Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
SPERANŢA E ÎN TINERI? Liviu ANTONESEI
ALARMĂ - CINE VA HRĂNI ROMÂNIA ? - Gheorghe MANEA
ALARMĂ - CINE VA HRĂNI ROMÂNIA ? - Gheorghe MANEA-continuare I
ALARMĂ - CINE VA HRĂNI ROMÂNIA ? - Gheorghe MANEA-continuare II
ADDENDA LA STUDIUL DE MAI SUS
MIŞCAREA PENTRU PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC
ZIUA NAŢIONALĂ A LIMBII ROMÂNE
NOTĂ EXPLICATIVĂ
EXPUNERE DE MOTIVE
AVIZUL CONSILIULUI LEGISLATIV
PROIECT DE LEGE
ECOURI DIN ŢARĂ
ROMÂNIA, EUROREGIUNEA ŞI ACEASTĂ ZONĂ A OMENIRII
CORNELIU LEU LA 77 DE ANI
CENTENAR CONSTANTIN NOICA
CENTENAR CONSTANTIN NOICA - continuare I
CENTENAR CONSTANTIN NOICA - continuare II
GEORGE ANCA ŞI ÎMPĂTIMIREA LUI LITERARĂ PENTRU FILOSOFIE
SCRIITORI ROMÂNI DIN STRĂINĂTATE - GRUPAJ REALIZAT DE GEORGE ROCA
DIALOG CU LUCIAN HETCO - OCTAVIAN CURPAŞ
BRENDUL MULT DORIT - CORNELIU LEU
POEZIA LUI TRAIANUS - Adrian BOTEZ
ACTIVISMUL SOCIAL ESTE O CRIMĂ? - Ghenadie BREGA
INTERVIU CU DR. GHEORGHE DRĂGAN - George ROCA
AUTOR NECUNOSCUT
Curat folclor, fără să ştim cine-i culegătorul
STUDIU CULES IN ETER - DANIEL DRĂGAN
SPICUIRI DE Dan Ghelase
MIGDALE DULCI- AMARE” DIN REVISTA ACOLADA
DAN GHELASE
PAGINA A PATRA

  Literatura beletristică

 

CORNELIU LEU

 la

77 ANI

 

 

 

PARTEA A DOUA A FRAGMENTELOR  DIN ROMANUL:

                         “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”
                                                   - XIV-

Coborând la Siegmaringen din postalionul care făcea legătura acelor drumuri de fier construite temeinic, nemţeşte, cu  vechea mănăstire de la Sankt Gall şi, peste marele lac, la părţile elveţiene ale Schaffhausenului, Brătianu constată schimbări frumoase în peisajul acela submontan: Colina, impunătoarea colină pe care stătea de secole castelul cu zidurile lui înnegrite în îmbătrânirea sub anotimpuri printr-o osmoză a pietrei cu verdele vegetaţiei din jur, căpătase o arhitectură deosebită. Scări largi, foarte largi,din piatră proaspătă, deschideau la picioarele lui un amfiteatru străjuit de marele monument cu statuia ce-l înfăţişa pe întemeietorul dinastiei în armura sa teutonică şi de un soclu în construcţie pe care, pesemne, urma a se ridica încă una. Alte construcţii adiacente castelului se prefigurau pornind din această monumentală lărgire, iar părţi din zidurile cândva dărăpănate căpătaseră zdravănă consolidare evidentă în gălbuiul proaspăt al pietrelor noi
Privirea lui de om practic, format la şcoală politehnică, nu putu să nu constate acelaşi interes perseverent pentru construcţie pe care, din cerdacul mănăstiresc al principesei îl văzuse şi la Sinaia; iar mintea lui de politician român, moştenitor în instincte al dregătorilor care trebuiau să strângă dările ţării pentru tributul trimis la poartă, nu putu să nu-şi spună cu invidia celui căruia i-au trecut prin mână bani care nu erau hărăziţi a fi ai săi: „Le-a priit!... Le-a priit alegerea noastră, dacă s-au pus pe construit şi reconstruit!”... Şi nu se putu abţine de la gândul rău, calculând cam a câta parte a ceea  ce se vedea acolo provenea din afacerile despre care venise să-i spună prinţului. Nu să-i spună că erau prea costisitoare pentru ţară, ceeace era, şi acesta, un adevăr; dar să-i spună măcar că erau prea cusute cu aţă albă ca să nu ducă la un mare scandal care ne-ar lipsi de sprijinul important al unor puteri cu care nici Prusia nu avea interesul să se certe. 
De asta venise, plătind chiar bilet la căi ferate construite de diferite companii, duşmănoase unele cu altele, implicând guvernele ţărilor mari în lupta concurenţială şi obligându-le pe cele ale ţărilor mici  la concesiuni cât mai oneroase. Aşa că, urcând acele trepte de piatră prea albă ce dădeau măreţie vechiului simbol înnegrit al castelului principilor şvabi, nu putea să nu evalueze, chiar dacă gândul era meschin,  cam cât adusese pentru construirea lor strădania lui de a-l pune pe Carol pe tronul României. Şi, bărbat puternic, hârşit în toate luptele şi încurcăturile politice ale ultimelor trei decenii, ajungând sus, pe platoul din faţa porţii castelului, cu păru-n vânt şi cu poalele redingotei fâlfâindu-i deasupra genunchilor, se-ntoarse spre peisajul vast care se deschidea spre munţii Suabi, munţi ce ascundeau firul subţire de aici al Dunării. Se-ntoarse-ncet, fiind înclinat mai mult spre tristă meditaţie decât spre indignare. O meditaţie care-i spunea că acel „prin noi înşine”, despre care îl convinsese întreaga viaţă că e singurul mod în care poţi apăra un ideal făcând toate compromisurile posibile, era un lucru frumos în abstracţiunea lui idealistă, tocmai pentru că se arăta atât de divers şi atât de neaşteptat în confruntarea cu ceea ce voiau să facă alţii prin ei înşişi în interesul lor. Deoarece numai interesul fiecăruia este cel care domină, iar politica reiese din deşteptăciunea cu care ştii să faci faţă ciocnirilor unor asemenea interese. Prin tine însuţi, pentru că numai tu ştii care ţi-e interesul, numai ai tăi îl au asemănător cu tine şi numai tu şi ai tăi trebuie să te strecori printre interesele altora judecându-le lucid, apucând întotdeauna ceea ce poţi să apuci, renunţând la ceea ce trebuie să renunţi, străduind pe ceea ce trebuie să strădui şi fără să ai prea mult timp pentru scrupulele care te-ar bloca, îndoielile care te-ar face să încetineşti sau regretele cu care priveşti în urmă pierzând direcţia. „Viaţa e grea şi numai prin noi înşine o putem duce la capăt” – ăsta era, de fapt, întregul înţeles al devizei care, rostită pe scurt, ar fi putut însemna şi resemnare, adică „ nu putem dobândi de la nimeni nimic, decât ceea ce facem prin noi înşine”. Negaţie care, pentru un luptător, nu trebuie să existe...
Desigur, unele lucruri îţi stau în gât, altele te-ar îndemna să te ruşinezi; dar, chiar dacă trebuie să faci obrazul gros, tu n-ai altă cale decât să-ţi vezi înainte de ale tale, atunci când vrei să nu eşuezi!... Chiar castelul ăsta îi amintea cum, cu şapte-opt ani în urmă, când colina nu căpătase monumentalitatea noilor amenajări şi urcuşul se desfăşura doar pe drumul vechi, el făcuse jocul  bătrânului principe care lucra cu o birocratică duritate ce-ţi făcea impresia mai mult de asiduitate decât de inteligenţă. În adâncul sufletului i-o dispreţuia, dar ştia că n-avea de ales atâta vreme cât el reprezenta o ţară mică, iar bătrânul Hohenzollern-Siegmaringen reprezenta toată încregătura de veri, mai belicoşi sau mai apropiaţi unii cu alţii, de care aceasta avea nevoie pentru că ocupau tronurile marilor puteri ce hotărau soarta ei. Şi mai ştia că, pe măsură ce lumea afacerilor europene avansa şi scotea la iveală bogătaşi altă dată necunoscuţi, încrengătura devenea mai de netrecut, împletind puterea unora cu ştiinţa celorlalţi de a stoarce banul, guvernarea cu afacerile, decizia diplomatică în numele nobilelor nume de pe tronuri căpătând cele mai burgheze conotaţii în contextul în care statul începea să însemne bănci, industrii şi grupuri financiare care nu-ţi mai cereau tributul ci te-nglodau în datorii, cu acte parafate nu atât de sigilii imperiale cât de notarii care deveniseră personajele domnului de Balzac. Fără a fi în vârful ierarhiei la care avusese acces cealaltă ramură a Hohenzollernilor, Karl Anton se situa în umbra unui asemenea nod unde nobleţea  îşi lua partea făcând concesii caselor de bani care n-aveau nevoie de sânge albastru şi i-l prezenta pe un domn Strousberg, pe alţi domni Bleichroder şi Hansemann, cu titluri de „bancheri” sau „industriaşi”, titluri mai noi  şi mai lipsite de sonoritate decât cele din nomenclatura nobiliară, dar care i-ar fi îndreptăţit, după părerea nobilului tată al domnitorului României, să-i controleze acestuia miştrii şi să le dea indicaţii, mai ales în mânuirea finanţelor publice. Principele era foarte convins că numai astfel putea să ajute ţara fiului său, iar rolul lui Brătianu era de a impune contractele de afaceri ale acestora aprobării guvernamentale şi votului Adunării. Atât de limpede, atât de direct spus, totul bazându-se numai pe semnături şi parafe care, în mintea valahului trăit şi sub tradiţia apăsării osmanlâi, dar şi emancipat sub cea a baricadelor pariziene, conducea la o constatare de umor negru: „Asta-i civilizaţia!... La Înalta Poartă trebuia să te duci încărcat, ca să laşi în fiecare încăpere de demnitar greutatea peşcheşului, până ce, eliberat de toată apăsarea asta materială, ajungeai uşor ca un fulg la cele serenissime din preajma padişahului. Aici, vii uşor la cele serenissime ale tatălui castelan, ca să pleci împovărat de obligaţii faţă de toţi cei care-şi vor lua singuri darul prin simple credite bancare!”...
Iar serenissimul era rudimentar, exact ca un cântar căruia nu-i poţi schimba cumpăna şi meticulos în rotiri mici care, de fiecare dată, mai strângeau încă puţin menghina, până când, cu nobleţea sa, storcea tot ce-i calculaseră ignobilii lui colaboratori că trebuia luat. Oricât de inteligent şi de diplomat ar fi fost, Brătianu  obţinuse un rezultat care putea fi numit şi convenabil dar şi compromiţător pentru el. Depinzând de varianta: care jumătate a paharului o priveşti.
Pentru că - fie acum un oprobiu tot jaful pe care-l făcuseră Ambronn şi Stroussberg şi la preţuri de construcţie, şi la aranjamentele financiare din afacerea cu căile ferate de care avea nevoie România - atunci, jocul de compromis îi adusese lui puterea politică pe care Carol n-ar mai fi vrut să i-o dea. Era în anul 1867, al doilea de când îl aşezase-n tron pe Carol. Era după vreo câteva ministere în care-şi schimbase portofoliul când la finanţe, când la interne, când la război, când iar la finanţe, când la încă unul ca interimar, dar niciodată mai mult. Niciodată în fruntea listei ministeriale. Sfatul doamnei Cornu de a nu-l scoate prea mult în faţă spre a nu-l deranja pe Napoleon, se amesteca în deciziile lui Carol cu propria-i meschinărie. Meschinărie calculată, ce nu-l lăsa să-i arate acestui om - care, la propriu, luându-l de mână, chiar, îl aşezase pe tron – recunoştinţa de care sunt capabile doar sufletele generoase. Evident lucru că Brătianu îl complexa pe domnitorul străin chiar şi numai prin posibilitatea de a face ceea ce nu făcea; adică de a-i aminti că el îl adusese şi el, forţând împreună cu Rosetti plebiscitul, îi obţinuse sufragiul naţional înainte ca  marile naţiuni să se dezmeticească luând o altă hotărâre. O hotărîre care l-ar fi scos din jocuri.
În rigiditatea sa cu accente de ordine militară şi mândrie de familie pretendentă de mari privilegii, junelui domnitor îi venea greu a recunoaşte că avea nevoie de un ministru abil şi bine exersat cu toate bizantinismele locului. Mai ales că, în ţară, situaţia nu-i era deloc favorabilă, Legea tocmelilor agricole nemulţumindu-i pe ţăranii care-i traduseseră pe româneşte numele spunându-i pejorativ „Hop În Ţol”, adică cel adus cu hârzobul direct pe covorul ruşu al tronului. În vreme ce marii boieri conservatori din Moldova, văzându-şi doar de interesele lor, nu mai voiau prinţ străin şi agitau ideea separării de tron. Nesigur pe sine, domnitorul raporta totul tatălui său care-l dirija de la distanţă şi avea grijă să-i trimită drept întăriri consilieri militari şi consilieri economici, bine instruiţi de el, cărora le găsea apoi funcţii diplomatice sau comerciale.
Calculându-şi bine şansele unui protest, Brătianu demisionă din guvern trăgându-l după el pe primul ministru Creţulescu şi plecă apoi în străinătate. Nu se sfii a se duce chiar la Karl-Anton de Hohenzollern-Siegmaringen, spre a trata supărătoarele probleme ivite cu acelaşi om cu care, de fapt, tratase şi aducerea pe tron a tânărului ce nu decidea de unul singur. Ca-ntr-o afacere, adică,  pe care o discutase cu tatăl, iar nu cu fiul.
Bine-nţeles că de aici, sub toate aparenţele, s-a întors câştigător în ţară, şi-a reluat ministerul, ba a obţinut şi dizolvarea Corpurilor legiuitoare pornind noi alegeri în care partida sa a triumfat. Dar în sufletul lui, în amintirile lui, lucrurile stau cu totul altfel. Pentru că bătrânul tartor i-a dat dreptate în tot ce pretindea el ca măsuri politice, dar i l-a băgat pe gât pe Strousberg, căruia trebuia să i se concesioneze toată construcţia căilor ferate, pe bancherii Bleichroder şi Hansemann care aveau să manipuleze toate obligaţiunile emise pentru marele concern, pe alţi acţionari germani, stabilindu-se astfel sediul acestui concern la Berlin, cu toate că era vorba de dirijarea bunurilor româneşti care se implicau şi constituiau substanţa unei asemenea afaceri. 
Îşi amintea şi acum. Cu ciudă-şi amintea cum, încet, meticulos, cu gestul cu care de fiecare dată când lua, ar fi făcut un dar, nobilul personaj revenea, chiar o făcea pe prostul care reia şi repetă lucrurile, dar nu se lăsa până nu-şi atingea obiectivul urmărit, mai şi asigurându-l  pe Brătianu că-i făcea un mare serviciu. Iar, când acela se încăpăţâna, atrăgându-i chiar atenţia că: „Doar pentru asta ai venit aici, domnule ministru: Ca să beneficiezi de experienţa mea, dacă cea a fiului meu nu este încă îndeajuns formată!”...  Mai mult decât atât, după tocmeli mari şi reveniri succesive la aceleaşi pretenţii - pretenţii nu expuse inteligent, ci repetate cu insistenţă de mecanism - când vedea pe chipul interlocutorului său expresia tristă sau revoltată a celui care, înfrângându-şi răsculările pricepe că e obligat să cedeze, îl şi bătea părinteşte pe umăr consolându-l stereotip cu aceleaşi cuvinte: „Ah zoo, iubitule, fii liniştit, că aşa trebuie să stea lucrurile; aşa sunt ele în ordine... in ordnung... Noi stabilim aici cea mai bună rânduială!”...
„Cea mai bună rânduială pentru a smulge tot!” – ar fi strigat Brătianu. Dar renunţa  cu conştiinţa inutilului: Ce rost mai avea să strige, de vreme ce în ţară se ştia bine situaţia; se ştia prea bine condiţia de a-i face concesii economice tatălui, pentru a le obţine pe cele politice de la fiu?!... Ce rost mai avea să protesteze faţă  de acel cinic „... iubitule, fii liniştit că aşa trebuie să stea lucrurile” şi faţă de ipocrita asigurare: „Noi stabilim aici cea mai bună rânduială” rostită chiar cu mândria priceperii germane, când el venise cu gândul de a ceda aici, pentru a câştiga dincolo... Ce rost mai avea?!
Şi totuşi, la un moment dat  nu s-a mai putut abţine şi a strigat. Adică, n-a ridicat vocea, dar a protestat. S-a opus. A respins!... Problema era următoarea:
 Stabilindu-se ca sediul acestei întregi afaceri româneşti să fie la Berlin, bine înţeles că se impunea măcar prezenţa acolo a unui înalt comisar al Guvernului României, care să supravegheze şi să avizeze toate mişcările financiare importante.
- Ai perfectă dreptate! – i-a spus bătrânul principe ca şi cum l-ar fi felicitat. Chiar am omul indicat să facă treaba asta cât mai bine şi cât mai serios.
- Cred că avem şi noi; vom găsi unul – spusese mai rezervat Brătianu, parcă intuind capcana.
Dar principele se dovedea chiar vesel, ne având nici o rezervă, de nici o natură. Nici măcar aceea că vorbea pe şleau despre propriul său interes:
- Nu aveţi voi un om atât de devotat!... Uite, vi-l dau pentru asta chiar pe administratorul general al propriei mele averi, al domeniilor noastre din Siegmaringen şi din multe alte locuri ale principatului; vi-l dau – spuse din nou lăudându-se sincer cu dărnicia – pe şambelanul meu general: Ambronn!
- Dar asta nu se poate. Aici sunt averi româneşti. Măcar controlul trebuie să-l aibă un om numit de români! – răspunsese Brătianu sec, din ce în ce mai sec, auzindu-şi gâjâiala ieşindu-i din gura care i se usca.
Nimic nu schimbă, însă, nici hotărârea principelui, nici buna lui dispoziţie.
- Ţi-o spun ca unui fiu – vorbi el – nu trebuie să-ţi faci nici un fel de scrupule cu asta. Ambronn va fi omul vostru, al românilor!
- Nu se poate, alteţă; aşa ceva nu se poate.
- Ba se poate! – Cu acelaşi ton de bună dispoziţie cam fanatică, bătrânul principe strânse menghina la maximum, ca pe cel mai firesc instrument de inchiziţie, simţindu-i-se scrâşnetul doar pe sub zâmbet – Se poate, iubitule! Uite logica: Eu sun tatăl domnitorului românilor. Deci, prin paternitate, sunt şi eu român ca şi dumneata. Aşa că numirea lui Ambronn ca împuternicit al Guvernului României e făcută de noi, românii!
Tăcerea criminală în care se cufundase Brătianu nu influenţa cu nimic buna dispoziţie a principelui care-l bătea pe umăr cu asigurarea sa stereotipă:  „Ah zoo, iubitule, fii liniştit, că aşa trebuie să stea lucrurile; aşa sunt ele în ordine... in ordnung... Noi stabilim aici cea mai bună rânduială!”...
Brătianu simţea că explodează dar, în virtutea compromisului politic pe care-l învăţase bine, se obliga din răsputeri să-şi păstreze firea
    

