Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
NU S-AR CUVENI O GREVĂ A GÂNDIRII? Se întreabă Liviu ANTONESEI
FARSE ALE GUVERNARILOR DE STÂNGA CU PLUSĂRI DIN PATRIMONIUL ROMÂNESC
DESPRE PERSONALITATEA LUI Karl Friedrich, prinţ moştenitor al Casei de Hohenzollern
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare II
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare III
Marian PETCU: “PHILOBIBLON” – CEA MAI MARE REVISTĂ DIN ROMÂNIA
Tiberiu COSOVAN: „BUCOVINA ÎNARIPATĂ” SE ÎNALŢĂ SPRE CER
Anca GOJA: TEATRUL ARARAT
Lucreţia BERZINTU -INTERVIU CU LUIZA CALA
SFERICITATEA ETERNĂ A GENIULUI, EMINESCU - Magdalena ALBU
IMAGINEA SATULUI ROMANESC IN CREATIA LITERARA DIN DIN VOIVODINA
CRITICUL DE POEZIE - UN PARAZIT AL SENTIMENTULUI UMAN? eseu de Al. Florin ŢENE
ACCESUL ELEVILOR LA MAREA LITERATURĂ - Prof. Carmen CĂTUNESCU
INTERVIU CU „UN MARE EVADAT” -SCRIITORUL AUSTRALIAN DE ORIGINE ROMÂNĂ, V. NICHOLS - George ROCA
ASASINAREA POETULUI NICOLAE NEAGU - George ANCA:
Catedrala mitropolitană Sf. Dumitru din Craiova – ctitorie a Domnitorului Matei Basarab - Dan LUPESCU
Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H. îşi avea locul în centrul României de azi- Dr. Napoleon SĂVESCU
SEMNUL CRUCII - Adina Livia CHIRILA
NAŞTEREA FILMULUI, ARE EA O DATĂ CUNOSCUTĂ ? - Vlad LEU
Cum staţi cu inima? - Ionuţ CARAGEA
PAGINA A PATRA

 

 

SFERICITATEA ETERNĂ

 A GENIULUI, EMINESCU… 


 
Rotunditatea intelectuală a unei naţii, spaţiile ei de circulaţie valorică intrinsecă se regăsesc zăbovinde latent şi predestinate, parcă, în „sâmburul” viu şi fascinant al „coexistentei contrariilor” omului universal – Geniul. Paşii-definiţie ai noţiunii, oricâţi ai număra în şirul vremilor, se ating ca o curgere lină în geometria lor fixată, proiectând cu o spectaculozitate rar întâlnită dansul ziditor al expresiei înalte, desăvârşite, ce fluidizează unic şi major eternal şi absolutul din adevărul oricărei finite, precum va fi zis-o cel care, constrâns a se muta în Caesareea Palestinei în anul 231, închise ochii la puţin timp după prigoana anticreştină a împăratului Decius, în timpul căruia fusese încarcerat, exegetul creştin timpuriu, Origene.
 
Cum cerul îşi toarnă zilele şi nopţile în albiile pietruite ale apelor sau cum astrele îşi lipesc luminile de colţurile singuratice ale stâncilor, cu esenţe peste vibraţii şi cu adânciri de sunete peste monotonii grave şi-a umplut rosturile fiinţării sale pământeşti una dintre perfectele întretăieri de raţiune şi de sentiment ale spaţialităţii româneşti şi universal, „manieristul” romantic total, ca şi Goethe, Eminescu.

Sentimentul degajat al operei în sine implică un teritoriu prestabilit de universalii determinate, nişte universalii care, dacă am putea considera aşa, se adaugă unul altuia şi se leagă atât de strâns, de intim, încât se naşte impresia de poziţionare a cititorului pe circumferinţa bine definită a sensibilităţilor profunde, a sensurilor şi a trăirilor purificatoare, aflate laolaltă într-o stare de pendulare armonioasă între punctul paradisiacului oniric şi cel ontic, al neliniştilor, al nimicniciei şi al răzvrătirilor sociale sau pasionale de tot felul, încheindu-se totul, ca într-o temă, parcă, „specială şi specifică”, cu momentul psihologic final: detaşarea evidentă a creatorului, a omului faţă de realitatea fizică imediată, dar o realitate deloc oarecare, ci una mustind a falsitate şi a relaţii de ordine haotice, pigmentate cu frânturi spelbe de logică sterilă şi deformată şi amestecate cu fardurile triviale ale intenţiilor omeneşti mărginite şi oculte.

Optica fundamentală a întregii opere eminesciene este de o structură arhitecturală a sophicului şi a poeticului aparte. Ni se aşază aici o deplină dezvelire a sufletului lui Eminescu, el rămânând, până la urma, departe, în spatele unui timp adimensional, de unde trebuie să îl percepi mai mult decât ca pe o lume, trebuie să îl simţi aidoma unui spaţiu închis, în care irizaţiile culturii româneşti şi universale  se regăsesc fibră cu fibră, punctiform, cu pulsaţii ritmice şi ample, ce stilizează şi impun, fiindcă, precum se adânceşte în auz somnul copacilor din seminţe, aşa şi conştiinţa Poetului se desfăşoară pe sine în unicul sau templu existenţial, care este Cuvântul. De fapt, conştiinţa se supune conştiinţei; ea nu are nici în faţă, nici în spate un alt rang de raportare, ci se identifică permanent cu sine însăşi şi cu nimic altceva, exact ca în jocul adevărat al iubirii de tip absolut, unde cei doi indragostiţi se suprapun şi se confundă unul cu celalalt, nedând voie niciunui intrus să ameninţe echilibrul afectiv dăruit de divinitate.

Precizam în titlu despre sfericitatea eternal a geniului. Într-adevăr, orice zona sau segment am alege din scriitura creatorului, vom întâlni peste tot o suma infinit majorată prin alte şi alte conotaţii interpretative, ce se vor adăugitoare întregului artistic, definind un spor de substanţă asupra ideii fundamentale înrădăcinate universalităţii de către POET. Un exemplu de-acum bine conturat de specialist, timpul la Eminescu, poate fi îmbunătaţit prin câteva caracteristici suplimentare. Este bine cunoscută în acest sens demonstraţia Rosei del Conte privind ambivalenţa timpului psihologic. Totuşi, se impune să adaugăm ilustrei teze  a distinsei exegete o completare de continuitate, anume aceea că la Eminescu întâlnim o trivalenţă temporal, bazată pe relaţia de incluziune remarcabilă, scoborâtă de undeva din interogaţiile pe care ţi le trezesc imnurile vedice, mai precis cartea X din Rig Veda sau Imnul Creaţiei: „De la ce a venit acest univers, fie el creat sau necreat, o ştie doar Acela care veghează asupra lui şi n-o ltie poate nici el?”. În afară de timpul contingentului relativ cu cele două faţete ale sale – timpul ca realitate foarte reală, cum a definit noţiunea Immanuel Kant, care se lasă parcurs de fiinţe, şi timpul interior, cel distructiv, ce erodează făptura în întregul ei şi îi anunţa diabolic moartea, acest din urmă timp fiind definit de către Eminescu drept „viermele vremilor roade-n noi”, în afară de timpul sferic al vremurilor care „stau”. „vremuiesc”: „Natura n-are ieri şi azi”, ea îşi mişcă circular astrele, ce pleacă dintr-un punct spre a ajunge într-un acelaşi punct, de fapt, cicleaza etern către o devenire care nu există – şi e această ciclitate, ne întrebăm, arta Ziditorului sau blestemul Său?! -, lăsând la o parte, deci, aste două timpuri destinate materiei şi imateriei la un loc – căci, după cum bine zice Aristotel: „Care e substanţa imaterială în univers? Materia e răspunsul.” -, există o altă unitate de timp, complet atemporală în esenţa sa, şi anume, Timpul de dincolo de timp, care le include peremptoriu pe celelalte sau, mai correct, care le generează, le dezghioacă din fiinţa sa absolută.

Timpul-netimp este „prins” cu riscuri enorme, riscul căderii proprii, oniric vorbind, şi e limitat în durata de înseşi limitele personale ale individului, poetul în speţă, pentru că raţiunea în urma căreia se produce căderea dureroasă a omului este aceea că absolutul Demiurg se automisterizează, se protejează, îndepărtând, astfel, printr-o puternică forţă de repulsie orice limitat contingent care doreşte să deţină cunoaşterea şi iubirea absolute, genuine (vezi „Sărmanul Dionis”). Căderea din Netimp în Timpul contingentului trebuie văzută ca o stare de întoarcere a individului către condiţia sa anterioară „urcuşului”, specifică.

