Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
BOCK&TARA - CRONICA POLITICĂ ÎN IMAGINI - de George ROCA
E o problema de cultură - Corneliu LEU
Albu Magdalena : Guvernul Boc
DOUĂ ARTICOLE DE Viorel Roman
Articole de Iulian URBAN
Articole de Generalul Iordache Olaru, Petrache Costinel şi Dan Brudaşcu
Articole Mihai Ciubotaru şi Ionuţ Ţene
Texte de pe internet
Texte de Dona Tudor, Mihaela Albu,Botez Adrian
Afirmaţii provenite din FOLCLORUL INTERNETULUI
Semnează: George Roca, Melania Cuc, Ioan Lilă - Partea I
Partea II
Partea III
Se profilează un volum de dialoguri
SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI - continuare
EMINESCU – „LUCEAFĂRUL” , În versiune engleza de Adrian SONCODI
Poezii de IOAN ALEXANDRU , în versiune franceză de Constantin FROSIN
Carol al II-lea, o figură sinistră care produce mare neîncredere în genealogia moştenitorului tronului său: ESTE MIHAI I FIUL LUI CAROL AL II-LEA ?- de Dr. Dan Brudaşcu
Corneliu FLOREA despre Pusi Dinulescu
Gheorghe Postelnicu, I. Oprisan, Al. Florin Ţene, Dan Brudascu, melania Cuc, Nicolae Băciuţ, Dorel Schor, Octavian Curpaş, Carmen Cătunescu, Adrian Botez, Paul Polidor, Alina Jar şi Jalel El Gharbi Publică articole despre: Ion Gheorghe, Teohar Mihadaş, Vasile Celmare, Sabin Bălaşa, Lazăr Morcan, Lucreţia Berzinţu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, Theodor Damian, George Roca, Liviu Antonesei, Theodor Codreanu, Mircea Stefan, Menuţ Maximilian , Sorin Issvoran, Constantin Frosin - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
Articole de: Părintele Stăniloaie , Andrei Vartic, Adrian Botez, Dumitru Bălaşa, Mihai Bocioacă, Sorin Golea, George Liviu Teleoacă, Ioana Stuparu - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
PARTEA VI
Din folclorul internetului - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV - Rubrica lui Ionut Caragea
PARTEA V - Passo Doble de Ioan Lilă
PARTEA VI
PARTEA VII - „AM FOST DOBITOC, DAR MAI SUNT OARE?!”
PAGINA A PATRA
ACTUALITATEA CULTURALĂ, EDITORIALĂ, ARTISTICĂ



                                       CRITICA  UNEI  ISTORII  CRITICE  

                                               GAŞCA  ŞI  DIAVOLUL .
                        ISTORIA   BOLNAVA   A   DOMNULUI   MANOLESCU
                                                                   de  PUŞI   DINULESCU

      
 Până la urechile cititorilor romani obişnuiţi s-a auzit evenimentul literar că Nicolae Manolescu a scos un volum de 1500 de pagini intitulat ISTORIA  CRITICĂ  A  LITERATURII ROMANE  !  Foarte bine, orice carte nouă e o vitrină cu oameni şi fapte, numai ca pe noi, cititorii de rând, ne interesează mai mult să alegem cărţile autorilor, decât o istorie critică a literaturii.  

S-a întâmplat ca după  lansarea cu mare pompă  a istoriei critice a lui Manolescu  să se ridice un nor gros de critici şi proteste din partea scriitorimii româneşti, de parca lansarea s-ar fi facut din vârful Turnului  Eiffel  direct în colbul gros al unui drum de ţară dâmboviţean. Şi acest lucru a ajuns la urechile cititorilor romani obişnuiţi, fără să-i incite la citirea sau cel puţin răsfoirii istoriei. Reacţie normală din mai multe motive, printre care şi faptul că autorul istorieii critice este nesuferit majorităţii cititorilor români. Are el aşa o faţă, personalitate şi atitudine de hoher literar. Şi parcă tot colbul reacţiilor, majoritatea critic vehementă,  s-ar fi aşezat pe istoria lui dacă, din preajmă, nu ar fi aparut, aşa tam-nisam şi dintr-odată, filologul, regizorul, scriitorul PUŞI  DINULESCU  cu al său voluml de 350 de pagini GAŞCA ŞI DIAVOLUL – Istoria bolnavă a Domnului Manolescu la editura MInerva in 2009 , ridicând  din nou colbul de pe prafuita istorie manolească şi mai mult, chiar din interiorul ei,  mai violent şi argumentat. Motiv pentru care l-am citit cu interes, aflând cu stupefacţie ce se întâmplă în lumea literaturii române, o adevarată mafie în care Nicolae Manolescu - NM -  este un adevarat capo di tutti capi ! Vă recomand să-l citiţi pe Puşi Dinulescu, sau Dumitru Dinulescu, pentru harul lui scriitoricesc şi umorul aspru de om inteligent cu personalitate şi cultură literară solidă.  Puşi Dinulescu are palmares literar temeinic, etalat în peste patru decenii, ce conţine poezie, proză scurtă, povestiri, romane şi piese de teatru.
Puşi Dinulescu din facultatea de filologie, terminată în 1966, şi până acum a trăit  şi s-a îmbibat  în saramura  istorică  a clevetelilor şi criticilor literare bucureştene, deci ştie mult mai mult decât  noi, provincialii sau înstrăinaţii cititori, ce se afla şi se întâmplă  în ograda personală - a lui NM - în care poftele şi patimile fac diferenţa, fac legea !!  Deci , aşa bine echipat şi cu curaj,  Puşi Dinulescu  s-a pus cu tocătorul pe criticul literar NM, care i-a fost  profesor de istoria literaturii. Începutul tocatului este anecdotic, la un curs  pe care NM îl deschide cu: Azi o să ne-mpărtăşim din opera lui Geo Bogza, la care Puşi Dinulescu, din fundul amfiteatrului se scoală şi spune tare: Dom’ profesor, eu am mâncat de  dimineaţă, nu sunt demn de-mpărtăşanie. Pot să plec ? L-a lăsat să plece dar nu l-a uitat . Şi acum, Dumitru Dinulescu sau Puşi Dinulescu se miră de ce  NM nu l-a trecut în istoria literaturii, cum merita, şi cătrănit îi numeşte istoria căramidă !.
Eu, cititorul, nu am nici un motiv să deschid căramida lui NM, îi cunosc bine personalitatea, şi citindu-l pe Puşi Dinulescu, mi-am dat seama că nu am greşit când i-am făcut,  doar pentru mine, profilul psihic, după ce a luat apărarea lui Marius Ianuş şi Mihail Gălaţeanu  în editorialul lui ’’Poezia şi codul penal’’ (vezi în România Literară din Septembrie 2000 ) . Care poezie ? Cea pe care Marius Ianuş a citit-o la cenaclul condus de Mircea Cărtărescu şi începe cu: Sunt atent cu tine, România, // Îţi introduc penisul meu lung şi negru // În gură, România… mai departe citiţi şi judecaţi  DVS. Sau, judecându-l după  marea cârdăşie care îl leagă pe   NM de Roman Patapievici, despre care Puşi Dinulescu scrie:  Domnul Patapievici a aparut absurd şi neavenit …acest Patapievici e o lampă nemţească …. Aş spune mai mult un vierme, un limax, o omidă, un snob pârţâind modernitate ca o flaşnetă în faţa căreia cad seceraţi cei mai puţini umblaţi prin biblioteci (pag. 99 , 100 )  … punerea lui în fruntea Institutului Cultural Român e o prostie şi o măgarie, fiindcă Patapievici e un om periculos şi din zona lui cred că se recrutează criminalii  ( pag. 104 ) … îmi vine să-i spun domnului Patapievici Snobăsescu  ( pag 120 , probabil de la snob şi băsescu ) Dar, după NM, Voltaire nu este altceva decât  un Patapievici al vremurilor trecute ceea ce, pentru majoritatea cititoriilor romani şi Puşi Dinulescu, este comparaţie stupidă , Roman Patapievici  fiind doar un papiţoi ( pag 129 )  
Pentru NM cei din gaşca lui, din cărămida lui,  sunt zugrăviţi ca foarte mari, cei mai mari în frunte cu Cărtarescu, Pleşu, Liiceanu , Vişniec şi chiar Mircea Mihaieş,  dar să scuză ca există destule impurităţi  şi în căramida lui, ceea ce, cu argumente, dă apă la moara lui Puşi Dinulescu şi îl desfiinţează, mai ales când NM se gonflează ca a lucrat la cărămidă 25 de ani ! La care , ticălos (in sensul moale de pişicher, coţcar) cum trebuie sa fii când ai de-a face cu ticăloşii (sensul de afurisiţi, mizerabili) Puşi Dinulescu face o aritmetică simplă între zilele anilor şi paginile scrise şi ajunge la  rezultatul că: a scris  o pagina la 6 – 7 zile, ceea ce nu mi se pare un efort deosebit , mai ales că nu se poate spune că avem de-a face cu un stil strălucitor, ba din contră, lumina e puţină ca într-un veceu militar, în care un bec de 40 trebuie să acopere cu razele sale necesităţile unei divizii ( pag. 134 ) şi continuă cu să scrii o pagină la 6 – 7 zile şi să o ţii aşa 25 de ani nu e o treabă pentru un geniu, mai degrabă pentru un funcţionar al culturii (pag 137 )  sau în altă parte că, ar fi scris-o cu aer grav de atlet al răzbunării, un Terminator (pag.128 ) şi ajunge la o concluzie dreaptă: Nicolae Manolescu e însă un rău care nu e necesar, e un rău provenit dintr-o ambiţie răutăcioasă, o farsă sinistră (pag 197 ) şi: Manolescu nu prea are suflet, cred, l-a vândut diavolului , la un anumit moment pe care eu am mai spus că-l ştiu (pag. 238 )  Putea să-l mai spună şi acum, a preferat însă, după aceasta serie, să-i dea un upercut de l-a întins la podea comparându-i căramida  de 1500 de pagini cu cele două volume superioare şi deosebit de valoroase ale lui Marian Popa, apărute în 2001 şi intitulate  Istoria literaturii romane de azi pe mâine, care însumează peste 2500 de pagini, tipărite cu un corp de literă mult mai mic decât  căramida  lui NM şi fără ilustrate. (pag. 227)
 NM  e knok-out !! Învingătorul Puşi Dinulescu, superior şi zâmbăreţ, nu-l slăbeşte însă. E persistent şi metodic, numără paginile dedicate diferiţilor autori şi astfel demonstrează cât de superficial, subiectiv este NM cu unii şi cât de darnic este cu cei din gaşca sa. Să urmărim un moment situaţia paginilor care descrie şi sintetizează  diverşi autori. Cele mai multe pagini le acordă lui G. Călinescu, 38, după care urmează Mihai Eminescu cu 33 ! Camil Petrescu – 16, Nicolae Breban – 12, Cărtărescu – 11 , Octavian Blaga – 10, Ion Creangă – 9, Noica – 7, George Coşbuc – 6, Nichita Stănescu – 6, Minulescu – 6 , D.R. Popescu – 6, Octavian Goga – 4,  Patapievici – 4, George Topârceanu – 3, Tudor Vianu – 3, Fănuş Neagu – 3, Agârbiceanu  - 2,  Hogaş – 2 ,  Mircea Horia  Simionescu – 2,  Ion  Băieşu – 0,  Mircea Micu – 0 , Să-l trecem şi pe valorosul scriitorul şi criticul Marian Popa fără nici-un capitol !! Puşi Dinulescu interpretează competent aceste cifre, citiţi vă rog, merită.
Mă opresc la Octavian Goga căruia NM îi acordă aceleaşi număr de pagini ca lui Patapievici, deşi, primul străbate lumea sufletului nostru şi-a sufletului naţional (pag.250 )  iar patibularul Patapievici  este cel mai ordinar  defăimător al sufletului romanesc. Citez  din volumul lui Patapievici, POLITICE , ediţia 1996, pag 49 :  Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc …, spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconştient , până ce mintea va fi în sfârşit  scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.  Patapievici face parte din gaşca lui NM, fracţiunea anti-românească, dar care stă pe grămada de bani a contribuabilor români pe care o împarte celor care îl idolatrizează ( vezi şi cazurile Cistelecan şi Alex Ştefănescu)  
A fost o lectură  deosebită  pentru că Puşi Dinulescu scrie fluid, inteligent şi picant. Are vervă şi umor rafinat. Am comentat-o cu Virgil Raţiu, în Berchtesgaden unde ne aflam, întrerupându-l mereu din lecturile sale.  Niciodată  nu s-a  supărat că îl deranjez  frecvent, că nu mai pot de dragul lui Puşi fiindcă i-a tocat pe NM şi Patapievici cum trebuie. Iar eu mă bucur că am în el un prieten, care nu este întotdeauna de acord cu mine.
Ar fi multe încă de comentat , mă opresc la două întrebări pe care Puşi Dinulescu  şi le pune lui însuşi. Prima este în căutarea titlului şi îşi propune Demascarea lui Manolescu. Îi părea  corect, dar a renunţat la el. Mă rog, treaba lui, conţinutul contează fiindcă este bun şi necesar.  A doua întrebare: şi oare ce-o să păţesc eu după ce o s-apară cartea asta ?  Cititorii, critica liberă  şi corectă  o vor aprecia. Cât de la  NM  te poţi aştepta la două virtualităţi : să te spânzure sau să te pupe în anus. Cum spânzuratul este interzis în Marea Uniunea Europeană, că de aia-i mare şi unită,  nu-i rămâne decât  cealaltă posibilitate, pe care sunt convins că o refuzi categoric .
Să rămâi ceea ce simţi să fii şi nu uita ce ţi-a spus tipa aia: Mă, Puşi, mă, să ştii de la mine că creier are toţi, dar suflet n-are toţi ! (pag. 238 )  

                                                                            CORNELIU  FLOREA                                                       
                                                                            AUGUST  2010               
                                                                                 WINNIPEG  -  CANADA   

 

 

 

 POETUL ION GHEORGHE la 75 de ani

de Gheorghe Postelnicu

Ion Gheorghe nu a constituit un punct de referinţă pentru critica literară, care l-a ocolit cu amabilitate sau l-a privit ca pe o ciudăţenie tematică, după ce gândirea sa estetică s-a radicalizat prin descoperirea şi cercetarea statuetelor. El nu este creator de şcoală literară naţională. În matricea noii geografii literare poate l-a inspirat pe Dumitru Ion Dincă, prin reactualizarea simbolului jertfei în folosul logosului creator, ca „ultimă speranţă a legăturii cu divinitatea” (Mircea Dinutz) în metapoemele sale din „Biblice” (1999), „Rugile” (2001) şi „Arheopterix” (2008). Poate îl moşteneşte poetul Nicolae Gâlmeanu, prin lexicul suprarealist, prin jocul magic şi fantastic al fanteziei, prin cruzimea sentimentelor din poemele „iremediabil antipatice” al volumelor „Mirele pietrei” (2006), „Cămaşa lui Lot” (2008) şi „Plângea Iisus” (2009). Faptul că Ion Gheorghe scrie şi astăzi nu reprezintă numai o performanţă biologică, ci şi o dovadă de perenitate a metafizicii sale. Ultimele poeme schimbă metafizica în revoltă morală şi chiar răfuială, reflectând mai direct condiţia creatorului contemporan, măcar că registrul artistic e mai coborât prin slăbirea strunelor. Cu poeziile din prezent opera se menţine vie şi durabilă, se justifică estetic în întregul ei. Cum spunea E. Simion, referindu-se la T. Arghezi, e posibil ca o operă mare „pentru a fi redescoperită are nevoie să fie uitată o vreme”. Necazul e că uitarea este contemporană cu Ion Gheorghe. Ea s-a produs înaintea decriptării şi glosării operei sale monumentale. Pot ieşi de sub tipar în anii următori epopeea mitică „De la Ţugulea la Greuceanu”, „poemele în reportofon” aflate în „Concluziile senectuţii”, poemele politice din „Modul imaculat de a trăi” şi „Mâniosul profet”, două volume de oraţii şi sutre sau studiile de mitologie geto-dacă, eseurile şi decriptele intitulate „Cabala dacică” (345 de pagini), „Mistere, gnose, erezii şi eresuri sofice în Dacia” (700 de pagini), „Vexilele Bazileilor – decriptarea semnelor sarmatice” (716 pagini), „Spaţiul aulic de osmoză cosmică în Dacia” (288 de pagini), „Doctrinele icoanelor ţărăneşti – ciclul Sfântul Ilie” (292 de pagini), „Nostalgia carpatică şi imagolatriile ei de la Font de Gaume” (78 de pagini), „Civilizaţia megalitelor în statuetele sigilare ale cărţii Cultul zburătorului: mărci, grafeme, symurgi, simboluri cutumeare antice şi preistorice” (136 de pagini), „Vasileea – Zâna Dacilor, Calea şi Virtutea morţii eroice în veselie – Clanul Coson” (1000 de pagini), „Cronicile Baronilor Colindători cu Marea Mamă Cimeriană” (100 de pagini), „Cavalerii Kabyri şi Miresele lor, Bisericile Cimeriene: decriptele monetare în decursul anilor” (5000 de pagini), „Tărtăria, preistoria secretă” (170 de pagini), „Cimerienii, o lume calomniată” (274 de pagini), „Formele şi simbolurile ghebeleisis-salmosis” (200 de pagini), „Daciile prinse şi desprinse” (300 de pagini). Toate acestea vor clinti istoria literară din nehotărâre şi o vor determina să lupte pentru afirmarea unei evidenţe?
În studiul „Opera lui Ion Gheorghe” am asociat de mai multe ori numele lui Tudor Arghezi şi al lui Ion Gheorghe, şi nu fără temei, pentru că au avut un destin literar asemănător. Alături de ei au stat, ca stele norocoase, soţiile Paraschiva şi Elena (precum celebrele Anna Grigorievna şi Mercedes), care le-au luminat viaţa şi le-au dat tăria să lupte cu tot felul de greutăţi. Ca şi copiii Miţura, Baruţu sau Dana Adriana… Contestatarii le-au reproşat spiritualitatea coborâtă a poeziei, ermetismul aparent, vorbele spuse pe şleau. Misticismul celui dintâi, păgânismul celui de-al doilea. Spiritul dumnezeirii şi zamolxianismul, care rămân însă pentru totdeauna în ideea de adevăr şi în aspiraţia lor spre absolut. Cine le subapreciază riscă să nu le înţeleagă măreţia eticii, vitalismul debordant, transformarea neîncetată a materiei în forme neobişnuite în univers. Cele două destine sunt „Expresia unei drame existenţiale trăite pe toate planurile, de la cel de sus, metafizic, religios, până la cel de jos (…) în scara fenomenelor terestre, cu o mare participare afectivă” (Eugen Simion). Dacismul gheorghian are sensuri diferite: istoric, moral, cultural şi teologic. El este ilustrat în toate probele materiale existente prin muzee, ca şi în basmele populare. Lipseşte o opinie colectivă care să-l afirme cu un glas mai puternic. Vocea poetului, solitară, dă impresia de teroare păgână, de sete cumplită de protoromânism. Părerea sa este că mulţi factori exteriori au abătut cursul firesc al autohtonismului, până s-a împotmolit în pârvanism şi iorghism. Nici diletantismul şi stridenţele nu i-au făcut bine. Pledoariile înguste, amestecul macropoliticii l-au balansat într-o direcţie sau alta.  Inamicul redutabil a fost şcoala istorică şi filologică latinistă menţinută în viaţă prin doctorate, grade didactice, institute academice: „Da, toate crezurile Bisericilor Cimeriene din cercuri de pietre /Au ars şi au reînviat pe cenuşa propriei pietre, /Iată Fënixul pe streaşina mare şade-ntr-un picior /Cei simpli trec, îl văd şi cred că este un simplu cocor, /Să-i lăsăm să creadă, ca să dăinuiască şi ei întru credinţa lor” („Muzaios”, „A treia viziune”). Savanţilor nu le rămâne decât să desprindă ficţiunea şi voluptatea de pe trunchiul mitologiei gheorghiene, iar esteticienilor, să prindă jocul lexical în ghirlanda liricii universale. Părerea noastră este că izbânda o vor aduce tinerii arheologi şi criticii literari, intuiţia lor fericită şi relaxată. Zeul poemelor lui Ion Gheorghe este, până la urmă, creatorul retras în lumea proprie, ca imagine a adevărului absolut. Logosul. Zeul-Erou Cavalerul Cimerian. Autorul locuieşte de mult timp pe Cogaionul Uitaţilor. Acolo îşi pune tâmpla pe megalitele strămoşilor împietriţi. Desfrăţit, neînţeles. Vor creşte în jur pâlcuri de arbori şi flori în poieni, pomii de gnose „sub care să fie un răgaz”. Opera sa lasă deschisă poarta unor nesfârşite interpretări care pot dizolva eticheta de excentric pentru autor şi teoria sa, vor ridica la scară relieful mitologiei sale pentru a o face vizibilă în istoriile literare. Senectutea nu i-a domolit spiritul de luptător. Nici puterea de seducţie. Insuficiente ca să determine autorităţile să preia o parte a pieselor sale în patrimoniul naţional şi să o dirijeze într-un flux cultural binemeritat. Preistoria nu trebuie să producă nelinişte, deoarece nu este o fantezie a vidului. Ea poate ajunge un mediu fascinant şi stimulativ pentru substanţa altor şi altor ipoteze. Şi pentru plăsmuirile poeţilor.