                                                                                       XV

Şi acum la fel: Trebuie să fie tare şi chiar nesimţitor, pentru că are de pregătit o lovitură ce-o aşteaptă întregul partid pe care, cu greu, de-abia acum a reuşit să-l închege. A reuşit a găsi numitorul comun al diverselor tendinţe ajutat de Kogălniceanu care a atras liberalii moderaţi lângă cei radicali ai lui Rosetti, de tinerii de la „Fracţiunea” lui Nicolae Ionescu ce voiau o democraţie republicană, de boierii patrioţi din jurul acelui om dintr-o bucată care era Ştefan Golescu – Vodă Tefan, cum îi spunea el recunoscător pentru că marii Goleşti acceptaseră lângă ei familia destul de săracă a stolnicului Dinca Brătianu, de gruparea lui Cezar Bolliac şi alte grupări de mici moşieri si negustori în ascensiune, alături chiar de unii conservatori moderaţi. Oameni şi grupări confruntându-se în acea fărâmiţare a partidei naţionale care  parcă-i blestema pe români, sau îi molipsea de schimbari de atitudine cu atât mai mai periculoase cu cât ţara era mai mică. Oameni  care-şi dăduseră seama cu greu că trebuiau să facă front comun prin deputaţii lor în Adunare, pentru ca acestei Adunări să nu i se dicteze din altă parte.
Lucrase ani de zile pentru a înlătura acel blestem al fărâmiţării româneşti, cum ar fi încercat şi acum unele puteri străine să incite această slăbiciune pe care ne-o cunoşteau; îi trebuise mai mult de un deceniu pentru ca acel „Prin noi înşine” acceptat de fiecare, dar numai pe încontrare cu celălalt şi ambiţie pe interes propriu, să înceapă a însemna şi oarecare solidaritate; adică, măcar un început din necesara solidaritate de care avea nevoie un partid puternic. Eşuase de multe ori trezindu-se singuri, el cu Rosetti, dar o luaseră de la început, cu migală şi compromisuri repetate, făcând şi jocul unuia şi jocul altuia. La modul calculat, pentru că Adunarea era efemeră, iar, dacă voiai perspectivă, continuitate, aveai nevoie de un partid unit, despre care să se poată spune că reprezenta interesele mai multora. Numai aşa puteau fi siguri pe frâiele politicii. Or, pentru ca, în programa ta, pe care ţi-o faci la modul ideal, să-şi regăsească interesele cât mai mulţi, trebuie să le calculezi pe acestea cu o cunoaştere foarte realistă. Calcule reci, pragmatice, fără scrupule, regrete sau îndoieli, promiţând fiecăruia că-i va obţine ceva pentru a-l bucura. Iar asta, însemna calea pe care o stia el ca ultimă măsură de risc, de concesie către alţii pentru a putea tu să obţii mai mult; eventual, să obţii mai mult; doar dacă ştii să fii tare în jocurile politice!..
 Era calea pe care pornise acum spre principele bătrân căruia, oricât de greu ţi-ar fi, îi trebuiau făcute poftele pentru ca să-şi dirijeze fiul prin ordin. Neplăcută cale, mai mult înjositoare decât umilitoare, dar care, pentru a păstra interesul fiecăruia din acea firavă unitate de partid pe care o reuşise, trebuia urmată aşa cum cereau regulele politicii: fără scrupule, regrete sau îndoieli.
Regretele te duc cu gândul înapoi, în vreme ce tu trebuie să ai privirea aţintită înainte; îndoielile te fac să nu reacţionezi prompt în faţa intereselor altora, iar scrupulele te fac să nu mai ajungi la compromisul necesar cu acestea. Bine-nţeles că nu mai eşti om sentimental ca alţii, bine-nţeles că, vrei-nu vrei, calci pe orice şi nu-ţi pasă pe cine sacrifici. Cu alte cuvinte te dezumanizezi, tocmai pentru că ceilalţi, oamenii normali, cei cu sentimente, cu morală, cu simţul ruşinii, aşteaptă de la tine să le rezolvi probleme pe care nu le poţi rezolva dacă eşti ca ei. Tocmai de asta aşteaptă de la tine. În fond, tu eşti sacrificatul, pentru că nu mai ai la îndemână toate sentimentele omeneşti şi trebuie să ţi le controlezi amarnic în funcţie de interesul politic. Tu nu mai eşti om; tu eşti politică. Eşti altceva decât făptură sentimentală. Eşti chiar câine, dacă vrei să învingă preceptele care, numai ele trebuie să te domine. Cu răceala lor, cu calculul lor, cu pragmatismul şi neiertarea lor. De aici, privirea scormonitoare şi hotărâtă a încăpăţânatului său prieten Rosetti; de aici şi propria lui ştiinţă de a trece peste stări sufleteşti, peste pierderi şi chiar peste înfrângeri şi de a persevera în tot ce poţi să faci, fie bine, fie chiar ceva mai rău, dar prin tine însuţi. Pentru că şi concesiile, prin tine însuţi le faci şi de la tine dai. Dar dai, în perspectiva de a lua ceva, de a căpăta ceva mai bun pentru tine şi ai tăi!...
În virtutea unor asemenea gânduri venise din nou de unul singur aici. Era ultima soluţie după ce Carol îl arestase, apoi îl obligase să stea în opoziţie mai bine de cinci ani guvernând cu adversarii săi politici şi chiar încercând să facă din conservatori un partid filo-german ridicândul, pe lângă Catargiu, pe P.P.Carp, flatându-i pe amândoi că erau din aceeaşi familie politică cu Bismark şi făcând din conservatorii români o aripă a conservatorilor germani. Era previzibil Carol, tocmai pentru că ştia puţine lucruri şi le aplica precum un mecanism. Si tatăl său şi Bismark aveau grijă să-l susţină prin agenţi consulari ori de altă natură, iar el executa. Executa cu uşurinţă, deoarece fiinţa lui rigidă şi disciplinată nu dovedea prea multe trăsături proprii, tot aşa cum, ca bărbat, nu-i demonstra femeii pe care şi-o adusese în patul princiar vreo trăire mai profundă, dezamăgind-o. Executa misiunea proiectelor de a crea resurse pentru capitalul german, tot aşa cum îşi executa misiunea de a avea progenituri pentru continuitatea familiei princiare. Şi, în această mecanică a existenţei sale, executa totul atât de meticulos încât  nu-şi periclita cu nimic toate aparenţele de a fi el întâiulstătător în politicile ţării şi nu vreo camarilă din spate. Din acest motiv, pesemne, chiar dacă interesele ar fi cerut, el respecta într-un anume fel şi acum recomandarea dată de madam Cornu, dar nu în fondul ei, ci pentru că se ferea de a face din Brătianu un ministru a cărui personalitate puternică s-ar fi văzut că îi dictează politicile. Prefera ce i se dicta din umbră şi de la ai lui, lăsând impresia că el este întâistătătorul iar, prin asta, îşi dovedea invidiile ascunse şi anumite strâmbătăţi de caracter, ca şi în cazul doamnelor şi domnişoarelor de onoare ale reginei, a căror prezenţă îl inhiba făcându-l să-şi piardă cavalerismul  şi să nu găsească altă cale protocolară decât de a ricana bosumflat la prezenţa lor. Ba, chiar să nu le privească, ci numai să salute şi să ordone; ca unul care ştia prea bine că n-ar avea niciodată curajul să admire vreo frumuseţe, să se lase atras de vreo trăsătură fie fizică, fie de intuiţie mai intimă sau, măcar, să tânjească pur şi simplu băieţeşte după vreuna dintre ele, defectându-şi mecanismele stereotipe şi austere...
Dar, orice mecanism, oricât de bine pus la punct ar fi, avându-şi limitele lui, tot joacă feste; tot înţepeneşte sau se dereglează la un moment dat. Şi, cum unii bărbaţi, chiar dacă sunt imuni în materie de politica unde au succes, nu sunt imuni în materie de femei şi tot îşi pierd capul când le iese-n cale o apariţie femină mai neaşteptată, alţii, considerându-şi neîndemânarea lor la femei drept imunitate, ca o defulare, îşi pierd cumpătul numai în materie de politică, atunci când le apare în faţă o măsură nouă, neprevăzută. Aşa a fost când nemulţumirile faţă de politica lui de a stoarce bani prin Strussberg au căpătat glas public atacând chiar politicile prusace în general. Carol s-a speriat că prin el se aduc jigniri proaspătului imperiu, n-a mai aşteptat sfaturile dintr-acolo, a aruncat o anatemă la adresa poporului pe care-l conducea, şi-a dezis prin aprecieri jignitoare angajamentul de a se considera român şi a ameninţat cu abdicarea. Fapt care i-a speriat foarte pe cei de la Berlin deoarece afacerile murdare făcute de Strousberg aici, puteau să cadă zgomotos şi păgubos. Aşa că Berlinul l-a obligat să stea cuminte, să redeclare dragostea faţă de ţara care-l adoptase, tocmai ca să poată gestiona discret marele scandal finaciar izbucnit, oneroasa afacere care tulburase întreaga Adunare a deputaţilor făcând-o să refuze a plăti din bugetul ţării, ratele de credit pe care Stroussberg nu le mai putea plăti cheltuindu-le altfel. A fost nevoie de mai mulţi emisari care să vină să-l ţină legat de tron pe tulburatul principe, până ce s-a reuşit ca escrocheria care ar fi dus la condamnări penale şi discreditări princiare, să fie rezolvată doar ca un crah financiar, ceilalţi doi impuşi de Berlin – bancherii Bleichroder şi Hansemann preluând acţiunile, iar lui Strousberg declarându-i-se numai falimentul şi rămânând la acuzaţia mai mică, de bancrută frauduloasă.
Şi, totuşi, pe acest Strousberg, pe care i-l impusese principele-tată data trecută, el, Brătianu, îl susţinuse  iniţial; el, de fapt, ăl adusese în ţară la ordinul aceluia, deci ar fi putut oricine să-l acuze, chiar dacă după aceea, fiind în opoziţie, a întors macazul şi a profitat ca să scoată profit politic din acuzarea afacerilor oneroase la care acela ajunsese.     Aşa că, venind acum din nou aici, la zidurile impunătorului castel care se albeau ca şi banii din bancrută, nu mai avea nici scrupule faţă de ce trebuia să dea, dar nici ruşine ca să-i arate tatălui că are un fiu care poate compromite cele mai discrete acţiuni. Iar tronul pe care stă acela, nu poate fi consolidat decât prin măsurile salvatoare pe care le propune noul partid. Venise hotărât să-i spună asta în faţă, hotărât să lupte, hotărât să ia ce poate lua şi să dea ce trebuie dat pentru a ajunge să şi ia; şi nu-şi făcea probleme despre cum avea să înfrunte trufia pe care-o mai simţise în acest castel, el, cel anihilat în ţară de fiul castelanului care ar fi trebuit să-i fie recunoscător.
Recunoscător pentru ce?... Pentru trecut?... Politica nu are trecut; politica are o mică perspectivă de viitor şi, în rest e prezent!... Numai prezent. E numai sincronie şi compromis al momentului. Iar el e omul care ştie să perceapă orice moment. Şi cel de ofensivă şi cel de apărare şi cel de concesie făcută pentru a nu pierde totul. E a dracului viaţa asta şi, dacă n-o iei ca atare, te trânteşte. Ce, parcă înaintaşii, dregătorii de altă dată, dădeau cu plăcere tributul la Poartă?! – îi revine lui în minte obsesia aceasta de neam pe sângele căruia haraciul şi-a pus amprenta. Şi, referitor la calculele de mai înainte - când începuse a păşi treptele a căror monumetalitate se putea să fie sprijinită şi cu trudă românească în contextul acesta în care marile state vin cu marile lor companii obişnuite ca micile guverne să fie la dispoziţia lor, iar plăţile nu mai sunt plăţi de piaţă în egalitatea pe care ţi-o oferă tocmeala, ci se fac aşa cum vor cei puternici - el nu se simte supărat sau deranjat de asta, ci doar interesat să vadă cum o rezolvă. În definitiv - îşi spune cu cinism – dacă soarta noastră e să avem mereu o Înaltă Poartă pe care trebuie s-o îmbunăm cu peşcheşuri, ce importanţă are dacă ea este mai la răsărit sau mai la apus?!... - Şi se consolează cu gândul că: Ăştia, măcar lucrează cu subterfugii comerciale pe care, dacă eşti inteligent, cât de cât le negociezi. În vreme ce osmanlâii îţi dictau şi te obligau să treci în tratat, ca o lege, anagajamentul de a nu vinde şi a nu cumpăra decât prin negustorii lor. Aia nu era tot piaţă, chiar dacă ei îi spun Bazar?!...
Se-ntoarse dinspre largul peisaj cu munţii bătrâni, Jurasici, rămaşi aici ca nişte colţi rotunjiţi în mijlocul continentului si, sprijinindu-se de zidul cenuşiu, apucă mânerul tijelor prin care se trage nevăzutul clopot de anunţare. Acesta se auzi doar, undeva, în curţi interioare; dar cineva, ca şi cum ar fi pândit din spatele porţilor, o şi deschise pe cea îngustă, tăiată în ferecăturile celorlalte. În cadrul ei apăru bătrânul şambelan care face întotdeauna onorurile casei, acelaşi din urmă cu mai mulţi ani care, poate chiar îl recunoştea, poate, ştiind din lista de primiri cine trebuie să vină, făcu un gest de protocol exclamând:
- Domnule Brătianu!... Fiţi bine venit din nou la  Siegmaringen!...
- Mă mai ţineţi minte?
- Ei, cum să nu! – minţi sau nu minţi acela în comportamentul clasic al slujbei pe care o îndeplinea până la confundarea cu zidurile şi spaţiile castelului – dumneavoastră aţi plecat cu domnul Ambronn de aici când Înălţimea Sa v-a primit şi vi l-a prezentat pe domnul Strousberg, cel cu căile ferate, iar eu am fost avansat şi am preluat locul domnului Ambronn ... – dar schimbă vorba văzând că bărbatului cu geantă de voiaj nu-i convenea ceva din ceea ce el evoca: Ei, nu ştiu; domnul Ambronn s-a mutat la Berlin, e altă treabă; eu, cu zidurile astea am crescut; şi tatăl meu, tot în serviciul... Ce ziceţi, vă place cum am renovat? – găsi el până la urmă subiect adevărat în privirile  evaluatoare, de politehnician  priceput în de-alde astea, ale noului venit – Înălţimea Sa Karl-Anton a redresat splendid Casa noastră princiară; e un mare bărbat printre Hohenzollerni. Aţi văzut acolo, mai jos: Îi pregătim soclul pentru o statuie care aş vrea să fie la fel de măreaţă ca şi a întemeietorului! – adăugă bătrânul slujitor cu o firească mândrie de fac-totum  pe întreg înconjurul acelor ziduri.
„Cred şi eu – i-ar fi răspuns pe şleau valah Brătianu – cu un fiu pe tronul României şi o fiică regina Portugaliei, plus interesele companiilor în care s-a implicat cât a fost prim-ministru, ehe!”... Dar, om versat al lumii modernizate cu servicii postale, fiind, întinse numai, spre livreaua cu ţinută perfectă deasupra căreia tronau specificii favoriţi de şambelan, un cupon cu parafe:
- Să trimiteţi administratorul la poşta de mărfuri. E un colet mai greu conţinând omagiul meu pentru Inălţimea Sa.
Şi trecu pe sub boltele turnului porţii, intrând în austera curte de onoare cu statui mai mici de mari comandanţi teutoni.
- Vedeţi, şi aici s-a schimbat – se lăudă vesel, cu mentalitatea specifică de a se simţi implicat ca la propriul său succes, înalta slugă – Curtea de onoare, intrarea, sala de primire... avem şi sculpturi noi şi tablouri... Mătăsurile toate s-au...
Se opri văzînd în aprecierea atentă pe care o făcea valahul mai multă pricepere decât i-ar fi atribuit el; ba intui chiar şi un calcul contabil, de evaluator, sau de bancher care are ochiul făcut la valori ca să stabilească dintr-o privire cam la cât se angajează. Şi se dovedi a fi minţit doar pe jumătate când declarase solemn că-şi amintea de el, fiindcă, oricum, chiar dacă nu-i rămăsese în amintire vreme de aproape opt ani, câţi trecuseră de la vizita anterioară, oricum, în zilele acestea când Brătianul se anunţase a veni, răsfoise pentru bătrânul prinţ cataloagele cu însemnări şi informaţii identificându-l şi aducându-i la zi fişa, cum se procedează în diplomaţie, pentru ca stăpânul să ia decizii în cunoştinţă de cauză. Aşa că, remarcându-i evaluarea la care acela proceda ca un zaraf  ce ştie dintr-o ochire cât valorează bătaia aurului, se devoală, spunându-i:
- Aţi fost ministru de finanţe, nu-i aşa?... Aţi iniţiat acolo, în România şi bănci, societăţi de creditare... – iar, la răspunsul evaziv, mai mult prin semne, al bărbatului care se rotea gânditor studiind noutăţile din arhitectură, mobilier şi decoraţiuni, oftă cu îngândurare făcând o conexiune care nu avu efectul scontat: Eh, sărmanul her doktor Strousberg; păcat!... Păcat că i s-a-ntâmplat tocmai aşa, în plină ascensiune, necazul cu bancruta şi cu decăderea tuturor afacerilor!... Păcat! – mai adăugă neprimind nici un răspuns şi dădu din cap nerămânându-i altceva decât să filosofeze de unul singur: Cine şi-ar fi închipuit că un om cu asemenea forţă, cu asemenea ascensiune, cu atâta credit în lumea financiară... Cine şi-ar fi închipuit?!... Păi, omul ăsta, domnule Brătianu, ştiţi ce spun ziarele?... Spun că ţinea, uite-asa, ca-ntr-un cântar, în mâinile lui, aici Londra şi aici Berlinul!... Ajunsese să aibă 120.000 de oameni care lucrau pentru el!... Mai mult decât toată armata Prusiei, vă daţi seama, herr ministru?!... Adică o comandă mai puternică decât a unui feldmareşal!... – se dovedi slujitorul plin de importanţă a avea gândirea bine formată la modul prusac – Mai mult decât... – şi, văzând că nici prin asta nu scotea vreo exclamaţie de la „her ministru”, veni cu un argument ca de artilerie grea: Şi-a construit cel mai frumos castel dintre cele noi care împodobesc Berlinul... Pe Wilhelmstrasse!... Întrebaţi de palatul Strousberg şi orice berlinez va fi mândru de el!...
Rămase cu o minunare deosebită pe figura lui de bătrânel care învăţase expresia de austeră curtoazie doar ca pe un joc de protocol pe care-l făcea cu vocaţie şi dăruire atunci când îmbrăca somptuoasa livrea, şi ajunse astfel, mai uman, cu priviri de admiraţie şi chiar invidie, să le prindă din rotirea pe care o făcea în jurul vânjosului trup al Brătianului, pe cele impasibile de pe obrazul acestuia.
- Pe Wilhelmstrasse, herr ministru!... Care, de la ascensiunea imperiului nostru prusac a devenit mai important decât Rue de Rivoli, Maria Hilfer Strasse, Hyde Park, Regent Street sau alte locuri unde se ridică noile palate!... Mai important; nu mă credeţi?!...
Dar răspunsul veni sub forma de întrebare într-o cu totul altă direcţie, dovedind că toată peroraţia lui nu găsise adresa necesară:
- Îl cunoşti de mult, lucrează de mult cu prinţul?...
- Cu prinţul... – arătă acela un pic derutat – păi... Păi, de mult; de când alteţa sa era prim-ministru!... Strousberg se ocupa pe atunci cu asigurări „insurancele” astea moderne; că reprezenta aici Londra. Prima reparaţie la castel chiar, îmi amintesc, am făcut-o cu o asemenea asigurare pe care el ne-a plătit-o foarte bine... Foarte bine... – repetă după modelul său bătrânesc, pentru a rămâne cu gura căscată în faţa sunetului cu care i se răspundea:
- Aha!...
Atât: „Aha!” şi, apoi, continuarea rotirii privirilor acelora impasibile pentru a  evalua noutăţile din castel.
- Dumneavoastră l-aţi cunoscut mai târziu, când a devenit şi antreprenor, dar el a adus prima dată „insurance”-le acelea de la Londra , care sunt o teribilă invenţie financiară. Uite-aşa curg banii!...  De la Londra a venit, sau la Londra şi-a făcut cheag... Ehe,degeaba râd francezii de oamenii ăştia şi îi invidiază spunăndu-le „les nouveaux riches”; ăştia ştiu să facă bani; fiecare guvern are câţiva din ăştia pe lângă el; uneori sunt mai importanţi decât miniştrii şi, în plus, nu se schimbă. E şcoală englezească, şcoala Albionului celui perfid!...
- Oxford?
- Poftiţi?... Ce-a spus herr ministru? – fu surprins acela din turuială auzindu-l pe Brătianu care nu-şi ascunde indignarea faţă de subiect.
- Am întrebat dacă asta se-nvaţă la Oxford, sau la Cambridge.
- Nu pot să vă informez cu exactitate – se arătă acela imun la a înţelege ironia.
- Atunci vă informez eu, domnule şambelan – păru Brătianu a se răzbuna pe altcineva: Se-nvaţă la târgurile de haine vechi. Herr doktor Stroussberg, că la dumneavoastră toţi sunt doctori, şi-a luat doctoratul ăsta ca telal în America. A vândut haine vechi pe stradă, pe urmă a fost printre cei care vând unora gunoaie aruncate de alţii în târgurile de obiecte şi haine vechi, pe urmă a făcut un depozit de vechituri în Queens. Deci doctoratul şi l-a luat în America, la „flea market”,  adică piaţa unde cumperi mărfuri cu tot cu purici, nume preluat de la francezi sau preluat de la ei de francezi: „marche aux pouces”!... Acolo şi-a luat doctoratul  şi apoi a venit la Londra, la „insurances”, cum spuneţi dumneavoastră. De la Londra a venit la Berlin unde l-aţi făcut foarte mare şi l-aţi trimis să ne spolieze pe noi!...
Se opri, tocmai dându-şi seama că-şi începuse prea devreme peroraţia şi se răzbuna pe altcineva  răstindu-se la acel om nevinovat care voise, poate, numai să-şi îndeplinească datoria protocolară făcându-i conversaţie. Şi, ca om de bun simţ, îşi ceru scuze:
- Mă iertaţi, n-am vrut să spun că l-aţi trimis dumneavoastră; am vrut numai... dacă nu ştiaţi...
- Nu, nu ştiam – răspunse grav omul ca şi cum s-ar fi ferit – Ştiam numai că este un ovrei de-al nostru, orfan pârlit din Prusia Orientală, Baruch Hirsch, care a plecat la Londra unde s-a botezat Bethel Henry şi a revenit putred de bogat... – Clar lucru că şambelanul se ferea; dar îl privi deodată cu o derută indignată ne mai abţinându-se: A avut succes în Anglia; mare dezvoltare-n Germania; după cum spuneţi, a căştigat şi-n America; ei bine, cum de şi-a rupt gâtul tocmai într-o ţărişoară ca a dumneavoastră?! – Dar tot el, temător, parcă citind pe buzele celuilalt un răspuns privind tocmai greşelile fiului stăpânului său, renunţă. Se grăbi să nu afle răspunsul mulţumindu-se cu năduful defulat din întrebare şi schimbă deodată tonul: Am ajuns, herr ministru; vă rog să aşteptaţi o clipă să vă anunţ la Înălţimea Sa... - Iar, de sub gulerul cu ţesături de aur ce i se ridica deasupra protocolarei plecăciuni,  se auzi ca şi cum i-ar fi spus „s-o crezi tu!”: Mi-a făcut mare plăcere conversaţia cu dumneavoastră, domnule Brătianu!... 