Sentimentul apartenenţei la timpul fiecăruia, deşi Dumnezeu e-n toate şi, deci, în fiecare e o părticică de Netimp, e strict. Putem observa, în contextul dat, ca exclusivitatea Absolutului nu ne aparţine nouă, limitatului contingent în care se spulberă şi timpul greu şi, de multe ori, sumbru al istoriei, ci, ea sălăşluieşte undeva, în esenţa specifică a unicului Creator suprem, Dumnezeu. Aspiraţia Poetului către Timpul total, Netimpul, şi încercarea de trecere oniric prin dogma sa – izvorul existenţei tuturora – dovedesc faptul că i „s-a îngăduit” acestuia aşa ceva, de a parcurge, oarecum, sensul dorinţei sale devenite obsesie, dezvoltând-o poetic intocmai ca pe o concluzie dezgolită total în miezul imaginii ei. Individualismul temporal eminescian este un individualism ce depăşeşte zăgazurile telurice şi intră în hiperspaţiul fără limite al dumnezeirii, acolo unde poţi privi din acelaşi punct înainte, înapoi şi în prezent, totdeodată, fără a mai fi nevoit să suporţi apăsarea referenţialului spaţio-temporal lumesc agresiv şi limitat, ca singur vector de raportare a materiei şi a spiritului, îngemănate amandouă în stricteţea uluitoare a ordinii prestabilite şi văzute drept nişte simple treceri de la o stare la alta la nivel de detaliu infinitezimal şi, în acelaşi timp, ca sumă de astfel de treceri succesive la nivel de macrodimensiune sistemică.

La EMINESCU, arta ideii şi a cuvântului, topite ambele cu vlaga geniului universal, fac din el POETUL CIRCULAR al literaturii noastre, iar genialităţii sale îi conferă o eternitate sprijinită pe sfericitatea sa cantabilă. Creatorul de valori EMINESCU întotdeauna a vrut altceva, a dorit sa spargă frontierele mentale interregnuri, interspaţii, interlumi şi să stea alezat deasupra acestora în corabia unui Univers, care se desparte de toate ipotezele iluzorii ale umanului şi îşi lasă, ca un închis deschis, legile sale la îndemana oricărui estet supus şi smerit al unei admirabile Limbi Româneşti copleşitor de profunde.

Gândirea eminesciană, fie că pleacă de la innobilatele zone ale literaturii la cele ale nu mai puţin interesantei filosofii, panoramate, din lipsa de timp fizic, nesistemic ori la cele ale traseelor istorice, politice, economice, ştiintifice etc., gândirea eminesciană, deci, nu e una a abstractizărilor şi a formelor apriorico-nesemnificative, pentru că ea se încheagă parte cu parte şi se rânduieşte crescător către fiinţarea eternizabilă în universul literaturii vremilor şi a lumilor, propunând altceva, o operă ca un organism viu, vast şi polisemantic, din care să se înfrupte cu o nobleţe desăvârşită generaţiile viitoare de români.

Nu poţi vorbi despre EMINESCU la un anumit timp al gramaticii române. Şi asta, deoarece marii scriitori ies din timp. Nu şi-l conţin. Când actele de cultură îmbracă puritatea sensului şi a exprimării lor într-o dimensiune vertical infinit suitoare, atunci se întâmplă cum că spaţiul şi timpul unei naţii se dilată progresiv până la limita superioară, născându-se acea stare de mit inclus unei atemporalităţi specific, iar geniul doboară orice urmă de mizerie patologică declarată între zăgazurile perfecte ale unei limbi scrijelite dureros de abject de către torţionarii scălămbăiaşi şi bolavi, martori absenţi şi înguşti ai desfrâului din Infernul  propriei lor treceri lumeşti.

„Ca o stea fixă, opera eminesciana luminează acum întregul cer al naţiei dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale”, scria, cu ani în urmă, unul dintre pilonii fundamentali ai eminoscologiei româneşti, extraordinarul OM şi caracter, care a semnat o pagină antologică în critica literară autohtonă, cea care a fost acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, marea Doamnă a literelor şi a rugăciunii sufletului omenesc.

EMINESCU – un spaţiu de iubiri peste u spaţiu de vieţi, cu toată lumina unei tinereţi eterne şi prea nedrepte…

Magdalena ALBU
15 Iunie 2009

 

 Imaginea satului românesc în creaţia literară din din Voivodina
 
Tema de faţă nu a fost aleasă întâmplător. Satul constituie microcosmosul românilor voivodinieni. Culoarea şi mireasma satului este prezentă şi va rămâne relevantă în tot ceea ce vor crea încă câteva generaţii de români pe aceste meleaguri. Satului îi datorăm existenţa noastră, în sat este rădăcina care ne dă puterea să alegem viitorul. Aşadar, satul este soarta românului atunci când este fericit dar şi când, nemulţumit de viaţa pe care o duce, ia lumea-n cap căutând soluţia pe cele şase continente.
 
Abordată cu mai multă sau mai puţină dibăcie, imaginea satului domină şi proza şi poezia noastră, adesea impunându-se ca tema imanentă a inconştientului, a felului de a gândi, ca o dovadă în plus că umbra meleagurilor natale şi lumea copilăriei ne însoţesc cu atât mai mult cu cât dorim să le depărtăm de noi, să ne desprindem de sat în numele obiceiurilor urbane.
 
Tema satului ca inspiraţie se impune şi cercetătorului cel puţin din două puncte de vedere metodologice.
 
Întâi: orice operă literară se defineşte şi în funcţie de biografia autorului. Marea majoritate a scriitorilor noştri sunt născuţi la sat.
Doi: orice literatură, mai precis orice document scris este într-un fel oarecare o mărturie a vremii, o cronică a zilelor la care se referă.
Există încă un motiv, poate cel mai important. La ora actuală se simte o mare nevoie să revenim la opera scriitorilor noştri să apreciem ce tot scriu ei, deoarece cărţile nu sunt pentru a umplea statistici şi a aduna colbul bibliotecilor. Deci, am face un lucru minunat dacă am reuşi să trezim interesul cititorilor pentru scrisul în limba română în parnasul nostru minoritar.
 
Într-o asemenea ordine de idei ne vom reţine doar asupra unor descrieri ale satului Locve-Sâmiai în lucrările a doi poeţi afirmaţi: Florica Ştefan şi Pavel Gătăianţu.
 
Pentru a reda o imagine cât mai plastică, bine întregită a sâmienţilor cu toate calităţile şi cusururile lor, am lărgit lista anunţată cu încă o lucrare care nu prea ţine de literatura propriu-zisă, dar este binevenită pentru a sublinia distincţia dintre imaginea artistică şi folclorul inspirat de aceleaşi teme. Ne vom referi deci şi la cartea de poezii umoristice scrise în grai bănăţean a lui Costa Popa care, după părerea mea, este poate cea mai reuşită cronică în versuri a satului nostru, în specie a Sâmiaiului. Volumul lui uica Costa, cum îi zicem noi sâmienţi, îl vom cita pentru a arăta cum a evoluat satul Locve în jumătatea a doua a veacului trecut, prin ce transformări a trecut ţăranul nostru şi împreună cu el şi poeţii.
 
* * * * *
 
Situat într-un colţ ascuns din sudul Banatului, Sâmiaiul a fost mult timp o localitate de periferie. Aducerea curentului în sat şi construirea unui drum de piatră până la Alibunar, în deceniul al şaselea, a fost prima fereastră în lume a sâmienţilor.
Sâmienţii au fost consideraţi dintotdeauna oameni muncitori, care ,,nu prea preţuiau prostiile”. Au ceva evreiesc în firea lor. Poate sărăcia i-a învăţat să urmărească ce face lumea şi pe ce cărăruie se seamănă banii. Iată cum îi descrie pe sâmienţi mai întâi Costa Popa.
 
,,Fiţ drăguţ în astă-sară
Să vă spun c-am dovegit
Dăspră noi în tot Bănatu
Numa lauge-am auzit.
Oameni harnişi pe ogoară
Munşiesc cu multă sîlinţă
Au căsuţe mândre tare
Alu sâmienţ dorinţă
Sâmienţii nu ţân banu
Să stea şi să-mbătrânească
Mintunaş îşi face planul
În şie mod să-l cheltuiască.
Casa dacă-i construită
Alcile-s la rându lor
Cumperi o măşână mică
Sau mai cumperi un tractor".
 
Nu totdeauna sâmienţii aveau mulţi bani, au fost ani plini de sărăcie, ani când familiile cu copii mulţi, vindeau porcul gras mare şi cumpărau altul mai mic pentru a le rămâne ceva bani pentru cheltuială sau impozit. Însă adevărul este că şi atunci când sursele de câştig erau limitate, s-au bazat pe muncă. Sâmiaiul de astăzi a trecut prin mai multe faze până a ajuns la bunăstarea pe care o cunoaştem. Le-am definit ca anii făcutului de cărămidă, faza crescătorilor de tăuraşi şi la sfârşit munca în străinătate ,,al cărei provizorat" durează patru decenii.
 