 
UN INTERVIU CU TEOHAR MIHADAŞ
DESPRE LUCIAN BLAGA



I. OPRIŞAN: Mult stimate domnule Mihadaş, rugîndu-l, de curînd, pe domnul D.R. Popescu să-mi indice cîteva dintre personalităţile clujene la care aş putea apela spre a afla unele aspecte mai puţin cunoscute despre ultima perioadă a vieţii lui Lucian Blaga, domnia sa a rostit înainte de toate numele dumneavoastră, ceea ce m-a mirat întrucîtva, deoarece era pentru prima dată cînd numele dumneavoastră era asociat cu cel al filosofului. În ce relaţii v-aţi aflat, de fapt, cu poetul şi în ce împrejurări l-aţi cunoscut?

Teohar MIHADAŞ: Întîi şi întîi mulţumesc, şi pe această cale lui D.R. Popescu pentru că „a rostit înainte de toate numele“ meu atunci cînd l-aţi rugat să vă indice cîteva personalităţi care să răspundă la întrebările dumneavoastră despre Lucian Blaga.

Relaţiile dintre mine şi poet erau acelea dintre adorator către adorat. Eu mă duceam înspre el cu toată fervoarea celui îndrăgostit de frumuseţile poeziei şi ale înţelepciunii, iar el mă primea cu generozitatea proprie adevăratei poezii şi filosofii. Erau adevărate bucurii eleusine pentru mine întîlnirile acelea... Trăiam starea de fericire a unui neofit în faţa înaltului iniţiat.

Prima dată l-am văzut în anul 1942, în sala Dalles, unde domnia-sa venise pentru a ţine o conferinţă1. Mi-a rămas întipărită în memorie doar faţa albă, cu gulerul cămăşii alb, cu bărbia îndărătnic răsucită-n sus, restul fiind doar vestmînt negru. Conţinutul conferinţei nu m-a impresionat. Era vorba despre o problemă epistemologică2, tratată oarecum mistic şi fără elocvenţa oratorului de catedră, ca, de pildă, a profesorilor mei Ion Petrovici, Mircea Vulcănescu, Tudor Vianu, Mihai Ralea şi Mircea Florian. Îşi citea şi prelegerile de la curs şi pe cele rostite-n public, fapt care indispunea, în schimb era tulburător atunci cînd se afla între oameni dragi şi le vorbea lor. Printre cei care predau la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, nu se bucura de audienţă. Unii zîmbeau superior şi cu subînţelesuri contradictorii, alţii – mai precis vorbind, unul3 –, declara, cu o impasibilitate uluitoare, pe o intonaţie englezească, fără nici un gest, că, citez: „Din punct de vedere filosofic, Lucian Blaga este o valoare nulă. Ca poet, nu ştiu, nu mă pricep, dar ca filosof este o valoare nulă“. Observaţia mă răzvrătea, drept care, la un seminar, m-am obrăznicit din cale-afară tratîndu-l pe domnul conferenţiar drept copist în materie de filosofie. Vorbea, filosoful Lucian Blaga, în acea conferinţă, despre nişte îngeri care nu erau altceva decît nişte categorii de cunoaştere. Oamenii din sală ascultau vorbind pe un filosof-poet.

Tîrziu, prin anii 1955–57–58, l-am cunoscut îndeaproape, pe dealul Dumitrei sau Schiferberg – dacă nu mă-nşeală memoria –, de deasupra oraşului Bistriţa, unde poetul avea o căsuţă înconjurată de-o tablă de pămînt proprietate personală4. Acolo, pe prispa acelei case ţărăneşti, serveam pîine albă cu telemea proaspătă şi roşii rupte chiar de mîinile noastre de pe lujeri, ne învioram cu cîte un pahar de vin, fie de Dumitra, fie de Vermeş, Sîn-Iacob, Lechinţa, Iuda sau Viişoara, apoi ne pierdeam cu sufletele printre pomii încărcaţi de rod, sau, tîrziu, înspre seară, „în purpura asfinţitului“, aidoma unor crai...

– Ce impresie v-a lăsat întîlnirea cu poetul? Doriţi să schiţaţi un portret al lui Blaga aşa cum vi s-a întipărit în minte?

– Impresia era aceea că mă aflu în preajma unei fiinţe cu o dotaţie genetică neobişnuită. înalt, adus niţel din umeri şi cu capul veşnic „aplecat asupra întrebărilor lumii“, cu nişte ochi mari, cu o forţă în orbitele lor şi o tăcere ca acelea ale nopţii cu depărtări înstelate, păşind rar şi agale, neaccelerînd niciodată mersul, orice s-ar fi întîmplat în preajmă-i, absent faţă de ordinea imediată, dar minunîndu-se ca un copil în faţa a ceea ce se află dincolo, părea un Marsyas angajat la întreceri cu Apolo, dublat acel Marsyas de un fel de solomonar din pustietăţile Daciei. Trecea pe stradă fără a întoarce ochii către nimeni... decît, cu fericită nostalgie, doar către fecioarele cetăţii. Vorbea aforistic şi rîdea în clocote cînd ceva îl bine dispunea...

Foarte susceptibil, se întuneca de supărare dacă ziceai ceva rău despre opera sa; de asemenea, dacă lăudai pe cei pe care nu-i agrea. Devenea, brusc, din om aparte, un fel de crotal şi muşca veninos. Dar se însenina numaidecît şi-şi arăta din nou, în lumina soarelui, înălţimile.

Dacă Eminescu reprezintă dimensiunea anabazică, astrală a verbului românesc, Blaga o reprezintă pe cea catabazică, cea abisală. Primul este lumina înălţimilor, celălalt tăcerea adîncurilor, iar între cele două limite, aidoma unui templu pitagoreic, împresurat de grădini semiramidice, poezia românească, arhitecturile sonore, grave, ale lui Ion Barbu.

– V-aş ruga să evocaţi întîlnirile ulterioare cu filosoful.

– Întîlnirile ulterioare se dovedeau a fi din ce în ce mai mohorîte, dar nu lipsite de elevaţie, şi se întîmplau la Cluj, unde mă mutasem şi eu, fără buletin, doar ca muncitor necalificat, manipulant de lăzi la depozitul I.C.R.A. (Întreprinderea Comercială cu Ridicata etc.), fie pe stradă, fie acasă la domnia-sa, fie la braseria Melody, fie, mai frecvent, la Biblioteca Academiei...

– Cum se simţea poetul în acei ani de întrerupere a contactului său firesc cu publicul? Relataţi-mi despre starea sa psihologică şi zbuciumul său sufletesc, ce trebuie să se fi întrezărit dincolo de masca olimpiană5 pe care şi-o confecţionase.

– Părea un munte înzăpezit, în adîncurile căruia întunericul plîngea cu ploi neauzite... Era trist, dar îşi purta cu demnitate tristeţile; era şerpuit de nelinişti, dar trecea calm şi indiferent prin lume; muncit de viziuni funeste, dar arborînd seninătatea desăvîrşită şi o, demnă de un înţelept dublat de un poet şi de un nobil caracter, încredere în viaţă şi omenire. Cunoscîndu-l pe Blaga ţi se risipeau negurile disperărilor şi ale dezolării.

Cît a putut fi de amărît (ca un copil căruia i s-au luat toate jucăriile) atunci cînd Emil Cioran –, mă abţin să-mi spun părerea despre eminenţa-sa –, l-a apostrofat în felul ştiut: „Ce vrea acest cadavru fosforescent?“6... Ne abţinem de la comentarii.

– Era, într-adevăr, înconjurat L. Blaga cu dragoste, de un cerc larg de intelectuali, cum pare să rezulte din numeroasele mărturii tîrzii sau, dimpotrivă, era ocolit, fiind frecventat numai de cîţiva?

– Fapt este că oamenii se gîndeau cu respect şi simpatie la el, dar din motive specifice structurii omului din timpurile noastre, adică din motive dialectice, îl ocoleau, ferindu-se de a fi văzuţi împreună cu el. Eu însă, ca muncitor liber şi necalificat, îmi puteam permite să mă afişez, chiar ostentativ, alături de superbul „Anonim“. Şi-l mai vizita Monica Lazăr, şi încă vreo cîţiva tineri, mai îndrăzneţi.

– Aţi vorbit despre vizitele pe care i le făceaţi la Biblioteca Academiei, filiala Cluj. Cum se desfăşurau ele? Vă citea cumva poetul din versurile sale ? Îi citeaţi şi dumneavoastră? Primea cu bucurie asemenea vizite? Nu-l stînjeneau ele de la lucru?

– Se bucura cînd mă vedea în uşă. Stătea singur într-o sală imensă. De două ori m-am dus împreună cu prietenul meu, admirator al lui Blaga, profesorul Alexandru Husar7. Discutam şi ne bucuram tinereşte, parcă am fi fost trei studenţi. Ne citea voios versuri, şi am citit şi eu.

– Şi dacă i-aţi citit din creaţiile proprii, ce obervaţii sau aprecieri v-a făcut?

– Citindu-i – nu eu, ci Husar – din Ortodoxia pagînă, placheta mea de debut (1941, Bucureşti), a zis: „Eşti un vitalist mistic“. Mai apoi, citindu-i, într-o după-amiază, acasă la domnia-sa, din versurile inedite, care au apărut în 1967 în placheta Ţarina serilor, a zis: „Am ascultat o liturghie esoterică“, şi că aş fi un soi „de inorog, un metafizician cu corn care împunge“. Iar altă dată, citindu-i o proză, a remarcat la mine un aparte simţ al cruzimii, al ferocităţii. Era foarte generos cu aprecierile, mai ales faţă de cei tineri, neşovăind a-i declara chiar genii pe unii, care n-au ajuns decît doar nişte angajaţi la unele ziare locale...

– Ce impresii, gînduri sau reflecţii rostite de Blaga v-au rămas în amintire?

– Cele amintite mai sus precum şi această zicere aforistică despre Faust (era pe vremea cînd lucra la traducerea  acestei capodopere) că: „este un basm filosofic“.

– V-a vorbit vreodată, cumva, L. Blaga şi de proiecte de lucrări care nu au prins contururi? La ce anume se referea?

– Da, şi voi răspunde la această întrebare în contextul celei ce urmează...

– Circulă o legendă despre originea macedoneană a străbunilor îndepărtaţi ai lui L. Blaga. Cunoaşteţi ceva mai multe amănunte în această privinţă ?

– Nu e vorba de nici o legendă, ci de un adevăr, adevăr pe care-l găsim limpede spus de însuşi Lucian Blaga, în cartea cu amintiri, Hronicul şi cîntecul vîrstelor. Mama poetului se trăgea dintr-o familie de aromâni, pe nume Moga, dintre acelea care s-au stabilit în Transilvania, după arderea de către turci a frumosului oraş prosper, un fel de mini-Neapole al Balcanilor, Moscopole (care se tălmăceşte: „oraşul păstorilor“), precum atîtea altele. Poetul îşi amintea cu mîndrie de stirpea sa macedoromână şi – acum răspund la întrebarea anterioară – îmi mărturisea că dorea să meargă la locurile de naştere ale înaintaşilor lui după mamă şi să scrie, după o anumită şedere acolo, o mare baladă despre arderea luminosului oraş distrus de turci, Moscopole.

– Evocaţi, vă rog, ultima vizită pe care i-aţi făcut-o poetului la spital. Mărturiseaţi că dumneavoastră şi Tudor Vianu aţi fost cei de pe urmă vizitatori care l-au mai apucat în viaţă. Venise Tudor Vianu special spre a-l vedea pe L. Blaga?

– Ultima vizită i-am făcut-o la spital, Medicala II, secţia dr. Moga, din Cluj, înainte dea muri cu cîteva zile. Anterior, îl vizitase Tudor Vianu, care venise anume la Cluj... ca să îşi ia ramas, bun pentru totdeauna de la prietenul său. Alţii nu îmi amintesc să-l fi vizitat.
Am intrat cu sfiala mare în camera de suferinţă a poetului. Era alb şi nu deosebeai albul oaselor lui – căci doar oasele mai rămăseseră din el, de albul cearceafurilor. Din acea masă albă – arătare a morţii –, se detaşau farurile ochilor mari, negre şi mistuitoare, aidoma unor cercuri Bermude. Îl păzeau, în picioare, – cînd vestale, cînd mucenice – doamna Blaga şi cu nepoata poetului, Gigi. Am bîlbîit cuvinte fară sens... Apoi i-am arătat fotografia fiului meu, pe care dorise să-l boteze... Dar... a privit lung, cu drag, poza, apoi a zis: „e un pui de pinguin“, şi i-a surîs îndelung, de departe şi din adîncuri. A zîmbit pentru ultima oară, adresînd ultimul zîmbet chipului unui copil.

Cînd să părăsesc încăperea, s-a încleştat cu atîta putere de mîinile mele încît de abia am putut să mă desprind din acele cleşte ale morţii, albe.
Am ieşit de-a-ndărătelea, cu faţa înspre arătarea aceea albă. A îngăimat: „Mai sînt oameni care mă mai iubesc“.

– Întrucît aţi fost unul dintre puţinii care l-au însoţit pe L. Blaga pe ultimul drum, de la Cluj la Lancrăm, vă rog să vorbiţi pe larg despre înmormîntarea poetului. Cum s-au desfăşurat funeraliile de la Cluj? Cine au stat în preajma rămăşiţelor pămînteşti ale filosofului ? Ce s-a făcut cu acele foi pe care era scris „Viersul“ cîntat la înmormîntare?

– La cîteva zile după ultima mea vizită, a sosit acasă, pe la orele 23 şi ceva, poştaşul cu o telegramă trimisă fulger (aşa de fulger încît a ajuns la mine de abia după 15 ore!) în telegrama expediată de doamna Blaga sta scris atît: „Soarta ne-a învins!“ Am înţeles. Am făcut sumare pregătiri şi am alergat la gară, unde m-am suit într-un tren personal, care pornea din Bistriţa la orele 1 şi ceva şi ajungea la Cluj pe la cinci şi ceva. Am cumpărat un buchet de lăcrămioare din piaţa Mihai Viteazul şi m-am dus de-a-dreptul la morga clinicilor de pe strada Hasdeu.

Era devreme. Acolo, stînd pe un scaun, cu braţele suprapuse peste spetează, dormita paznicul. „Domnule – îl mişc uşor şi îi zic –, pot să intru în morgă?“ „Nu, a mîrîit el cu hotărîre! Numa' la opt se deschide morga ofiţial“.

I-am înmînat nişte bani, nu tocmai puţini. Norma oficială a fost dată de-o parte. Mi-a deschis poarta şi am intrat în morgă. A trîntit-o cu răget după mine. Era cam întuneric. Am apăsat pe un buton şi am aprins lumina. Amarnică privelişte! Pe un fel de suport din lemn, acoperit cu o pînză soioasă, neagră, sta o targa, iar peste targa – trupul neînsufleţit al poetului. Cum poetul era înalt, picioarele lui se revărsau cu mult peste lungimea tărgii, în neant. Pe pereţi: închpuiri fantasmagorice de scurgeri şi igrasie. Nici o lumină la căpătîiul mortului, nici o floare nu lumina pe pieptul lui. Am depus în mîini buchetul de lăcrămioare. M-au podidit neguri şi am pornit a plînge ca un nemernic. Şi am tot plîns, pînă ce m-am liniştit şi înseninat. La scurt timp după ce s-a deschis oficial uşa, a intrat în morgă o fecioară. A depus un bucheţel de flori pe pieptul mortului, a stat cîteva momente concentrată-n reculegere rostea, pe semne, o rugăciune –, apoi a scos din poşetă un bloc-notes şi un stilou, şi a scris ceva, lipind, apoi, cu o pioneză, de marginea tărgii, hîrtia scrisă. Apoi s-a dus. Curios, m-am dus să văd ce sta scris pe biletul acela... Era scrisă acolo, cu litere gingaşe, poezia Cînele din Pompei.

Întărîtată, atenţia mea a devenit mai ascuţită. Observ în buzunarul dinlăuntru al hainei poetului ceva alb. Şi mai curios, iarăşi, săvîrşesc indiscreţia şi caut să văd... Era acolo plicul cu felicitarea pe care i-o trimisesem eu de ziua naşterii lui, dar care a ajuns tîrziu, iar doamna Blaga, după ce l-a spălat şi l-a îmbrăcat de plecare, a înţeles să-i puie plicul cu felicitarea mea în buzunarul hainei... Era, probabil, unica felicitare pe care o primise de ziua naşterii.