 CENTENAR CONSTANTIN NOICA
sărbătorit printr-o piesă de teatru:

George Anca

ASTĂ-SEARĂ SE JOACĂ NOICA

Partea doua

Povestiri dintr-un manuscris indian

 

Actul I Memorii la mijlocul vieţii
Actul II: Ganesh
Actul III: Departe de moartea lui Nae

 


Personaje:
Nae, filosof
Dinu, suspect de trădare (filosof)
Mady
Supraveghetori
Fani
Eunuci


Prolog
(interogatoriu)

Vrei să scoţi
Protestez
Manuscrisul
Nu
Din ţară
Întru
Intră
Yes

 

ACTUL I:
Memorii la mijlocul vieţii (Teza)


1

NAE

Hegel?

DINU

Hegel.

NAE

Periculos, şi Madi?
DINU

Şi.

NAE
Trimite manuscrisul în India.

DINU

Aşteaptă Parisul

NAE

Să aştepte.

DINU

Metafizica.

NAE

Mai vorbim.

DINU

E transcrisă.
NAE

Periculos, şi Madi?

DINU

Ea a dactilagrafiat-o.

NAE

Cine e regizor?

DINU

Are grad de general.

NAE

Şi aşa ai rămas fără Madi. Ne aud?

DINU

Perfect!

NAE

Am fost asasinat.

DINU

Bineînţeles. Urămăm noi, şi iar tu.

NAE

Iar eu?

DINU

Şi al treilea.

NAE

Ţi-am spus ce pericol te paşte. Şi Madi?

DINU

Răpită.

NAE

Vrăjită.

DINU

Sita îl aşteaptă pe Rama în cerc. Apare cerbul şi o încântă să iasă.

NAE

Şarpele.

DINU

Tigrul

NAE

Apostolul Ravana. Spune-le să ne deregizeze.

(Deregizare. Songuri fredonate de NAE-DINU, cu ecou de cor antic în dicţie, în dodii, în coerenţă – să le placă, să scăpăm şi ăilalţi.)

SUPRAVEGHETORUL

(Din spatele lui Nae, în faţa lui Dinu, aşezaţi, pentru el, sau/şi pe walky-talky/mobil/oniric)

Numele nu e mormânt. Tubul... nu poţi renaşte, te-a împins cineva în canal. Tubular e trupul mamei, pe dinăuntru, al tatei, fecundând-o.

NAE

Ce face?
DINU

Tigrul o mănâncă.

NAE

Ar fi simplu, şi războiul?

DINU

Paris...

SUPRAVEGHETORUL

Obiectivul a spus Paris. (Îşi continuă halucinaţia manuscrisului indian). Nu intra în tub, să nu intru în tub, n-am fost copil, nu voi mai fi... uitarea de a intra, neputinţa de a mai ieşi din tub.

NAE

Nu poţi să ieşi, te afli tot în tub, nenăscut-nemurit.

DINU

Ai ales să intri în tub, în tamas. Poate fantezia altcuiva te-a împins, cu destin.

NAE

Hegel.

DINU

Tu

NAE

Nirveda, în cazul imposibilităţii altei şanse. Se răsresc conversaţiile. Tipograful se teme că...

SUPRAVEGHETORUL

Dacă manuscrisul e în altă limbă, cine ştie dacă nu cuprinde ceva revoluţionar/reacţionar/criminal.

DINU

Mormântal de monoton pentru cei ce l-ar auzi în altă limbă.

NAE

Forul în locul tubului.

ÎNCĂ UN SUPRAVEGHETOR

(alăturându-i-se celui dinainte, se vor strânge, din ce în ce, şi fanii, până vor înconjura definitiv, tubular, pe suspect şi filosof )

Hegel, eşti Nae. Ne trebuise un N, prinsesem un H. Nici G.B. Road-ul/Veneto/ Crucea de Piatră nu mă atrage cât manuscrisul-scrisoare.

DINU

N-am curaj să-l văd în propriu-i tub. În lumina zilei s-o iau la picior, iar noaptea să mă bucur acolo, în singurătatea etanşă a tubului. Palorile cerului să nu-mi mai căşune icter. Mă văd pe vremuri suspendat în vârful unor tuneluri verticale, în aşteptarea unei cărţi-două, privind năuc albastrul de pe colină. Apoi în cavele sistemului dintre straturile astea cu etichete pământii, ascultând de ordin şi flautul întru Krishna.

(Supraveghetori îi înconjoară pe cei doi, nemaivizibili. Lumina se stinge, când se reaprinde, filosoful şi suspectul sunt iarăşi singuri, până, câte unul sau mai mulţi se vor insinua fani şi profani.)

2

NAE

Când vorbeşti cu el, îl vezi că nu ascultă niciun sunet.

DINU

Din necredinţa că ar înţelege ceva.

NAE

Distruge urme străvechi ale dinastiei căreia îi poartă numele.

DINU

Doar a fost şcolit într-o teroare supradinastică, cu fiecare alcool întru nesecretă grijanie.

NAE

Are alt scenariu, fă parte sclavelor. Mama lui să-i audă vocea ca din partea unui străin, printre cazuri serioase, ai zice că o vede, nici ea nu se prăpădeşte vorbind. Dacă Medeea îşi lăsa copiii să crească, se vindea spre bătrâneţe, theosofizantă, nu totdeauna pe gratis. El n-a cunoscut-o, a plecat demult din oraş, încercuit într-un palat vociferant, unde o aştepta, o aude.

DINU

Când se propusese adevărul, sta de lemn cu spatele la ferestre, pe cele din faţă le acoperă statuile şi feroneria, gata, manuscrisul arde. Nu răspunde, nu vrea să iasă, nu ştie cine-l cheamă, îi e frică, se simte urmărit, pentru vremurile bune . Nici nu ştie ce-a memorizat, de-a valma, din auzite. Careva, din afară, citea dintr-un caiet. Vedea numai caligrafia, foarte citeaţă, dar nu de aproape, erau rânduri mai scurte decât lăţimea paginii. Nu scria nimeni, cred că nici n-am aşteptat, n-aş putea scrie rândurile alea. Nu mă interesează. Nu pot preciza unde se inspiraseră. Nu se înţelege adresa de unde proveneau. Vedeţi că nici unde ajunseseră şi dacă erau aceiaşi, presupun că nu. La vârsta aia copiezi în tot şi nimic, mai apoi nimic. Iar dacă nu copiezi, să te apuci să scrii pe gol, te apucă ameţeala.

FAN

Se apucase de atâtea ori. Rândurile nu mai duceau nicăieri, literele se sclerozaseră în aer, îi venea să sufle peste ele. Dincotro, vestea s-a dus. Alte vremuri, probabil scrie din memorie amintirea rândurilor încriminate de anchetatori acum bătrâni şi respectabili. În singurătatea agoniei, afară din oraş, va fi voind să se autodenunţe şi încearcă să scrie învinuirile. Încăperea aia era la fel de întunecată, nu, Horace/Hegel? De când poliţia a închis cu lacătul palatul licitat, scrisul i se degenerase. Prizonier în Africa, alesese încă din tinereţe misteriosul, monotonul lagăr cu maimuţe împrejur, în stare liberă.

PROFAN

crim crim hum hum crim crim svaha

FAN

Krim, în gând, ce te opreşte să faci o biografie, să repeţi o conversaţie, alta la prânz. Hegel ţine serios la o anumită eleganţă, poate unde e bătrân. Mă gândesc serios la Hegel. La de nescrisul lui roman etajat, latina la subsol. Seara am la ce renunţa. El adnotase stoicismele, triburile antice, mai mult renota, transcria şi mai contribuia indianizant la comentarii ale editorului colonial. Era atras de cuvinte rare sau necunoscute, greco-latine, euphemeriste, nume de mit, Janus şi ceilalţi, concepte regândite pedant. Cu fiecare glosă îşi va fi imaginat vacuum-ul iscat în minţile unor auditori tineri, fie şi bătrâni rivali. Care-l ţinuseră, însinguraseră pe loc, aşa, adnotator, harnic visându-şi revanşa, o carte de eseuri, reconstrucţia gândurilor vechimii pentru inocenţii la zi. Oricum, Hegel depozitase la subsol statuile, arhiva, unele intenţii neclare zdrobite în ecoul din ziduri

ANTIFAN

Deasupra asculta muzică, bineînţeles clasică,, dar aleasă după gândul de înrudire cu interpreţii ei. Era şi catul de sus, cu un oaspete. Reprezentările de familie, acolo, îl deprimau, paradisiace cum s-ar fi crezut, contrazise de amintirea lor. Poate a-ţi aminti este singurul sens de a exista într-un prezent.

PROFAN

feţele de odinioară au rămas numai suport de amintire şi strigă durerea de a nu se aminti pe sine de a se face amintite ca lumea de a nu mai fi de a se prilejui în fiinţa asta a lui Hegel decăzut când  gândul îşi aminteşte de prea demult nu mai poate scanda memoria i s-a făcut amintire dacă ar avea imaginaţie n-ar mai exista nici zidurile nicio piedică nici conştiinţa amintirii ar via întru ea după voie s-ar refugia în adăposturi nebănuite în sânul aglomeraţiilor până-ar orbi ca Nazeer să iasă la cerşit pe corso să-l caute fii pe care nu i-a văzut niciodată acolo şi nicăieri între tropice şi în afara lor.

NAE

A crea o identitate, anominală totuşi, în inerţia anomiei de obşte, presupune probabil a o distruge pe cea reală, ca într-o sinucidere ori o literatură. Persoana întâi aţâţa fie nostalgia personajului real fie suspiciunea faţă de spusele celui fictiv, într-o disimetrie care să marcheze prin ton – al cui? - să zicem al pretinsei ficţiuni-funcţii, înaltă, fixată după cortină. Atunci cine ar putea fi şi cât cuprinde, după demonstraţia-i, o înghiţitură? Exagerarea, o metaforă? Cine are stilul ăsta de a vorbi? Plus, cine prinde un ton de indignare diminuat prin apel susţinut numai de patetismul argumentelor, şi ele cunoscute, dar atribuibile nu cuiva – dacă ambiguitatea, poate toată, a rămas la nivelul persoanei, nici, neapărat celui ce ascultă, stilul fiind politic în accepţia politicii denunţate? Altfel, fără coerenţa studiată, s-ar auzi un delir, legitim anonim. Un challenger himeric? Un tehnician al machiajului sau riscului sau aventurii sau al ceasului al doisprezecea? Un bolnav incurabil? O promisiune, o aşteptare? Nu e snobismul anonimului. Niciun paradox. De mult corespondentul anonim să fi semnat un text mult mai scurt şi prin semnătură să fi ajuns funcţie?

DINU

Poate o fi vizitatorul cu maniere maximale, de centru, nu numai politic, o filosofie pe loc. Nu-l cunosc, am auzit. Nu se pune problema să mă viziteze el pe mine, nici măcar să mă gândească un pic, cum ar fi vrut-o, nu contează cât îi dă mâna, cât îl duce mintea, îl vizitez eu în timp ce-şi aţinteşte ochii la o listă lungă, unde sunt scris şi eu, îl văd cum nu mai pot fi eu văzut.

ANTIFAN

Stă în banca dinspre uşă. E văzut şi poate vedea. Pe tablă scrie, el a scris: cum îţi vei aşterne aşa vei dormi. Agitaţiile se exacerbează, greva continuă pe vacanţă, nordul are insomnie. Ce-o fi în aer, ce crezi că discută – nici în limbă oficială, nici în cea străină – cei doi defilând prin curte, eclipsaţi de paznicul improvizat din staff, de dinaintea uşii. Prefer pivniţa statuilor, noaptea, dar mai e până la noapte, iar distanţa geografică e de trei-patru imperii, aşternute, adormite, încăperea ta, dacă o ai, persoana ta, câtă mai e, acolo, constrâns la domiciliu, guşti exilul perfect, cel mai depărtat şi rece, că dacă te-ai duce şi te-ai întoarce încă aşternându-ţi ori nu, ai adormi pe veci.

FAN

Dacă ar scrie, şi scrie, despre vizita mea, ar începe cu părinţii. Se vede lipsit de cuvinte, uituc de expresii (Orwell, că nici Italia nu vorbea bine sub Mussolini), nemulţumit de viaţă cum ar fi de vizita asta şi cât timp (probabil 'timp'), Hegel îi spune aproape în şoaptă, mai e cineva cu el, îi spune de afară. Mă prefac că nu-l auzi, concentrat a scrie despre vizita asta din afară, ori citind lemnul gălbejit al mesei şi filtrelor de ţigări, asta poate fi la urma urmei nenorocirea (în text, 'dificultatea'), niciun sânge nu mai curge din (...)

PROFAN

Tubul traversa, pe dedesubt, şoseaua, apa, în timpul ploilor, se scurgea pe deasupra. Era strâmt, încăpeam tot în el, când şi mîinile aveau loc în mai toate scorburile, după cuiburi, am scos pui fără pene. Serile eram speriat că-n tub e o gadină. Tubul nu era larg, eu mic, iar în scorburi şerpi. Mi-a fost frică pentru mâini. Curând mi-a fost frică şi să arunc de sus pui fără pene ori păr, dacă ar fi fost de veveriţă, gadina o uitasem, nu putea fi mai largă decât mine când crescusem cât să nu mai încap decât cu mare effort în tub. Îl străbăteam infanterist totdeauna de la răsărit la apus, în sensul revărsărilor tulburi de humă, ieşite la ieşirea dinspre apus, încât acum nu mai puteam înainta şi nu ştiam cum să mă retrag cu picioare înainte împingând cu mâinile cimentul humuit, rece, lins, lis. Pe cine voi fi înlocuit, continuat eu la naştere, eu să fi fost, şi nu mai era, gadina, sunt ani, eu eram, din câte îmi amintesc, tot aici, unde în canal doarme de la naştere, adică după ce a rămas fără cei şase fraţi, câinele Frumosul, cu faţa încruntată şi ochii plângăcioşi oricât ar da din coadă. Tocmai a crescut, tropical de repede, îşi doboară pe mamă-sa Peticila, de faţă cu cavalerul bălţat, tată-său, ce nu se opune. Jocul s-a schimbat aproape sexual azi-mâine, nu mai încape nici el acolo, se întinde prin garduri vii, prin casă, iar în canal e o gadină. Ştiu că nu e, e trecut de miezul nopţii, la mine a rămas lumina aprinsă. O văd, ultima oară, cu faţa poate spre apus, aplecându-mă să intru în canal. La ce mi s-o fi părut altădată atât de lung, mă strânge şi mă sug, mă deşir să încap, după cap, umerii, mâinile răspunzându-mi după burtă în spate, desfac pumnii, împing cu picioarele. Am închis câinele în casă, n-am încuiat însă uşa. Să nu ne batem nu pentru al cui e canalul, dar oare cine e, gadina nu e. Deja nu mai pot fi tras de picioare, mâinile nu le mai pot trece peste cap, trece o maşină pe deasupra. Probabil ultima, noaptea asta. Aş vrea să dorm când Frumosul mă pomenesc că-mi linge tălpile.