În poezia autobiografică Costa Popa arată:
 
,,M-am născut într-o căsuţă
În satu meu Sâmiai.
Casa-i mică da-i drăguţă
De cregeam că mi-s în rai.
Casa era cam bătrână
Chiar la margină de sat
Vorba-ntră noi să rămână
N-am visat să fiu bogat
Toţi din familia noastră
Io vă spun din moş strămoş
Ţin legea bisăricească
Devenind buni credincioşi".
 
În descrierea sâmienţilor autorul nu întâmplător subliniază credinţa. El arată că sâmienţii,deşi erau printre cei mai săraci între români, dintotdeauna au apreciat banul, dar nu cu orice preţ. Între sâmienţi, când se discută despre cineva există o vorbă: ,,lasă-l că nu-l are pe Dumnezeu”. Această scurtă propoziţie vorbeşte totul: ea subînţelege - om laş, mincinos, escroc de cel mai rău soi, hoţ, lepădătură şi toate cele mai urâte atribute care descriu lipsa de caracter.
 
Cunoscuta poetă Florica Ştefan vorbeşte despre Sâmiaiul tinereţii ei. Ea cântă viaţa anilor construirii societăţii socialiste. Versurile ei sunt pline de visuri despre dreptate pentru cei săraci respectiv aşa cum se vorbea la vremea aceea, pentru cei nedreptăţiţi.
Poeziile Floricăi Ştefan inspirate de viaţa vrâsnicelor autoarei rămase la sat, sunt pline de revoltă faţă de tinereţea lor ,,netrăită” irosită între, cum se exprima poeta, caii în frâu şi coarnele plugului şi pruncul lăsat acasă cu mama-soacră. Poeta se ridică ca un fulger pe cerul satului împotriva căsniciilor premature a fetelor despre a căror soartă hotărăsc părinţii. Biciuieşte fără milă tradiţia care pune femeia în poziţie de sclavă a familiei. Pentru toate jertfele depuse în numele familiei, la sumarul vieţii ea subscrie doar tristeţe şi singurătate.
În acelaşi timp, Florica Ştefan are o mare admiraţie şi chiar uimire faţă de mame, urmând şi o mare dragoste faţă de mama sa. Mama, în pofida greului pe care îl îndură, ea niciodată nu regretă, nu se opreşte din drum.
 
În poezia ,,Ameninţare” poeta menţionează:
 
,,Fiecare mişcare a mea
E un răsărit de soare ascuns în tine
Fiecare cuvânt al meu
E-o răzvrătire a sângelui tău
Să ne oprim, mama".
 
În aceeaşi ordine de idei poezia ,,Mama”
 
,,Din lacrimi te-ai zămislit
Şi din batjocurile tatei
Pentru a fi eu însumi ţipătul dimineţii
Şi jocul soarelui dezmierdat
Toate vremile trăiesc în firea ta plăpândă
Statuie ridicată
La poarta vieţii mele".
 
Satul dintotdeauna a trăit şi trăieşte cinci anotimpuri. În cele patru ale anului se schimbă natura şi lucrările câmpului, iar în cel de-al cincilea se schimbă starea sufletească a ţăranului. În primele patru plugarul este răstâgnit între brazda nearată şi păpuşoii gata de cules. La toate lucrările câmpului femeia, ţăranca este umăr la umăr cu bărbatul, iar vara şi iarna lângă soba caldă pregăteşte fuiorul şi ţese covoare, zestră fetelor.
 
În poezia ,,Ţăranca” Florica Ştefan scrie:
 
,,Până la brîu eşti îngropată în ţărână
Şi pasul ţi se împiedică în brazde
Până la umăr vin râurile cu trestiile şi floarea-soarelui".
 
Aceeaşi idee continuă în poezia ,,Unde-i oraşul mai mare din toate”?
 
,,Nimeni nu va afla tinereţea noastră netrăită.
Iată vă dăm holdele noastre cele mai largi şi cele mai lungi
Iată vă dăm vara noastră din toate mai coaptă
Iată vă dăm satul nostru cu mulţimea de suflete
Iată vă dăm caii noştri cei mai mândri, cei mai spătoşi
Dar lăsaţi-ne măcar o singură noapte să nu ne trezim la cântatul cocoşilor."
 
Poeta nu este pregătită pentru o asemenea viaţă la ţară şi hotărăşte să plece la oraş, la şcoală. Ea fuge, cum spune în poezia ,,Vatra părintească” de ,,mâzga mlaştinii natale” şi pleacă, purtând peste tot dorul mamei.
 
Aceeaşi idee este concretizată în poezia ,,Afiş”
 
Opreşte, îmi spun, holda e viaţa ta
Am fugit. Nu-mi mai aud glasul
Pe primul stâlp de pe bulevard voi lipi un afiş
Se caută o ţărancă pierdută
Are ochi verzi
Priviri de şerpoaică
Şi păr castaniu
O caută holda.
Eu merg mai departe: îndărăt miros de grâu şi de ploaie
Merg mai departe în urmă foşneşte porumbul".
 
Pavel Gătăianţu se consideră în mai toate notiţele critice pe marginea poeziei lui un adevărat globalist. Tematic poezia lui Gătăianţu tinde să atingă problemele planetare. Autorul este tentat de inovaţie şi lucrurile care au tangenţă în timp pe toate meridianele. În interiorul acestei lumi poetice a lui Gătăianţu care este uimitoare, dar mai mult amară decât încântătoare, se află şi un cubuleţ plin de amintiri despre copilărie, despre satul natal, părinţi, lumea din care i se trage originea şi pe care o poartă, vrând-nevrând în bagajul primit la plecarea din Sâmiai.
 
În poezia ,,Visând cu ochi deschişi” Gătăianţu redă în felul său tabloul satului natal:
 
,,Revăd din nou scene care
Mă introduc brusc în copilărie
Iarba verde necosită
Ori grădinile, roşii din grădina de la marginea satului
Stropii ploilor de vară
Mirosul gustării, în pauza şcolii primare…”
 
Şi în percepţia lui Pavel Gătăianţu sâmienţii sunt oameni harnici, care încearcă tot felul de afaceri pentru a câştiga un ban în plus. După îngropatul porumbului aproape întreg satul se ,,mută la Izlaz la făcutul şi coptul de cărămizi”.
Copiii şi nevestele tinere cărau între sat şi cuptoarele de copt cărămida mâncarea, apa şi băutura. Bătrânii trăgeau cu trăsura la gura focului paie şi cocenii adunaţi grijuliu pe întreg parcursul anului.
Gătăianţu îşi aminteşte, aş zice mai mult din povestirea altora despre aceşti ani în Sâmiai şi în poezia ,,La cărămidărie se pregătesc tiparele”, aproape cu precizia unei formule tehnologice redă această muncă grea sub arşiţa dogoritoare a soarelui de iulie şi august. Cităm câteva versuri din această poezie: ,,Lutul se înmoaie în apă/ Se adaugă pleava./ Cărămida a crudă ca noul născut.//”
Copilăria şi anii adolescenţei lui Gătăianţu, se suprapun cu deschiderea frontierei cu România, şi începutul bişniţei cu Italia. Iată cum poetul îşi aminteşte de acele zile.
 
,,În satul natal la patefonul gri
Cu inscripţia Meid in Chehoslovacia
Cumpărat mai deunăzi de o mătuşă
La Timişoara am ascultat
Pe Ion Cristoreanu, Florentin Iosif
Şi m-am îndrăgostit de poza
Inocentă a Margaretei Pîslaru."
 
În aceeaşi ordine de idei o altă poezie fără titlu în care Gătăianţu notează:
 
,,Puteam ridica un munte
Tătucului din cămăşi de nailon
Ciorapii italeneşti pentru damă
Şi gumă de mestecat
Îmi spune consăteanul
Eu am trecut lunar sârma
Şi cucoana îmi storcea
Para de două mii de lei
Zice altul
Şi mi-a apărut brusc în faţa ochilor cufărul militar
Adus de tata cu paltonul de Grombi din Triest.
Dar şi eu, la ,,Piaţa '700"
Am  vândut blugi cumpăraţi
Pe de geaba la Zeleni Venac
În capitală, după ce i-am fiert
În apa cu zahăr, făcându-i să pară
Americani".
 
În prezentarea satului în versurile celor trei autori un loc aparte revine crâşmei. În Sâmiai şi nu numai, crâşma este inima satului. Este Căminul cultural şi Biserica într-o singură bucată. Tot ce se întîmplă în sat, se aude mai întâi la crâşma satului. De acolo pornesc toate bârfele, laudele şi acolo se poartă politica satului.
 
La Florica Ştefan întâlnim o atitudine mai ostilă faţă de cârciumă. În vremurile cântate de autoare, cârciuma era locul oamenilor pătimaşi cum zic sâmienţii.
 
,,La crâşma din colţ
Bărbatul ţi-a dat de duşcă tinereţea ta de ţărancă
Şip după şip
A stors din tine şi cel din urmă strop de vlagă".
 
scrie autoarea.
Crâşma din colţ este Biertul lui Bibu, o familie care toată viaţa a trăit adăpând pe toţi nefericiţii şi fericiţii satului.
Gătăianţu descrie crâşma satului drept locul unde se află noutăţile nu numai despre sat ci şi din lume. Evenimentele de răsunet cum a fost intervenţia sovieticilor în Cehoslovacia în 1968.
 
