptă până când va fi  să fie vremea, să trecem  ,,,Latreia,, noastră personală.
,,Îi dau numele de latreia/podului de peste apă/ lucios ca dinţii jivinelor,/încovoiat când trece satul/cu mortul pe roţi de lemn./Râul şi podul,
Cruce/ peste teama noastră./
 Râul cu Podul fac cruce, ca mâinile mortului aşezate pe piept! Nimic trist, nimic forţat, doar motiv serios de meditaţie.
,, Magul tăcut,, vorbeşte pe Limba Poetului. Magul tăcut  este un cântec prin care antimpurile omenirii se petrec unele pe altele, aşa cum Luna se petrece cu Soarele.
Felicitări, Valentin Marica!
                                                                                                                                         Melania Cuc



                                       Viorela Codreanu Tripon, Vraj(b)a clipei

Cu Iubirea, folosită ca o cheie a destăinuirii tuturor lucrurilor, aşa  se poate citi volumul Vraj(b)a clipei, cartea  semnată  de Viorela Codreanu Tiron şi care a apărut într-o grafică de zile mari, la Editura AmandaEdit din Bucureşti, in anul 2011
 Poemele care alcătuiesc volumul, sunt ca şi înnaripate, simetrice în esenţă şi cu trimiteri spre  locuri, oameni şi sentimente dintre cele care, nouă, celor din jur,  adesea ne scapă. Cu o fineţe feminină dar defel feministă, autoarea translatează imaginile personale în sfera comuniunii, a locului şi a timpului unde individul dispare ca entitate de sine stătătoare, devine Măreţie, motiv pentru care mertă să trăim pe pământ.
Volumul debutează cu poemul ,,Tot ce vă spun,,- o mărtrisire a căii sale  golgotice, un fel de destin iniţiatic  care îi perminte autoarei să pună degetul pe rana lumii-înconjurătoare, să spună că nimic din ceea ce vede, pipăie şi apoi, scrie, nu este artificiu.  ,,Am străbătut/ întinderea de piatră goală, pustiul străjuit de stânci (...),,
Emoţionantă singurătatea aceasta, a Poeta care  se întreabă ,,Cine sunt?,,.
 Creatorul care este ea, îşi pune întrebarea pentru a da răspunsul  în public, şi o face scriind pentru cei care se hrănesc, citind, din pâinea nemuririi.
Cu o tehnica a scrisului distinctă, defel cameleonică, aşa cum se mai întâmplă astăzi în Literatură,- Viorela Codreanu Tiron  ne atrage atenţia prin acurateţea sintagmei, prin firul poematic pe care îl trage în igliţa silabelor. Totul se leagă,  are esenţă, consistenţa care conferă  versului tonus dar şi timpi de linişte pentru gândire.
Cititorul nu poate trece brusc de la un poem la altul fără să insiste, să rămână o secundă pe textul abia lecturat. Este un privilegiu să  mergi pe drumul cuvintelor prin Clipa cea repede, să vezi cum ,, Jocul chibzuinţei,, nu mai este joc, este ardere, catharsisul care îi dă nobleţe operei poetice semnate de Viorela Codreanu Tiron.
De unde vin? Unde plec? Cine sunt florile? Dar,soarele.... Întrebările esenţiale ale lumii se învârt ca într-un carusel, se lasă leagte în acelaşi harnaşamanet al ordinii ce ne ţine pe verticală ca oameni.
În tot acest timp ,,Dumnezeu tace,, ! Îndrăzneaţă această sintagmă, este  curajul celui care ştie că are un rost al lui pe pământ. Poeta nu se joacă de-a cuvintele, face, din detalii aparent la îndemâna fiecăruia dintre noi, construieşte mici catedrale de sunete ce anunţă că încă suntem capabili să regenerăm prin noi înşine. Spiritul cărţii de faţă este o prefaţă la nemurirea cuvântului odată ce a fost gândit şi transpus pe hârtie. Poemul  este un loc pentru Rugă, este un refugiu  în care, autoarea se retrage din marasmul lumii moderne, un loc unde î-L imploră pe Dumnezeu, să o înveţe cum să culeagă Lumina.
Lumina este atotcuprinzătoare dintr-un capăt la altul din acest volum,  deşi uneori nu se vede, precum soarele, lumina aceasta există, blândă, matură, uneori obosită dar mereu gata să spele  cu ,,lacrima toamnei,, obrazul Planetei. În acest context, poeta stă între Mărginire şi Nemărginire, defel derutată, ea ştie că locul din care pornesc în lume şi în viaţă, toate visele , locul tainic al fiecăruia om, punctul de legătură cu Cosmosul fiinţei este Copilăria.  Acolo se apleacă peste gânduri, ia în răspăr poveştile cu izvoare şi alte locuri de o simplitate seniorală, uimitoare.
Viorela Codreanu Tiron este poeta care nu se teme să folosească  sintagmele şi în volum, abundă întrebările. Este un semn de maturitate, de înţelepciune a momentului în care conştinetizezi că rolul tău este să laşi mărturii pentru clipa următoare. Natura, de la coaja unui copac pornind, la spaţiul de un albastru-decolorat  al cerului, lumea cunoscută de fiecare zi  devine, prin poeme, operă de artă. Starea de graţie  pe care ţi-o dă succesul, bucuria de-a fi ,, colosul care prăduişete,, -cum inspirat enunţă autoarea, toate aceste fragmnete dintr-un puzzle urieşesc, sunt Viaţa în forma sa de Duminică.
A citi cartea aceasta este un fel de împărtăşanie din tainele care te înconjoară. Trebuie să ai urechi să auzi, minte care să perceapă albul din negru, şi mai presus  de toate, se cade să ai Credinţă fie şi numai cât bobul de mac, pentru a înţelege  esenţa.
Viorela Codreanu Tiron este poetul care excelează în lucrarea sa literară, nu se abate de la drumul său şi fiecare  literă din poem, este o certitudine. Autoarea nu bâjbâie prin întunericul neştiinţei, ea ne spune în vers-clar:,,Despletită în amurguri târzii/las în urma mea /mireasma primăverii dintâi,/pentru a mă reîntoarce /în casa în care tinereţea mea... se schimbă tot mai mult în umbră,/şi unde văd cum cuvintele mor/ în ghivece de timp răsturnate.,, ( În urma mea)
Sigur, în acest poem de o construcţie la maturitatea creaţiei, poeta (şi) cochetează cu Timpul, pentru că ea este cea care dictează unde şi când se va întoarce pentru a închide cercul. Propria-i stăpână pe minte şi inimă,  fiind, autoarea poemelor dintre aceste doua coperte, este puternică şi fragilă,  foarte tânără şi foarte bătrână prin experienţa care îi dă tot dreptul să-i spună Lumii întregi, că există.
 Intelectual, artistic, Viorela Codreanu Tiron este un eşantion de frumuseţe clasică peste care cade bruma incorigibilă a contemporanităţii, este o poetă modernă cu reminiscenţe de romantism năucitor de frumos.
                                                                           Melania Cuc