Apoi, s-a strecurat în morgă o arătare neagră, gîrbovă, sprijinindu-se pe un fel de par, îmbrobodită toată, de nu i se zărea decît nasul, şi s-a aşezat pe banchetă. Eu, în continuare, la căpătîiul mortului, în picioare. Arătarea întreabă: „Ţi-e rudă?“ Eu răspund: „Nu“. „Prieten?“ reia dînsa. Eu dau din umeri. „Nu vrei să vii să stai lîngă mine?“ mă roagă... M-am dus. „Eu sunt Veturia Goga“, se recomandă arătarea. „Am vrut, continuă ea, să-l duc la Ciucea, să-l aşez lîngă Tăvi..., dar el a ţinut să fie înmormîntat lîngă părinţii lui, la Lancrăm... Ştii care i-au fost ultimile cuvinte pe care le-a rostit?“ „Nu“, îngaim eu. – „Cresc arborii din mine!“, grăieşte pentru ultima dată vedenia, şi se duce.
Îmi reiau locul la căpătîiul mortului. La scurt timp, apare altă arătare: un tînăr înalt, cu chica furtunoasa, păşind ca un actor pe scenă. Se opreşte teatral, face o scurtă pauză şi se lansează-n imprecaţii: „Cum!? Lucian Blaga e mort şi lumea nu ştie?... Blestemata să fie naţia care nu-şi cinsteşte oamenii aleşi pe care i i-a dat Pronia!“ Şi a părăsit interiorul scenei vociferînd cu mîinile ridicate spre cer. Era, am aflat mai tîrziu, pictorul maramureşean Mihai Olos.

Apoi, s-au arătat doi medici, îmbrăcaţi în alb clinic, bine dispuşi şi dolofani, care, spre indignarea mea, au venit la obrazul poetului şi au început să-l palpeze cu buricele degetelor... „Cum vă permiteţi!?“ am scrîşnit spre ei şi... gata-gata să-i strîng de grumaz. Ei, însă, politicoşi şi ceremonioşi, mi-au explicat că este vorba de o chestiune profesională, în felul acesta executîndu-se ultima probă de verificare şi constatare a morţii reale... I-am înţeles şi mi-am cerut scuze, morocănos.

În fine, au apărut şi cioclii cu sicriul. Au apucat de targa, au coborît-o lîngă sicriu şi, apucînd – unul de picioare iar celălalt de umeri –, au dat să-1 aşeze-n cutie. – Cel care a apucat de umeri, nu ştiu cum anume a prins şi-a smucit, că mîna poetului, lungă şi albă, a pornit a se ridica, vroind parcă să-mi arate ceva înainte de a se trage peste ea încuietorile. M-am dus, după ea, cu ochii, înfiorat. Cioclul însă a răsucit-o la locul ei, rapid.

Cînd să aşeze capacul peste sicriu, apare un funcţionar de la Sanepid. „Ce faceţi aici?“, întreabă el cu importanţă. „Iacă ce vedeţi.“ „Nu permit, nu permit – strigă el – deplasarea înainte de a se căptuşi sicriul cu hîrtie gudronată. Nu permit!“ Cioclii au tăcut, cu mîinile de-a lungul corpului, zicînd, fireşte, ceva foarte plastic în gîndul lor.
Mă apropii de funcţionar şi încerc să-i explic : „ştiţi este un caz special, e poetul Lucian Blaga“... „Lasă, dom'le, iordanele şi nu mă vrăji pe mine. Eu nu calc legile ţării...“ Am alergat la un telefon public şi-i telefonez lui Aurel Rău: „Dragă Aurel, Blaga nu poate fi deplasat la Lancrăm, fiindcă nu este căptuşit cu hîrtie cătrănită." El mă roagă să revin peste 10 minute. Am revenit. Zice: „Am vorbit cu preşedintele Uniunii şi mi-a răspuns că nu-l interesează. «E-al vostru şi faceţi ce ştiţi cu el!» Dar am vorbit şi cu conducerea locală de partid şi s-a dat dezlegarea necesară“.

Mortul a fost dus şi aşezat pe catafalc, în sala Casei Universitarilor. Eu şi cu Liciniu, un nepot de-al poetului, am făcut o haltă de consolare la bufetul „Continental“. Acolo, în sala de la Casa Universitarilor, altă situaţie: erau depuse coroane de flori peste sicriu, se intona în surdină marşul din Eroica, iar tinerii scriitori din Cluj făceau de gardă, îmbrăcaţi foarte lejer ca la grădina de vară, cu sandalete-n picioare, haine pestriţe şi gulerele de la cămăşi date peste cele de la haină, chiar cu ochelari de soare la ochi. Iarăşi m-am aflat slab de înger şi iarăşi am început a plînge, drept care, distinsa doamna Ilin, admiratoare a poetului, ca să nu fie văzută că stă lîngă unul care plînge, s-a depărtat urgent, la mare distanţă de mine.

Ultima gardă au făcut-o bătrînii, îmbrăcaţi în negru. A vorbit Aurel Rău şi după el, gîtuit de emoţie, D.D. Roşea8, după care sicriul a fost depus pe platforma unul camion. I-am întrebat pe cei de la Steaua şi Tribuna – naiv cum sînt – dacă nu cumva au şi pentru mine un loc în maşina în care aveau să meargă ei9... Au dat din cap că nu. Atunci, spre uimirea acelora care au făcut brusc tensiune la ochi şi exoftalmie, din doi, trei paşi aruncaţi în direcţia camionului şi un salt în sus, m-am pomenit iarăşi la căpătîiul mortului, şi-am pornit spre Lancrăm... În partea cealaltă a sicriului, şedea un tînăr îmbrăcat în negru şi cu un aparat de fotografiat trecut peste umeri. O neagră suspiciune stăruia între noi. El credea despre mine că..., eu despre el... Cînd ne-am cunoscut, la capătul călătoriei, – el era un nepot de-al poetului, inginerul Şerban –, să ne dăm în cap de ciudă nu altceva.

Era de ziua eroilor, o zi într-adevăr năpădită de lumini, ce se revărsau de dincolo de soare. Departe, pe fundal, Munţii Apuseni, în care se putea vedea somnul aurului, aievea. Întîlneam, trecînd prin sate şi oraşe, coloane de olovi, însoţiţi de profesori, în haine de sărbătoare, mergînd cu flori la mormîntul eroilor, iar eroul trecea printre ei şi nimeni nu-1 vedea. Ce minunat album de vederi din acea zi am fi împlinit, dacă nu ne-am fi suspectat unul pe celălalt ca străini duşmănoşi, eu şi cu inginerul Şerban.

Am ajuns la Lancrăm. Satul era strîns în faţa bisericii, îmbrăcat de sărbătoare. Catarig, intendentul care răspundea de camionul Academiei, a dispărut, inginerul de asemenea. Cum să cobor sicriul...? M-am uitat împrejur. M-am oprit cu privirea asupra a trei feciori oare mi s-au părut a fi mai sfioşi şi mai chipeşi. I-am rugat să vie să mă ajute. Au tăcut şi au venit şi, împreună eu cei trei feciori curaţi ca tinerii daci aruncaţi în suliţi, l-am dus pe poet, pe umeri, din şosea pînă-n biserică, Femeile – dar şi bărbaţi, parcă, între ele – din sat, sub conducerea părintelui Ion Lasiţă, au cîntat o ciudat de frumoasă litanie, cu bocet de demult, apoi s-a oficiat slujba de înmormîntare, şi poetul a fost depus în pămîntul din care s-a născut, alături de osemintele părinţilor. Textul acelui bocet se află la părintele Laşiţă.

Mai sosise, cu autostopul, la Lancrăm, şi foarte tînărul, pe atunci, poet Ioan Alexandru împreună cu prietenul şi consăteanul său Ion Papuc. Doamna Gherghinescu Vania, acea minunată prietenă a marilor noştri poeţi, s-a întors în Cluj de pe dealul Feleacului, făcîndu-i-se rău.

Nici un delgat din partea Academiei, a Uniunii Scriitorilor la înmormîntare, nici din Bucureşti, nici din celelalte centre culturale ale ţării. S-a aprobat şi un ajutor, de înmormîntare, din partea Asociaţiei din Cluj a Scriitorilor, de 700 de lei...

– Orice alte amănunte despre viaţa poetului sînt binevenite in încheierea convorbirii noastre.

- Stimate domnule Oprişan, dacă s-ar întîmpla ca cineva să mă găsească vrednic de a fi trecut în vreun dicţionar enciclopedic, şi să mă întrebe ce anume faptă din viaţa mea as dori să fie trecută printre datele biografice, i-aş răspunde: aceea că l-am purtat pe umeri, împreună cu trei feciori neprihăniţi din Lancrăm, pe Lucian Blaga.

După zece ani, coboram de la spitalul oncologic, unde îmi murea cea mai dragă şi mai nobilă fiinţă din cîte-am cunoscut în viaţa mea, Zoe. Şi în faţa statuii poetului – opera sculptorului Ladea – din Piaţa Păcii, astăzi în faţa Teatrului Naţional10, un copilaş o tot trăgea de mînecă pe bunică-sa, arătînd spre statuie şi întrebînd: „Ce face nenea acela, ce face nenea?“ „Se roagă, scumpul bunicii, se roagă“, a răspuns bătrîna.

                                                                                                                                                                                         I. OPRIŞAN
                                                                                                        „Lucian Blaga printre contemporani, dialoguri adnotate”
                                                                                                                                                Editura Minerva, Bucureşti, 1987
                                                                                                                                                               februarie 1987

-------------------------------
1 În 1942, L. Blaga a ţinut o singură conferinţă în Bucureşti, la Ateneul Român, pe data de 5 decembrie. A se vedea mai pe larg impresiile despre această conferinţă şi precizările privitoare la data şi împrejurările în  care ea a fost ţinută, în convorbirea cu Vasile Netea şi in comentariile ce-o însoţesc. Prin epistola datată „Cluj, 25 apr[ilie] [19]87“, Teohar Mihadaş ne-a confirmat că este vorba de conferinţa de la Ateneu: „Da, este vorba de conferinţa ţinută la Ateneu, cu sala arhiplină, din 1942“.

2 L. Blaga a conferenţiat în 1942, la Ateneu, despre Spiritualitatea românească.

3 „Conferenţiarul, sau, mai degrabă, asistentul pe atunci, de la Universitatea din Bucureşti, care afirma cu calm englezesc că din punct de vedere filosofic, Lucian Blaga este o valoare nulă, era domnul Alexandru Posescu, adept al definiţiei pe care o dădea filosofiei şeful catedrei – şi mi se pare că şi tată-socru – P.P. Negulescu, anume că «filosofia este analiza principiilor şi sinteza rezultatelor ştiinţelor exacte»“ (Precizare făcută în scrisoarea din 25 aprilie 1987).

4 După mărturisirile făcute de Dorli Blaga, „grădina“ de la Bistriţa a fost vîndutămediat după război, aşa încît poetul nu mai avea ce căuta acolo. El a mai fost, ntr-adevăr, în acea zona, doar în vizită la Lucian Valea, în preajma Sîngeorzului. În scrisoarea din 25 aprilie 1987, interlocutorul nostru face precizarea: „E drept că pe la sfîrşitul anului 1946, poetul vînduse grădina de la Schlferberg la Bistriţa, dar se interesa mereu, stăruitor şi nostalgic, ca şi cum n-ar fi fost vîndut-o, de dînsa, iar întîlnirle noastre au avut loc în toamna lui '45 şi '46 şi chiar şi după ce nu mai era proprietar, căci reapărea acolo ca fantoma“.

5 Vezi nota nr. 46, la convorbirea cu Dorli Blaga.

6 Curios e că Emil Cioran a fost în tinereţea sa unul dintre cel mal mari admiratori ai lui L. Blaga. Vezi nota nr. 30 la convorbirea cu Ovidiu Papadima. Un răspuns ferm la atacul neaşteptat al lui Emil Cioran a dat însuşi filosoful în articolul (apărut după moartea sa): Farsa originalităţii, Contemporanul, nr. 45, 9 noiembrie 1962, p. 17.

7 Numele lui Al. Husar, menţionat în epistola din 12.III.1943, către Domniţa Gherghinescu, îi prilejuieşte poetului o reflecţie cu caracter generalizant asupra tineretului acelei epoci şi o mărturisire fundamentală asupra formaţiei sale intelectuale. „Articolul lui Husar – scrie el – nu-l cunoşteam. Spune-i că-i mulţumesc. Interesant. Totuşi, fie vorba între noi, se remarcă la tineretul de astăzi tot mai mult o apucătură ciudată: tinerii încep să facă teoria înotului stînd pe ţărm, şi nu sar în apă. Eu am sărit în apă şi-am învăţat să înot acolo. E un simptom de sterilitate să tot filosofezi cum trebuie să filosofezi  şi să nu te hotărăşti la actul creaţiei. De un alt aspect o să mă ocup în numărul 2 al lui Saeculum, într-o notă despre aşa-zisul «existenţialism» care a devenit o scuză a neputinţei de a crea“ (BAR 148423). Altă dată, în epistola din 11.V.1943, îi amintea aceleiaşi partenere de corespondenţă să „nu uite să scrie pentru Saeculum lui Noica, lui Şuluţiu, lui Comarnescu, lui Husar“ (BAR 148426). Cu ocazia apariţiei articolului Probleme şi perspective literare, din Contemporanul (nr. 18, 29 aprilie 1960, p. 1), Al. Husar se alătura lui Gherghinescu Vania, Henrietei Cocea şi lui G. Istrati, spre a-l felicita pe poet: „Ne-am bucurat – se spunea în misiva expediată la 29.IV.1960 – de limpezirea «problemelor» şi mai ales [a] «perspectivelor literare»“ (MLR 19.960).

8 Reproducem începutul cuvîntării rostită de D.D. Roşea în faţa catafalcului filosofului – ce nu a apărut la vremea respectivă în presă, în care sînt evocate, cu durerea despărţirii, relaţiile de prietenie dintre cele două mari personalităţi : „M-a legat – acum trei zile puteam spune încă: «mă leagă» – de Lucian Blaga o veche şi credincioasă prietenie. L-am întîlnit acum 50 de ani la Braşov: citea cu pasiune Primele principii ale lui Spencer, la vîrsta cînd alţii citesc doar romane şi «poezii» uşoare. Am fost colegi de an la liceul din Braşov şi apoi, doi ani, la Universitatea din Viena. Aici Blaga a continuat să fie acelaşi pasionat cititor de filosofie şi neobosit răscolitor de probleme, cum îl cunoscusem cu ani înainte la Braşov. De altfel, şi ulterior, opera lui de mare artist al cuvîntului va fi nu numai rodul darurilor lui poetice, ci şi rezultatul unei încordate şi meticuloase munci de cîntărire a valorii cuvîntului“ (BCU Cluj-Napoca, ms. 4827/1)

9 „La plecarea spre Lancrăm – îmi relata Teohar Mihadaş în epistola din 1 martie 1987 – nu e vorba de maşina celor de la Tribuna şi Steaua, ci de o maşină la înmormîntare; la Lancrăm, la pomana mortului, neobservînd a fi prezenţi decît pe tribuniştii Grigore Beuran, Radu Enescu şi Miron Scorobete“.

10 „Statuia lui Blaga, din Piaţa Păcii – observă Teohar Mihadaş în epistola anterior citată – se află acum în faţa Teatrului Naţional, lîngă a lui Eminescu, după ce a făcut un stagiu şi-n parc“.

 

NUNTA  COSMICĂ în Bucuresti

                                   şi

                          dezastru la Piteşti


NUNTA COSMICA A LUI SABIN BALASA REVINE PE CALEA VICTORIEI, ÎN VREME CE  ARTA MONUMETALĂ A LUI VASILE CELMARE ESTE AZVÂRLITĂ DE EDILII PITEŞTENI


Desprinzând din legenda Mioriţei alegoria nunţii cosmice, cuprinzând-o în ramurile arborelui vieţii şi imaginându-şi-o în specificile sale nuanţe de albastru, Sabin Bălaşa a lucrat în 1982 un perete de la parterul hotelului „Bucureşti” de pe Calea Victoriei împodobindu-l cu fresca sa pe care, gestionarii de dupa 199
0 au acoperit-o cu pereţii improvizaţi ai unor shopuri.
 
Noul proprietar, care reface în aceasta perioada hotelul, a ştiut să aprecieze valoarea, hotărând să restaureze opera, conştient că ea reprezintă un contrast admisibil cu cele mai „recente criterii estetice", caracteristice astăzi acestui ambient. Pentru restaurare a fost angajat cel mai bun discipol al maestrului, fiul său, Tudor Bălaşa şi, începând din aceasta saptămână, fresca poate fi admirată din nou în toată splendoarea ei.
    
Aceasta, în vreme ce autorităţile edilitare de la Piteşti au demolat opera de artă monumentală cu care un alt maestru contemporan din generaţia lui Bălaşa, celebrul pictor şi muralist Vasile Celmare, împodobise cunoscuta „Casă Saligni” din localitate, creindu-i şi cadru artistic şi funcţionalităţi moderne. Sub pretextul unor reparaţii, aceste valori de artă decorativă au fost astăzi înlăturate.

E un exemplu de diferenţă dintre „nepăsarea de stat” demonstrată de autorităţile române şi „grija particulară” pentru patrimoniul nostru dovedită de proprietarii străini.

                                                                                                                                        


 

    IMAGINEA ARTISTULUI ÎN OGLINDA SPAŢIULUI DIN CARE PROVINE
                                                                                                                                        
Ceea ce spunea Eugen Lovinescu că artistul, fie el scriitor sau artist plastic, este expresia spaţiului unde germenii formării lui au început să încolţească, se confirmă la cunoscutul pictor şi scriitor Lazăr Morcan. La această constatare aforistică mai adaug faptul că întotdeauna datorită primei înghiţituri de aer inspirată din locul  naşterii ne face să purtăm cu noi acel dor inefabil de locurile natale. Atât în pictură cât şi în scrierile sale poetice Lazăr Morcan păstrează amprenta peisajului, a tradiţiilor etno-folclorice, în care descoperim, nu de puţine ori, filonul etnogenezei şi etnologiei oamenilor din Ţinutul Moţilor. Acel spaţiu mioritic care şi-a pus amprenta definitorie pe întreaga operă plastică şi poetic-rabsodiană a lui Lazăr Morcan.
 
Artistul vine din România Tainică, acel areal în care majoritatea personalităţilor s-au format, creeînd şi construind în tăcere “edificiul” spiritului românesc, fără să agreseze opinia publică cu apariţiile intempestive pe primele pagini ale ziarelor şi ecranele televiziunilor.