,,În dimineaţa zilei de august
Şaizeci şi opt
La televiziunea Belgrad se perindau imagini cu oameni, alb-negru
Şi tancuri ce mă umplură
De o neştiută teamă
Iar poştaşul, local, de dincoace, la cîrciuma din centru
Şi-a sorbit încet romul
Respirând printre degete
Ascultând un post de radio vecin".
 
Imaginea idilică a crâşmei satului, aşa cum este întipărită în amintirea majorităţii sâmienţilor a redat-o Costa Popa, el totodată şi definind atitudinea sâmianţului faţă de acest ,,Cămin cultural şi Biserică a satului dintr-o bucată”.
În poezia ,,Taica, şătrile şi târgu mare” autorul notează:
 
,,Taica-al meu moş Văsălie
El dă toace m-o învăţat
Să fiu om de omenie
Şi să preţui biertu-n sat.
 
Mă duce taica sub şatre
Când era la târgu-al mare
Dar în şatră multă lume
N-o fost loc nişi în pişioace.
 
Haida, mereuţ cu taica
Să mai vedz să nu creşci prost
Dar să nu spui nimic la maica
Dă noi doi pe unde-am fost.
 
Când în şatră muzicanţi
Ş-o frumoasă cântăreaţă
Taica-mi spune la ureche
Asta-i taichi drăculeaţă.
 
Hai, mă fă vreun pas cu taica
Să mai vezi bătuiar hoţîi
Uită-l cum răgică fusta
Pune banii, vege chiloţii.
 
Dar eu curios acuma
Dă minunea şi-o văzui
Îl bolgesc pe taica-ntr-una
Ne dăm şi noi târgului.
 
Taica-l meu tu ieşci bătrân
Vrei tu să mă laşi pe mine
Să-i vâr câţ-va bani în sân".
 
Deocamdată ne oprim aicea cu dorinţa ca să ne mai întâlnim la asemenea prezentări ale altor autori şi despre alte sate.
 
                                                                                                                                                                  Petru TOMICI, Novi Sad
 

 

 CRITICUL DE POEZIE
UN PARAZIT AL SENTIMENTULUI UMAN?


Eseu

În general criticul de poezie a fost interesat de modul în care poetul este influenţat de mediu şi societate, dar şi de imaginile a tot cuprinzătoare care influenţează printr-un rol mediator textul,societatea şi iubitorul de poezie.

O nouă critică a poeziei determină în poezie structuri diacronice şi de respingere din partea poeţilor, cu toate că unii exegeţi evidenţiază acest fapt ca o determinare avantajoasă între cele două domenii. Critica reprezintă în general judecătorul şi cenzorul care alege ce este bun de ce ce este rău, dar se pune întrebarea cine alege critica bună, obiectivă de cea rea şi subiectivă? Cine îi dă dreptul unui critic să dea verdicte, când istoria literaturii ne dovedeşte că s-au făcut multe greşeli în acest domeniu?

O critică a poeziei implică mai multe direcţii:valorizarea eului, lucru cel poate face doar, eventual, un psiholog; o interpretare a efectului asupra cititorului de către poezie; o taxonomizare a tipologiei individului; o analiză a postulatului că prin poezie se exprimă fiinţa umană; o receptare a poeziei ca drept capacitate de vibraţie a societăţii prin trăirile poetului, ci nu ai te înrobi, diferenţiind sensurile dintre kairos şi kronos. Primul element se referă la anularea timpului liniar şi uniform, şi evidenţiază înţelegerea timpului poetic, totodată efemer ,dar şi trainic.

Poezia,inclusiv critica ei, îşi justifică existenţa în demersul pentru organizarea,  structurarea psihicului omului şi a lumii lui, şi în special excelează în caracteristica ei de a deţine un sistem de reguli semiotice pentru interpretarea, includerea experienţei umane într-o construcţie lexicală, ce exprimă o realitate, dar nu este realitate,însă este mai reală decît percepţia acesteia de către om.

Poetica şi metapoetica are capacitatea de a include în ele unitatea dintre structuri descoperite nu în interiorul lor ci în exteriorul lumii.

Dezbaterea imanentă a poeziei-constată Al. Husar* - ne conduce spre ideea de angrenaj ca sinteză concluzionară a modalităţilor concrete ale poeziei. Critica de poezie este o ştiinţă, ea vine să asigure corespondenţa construcţiei sistemului cu teoria sistemului. Faptul că poezia vine din domeniul creaţiei literare nu este antagonică criticii de poezie, cu toate că aceasta din urmă vine,aşa cum susţin unii exegeţi, din domeniul ştiinţei. Sau sunt antagonice? Această „construcţie!” deschide drumul radial al metapoeticii. (vezi: Al. Husar, Metapoetica, Prolegomene” Ed. Univers, Bucureşti,1983).

În eseustudiul acesta încerc să arăt, pe de-oparte, inutilitatea criticii poeziei (mergând pe principiul nu e frumos ce e frumos, ci ce-mi place mie), dar, să şi apăr funcţia cognitivă a criticii poeziei.

În calitate de critic al poeziei pot să abordez modele ale lumii oferite de poezie; dar nu pot să fiu, în acelaş moment, şi ideolog şi poet, în acest context e necesar să sondăm modelele pentru a descoperi semnele de criză ale complexului structural, negativităţile aduse complexului, orizontul unui viitor eliberat de prejudecăţi. În condiţiile fiinţei lucide ce aduce şi produce conjucturile mari ale istoriei provenite din adâncul istoriei le putem prevedea, alimenta cu mituri şi aduce în terenul poeziei,a fabulaţiei.

Misiunea criticului de poezie este mai dificilă decât aceea a simplului critic literar, deoarece acesta trebuie să fie şi poet, căci venind din interiorul acestui univers poate înţelege mai bine elementele pe care se întemeiază opera poetică. Critica de poezie, ci nu teoria ei, se mişcă şi glisează în direcţia evoluţiei poeziei fără încetare,merge înainte culegând pentru „ştiinţa”poeziei noi probleme”, căci ea este conştiinţa realităţii poeziei.

Georges Poules subliniază că în timp conştiinţa critică este formată din conştiinţa inerentă a operei care este efervescentă şi puternică, ocupând, evident, primul plan, şi conştiinţa surprinsă a iubitorului de poezie.

Abordând, în acest context, problema conştiinţei critice a poeziei, constituită din conştiinţa inerentă a poeziei ce este trăită adânc, aceasta îşi găseşte locul primordial în conştiinţa îndrăgostitului de poezie. Rolul criticii de a descifra semnele unei poezii este renagat de Serge Doubrovscki, deoarece critica nu este descifrarea unei opere pentru a deveni contrariu acesteia. Critica de poezie este, dincolo de înţelegerea profundă,vibratoare a semnelor, este o afirmare a valorii. Trebuie să înţelegem că eul criticului, la fel ca şi eul poetului este o subiectivitate inversă. Dintr-o expresie dată, şi poet, şi critic-obţin lucrarea care este pro-glob, pentru un aspect esenţial al proglobmodernului, noul curent indentificat de mine în actuala evoluţie a poeziei,şi artei, în contextul globalizării.

Criticul-parazit al poeziei, pot spune, că este veriga intermediară, a treia, între poet şi cititor, el este parazitul poetului care de multe ori, de-alungul istoriei literare, s-a înşelat,dar şi a canalizat gustul cititorilor, privind valoarea poeziei criticate. Dacă poezie este fructul eului poetului, lucrarea criticului este „parazitul” acestui produs.

În concluzie, o critică a poeziei mai tangenţială de obiectul/subiectul său trebuie-după părerea mea-să înglobeze această „construcţie” ambivalentă în contextul că tot ce-i mondializat în capul poetului ţine de ordinea naturii lui şi se caracterizează prin trăiri intense şi spontane, şi că ce trebuie să respecte o normă, ea aparţine poeziei şi prezintă caracteristicile relativului, ale particularului.