3

MADI

De vreo trei intersecţii, un biciclist între două vârste pedalând în spatele nostru, ferindu-se doar de coada elefantului, care i se mişca mai dihai ca trompa, n-are pe nimeni în faţă atât de aproape. Hegel se uită din stânga noastră, pe loc, cum îi ard câte-o bâtă în greabăn, atunci cârmeşte ochii şi trompa, ca răspuns, că a înţeles că l-am pocnit cu toată puterea, şi la frate-meu adormit în acelaşi pat, de unde conduc, până-l trezesc să mă schimbe. Văd peste autobuze, pe aici nu circulă din cele cu etaj, ştiu că biciclistul poartă o cămaşă albă. Nici elefantul meu nu e negru-negru, are culoarea lui. Cămaşa mea a fost albă, îmi simt părul zburlit, al meu. Hegel a rămas către Khalsa, am ajuns în Camp, nu-mi mai vede cămaşa, nici pe a biciclistului. S-au interpus atâţia biciclişti şi cămăşi, dar din dreptul lui, pe lângă el, în blugi, iuţi, trei devi, nepăsătoare de Diwali şi de mine, calcă doi paşi într-unul. Ştiu că nimeni nu atinge viteza elefantului meu, dovadă biciclistul, păstrând proporţiile. Ele sunt foc, săgeată, am rămas cu bâta în aer, n-are decât să se supere elefantul, să-şi agite trompa şi apoi s-o ridice să-mi smulgă băţul, să se bată singur, sunând clopotul din partea stângă, pe burtă. Noi umblam templu în persoană. Interesul meu e să-şi încetinească pasul în trei, să se oprească din când în când biciclistul, să ne ajungă cele trei colegiene, chiar să treacă pe lângă noi, dacă nu se opresc să-şi cumpere lumini şi bombe. Apoi să-i încing de gât datoriile elefantului meu, să-şi reintre în ritm, să-le depăşim, să-le aştept iar cu clopotul sunând până s-o trezi frate-meu să mă schimbe.
DINU
În blocul sudic, printre galadaris, neschimbând nici noi numele ultimului tren neprins, nici viginitatea vedetei Padmini ori părinţii Virginiei Fass,
în ocol de vrăjelniţe şi orbi la Varnashram Dharma a lupilor de înaltă castă înveştiţi în piele de miel,
scumpiţi imaginar la regina textilelor,
ascultând jurământul katabursilor, altădată mai temuţi ca baghisii Chambalului,
în faţa sfântului arbore de neem, la început pentru noroc în crime, apoi pentru cinste pe împrumutul unei plase de pescuit răpuse de ploi grele şi mânându-i în eterna cumpănă iarăşi,
aflând cât costă un saree nefurat, cu nostalgia cinstitului acum cântând bhajane Landappa Yellappa,
o clipă cu vieţiştii/lifers din puşcăriile deschise, la modă,
închidem nu ochii, clipa mică dosofteic-baudelairică
şi ne alungăm la câte-un padal nu numai de matriarhat,
câte mâini în aer, spre cele zece ale Durgăi,
la ce-am aştepta să ni se taie capul întru jertfă,
ne putem ajuta singuri îngrijindu-ne oasele pentru reconstrucţia somnului următor,
ori să sărim în mare din cer, ca Luceafărul, ori din mare în cer, cât că forţaţi 'Intrând în mare Petra cu şepte, s-afundă, / Ieşi în ceri la Hristos dintr-a mării undă' (Dosoftei)
MADI
Durga blondă, eminesciană, în colonia bengaleză a Delhiului,
brună totuşi în Shiva Mandir şi Asur nemaiangrez, tot întunecat,
Kali, Kali, maha Kali, o, Durga, pumni de petale aruncate până la cele braţe ale dumnezeiţei, Lakşmi şi Ganeş în stânga, Saraswati cu un sitar şi Kartikeya-Apollo,
focul din vas arzându-ne palmele de trei ori şi ni le ducem unii după alţii netezindu-ne părul şi capetele, supraritual mamele la copii,
domnul Dhar oferind focul ca pe un dans, apoi conversând despre Dumnezeu,
primind prasad cu Provin de la copii, trecând şi pe la casa verişoarei lui care alaltăieri a născut un băiat ce va primi, la un nam karan samskar, nume numai peste vreo trei luni şi atunci i se va completa certificatul,
adevărat, Shoba, crizele adânci ale ţării, ale lumii, vor fi uitate, o lună, pentru dragul sărbătorii,
cum e, cum a rămas, e timpul de câştig,
nu toţi bengalezii au văzut Bengalul, dar studentul meu s-a dedicat, de Ashtami, în alb, mamei Durga,
eu trec prin omdragostea lui Dosoftei mieluşa Agni, înfocată în duhul Durgăi,
aud Om, Rin, am uitat de Gaie, de junincă, purtat de leul şi-al meu cocon de rugă, e foc mereu – 'Închizând pe Agna-n casa-ntunecată, / Îi agonisiră casa luminată, 'În bou de-aramă şi Pelaghia arsă', 'Şi pe jidovi să-i lăsăm / Şi altă jitie să ascultăm' –
în zilele de Durga puja, Dussehra, Diwali, mă învârtesc prin conversaţia totală, dintru religie pe pământ şi în viaţă indiană, reconversând cu mitropolitul.
DINU
Ai grijă.
MADI
Sfârşeală în toate oasele şi măduvele. Nici chiar eunucii n-au venit la datoria de răpit copilaşi.
DINU
Omoară-ţi tatăl şi otrăveşte câinii cu el.
MADI
Hijra, neînsoţiţi de băieţii pe care i-au răpit şi crescut spre a-şi înmulţi secta. Ne ferim şi fetele.
DINU
Până şi eunucii ezită să fure corcituri.
MADI
Noua lor mamă nu concepe nici greve, poate extrauterine.
DINU
Nu există pământ sau popor decât pentru a-l oferi răpitorilor, scopitorilor.
MADI
Eunucii cinstiţi s-ar simţi dezonoraţi menehmi în preceptele lor mistice.
DINU
Eunucii politici fură copii să-i facă revoluţionari.
MADI
Cu dengue, aproape ne-am lăsat de teatru.
DINU
Eunucii nici n-au nevoie să fie jucaţi.
MADI
Să mergem la înmormântarea eunucilor strangulaţi de copiii răpiţi?
DINU
Torţe, tobe, înmormântare în foc.
MADI
Puştimea se apucă de cerşit concomitent.
DINU
Celelalte munci tot ei le fac, şi de fete şi de băieţi.
MADI
Totuna dacă te sinucizi ori nu în India.
DINU
În marea nemişcării sufletului.
MADI
Nu-ţi vei găsi cititori în India.
DINU
Nu m-au citit. Dacă nu mă sufoc? Spaţiul era tot mai închis. Am deschis o fereastră. Apoi uşă după uşă, minus cele ce dau în faţă. Frumosul, căţelul eunuc, şi-a înfiat o jigodie şchioapă şi vor da năvală. În curtea din spate, am privit fulgerele de pe cer, neobişnuite. Litere. Nu puteam să respir. Toată viaţa, în loc să învăţ cum să nu mă sufoc, i-am învăţat pe alţii. Fetele dormeau în camera alăturată. Am ieşit pe sub scara din spate în câmpul de joacă al copiilor, cu ochii la cer, la fulger şi la norii alburii, din care a ieşit luna. Se auzeau, în oraş, ca totdeauna, cântece devoţionale. Iarba era deasă sub picioare, înaltă şi nu prea înrourată. Am încercat să privesc luna şi norii ca pe literele din coşmare, sperând să le ia locul. Literele s-au rescris în şiruri mai lungi, însă, tot fără a exprima nimic, numai polipi la care te concentrai cum fiinţa probabil dregea gâtul, dar acum o luase capul razna. La o nouă tentativă trează de ieşire, nu mai era loc, fulgerele se uniseră, acoperiseră tot spaţiul vizibil într-un licur insinuant tuturor interioarelor. Nansi se dusese la Nana, vorbeau, o întorsese cu faţa la perete, eu trepădam prin toate camerele, parcă îmbrâncit de şerpimea fulgerelor. Sub scară, începuse să plouă, frânghiile patului lui Bivran erau ude. Jocul de lumini ale fulgerelor era la fel de apăsător ca al literelor, la fel de gol. Mi-am masat gâtul cu viks, am înghiţit cu greu apă cu disprin, ce-avusesem în casă de cu sâmbătă-seara – cam aşa ne petrecusem în India toate sâmbetele-seara, toate zilele – şi am vrut să mă întorc la litere, să scap de fulgere, cu singura speranţă că voi mai apuca ziua. Am luat literele, cuvintele, rândurile fără sens, încă o dată la rând, suspendându-mi mintea de ele, acum când teoriile pe care le delirasem de-a lungul nopţii, unele despre umor şi sufocare, altele despre sufocare şi educaţie, altele despre ce e bine să scrii şi ce e rău să nu scrii, într-o grozavă vanitate.

4

SUPRAVEGHETOR
A doua zi, şi-au povestit impresii de noapte, cu umor. Soţia şi fiica s-au dus după medicamente, apoi au mers de-au reparat iar bicicleta. L-am auzit spunând: poţi să ştii dacă nu se întristează cineva? Aluzia se dă în studiu. Că dacă scrie, ce să scrie, a uitat frazele exacte, matematice, ale sufocării (obsesie delirantă). Aici e o scrisoare dizolvată în supravieţuire. Cine n-are dureri? cui nu-i ajung numai ale lui? şi atunci ale altora îi consolează cumva, la o adică îl amuză, îl enervează, îl nepotrivesc. Da, Doamne, să mor ziua. Al treilea ochi al meu este un abces pe amigdală. Scăpasem pe partea ailaltă a Dunării (sic). Exagerat cu scrisul intersufocării, pomenită Hortensia, apoi Beckett, că meritase a ne fi născut şi pentru a-i citi cărţile delirante. În zori nu i se mai auzea vocea, nu mai putea deci vobi, nici studenţilor, nici posterităţii . Papagalul era în vervă. Venise şi scrisoarea aia ieri, plecase şi răspunsul nostru optimist, că adică, într-adevăr, ne trebuie puţin să fim fericiţi, dar că întrebarea asupra vieţii ţi-o spui la sfârşit, nu la început, şi probabil nu tu. Ne luam glorioşi, ceea ce-mi făcea şi mai rău. Să nu mai scriu nimic, să rup tot ce-am scris Mi-am pierdut viaţa în toate felurile dar mai ales scriind. Nu că s-ar fi bucurat sau nu cineva de ce-am scris eu, dar m-am distrus amăgindu-mă, primul, cu bucuria aia. Îi dădeam dreptate lui Vinod, nu trebuie să scoată carte, mai bine lejer la recepţii asiatice. Mai citesc Hortensia, mai scriu iar, dar pe ziua asta mă redescoperă Latinitas (nu Hegel), e un scop. M-aş duce pe loc în Camp s-o dau gata. Un straniu principiu, cam de pe când mă apucase spaima că am uitat tabla înmulţirii şi-mi repetam 6 or 8, 48; 48? numai autenticul anonimat, a treia noapte, Drozileea, sărit dintr-o listă, Zidul Berlinului în gât, fie ce-o fi, şi-o pudenda, tot nu mă lasă să înghit, nici să vomit. Sub seninătate, Ionel Teodoreanu e trist. Ce cârlig mi-ar da corespondenţii lui Olahus, de care să-mi atârn gâlcile? Akalii scoţându-şi săbiile şi kirpanele, murind întru Anandpur Sahib. Papagalul vorbeşte mai bine ca mine. Nici nu pot scrie ce zice el. Avem zece ani peste un an, de când nu-l avem pe Vasile, acum avem nouă ani trecuţi, în septembrie, mi-e dor de el mereu real, mi-am luat medicamentele chiar acum, puţin mai înainte, el era maestru în etapele de după transfuzii, cele bune, şi o ţigară noi am fumat. Noaptea a patra, isprăvite-s negările de sine şi de străini. Ionel Teodoreanu s-a rescris într-o recitare şoptită, Olahus îl găseam a fi dus o slujbă pozitivă, nemaiamuzat de cazul de patrie către Erasm şi respingerea Brabantului de către Erasm. N-ai decât să-ţi zădărniceşti viaţa cu vreo antologie arabă ori indiană în româneşte. Alte cărţi, alţi bani. Gargarisind, am jucat cu Nansi o partidă de şah după 1 a.m., i s-a părut nebună, a câştigat-o. Mai apoi disprinul m-a aruncat în isterii şi deliruri de nerecunoaştere a lucrurilor, descrise bolnav că arată atât de absurd precum îmi apăreau, pătura, cearceaful, lecţiuni asupra ordinii lucrurilor, cine-a zis, reveniri, adică de-aia era să mor, de-o pătură, de-aia am aiurat într-o limbă de altă vârstă, de-aia am sărit direct pe uşă-afară – un creţ de lună peste blocul de vis-a-vis, nici ziua n-a mai venit aşa slăvită, ne-am urcat într-un scuter pe Chhatra, Nansi îmi arăta Delhi frumos, până la spital, dacă mă spânzur la noapte de ventilator îi las un bilet 'Merci că mi-ai arătat Delhi'.

5

FAN_ANTIFAN_PROFAN
În principiu, cu doctorii ai, la prima întâlnire, tentaţia să te împrieteneşti. Saharia copilărise în Maurice Nagar, tată-său fiind prof. la dept de chimie al universităţii noastre. Ne-a oferit gratis medicamente, şi mi-a schimbat, dacă nu gâtul, mintea.

Mi s-a părut Delhi cu adevărat fascinant, în băţoşenia arhitecturii celui nou, în tumultul masei de trupuri ale celui vechi. Oamenii ăia au toţi dureri cum am eu acum, oh, scuteristul a oprit într-un loc gol în Boat Club, şi-a cumpărat, pe 15 paise, 2 pahare cu apă, cum o mai bea, de când n-am mai avut plăcerea.

Veşti bune, Nana a trecut de azi în clasa a patra, la doamna Elizabeth – e fericită, până la urmă, singurele două neindience de acolo s-au înghiţit, îşi permit. Toţi copiii din compound – şi papagalul – pronunţă perfect latineşte-româneşte 'Frumosul', căţelul nostru cu ochi şi picioare strâmbe.

Izolat în jurul unei amigdale, aud, deodată cu interes, strigătele de grevă ale confraţilor mei, fără să pot să vorbesc, intrat în două boli cu un cap mai mare şi gata să ies cu un suflet mai mare. Nansi şi Nana mi-aduc Latinitas. Am vrut să nu mor până n-am văzut-o. Bolnav, la şah pierzi gustul să iei piese, doar să fie un joc lung, cu descoperiri şi labirinte pure.

Nana strânge mărunţiş pentru întoarcere cu avionul. În hindi: maimuţele sunt animale. Studenţii mă întreabă ce e viaţa, ce e moartea, unde ne ducem. Prin soare, prin grevă, am impresia că s-a scumpit poşta. Am reprimit cărţile mele trimise pe numele Akion (Noica) la universitatea din Rochester (din America), greşită în Noua Zeelandă, la Waikato, ori Drumul Taberei.

Oglinda lui Marquez. Să ai ce mânca, să poţi să mănânci puţinul-multul pe care-l ai, dar ce atâta vorbă, Nansi că de ce n-are gust peştele-n India, crezuse că n-are nici creieri, dar foarte ascunşi mai apoi i-a găsit, am mâncat-uitat.

Nu-l înţelegi pe cel vechi modernizându-l, ci lăsându-te viu atunci, după cum Dosoftei îşi deduce rima de materialitate ortodox-românească direct din corzile psaltirii şi ceterei, rimându-se însuşi în indeclinabila metronimie şi amnezie a antibioticelor. 


6

NAE
Hegel, ţi-ai pierdut elanul sinucigaş, de odinioară. Dacă te-ai întâlni cu gigantica văduvă – în penitenţe numai pentru muribunzii din apropiere. Erai pe Flaminia. Ţi-ar oferi altă versiune, înţelege-o. Ce ţi-a spus a fost adevărat până la jumătate, ipoteza, nu şi concluzia. Probabil acum ţi-ar retrage jumătatea aia, de viaţă, şi te-ai afla în necunoştinţa ei.
DINU
Mi-ar plăcea să vorbesc de iluzie, de jumătatea neiluzorie, când sufletul nu ţi-e drobul de sare.
NAE
Nu citeşti stupa-stupidity.
DINU
Stupa-măiastră.
NAE
De-ai împăiat-o.
DINU
nunc est bibendum.
NAE
În spaţiu.
DINU
coelum non animum mutant qui trans mare currunt.
NAE
Am nimerit două exemplare din volumul întâi, nici unul din al doilea, în nimic nu pot trece de jumătate, dincolo e nimic.
DINU
Bubele.
NAE
Babele?
DINU
Free life, dar nu mă lasă bubele astea, zicea fata. Mă atrage pământul, mă atrage nea Georgică, asta se cheamă gravitate, e grav, e un magnet. Auzind că e strike, minotaurul s-a gândit că a fost cineva lovit, a şi întrebat băieţii ce şi cum, nu ştia ce e aia grevă. Ceilalţi i-au explicat că aia e, sărbătoare, nu trebuie să meargă la şcoală. Dacă el vrea să se ducă, ei îl vor lovi. Nu l-au lovit. A ajuns singur, plus directorul. Nu ştii că e strike? - n-am nevoie – vrei şcoală? - da – bine. Şi a convocat profesorii toţi să-şi ţină lecţiile cu un singur şcolar, să nu le repete în zilele următoare. Şi ei le-au ţinut. Minotaurul se amuza, lua note la tot ce auzea, cerând amănunte la profesori, pe rând. Nu le-au mai repetat, oricât şcolarii îi rugau mai apoi.
NAE
Şi vârstele se unesc într-o armonie de concert dirijat spre nearmonie. Ne revedem după ziua a şasea, de când ai răguşit. Poate ai dreptate, să iau caracterizări de la studenţi.
DINU
Chiromantul măsoară depresiunea, copleşit de simţul fatalităţii.
NAE
Linia minţii ar arăta victorioasă, teaching-preaching.
DINU
Creaţia ar reuşi în momente de răscruce.
NAE
Nu se anunţă necazuri majore.
DINU
Micile discuţii conjugale nu ne afectează profund.
NAE
Echilibrat cu oarecare complex de superioritate.
DINU
Circumspect.
NAE
Având cunoştinţe şi prieteni cât degetele de la o mână.
DINU
N-aş accepta dogme nici când îmi predau lecţiile.
NAE
Nu repet ceea ce se ştie, ci aş trece prin conştiinţa mea.
DINU
De-aia aş fi în stare să conving.
NAE
Lumea se fereşte, dacă nu se şi teme de ideile mele.
DINU
Între 10 şi 15 ani să fi fost cel mai trist.
NAE
Dar şi pe la 29, pe la 43, ceva se va schimba, în bine, ca muncă, dar nu tulburător.
DINU
Lucrând şi pe la 70.
NAE
Cam cu schimbarea s-ar ivi şi bani, pe care nu-i consideri cu prioritate.
DINU
Oarecare recunoaştere.
NAE
Nu imediat şi fără efort.
DINU
În gloom îmi pun marile întrebări ale vieţii şi mă cuprinde tristeţea imposibilelor răspunsuri.
NAE
Fire jupiteriană.
DINU
Ca a lui.
NAE
Pentru mine poezia.
DINU
Mintea ar rămâne drumul.
NAE
În cea mai neagră disperare, îmi iese în cale ca un cântec pe care-l aud întâmplător.
DINU
O persoană salvatoare.
NAE
I-am povestit.
DINU
Mi-aş găsi găsi în vis soluţiile vieţii.
NAE
Iar liniile palmei se schimbă după viaţă.

 CENTENAR CONSTANTIN NOICA - continuare I

George Anca ,,ASTĂ-SEARĂ SE JOACĂ NOICA" - Partea doua  - Povestiri dintr-un manuscris indian

 

ACTUL II:
 Ganesh (Antiteza)


1

DINU

O respiraţie insinuând opera.

NAE

Nicotina intimată morţii.

DINU

Tatăl nostru carele ne eşti în morgă.

NAE

Porunceşte să mi se ridice copilul.

DINU

Te rog să nu profanezi cu porcării trecutul. Vreau să spun până în ziua doisprezece.

NAE

Am înţeles că este la mijloc povestea unor orfani.

DINU

Începând de la moartea tatălui unuia dintre noi, sub gulmohar, la poarta colegiului Samskara-Samsara.

NAE

Pe schimbarea la faţă cu oase.

DINU

Teatru într-o rochie, upanişadă nouă.

NAE

Am decis să plecăm în Himalaia unul câte unul.

DINU

De-abia începuse priveghiul, au trecut ani.

NAE

Rosturile dinaintea urmei. Poţi să nu ajungi în Himalaia.

DINU

Starea de nefiinţă, dragă, ţi-ar fi acolo, la izvor.

NAE

De ce nu în necunoscuta deltă de mâini?

DINU

Calci pe himere.

NAE

Eu zic că nu existăm.

DINU

Ne cântă cucuveaua, suntem râvniţi.

NAE

Noi nu mai râvnim, prelungim priveghiul.

DINU

Să-ţi ucizi într-una destinul din inerţie.

NAE

Ai dreptate, nu ne-a mai rămas nicio fotografie să reconstitui unghiile de rouă ale nou-născutelor.

DINU

Ştiam că n-o să iasă nimic din această aşteptare. Permite-ţi să nu mai mergi în Himalaia. Mai sunt şi alţii, lasă violarea moartei, cucuvelele de pe lista epurărilor de după priveghi.

NAE

Aşa mi-ai întrerupt mereu credinţa nepovestitoare, sabie de arhanghel, revolver de avocat întemniţat.

DINU

La ce vâri în pungă aţa prea multor avataruri?

NAE

Nu mai eram nici unul. Acum îmi încep povestirea. Privegheam din inerţie.

DINU

Vrei să spui de subsol, ori de cupolă?

NAE

În cupolă ţi-am spus că mă gândeam la omul în convulsii.