Dacă la pictorul Lazăr Morcan imaginea este retorica culorii, la poetul-rapsod Lazăr Morcan versul este retorica oamenilor din spaţiului în care a inspirit prima înghiţitură de aer la naştere, „Pe meleagurile Moţeşti”, construcţie lingvistică ce dă titlul acestui volum de catrene şi strigături.

Prezentul volum  este structurat în „buchete” de catrene dedicate dragostei, acel sentiment specific speciei umane şi strigături ce se zic „la joc”, „la claca de cosit”, „la nunţi”    şi „şezători” în zona munţilor lui Avram Iancu.
    
Citind prezenta carte mi-am adus aminte de ediţia critică (1962) a lui Ion Muşlea a culegerii de folclor întreprinsă de  Nicolae Pauleti la 1838. Culegere ce cuprinde folclor din zona Blajului. Spre deosebire de aceasta, „Pe meleaguri Moţeşti”, volum semnat de Lazăr Morcan, nu cuprinde o culegere de folclor ci o creaţie proprie ce tangenţiază cu folclorul, având rădăcina în tradiţiile oamenilor din zona Munţilor Apuseni.
    
Poetul-rapsod (din fr.rhapsodie) Lazăr Morcan  este un artist al verbului condensat. Nu e uşor să abordezi laconismul expresiei lui.Lucru ce-l făceau Pindar şi Tacit. Catrenele parcă sunt cizelate în roca dură a Munţilor Apuseni, în comparaţie cu catrenele rapsozilor din Câmpia Română care parcă sunt fluide. Fraza densă exprimă exactitatea trăirilor oamenilor din zona satului lui Horea.Poetul Lazăr Morcan ia realitatea ca punct de plecare şi o continuă prin dorinţă.

„Strigăturile” lui Lazăr Morcan sunt la fel de gustate precum aforismele culte, apoftemele, reflecţiile şi zicerile populare. Ele sunt mai elaborate decât „ţipuriturile” din Ţara Oaşului. Aceasta ţinând de temperamental locuitorilor. Cei din Ţara Moţilor (al cărui fiu este autorul), sunt mai contemplative faţă de oşenii care sunt mai temperamentali. Catrenele de dragoste  înglobează sentimental inefabil faţă de jumătatea mitologică a bărbatului, femeia. Iar strigăturile ce se zic în diferite împrejurări sunt expresia unei morale temperate ce înglobează în versuri ritmate şi rimate obiceiuri şi mentalităţi, având ca scop evidenţierea defectelor pentru îndreptare, sau lăudând  calităţile, devenind astfel exemplu pentru comunitate.Astfel se confirmă faptul că această specie a liricii populare mai este, încă, folosită în impunerea tacită a unor reguli de purtare între oameni, alcătuite, de obicei, dintr-un catren, cu aluzii satirice sau glumeţe, ori cu un conţinut sentimental, ce se strig în timpul jocurilor populare, la şezători, la nunţi sau în alte ocazii în care se lucrează la camp având şi martori pe aproape cu aceeaşi îndeletnicire, sau în alte ocazii în care se petrece şi se joacă.
    
Eseul cu care se încheie „Pe meleagurile moţeşti” confirmă faptul că autorul este preocupat de tradiţiile locuitorilor din Ţara Moţilor, a creaţiilor acestora, în care descoperim perenitatea înţelepciunii străbunilor.

În cadrul integrării noastre în Europa şi a fenomenului de globalizare există o tendinţă de estompare a elementulor etnografic şi etnofolcloric autohton izvorâte din România Profundă. În aceste condiţii cartea lui Lazăr Morcan rămâne ca zestre pentru viitorime, este „memoria” neamului nostru ce ne reprezintă.

Această nouă carte a lui Lazăr Morcan, alături de „Lumina de sub geana muntelui”, lărgeşte evantaiul preocupării sale de aşi exprima sentimentele prin versuri având în ele seva poeziei populare, semn că iubirea de ţară, aşa cum spune Mihai Eminescu”… e pururea şi pretutindenea iubirea trecutului; patria vine de la cuvântul pater şi numai oamenii care ţin la instituţiile părinţilor lor, la petecul de pământ sfinţit de sângele părinţilor pot fi patrioţi.”

                                                                                                                                                                                    Al.Florin ŢENE

 
Dan BRUDAŞCU
                                                                                      Note de lectură:

                           „Cetăţeni ai spiritului universal” de Lucreţia Berzintu

   

A apărut, zilele astea, o carte de autentic interes, „Cetăţeni ai spiritului universal”, datorată unei ziariste române cu un destin aparte. Plecată din Iaşii Moldovei, ea a decis să trăiască în Israel, unde, în pofida a numeroase neînţelegeri şi chiar greutăţi, continuă, cu o obstinaţie nobilă, să slujească, asemenea unei consacrate vestale a scrisului, limba română şi idealurile de conlucrare şi solidaritate universală. După cum subliniază o serie de confraţi, această carte “poartă o semnătură de seriozitate şi probitate profesională:Lucreţia Berzintu”. Autoarea cărţii, destul de puţin cunoscută în ţară, deşi este prezentă adesea în publicaţii, mai ales on line de pe mapamond, îşi dovedeşte şi prin această recentă apariţie editorială, un talent indiscutabil, dar mai ales – lucru destul de rar în rândurile condeierilor de limbă română - principii morale curate – dar şi “un bun fler profesional!” Spre deosebire de cvasimajoritatea ziariştilor din România, Lucreţia Berzinţu nu este un cititor de prompter sau suport de microfon, ci un interlocutor extrem de plăcut, cu un larg orizont cultural, capabilă să confere discuţiei un nivel elevat, interesant, bogat în referinţe cu certă valoare documentară. În plus, Lucreţia Berzinţu dovedeşte, faţă de fiecare din interlocutorii ei  o vădită prietenie şi consideraţie. Ea nu doreşte să se pună pe sine în lumină, ci, prin întrebări insistente, fără a fi agasante, scoate la iveală date revelatorii pentru personalitatea intervievată. Ea nu are parti pris-uri doctrinare, ideologice sau de altă natură şi, indiferent de opţiunile interlocutorului ei, scoate în lumină contribuţiile celui intervievat la patrimoniul cultural-spiritual sau la viaţa publică românească, la sporirea şi îmbogăţirea valorilor spiritualităţii universale. Pentru că, şi prin cartea de faţă, Lucreţia Berzinţu demonstrează, discret şi deloc triumfalist, că românii de pretutindeni nu sunt doar mâncători de lebede sau cerşetori prin metrouri şi în punctele aglomerate din marile centre urbane ale Europei, ci şi contributori de seamă la promovarea marilor valori spirituale ale umanităţii. Cartea se numeşte, sugestiv şi motivat, credem noi, „Cetăţeni ai spiritului universal”. Prin interviurile cuprinse în acest recent volum, Lucreţia Berzinţu nu a urmărit senzaţionalul ieftin, facil, dar modul abil în care conduce fiecare dialog avut i-a permis să pună în lumină şi multe aspecte senzaţionale, fără a cădea în trivial, în mediocritate. Lucreţia Berzinţu face dovada descoperirii ingredientelor şi trăsăturilor elevate ale ziaristului cu har şi talent :„responsabilitatea, independenţa, sinceritatea, exactitatea, imparţialitatea , fair play-ul şi decenţa”.
    Chiar dacă în ţară, adică aici, în România, cartea a trecut aproape neobservată, obligând-o pe autoare să se întrebe cum se face oare că ea este mai preţuită în străinătate decât în ţara ei natală, apariţia ei  a atras atenţia cunoscutului scriitor Dorel Schor, membru al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română şi al Uniunii Scriitorilor din România, care arată pe coperta acestei cărţi: „Lucreţia Berzintu (Flory) este un „caz” special,  adică deosebit. O ziaristă româncă, trăitoare în Israel, interesată de fenomenul cultural românesc, pe care îl urmăreşte pe toate continentele. Interviurile ei sunt un fel pasionant, dar amabil, de a sta de vorbă:cu o pictoriţă din România şi alta din Israel... sau cu un poet din Canada, cu un poet din România, sau cu primarul din Chişinău, cu un mare scriitor israelian (l-am numit pe Mirodan), cu un activist cultural, cu un coleg jurnalist din Canada sau altul din Australia. Sau Statele Unite...
    Lucreţia „acoperă” o mare arie (şi geografică şi de interes) pentrucă – amănunt adevărat – ea are reportofonul în poşetă chiar şi atunci când se duce la cumpărături sau se bronzează pe plaja mediteraneană”.
    La rândul ei Ligia Diaconescu, director general al revistei internaţionale „Starpress” este de părere că: „Ziarista „corespondent la „Agero” Stuttgard – Germania, la „Romanian Vip –SUA, la „Phoenix”, Arizona –SUA şi multe alte publicaţii, devotată jurnalismului, cu o documentare atentă şi la obiect a reuşit să fie cunoscută în mass-media din diaspora şi din ţară ca un jurnalist profund, nu de puţine ori scriind materiale „incendiare”, anexând întotdeauna documente doveditoare.
Un om cu un deosebit bun simţ, nu doar o dată a sărit în sprijinul semenilor pentru a-i ajuta, nerămânând indiferentă la problemele lor”.
    Lucreţia Berzinţu, după cum spuneam, locuieşte în Israel,  de 13 ani şi dovedeşte, prin tot ce face şi scrie, în presa lumii, că iubeşte şi respectă ţara ei de adopţiune, militând pentru apărarea Israelului împotriva duşmanilor şi detractorilor lui.
    Ea dovedeşte, însă, multă probitate morală şi onestitate, slujind cu credinţă şi consecvenţă unul din principiile ei definitorii: ADEVĂRUL. De altfel, într-un interviu acordat lui Octavian Curpaş, din Arizona, SUA ea îşi afirma crezul: „Pot spune cu toată convingerea că Israelul m-a surprins frumos, ţara este minunată şi faptul că am călcat pe locurile menţionate în Biblie m-a emoţionat în mod deosebit”. Publicista sublinază frumuseţile şi valorile de pe meleagurile noastre, fiind totodată cutremurată de ororile Holocaustului despre care ştie acum mai mult, direct de la cei care l-au simţit pe pielea lor, din presă, din muzee, precizând că acesta este un „capitol care trebuie ştiut şi însuşit de fiecare român”. „Trăind în mijlocul unei culturi, te adaptezi din mers – spune în interviul citat Lucreţia Berzintu. Iar referitor la adaptarea ei aici, ziarista afirmă: „Pentru mine a fost relativ uşor, fiind bine primită de Comunitatea evreilor din România, comunitate care număra la un moment dat peste 400.000 de cetăţeni.”(...) „Trăind printre evrei, le respect tradiţia, dar nu mă opreşte nimeni să nu-mi respect şi tradiţia mea creştină”.
    Lucreţia Berzintu, s-a născut pe meleaguri băcăuane, apoi a trăit o vreme la Iaşi . După lovitura de stat din decembrie 1989, Lucreţia Berzinţu a avut în România o bogată activitate economico-socială, fiind şi om de afaceri. „Totul a mers bine”, mărturiseşte ea, “până când una din fabricile de stat din Bucureşti nu a plătit toată marfa ce i-am importat-o. În urma unui şir de procese pentru plată, corupţia a învins. Astfel, am hotărât să părăsesc România, să plec oriunde în lume”.  Iar acest oriunde a însemnat Israelul, ţară de care se simţea atrasă prin bogata şi fascinanta tradiţie culturală şi spirituală a Ţării Sfinte, dar şi de experienţa ei de viaţă alături de cetăţeni de origine evreiască.
    Scriitorul, publicistul şi editorul Ion Prelipcean, în prefaţa cărţii, îşi avertizează cititorii: „Cititorului îi rămâne surpriza de a descoperi cetăţeni ai spiritului universal, fără cetăţenie pământeană, îndeosebi civilizaţia omenirii reprezentată de evrei de excepţie şi români care ne fac cinste. Oameni cu care ne mândrim şi lângă care am vrea să rămânem alături cu drag,”
    Lucreţia Berzintu a scris „Cetăţeni ai spiritului universal”, o carte de referinţă pentru arta interviului, o carte care, cu certitudine, va fi avută – obligatoriu, credem, noi, în vedere, ca lucrare model, în toate cursurile şi manualele şcolilor de jurnalistică din România.    
    În acelaşi timp, însă „Cetăţeni ai spiritului universal” rămâne o veritabilă carte de spirit.  Autoarea ei nu şi-a propus să dialogheze doar cu personalittăţi dintr-un anumit domeniu, limitat, de activitate. De aceea, în paginile ei citim interviuri interesante, extrem de bogate în informaţii ce nu privesc exclusiv viaţa şi cariera celui intervievat, ci oferă şi date relevante despre lumea românească, despre aspiraţiile (dar şi eşecurile) unor generaţii mai noi sau mai vechi. În paginile cărţii Lucreţiei Berzinţu ne întâlnim cu primul  (şi din păcate singurul) astronaut român Dumitru - Dorin Prunariu, cu scriitorii Cezar Ivănescu, Al Mirodan , Dorel Schor, cu ziaristul Ovidiu Eduard Ohanesian, care a făcut parte din grupul celor patru ziarişti români răpiţi în Irak, cu scriitorul Ion Murgeanu, prof. dr. Dan Brudaşcu, senatorul român Iulian Urban, pictoriţa Luiza Cala, ca şi cu poetul Alexandru Cetăţeanu, directorul celebrei şi prestigioasei reviste canadiene de limbă română, franceză şi engleză „Destine literare”; cu Ileana Andrei Cudalb, important om de cultură şi consul la Ambasada României din Canberra - Australia, cu pictoriţele israeliene Liana Saxone – Horodi sau Leopold Marta Indig, cu prestigiosul poet Andrei Fischof, originar din Turda,  ori cu distinsul publicist Mirel Horodi şi mulţi alţii; dar , mai ales, avem rara bucurie să o reîntâlim pe Lucreţia Berzintu ( Flory) – aflată la prima ei carte de interviuri.
    Lectura acestei splendide cărţi este, cu certitudine, un regal, cititorului oferindu-i-se motive suficiente de satisfacţie spirituală şi de reală îmbogăţire a orizontului său de cunoaştere.
    Iată, cred eu, suficiente motive care justifică reluarea inspiratei sintagme: “Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”

                                                                      


                                                  CRONICA UNUI TIMP TRĂIT


    
    Al. Florin Ţene este, în peisajul cultural al Clujului ultimelor decenii, unul din personajele extrem de active şi implicate permanent într-o multitudine de activităţi, de cele mai varii genuri, cu o asiduitate şi o dăruire care surprind şi stârnesc invidii.
Cu o hărnicie invidiată de mulţi, Al. Florin Ţene publică cel puţin două cărţi pe an. În acelaşi timp, el are şi răgazul de a reveni adesea asupra cărţilor de care se simte mai legat sufleteşte spre a scoate noi ediţii, revăzute şi adăugite. Aşa cum este şi cazul lucrării intitulată Cărticica de dat în leagăn gândul, ajunsă recent la cea de-a III-a ediţie.
Cartea a apărut de curând la Petroşani, loc foarte drag autorului, deoarece, împreună cu mulţi dintre condeierii locului, el a iniţiat şi imaginat de-a lungul timpului numeroase fapte de cultură înscrise temeinic în memoria acelor meleaguri. Autorul îşi subintitulează lucrarea Povestiri onirice şi oferă cititorului interesat o multitudine de faţete ale scriitorului şi creatorului mereu atras de întâmplări, evenimente sau enigme ale lumii prin care trece. Ne-ar fi foarte greu să identificăm o unitate tematică sau ideatică a acestei lucrări, pentru că fiecare dintre povestiri sunt crâmpeie sau momente trăite de autor sau legate de acesta prin fire nevăzute.
Subtitlul lucrării, Povestiri onirice, ar putea fi oarecum derutant, întrucât, în opinia noastră, autorul şi-a transformat în aşa-zise povestiri şi multe din amintirile proprii, care-l leagă de diverse personalităţi ale spaţiului românesc sau de care este atras dintr-o perspectivă livrescă. Cartea se citeşte cu interes, chiar dacă, cel puţin această a III-a ediţie nu este lipsită de numeroase neajunsuri tehnice datorate probabil editorilor.
    Şi prin noua sa lucrare, care beneficiază de un fel de cuvânt înainte, semnat de un anume Sabin Bodea şi de o aparentă postfaţă, datorată lui Mihai Antonescu, Al. Florin Ţene îşi confirmă, într-un fel, vocaţia de scriitor şi de truditor pe tărâmul vieţii culturale a spaţiului transilvan.
                                                                                                                                                                               Dr. Dan Brudascu

           Menuţ Maximinian a intrat  cu dreptul în Vremea sintagmelor


Într-o ţinută grafică excelentă, datorată Editurii Karuna, cu coperta elegantă şi atrăgătoare,  VREMEA SINTAGMELOR, cartea semnată de Menuţ Maximinian este un compediu  de jurnalism cultural de cea mai bună calitate,  care adună în pagini o seamnă de  întâmpinări de carte, cronici literare succinte, pe care autorul le-a scris şi le-a publicat de-a lungul unui deceniu de gazetărie.