Al. Florin ŢENE


----------------------------------
*Alexandru Husar (n. la Ilva Mare, 26 aprilie 1920 – m. 17 mai 2009), Important filosof al culturii româneşti, cercetător al istoriei civilizaţiei, eseist filosofic şi moralist

 Accesul elevilor la marea literatură


Accesul elevilor la marea literatură este îngreunat. Ei nu ştiu – majoritatea –  să deosebească beletristica de valoare de cea noncalitativă; în plus, la terminarea liceului, ca şi în clasa a IX-a, dovedesc că nu au nici un apetit pentru literatura autentică, decât dacă li se oferă subiecte captivante, ceea ce se întâmplă să facă mai des romanele de consum decât celelalte. Obiectul ,,limba şi literatura română” vehiculează nişte definiţii vagi, nu luminând fenomenul beletristic, ci estompându-l, învăluindu-l.
În cadrul programei de clasa a IX-a au fost introduse câteva elemente de teorie, care, în loc să dezbată din ce unghi trebuie abordată creaţia literară şi să releve cum ar putea fi ea evaluată, comentată, re-creată prin actul comprehensiunii şi al criticii, aduc date complementare despre stiluri funcţionale, specii, genuri cu exemplificare obligatorie pe anume opere literare. Natural, toate acestea sunt interesante şi merită să fie ştiute, probabil în cadrul unei materii, numită ,,teoria literaturii”  putând fi, eventual, opţională.
În aceeaşi ordine de idei, literatura nu reprezintă o aglomerare de fapte epice, aşa cum nu poate fi calofilie, axându-se pe frumuseţea limbajului ori pe instrumentalitatea lui. Asta nu înseamnă că nu o să mai găsim un dascăl (prea) riguros care să ceară elevilor rezumatul sau întâmplările importante în capitolul nu ştiu care din romanul X, nu înseamnă că nu vom întâlni elevi iubitori de artă şi literatură copiind cu pasiune citate ,,scrise frumos”.
O definiţie completă, modernă a dat-o literaturii Roland Barthes: ,,Înţeleg prin literatură nu un corp sau o suită de opere, şi nici aspectul ei comercial sau instituţional, ci graful complex al urmelor unor practici: practica scriiturii. Deci urmăresc în ea în primul rând textul, adică ţesătura de semnificanţi ce alcătuieşte opera; şi aceasta pentru că textul este însăşi ivirea limbii, iar limba trebuie combătută, detronată în chiar interiorul ei: nu prin mesajul pe care, ca instrument, îl vehiculează, ci prin jocul de cuvinte pe care îl pune în scenă. Voi spune deci la fel de bine literatură, scriitură sau text”.
La o privire superficială, definiţia pare prea complicată şi, deci, inutilă, însă complexul poate deveni simplu prin înţelegere; şi apoi, e atât de important în studiul unui obiect să porneşti de la o definiţie completă, dar corectă. Aşa cum se ştie că literatura este scrisă pentru iniţiaţi şi marea literatură nu trebuie înţeleasă de toată lumea, tot astfel o definiţie vagă, pe înţelesul tuturor, în special al profanilor, nu va face decât să ocolească esenţialul sau ceea ce numea Barthes ,,ţesătura de semnificanţi’’.
  Adevăratul studiu al literaturii ar trebui să ne releve altceva. În alte ţări, există şcoli superioare de creaţie literară, care iniţiază în arta de a compune un poem, o proză scurtă sau un roman. Poate că şi la noi ar trebui ca liceul să ne înveţe măcar să re-creăm textul, pentru că înţelegerea vine, după spusele lui Călinescu, numai prin crearea operei a doua oară.
Deocamdată, pentru noi literatura se înfăţişează ca o jucărie mirifică al cărei mecanism nu îl cunoaştem, nu îl ştim şi se pare că nu ne interesează după ce criterii funcţionează. Suntem mulţumiţi că ne încântă cu privirea, că o putem descrie exterior, fară să ştim ce minuni ascunde interiorul.
Trecând de partea teoretică, manualul se ocupă cu studierea unor opere grupate tematic ori în funcţie de gen, specie, sunt selectate poezii, nuvele, povestiri, romane ori piese de teatru din diferite perioade, astfel încât elevul citeşte când literatură postmodernistă, când literatură veche, ieşind, în final, un ghiveci nu se ştie cât de picant atâta timp cât desertul e servit împreună cu ciorba, iar sarmalele cu îngheţată.
Nu există un tabel sinoptic orientativ, o cronologie, un studiu sistematic al curentelor şi epocilor în evoluţia literaturii. Această prezentare duce la ambiguitate, confuzie, bâjbâială. Rămâne de apreciat faptul că în toată această selecţie s-au păstrat cât de cât valorile.
Slavă Domnului, ne cunoaştem marii scriitori, marii literaţi şi le admirăm forţa, naturaleţea, harul. Un lucru rămâne de neînţeles: cum un prozator ori poet de valoare poate fi predat în cel mult şase ore. Ceea ce se studiază în şcoli devine, la un moment dat, istoria capodoperelor. Literatura nu înseamnă numai scriitori mari, afirmă un cunoscut critic contemporan, la care aş adăuga: nici numai operele celebre aparţinând unui genial creator. Pentru o înţelegere a evoluţiei, pentru o viziune de ansamblu avem nevoie şi de amănunte, detalii, decor, ce fac tabloul istoriei literare complet şi complex.
De aceea, opera marilor clasici ar trebui studiată integral. Aşa cum în anatomia umană nu poate fi mai important studiul aparatului cardiovascular decât cel al sistemului osos, tot astfel personalitatea unui scriitor nu ar trebui trunchiată, mutilată. De exemplu, nuvela ,,Moara cu noroc’’ n-o descoperim noi în ansamblul operei lui Slavici. Ea ni se dă pur şi simplu spre a fi studiată. Nu e de mirare că oferindu-i-se elevului ,,pe tavă’’ o anume operă, chiar o anume interpretare, el să nu fie în stare în final să spună măcar dacă  ,,Moara cu noroc’’ e nuvelă ori roman sau dacă Lică Sămădăul a murit împuşcat ori ars (?)... Studiind integral opera unui artist, avem posibiltatea să ne situăm faţă de ea afectiv şi apoi obiectiv – obiectivitatea aceasta fiind superioară celei iniţiale, propriu-zise şi care se poate traduce, nefericit, uneori, prin detaşare, indiferenţă, lipsă de interes.
Astfel, procedând, nu va fi nici o supraaglomerare de material, pentru că, privind evoluţia literaturii, s-ar putea merge pe opţiuni. În şcoală, fenomenul literar preclasic, de pildă, trece fulgerător pe dinaintea liceanului ca un diapozitiv alb-negru, aproape şters. Pentru a re-crea noi înşine un peisaj literar interesant, n-avem nevoie de o vedere fugitivă, de ansamblu. Imaginea unui oraş poate fi reconstituită prin cunoaşterea în amănunt a unor obiective interesante. Tot aşa, tabloul perioadei paşoptiste, de exemplu, ar putea fi reprodus prin studiul aprofundat al unui scriitor paşoptist, la alegere (care prezintă interes în ochii elevului). Inserarea în manual a unor aglomerări de date şi titluri de opere, despre care ni se „spune” câte ceva (un comentariu vag şi laconic), obligaţia profesorului de specialitate de a preda tot ce se cere, ca şi aceea a elevului de a îngurgita cantitatea uriaşă de date, nu fac altceva decat să creeze în mintea adolescentului triste amintiri, despre care nu va mai vrea mai târziu să vorbească niciodată.
Nu s-ar realiza oare un splendid portret  paşoptist cunoscând profund şi adecvat activitatea, opera (atât de admirată de cel mai mare poet al nostru) lui Andrei Mureşanu, bunăoară...? Mureşanu, pe care Eminescu îl consideră idealul patriotismului fierbinte, dar despre care tot elevul ştie deocamdată că a scris “Un răsunet”… şi cam atât. Sau oricare scriitor paşoptist, venind cu contribuţia sa proprie, cu originalitatea sa.
Interesul pentru literatura veche se naşte greu, câteodată deloc, însă, dacă există, cât o scânteie, de ce să-l omorâm din faşă?! În studiul literaturii nu trebuie să existe lecţii, să se dozeze materia (învăţaţi de aici până aici), ci să fie o continuitate firească, o înţelegere profundă, un dialog real.
La fel de complicată poate fi şi perioada contemporană, dacă nu mai complicată, căci selecţia e arbitrară şi nu întotdeauna se afirmă criteriul valoric, fiind înlocuit de cel al impresiei. În ceea ce priveşte această etapă a literaturii, fiindcă nu există o perspectivă am putea fi mai reticenţi.
Iată, în interesul elevilor pe care  îi instruim, dar mai ales al nostru personal, v-am propus să privim literatura cu alţi ochi. Mesajul acesta va fi receptat acum sau peste zece ani. În orice caz, declar cu toată consideraţia că aştept cu răbdare, cu foarte multă răbdare.


Carmen Cătunescu

INTERVIU CU
UN MARE EVADAT”:
SCRIITORUL  AUSTRALIAN DE ORIGINE
ROMÂNĂ, V. NICHOLS*

                                                                PREZENTARE:

*V. Nichols (Viorel Nicolae), scriitor australian, de origine română, născut la 22 mai 1954 în Bucureşti. După terminarea studiilor la Şcoala de Aviaţie „Traian Vuia” din Mediaş devine inginer mecanic şi este angajat la aeroportul Băneasa din Bucureşti.
 