DINU

Zilele astea eşti unul cu el.

NAE

N-am idee dacă nu e într-un fel de fericire.

DINU

Treci la subiect

NAE
A trebuit să-l părăsesc.

DINU

S-a stins lumina. Te-ai exilat dintre vivandiere. Toţi plămânii presaţi de sânii întineriţi. Unghii de rouă, timpul ne zoreşte- răzoreşte. Dora zicea să sărim, să răsărim, când spune o poveste, sare de la una la alta.

NAE

Ştiu până unde îmi voi purta crucea de data asta. Mai înainte m-ar fi plictisit să ştiu, dacă nu mă şi speriam, că nu mi-a mai rămas nimic altceva decât râpa roşie tăindu-mi calea. Pe maluri de râuri – e vorba de râuri încă în fiinţă, precum şi de maluri ce s-au năruit în râuri, ce au dispărut mai apoi şi ele până într-atât încât să nu-şi mai aducă aminte eternitatea. Pe maluri şi pe marginea râpilor, aplecaţi mesteceni, plute, arini, eucalipţi, arborii vieţii. La umbra lor, apă şi sânge, biografii de copii, copii de trupă, trupe botezate-n propagandă.

DINU

Ci dacă până în căderea de aici n-a fost departe călătoria, şi nu curg, şi totuşi ştiu ce ştiu.

NAE

Un automobil negru, lunecând încet prin vara indiană, se opreşte după ce m-a depăşit regulamentar, socotind după standardul de care am putut avea idee pe vremea accidentelor natale, înconjurate de apă, cu frică şi cutremur, de deşert, unde nu este durere, şi aşteptând numai clopotul să lunece, depăşindu-mă, , şi să se oprească metalic, neastronomic.

2

MADI

Nu eu port crucea clopotului cu automobilul negru. Nici ea nu mă poartă. Mi-am cenzurat lirismul, de când am plecat în căutarea fetelor rujate ce-şi părăsiseră părinţii fie şi-ntr-un spital. Mi-am imaginat că sunt mama mea părăsită de tatăl meu, că sunt sora mea părăsită de bărbatul meu. Ce fel de femeie credeţi că poate fi o femeie de-o clipă? De-o liturghie? Gândindu-se în capul lui Zeus, din nou, şi încă nehotărâtă, de a nu mai fi Zeus, de a nu face curat în oul lui Brahma, acum şi pururea.

EUNUC 1

Libertate de sex. Ne-am cam dorit de armată. Asta e tinereţea, asta e moartea, şi între ele comandă impotenţa, se suspendă permisiile. Astea sunt vieţile, unele nu se trădează. Zi, părinte, ţi-am rămas numai babele în pridvor, între altar şi pridvor vedem pe front toţi băieţii, eram şi noi tinere, îi năşteam odată cu fetele să se întâmple leaturile. Lăutarii să-şi ia ce e al lor, întunecaţii, câte unii s-au dus pe pustii, şi chiar tu, popo, scoţi limba şi-o scuturi de dezertori în pridvor, şi ei, Isaia dănţuieşte, nu mai aleargă la sfintele-ţi daruri, tot ale noastre, după ce ni s-au liberat.

EUNUC 2

Pe vremea aceea m-am însurat într-o doară cu Dora. N-aveam de nici-unele şi curând am pierdut-o pe mama. Aduc în discuţie începutul vieţii noastre îmreună din raţiunile filosofice ale despărţirii de mama Dora. Şi pentru că m-am gândit s-o ducem până la adânci bătrâneţe întru norocul fiicei noastre Dora. Tot atunci am numărat de două ori rândurile de amor. Oricare rămâne, să se audă cu partea lui sau a ei, şi rândurile erau în scrisul nostru, de mâna şi scrisul nostru, pe mâinile Dorei, şi mâinile Dorei, mamei, soţiei şi fiicei noastre.

EUNUC 1

Aşa se va întâmpla până la sfârşit, tot o întrerupere, de tot. Doar tot am de îndeplinit un necunoscut mascaru. Detestu-mi sperietorile de ciori, ca o cioară neacătării, dar ciorile de masacrat cine să-le masacreze? Nu eu, dumnezeule, copilo, îmi sunt surori ele şi nu sperietorile lor, elefanţii, nu sfinţii elefanţilor. Oboseala asta şi nu moartea ei. Şi fă să nu se întâmple aşa până la sfârşit, denunţă-mă tu cu absolut ce-ţi vine în minte. Când se iveşte piaţa de nebuni cu sufletul, iubirea de ciori, şi nu neapărat ura de porumbei, nu-ţi face griji, se va găsi timp de formule. Oricum, se vor găsi formule-miracol iscate din niciun timp. Denunţă-mă spre obşetescul bine.


3

DINU

Atunci şi fabula ne-a miluit o mie de papagali, cu joaca înapoi, toţi câinii, ţânţarii-n laur somnolent, în friguri, muştele laptelui ceresc. Ne-am amestecat fiinţa cu fiinţa în fiinţa fără fiinţă. Morţi fără semn, vii însemnându-ne idolatria, dansându-ne-o-n răstimpuri, primindu-ne privirile dintre rânjetele gardurilor retezate, dincolo şi dincoace de atunci.

NAE

Noi ne vedem aici de un fel de Ganes copil, până să-i fi tăiat capul Dumnezeu. Ne pregătim să fim un cap de elefant. Care urechi, care trompă, care a-ul chemării celorlalţi elefanţi de Dumnezeu. A-ul străbătător ritmului de o tăcere, cu marea vălurindu-se în dureros departe, ne adevereşte şi propria copilărie şi plecarea, în har de necunoaştere poate nici a sentinţei orizontalei, rotundei linii a vieţii line. AAAAA.

DINU

Ne găzduiesc vechi juzi şi negustori de vinuri, şi mai vechi, nemaiexistente în gropile unde au fost îngropate. De-au dispărut gropile şi ne primesc juzi, şi nu ne dau vin, ci noi avem să dăm seama de gropi şi de vinuri duse pe râpă. Sunt eu, o femeie, un copil, o femeie, un copil, eu, un copil, o femeie, eu, tot eu, liber de mine, femeie nemaicopil, copil nemaifemeie, s-o găzduiască vechi juzi.

NAE

Lucrurile sunt cunoscute, tot ce cunoşti tu şi tot ce cunosc eu se aseamănă pământului, apoi soarelui. Cine sunt acum, nu ştiu, dacă am mai fost pe când mă năşteam, mă însuram, mă îndoliam.

DINU

O oglindă ce se oferă jumătăţii de localnic, jumătăţii de străin.

NAE

Au dat în suflet lăstarii de datura.

DINU

Tot altă mătrăgună.

NAE

E o carte, nici sfântă, nici nesfântă. Nu e vie, nu e moartă, o carte pe calea robilor. Nescrisă, necitită. Un suflet fără trup, cerşind mai puţin decât i se dă, dându-i-se mai mult decât cere. Nedeschisă, neînchisă. O ştiu dintr-un avatar. Cu toată problema cărţilor aspidistre.

DINU

Nu mă recunosc, poate după moarte.

NAE

Mama mi-a spus dintru început s-o las baltă. Tata m-a judecat ca pe hoţii de cai terorişti. Nevasta n-a băgat de seamă că m-am îndrăgostit. Copilul m-a pedepsit nemaijucându-se cu mine. Schimb upanişada tot mai în sinele nerecunoscut.

DINU

Elefantul, Gagea, avea să ne inspire liniştea de apoi.

NAE

M-am născut într-o ţeastă de vultur şi aş vrea să mă numesc oricum.

DINU

Îmi jurasem să intru într-o sau să ies dintr-o vacă.

EUNUCI (EU/NU/CI)

Foamea de Dora, astâmpărată cu Dora. Ea ştiuse cum va fi fatală şi îndestulătoare fiilor ei, că, deci, o hălpăiam noi pe ea şi fiii ei se săturau. Când ea dansase, noi ne masacrasem, mâncasem bine, Iisuse, te mâncasem, te băusem, plecasem la vânătoare de lupi şi lupoaice.

Obişnuiţi cu nesomnul atacurilor, vinul ne era mai mult sânge, femeile, zdrenţe rupte. Din Dora nu mai auzeam oracole, ca odinioară. Încetinisem mersul operaţiunilor. Descopeream urmele Sfintei Duminici pe brazde de mormânt, în jarul de jurare, în cărările mângâioase. Şi drag ne era de cine avea de venit, fie şi că aşteptam zadarnic pui împuşcaţi în mame. Pe mare să sosească, cine să sosească? Dar totdeauna, pe coastă era mai mult ceaţă. Pentru a veni unul dintre noi, ar fi trebuit să fi şi putut pleca, nelămurit. Apoi să se întoarcă într-o claritate de poveste, de exemplu, să ne omoare pe toţi.

A doua zi elefantul dispăruse din raza noastră. Eram toţi şi nu mai eram nici unul în cultul lui sau al vânătorului sau al fildeşului. Ne-a ieşit înainte un cap de femeie de elefant. Era şi capul regelui, capul capetelor. Ne-am strâns în grupuri, fiecăruia capul său văzându-l tăiat. Din deşert a fost chemat marele trup. Ne obişnuisem a vedea ceea ce regele nou, luna nouă luminau. Ne-a apucat dorul de Dora. Am rămas apucaţi. Trupul putrezea, absorbindu-ne, înflorind de ciocuri. Ne-am fi dus după ea, am fi ajuns-o cu toţii într-un cult. Nu regele s-a îngrijit cu vrăji atotputernice să ne răbdurească. De-aia poate fi un grăunte că era capu-i pentru necredincioşi, cel puţin toţi am fost necredincioşi, apoi, topindu-ne trupul, n-am mai fost.

Să vină capul Dorei şi mai ales trupu-i scorburos, viermănos. Se făcea că regele pleca într-un cioc de papagal. Papagalul îl scăpa, caşcaval ca valul trece. Nu se alegea nimic. Veniseră şi căpcăunii şi dosarele şi colacii peste pupăză. Babele supărate pe Dora, caldă, îngropată, dezgropată, rece, şi dată regelui de soţie pe când tot cădea din ciocul papagalului. Fluier în gurile căpcăune, sufletul junglei trecute a stins lumânarea.

Zilele de apoi ne-au liniştit. Ce s-a ales din Dora s-a ales şi din cei cu Dora. Ce s-a născut din împreunarea lor a venit, a plecat. Ea vine noaptea să pizduie strigoii prostituaţi în oficii, altfel impotente, o ştie toată lumea. Am o ameţeală. Ce văd? O văd pe Dora bipedă, unisexuală, pişăcioasă. Şi pe ochii curviei arde soarele. Peste nimic decât peste prăjina de Dora. S-a pişat din picioare, s-a învârtit şi parcă se mişcă, nu se ştie încotro, spre a potrivi ochiul în cătare.

Dora a venit să spele rufe. Am invitat-o la ceai, cu permisiunea bucătarului şef. Avem un scaun şi o masă. Îi ofer ei scaunul. Mă aşez pe masă. Nevastă-mea nu cunoaşte până unde vin cu bicicleta. Copiii Dorei sunt mici. Îmi spune, cred, că se duce la biserică fără bărbat. De ieri bem ceai. Ea pretinde că vine să spele rufe. Eu să fac ceaiul şi să prăjesc ouă bolnavilor de ficat. Conversaţia se consumă. Rămâne ceaiul până mâine, când chiar de-l voi bea singur, mă voi aşeza tot pe masă, cu ochii la scaunul ce i l-am oferit ei ieri şi azi acestei doamne, cum m-am exprimat atunci. Când am cerut permisiunea s-o invit la ceai.


4

MADI(NU)

Suge-mi, şarpe, gaura. Gaura suge şarpele. Yoni, linga. Linga, yoni. Sufletul contează, suge-mi-l, zise, şi totuşi, suge-mi-o. Genurile nu se respectă nici la androgeneza anterelor de datura. Suge gratiile, măicuţă îngropată în rugăciune zidită. Frate, împinge-te tot în prăpastia ecranului găurit. Iar mă opresc. M-aş ruga. Am şi n-am cui. Şi de ce. Aş începe cu sexul, de unde sfârşisem înfipt în scena puşcăriei, înlănţuită cu tehnica feţei. Apoi un câine lingându-şi testiculele, un rhesus sugându-şi penisul. Ziarul cu maicile, după tot atâtea gratii. O singură faţă în toate celelalte ziare. Totuşi, trebuie să mă opresc. Îmi vine în minte euthanatica revărsare de sexe peste găuri de şarpa.

(MA)DINU

Nu povestesc întâmplări de familie. Exclud copiii. Din teamă de copii, unii sunt ucişi din faşă. Nici nu se mai înfaşă copiii şi singura faşă le e moartea. Familii, pământ ars, ulcioare culcate, mame ce n-au fost fete şi sunt doar feciorii lor, cărora le arestează fiicele pe viaţă. Mamele fetelor înfiază păpuşi cu părul înfipt în faţa ginerelui ce şi-a fost simultan mamă, plătindu-se. Fete aşteptându-se mame de băieţi.

MADI(NU)
Statuia lunii în apa sfântă. M-aş amesteca şi eu între elefanţi şi lotuşi, să-mi întăresc vigoarea, s-o risipesc pământului. Cât de sus, trapezul sărutului, plasa laptelui. N-am lăsat maimuţele să-le gâdile pântecul încins-descins, încins descins, cu palmierii pietrificaţi peste buzele lotusului, trompele elefanţilor picură aer, respiră. Nu văd ce a înflorit de mă sperie de moarte.

MA

Cornul mă târăşte înfipt în cap. Obişnuiesc să mă las împuns în cap, după cum cu capul şi eu împung, asemeni întregului staul. Ochii sunt în celălalt cap, din trei în trei zile. Altfel, ceva ca un trup folosit drept templu şi pătruns de sămânţa tuturor fiinţelor.

DI

De m-aş vedea cum ard, şi apa e puţină, şi le e sete fiinţelor de foc. De ţi-ai atinge nasul sau clitorisul de ciocul meu rubiniu şi cu mâna mi-ai ofensa coada, aş putea zbura cu majestatea ta. Când mi se usucă testiculele, plângi şi mi le umpli verzi, iar eu croncănesc în apa morţilor, crocodil împuşcat în coroana de coarne a capului de elefant. Care sunt cu gura de aur, dintele vremii, limba papagalului, pana păunului, plexul duşmanului. De m-aş vedea cum mă înec în vederea bufniţei. În sânge udat de argint viu. Cu barba cea mai albă. De m-aş vedea cum ard, de m-aş vedea cum mă înec.

MADI

Niscai cenuşă de mort îmi apasă frunzele dinspre crematoriu. Mai multe cenuşi, de la mai mulţi morţi care nu s-au cunoscut înainte. Acum îmi ridiculizează în cer fertilitatea. Că au ieşit din palmele mele, că eu am ieşit din palmele lor de pianişti fără pian. Le înţeleg religia şi visul de sterilitate inutilă

NU

Ce-am fost nu mai sunt, nu pentru că n-aş mai fi ce-am fost, or n-aş fi fost ce sunt, un copil dintr-un părinte, un părinte întru un copil, un copac dintr-o floare, un elefant dintr-o dragoste. Nu m-a ucis nici inocenţa spre a se demonstra pe ea. Nici eu n-am dat-o pe ruşine. În femei am intrat, din femei am ieşit. Ca orice falus în acelaşi timp yoni. Încă şi strivit de grindină. Doborât, când m-aş ţine în mâini de craca spânzurătorii, şi nu m-aş mai putea ţine. Nu devin piatră, ci-mi închipui că o potenţez, fără a mă recomanda canibalilor drept afrodisiac. Sigur, deci, că sunt în stare să fac unele deosebiri între fiinţe, numai între fiinţele pe care le mănânc.

MADI

Cinci copii la o mamă, şi nici un tată. Scrisoarea, dacă ştia să scrie fratelui, a ajuns târziu, şi după miezul nopţii. Era arsă cu gaz, pentru zestre. Jumătate ne îngropăm după moarte, jumătate de vii, şi ne dăm foc. Jumătatea de foc şi jumătatea de pământ se împerechează de la sine. Nepoftitul Dumnezeu, dacă i-ar fi, ne-ar fi, nu milă, şi ar exlude sufletul dintre pământ şi foc, şi s-ar petrece de o mie de ori mai multe întâmplări neprevăzute, şi ar mai exclude şi moartea, şi somnul şi trezia. O casă plină de copii arată mai arsă. Femeia s-a luat la ceartă după o zi şi o noapte cu noi că nu are bărbat şi are cinci copii.

DINU

Nu rămân, nu pot să rămân. Nu sunt undeva. Poate cândva aş fi. Şi dacă ceea ce este şi rămâne, ori nu am fost, nu sunt, nu voi fi. Ori fac excepţie, fiind, fără a rămâne dovada. Amintirea mea e o încercare de a mă naşte într-o upanişadă. Iar sunetele se aud în sine. Roţi şi grăunţe. Închise în munţi, deschise în deşert. Am inima neuitării nimicului în floarea agatelor. I s-a părut, cu sinuciderea-i, că mă opreşte la sânu-i. Nici nu ne despărţisem. Nu ne lăsasem despărţiţi de egalitatea petalelor cu sepalele, a insularilor cu insula. Şi mi s-a părut la fel ca într-o aşteptare, respinsă înainte de a începe. Să ne aşteptăm la ce nu va fi.

EU
În agonie, cu faţa în sus, o clatin, papaia mălăiaţă.

NU(C)
Cu yoni înghiţindu-mi mărul lui Adam, în timp ce mă sufoc şi-i sparg ceafa cu linga, apoi mai vreau să o văd. Faţa mea vrea să vadă faţa ei.

EUNUC

Îmi văd de victime. Ochii s-au închis creând spaţii de zbor. Din partea opusă, mă văd tipărit cu sânge, strivit în măduve închegate. Nu e timp, nu e Dumnezeu. În cale nu-mi mai stau nici eu, inflamat cu umbrele celor ce nu mai sunt. Astă-seară mi-aş fi otrăvit cultivatorul – de mine şi de alte fiinţe. Dintre care unele mi-ar fi dat foc. Altele s-ar fi înmulţit prin ouă. Ochi deschişi de friguri nedescoperite la umbra soarelui ars.

VEGHEL
Capitalele bombardate. Scutecul tăiat în sutană. Limba muzicală a ierusalimitei crucificate. Mergi în jos, înapoi, repezit de curentul amnezic. Întinzi cântecul în abstinenţa păsării soarelui. Dărâmături, trupuri împreună. Lotuşii ruinelor îşi ascut auzul la limba de fildeş. Orgia nu se mai petrece într-un puct. În Dum/nezeu suntem paralizaţi de opusul dorinţelor din alte nopţi.

FANON

Cu dinainte constatate semnalmente, e drept, în caracter şi psihologie, la limitele subiective ale sinelui, s-a purces la zdrobirea lumii exterioare, pe terenul intimităţilor sârmuite casteist. Şi în cazul impotenţelor distinse, bogate, şi în politică, finanţându-se arme, mâncăruri. Buturugi mici, carului mare de pe calea robilor, bolşevizată, rearianizată, scuipată. Cultul popoarelor se dezisese în toate maţele subţiri. Lumea unită roşea de fungus. Poveştile pieilor cocoşului roşu ţineau atenţia aparte de la străbunele ouă. Altfel, excavate şi-n piatra seacă. În înţelegere şi secret şi surpriză. Surpriza cu totul altor suflete, întinse la uscat în iarbă.

PROFANON

Doar fuga după nimic, după ce va fi fost în locul lipsă din gheară, alienând troscotul aerian. Terasa a fost înălţată în deşert, cu noi cu tot, semn de populare. Grindă, grindină. Cine ne cunoaşte nu are nevoie de semne de identificare a fragmentelor ce ne-am ataşat de fragmente. Într-adevăr necunoscute, dar şi de nerecunoscut. Oricât de suverane nonsensului şi nouă, retorice, pretinse singularităţi, ne şi ucidem, în graţia post-mortem, auriţi cu lupa, alăptând. Ce mai atâta caz de cenuşile şchioape. Stingerea primordialităţii abia ne regenerează durerea nimicului, fugărit, tot aşa cum troscotul aerian rupe ghearele întunecimilor lor.