Ziarul Răsunetul din Bistriţa, a fost , este şi va fi  (şi) o şcoală de literatură, un atelier literar clar,  în care, în ultimul deceniu, la pagina de cultură au avut loc adevărate mutaţii, schimburi culturale eficiente şi interesante.
Tot mai mulţi scriitori şi-au dorit, şi au putut să-şi vadă semnătura în paginile ziarului, sau să beneficieze de prezentarea literară a cărţii pe care au publicat-o. Menut Maximinian a reuşit  în timp scurt să-şi facă din nume renume şi să câştige încrederea şi chiar prietenia multor intelectuali cu chemare spre literatură, spre cultură în general. În acelaşi timp s-a afirmat, şi şi-a devenit unul dintre cei mai  cunoscuţi  scriitori din judeţ iar pe plan naţional  a reuşit performanţa de-a publica sub semnătură personală, sau de a beneficia de cronici literare interesante în reviste literare de prestigiu.
Deşi autorul  Vremii sintagmelor nu şi-a propus  niciodată să dea cu barda în Dumnezeu, sau să despice firul în patru, cronicile sale au fost primite cu seriozitate, cu emoţia cuvenită dar mai ales,  cu respect şi încredere din partea publicului dar şi a autorului.
 El s-a impus prin sinceritate, talent şi putere de muncă.
Ca şi pe raftul unei bilioteci adevărate, cărţile la care face referinţă Menuţ Maximinian în ultima sa apariţie editorială, sunt lucrări aşezate în ordine strict alfabetică. Nu are favoriţi, nu face concesii dar nici, la polul opus, nu incriminează. Este un critic echidistant şi îi lasă cititorului posibilitatea să aleaga pagina care îl interesează, aflând detalii despre  cărţi şi autori celebri, sau despre alţii în devenire. Scrie cu acelaşi profesionalism despre maeştri dar şi despre condeiele care au scâteiat pe cerul liric, ca o stea căzătoare, o singură dată.
Excelentă mi se pare a fi şi ideea prin care, în paginile de la începutul cărţii, se explică într-un mod lejer, (pentru un public care nu este  neapărat molipsit de ,,microbul,, Literaturii), vorbeşte în teremni clari despre  starea de fapt a scriitorului contemporan, a revistelor literare, a grupărilor de gen , realizându-se în acest mod, o traiectorie spre ,,raftul,, plin cu cărţile, pe care Menuţ Maximinian le-a citit şi despre care a scris cu perseverenţa unui jurnalist care se respectă.
Bucuria de –a ţine o carte noua în mână, se simte  în rândurile prin care autorul îşi începe pledoaria pentru fiecare volum în parte. El nu desparte apele de uscat  cu forţa, nu face selecţii şi topuri după calitatea artistică.
Autorul redă cu acurateţe şi bun simţ eşantioane din textele la care face referinţă, pentru ca, aşa cum am mai spus, beneficiarul, domnia sa cititorul să  intre indirect în lumea cărţii respective şi dacă, îl interesează subiectul, genul şi stilul literar repesctiv, să  caute cartea .
Unul dintre cei mai temerari scriitori  din tânăra generaţie, Menuţ Maximinian a ajuns la maturitatea scriitoricească după ce , un deceniu încheiat a exersat ca un violonist  cu har pe strunele unui Stradivarius. Succesul nu s-a lăsat aşteptat.
El nu mai este  scriitorul provincial care  îşi laudă colegul de breaslă la o halbă de bere. El scrie cu temei, documentat şi îşi asumă cu responsabilitatea şi, aş zice eu, cu har dat de Dumnezeu, rolul de  gazetar literar.
Împătimit de litera scrisă, numele lui Menuţ Maximinian este deja cunoscut  în presa scrisă şi electronică din ţară şi chiar din străinătate. Un punct în plus în topul cultural al unui judeţ cum este Bistriţa Năsăud,unde literatura de bună calitate nu mai este demult o fata morgana.
Ceea ce  a adunat Menut în cartea de faţă, sunt materiale pe care le-am citit la timpul lor, în paginile ziarului Răsunetul, îmi sunt familiare. Majoritatea dintre autorii cărţilor consemnate în cronicile aici  prezentare, îmi sunt cunoscuţi din ceea ce au publicat, au scos până acum pe piaţa de carte. Tocmai de aceea, bucuria de-a regăsi acest buchet de cărţi şi autori între două coperte, sub semnătura lui Menuţ Maximinian constituie pentru mine, ca scriitor, o duminică a prieteniei care , vrem sau nu vrem, ne leagă prin acţiunea comună.
Cu aceeşi dragoste faţă de pagina tipărită, autorul cărţii face referinţă la autori cu vechi state în lumea literară, dar şi la novicii care bat la porţile literaturii. Generozitatea şi responsabilitatea, două paralele care nu credeam că se pot întâlni vreodată, aici fac casă bună. Și rezultatul nici nu putea fi altul cât timp Menuţ Maximinian este un profesionist de primă mână, iar cele 10 cărţi publicate de el până astăzi sunt girul că va merge mai departe cu aceeaşi patimă frumoasă, hărnicie intelectuală şi candoarea cu care l-au înzestrat părinţii, de acasă.
Monografii, proză, reportaje... sunt genuri literare la care Menuţ Maximinian s-a oprit în ultima vreme. A scris, a pus cuvintele de hârtie  ca şi cum ar fi aruncat boabe de grâu în brazdă. Acum culege şi roadele. Premiile, distincţiile, cuvinte frumoase de la maeştrii sunt tot atâtea moduri prin care autorului i se recunoaşte valoarea literară şi jurnalistică.
Vremea sintagmelor este cartea unui scriitor implicat în societate, nu a unui  literat închis în turnul de fileş, de aici şi apetenţa  lui Menuţ pentru munca de redacţie, pentru a relaţiona pe diverse paliere ale culturii şi în sfera socială. El are scrisul în sânge, munceşte pa pagină cu încrederea omului care are ceva de spus lumii în care, din nefericire, Cartea nu mai este considerată a fi o valoare naţională.

Ceea ce face Menuţ Maximinian  este un act de cultură adevărată. El aduce sub lupa publică cărţi care, multe dintre ele, nu ar beneficia poate, de cronici şi atenţie din partea criticilor de specialitate. Deşi nu îşi propune să radiografieze cu ,,uneletele,, unui critic literar de meserie, autorul prinde esenţa, lamura din fiecare carte pe care citeşte, despre care scrie. O face cu luciditate, cu aplomb şi siguranţă de sine. Nu bâjbâie şi are deja un stil de prezentare , un enunţ propriu şi inconfundabil.
Fiecare dintre  prezentările de carte cuprinse între cele două coperte sunt unicat, fragmente dintr-un puzlle care reliefează, la urma urmei, munca sisifică, zilnică şi  formează laolaltă o...geografie  literară indubitabilă. Cei care au beneficiat de consemnările autorului nu ţin doar de judeţul Bistrita Năsăud, sunt cărţi şi autori care fac istoria literară mai savuroasă, mai vie .
Felicitari, Menuţ Maximinian pentru Vremea sintagmelor, care este menită să-ţi deschidă o zodie nouă,  drumuri pe care cărţile tale să ajungă acolo unde le este locul, în librării şi în bibliotecile ţării.

                                                                                                                                                     Melania Cuc



 
                                                       VĂMILE VERDELUI

Ştiam că Melania Cuc cântă la mai multe instrumente odată. Ştiam că va veni la Lăpuşna ca să picteze, prinsă în vârtejul unei idei, „Icoana din fereastră”, ştiam că vine să filmeze, că va scrie jurnal. Că va trăi la cea mai înaltă temperatură la umbra şi răcoarea brazilor înfipţi cu creştetele în cer.

Sigur, ştiind că eşti „monitorizat”, există tentaţia „self controlului”, indus de perspectiva „aducerii la cunoştinţa publică” a „filmului” unei întâmplări culturale.

Cu toate acestea, cei care au participat la proiectul nostru de la  Lăpuşna au intrat în firescul lucrurilor, ceea ce face veridică mărturisirea jurnalului, care devine document. Dar şi artă. Pentru că Melania Cuc recurge la tot arsenalul de care dispune – emoţia poetică, forţa narativă, capacitatea de a surprinde detaliul semnificativ, apetenţa pentru culoare – în toate registrele ei... Fin observator, cu ochiul omului de televiziune care e „one man show”, şi reporter şi operator.
      
Jurnalul de la Lăpuşna este un jurnal de creaţie, unul care descrie şi travaliul creaţiei şi starea de grup care trăieşte o astfel de emoţie... colectivă.

Melania Cuc este şi autor şi personaj, încearcă să se înţeleagă pe sine prin provocarea prezentului dar şi prin flashuri de memorie, de întoarcere în timp, de resemnificare a unor trăiri, a unor gesturi, într-o perspectivă comparatistă. Dar încearcă să desluşească şi mecanismele care fac să funcţioneze un demers creativ inedit – pictura în colectiv de icoana, cu frumuseţea armonizării mai multor voci în acelaşi registru compoziţional.

Melania Cuc e într-o permanentă confruntare cu o preponderenţă ostilă: starea de convalescenţă, vremea potrivnică, privarea de facilităţile tehnologiei, ba chiar şi de banalul curent electric. Căutările şi regăsirile sunt sarea şi piperul radiografiei unei stări de creaţie. Melania Cuc nu ţine doar oglinda în care să se vadă imaginea reală a unui entuziasm al făptuirii culturale, ci face ea însăşi portrete celor care, la rândul lor, prind în cadrul ramei de fereastră imaginea văzută a nevăzutului.

Dacă ar fi să o raportez la pagini anterioare din istoria literaturii române, sigur i-aş repera în primul rând pe Geo Bogza şi pe Mihail Sadoveanu, pe care-l şi invocă la un moment dat, cu care se aseamănă în picturalitatea percepţiei peisajului, pe un traseu parcă iniţiatic, dinspre câmpie spre munte, dinspre civilizaţie spre natură.

Chiar dacă n-a fost în cea mai bună formă fizică, atunci și acolo, chiar dacă nu şi-a putut antrena toate energiile, Melania Cuc a reuşit să dea rotunjime unei experiment artistic, să-l cuprindă în cuvinte de caldă emoţie şi sinceritate. În fond, prin ce rezistă jurnalul, această antecameră a literaturii, dacă nu prin recuperarea unei dimensiuni existenţiale care nu poate justifica o operă, dar o poate pune în lumina sa intimă, a procesului din care se naşte.

Jurnalul de la Lăpuşna, pe urmele Jurnalului de la Păltiniş, rămâne o pledoarie viabilă a nevoii de dialog, de împreună lucrare, de moşire a ideilor. În numele artei, în numele dăinuirii.
                                                                                                                                                                                   Nicolae BĂCIUŢ







                                CORNELIU  IONESCU -

                         DESCOPERIREA  FORMELOR  ESENŢIALE

Pe vremea studenţiei, scriam versuri umoristice şi cuplete pentru celebra, pe atunci, formaţie artistică "Seringă" a mediciniştilor din Iaşi. Recompensa venea vară, când primeam un bilet la tabără studenţească de la Costineşti. Tabără era o aşezare de corturi cu cîte trei sau patru locuri. Într-un an, m-am împrietenit cu un „coleg de cort", student la arte plastice, băiat inteligent, cu mult bun simţ şi care studia pictură, fapt pentru care îl admirăm şi... invidiam. Corneliu Ionescu...

 Au trecut câteva decenii şi iată, cu totul întîmplător, am descoperit într-un articol numele Corneliu Ionescu. Doctor în arte vizuale, profesor universitar la Iaşi, membru al unor asociaţii internaţionale  şi posesorul unui palmares expoziţional impresionant. Să fie fostul meu tovarăş de plajă? Acela era oltean, student la Bucureşti, acesta e ieşean. I-am scris totuşi şi...el era.
 
E foarte interesantă evoluţia unui artist pe care l-ai cunoscut înainte de a-şi începe carieră. Corneliu a avut norocul să-l aibă profesor pe maestrul Corneliu Babă. Aparent, nimic din ce pictează el acum nu are comun cu pictură maestrului sau decît, desigur, secretele meseriei şi marea dragostea pentru artă. Poate că această este condiţia pentru a fi remarcat: să fii altfel. Deosebit, în sensul bun al cuvântului. Corneliu a căutat mereu noul, a aspirat către descoperirea formelor esenţiale, către o geometrie a spaţiului, sinteză a universului. Cu elemente cerebrale insolite şi însoţite de fantezie, de visare, de simbioză dintre real şi imaginar.
 
E adevărat că impactul iniţial al unui privitor neavizat cu artă să poate nedumeri pentru o clipă. Dar acelaşi privitor descoperă numaidecît o lume poetică, neîngrădită, în care culoarea  e liberă, iar liniile şi formele, căutând fantasticul, nu ţin seamă de reguli stricte,
realizînd construcţii armonice cu valenţe simbolice. E greu să cataloghezi creaţia sa. Uneori pătrunde pe teritoriul expresionismului abstract, alteori pe cel al fantasticului, al constructivismului, al unui expresionism sui-generis, al abstracţionismului sintetic.
 
Exegeţi reputaţi s-au pronunţat elogios despre creaţia sa încă din anii începutului. Petru Comarnescu afirma în 1969: „Pictură de calitate, cu construcţii riguroase, tematică sintetică şi îndrumată spre fantastic...”. Ion Frunzetti era, în 1974, „surprins de sensibilitatea proprie, de nobilă ţinută lirică şi de cromatismul angajant...”. Dan Grigorescu descoperea în 1981 „o lume poetică, o înţelegere strictă a funcţiei constructive a culorii...”. Capacitatea de sinteză şi expresivitate a lui Corneliu Ionescu este cheia fermecată a operei sale. I-am cerut prietenului Zoltan Terner o părere, aratindu-i ilustraţiile. Mi-a răspuns entuziasmat: „E un pictor adevărat. Ştie multă carte şi simte puternic viaţă culorilor şi dramele lor, armoniile sunt de-a dreptul muzicale. Jocul formelor la fel. Pictură autentică...!”
                                                                                                                                                                                     Dorel SCHOR

 

Două cronici de Octavian CURPAŞ

 
                                           ÎN TIPARUL MATRICEI BLAGIENE

„Stihiri cu stânjenei” de Theodor Damian, Iaşi, Editura Tipografia Moldova, 2007, 88 p.



Ca de fiecare dată în poeziile sale, Theodor Damian ne uimeşte cu ineditul exprimărilor pline de substanţă şi de încărcătură spirituală, care ne aduc înaintea ochilor principiile cugetării creştine faţă în faţă cu neantul lumii cotidiene. Astfel, el ne oferă o oază, un spaţiu în care să ne simţim liberi de orice fel de constrângeri în ce priveşte existenţa, liberi în a ne exprima gândurile înaintea unui univers tăcut şi mut: „Cartea mea e ţara stânjeneilor/ E mult spaţiu în ţara stânjeneilor/ Pentru toate rasele, minorităţi, majorităţi, nu contează/ Sunt toţi stânjenei.”

Theodor Damian – profesor şi scriitor

Theodor Damian şi-a luat licenţa în teologie la Institutul Teologic Bucureşti, în 1975 (Teologie). După un masterat în Teologie la Princeton Theological Seminary, Princeton, New Jersey, în 1990 (Teologie - Spiritualitate), acesta obţine doctoratul în Teologie la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Teologie, 1999 (Teologie sistematică - Etică), dar şi la Fordham University, New York, 1993 (Teologie sistematică - Istoria Bisericii). Theodor Damian este  profesor la Metropolitan College of New York (Audrey Cohen College, School for Human Services) unde predă filosofie, etică şi sociologie, din 1992. De asemenea, din 1996, scriitorul este şi directorul  revistei trimestriale de spiritualitate şi cultură românească Lumină Lină. Gracious Light, dar şi director al centrului de învăţământ la distanţa New York al Universităţii „Spiru Haret”, Bucureşti, din 2005, precum şi profesor la Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti, la catedra de Filosofie şi Literatură, Facultatea de Jurnalism, începând cu anul 2008.

Printre cărţile semnate Theodor Damian se numără  Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice (2008), Pasiunea textului (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc.

„Stânjenelul arzând”

Metafora stânjeneilor din titlul acestei cărţi ascunde - de fapt relevă identitatea fiecărui om prins în hora acestei lumi, în mijlocul nisipurilor mişcătoare ale prezentului ce trece şi ne marchează cu fiecare clipă. Suspendat între două tărâmuri – cel al patriei lăsate în urmă şi cel al noii lumi în care trăieşte în momentul de faţă – Theodor Damian surprinde tensiunea dintre cele două lumi, paradoxul existenţial dintre două moduri de a trăi care se contrazic, se întretaie, dar se şi întrepătrund, formând o nouă identitate, a celui ce deşi trăieşte în străinătate, continuă cu spiritul, să fie ataşat valorilor ancestrale ale neamului românesc.

În acest joc al atitudinilor ce se contrazic, alteori se contrapun, apare imaginea „Stânjenelului arzând”, o explozie iminentă a acestei tensiuni existenţiale între cel care ai fost şi cel care eşti şi cel care vei fi. „Toate încep cu Big-Bang-ul/ Cu întunericul acela rotund/ Mângâiat de ochiul lacom şi crud// Toate încep cu stânjenelul/ În flăcări arzând/ Fără mistuire/ Cu o mireasă gata de nuntă oricând/ Dar fără de mire//.”

Ne putem gândi la această mireasă fără de mire ca la un destin ce îşi caută încă sensul, fără să îl găsească, asemenea unei dorinţe ce îşi caută împlinirea, dar nu reuşeşte decât să îşi descopere şi mai profund setea de a fi, de a ajunge sau de a deveni.

„Aşa ne trecem viaţa/ Ca-ntr-o poză suprapusă”

Se prea poate ca impresiile sosirii în Ţara Făgăduinţei să fi fost alterate de mercantilismul unor meleaguri ce noi le credeam sfinte, privindu-le de departe. Se prea poate ca în această ţară de adopţie să descoperi că totul nu este altceva decât o „sforărie”, un loc unde „Uneori nu mai vezi obiectele din cauza sforilor”. De aceea, Theodor Damian afirmă: „Aşa ne trecem viaţa/ Ca-ntr-o poză suprapusă/ Sau ca-n hala veche/ Din Omaha, Nebraska/ Cu pantofii-n vitrină şi cu/ Vitrina-n pantofi// American Express, Visa şi Discover/ Sunt singurele carduri/ Acceptate pe moment// Tot ce este în hală/ Se ţine suspendat de sfori/ Totul e sforărie/ Unele sunt mai scurte/ Altele mai lungi/ Mai subţiri şi mai groase/ Depinde de ce spânzură ele/ Uneori nu mai vezi obiectele din cauza sforilor.”

„Miere şi lapte”

Peisajul complex al realităţii americane se împleteşte însă, cu impresiile pământului natal, cu chemarea tărâmului în care te-ai născut, care încă mai trăieşte în tine, care nu-ţi dă pace, îţi dă fiori, te împresoară şi nu te lasă, chiar şi la mii de kilometri distanţă, aşa cum reiese din poezia „O, cum te cheamă ispita”: „Şade monstrul/ Peste munţii Carpaţi/ Din rana lui/ Curge miere şi lapte/ Se-nghesuie lumea/ Stă la coadă, fiecare cu cartelă.”

Aceste impresii ce se ridică din adâncul memoriei sunt deopotrivă fascinante, dar şi monstruoase. Imaginea plină de rezonanţă a Munţilor Carpaţi se întretaie cu tipologia monstrului care oferă miere şi lapte pe cartelă. Se poate să fie un ecou al timpului când monstrul comunismului promitea lapte şi miere, dar pe o cartelă ce devenea tot mai greu de procurat şi tot mai dificil de convertit în alimente.

„Când spintecarea mi-e locuinţa”

Dar pentru a nu rămâne cu o imagine prea tristă asupra existenţei cu care ne luptăm, autorul ne arată „Singurul mod în care existăm”: „Şi totuşi oamenii merg spre iubire/ Orbeşte/ Noroc că iubirea nu doare/ Poate să şi doară/ Atunci când ploaia întregului cer/ Cade pe puntea unui singur/ Vapor/ Acela ce îmi spintecă visul/ Când spintecarea mi-e locuinţa/ Ea singura felie de real/ Cufundat într-o mare de vis.”

Prin urmare, „Starea de spintecare” ce descrie prima parte a acestor „Stihiri cu stânjenei” nu reprezintă altceva decât disecarea trăirilor celui care deşi este departe de pământul în care s-a născut, totuşi continuă să trăiască, să existe, să fiinţeze în lumea valorilor pământului românesc, să fie în continuare tributar „matricii stilistice” a spiritualităţii româneşti, fiind un exemplu de trăire autentică a unui român al cărui suflet rămâne cald şi viu la atingerea valorilor străbune ce i-au marcat devenirea.