În data 19 mai 1978, împreună cu George Florescu, prieten de încredere şi coleg de serviciu „evadează” din Bucureşti la bordul unui avion pe care îl conduc împreună spre... libertate. Cu toate că nici unul din ei nu avea studii de pilotaj - după câteva ore de neuitat, pline de emoţii şi de situaţii neprevăzute, fiind interceptaţi şi urmăriţi de aviaţia militară a României şi a Ungariei - aterizează pe o câmpie din Austria.

După o perioadă de şase luni de detenţie - timp în care s-au luptat cu acuzaţii false şi cereri de extrădare din partea statului român - şi apoi încă o perioadă de două luni de triere în lagărul de la Traiskirchen de lângă Viena, cei doi camarazi, îşi caută şi găsesc libertatea în Australia, stabilindu-se pentru început la Melbourne.

Ajuns la Antipozi, Viorel Nicolae, lucrează ca muncitor la diferite fabrici şi îşi dă silinţa să înveţe cât mai bine limba engleză, pentru a comunica profesional şi pentru a-şi găsi un „job” în aviaţie. Se căsătoreşte cu o unguroaică, Caroline, şi se implică în diferite afaceri cu produse electronice. Ştiind că nu se va mai putea întoarce niciodată în România, Viorel decide să îşi aducă în Australia familia rămasă în Bucureşti - părinţii, fraţii şi surorile. Între timp află că tatăl său a decedat în urma unui eveniment tragic, fapt care l-a afectat sufleteşte mulţi ani.

Se înrolează la o şcoală de aviaţie uşoară, unde, după terminarea cursurilor devine pilot privat şi astfel începe o nouă aventură în viaţa sa. După sosirea rudelor din România şi reîntregirea familiei la Melbourne, Viorel nemaisuferind de înstrăinare, depune toate eforturile pentru a-şi continua visul de aviator.
Nu după multă vreme, divorţează de Caroline şi se mută în orăşelul Ballina din nordul statului New South Wales, la peste 1300 de kilometri de de Melbourne. Îşi pune în valoare abilităţile de inginer mecanic implicându-se în construcţia de avioane sport şi participă totodată la mitinguri şi la concursuri demonstrative de aviaţie. Se recăsătoreşte cu Nikita, o  australiancă true-blue (get-beget), cu care are doi copii, o fata, Olivia, şi un băiat, Jerome.

În timpul liber este preocupat de literatură, scriind poezii şi eseuri şi romane în limba engleză. Cartea „The Escape from Bucharest” (Evadarea din Bucureşti) descrie pe parcursul a 480 de pagini peripeţiile de care a avut parte înainte şi după plecarea din România. Cu toate că lucrarea este publicată un tot unitar, aceasta însumează de fapt două volume cu tituri diferite. Primul volum, „Once upon a time in Bucharest” (A fost odată... în Bucureşti) descrie copilăria şi adolescenţa autorului petrecută în oraşul natal. Un capitol aparte îl dedică dragostei sale pentru dans şi perioadei în care devine membru al trupei conduse de maestrul coregraf Gioni (Ion) Gubernicu, performând pe scenele multor lăcaşuri de cultură din Bucureşti. Partea a doua a cărţii, care de fapt ar putea fi segmentată în cel de al doilea volum, are titlul „Aviators most wanted” („Ce îşi doresc aviatorii” sau „Cei mai căutaţi aviatori”). De fapt titlul este un joc de cuvinte, prin care se înţelege că „toţi aviatorii doresc să zboare (să piloteze”) sau faptul ca după evadarea din România cei doi colegi de „zbor” au devenit „cei mai căutaţi/urmăriţi aviatori de către securitate!”. Aici sunt descrise cu lux de amănunte studiile la şcoala de aviaţie, munca la aeroportul Băneasa şi desigur evadarea. Partea a doua (sau volumul II) continuă cu viaţa autorului în nordul Australiei şi în insulele din Pacific. A fost terminată ca un omagiu al împlinirii a 31 de ani de la marea evadare din România (19 mai) şi a vârstei de 55 de ani a autorului (22 mai). Tot pe 19 mai, domnul V. Nichols a avut programat examenul de legistaţie, examen final pentru obţinerea unei licenţe complexe de pilotaj australian. Printr-un e-mail m-a informat că l-a trecut cu bine. Să-i urăm mult succes în continuare!


George ROCA
Redactor AGERO

http://www.agero-stuttgart.de/

-------------------------------------------------------------------
INTERVIU CU „UN MARE EVADAT”

George ROCA: Stimate domnule V. Nichols, vă mulţumesc că aţi acceptat acest dialog. Care a fost motivul pentru care v-aţi izolat de comunitatea românească din Australia? Am auzit că sunteţi în Ţara Cangurului de mai bine de 30 de ani. Dece pâna acum nu s-a ştiut de dumneavoastră?
 
V. NICHOLS: Plăcerea este de partea mea, mai ales că sunteţi român plecat din Bucureştiul meu natal, iar acum şi concetăţean australian. Motivul pentru care nu s-a auzit de mine a fost faptul că am locuit mulţi ani la Balina, oraş situat în partea de nord a statului Noua Galie de Sud (New South Wales) loc unde comunităţile de români sau de emigranţi erau aproape inexistente în aceea vreme şi poate şi acum...

George ROCA: Totuşi care au fost „începuturile” dvs. pe continentul australian?
 
V. NICHOLS: În primii 15 ani am locuit la Melbourne. Acolo, am luat contact cu alţi membrii ai comunităţii româneşti stabiliţi pe acele meleaguri, participând ocazional la adunări sociale româneşti, picnicuri, baluri, la slujbele duminicale sau la întruniri naţionale cu ocazia sărbătorilor religioase. După ce, împreună cu prietenul meu de suferinţă şi aventură, George Florescu - cel cu care am „evadat” din România - ne-am deschis propria afacere, am lucrat şapte zile pe săptămână, fapt care a făcut imposibilă menţinerea legăturilor cu comunitatea românească. În ciuda faptului că la firma noastră „Nichols TV Service” lucram cu public, pe parcursul funcţionării acesteia, nu am întâlnit decât un singur român, şi culmea, sau întâmplător, acesta lucra tot în aceeaşi breaslă de vânzare şi întreţinere a televizoarelor şi aparaturii electronice.
       
George ROCA: Pentru ce motiv v-aţi schimbat numele în V. Nichols. Care este numele dumneavoastra românesc?
 
V. NICHOLS: Numele meu românesc de familie este „Nicolae”. Deci, mă numesc Viorel Nicolae. L-am iubit şi îl iubesc în continuare, dar a trebuit să schimb „Nicolae” cu „Nichols” datorită faptului că era mai tot timpul mutilat în pronunţare de către vorbitorii de limbă engleză cu care eram în contact! Aceştia pronunţau „Nicolai” (nume rusesc) în loc de românescul „N-i-c-o-l-a-e”. Eu sunt român (australian!) – nu rus! Am găsit deci, echivalentul numelui meu în limba engleză şi aşa am ajuns „Nichols”! Nu mi-a fost uşor sufleteşte... Numele mi l-am schimbat cu mulţi ani în urmă. De pronume nu m-am atins însă... „Viorel” am să... mor! Deci, numele meu australian este Viorel Nichols, aşa figurează şi în paşaport. Cel de scriitor îl folosesc deseori prescurtat: „V. Nichols”. Simplu!?

George ROCA: Ce gen de literatură scrieţi? Nuvele, romane, eseuri, poezii? Daţi-mi câteva exemple. În ce limbă scrieţi mai mult şi de ce?

V. NICHOLS: Ok! În primul rând să lămurim lucrurile... Până în prezent cărţile mele sunt în mare măsură, aşa cum zice englezul „the story of my life” - adică povestea vieţii mele, deci sunt lucrări autobiografice. Fiind bazate pe evenimente reale, inspiraţia a fost uşoară...

Ceea ce a fost interesant, a fost faptul că am descoperit ceva în mine care mocnea ca un vulcan gata să erupă. Povestea „evadării” mele şi a prietenului meu a fost  spusă/povestită la multă lume. Aici, în Australia, într-o societate multiculturală, oamenii au obiceiul să te întrebe „cum ai plecat din ţară?”, mai ales când auzeau că vii de undeva de după „cortina de fier”. De multe ori am tăcut pentru a evita o poveste lungă şi dureroasă, dar de multe ori am spus adevărul, şi... de câte ori am spus adevărul mi s-a sugerat de „ascultători” să scriu o carte. Aşa a început dragostea mea pentru a scrie, pentru a mă exprima, pentru a face cunoscut evenimentele prin care am trecut. Scriind manuscrisul, emoţional, am fost afectat de multe lucruri, şi abia atunci am realizat că am avut o viaţă deosebită, diferită de ceilalţi, fapt care m-a determinat să o pun pe hârtie şi mai abitir. Mă refer nu numai la evadarea în sine dar şi la viaţa din copilarie, evenimentele şi motivele evadării, viaţa în detenţie şi viaţa în libertate din Australia.