5

NAE

Aş fi scris în colţul dinspre frunze. Cine şi cum, până când, din colţul prafului, în colţul caravanei. De două ori dinspre ea, spre ea. Din celelalte colţuri, dus-întors, vieţuiam o zi pe terasă. Nu existenţa şi nonexistenţa se epuizează între ele. Şes, coronele de sonete în gol. În plin se spânzură, se despânzură, masturbant, nevindecata viaţă de  moarte, moartea de viaţă. Când zice unul Dumnezeu, şi altul e o ceremonie inversă, pe acelaşi drum, din partea opusă a terasei. Tot pe terasă, când nu zice nimeni nimic. Tăcerea, asta să fie între noi. Nu zice nimeni nimic. Nimeni. Cine-a zis Dumnezeu? Dar cum am ajuns, şi de ce, pe terasă?

DINU

Poate faţă la faţă. Verticali, o dată, de două ori. Nu e chiar faţa la cer, chiar cerul la cer. Fals ne-am exclus sinele şi aluziile învăţate spre a ne pierde în ce e şi nu e pe terasă. Mai bine s-ar termina acoperişele celelalte în tălpile nemaiîntrebuinţate, astfel ne-ar închide din toate părţile, ca un cristal, refuzând orice altceva decât lumina video. Ne-am pierdut direcţia, dar nici n-am avea nevoie de ea. Îngropăciunile ar fi inutile, or făcute de chiar mortul la simplă cădere, sau urcare, după cum îi e sufletul. Se înţelege că trupurile abia de-au cariat cubul. Cuib de barză, golit întâi de doctorul în chimie. Palma haiducului, orizontalizată peste capete. Ştiam că degeaba morţi. În vis, şi ei suiau.

MADI

Nu era tristă bala ce ne-a anunţat, veselă, boala. Noi nu eram de fel terasa, măturată de ciclon, la un ison cu antiexperimentatorii a toate. Bala, fata. Bale nefătătoare. Nici epilepsie. Ba da, epilepsie. Nici libertate. Ba da. Nici libertate de ison. Dintele rupt în două guri. Unde cu milă fusese sintetizat. Amândouă gurile închise. Din moşi-strămoşi, dintele vocalizează nasul tăiat, provincial, la moşii. Studiul masacrului x, cu uşile închise ale cerurilor prefabricate, la rece, gurile închise. Cum să se golească de dinte, şi dintele la ce să se mai elibereze, în afara lexului?

NMA

În cerc, şi pe toate razele, dus-întors, prin colţul dreptunghiului, amenajat pe suspensii de rădăcini, urcând florile peste lux şi mizerie, unite, nu acolo, nici dincolo, se sinucid grădinile suspendate. Modelul e în zestre de putere şi şah. Pătrate în cruce, în rozete. Jucătorii, pe brânci, oricât se evită ca fiinţe ale şahului, tac, abia omeneşte, oricât li se evită şi ritmurile de la zeificări sincere. Desenele mişcă piese de viaţă multiorientală, cu măştile realcătuindu-şi ivoriul Ganesh. Rugămu-ne, deci, să ne balansăm oricât, în speranţa de a cădea de pe terasă. Iar între fiinţele zero, iar la apogeu. În centrul cercului, să ne revenim în fire, pe toate razele, pe suspensii de rădăcini.

NADI

Mâncam cu mâna, pe terasa Ganesh, dinspre sud. Nu mâncam nici dintele, nici mâinile, nici sudul. Umblam prin aer cu ochii, a-i hrăni pe ei întâi. Şi ne-am întors, parcă a vorbi, la masă. La popa la poartă, o pisică. Papagalii nu ne mai fluierau. Şi asta o uitaseră. Uitasem atmosfera zarurilor, pătratele se ascuţiseră, ne tăiau după umbră, şi ne serveau, astfel, pe măsură ce eram mâncaţi. Mâncam pe terasă, joi. Ce zile-n maţe, şi nopţi în chisăliţa creierilor. Ordin de veşnic repaos, în cuvinte ciopârţite pe ciomege. Numai ordonatorul ciomăgeşte. Toate merele lui Adam răzbunându-şi chimia şi masticaţia şi neparadisul. Cum că şi pe terasă, cum mâncăm cu mâna, pe terasa de apoi, dinspre sud.

DINA

Adultere din zodii, crize, cristale, ciment, iarbă, promisiuni, şi mai ales corcirea la lumina conilor tragic feminizaţi, cu insurgenţa transei. Geamătul căldurilor în amurgii sângerări de zăpezi, pe când mai trăia limba soacrei în deşertul acestor relaţii. Cuvântu de onoare se reduse la suprarealism, respins de preferinţa terasei. Se ştia că numai terasa a rămas obiect de concentrare a sexului, dacă sexul se avea în vedere, şi nu se avea. De-atunci înainte, creşterea se suspecta de complot. Moartea se suspecta de contrapropagandă. Fără obiceiuri de muşuroi, muşuroiul s-a pestriţat. Şi nu mai există decât suprafaţă. Vârfurile, în jos, susţin învârtecuşul spârnelului căpcăun.


6

EU/NU/CI

Voi repara terasa, partea mea, şi tot atât voi strica-o, în încheiere. Că mâine-poimâine, un fel de existenţialism întors pe dos de surpriza avatarurilor. Moartea e un drept, măcar o dreaptă în pătratul şahului de pe terasă. O rază în cercul hărăzit zadarnic.

Se strâng posibilităţi de constrângere. Primadona mascată, cu ciocul tăiat, vorbeşte de sus, în sus, astfel încât să aibă faţa în faţa colţului de zid. Contemplasem soarta, poate negaţia fiinţelor zilnice, ori a fiinţelor zilnic rotunjite în Ganesh. Care nu e zeul meu. E zeul meu în alte fiinţe. Avem alte pene. Sufletul îmi expirase în numere pare. Notate separat, ca impare, spre a se împerechea par. Un text în alt text, exclus contextul.

Subiectele se reprimă în de ele.. Metoda dedublării upanişadice se bazează pe depărtarea absolută de tine şi întoarcerea simultană. Parcă n-am cunoscut lume închinătoare lui Ganesh, sfântul Ganapathi, textul Ganesh, parahypertextul

Suntem simţiţi mai mult decât simţim. Simţurile noastre nu ne simt pe noi, ne culeg din simţurile celor ce nu mai sunt. Cine-o fi fumul la care mă uit, cu mine sfârşindu-se?

 CENTENAR CONSTANTIN NOICA - continuare II

George Anca ,,ASTĂ-SEARĂ SE JOACĂ NOICA" - Partea doua  - Povestiri dintr-un manuscris indian

ACTUL III.

Departe de moartea lui Nae (sinteză)

1

NAE

Frumoasa femeie Vishnu distribuie amrit devasilor, nu şi asurasilor, cu excepţia lui Rahu şi Ketu, decapitaţi, cât să le rămână numai capetele, Castor şi Polux, printre stele.

DINU

Ziarele de azi îşi deschid rubricile de anunţuri culturale cu conferinţa mea. Indian Express mă anunţă numai pe mine şi pe ambasador, Times of India, numai pe mine şi pe vice-cancelar, Hindustan Times, pe toţi trei. Stateman şi Patriot, pe nici unul.

NAE

And Queen Cleopatra The Gypsies grand-matra.

DINU

Şi nevastă-mea de-acuma...

NAE

Aveai o casă.

DINU

O răgălie.

NAE

Pe fundul apei.

DINU

Mi-e cam frică de apele astea stătute.

NAE

Reumatism.

DINU

Nu m-am mai scufundat niciodată chiar aşa.

NAE

Putem să ne ascundem.

DINU

De noi.

NAE

Abia ne-am reîntâlnit.

DINU

Înec.

NAE

Rău de viaţă.

DINU

Nu de-a mea.

NAE

Să trăim până la anu'.

DINU

În apa mai moartă, o împărăţie.

NAE

Ultima.

DINU

Sat forţat

NAE

Îţi dai drumul la gură în apă.

DINU

Mi-am căzut singur în gură.

NAE

Limbile s-au înmulţit.

DINU

Chiar fără gură.

NAE

Pe vremuri...

DINU

Via puşcărie ori ţeapă.

NAE

Criza.

DINU

Directorul intră şi el la apă.

NAE

Mutăm fabrica în adânc.

DINU

Ăştia am rămas.

NAE

Jungla şi-a luat tălpăşiţa.

DINU

Lăsasem un ceai nebăut pe masa ta.

NAE

Nu putem ieşi la suprafaţă.

DINU

Pe tine te-am invitat.

NAE

Cu potera.

DINU

Nu eram noi fericiţi.

NAE

Mai e timp.

DINU

Vie împărăţia ta.

NAE

Bănuiam eu ceva.

DINU

Rostrum.

NAE

Sati.

DINU

Muşcă-ţi limba.

NAE

Ce e cu tine aici?

DINU

Deasupra ne plâng pe amândoi.

NAE

De ce s-a făcut sati dacă nu ştia de mine? De unde ştia ce-o să fie cu noi după un an?

DINU

Gargya.

NAE

Poliţia? Tu trebuia să rămâi acolo.

DINU

Ea m-a trimis.

NAE

Nu te pricepi la femei. Se teme că n-o să te întorci.

DINU

Ţi-a spus asta?

NAE

Că te-ai îmbarcat.

DINU

Ce-o fi înţeles?

NAE

Că, de fapt, nu te-ai îmbarcat.

DINU

Eram pierdut.

NAE

Ucis.

DINU

Nemuritor.

NAE

Binefăcător.

DINU

Cu duh şi inimă.

NAE

Aşa am rămas singură pe lume.

DINU

Oarecum, dacă nu mai are pe cine trimite.

NAE

Face sati.

DINU

Dar n-a murit.

NAE

Am zis doar că e în stare de orice.

DINU

Din timpul vieţii.

NAE

Ea m-a întrebat de rostrum, ce-o fi înţeles.

DINU

Ce ne-am înţeles noi cândva.

NAE

În biserică.

DINU

Mai încolo.

NAE

Şi rostrumul ăsta are de a face cu sati?

DINU

Nu te pricepi la femei.

NAE

Mă bucur pentru Radha, sufăr pentru Sita.

DINU

Că Radha n-a avut parte de rostrum, Sita de sati.

NAE

Asta a fost demult, de niciodată.

DINU

Ţi se pare.

NAE

Apele cresc sigur.

DINU

Se şi înroşesc de humă.

NAE

Am rămas în urmă.

DINU

Mai ţii minte foamea?

NAE

Înfometaţii.

DINU

Acum ne-am unit.

NAE

Sătui de moarte. Du-te înapoi, domnule. Nu mi-e văduvă numai mie. Nu vreau să fiu uitat chiar aşa.  Îmi iei chipul şi te întorci în locul meu. Cât că nici morţii, nici stelele nu arată la fel.

DINU

De ce nu te întorci tu?

NAE

Tu ai fost trimis ultimul. Eu am plecat pur şi simplu. Aş semăna cu tine, aşa cum tu, întorcându-te, ai semăna cu mine.

DINU

Şi dacă face sati?

NAE

Pentru tine.

DINU

Glumeşti cu lucrurile sfinte, îi sunt şi frate. Unde nu ţi se mai poate întâmpla să dai seama.

NAE

Nu mă simt bine, un rostrum de corabie deasupra potopului şi de pe el ne-or creşte şi aripi de zbor, ci ne e...

DINU

Fluturii galbeni, în jurământul tăcerii, eşti obosit.

NAE

Pământul s-a suit în arbori.

DINU

În turnul steagului.

NAE

Adormirea din păduri.

DINU

Sati.

NAE

Fraţi şi surori.

DINU

Rostrum din urmă.

NAE

Studio-ghetto.

DINU

Rostrum sati se joacă deja.

NAE

Regia sati.

DINU

Sst...

NAE

Şi tu...

DINU

Sati de stat.

NAE

Căcat.

DINU

Dar şi tu joci rostrum sati. N-o să-ţi moară anume nevasta, înainte ca să te poată urma la ultimul tău ordin.

NAE

În Parinior.

DINU

Ce vremuri interesante.

NAE

Se află ceainicul cald.

DINU

N-o îngroapă, n-o arde nimeni.

NAE

Pasărea care tot nu vrea să zboare.

DINU

Povestea asta am citit-o şi în sanscrită.

NAE

Este cea pe care o ştii. O uitasei, poate, când ea ţi-a acoperit sus ochii cu degete de pianistă.

DINU

Demult

NAE

Acum şi tu.


2

DINU

Salg s-a...

MADI

India l-a..

DINU

Nu l-a făcut, Doamne, nefericit, ne făceai câini. Hegel înţelege gândirea. Ajanta şi Ellora. Deci, inima, moartea, India. E frig, am venit în India să-mi fie cald. Chestia asta se ştie de două săptămâni.

MADI

A vorbit.

DINU

Nu, a murit.

MADI
Cine l-a îngropat?

DINU

Fiindu-le urât, zeii au creat omul.

MADI

Am văzut cămila ut, un elefant, am văzut un tigru devanagari.

DINU

Fuga, preludiu, sonată, visurile zeului, pian, samadhi, bemoli.

MADI

Cetatea din Bathinda e-n ruine. Lunaticii îşi închipuie singuri scenele la care iau parte.

DINU

Disperarea urzeşte cu disperarea.

MADI

Să fi fost mai muzical atacul de inimă în sanscrită?

DINU

Au(m) cine-i cel dintâi ispăşind pe cel din urmă?

MADI

Oare există vieţile noastre?

DINU

Mâine este o aparenţă, după cum azi e o disparenţă şi a bia ieri o transparenţă.

MADI

Omul e o părere de rău a lui Dumnezeu.

DINU

Hearts are moved by mortal things.

MADI/NU

Plâng nemişcarea ce se abătu asupra casei noastre.

Te strig să mă prăvăleşti în prăpastie de negură, mai bine decât nemişcat.

Văd că nimic nu se mişcă în jurul meu, şi nici eu nu mă mişc. Laptele dă în foc, dar nu se mişcă, ia uite că se mişcă.

Spiritul meu se mişcă, tu spuneai că mişcările sunt în unghi, în cerc, în vârtej, spre a nu mai fi nemişcare. Spiritul e de la indieni.

Da, de la indieni poate să fie. Dar eu am simţit ce se va spune despre tine că susţii că nu există mişcare, nu există, ce fel de filosofie e asta, şi vei suferi, eşti tată de copil.

A, crede-mă că nu există mişcare. Planta creşte, nu se mişcă. Este nemişcarea perfectă.

Dar spiritul se mişcă. - Tocmai că nu se mişcă. - Aceasta este o nebunie furioasă.

M-am obişnuit să cred că eu nu gândesc. - Nu gândesc pentru că nu simt. - Nu simt pentru că nu vreau să simt. - Nu vreau să simt pentru că nu vreau să trăiesc. - Nu vreau să trăiesc pentru că nu trăiesc. - Nu trăiesc pentru că n-am făcut nimic. N-am făcut nimic pentru că mi-a fost lene. - Mi-a fost lene pentru că aşa m-am născut. - Aşa m-am născut pentru că aşa meritam. - Aşa meritam pentru că aveam nevoie de o pedeapsă. - Aveam nevoie de o pedeapsă pentru că hotărârea nu poate fi niciodată a mea. - Hotărârea nu poate fi a mea pentru că nu poate fi a nimănui. - Nu poate fi a nimănui pentru că nu e timp. - Nu e timp pentru că bântuie altceva. - Bântuie altceva pentru că nu poţi trăi tu singur. - Nu trebuie să poţi trăi tu singur pentru că nu poţi trăi tu însuţi. - Nu poţi trăi tu însuţi pentru că nu poate trăi el însuşi. - Nu poate trăi nimeni el însuşi pentru că trăieşti tu.


Trăieşti tu pentru că nu ştii că trăieşti. - Pentru că trăieşti. - Trăieşti pentru că ştii că nu trăieşti. - Ştii că nu trăieşti pentru că nu ştii. - Nu ştii pentru că nici eu nu ştiu. - Pentru că n-ar fi avut rost. - N-ar fi avut rost pentru că aşa e mai bine. - Aşa e mai bine pentru că totul e dat. - Totul e dat pentru că eu nu doresc într-adevăr nimic. - Nu doresc într-adevăr nimic pentru că dorind mă înşel. - Dorind mă  înşel  pentru că nu am încotro. - Nu am încotro pentru că nu sunt de capul meu. - Nu sunt de capul meu pentru că a apărut viaţa pe pământ. - A apărut viaţa pe pământ pentru că n-am vrut eu. - N-am vrut pentru că nu aveam nevoie de ea, pentru că nu rezolva, nu mă rezolva. - Nu rezolva, nu mă rezolva pentru că n-am posibilitate s-o rezolv eu. - N-o rezolv eu pentru că sunt înăuntrul ei, pentru că mi-e tot una. - Mi-e totuna pentru că oricum nu i-aş pătrunde în vreun fel învelişurile. - Nu i-aş pătrunde în vreun fel învelişurile pentru că n-am şanse. - N-am şanse pentru că mi se pare a avea altcineva, pentru că aşa e mai uşor. Aşa e mai uşor pentru că îmi place să sufăr. - Îmi place să sufăr pentru că n-am suferinţă. - N-am suferinţă pentru că n-o caut. - N-o caut pentru că nici nu iubesc. - Nici nu iubesc pentru că nu sunt om. - Şi nu sunt om pentru că mi-e teamă să fiu. - Şi mi-e teamă să fiu pentru că aşa am învăţat. - Aşa am învăţat pentru că n-am avut de unde altfel, pentru că altfel e aproape imposibil, pentru că a fost probabil posibil şi poate nu mai este. - A fost probabil posibil şi poate nu mai este pentru că umplându-se spaţii urma să se demonstreze golul. - Umplându-se spaţiul urma să se demonstreze golul pentru că timpul nu lucrează deloc. - Timpul nu lucrează de loc pentru că n-are de ce. - N-are de ce pentru că nu găseşte. - Nu găseşte pentru că nu cere. - Nu cere pentru că n-are de la cine. - N-are de la cine pentru că nu se uită. - Nu se uită pentru că ar fura văzul. - Ar fura văzul pentru că i-ar face trebuinţă numai lui. - I-ar face trebuinţă numai lui pentru că l-ar folosi. - L-ar folosi  pentru că nu i-ar fi de ajuns. - Nu i-ar fi de ajuns pentru că n-ar şti ce este pentru că n-ar avea de unde. - N-ar avea de unde pentru că alţii au pentru că li s-a dat. - Li s-a dat pentru că a fost. - A fost pentru că s-a întâmplat. - S-a întâmplat pentru că nu se mai întâmplase. - Nu se mai întâmplase pentru că era ordine. - Era ordine pentru că nu se poruncise. - Nu se poruncise pentru că nu se simţea nevoia. - Nu se simţea nevoia pentru că era devreme. - Era devreme pentru că nu se dărâma nimic. - Nu se dărâma nimic pentru că nu se zidise nimic. - Nu se zidise nimic pentru că prisosea. - Prisosea pentru că era neprevedere. - Era neprevedere pentru că nu existase vreun început. - Nu existase vreun început pentru că nu se povestea nimic. - Nu se povestea nimic pentru că ar fi apărut pripeala, pentru că ar fi apărut o începere. - Ar fi apărut o începere pentru că s-ar fi rupt ceea ce nu fusese pentru că fusese fără să fie. - Fusese fără să fie pentru că mai fusese fără oprire. - Mai fusese fără oprire pentru că n-avea faţă. - N-avea faţă pentru că ar fi provocat legea. Ar fi provocat legea pentru că s-ar fi compromis. - S-ar fi compromis pentru că s-ar fi pus de-a curmezişul sieşi. - S-ar fi pus de-a curmezişul sieşi pentru că nu se avea, se vizitase zadarnic, n-avea chip. - N-avea chip pentru că lâncezise. - Lâncezise pentru că îşi dăduse drumul.