Theodor Damian - om al gliei româneşti

Şi astfel, chiar şi pe tărâm american, unde totul se topeşte într-o cultură de masă, unde fierbe atât de pătimaş dorinţa după înavuţire, după trăirea momentului şi după ceea ce este, uitându-se ce a fost sau ce va fi, Theodor Damian reuşeşte să rămână cu ancora prinsă de pământul iubit, de ţara natală, de locul unde s-a născut şi de spaţiul de care el aparţine cu totul, ca om al gliei româneşti. Versurile sale merită a fi cititie, iar „Stihiri cu stânjenei” merită a fi înţelese de fiecare om în ale cărui vine mai curge încă sânge românesc.

                                                                                                                                 
 

                                      ARHITECTURA ŞTEFANIANĂ


Publicată pentru prima dată în prestigiosul „Jurnal ARA 2004” şi prezentată ca omagiu lui Ştefan Cel Mare, la cel de al XXX-lea Congres al Academiei Româno-Americane, care a avut loc la Chişinău, în perioada 5-10 iulie 2005”, cartea lui George Roca, „Dezvoltarea  arhitecturii în perioada de domnie a binecredinciosului voievod Ştefan cel mare şi Sfânt” ni se dezvăluie ca o invitaţie la a lua contact, dintr-o perspectivă inedită, cu arhitectura Moldovei din perioada marelui voievod. Volumul se constiuie ca un veritabil model de promovare şi valorizare a unor bijuterii arhitectonice aparţinând patrimoniului naţional, venind în consecinţă, ca un act de patriotism din partea autorului.

George Roca, un scriitor dedicat muncii sale

George Roca locuieşte în Sydney, Australia şi este redactor şef la revista Romanian Vip din Dallas - Texas. Membru al Academiei Româno-Americane, Membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA Oradea), (fost) redactor al revistei AGERO din Stuttgart – Germania, acesta a copilărit în Oradea, un oraş frumos, situat în vestul ţării, unde cultura se îmbină cu tradiţia, acolo unde, după spusele sale, „întâlneşti pe stradă români, maghiari, evrei, cehi, slovaci, austrieci, polonezi, şi chiar şi zarzavagii bulgari, trăind cu toţii în perfectă armonie şi respect”. De formaţie filolog si om de teatru, George Roca pleacă definitiv din ţară, în 1980. Pe 26 septembrie 2009, scriitorul a avut lansarea volumului de poeme „Evadarea din spaţiul virtual”, la Espacio Niram, din Madrid. Articolele sale de atitudine, presărate în multe din revistele de limbă română din lume (online şi „pe hârtie”), vădesc un interes febril pentru toate durerile românilor – nu doar din România, ci de pretutindeni. În luna mai a acestui an şi-a lansat la Bucureşti o nouă carte de proză purtând titlul „De vorbă cu stelele” - interviuri.

Alături de românii de acasă

Volumul de faţă a fost scris cu ocazia aniversării, în 2004, a 500 de ani de la naşterea marelui domnitor. Vorbind despre acest eveniment, autorul însuşi se destăinuie: „Departe de ţară, aflat la antipozi, la peste 20.000 de kilometri de locurile unde se desfăşurau serbările, slujbele şi revocările dedicate marelui Ştefan, am simţit nevoia să fiu alături de cei de-acasă şi sa-mi aduc aportul la cinstirea acestui erou naţional.”

Suntem chemaţi deci, să facem o călătorie în lumea frumosului, pentru a descoperi realizările arhitectonice din vremea „celui mai eminent conducător al Moldovei.” Aflăm cu această ocazie, că Ştefan cel Mare, „pe lângă măreţele sale fapte războinice care au dus la consolidarea statului pe care îl conducea, a încurajat dezvoltarea culturii, a artelor, a arhitecturii, devenind ctitor a peste 44 de lăcaşuri de cult, fiind întrecut doar de Neagoe Basarab (46), după cum ne informează cronicarul Grigore Ureche. A mai construit cetăţi, fortificaţii de apărare, case domneşti şi a făcut importante donaţii unor lăcaşe de cult din afara perimetrului naţional. A contribuit la emanciparea condiţiilor de trai ale supuşilor săi, câştigând respectul şi iubirea acestora.”

O schimbare în arhitectura tradiţională

Cartea lui George Roca prezintă realizările arhitecturale ale civilizaţiei ştefaniene într-un stil simplu, concis, direct, accesibil unui public de fundal, folosind fotografii şi furnizând informaţii despre cultura vremii. Trebuie remarcat că „în perioada de timp a epocii analizate în această lucrare se disting trei segmente ctitoriceşti bineconturate. Acestea sunt: construcţii de apărare (cetăţi, turnuri de veghe, etc.), construcţii religioase (biserici,  mânăstiri),  construcţii rezidenţiale (case domneşti, conace, etc.)”

Autorul arată că în timpul acestui voievod „dezvoltarea arhitecturii a luat un avânt extraordinar, datorită faptului că se cerea o schimbare în arhitectura tradiţională care nu mai satisfăcea cerinţele epocii.” În acest spirit, scriitorul înţelege şi comentează pertinent inovaţiile ivite, explicându-le în aşa fel încât să poată fi pe înţelesul cititorului fără pregătire în domeniul arhitecturii. Iată deci, că dacă până la Ştefan cel Mare, se utilizau lemnul şi piatra pentru a construi, din acest moment apar „tehnici şi materiale noi, cu o durabilitate mai mare în timp şi cu o ornamentaţie mai plăcută ochiului.”

„Un moment de răscruce în consolidarea fenomenului arhitectural românesc”

Ţinând cont de legile esteticii, cartea lui George Roca, „Dezvoltarea  arhitecturii în perioada de domnie a binecredinciosului voievod Ştefan cel mare şi Sfânt”, prezintă nu doar sensibilităţilor de excepţie, ci fiecăruia dintre noi, în mod obiectiv şi intim totodată, o epocă în care oameni potriviţi au ştiut să dea viaţă unui „stil specific local, integrat cu subtilitate în arhitectura acelei epocii de medievalitate târzie”.

Punctul forte al cărţii lui George Roca constă în râvna scriitorului de a aduce înaintea ochilor cititorului o frântură anume din Moldova de odinioară, marcată de cei 47 de ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare. Dispunem astfel, de o imagine clară şi esenţializată, dar şi obiectivă a vieţii culturale din acele timpuri. Încercând să reconstituie şi să definească stilul arhitectural al vremii - stilul moldovenesc - George Roca are viziunea unei definiţii de excepţie, a unei definiţii emblemă a stilului arhitectonic prezentat în carte: „Analizând dezvoltarea arhitecturii în epoca ştefaniană, ne dăm seama că în această perioadă au fost folosite, pe lângă forme stilistice autohtone, şi idei novatoare importate din arhitectura baltică, rusească, bizantină şi occidentală. Aceşti factori, având în compoziţie tradiţie, influenţe şi inovaţie, au dus la crearea unui stil propriu moldovenesc, fapt care a reprezentat un moment de răscruce în consolidarea fenomenului arhitectural românesc.”

Un omagiu adus marelui voievod

Cartea lui George Roca este pătrunsă de spiritul tradiţional, devenind o pledoarie revelatoare pentru frumosul din arhitectura Moldovei din sec. XV. Autorul explică rolul şi importanţa „arhitecturii ştefaniene” în evoluţia arhitecturii româneşti, recurgând la argumente  şi informaţii specifice. Volumul se caracterizează printr-un stil sobru, simplu, reprezentativ, printr-o expresie îngrijită şi variată. Arta şi rafinamentul lui George Roca rezultă din strădania de a păstra şi a reda cu exactitate semnele esenţiale specifice arhitecturii ştefaniene, cu atât mai mult cu cât recunoaşte că se condiseră „un novice în domeniul arhitecturii”. Autorul afirmă: „Aş îndrăzni să numesc arhitectura moldovenească din perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare arhitectură ştefaniană, în loc de «arhitectura epocii ştefaniene». Aş face acest lucru nu numai pentru a aduce un omagiu marelui voievod, ci şi pentru a sublinia importanţa acestuia în istoria arhitecturii româneşti.”

„Una dintre cele mai strălucite perioade de glorie din istoria ţării noastre”  

Trebuie remarcate consecvenţa, pasiunea şi fineţea cu care autorul aprofundează şi defineşte elementele distinctive ale stilului ştefanian în arhitectură, din perspectiva valorilor civilizaţiei materiale şi spirituale, ale artei româneşti. Scriitorul intuieşte cu multă fineţe secretul durabilităţii acestei creaţii. Astfel, „cu sprijinul şi cheltuiala faimosului domnitor s-au materializat forme artistice majore, precum pictura, sculptura monumentală şi bineînţeles arhitectura, care împreună cu consolidarea relaţiilor diplomatice cu alte state şi cu succesul în războaiele duse pentru păstrarea independeţei naţionale, i-au creat acestuia o aureolă de sfânt, o bună faimă, recunoscută însăşi duşmanilor săi, cărora le-a câştigat nu numai teama, ci şi respectul şi admiraţia, înscriind astfel, una dintre cele mai strălucite perioade de glorie din istoria ţării noastre.”  

                                                                                                                            Octavian Curpaş
                                                                                                                       Phoenix, Arizona, SUA
                                                                                                                                 iulie 2010





                                                DESPRE LIVIU ANTONESEI:
                                             ANATOMIA UNUI SENTIMENT


Un subiect fad, plictisitor, banalizat prin epuizare şi vulgarizare a devenit, iatǎ!, proaspǎt, efervescent, luminescent, clocotitor, pasional. E vorba despre dragoste. „Despre dragoste. Anatomia unui sentiment", apǎrut on-line la Editura LiterNet 2004, ediţia a II-a, corectatǎ şi adǎugitǎ, se numeşte şi volumul scris de Liviu Antonesei. Atâţia creatori de frumos au fost tentaţi de a alege ca temǎ iubirea, cântând-o în nesfârşite poeme ori dezvoltând-o în prozǎ, în subiecte palpitante. Ba, mai mult, psihologia dragostei a fost dezbatutǎ pe larg în lungi şi obositoare eseuri, disertaţii, conferinţe, convorbiri, interviuri etc. Ne-am obişnuit cu jurnalistul Liviu Antonesei, cu stilul sǎu ironic, uşor detaşat, ori prea implicat, emiţând judecǎţi pe cât de aspre, pe atât de obiective. Scriitorul Liviu Antonesei e însǎ altfel, dezvǎluitor, plin de surprize şi neaşteptat de sentimental, cald, apropiat, dincolo de tǎietura precisǎ a specialistului.

Fǎrǎ îndoialǎ, cartea conţine eseuri şi poeme, impresionând, aproape şocând lectorul modern (care e obişnuit cu de toate şi, în special, cu lucruri de calitate), prin puncte de vedere originale, termeni inediţi, selecţii, crearea unor criterii, afirmaţii pertinente, concluzii devastatoare. Aceasta ne aratǎ cât de important este respectivul sentiment în viaţa noastrǎ, dacǎ cumva, între timp, am uitat. Liviu Antonesei face parte dintre puţinii scriitori, cum sunt Eminescu, Mircea Eliade, care au o sensibilitate exacerbatǎ, o viziune complexǎ despre dragoste, mizând totul pe acest simţǎmânt şi visând o "fuziune completǎ". De ce Eminescu este cel mai mare poet al iubirii din literatura noastrǎ? Aşa cum afirma Cǎlinescu, el era "serios în iubire ca natura": "Cǎci te iubeam cu ochi pǎgâni/ Şi plini de suferinţi,/Ce mi-i lǎsarǎ din bǎtrâni/ Pǎrinţii din pǎrinţi." Seriozitatea, implicarea, concentrarea  il caracterizeazǎ: "Tu nu vezi cǎ în iubire/ Nu ştiu ca sǎ glumesc,/ Nu-ţi pare oare bine/ C-atâta te iubesc?". Dar Eliade? Creând o eroinǎ cu o putere de a iubi extraordinarǎ, cu o viziune copleşitoare despre dragoste, el ne aduce în prim-plan acest subiect, prezentându-l dintr-o perspectivǎ nouǎ.

Aşa cum just observa Nicolae Manolescu, nu e vorba de concepţia unei tinere indiene, ci a cuiva  cu înclinaţii înnǎscute, care ştie sǎ iubeascǎ. În concluzie, i-aş numi pe cei cu o astfel de viziune s p i r i t e  e r o t i c e  c o m p l e t e. Autorul în discuţie îi considerǎ ca fǎcând parte din elita sau aristocraţia sufletului: "Aşa cum existǎ o aristocraţie de sânge, una a spiritului ori a banului, cu siguranţǎ cǎ existǎ şi o aristocraţie legatǎ de dragoste. Sunt cei care, dincolo de faptul cǎ iubesc ceva sau pe cineva, iubesc şi acest sentiment care este iubirea."  Întorcându-ne la eseurile lui Liviu Antonesei, remarcǎm la o primǎ lecturǎ claritatea, limpezimea scriiturii, echilibrul existent atât în compunerea, repartizarea capitolelor, cât şi în combinarea termenilor sofisticaţi, savanţi cu expresii, cuvinte colocviale, ceea ce conferǎ textului un farmec nespus, o prospeţime rarǎ,  o atracţie aparte.

Conţinutul propriu-zis e încadrat de o Prefaţǎ a autorului şi un Epilog, în care apare "O discuţie despre dragoste cu Al. Paleologu" şi are intercalate capitole cu poeme: "Interludiu fantasmatic.Poeme", "Interludiu sceptic.Un poem" şi "Ultimul interludiu. Caseta cu chinezǎrii". Celelalte pǎrţi au titluri semnificative, revelatorii: "Dragostea, servitutea voluntarǎ şi suveranitatea personalǎ", "Trei cuvinte greceşti despre dragoste", "Nuditatea, goliciunea şi erotismul", "O reformulare a mitului androginului", "Despre fuziunea perfectǎ", "Inteligenţa afectivǎ, intensitatea şi intimitatea", "Corpul şi dragostea", "Despre pasiune şi tandreţe", "Sfârşitul iubirii, începutul melancoliei". E interesantǎ şi dedicaţia: "Se dedicǎ Eonei, în toate ipostazele sale - odinioarǎ, întotdeauna şi acum", care denotǎ simplul fapt cǎ autorul a gândit deja un prototip al femeii iubite. Numele are trimiteri eminesciene şi sugereazǎ intangibilul, luminescenţa, unicitatea. Se definesc sentimente încǎ din primul capitol, unde se fac referiri la o luptǎ între s e r v i t u t e  şi  s u v e r a n i t a t e. Pentru a  exista şi a se dezvolta, iubirea are nevoie de o  c o m p l i c i t a t e  i n f i n i t ǎ. Demnǎ de reţinut este şi definiţia iubirii ca fiind o  t e n d i n ţ ǎ   s p r e   e c h i l i b r u, "echilibrul perfect" însemnând moartea. Aşa cum e perfect adevǎrat cǎ: "Moartea iubirii e sinonimǎ morţii pure şi simple."

                                                                                                                                       Carmen CĂTUNESCU

 


O PRIMĂ PAGINĂ LA DOSARUL PROCESULUI, DE DATA ACEASTA,  AUTENTIC, AL COMUNISMULUI: “POLEMICI INCORECTE POLITIC” , DE THEODOR CODREANU