Trăind în mediul englezesc am hotarât să scriu în limba engleză deoarece inspiraţia a fost mai uşoară. Nu am uitat limba română dar neavând contacte de mulţi ani, limbajul meu românesc a ruginit puţin... De fapt, după terminarea primei cărţi am cerut unor prieteni auatralieni să îmi facă o „critică literară şi gramaticală” a lucrării în limba engleză şi mai toţi mi-au spus că le-a plăcut foarte mult cum scriu - atât stilul cât şi caracterul acesteia - încurajându-mă să scriu în continuare. Acest fapt m-a determinat să concep şi partea a doua. Deci, un punct important este să prezinţi subiecte inedite şi atractive care vor face ca scrierea să devină interesantă şi să aibă „trecere” la publicul cititor. În timp ce lucram la manuscris a trebuit să mă las deseori copleşit de amintiri, să-mi revăd cursul vieţii prin care am trecut, să mă duc înapoi în timp, să mă reîntâlnesc cu copilăria, cu adolescenţa, cu Bucureştiul meu natal. Toate acestea au revenit vii în memoria mea. În felul acesta, am avut inspiraţia de a scrie şi poemul „Sweet Bucharest” (Dulce Bucureşti) care s-a născut şi a început să crească cu fiecare strofă pe care o scriam... în paralel cu amintirile. „Dulce Bucureşti” l-am compus repede, respectiv în trei zile, iar când l-am terminat am avut lacrimi în ochi. Vă reproduc un fragment din acesta în cele ce urmează:

Sweet Bucharest

When I’m calling my old friends and we talking on the phone
Când sun la telefon prieteni vechi, şi vorbim
I am told - I am missed - I am wanted to come home
Îmi spun că le lipsesc, şi-acasă-mi zic să vin
Then we talking and we talking
Sporovăind întruna, şi vrute şi nevrute
Memories are coming back, memories of yesterday
Revin în amintire-mi momentele pierdute

Memories of growing up in the county of big town
Dulcea-mi copilărie şi acel măreţ oraş
We remember every park, memories of playing hard
Cu străzi, grădini şi parcuri şi glas de copilaşi
We remember we were young, memories of working hard
Revocând tinereţea, şi prietenii şi casa
We remember everything we used to do…
Inima-mi bate tare şi dorul mă apasă...
...........................................................

George ROCA: Frumos poem! L-am citit în totalitate în carte. În el se regăseşeste sufletul şi simţămintele dumneavoastră... dorul de casă, de locurile natale! Pentru înţelesul cititorilor noştri care nu cunosc limba engleză mi-am permis să fac printre rânduri o traducere versificată în limba română a primelor două strofe...

V. NICHOLS: Aşa este! Aţi intuit bine! Aici, în acest poem şi în altele am încercat să mă exteriorizez, să comunic cu lumea, să le spun povestea mea... să le spun ce simt în suflet! Chiar dacă au trecut atât de mulţi ani de când am plecat, visele şi versurile mele se mai plimbă şi acum prin Bucureşti! Vă mulţumesc pentru traducere.

George ROCA: Am citit cartea „The Escape from Bucharest” şi am rămas incântat de stilul literar clar pe care îl adoptaţi. Ce v-a determinat să scrieţi această carte? De ce aţi unit cele două volume într-o singură lucrare?
V. NICHOLS: Mulţumesc. „Stilul meu literar” a existat până acum doar în vorbire, în povestirile pe care le spuneam prietenilor mei. După cum am afirmat mai sus, mulţi m-au sfătuit: „Viorel, tu relatezi fapte atât de interesante şi detaliate încât ar fi păcat să nu le pui pe hârtie!”. La început am fost sceptic, neîncrezător, dar mai apoi m-am apucat serios de treabă. Parerea mea este că dacă un om poate să vorbească, să povestească, acel om poate să şi scrie. Descrierile în detaliu bănuiesc că vin şi de la experienţa aviatică care te obligă să observi cel mai mic amănunt de teren sau de sistem... De câte ori descriu ceva, indiferent de cât timp durează, eu nu trec la stagiul urmator decât atunci când sunt satisfăcut cu descrierea stagiului prezent. Este ceva asemănător unui scenariul de film în care regizorul trebuie să urmărească cu precizie detaliile date de autorul acestuia. Motivele pentru care am scris cartea sunt multe. Am dorit să-mi împărăşesc amintirile şi simţămintele atit cu cei lăsa-ţi în urmă cât şi cu alţi oameni, cu cititorii mei. Am vrut să le fac cunoscut şi altora povestea vieţii mele, aventurile şi evenimentele extraordinare prin care am trecut. Volumul doi l-am alipit de ce cel dintâi, în primul rând pentru că sunt foarte corelate şi impreună formează o lucrare cu mai multă sustanţă - dâdndui astfel cititorului posibilitatea să facă cunoştinţă cu întreaga poveste - şi in al doilea rând,  oferind mai multă valoare pentru preţul de cumpărare.  

George ROCA: Mai aveţi traume de pe urma „evadării” din România? Aţi avut parte de ameninţări, aţi simţit atingerea acelei aşa-zise „mâini lungi a securităţii”? Cei rămaşi acasă, rudele, au avut de suferit de pe urma „evadării” dumneavoastră?

V. NICHOLS: Cele şase luni de detenţie (detalii în carte! n.a.) şi alte trei luni de triere în Austria m-au bulversat şi mi-au creat stres şi emoţii extraordinare. Extrădarea noastră nu ar fi fost asemănătoare cu cea a unui transfug „de rând”. S-ar fi lăsat cu mulţi ani de închisoare şi poate am fi avut aceeaşi soartă nefericită precum alţi transfugi, care odată prinşi, au dispărut de pe faţa pământului la scurt timp după arestare. Securitatea română a făcut tot cea ce a putut (în timpul când eram în detenţie) pentru a fi returnaţi în România şi a pus presiuni extraordinare asupra statului austriac. Cererea de extrădare era ca un nor negru deasupra noastră... Soarta noastră a fost în suspance până în ultimul minut înaintea plecării spre Australia. Fiind tineri am învăţat să fim vigilenţi şi să ne adaptăm condiţiilor grele. În ceea ce îi priveşte pe cei rămaşi în urmă, da, mulţi au avut de suferit... La Aeroportul Băneasa unii colegi şi-au pierdut serviciul iar securitatea aeroportului a fost intesificată. Mai târziu am aflat că am fost condamnaţi de către statul comunist român, în contumacie, la ani grei de detenţie, atât eu cât şi prietenul meu George Florescu, nu numai pentru „evadare” ci şi pentru alte fapte născocite de securitate pentru a face dosarul să tragă cât mai greu!

George ROCA: Cum a început „evadarea” din Bucureşti. A cui a fost ideea? Puteţi să ne faceţi o prezentare a acestei aventuri pentru cititorii nostri?
 
V. NICHOLS: După cum am afirmat şi în carte, idea incipientă nu a fost a mea. Povestea a început simplu... dar consecinţele au fost extraordinare! Colegul meu George avea un văr grav-bolnav. Acesta a fost trimis prin „Crucea Roşie”, la tratament medical în Germania de Vest, la un spital special care vindeca sau trata cu succes asemenea cazuri. La întoarcere, George află de la vărul său, pe nume Titi, o mulţime de lucruri interesante despre modul cum a a decurs tratamentul dar şi despre viaţa din occident.

La şase luni după reîntoarcere, medicii români îi comunică lui Titi că ar mai fi nevoie de o continuare a tratamentului în Germania. De data aceasta statul român îi refuză acest „privilegiu” şi nu-i acceptă plecarea. George este absolut iritat şi revoltat de pe urma acestui eveniment. Îndârjit de situaţia disperată a vărului său, are o idee extraordinară – aceea de a organiza o evadare la bordul unui avion al „Crucii Roşii Române”. Cei doi încep să îşi facă planuri de fugă, iar George îşi asigură vărul că va face tot posibilul să îl ajute să se reîntoarcă în Germania la spital pentru a se face bine. Lucrând la aeroportul Băneasa, George pregăteşte foarte serios şi amănunţit planul de plecare, asigurându-l pe cel suferind că va încerca prin orice mijloc „să facă rost” de un avion. Iniţial Titi este entuziast şi optimist, dar mai apoi, fiind din ce în ce mai bolnav, îşi pierde curajul şi îi cere vărului său să renunţe la plan pentru a nu îşi crea neplăceri. George, care îşi făcuse o datorie şi un ideal din această acţiune, decepţionat de întorsătura luată, îi propune lui Viorel să-l însoţească, sperând totuşi că Titi se va răzgândi!

George ROCA: Ce s-a întâmplat cu cu vărul Titi? S-a făcut bine până la urmă?
 
V. NICHOLS: Titi a murit la trei luni după evadarea noastră... cu inima înpăcată că vărul său a reuşit să ajungă în occident şi să fie liber... Dumnezeu să-l odihnească!

George ROCA: V-aş ruga să ne povestiţi pe scurt epopeea plecări până când aţi ajuns în occident.