3

EU/NU/CI

Eu, regina pământului, v-am cerut o audienţă cu privire la urâta nedreptate ce i s-a făcut fiului meu, prinţul. Primesc prin poştă un răspuns meschin şi mincinos, din care se reflectă exact dorinţa dumneavoastră de a lupta spre a degrada psihicul fiului meu. Nu găsiţi timp pentru regină. Programaţi-mă pentru audienţă până nu-mi întorc faţa de la voi. Atunci va fi mai rău. Neruşinarea oamenilor va rămâne proverbială pe pământul acesta. Au jefuit şi maltratat şi pe regina întregii lumi. Probabil rangul meu nu vă este cunoscut. Numai regii se sperie când aud de el. Eu sunt mama tuturor popoarelor de pe întregul pământ. Nu ştiu ce le veţi răspunde când vor întreba de mine. Moartă sunt şi mai puternică decât vie. Mă pot detrona zece mari ţări.

Regina e frumoasă pentru că ştie ce vrea. Este mereu cu gândul acasă, unde vrea să pună singură masa. Regina e frumoasă, ce-i pasă. Dar regina este absurdă, fiindcă niciodată nu e surdă, la tot sau nimic, un pic. Regina e înaltă şi suplă, mănâncă mâncarea din lupă, şi luptă mereu, cu ce luptă, cu nişte pantaloni de catifea, turnaţi pe ea. Sunt necăjită că nu pot să comunic cu ea. Să ştii că Hegel s-a purtat ca un porc şi ca un escroc, agravând şi mai rău tinereţea, şi mi-a agravat şi psihicul. Doresc să mă căsătoresc şi, dacă mă fac bine, să am un copil, sau, dacă nu se poate, să cresc nepoţii de la fraţii mei, dar ei nu sunt căsătoriţi. Cu cel mare, sper să cunoşti problema cum a fost căsătorit şi a avut două fetiţe care i-au murit. Aş vrea să te văd, nu pot nici măcar să te ating, mi-e dor de tine şi am să mor de focul inimii tale drăgăstoase şi departe de mine, mamă.

Sunt la mutare de vreo cinci ore. Totdeauna nebunii au fost atraşi de unul dintre noi. Lumea, oricum, ne judecă după companie. Nu e permis să treci cu maşina în viteza mare într-un sens interzis. Poate e un orb, poate e un şchiop, poate e un schilod. Şi tu să-l omori, să treci ca un boier, ca un cavaler, ca un criminal, şi să omori omul în stradă. Ai maşină la scară, eşti boier, nu te opreşte nimeni, dar să nu omori pe nimeni. Rămân copii pe drumuri din cauza unui nenorocit ca tine.
 Lumânarea moare. Mă împinge în neant. Mă strânge în gravitaţia combustiei. Mă arde sub tălpi. Eu mă topesc. Ea se stinge. Eu mă sting. Ea se topeşte. Ne schimbăm pe la mijlocul vieţii. Care pe care. Cu dor de lumânăreanca de pe icoane de sticlă. Sunt numai cu piesele. Aşa cum se găseau când m-am întrerupt. Piesele astea pocite. Cine ştie care le este lumea?

Sunt ţigan, dar băiet de viaţă. Cred în legea mea în Dumnezeu, dar pe fetele mele şi pe băieţii mei îi bat de-i ia dracii. Viaţa este să mănânci carne cu mămăliguţă şi usturoi, să ai o gagică şi să dansezi, să bei vin. Dă-le doamne la ţigani, dă-le fabrică de bani. Nu te pui tu cu Margareta mea. Îmi dă ciorbă, carne cu mămăliguţă şi trei ardei iuţi. Ţiganii sunt cei mai mari deştepţi. Pe cine arestează? P-ăi cu milioane şi sute. Numai ţigani care fură. Dar care câştigă pe meserie? Arde-l-ar focul! Arde-i-ar focul pe toţi.

Oamenii sunt ostatici. Dansează în sac. Cine-i cară ca-n zilele bune? A, da, şahul, nutria, libidoul. Cum vor fi bujorii? Moda ostatică. Sic. Preşedintele tău a murit, al meu n-a murit. N-aş vorbi cu tine o zi. Dacă la noi e bine şi la ei e rău, atunci de ce la noi e rău şi la ei e bine? Boul naibii! Ţigancă fudulă.

E o plăcere să se salute – şi nu se salută – supravieţuitor pe supravieţuitor – condamnat pe condamnat – poză pe poză – poate gropar pe gropar – flămând pe flămând – mincinos pe vorbăreţ – soarbe pe zeamă – laur pe aur – ghinion pe chimion – cemăfac pe numaipot – ronţăit pe dinte – fum pe tămâie – pilă pe bilă – curvele pe turnători – robul pe Dumnezeu – misa pe plânsu-mi-sa – masca pe faţă.


PRO/FAN/FANI

Tu eşti, mă, taică? - Da' cine credeai? - Păi veni factorul şi zise că nu eşti tu, când îl întrebai eu dacă te-a văzut el, că-mi zisese vecinul că vorbi cu tine. - După vecin te iei mneata?  - Auc! - Atunci nu eşti tu . - Ce ştie vecinul cine sunt eu? Feciorul meu nu ştie nimic. Mă-ta e la biserică, mă duceam şi eu. Mai stai? - Cum să nu? - Dacă venişi tu, asta e baza. - Sunt în trecere, v-am adus cafea şi banane şi plec. - Ce să facem noi cu helea, ai nişte tutun? - Să-ţi nenoroceşti sănătatea? Am adus. - Ia să te văd. Minunate se mai prezintă. Ai ajutat ţara? - Ajutat. - Grele ţigări, şi au gust de varză, nu mai ai? împărţim şi la pomană, pun ţiganii mâna pe ele, sunt primite şi la ei. Nu ti teamă, cine are mai multe gâşte pe aici, nu prea au ce paşte, le-au tăiat toţi pentru hram. Nu-mi spune mie că m-aduseră pân' acasă, poate mirosul din ciorba de varză, din ţigările astea. Eu tot nu fumez. Cui i-ai scris naftalina? - Ce naftalină? - Naftalina lu naftalină ăla al lui... - Lasă, cam câte gâşte număraşi? - Un nor. - Vezi? nu erau de pe la noi. - S-or fi ţinut după mine de la Capitoliu. De unde oi fi venind, că am primit o scrisoare şi mi-a adus factoru' şi un şervet cu chipul tău pe el. N-am putut să citesc, erau alte litere, dar tu erai. Mai aveai niţel păr. - Ce-ai cu părul meu? - Pe ştergar, zic. Nu l-am arătat la toată lumea. Tu eşti. Vrei să te crezi, adică. - Pozele de la cămin nu-ţi mai plac? - Ba da, mă băiatule, alea-mi plac.- Şi restu' - Şi restul. - Hai atunci la hram, să vezi că nu e nicio gâscă tăiată. - Atunci nu merg. Trăiesc şi ăia ca noi? - Altfel. Am auzit eu. Factorul ştie mai bine. - De unde? - De la tine, poate de la tine. Venişi singur cu chinezi, popi români, miniştri şi o franţuzoaică. - Franţuzoaica da, era bătrână ca mneata. - Şi bătrână. Oricum, zici că mergi să-mi mănânci pomana, gâştele-alea. - Vorbeşti şi mneata. - Nu vorbesc, nu ţi-a spus factoru'? - Uite ce, termină cu prostiile. Primeşte-mă ca pe vremea când aveam păr frumos. Hai în casă, bem până ne ameţim. - Să ne ameţim. Nu te-am văzut de ani de zile, mă temeam să nu mori. - De ce să mor? În loc să mă aştepţi ca lumea, să-ţi spun cine a mai murit, ori, mai bine, cine mai trăieşte. - Să trăiască, eu nu m-am chinuit mult atunci. - Asta e viaţa. Te-a mai supărat stomacul? - Ce-am eu cu el? - Copiii nu veniră şi ei. - Le duc eu coliva. Dacă nu mă lasă ţaţa Floarea în pace, le-aş duce şi câinele vecinului, c-a rămas singur de tot. Ce să mai urdineze ca proştii în fiecare dimineaţă, până la mormânt? - Să te vezi şi cu factorul. - Cu el s-a întâmplat cum zisei, cu gâştele de-atunci. - Stai la gard. - Mă uit când vii. Nu-ţi sunt tată. - Îmi eşti. - Nu trăieşte pe aici. - N-a murit. - Cine conducea avionul? - Un comandant şi un echipaj. - El putea fi chiar comandamntul. - Au trecut mulţi ani. - 14. - Am stat eu la orfelinat. - Nu tu, fiul lui. - Ce-am cu beţivii din porturi care se dau aviatori, cu ţiganii. Ce mă întrebi pe mine? Du-te la mamă-ta, la împărţeală. - Auzeam că s-a surpat malul cu toţi ai noştri. - O găseşti tu, eşti umblat. - Da, şi o găsesc... Mă găseşte ea, trece pe lângă mine, parcă nu mă cunoaşte, se uită după mneata. - Nu mă interesează. Sunteţi mari demult. Treaba voastră, vă aveţi bine, nu vă aveţi. Eu n-avusei noroc. Putea fi şi mai rău. Viaţa e scumpă. - Eu te-am căutat. Am încercat să-i dau de urmă şi aviatorului. - Ce-ai vrea să fac? Ţigările tale, ia şi tu de fumează. - Nu obişnuiesc. - Dar eu îţi dau voie. - E târziu. - Fumează, fumează cu mine, altceva să nu faci. - Fumează al cântăreţei şi pentru mine. - Da' tac-so nu-l lăsa. - Auzi om, tată. - Nici el nu e tatăl băiatului. - Cum s-au născut copii fără taţi în satul ăsta? - Au fost morţi de la început. Ce credeai când spuneam crezul? - Ai dreptate, auzeam numai fericirea femeilor. - Tatăl dumitale...Al cui mai e...Întrebă-l pe el, pe sub mal. - A omorât-o pe mama, domnule. - Poveşti, mai mult morţi bune, de-aia vin şi eu să te văd din când în când. Nu-mi aduc şi fiul, dacă l-aş aduce, n-ar fi al tău. - Ţine-o aşa, şcoala merge. - Ce-ai cu şcoala? Parcă te lepezi de toate. - Am trecut prin multe şcoli. - Toţi te slăvesc. - Ce să facă? - Asta e.  - Tu te-ai aşezat în alte părţi, cum e timpul? - M-am certat cu toate oraşele, iar aici nu mai găsesc pe nimeni. - Prinde gâştele de picioare şi du-te după crăiuţi. - Lasă, că am eu grijă de ei. Îi ajut. Îi am la mână. Fac ce vreau eu. Joacă după cum le cânt. Ce crezi? Am urcat. Îmi pierd tot timpul pentru ţara asta, sănătatea, pe degeaba, pe viaţă, e ştiută, şi pe moarte. - Nu ai cheltuit tot de-acasă şi nu ai agonisit. - Nu-ţi văd locul odihnei. - N-oi fi având. Să dau mereu din coate până la judecata odihnei de apoi. - Eu nu te pot judeca, de-acum te-ai făcut jidan din biblie. Nu mai am alt rost pentru tine. Animalele au pierit. Izlazul se stârpeşte. Mama lor, mama noastră, cum o să terminăm? - Ce să? - Pomană să te învăţ eu pe tine. - Spune tu. - Eu mă ocup cu altceva. - Nu ţi-am spus acum câţi ani? - Du-te, pune semn pentru voi, pentru copii. - Te-ai luat cu treburile şi  nevoile. - Puţin spital. - Ai uitat de inima lumii. Dar măcar acum aruncă-te, poate te recuperezi. - Ce şi ce. - Taci, că de cancer nu se moare, nici de bine. - De-asta nu se trăieşte. - Administraţia cozilor m-a pus pe lista neagră şi m-a vârât într-o baie publică de sânge roşu, galben şi albastru. Mi-a stat ceasul la obiecte pierdute. Mai prosteşte-te tu, şi nu-ţi primeni osul, şi stai tânăr, nemintos, dacă nu te pui de-a curmezişul cu anunţuri de departe. - În niciun loc. - Mici averi de dicteuri, codoş de codobaturi. - Într-o biserică, la nuntă. - În cuşca închisă pe dinăuntru. - În zborul păsărilor din bioxid de carbon. - De ani de zile aceeaşi poveste. - Până zilele trecute, dând buzna în partea opusă. - Trecându-le pragul verde. - La dracul femeilor în călduri. - Feţe negre de supărare şi veselii erotice. - Muştele dansează în gunoi. - Copiii, nu toţi, şi ei, de nu se mai cunosc de gunoi. - Părinţii îi caută. - Nu se mai cunosc nici gunoierii, nici miliţienii. - Muştele bagă de seamă, nu mai dansează, rostogolesc un fel de minge obraznică. - Un obraz-două. - Zbârnâie nişte nasturi de gumă de mestecat încheiaţi la spate. - Ba pe umăr. - Ce mi l-au dat peste cap. - Şi era copil. - Câteva muşte s-au făcut şi ele, cele bune, copii.. Lasă asta, hai să ne închipuim ce vedem. - Văd o pasăre albă, e o barză, un ocean, şi-n mijlocul lui o balenă. - Văd un cangur, un ocean, şi în mijlocul lui o balenă.


Epilog

Faptele noastre se petrec totdeauan într-o încăpere ca aceasta. Pisicilor nu le mai place carnea, ci muzica. Se zbârlesc ascetice şi vor să ne ia locul. Năzăresc, într-o camionetă pentru haine furate, doar un crac de pantalon din costumul meu de profesor de estetică religioasă. Celălalt crac e acum din doc american. Lipită de şold, o gresie cu care ascut coasa. Haina o arunc în pădure, împreună cu geamul ochelarilor. Încă două coase străvezii, în bătrânul rădvan, prin lumea largă. Şi joarda uscată a cinstitului şarpe, pe spinare. Mă închin în joacă, pe un singur mal. Altul nu mai este. Pe râpă în jos, hopuri peste hopuri, fiinţa îndepărtându-se spre primăvara înverzită în ghearele păsării de fier.


 

 Nota redactiei :
Din respect pentru filosofia lui Noica, am început prin a vorbi despre filosof. Acum ne permitem să vorbim şi despre autorul acestei piese, sub titlul :


GEORGE ANCA ŞI ÎMPĂTIMIREA LUI LITERARĂ
PENTRU FILOSOFIE

oferindu-vă versurile pe care le reproducem mai jos.

 Shankaracharya
În româneşte de George Anca


SUNDARYA LAHARI
Frumoasa Unduire

1
Shiva shakti una de nu-i cu puterea-i cel augural
Nu poate zamisli nici macar sa se urneasca din loc nu poate
Si cum fara virtute ar indrazni cineva sa ti se prosterneze in ruga
Tu venerata de zeitatile facerii proteguirii si distrugerii
2
Dintr-un fir de praf de la picioarele tale facatorul
Creeaza lumi intr-una proteguitorul le poarta cu o
Mie de capete distrugatorul le preface in scrum
Spre a implini ritul ungerii trupului sau cu cenusa
3
Induratoareo esti soarele alungand intunericul nescrisului
Torentul trezviei negandindului piatra cintamani
Atoate datatoare saracului celor inecati in marea nasterilor
Le esti coltii mistretului Varaha incarnand pe Vishnu
4
Toti ceilalti zei imprastie daruri cu toate mainile
Numai tu nu ci ne aperi de inficosare ne darui
Roade mai mult decat dorinta noastra in toate lumile
Tu alinare numai la picioarele tale aflam adapost
5
Mama celor ce-ti ingenunche inchinandu-ti-se odata Vishnu
S-a facut femeie si l-a atatat pe sihastrul suprem dusmanul lui Pura
Si  Amor prosternandu-ti-se distruse pocainta marilor intelepti
Orbindu-i cu forma-i colirul din ochii soatei sale Rati
6
Fiica muntelui Himalaia primind o tandra privire a ta
Amor cucereste aceasta lume numai cu arcul sau
Si cinci sageti de flori struna fiind albinele surugiu
Primavara caleasca adierea dinspre miazazi
7
Apara-ne dinainte cea fara seaman fala distrugatorului lui Tripura
Fata stralucindu-i precum plina luna de toamna
Trupul greu de urcioarele tatelor cat tamplele de elefant
Mainile purtand arcul sagetile funia si boldul
8
Putini alesi ti se inchina unda constiintei cidanandalaharim
Asezata pe genunchii supremului augur in culcusul formei augurale
Din salasul cintamani plin de arbori kadamba pe o insula
Nestemata tu inconjurata de ceri in mijlocul oceanului de ambrozie
 
9
In lotusul cu o mie de petale sahasrara petreci secret cu domnul tau
De-ati suit calea toata kundalini pamant in muladhara
Apa in manipura foc in svadhisthana aer in anahata
Eter deasupra in visudhi si minte in ajna intre sprancene
10
Slavita te scobori din inaltimi ametitoare spre salasu-ti
Inrourand toate vinele cu nectarul picurat de picioarele tale
Si prefacandu-te insati intr-o serpuitoare incolacire
Adormi in golul fin muladhara precum radacina lotusului
11
Atotputernico salasu-ti se face in patruzeci si patru unghiuri
Cu patru roti de bunaprevestire cinci alte roti de putere
Noua radacini temeinicindu-te din fire si trei linii
Incercuitoare acoperind opt si saisprezece petale
12
Tie fiica a muntilor inzapeziti frumusetea
Zadarnic poeti mari ca Brahma incearca a o zugravi
A te vedea-si doresc zane ceresti precum Urvashi ori Rambha
Inchipuindu-si imbratisarea binecuvantatorului
13
Atotputernico arse dau navala cu sutele codanele
Cu pletele despletite panza dezvelindu-le sanii
Sariurile de matase lunecandu-le sa prinda
Uratul hodorogit neiubit de-l miluisei cu o ochire
14
Atotputernico perechea picioarelor tale de lotus e
Mai presus de cele cincizeci si sase  raze din miezul terrei
Cinzeci si doua din apa saizeci si doua din foc cincizeci si patru
Din aer saptezeci si doua din eter si saizeci si patru din gand
15
Amutesc in gura alesilor vorbe mai dulci ca dulceata
Mierii laptelui strugurilor numai ce o data ingenunchiara
Dinainte-ti alba luna de toamna purtand luna noua giuvaer in coroana
In mana cu o carte si rozar de cristal de dar si nefrica
16
Putinii si bunii inchinandu-se imbujorata splendoare
Precum soarele infloreste lotusii roind in mintea poetilor
Incantand o lume cu adancile lor incantatii sringara lahari
Raurind unde feciorelnice ale patimii zeitei intelepciunii
17
Mama cine la tine mediteaza la insotitoarea-ti Vasini si celelalte
Izvoditoarele cuvintelor bune frumoase ca pietrele de luna
Devine compunator de mari opere de arta in fragede expresivitati
Precum fata lotus a zeitei intelepciunii asemanandu-se marilor

18
Zane ceresti precum Urvashi avand frumosi ochi tremuratori
Ca ai porumbitelor padurii palesc sub vraja celui meditand
La tine scaldand cerul si pamantul in focul slavit al razelor
Trupului tau asemanatoare bujorilor rasaritului de soare
19
Regina distugatorului cine-ti mediteaza kamakala
Vazandu-ti fata punct jos sani pereche mai jos pantecele
Pe loc poate lua mintile femeilor ca pe nimica
Acela iute poate cuceri trei lumi tu cu sani soare si luna
20
Cine te mediteaza statuie in piatra de luna
Izvorand ambrozie din razele mii ale formelor tale
Surpa semetia serpilor ca sakunta regina Garuda
Si vindeca pe cel febril dintr-o privire atotlecuitoare
21
Alesii unduirii preainalte intru binecuvantare
Zaresc in mintea-le nemaiizanita fata formei tale
Fulger viere de soare fulger foc miezuri sufletului
Para suprema-n luciul mahalotusului petale mii
22
Zamislitoareo numai tu mantuind cu adevarat
Plecandu-ti la picioare coroana Vishnu Brahma Indra
Apleaca-ti bunatatea privirii asupra robului
Tau spunandu-ti zamislitoareo vezi-ma
23
Arcata-ti forma sub greul tatelor bujor de purpura
Din trei ochi privind pe crestet creasta purtand luna plina
Cum pare-mi-se jumatatea dreapta ti-o ai apropiat
Neindestulata de stanga binecuvantatorului
24
O clipa miscandu-ti spranceana a tandra porunca
Lumea o face facatorul o tine tiitorul
Distrugatorul o distruge spre sine intorcandu-se
Dumnezeu isi topeste forma in binecuvantarea-ti
25
Binecuvantarea puja inchinarii la picioarele tale
E si puja treimii zeilor dintru trei haruri nascuti
Cum se tin aproape intr-una sub talpile tale
Coroanele aplecandu-si mainile impreunandu-si
26
Inalt preacurato atoatefacatorul moare
Atottiitorul moare ingerul mortii moare
Atotbogatul moare atotveghetorul ciorchin de zei
Inchide ochii in potop pe cand sotul tau te curteaza