Iată ce spunea Julien Benda, în Trădarea cărturarilor, Humanitas, Buc., 2007, pp. 113-114 (publicată în 1927, reeditată în 1946 şi în 1958) : „Cărturarii moderni au propovăduit acest realism nu numai naţiunilor, ci şi claselor. Au spus atât clasei muncitoare, cât şi burgheziei: organizaţi-vă, întăriţi-vă, luaţi puterea sau, dacă o deţineti, străduiţi-vă s-o păstraţi; nu vă sinchisiţi, în relaţiile cu clasa adversă, de milă, dreptate sau alt moft, cu care destul aţi fost păcăliţi. Şi nici măcar n-au spus: fiţi aşa, fiindcă aşa trebuie; au spus (şi în asta stă noutatea): fiţi aşa, fiincă aşa cer morala şi estetica; dorinţa de putere este semnul unui suflet elevat, dorinţa de dreptate este semnul unui suflet josnic (…) Şi cărturarii s-au adresat în aceiaşi termini partidelor care se înfruntă chiar înăuntrul aceleiaşi naţiuni: fiţi voi cei mai tari, au spus ei fiecărei tabere, ţinând seama de pasiunea ei, şi eliminaţi tot ce vă încurcă; descotorosiţi-vă de prostia de a vă păsa de adversar, de a stabili cu el o relaţie de dreptate şi de înţelegere”.
Cartea lui Theodor Codrenu, Polemici incorecte politic (alcătuită pe baza unor articole, publicate, de-a lungul vremii, în diverse reviste: Însemnări ieşene, Origini-Atlanta/Georgia/USA, Cafeneaua literară-Piteşti, Pro-Saeculum-Focşani, Oglinda literară-Focşani, Salonul literar-Focşani, Orizont literar contemporan-Vaslui, Sinteze-Bacău etc.), vine să “aducă la zi” consecinţele cinismului “cărturarilor” trădători (din România contemporană, în primul rând!). Pe parcursul a 18 capitole (la Patapievici, un caz clinic de schizofrenie– autorul simte nevoia unei “radiografii”, pe parcursul a…12 subcapitole!)  - periplul analitic încheindu-se cu capitolul “miscellaneic” Realismul  gândirii transdisciplinare în filozofia creştină (fragmente)  -  sugerându-se, foarte probabil, dar nu cu certitudine, o soluţie (care, evident, e necesar de dat acestei lumi aflate în plin proces de dezagregare morală, de trădare a Sinelui şi, deci, şi a Sinei noiciene!). Parcă prea multă atenţie acordată esoterismului, nietzsche-anismului şi disputei asupra “sacralităţii umanităţii violente” – şi o preafiravă conclusivitate asupra soluţiei creştine a omului: “Creştinismul face inutilă orice cunoaştere esoterică. Nu întâmplător gnosticismul şi masoneria se simt ameninţate şi încearcă, de secole, să contrapună realismului biblic – iniţierea esoterică” (cf. p. 234); “Societăţile arhaice nu sunt atât de neghioabe pe cât cred modernii. Ele au motive întemeiate să considere unanimitatea violentă drept divină” (cf. p. 242); “Dar victimizându-l pe Dumnezeu, omul se victimizează pe sine. Şi recăderea în barbarie planează veşnic deasupra capului său, ca adevărata sabie a lui Damocles” (cf. p. 243). Niciodată filosofia nu a rezolvat, decisiv, măcar UNA dintre problemele umanităţii – pe când intuiţia revelatorie – DA! Deci, nu s-ar fi  zis niciun neadevăr şi n-ar fi avut nimeni de pierdut, printr-o simplificare “limpezitoare” a discuţiei asupra soluţiei (eventuale) a creştinismului. Dimpotrivă.
Să revenim, însă, la „corpul” propriu-zis al cărţii.
Theodor Codreanu, dotat cu profund spirit critic şi ideolog de mare onestitate morală (în linia lui Ibrăileanu), manifestă, în cartea sa recent apărută (Polemici incorecte politic) o fineţe de chirurg şi o ironie voltaire-iană, în analizarea şi identificarea/„decuparea” corectă a ariei sale de acţiune (şi analiza se face „ab originem”! – şi neuitând să se constate consecinţele lui/ei cataclismice, în planul civilizaţiei şi culturii mondiale, dar, mai cu seamă, în planul culturii naţionale româneşti a ultimelor decenii)  - acţiune profund (i)morală, devastatoare de mentalitate/existenţă şi de civilizaţie umană, a acestui concept, care bântuie lumea modernă, cu o înverşunare demnă de Inchiziţie, de Gestapo sau de Mossad: „political correctness”.
“<>, ultimul avatar al marxismului cultural” (cf. Cuvânt înainte, p. 5); „Cum corectitudinea politică e marxism cultural, în locul minorităţii proletare s-a venit cu minoritatea culturală” (cf. O nouă stafie a „corectitudinii politice”, p. 186). Absolut adevărată, acestă identificare a comunismului, a aşa-zisei „stângi politice”, sub aparenţele (mereu înşelătoare, de la Revoluţia Franceză de la 1789 încoace!) „dreptei”! Comunismul şi liberalismul, cum am afirmat-o, şi noi, de nenumărate ori, nu sunt decât cele două feţe ale Ianus-ului masonic – ale „crivăţului ideologic”, pervers şi diversionist, pornit să bată drumurile lumii, de trei veacuri încoace. Şi tot bâlciul acestei „brambureli” a... „mâinilor” – prinde extrem de uşor la vulg... – mai ales pe timp de criză (economică, financiară -  morală, mai cu seamă!).
Ba, Theodor Codreanu merge mai departe, şi reaminteşte, pentru mult prea numeroşii uituci ai lumii, teoria lui Iuri Andropov – a celor patru stadii ale partidului comunist – asta, ca să pricepem, odată pentru totdeauna, că vindecarea de comunism nu vine printr-o simplă declaraţie publică, groaznic de bâlbâită şi pur formală – declaraţie venită din partea unui comunisto-securist zurbagiu, de tipul lui Băsescu, manipulat „ideologic” (cu perversitate persuasivă şi înfiorător de slugarnică!) de către doi vechi troţkişti, Vladimir Tismăneanu şi Traian Ungureanu – cărora li se adaugă doi falşi dizidenţi, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu... – nu mai punem la socoteală, aici, şi struţo-cămila antinaţională/apatridă, extrem de dubioasa figură a lui Horia-„Romanul Patapievician”! – toţi aceştia fiind „serviţi”/oferiţi românilor, prin toată mascarada promo-ului mass media! -  drept... „modele moral-comportamentale”...!): „Nu ne mai poate înşela însă nimic, după ce unul dintre stâlpii bolşevismului, Iuri Andropov (fost şef KGB!, apoi, secretar general al PCUS...), a elaborat teoria celor patru stadii ale partidului comunist (...): 1-partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2-când numele de comunism  se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3-prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4-revine la putere într-un cadru aparent democratic” (s.n. - cf. O nouă stafie a „corectitudinii politice”, p. 180).
Cu alte cuvinte, din capcana comunisto-marxistă nu se  poate scăpa, printr-o logică pur umană! Pentru că demonul comunist are şi oferă toate răspunsurile, la tot ce poate întreba mintea limitată, meschină şi „uitucă” (stimulată, continuu, spre uitare, de către „ei”!) a omului. Şi, fireşte, pentru a-l menţine pe om într-această continuă stare de buimăceală faţă de sofismele şmechere, „stăpânii” lui (mondiali şi naţionali) îi furnizează o mare... LIPSĂ! „Lipsa de mize majore”. Da, are dreptate, din nou, Theodor Codreanu: numai „pe/cu fleacuri” se ţine o naţiune şi olume, spre a fi transformată în turmă! „Mizele majore ale culturii şi civilizaţiei româneşti sunt din nou ocultate (s.n.). Julien Benda observa meteahna aceasta şi-n sânul culturilor occidentale. De aceea, el a vorbit de <>” (cf. Cuvânt înainte, p. 6). Da, o meteahnă universală – sau, mai bine zis, exportată, cu mult succes (şi sub cele mai pidosnice forme! – curat Proteu!), de către Occidentul masonic – odată cu…”Revoluţia Franceză”, atee şi regicidă (pentru ca oamenii să “scape” de reperele cosmico-stabile!). “Marxismul a devenit, mai întâi, freudo-marxism (…). Gluma s-a ideologizat, având rădăcini în internaţionalismul clasic (…). Dacă vom compara doctrina corectitudinii politice cu marxismul classic – aeemănările sunt frapante (…) Ambele sunt ideologii totalitare. (…) <> au devenit transhumanţa şi brânza preparată de ciobanii români, dar şi cimpoaiele scoţiene (…). Cum se crede că civilizaţia viitorului va fi aceea de tip gay şi pentru a nu jigni noul tip de familie, acelaşi cod european (n.n.: absolut smintit!) propune să nu mai utilizăm termenii dd soţ, soţie, mamă, tată – ci partener şi parteneră. Va fi <> ca un copil să spună: <> Altfel părinţii se vor simţi discriminaţi şi…nu-i vor da!” (cf. De la Marxism la corectitudinea politică, pp. 8-10).
Ce urmări au aceste perverse “proiecte ideologice” (având drept scop o…”lume a nediscriminării” – de fapt, A DISCRIMINĂRII MAJORITĂŢILOR!!!), în cultura şi în Duhul românesc? Mari şi grave sunt consecinţele – şi, evident, acestea se văd mai clar şi sunt resimţite cu duritate maximă, la nivelul reperelor moral-existenţiale. A se vedea impostura enormă a lui Ion Petru Culianu, mass media (aservită complet acestei tâmpenii “rodnice” pentru ticăloşii lumii: political correctness…), dar şi diverşi scriitori “modelari” (citeşte: diversionişti interesaţi…) fiind vinovată/vinovaţi de crearea “mitului prieteniei Eliade-Culianu”. NU e nimic adevărat, doar că I.P. Culianu era “corect politic”, deci înregimentat turmei masonie, pe când Mircea Eliade nu a abdicat, efectiv, niciodată, de la crezurile sale legionare (absolute incorecte politic, “bien sür”…!). Dovada peremptorie: Institutul de Istoria Religiilor, din România, nu se numeşte “Mircea Eliade”, ci, cum altfel: “I.P. Culianu”! Păi, dacă I.P. Culianu a putut zice ceva ce i-ar fi încleştat maxilarele lui Eliade: Eminescu este un poet blestemat, “care a dus întreaga naţiune în prăpastie”…(cf. Culianu, Eminescu şi patologia “corectitudinii politice”, p. 19) -  …apoi, da, merita recompensat dl Culianu, pentru un asemenea panseu...”blestemat”!
…Dar, de fapt, bolovanul de care se împiedică (şi se vor împiedica până la Judecata de Apoi!) masonii lui “political correctness” este chiar…Eminescu!
Rolul lui Sisif, în acestă farsă sinistră, a demolării “mitului”-Eminescu, l-a luat, “de bună-voie şi nesilit de nimeni”, cine altul decât şeful U.S.R. – dl N. Manolescu! Dar  trebuie să recunoaştem că avea omul motive serioase, nu glumă! Pentru că, nu-i aşa, “canonul”-Modelul Spiritual al Neamului Românesc, mucegăise… - trecuseră două secole (nesfârşite!) de “canonizare” a lui Eminescu - deci, trebuia injectat şi “pulsat” sânge proaspăt, în arterele românilor! Sângele unui…Cărtărescu Mircea, să zicem (că tot nu scapă el o bursă în străinătate, mititelul, de la nen'su Manolescu…!).
“Canonizarea lui Eminescu este cheia de boltă a carierei de critic literar a lui Titu Maiorescu. Deşi o ştie prea bine (n.n.: că numai prost nu e dl ambasador al României la UNESCO, stabilindu-şi sediul la Paris…de unde conduce şi USR-ul, printre altele…), Nicolae Manolescu îşi începe de aici propria contradicţie. Din promotor al canonului, el se transformă (…) în ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, care şi-a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului (…). Argumentul dintâi al distrugătorilor de canon este că noţiunea de <> (...) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români (...). Vai, ce mai haz fac resentimentarii când îi refuză lui Eminescu forţa gândului filosofic! Care e dincolo de filosofie! Mă gândesc cu bucurie şi cu mirare că tot ceea ce-i refuză distrugătorii de canon lui Eminescu (n.n.: în România!)  se află contrazis de două femei exemplare din cultura occidentală: Rosa del Conte şi Svetlana Paleologu-Matta. (…) . Contemplând, de departe, Istoria critică a literaturii române, constaţi  că pare a fi fost scrisă pentru a demonstra că literatura română nu putea decât să evolueze, de la 1521 (…), până la splendorile estetice ale lui Mircea Cărtărescu, autorul care primeşte cele mai numeroase şi mai înalte elogii, din cele 1.500 de pagini. Centrul canonic al literaturii române devine Levantul, apreciată drept sinteza epopeică a acestei literature. De departe, nu există operă poetică, nici chiar Ţiganiada, care să se ridice la imaginarul exploziv, uriaş, de poezie pură, din Levantul. Dacă e să căutăm un Shakespeare român, acesta nu e de găsit în Eminescu, ci în Mircea Cărtărescu” (cf. Eminescu şi canonul occidental, p. 53).

...Ar părea că asistăm la un bâlci grotesc.. -  în cel mai bun caz, la un carnaval, în care măştile se schimbă, mereu, de nu  mai poţi fi sigur nici de propria ta identitate...Dar totul, toată acestă „maşină infernală”, dată pe mâna „cărturarilor” ticăloşi, face parte dintr-un construct diabolic şi extrem de sofisticat, a cărui realizare a fost defalcată pe decenii şi ani. Scopul, finalitatea acestui construct? De-construcţia mentalului uman, DE-CONSTRUCŢIA REPERELOR SACRAL-STABILE, ÎNTRU ETERNITATE!!! - şi dobândirea unor zombies, fără identitate. Pentru că atacurile diabolice se fac la temelia unui dat sacru: Neamul şi Arheii Săi. În terminologie modernă şi cam aproximativă: naţiunea, naţionalismul, Duhurile naţionaliste (tot ce ţine de „naţionalism” – este în sensul dăinuitor şi constructiv, nu vă speriaţi, vă rog!). Lichidezi naţiunea/Neamul, lichidezi şi familia (altă redută fundamental-umană, „contrată” cu pidosnicia...), lichidezi toţi arheii şi, mai cu seamă, pe Arheul Neamului - deci, în fine, lichidezi Omul, fiinţa Umano-Sacrală! „Într-adevăr, Eminescu simboliza arheul românilor (...) Eminescu sesizase o situaţie cu totul aberantă, în societatea românească: naţiunea profundă era tratată ca <>, batjocorită de o oligarhie care nu-şi cunoştea decât măruntele interese de grup, într-o corupţie generalizată”.
Mai mult, Eminescu aduce cu sine şi conceptul de Ortodoxie Creştină - aşa cum bine pune în discuţie Theodor Codreanu creştinismul eminescian – “contrându-l”, pe bună dreptate, pe Răzvan Codrescu, care afirmă: “Eminescu n-a fost un Sfânt, ci un Geniu”. Da, nu orice Geniu e Sfânt, dar orice Sfânt este Geniu! Şi, prin modul cum a modelat Logos-ul Românesc, prin martiriul său pentru Adevăr, Eminescu, chiar dacă n-are nevoie de niciun “calendar”, este un Mare Spirit/DUH Tutelar al Neamului Românesc! Dimpreună cu Voievozii Martiri…Este un Creator-Demiurg de Logos-Neam, un Martir, un Apărător al Adevărului-Hristos - deci este un Mare Spirit/DUH al Dreptei Căi – ceea ce, evident, se traduce, de către spirite ceva mai puţin “înţepenite” (deci, de Spirite cu adevărat ORTODOXE, nu doar formalisto-structuraliste…sau, cum sugerează Theodor Codreanu: marxiste!: “Nu cumva rezultatul are ceva din încercarea ideologiei marxist-leniniste de a izola numai sămânţa <> depistată în câteva texte ale poetului şi de a oculta restul?”) decât cel al dlui Răzvan Codrescu, drept “ÎNALT DUH AL ORTODOXIEI” .
…Ne oprim aici, cu prezentarea sistemului ideatic al cărţii, cu analiza şi  comentariile.
Cartea lui Theodor Codreanu este atât de densă şi atât de trepidantă, în expunerea sa ideatică, în seducătorul “teatru al ideilor”  (dar în sens major, revelatoriu de Adevăr Curat, de Necontestat!) - încât se citeşte pe nerăsuflate. Mai rămâne, însă, lucrul cel mai important şi singurul folositor, dintr-o/pentru o carte (de acest calibru de Duh) citită: cititorii să n-o azvârle, într-un ungher, căscând plictisiţi, după lecturare, întrebându-se ce film să mai vadă la TV, ce e-mail-uri mai au de verificat, ori ce serial vor fi pierdut, din pricina timpul “răvăşit” cu această carte (unică, în felul ei: nu s-a mai scris, din 1989 încoace, mai “pe şleau” şi mai sistematic, mai colocvial-convingător -  despre imensele primejdii, despre râpele şi prăpăstiile fără fund, pe lângă care trecem, zi de zi - din ce în ce mai inconştienţi, ca hipnotizaţi, cu ochii închişi…).  
Această carte ar putea “ridica (voievodal!) puricii la nivel de movile-munţi”, dar numai dacă cititorii îşi vor pune întrebarea, în modul cel mai serios: “Ce vor să zică vorbele imnului paşoptist, devenit, acum, Imnul nostru de Neam?!”
Fără cititori “deşteptaţi”, această carte, cu toată valoarea ei ideatic-informativă de excepţie, va avea aceeaşi soartă cu a oricărei alte terfeloage, din “revoluta”, “anacronica” – de mulţi, prea mulţi ochi părăsita -  “Galaxie Gutenberg”…
…Şi aş mai îndrăzni să afirm ceva: această carte ar putea să se constituie (numai să existe voinţă… -  nu politică, ci de OAMENI ADEVĂRAŢI, ÎNSETAŢI DE ADEVĂRUL FIINŢĂRII LOR PE TERRA! - o primă pagină la dosarul procesului, de data aceasta,  autentic, al comunismului…!!!

                                                                                                                      prof. dr. Adrian Botez


           ALUNGAT DIN SINGURĂTATE ŞI GĂZDUIT DE METAFORĂ

Noul volum(1) semnat de poetul american de origine română Mircea Ştefan păstrează, ca şi în precedentele cărţi publicate, o legătură intimă cu spaţiul, geografic şi spiritual, românesc, pe care îl evocă des în respiraţii poetice (de cele mai multe ori forme scurte), aproape reinventând eliptismul sintagmelor expresive. Despre acest aspect de neignorat, ba chiar axiologic de recognoscibilitate a unei maniere estetice, în opinia noastră, scria acum câţiva ani criticul literar Ştefan Damian, relevând „aceeaşi obstinaţie a autorului de a ilustra prin cuvinte extrem de puţine tocmai teama de cuvânt, de afirmare prin intermediul lui a unor sentimente profunde, trăite paroxistic.”

Cine citeşte cărţile de poezie ale lui Mircea Ştefan se poate minuna de faptul că autorul, de cincisprezece ani „trăitor” în State, nu s-a „americanizat” în planul sevelor poetice, rădăcinile ancestrale cu plaiul ondulatoriu al lui Blaga „glăsuind”, aşa cum spunea Ştefan Damian, despre „legăturile indestructibile cu lucrurile obârşiei ardelene”, de multe ori „punctate” în volume diferite, îmbrăcând rememorări lirice de genul: „sus pe un deal dincolo de Carpaţi/ acolo unde începe copilăria” (Întru o vară spre nord) sau „nicicând nu vom şti ce s-a întâmplat/ cu inima lui Iancu” (Cuvântul împăratului), ori ”ca un septembre trist/ Ardealul/ fără atâtea biserici de lemn” (Ardealul).

Chiar dacă România de suflet a lui Mircea Ştefan „desenează” acum feed-back-uri  transatlantice, poetul încearcă să se detaşeze de zvâcnirile romantice printr-o privire lucidă şi rece, precum ortografiile Nordului, hălăduind pe dealuri transilvane ori pe întinderile lacurilor americane, un soi de retragere discretă în solitudine.

Întrebându-ne de ce poetul şi-a ales drept titlu al volumului de faţă, cel mai recent, „Alungat din singurătate”, am observat că imaginea singurătăţii la Mircea Ştefan este, alături de „septembre”, un simbol recurent. Apare atât de des în versurile lui încât pentru un neiubitor de poezie ar deveni enervant. Dar pentru lirici peregrinările lui Mircea Ştefan prin grădinile semiramidice ale singurătăţii reprezintă o călătorie unică (prin volumele autorului, anterior apărute acestuia) la mesele unui festin metaforic: „cum vă primim noi/ într-o nouă comedie a literaturii/ când/ ochiul singurătăţii a plesnit/ ca un bici” (Anotimp); „învaţă-mă să mor/ mai demn decât îmi pot eu închipui/ să pot trăi/ ca voi în singurătate” (Undeva); „singurătatea ninge/ pe o mare de sânge” (Singurătatea); „şi totuşi undeva/ a rămas printre noi/ singurătatea” (Călătorie pe valuri); „postmortem/ rostim/ atât de împlinit în singurătate” (Zbor); „casa din câmp/ grădina/ iar ce rămâne prietene/ să o numim pe scurt/ singurătate” (Amintire despre oraşul soarelui); „el stă acolo trist/ însingurat/ privind acelaşi nord spre care am plecat” (Vine decembre); „uneori zgomote/ peste întreaga singurătate a destinului” (Somatică); „fructe mari roşii precum singurătatea” (Cina cea de taină); „neputincios animal/ acest secol”  (Singurătăţile secolului); „singurătatea ne calcă pe nervi” (***); „noi prin această lipsă vom trece/ aşa tot singuratici într-un septembre dus” (Durerea mamei); „pierdut în singurătate/ septembre/ lagună de suflet poporului meu” (***).