 
„GEAMĂNUL DIN OGLINDĂ” – UN NOU ROMAN DE AL FLORIN ŢENE

De curând a apărut romanul „Geamănul din oglindă” de Al. Florin Ţene, la editura Semănătorul, Bucureşti, 2011, cu o copertă realizată de scriitorul şi graficianul George Roca. În cele peste 200 de pagini autorul desfăşoară două acţiuni cu aceleaşi personaje în acelaşi timp.
Evenimentele se derulează după anul 1990 printr-o rememorare a amintirilor a celor două personaje puse faţă în faţă, ca într-o oglindă. Introspecţia, suspiciunea reflexivă sunt procedeele la îndemâna autorului care le foloseşte pentru a ilumina faţa nevăzută a trecutului lor, din epoca ceauşistă, pentru a aduce în conştiinţă ipoteze verosimile asupra adevărului trăit de personaje. De fapt, Al Florin Ţene, un bun cunoscător al psihologiei maselor, aduce în plin plan revoltele maselor manipulate de viitorii baroni care în anii `90 erau în faza incipientă  a devalizării economiei naţionale.
Cele două personaje principale, prieteni din copilărie, un ziarist, profesor la facultatea de jurnalistică din  Bucureşti, pe nume Constantin, şi celălalt scriitor şi critic literar, pe nume Florin, se întâlnesc după zeci de ani la Cluj timp de zece zile, perioadă în care se desfăşoară acţinea romanului.
În cele peste 200 de pagini ale cărţii, structurată în zece capitole, autorul fiind un virtuos al decantării artistice şi al retrospectivei, reuşeşte să oglindească conflicte, surprinzând protagoniştii în rutina gestului cotidian. Prezentul e un pretext de a developa trecutul personajelor, o trapă a memoriei, dar şi a face cunoscute lucrările publicate de fiecare, detuctibil reale. În jurul lui Constantin şi Florin şi soţiile lor se încheagă o parabolă a scribului omniscient, a martorului care recuperează adevărul istoriei prin amintire. Confruntarea cu realul e un mod de a redeştepta mişcarea sufletească, de a-i verifica vibraţia.Descoperim în acest roman un filon al biografiei autorului în tangenţă cu societatea şi lumea scriitoricească.
Fiecare capitol din cele zece are câte un motto din Biblie adecvat acţiunii care urmează. Surpriza apare la sfârşitul romanului. Cele două personaje, de fapt, este doar unul singur, „geamănul” celuilalt, oglindit în propria lui operă şi care se  redescoperă privindu-se într+o oglindă reală!
Romanul  „Geamănul din oglindă“, alături de celelate romane ale lui Al.Florin Ţene, „Chipul din oglindă”, „Insula viscolului” şi „Orbul din Muzeul Satului”, se constituie într-o frescă a societăţii româneşti din secolul XX. Cu acest roman, putem spune că avem în Al Florin Ţene, cu siguranţă, un romancier complet.
                                                                    Dan Dorin MUSTAŢĂ
 



PRIMIM LA REDACTIE:

Stimati poeti si critici literari
Va trimit o inregistrare de exceptie cu un poem de Lucian Blaga, inedit:
http://www.youtube.com/watch?v=ar3hretlHbY
 Numai bine tuturor,
Xenon
xenon partak [xpartak7@gmail.com]

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971