27
Cu ochii tie pierduti vorba-mi in dodii fie rostire
Numelui tau madularele inchinare umbletul inconjur
Hrana ofranda jertfita zacerea plecaciune tie
Tot ce-mi e pe plac prefacandu-se in inchinare tie
28
O mama dumnezeu dupa dumnezeu piere chiar band ambrozie
Prapaditoare de moarte batranete si frica de dusmani
Ci fara sfarsire-i zamislitorul binecuvantarii
De inghiti otrava cea mai rea si cum ocrotit de cerceii-ti
29
Cand te ridici a-ti intampina creatorul binecuvantarii
Sosit acasa pe neasteptate si dumnezeu dupa dumnezeu
Ti se inchina ei fereste coroana lui Virinci
N-o frange pe a lui Vishnu ocoleste coroana lui Indra
30
Intruchipate cum flamele disolutiei sunt dar celui ce zice
Tie ma inchin inconjurata pretutindeni de raze
De putere precum anima izvorand din forma stralucinda
Si carui bunastarea celui cu trei ochi ii pare abia iarba
31
Dumnezeul fiintelor cand crease lumea in totalitate
Cu saizeci si patru de tantra multumise puterile ascunse
Ci la vorba ta a adaos pamantului a ta Tantra
La toti daruindu-le cele patru dharma artha kama moksha
32
Mama tu lui Shiva shakti literele kamal ksitir atha
Ka a e la ha sa ka ha la sa ka la adaugate
Celor trei hrims vezi paramaraharyah
Se prefac in numele si chipul tau namavayavatam
33
Nestramutato cei alesi dorind a se bucura intr-una
De binecuvantarea-ti te slavesc insirand in rozariu
Pietre precum cintamani picurand libatii de unt pur
Incantand mantra cea mare panchadasi incepand klim hrim srim
34
Prea luminato esti trup zamislitorului de binecuvantare
Cu soarele si luna sanii-ti fiindu-ti sine cel pur cu noua fete
Asemeni lui si tie potrivit incantandu-ti-se
Nemuritoare binecuvantata samarasaparaananda
35
Minte esti eter aer esti si foc si apa si pamant
Insati esti lumea nimic nu exista in afara de tine
Har fericit dintru dezmarginire pre sine a te intrupa
I te harazesti mireasa tanara lui Shiva cid-ananda

36
Slavesc pe atotfericitorul dintre sprancenele tale ajna-ceakra
Iradiind ca mii de sori si lune avandu-te parte-i atotputernicie
Asupra careia meditand in credinta traiesti pe lumea
Harica nemaivoind lumina neatinsa de soare luna si foc
37
Ma inchin atotbinevoitorului din a ta visudhi-ceakra
Pur cristal luminandu-se eter si tu partasa lui Dumnezeu jumatate
De lumina-va astrala bucura-se lumea intunecata la minte
Precum pasarea ceakori scaldandu-se in razele lunii
38
Ma inchin celor doua lebede fara seaman ham si sah plutind in mintea
Celor de seama-ndulciti la mierea stiintei din lotusul in floare
Si din gangureala carora iau fiinta optsprezece arte
Si care cern binele din rau precum laptele din apa
39
Mama ma inchin mereudistrugatorului din a ta svadisthana-ceakra
Aratandu-se in forma focului preaputernicei a carei privire
Inrourata de bunatate vindeca in racoare cand uitatura
Manioasa a distrugatorului arde lumi intru apocalipsa
40
Ma inchin celui albastru nor salasluit in a ta manipura-ceakra
Infulgerat intru stralucirea puterii distrugatoare de intuneric
Inluminat cu arcul lui Indra batut cu geme si ploi miloase
Peste cele trei lumi arse de distrugator in marea disolutie
41
Meditez la a ta muladhara ceakra avand noua fete
Dansand cosmicul dans in noua rasam impreuna cu insasi putinta dansului
Astfel aceasta lume se mai naste o data din tata si mama
Prin buna-voirea acestei perechi nicicand despartindu-se
42
Fiica muntilor inzapeziti cine-ti zugraveste coroana de aur
Batuta in sori precum geme va zari luna plina in luciul
Multsplendidelor pietre de pret intru aurul
Coroanei tale de aur coroana ta precum arcul lui Indra
43
Bine vestitoareo risipeste intunericul din mintile noastre
Cu pletele parului tau moale si des de lotusi albastri in floare
Imi pare cum ca florile arborilor dintr-a lui Indira gradina
Se pogoara aici spre a se invrednici de adevarata-le mireasma
44
Fie-ne bunastare cararea parului tau purtand sindura
Asemanandu-se soarelui in rasarire prim ostatic
In pletele tale dese intunecoase si pline de lupta
Imi pare izvor undei frumusetii fetei tale saundaryalahari

45
Fata ta umbreste radianta lotusului tu bland suras
Dinti frumosi tandrete cu ochii sau ca albinele
Distrugatorul lui Amor soarbe mierea fericirii
Carlionti gingasi pe frunte ti se risipesc tot ca albinele
46
Imi pare fermecata-ti frunte stralucitoare si pura
Ca o a doua luna noua in coroana prinzandu-ti-se
Fata langa fata luna noua langa luna noua
Intru o luna plina innourata de ambrozie
47
Mama Uma incruntata a curma spaima universului
Spranceana ta aplecata spre albinele ochilor imi pare
A fi arcul lui Amor instrunat in mana lui stanga
Si astfel ascuns la mijloc de bratul din fata si degete
48
Ochiul tau drept intruchipand soarele zamisleste ziua
Ochiul tau stang intruchipand luna zamisleste noaptea
Ochiul tau de-al treilea radiant precum lotusul intredeschis
Zamisleste amurgul la intalnirea noptii cu ziua
49
Privirea ti-e vasta Vishala norocitoare Kalyani
De neinvins Ayodhya de catre lotus unda Dhara
De bunatate atat de dulce Madhura proteguitoare Boghavati
Avanti victorioasa Vijaya capitale cuvinte
50
Ochiul tau de pe frunte parca s-ar inrosi gelos
Pe ceilalti ochi precum albinele gata a gusta noua emotii
Si de nedespartit de cele doua urechi nerabdatoare
A se bucura de mierea florilor compuse de poeti
51
Mama tandra ti-e privirea de dragoste spre auspiciosul Shiva
Plina de impotrivire fata de ceilalti furioasa pe Ganga minunandu-se
De al treilea ochi al domnului speriata de serpii-podoaba viteaza
Ivind sangele lotusului buna cu ai ei miloasa cu mine
52
Putere ce improspatezi intr-una neamul inzapezitului munte
Cei doi ochi ai tai zburand spre urechi cu penele genelor
Au de gand sa scoata din minti pe distrugatorul lui Pura
Intocmai sagetilor lui Amor trase pana la ureche
53
Indragito de Domnul colirul iti colora cei trei ochi
Rosu alb albastru precum triada harurilor rajas sattva tamas
Generatoare ale zeitatilor creatiei protectiei si distrugerii
Intru tine dizolvandu-se la vremea marii disolutii

54
Zeita cu inima data domnului creaturilor din ochii tai
Plini de mila prietenoasa si impodobiti cu trei culori
Rosu alb negru ai faptuit intalnirea sfintelor trei fluvii
Sonabhadra Ganga si Yamuna spre a ne purifica
55
Fiica regelui muntilor spun invatatii ca atunci
Cand tu inchizi si deschizi ochii creezi si distrugi lumea
Atunci spre a protegui acest intreg univers nascut prin
Deschiderea ochilor tai tine-i mereu deschisi neinchisi imi pare
56
Eterno ochii deschisi ai pestilor se ascund in apa rusinati
Negresit de ochii-ti spunand povesti urechilor tale
Zeita bunastarii salasluita in ochii tai paraseste albastrul
Lotus inchis dimineata si intra printre petalele-i noaptea
57
Bineprevestitoareo si scalda-ma biet de departe in ochii tai
Ce ajung pana la urechi si se aseamana intredeschisului lotus albastru
Binecuvantat voi fi astfel si nici tu n-ai paguba
Cum si luna isi raspandeste razele peste padure si palat la fel
58
Fiica a regelui muntilor curbura dintre ochii si urechile tale
Pare oricui a fi arcul lui Amor cu florile sageti
Astfel privirea indarat din coada ochilor tai
Taind calea urechilor seamana tragerii unei sageti
59
In oglinda obrajilor ti se reflecta cerceii rotunzi
Si fata ta imi pare carul cu patru roti al lui Amor
Ce-l invredniceste a lupta cu domnul peste Pramathas Shiva
Gata de navala peste pamant roti soarele si luna
60
O indragita domnului auzindu-ti dulci laude cantate
De invatata Sarasvati unda nectar amritalahari
Iti misti capul cu incantata pretuire pe cand
Cerceii clincheteaza cling cling aplauzele tale
61
Flamura neamului inzapezitului munte mlada de bambus
Nasul tau respire intru plinirea faptei noastre timpurii
Mladitei pline perle eterice dand pe din afara
A le purta aduse de aer prana pe nara stanga
62
Zeita cu dinti frumoasi buzele rosii din fire iti seamana
Ti-oi spune cu ce cand lujerul coralului va rodi
Sangele poama de bimba tocmai iti rasfrange buzele
Cum nu s-ar rusina asemuindu-li-se cat de putin

63
Se satura pasarile ceakora cu dulceata surasului tau
Revarsata lumina de luna plina a fetei tale
Apoi cu pofta de acru beau unde nectarice amritalaharim
Ale razelor lunii noapte de noapte ce le par ovaz acru
64
Mama ti-e limba rosie floare de hibiscus recitand
Neintrerupt norocitoarele haruri ale sotului tau
Pe varful ei cristal alb asezata zeita Sarasvati
Se inroseste pana se aseamana rubinului
65
Mama de-ai invins demonii si apoi coifurile si-au scos de pe cap
Zeii razboinici Subrahmanya Indra si Vishnu ci mai purtand
Scuturi si neputandu-se impartasi din nirmalya celui auspicios
Le-ai dat camfor ca luna alb de-l mancara si se saturara
66
Cand zeita sunetului canta la vina faptele domnului
Creaturilor tu clatini capul rostind vorbe de lauda
Dulceata vocii tale atat intrece armonia strunelor
Ca zeita muzicii ascunde vina si-o face sa taca
67
Fiica a muntelui cum sa-ti zugravim barbia fara seaman
Manerul oglinzii il mangaie cu varful degetelor
Tatal tau inzapezitul munte apoi il ridica iar si iar
Domnul tau invapaiat de dorinta buzele a-ti sorbi
68
Gatul tau trupina lotusului ce fata iti este sub par
Ravasit zi-n zi de imbratisarea invingatorului lui Tripura
Siragul de perle in jos cat de alb pare intunecos
Frunza de lotus dinaintea sandalului inmiresmant
69
Zeita haruita intru ale muzicii trei linii pe gat
Ca de la cordelele ce domnul tau ti le-a legat la nunta
Stralucesc asemeni hotarelor celor trei sate de unde
Vin melodiile dulci Shadja Madhyama Gandharva
70
Speriat de unghiile domnului tau dusman lui Andhaka
De-i taiase mai inainte unul din cele cinci capete Brahma
Nascut din lotus inger creatiei cu cele patru ramase
Iti lauda frumusetea mainilor lujere de lotus a-l mantui
71
Uma spune-ne tu cum sa zugravim rapitoarea frumusete
A mainilor tale cu unghii mai radiante ca lotusul rosu in zori
Ci rosul lotus nici impreunat culorii picioarelor lui Lakshmi
Nu ajunge nici a saisprezecea parte din frumusetea mainilor tale

72
Mama zeita risipeasca-ne durerea tatele tale
Cum iti alaptezi deodata fiii Kumara si Ganesha
Cel cu fata de elefant isi duce mana la tampla a tata-ti
Nelinistit si grabnic intru fostul parintilor raset
73
Zeita flamura regelui muntilor fara tagada
Tatele-ti sunt nestemate potire cu ambrozie
Fiii unul fata de elefant si Kartikeya ucigasul demonului Kraunka
De-au supt raman eterni copii nemuritori in feciorie
74
Mama tatele tale poarta sirag de perle de pe
Tamplele celui cu fata de elefant preacurate in alb
Ci oglindindu-ti buzele inrosindu-se ca poama de bimba
Astfel asemanandu-se gloriei domnului tau rasfrante in maretie
75
Fiica a muntelui laptele revarsat din tatele tale
Imi apare ocean de ambrozie izvorandu-ti din inima
Unda de trezvie ce-o bau cu voia-ti si acest copil din Dravida
Ajungand sa compuna opere cu ecou in minti de renumiti poeti
76
Mama fiica a muntelui cand flacarile maniei
Distrugatorului il acoperisera Amor plonja in lunca
Adanca a buricului tau lumea se uita la suvita
De fum ridicandu-se ca la dara  tuleielor pe piele
77
Augurala mama parul de deasupra zveltului tau mijloc
Precum marunta unda a intunecatului rau Yamuna
Da inteleptilor si parerea ca hotarul dintre potirele
Tatelor s-ar exila in adancul buricului scapand din stransoare
78
Fiica a muntelui buricul tau infloreste precum
Unda lina a fluviului Ganga ori brazda lujerului de par
Purtandu-ti lotusii sanilor ori flama lui Kama intru soata-i Rati
Ori gura pesterii unde ochii domnului tau isi mantuie ispasirea
79
Icoana feminitatii fiica muntelui ferita fie-ti mereu
Talia zvelta apasata de greul tatelor
Incordandu-se incet-incet ca spre a pocni
Precum copacul spalat de potop de pe malul raului
80
Zeita mijlocul ti-e prins ca de lujere de lavali
In intrarea pantecului altfel sanii grei l-ar rani
Potire de aur atatate de Amor zvacnind in parti
A-si lasa vesmantul dulce cand tu esti cu gandul la domnul tau

81
Fiica muntelui regele muntilor lua greul si
Vastitatea versantilor sai si ti le facu zestre
Asa se face ca soldul iti este greu si vast
El ascunde pamantul si-l face usor ca fulgul
82
Fiica muntelui maiastra iubirii invingatoare ramai
Coapsele tale bat trompa elefantului salbatic tulpina bananului de aur
Frumosii-ti genunchi intariti de prostrarea intru
Domnul tau pravalesc tamplele elefantului lui Indra
83
Fiica muntelui tremur cu tremur picioarele tale-s
Sagetate nastrusnic de Amor ci inca pe atatea sageti
Tremuri a invinge pe domnu-ti distrugatorul cum varfurile
Lucesc precum coroane de ingeri slefuindu-ti unghiile
84
Mama pune-ti fii buna si pe crestetul meu talpile eflorescente
Impodobind upanisadele vedele incoronand
Ti le uda Ganga in ruga din rasaritul par al domnului creaturilor
Iti radiaza rosii precum rubinul din coroana lui Vishnu
85
Lasa-ne a spune plecaciune picioarelor incantand ochii
Atat de stralucite si aprinse de rosul herborial
Domnul fiintelor este gelos pe arborii de ashoka
Din gradina ce tanjesc a fi calcati de talpile tale
86
Cand lotusul piciorului tau loveste fruntea domnului tau
Pe cand dragostindu-va el spune numele alteia si-si lasa capul
Rusinat atunci si Amor isi racoreste ranchiuna pe domnul tau
De a-l fi ars si victorios se proclama in clinchetul bratarilor gleznelor tale
87
Mama nu e de mirare ca picioarele-ti intrec lotusul locuinta
Ferice zeitei bunastarii petalele-i cad iarna i se inchid noaptea
Pe cand picioarele-ti slavite haladuie-n zapada si noaptea
Ele imbogatesc nesfarsit pe rugatorii-ti cu mintea in rit samaya
88
Zeita cum de asemanara poetii spinarea testoasei
Cu varful picioarelor tale aparandu-ti credinciosii
Si cum sa ti-l fi inaltat dusmanul lui Tripura gratios
Si sa ti-l puna pe piatra de moara la nunta voastra
89
Zeita de casapisi demonul Canda picioarele-ti instaresc
Saracii rugandu-ti-se tu razi de arborii kalpaka din cer
Rodind in ramurile fragede poame numai pentru ingerii din cer si-ti razi
Si de nimfa ceresti cu unghiile ca zece lune inchizandu-le lotusul mainilor
90
Lasa-mi viata mintii si simturilor sa fie albina
Cu sase picioare pasind pe lotusul piciorului tau
Ce indestuleaza saracul dupa dorinta cu miere si frumusete nesfarsita
La fel de aratos ca un buchet de flori de kalpaka
91
Zeita frumoasa la umblet lebedele din preajma ta
Iti tot invata pasii gratiosi mereu poticnindu-se
Astfel lotusul piciorului tau parca le arata cum sa paseasca
In clinchetul bratarilor de la glezne batute cu pietre scumpe
92
Zeii creatiei protectiei distrugerii se pierdura in salasul tau
Cel augural invelit in alba-i preastralucire
Imbujorat de rasfrangerea razelor din tine izvorand
Bucura ochii intruchipand rasa iubirii sringara
93
Gratioasa putere a celui augural spre a protegui
Lumea infloresti imbujorata carliontata surazand
Cuminte blanda ca floarea de sirisa in inima diamant
Sanii atat de svelta in talie si pulpele vaste
94
Pata lunii e mosc luna e apa in albie de smarald
Amestecata cu lunare raze de camfor vazand cum
Zi de zi intru bucuria scaldei o golesti creatorul
O umple iar si iar de dragul tau acesta-i adevarul adevarat
95
Tu esti consoarta domnului suprem invingatorul lui Tripura
Ci mintea nestatornica nu e in stare a ti se inchina
La picioare de aproape astfel zei precum Indra se multumira
La poarta cu celelalte puteri ale tale ca anima
96
Prea curata ideala feminitate multi poeti se indreapta spre
Zeita intelepciunii consoarta facatorului altii prin feluri de bogatii
Se fac lorzi ai zeitei bunastarii ci sanul tau il atinge
Numai dumnezeu marele nici macar arborele de kuravaka
97
Regina supremului inteleptii te vad fiind zeita
Intelepciunii soata facatorului zeita bogatiilor
Soata proteguitorului fiica muntelui soata distrugatorului
Ci tu a patra forta mahamaya de nepatruns orbesti universul
98
Mama spune-mi cand poate invatacelul tau bea apa
Ce picioarele ti-a spalat amestecata cu herburi inrositoare
Prefacand si tonti din nastere in poeti si semanand
Sangeriei licori din lotusul gurii zeitei intelepciunii

99
Cel ce ti se incredinta intru stiinta si nenevointa
Intrecator facatorului si proteguitorului acela cu trup orbitor
Dezmargineste gandul soatei lui Amor si fara mai nastere
Traieste indelung si se bucura de fericire nemarginita
100
Mama lauda aceasta compusa cu propriile-ti cuvinte se aseamana
Inchinarii luminii catre soare cu chiar razele lui
Ofrandei catre luna cu apele revarsate din piatra de luna
Si facerii pe plac oceanului cu propriile ape

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971