Versurile volumului de faţă sunt impregnate de acelaşi simbol al singurătăţii, de vreme ce primul capitol „Din singurătate” garantează forma împlinită, rotundă a simbolului de la primul la ultimul poem ale cărţii: „atât de firav destinul unei lumânări/ atât de singur într-o dimineaţă” (Amintire). Între spleen-ul societăţii contemporane şi tehnicizarea majorităţii reperelor cotidiene, poetul se retrage în introspecţii asupra meditaţiei de sorginte livrescă („e o trudă ascunsă printre cuvinte”), întrucât „prin mecanismul oribilei scoici/ prea puţini au ales/ singurătatea din peşteri/ unde umbrele joacă un destin pe pereţi” (Trudă ascunsă). Poet eminamente reflexiv, iar nu declamativ, Mircea Ştefan brodează în multe din poemele sale, în cuvinte căutate sau aşteptate cu înfrigurare, stări şi emoţii filigranate: „durerea este ochiul/ şi cel mai pur contur/ albul singurătăţii/  din care mă compun” (Tăcerea ruginind printre vânturi)// „case cu amintiri vechi/ bătrâni  bântuiţi de singurătate/ melancolie/ tramvaiul 5/ iluzie prin staţii neumbrite/ senzaţie cu fluturi” (Tramvaiul 5).

Lângă morfologii interioare, poetul conjugă solitudinea paginii „ce mai desparte clipa/ de simbolul culorilor” şi în care chemarea atavică a sângelui din spirit se întrupează în „cuvântul canibal ce ne separă/ pe vârful unui munte de cristal” (Unul din timpurile trecute ale singurătăţii). Reminiscenţe ale lecturilor de tinereţe, în special din poezia germană şi austriacă („eu cred că Rilke nici n-a existat/ a fost un înger trist coborât printre noi” din poemul „Amintire din vremurile când am fost soldat”, publicat în volumul „Ortografiile Nordului”) se regăsesc în creionări ale unei atmosfere lirice de imponderabilă difuzie a luminii, în  descendenţa poemului Ein Winterabend/ O seară de iarnă de Georg Trakl: „întunericul se împrăştie lent/ apare lumina/ cel care vine/ vine/ de foarte departe/ tristeţe din zăpada unei nestinse şoapte” (O seară cu tristeţe lângă singurătate).

În aria culturologiei se plasează şi diferite parabole, de provenienţă biblică sau mitică, la care autorul face subtile trimiteri, aşa cum, bunăoară, este acea „replică” la imaginea fiului rătăcitor: „cu ce cuvinte te vom aştepta/ şi pâinea o vom rupe de la gură/ viţelul cel mai gras ne va lăsa/ un gust de sărbătoare mult aleasă/…/ înmiresmând tăcerea de se poate/ ne vom întoarce iar în zi iertată” (Risipitorul) Uluitoare rămâne „îmbălsămarea” în mitul ikarian şi urmările acestuia, Mircea Ştefan imaginându-se „înzidit ca Ana lui Manole”, după spusele proprii, „într-un spaţiu ideal precum cel al Ardealului”. Atmosfera creată, cu puternice reverberaţii de strană şi voci religioase, amintind de interferenţa dintre cărţile vechi bisericeşti cu litere slavone şi spiritualitatea românească, ne conduce încet paşii „spre seară/ când ardeau copaci/ departe corul viu/ al grupului de maici/ cărări de vânt/ spălate iar/ se surpă cerul/ roşu spre Ardeal./ …/ doream ca Ana/ să mă uite viu/ să mă strecor/ în zidul greu să ştiu/ cum e acolo/ când va fi să scriu” (Vecernie).

Dorind parcă să contracareze preponderenţa textelor poetice scurte, paginile cărţii ne întâmpină cu câteva poeme (având o desfăşurare mai amplă), ce întind punţi dinspre spaţiul românesc spre istoria rudelor noastre mediteraneean-italice, dar şi spre alte spaţii. De aceea, nu întâmplător acest volum apare într-o colecţie de interferenţe culturale, autorul reclamând atât apartenenţa la pământul celor mai vechi şi mai drepţi dintre traci,   cât   şi   la   tărâmul   universal   al   celor  liberi,  nord-americanii admirând (în secret, probabil) în Mircea Ştefan şi pe descendentul Transilvaniei lui Dracula, sorbind cu nesaţ „sângele” poeziei. Zgârcit cu propriile-i forme prozodice, iată că în acest volum Mircea Ştefan lasă luminii tiparului, după mulţi ani, o capodoperă: poemul „Savonarola” (de altfel, „născut” în vremurile lui Ceauşescu), subtilă parabolă a formelor de dictatură. Autorul consideră acest poem „mai mult o revoltă internă, mai ales că Nichita a scris un poem superb dedicat lui Savonarola. Şi-apoi îl aveam în minte permanent pe marele rus Serghei Esenin cu voi, cai, voi, cai, şi voi, sănii, sănii, şi el  -colosal! - bătea în neştire patul cu hainele ude.” De altfel, în poemul „Balada soldatului”  ne trec prin faţa ochilor, poate involuntar, imagini din filmele ruseşti ale anilor 40-50 ai secolului trecut „gen Sorok pervâi// Al patruzecişiunulea sau Balada o soldate/” (Balada soldatului), mustind de eternul sentiment al dramelor interioare produse de absurditatea războiului, dar şi de asumarea unui destin implacabil sub aura necuprinsului: „când mama durere e-n tot/ şi-noată-n izvor/ sărutat de lumină/ un palid fecior/.../ o mare de grâu/ e luată cu-asalt/…/ ce veşnicie aşteaptă/ acum/ să înghită un tren/ încărcat/ cu soldaţi/ ca un prun” (Balada soldatului).

Poate că nu mai are rost să comentezi un poem ca „Savonarola” după ce Nichita a scris pe aceeaşi temă, poate că Nichita, cu generozitatea proprie doar marilor artişti, ar fi spus: „Bătrâne, lasă, e bine...  Iar mă doare-un cal măiastru!...”. Metamorfozarea fiinţei umane în funcţie de greutatea feţelor puterii este, de fapt, marea problemă a istoriei universale, şi Savonarola nu face excepţie. Există o replică în filmul „Cel mai iubit dintre pământeni”, realizat de Şerban Marinescu după opera lui Marin Preda, când torţionarul-şef îi spune victimei: „Ce mi-ai face tu dacă ai avea puterea!...” La Mircea Ştefan încolţirea formelor mentale de expresie dictatorială capătă siaje rafinate, alternând disimularea cu nebunia curajului: „...unde este mâna să mă scape/ de reflectarea în atâtea ape/ Savonarola a privit spre Orion/ apoi a spus/ să renunţăm la culori/ să le ardem/ se pierde vremea-n contemplarea lor/ sunt numai vanităţi şi umbre goale/ a spus-o-ntr-o tăcere lângă moarte/ ard pânzele în pierdere şi fum/.../ unde sunt caii mei Savonarola/ să ardă ora sub copita lor” (Savonarola unde sunt caii mei).

Întoarcerea acasă, o temă extrem de folosită în culturologia universală, îmbrăcând variante de „manifestare” artistică între kitch-ul electoral românesc şi alte forme, mai „aşezate” estetic (vezi cântecul, devenit celebru în interpretarea lui Tom Jones Green, green grass of home-1966, sau filmul lui Stere Gulea din 1978 „Iarba veche de acasă”, cu o interpretare de excepţie a regretatului Vasile Niţulescu, secondat convingător de Florin Zamfirescu, ori „Coming Home”, tot din 1978, o dramă regizată de Hal Ashby, având ca protagonişti pe Jane Fonda şi Jon Voight ş.a.) se întâlneşte la Mircea Ştefan cu omul muntelui, „cumpărat” de câştigurile băneşti din arealul carierelor de piatră sau cel al minieritului, destinul oamenilor ajungând să se confunde, în timp, cu cenuşiul cărbunelui. De aceea, singurul refugiu a rămas, pentru câteva generaţii de muncitori şi truditori în zonele preurbane şi urbane, gândul reîntoarcerii acasă, la atmosfera patriarhală a casei părinteşti, la natura înţeleaptă, la cuminţenia locurilor, la frumuseţea morală a ţăranului român: „...numai ierburi. Un ţăran/ gândul lui în iarbă îşi caută inima/.../  de ce să ridic un văl de pe suflet. aceşti oameni/ păşind în altă eră/ iar ritmul transformărilor creşte/ cărbune şi piatră; mişcare de aer mai mult/ senzuală/ braţul imens al cupelor/  precum un Ciclop răstignit/.../ mai mult în şoaptă l-am auzit; eu nu mai plec/ de aici nicăieri/.../ imagini de august/ în explozie. paharul de ţuică rămâne gol/ confesiuni de credinţă. câteva clipe oraşul/ dar unde sunt rădăcinile lor. ţărani ce-au/ pierdut bucuria aleasă de-a atinge în treacăt/ o creangă de prun. şi cine le lasă o/ clipă speranţa” (Cărbunele – un poem lung).
              
Călătoriile interculturale propuse de Mircea Ştefan se deschid, „mişcându-se” între tendinţe şi căutări în arte şi literaturi, în epoci istorice diferite, aparent ireconciliabile: între amarul cucutei socratiene şi Podul Mirabeau, cântat de Guillaume Appollinaire: „este o ordine sacră/ în această traversare de cuvinte/ cohorte condamnate la moarte de zei” (ltimul chin al lui Socrate), „câteva clipe eterne sub podul Mirabeau/ vom reciti poemele pentru Madelaine/ sau caligramele/ vom bea alcooluri ca aerul de pe Himalaia/ voi ziceţi/ la France/ la France est la patrie des poètes…” (Cimitirul de vise) sau între inevitabila Americă unde nu te poţi juca de-a catifeaua revoltei, dar care şi-a dus războaiele în ultima perioadă pe pământul altora: „să crezi în revoluţii/ dar nu de catifea/ să crezi în liniştea ce te-nconjoară/ aici în America/ şi să aştepţi zăpada/ de dincolo de ea” (America... America) şi poezia modernistă spaniolă, sugrumată de regimul lui Franco, deschizând uşa damnată  copiilor care mor înaintea părinţilor: „poetul Antonio Machado/ ultimul exilat de pe Terra a murit nu departe de/ patrie/.../ pe dunga unui nor” (Umbra unui poem dureros de lung).

Mircea Ştefan rămâne un incurabil căutător de metafore, oaze de frumuseţe estetică fără să bruscheze forma, un american cu sufletul etern înzidit în Ardeal - de la Ana lui Manole „citire” - şi unde ramuri ale poeziei universale stau la taifas cu seve ale pământului românesc...
-------------------------------
(1) Mircea Ştefan, Alungat din singurătate, Editura Fundaţiei «Paul Polidor», Bucureşti, 2009
                                                                                                                                 
Paul POLIDOR

 


                                          CUIB PĂSĂRILOR CĂLĂTOARE


Prinşi  în vârtejul  vieţii  cotidiene, românii  împrăştiaţi în lumea mare au din  când în când  ocazia să  bea cu  încântare din Izvorul  proaspăt al  redescoperirii  sentimentului patriotic, mândria de a cunoaşte  români pasionaţi de ceea ce e frumos şi  durabil în sufletul  neamului  căruia îi  aparţinem pe veci, oricât  ne-am integra societăţii din noua  noastră  ţară.

America,  cuib păsărilor călătoare,  se preschimbă sub ochii noştri. Seamănă  tot  mai  puţin cu visul  celor care au venit spre ea  înfruntând  mari  primejdii  sau urcându-se  liniştiţi  într-un avion spre Lumea Noua. Seamănă tot mai mult cu cea pe care, uşuraţi, am lăsat-o în urmă.
 
„Mâinele” nostru va fi  în curând  „ieri-ul” de care am fugit…!
 
E timpul să ne privim trecutul în faţă, să-l  prezentăm copiilor  noştri şi  fraţilor noştri  americani. Şi pentru că e timpul  retrospectivei, evenimentul  prezentării care a avut loc la Sacramento în luna  iunie a  însemnat atât de mult pentru cei care au venit din multe părţi ale Californiei, să-l  cunoască  pe autorul  memoriilor adunate  în cartea ”Astăzi începe de mâine”,  domnul Sorin Issvoran.

Aşa cum scriam  pentru  publicaţia  californiană  „Mioriţa USA”,  avem nevoie de eroi. Avem  nevoie să  redescoperim  curajul de a visa şi de a lupta  pentru un ideal.  Autorul  cărţii publicate în limba română la editura „Casa Cărţii de Ştiinţă” din  Cluj  a trăit drama şi  şansa vieţii de fugar, de jugul  comunist.
 
A văzut geografic de departe, dar sufleteşte atât de aproape, drama unei Românii cufundându-se  tot  mai mult  în  bezna  îndepărtării de Dumnezeu, de valorile  democratice şi de identitatea  naţională.
 
Memoriile doctorului  Sorin Issvoran  te  poartă prin  gheaţa  apelor  Dunării şi  a inimilor  oficialilor din Iugoslavia şi  Austria  în anevoiosul, dar  tenacele drum spre libertatea Franţei şi apoi a Americii. Nu  doar de curaj ai nevoie când  înfrunţi un sistem diabolic. Ai  nevoie de omenie, de sensibilitatea  sufletească  pe care o dă credinţa,  onestitatea,  loialitatea  faţă de prieteni. Citiţi această carte copiilor  dumneavoastră nu doar ca să-i  învăţaţi  adevarata  istorie a  ţării de unde aţi  plecat , dar  mai ales ca să sărbătoriţi  frumuseţea  sufletului omenesc sub Lumina divină , puterea de a înfrunta greutăţile  şi a nu te lăsa strivit sub cruzime şi deznădejde.

Autorul  lucrează acum la publicarea memoriilor sale şi în limba engleza , ceea ce va uşura prezentarea mesajului său  peren atât  comunităţii  americane căt şi românilor  de „a doua generaţie”…
 
În postfaţa cărţii, cunoscutul istoric Neagu Djuvara scrie despre Sorin Issvoran  pe care l-a cunoscut la Paris: „în ciuda adoptării, de nevoie, a unei noi naţionalităţi, Sorin Issvoran şi-a păstrat  dragostea de ţară şi a înfăptuit  acolo realizări care să divulge  frumuseţile din ţara lui de baştină .  Menţionat de „cronicari şi rapsozi”, numele boierilor Izvoranu, din care se trage  autorul  cărţii „Astăzi începe de mâine”, este continuat cu cinste  . Iată că urmaşul unora dintre  „cei mai vechi şi nobili  mari  boieri  ai Ţării Româneşti din Evul Mediu şi până mai ieri”, cum spune  Neagu Djuvara, îşi reprezintă cu onoare rădăcinile strămoşeşti  fiind un puternic şi curajos glas al românilor apăsaţi de „Cortina de Fier”, un  ambasador  al valorilor intelectuale şi artistice  inestimabile ale Diasporei  româneşti.
    
„Astăzi începe de mâine” este o carte - aventură. Este o carte - mărturie. Este o bucurie  intelectuală şi o mândrie patriotică. Românii din Sacramento au prins gustul dialogului profund, necesar,  al auto-analizei  şi  încurajării reciproce pe  calea  Adevărului. În data de 23 Iulie, Centrul  Comunităţii  Româneşti din Sacramento (RCCS) va  organiza  o masă rotundă  cu mărturii, fapte şi acte inedite, sub titlul „Fuga de comunism". În acelaşi context, studenţii  români  de la UCD  vor  prezenta filmul „Puterea celor slabi".  Ar fi extraordinar sa vedem într-o zi un film realizat şi după cartea domnului  Issvoran!

Spiritul  omenesc nu a putut  fi înfrânt de tiranie şi întuneric. Se ridică mereu biruitor  prin iubire, dorinţă de cunoaştere şi de libertate. Să nu le pierdem  pe acest  tărâm al făgăduinţelor…

                                                                                             Alina JAR , Sacramento, California - www.phoenixmission.org


 Jalel El Gharbi
-un cărturar străin despre studiul lui Constantin Frosin asupra lui Cioran -



                                        L’Autre Cioran (Cioran lève le masque)


Dans cet ouvrage, à l’origine une thèse de doctorat, Constantin Frosin, fin connaisseur des lettres roumaines et francophones, revient sur le parcours d’Emil Cioran et en explore les zones les moins fréquentées. Nous apprenons d’emblée qu’il s’agit de restituer l’œuvre du poète à la roumanité. Frosin le signifie vigoureusement : autant qu’Eugène Ionesco, autant que Mirea Eliade, Cioran est Roumain. Ces « invités » de la langue française ont en commun d’avoir vécu cette expérience tout à la fois enrichissante et aliénante de s’exprimer dans la langue de l’autre. Implicitement, l’expérience revient à se dire avec les mots de l’autre, i.e. à trouver ce point où l’autre est synonyme du même. Pour y parvenir, il faut au préalable se plier aux inflexions de la langue d’accueil et –dialectiquement – plier cette langue à sa propre identité. Il y a quelque violence en tout point semble être un échange ; et cela explique sans doute la verve avec laquelle Frosin, qui vit ces mêmes questions, pose le problème. Violence dis-je, pourtant il n’y a aucun contentieux entre la France et sa « sœur latine » (Paul Morand) la Roumanie. Emil Cioran avait résolu le problème à sa manière en affirmant qu’ « on n’habite pas un pays ; on habite une langue ». Constantin Frosin nous rappelle que les Roumains ont depuis l’avènement même de leur pays, habité la langue française. Le panorama dressé par l’auteur présente l’avantage d’être exhaustif et de ne pas verser dans la redite. Et l’on a plaisir à voir la galerie d’auteurs roumains ayant choisi la langue française. Citons les plus connus : Anna de Noailles, Hélène Vacaresco, Ilarie Voronca, Benjamin Fondane. Cela débouche en toute logique sur un portrait de Cioran : sa hardiesse juvénile, son aptitude à prendre du recul, c’est-à-dire son goût pour l’ironie, la dérision et la désinvolture. (Un je-ne-sais-quoi me murmure que Constantin Frosin brosse autant un portrait d’Emil Cioran qu’un autoportrait). Ce principe de recul semble présider également à la relation du poète au divin. Constantin Frosin relève le même esprit de dérision, d’autodérision chez ce poète rongé par le doute ; la même oscillation entre saugrenu et sublime, entre transcendance et immanence. Comme il sied à un esprit libre, Cioran est le poète du détachement. Sa pensée ne peut tenir dans aucun carcan. Elle se déploie librement, trouvant autant de vérité dans l’affirmation que dans la négation, dans la sagesse que dans le trouble. Le monde de Cioran, tel que le portraiture Constantin Frosin est celui du rire opposé à l’absurdité des choses. Le rire : l’assurance de l’homme rongé par le doute. Cioran, qui connaissait parfaitement l’œuvre de Bergson, devait en être convaincu. Pour le poète qui a trouvé le salut dans l’esthétique ce non-sens est le sens même du monde. Cela n’est pas sans rappeler que Cioran se disait redevable au suicide : il savait qu’il y aurait toujours ce dernier recours qu’il n’a pas mis à exécution.


                         Constantin Frosin : L’Autre Cioran (Cioran lève le masque). Editions L’Harmattan, mai 2010

                                                                                     Publié par Jalel El Gharbi à l'adresse 19:12


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971