V. NICHOLS: Epopeea plecări are două aspecte: unul - evenimentele reale reprezentate cronologic şi doi - aspectul emoţional - planificarea evadării şi despărţirea de cei dragi, familie, prieteni şi colegi... Din momentul în care am hotarât să evadăm, eu şi George, a trebuit să ne stăpânim emoţiile, să jucăm rolul unei vieţi normale. Între timp ne pregăteam temeinic studiind navigaţia aeriană. Desigur că am făcut tot posibilul să accesăm pe ascuns date esenţiale de la CIPA (Centrul de Instruire a Personalului Aeronautic) unde eu şi cu George lucram. Într timp duceam o asiduă muncă de lămurire cu Titi, pentru a-i da curaj şi pentru a-l face să se răzgândească. Emoţiile despărţirii avute în ziua plecării au fost îngropate adânc în suflet, concentrându-ne asupra planului de zbor şi modului prin care puteam să trecem Munţii Carpaţi la bordul unui avion mic. Într-un asemenea zbor, în urmă cu 65 de ani de la aventura noastră, îşi pierduse viaţa marele pilot român Aurel Vlaicu încercând să treacă aceiaşi munţi! Deci temerile noastre erau întemeiate! Zborul a fost marcat de multe evenimente neprevăzute din momentul în care motoarele au fost pornite la sol şi pâna la aterizare (prăbuşire) în Austria.

După cum am menţionat în carte, din momentul în care ne-am pus centurile la Băneasa până când am plecat din Viena spre Australia, am trăit multe momente asemănătoare serialului american „El Fugitivo”. Am fost urmăriţi continuu... Aviaţia militară a deschis focul asupra noastră. În felul acesta am descoperit senzaţii noi şi am realizat că de fapt curaj nu înseamnă lipsa fricii. Curajul este învingerea fricii! Curajul înseamnă că trebuie să fie mai puternic decât frica, iar motivaţia acestuia să fie întemeiată şi reală. Până în ziua de azi, când scriu sau vorbesc despre acest eveniment, inima îmi bate puţin mai repede. Idea de a fii urmărit şi prins, este suficient să te facă să simţi că trăieşti viaţa pe muchia cuţitului. Dar am avut încredere tot mereu în reuşita noastră fapt care ne-a ţinut tari şi lucizi. Am fost dezamagiţi însă de atitudinea autorităţilor austriece care au muşcat momeala securităţii şi ne-au supus emoţional unor suplicii şi unui proces lung de detenţie şi nesinguranţă.

George ROCA: Ce va determinat să faceţi saltul la Antipozi? De ce nu Canada, sau Statele Unite? Ce v-a atras aici pe acest continent îndepărtat?

V. NICHOLS: Statele Unite, Canada şi Australia au fost şi sunt principalele ţări de emigrare. Noi am depus cereri de viză la toate trei, dar am fost sfătuiţi să plecăm din Austria cât mai repede... Australia a fost prima care a răspuns cererii noastre,  iar noi am acceptat oferta cu braţele deschise. Când mă gândesc în urmă îmi dau seama că am fost norocoşi şi am făcut o alegere foarte bună...

George ROCA: Ajungând Ia Melbourne cum aţi fost primiţi?

V. NICHOLS: Făcând parte din primul val de emigranţi români de după război, Australia ne-a primit foarte bine. După noi au urmat multe valuri - români buni, sau mai puţin buni - unii ne-au adus faimă bună, alţii însă...

George ROCA: Am citit în carte că în România aţi fost şi dansator profesionist... Trebuia să mergeţi şi într-un turneu la Amsterdam. Am auzit că aici la Melbourne aţi participat şi la un concurs de dans, unde aţi fost răsplătit cu un trofeu!!! Cum s-a întâmplat? Puteţi să ne povestiţi...?
 
V. NICHOLS: Deoarece nu am făcut o carieră din această artă, consider că am fost doar un dansator amator. Primul meu instructor a fost Barbu Constantin, cel care m-a descoperit şi mi-a îndrumat paşii în arta dansului la şcoala militară de pe vremea când eram student la Mediaş. Ma târziu, reîntors acasă, m-am perfecţionat... Am făcut balet şi dans modern, fiind îndrumat de un profesionist, maestrul Ion Gubernicu. „Trupa lui Gubericu” era foarte cunoscută în Bucureştiul acelor vremuri. Era formată din tineri talentaţi, entuziaşti, atraşi de miracolul dansului. Am fost parte componentă a ansamblului având chiar un rol principal într-un spectacol de dansuri tematice. Am performat pe scene de prestigiu din Bucureşti precum cele a Operei Române, a Teatrului de Operetă, la televiziune, cluburi... În sezonul estival dădeam deseori spectacole la Casa de cultura a studenţilor „Grigore Preoteasa” sau pe scena în aer liber din Parcul Herăstrău, spectacole care erau foarte apreciate de publicul plătitor. Ansamblul a fost invitat într-un turneu la Amsterdam, dar din păcate mie nu mi s-a aprobat eliberarea unui paşaport. Atunci, după acel eşec, mi-a comunicat colegul George de la Băneasa planul lui de evadare!

Cât despre concursul de dans de la Melbourne, cel pe care îl descriu în carte, pot zice că am acceptat să particip numai de „fun”... pentru a-mi descărca energia interioară şi pentru demonstra celor prezenţi, prieteni şi prietene, că ştiu să dansez! Că s-a lasat cu un premiu a fost poate doar o întâmplare...  

George ROCA: Ştiu că după un timp aţi devenit împreună cu prietenul dvs. vechi George Florescu căutător de aur! Aţi găsit aur? V-aţi îmbogăţit? Mulţi australieni au suferit şi mai suferă de febra aurului!

V. NICHOLS: Şi noi am fost printre aceştia... dar tot amatori! Cu toate că ne-am procurat echipament de detectare destul de performant, aur nu am găsit, dar am avut parte de privelişti frumoase în aceea călătorie gen safari prin Australia. Capitolul „Căutând comori”, din carte, descrie în detaliu toată aventura... Febra aurului la „noi” a început în urma unor descoperiri foarte mediatizate în presa australiana a anilor ’80. Atunci am aplicat proverbul românesc „Încercarea, moarte n-are!” împletit cu spiritul de aventură. Mult mai mult „aur”’ a descoperit însă mintea oamenilor de afaceri decât zăcămintele din mine sau în situri aurifere. Acum pot spune că „minele noastre de aur” au fost dăruirea şi munca grea de mai târziu de la shopul „Nichols TV Service”.
         
George ROCA: Citind povestea dvs. fascinantă, aceasta ne duce la Melbourne... Cum v-aţi acomodat cu această mare metropolă? Aţi pus pe picioare afaceri?

V. NICHOLS: Consider că fiecare emigrant trece prin două faze când vrea să cucerească „oraşul de pe râul Yarra”. Prima fază este asemănătoare sentimentului de plonja într-un ocean necunoscut. Dorinţa de-a explora şi de-a învăţa despre marele Melbourne durează până când „noul venit” începe să se mişte independent. Faza a doua survine atunci când acesta, înarmat cu cunoştinţele câştigate, începe să le experimenteze până când reuşeşte să se „pună pe picioare”. Deschizând o afacere de genul „TV service” în mod sigur ni s-a deschis o poartă spre noi oportunităţi, spre o viaţă normală, spre o integrare sănătoasă în societate.  

George ROCA: După Melbourne a urmat perioada Ballina. Alt oraş, alt stat, alt climat. Ce v-a determinat să vă (stra)mutaţi şi să faceţi acel salt de mai bine de 850 de mile spre nord?

V. NICHOLS: Pilotând din când în când am întâlnit un constructor de avione, Mike Davis, care avea familia la Melbourne şi hangarul la Ballina. Mike mi-a făcut o ofertă de lucru pe avioanele lui – „Avionics”. Am acceptat-o cu plăcere şi am plecat „spre nord” pentru o schimbare de peisaj şi pentru a-mi satisface interesul în aviaţie. Între timp, într-o excursie pe „Gold Coast” în Queensland, am întâlnit-o pe Nikita; urmatoarea mea soţie şi viitoare mamă a copiilor mei. Şi astfel cu schimbarea locului a început o nouă aventură.

George ROCA: Cum aţi obţinut până la urmă licenţa de pilotaj? Ştiu că aţi lucrat mai apoi în aviaţia utilitară... Ce alte realizări aţi avut acolo? 

V. NICHOLS:  Pentru cursul de calificare în „Avionics”, am studiat la Brisbane. După obţinerea unei licenţe superioare am făcut curse de zbor pe tot teritoriul australian. Am zburat deseori şi la Melbourne pentru a-mi revedea prietenii şi rudele proaspăt sosite din România. Atunci, cuprins de bucurie şi sentimentalism am scris şi poemul „Coming Home” pe care l-am publicat în carte.

George ROCA: Şi după Ballina....? Cum aţi „aterizat” direct în Guam, un teritoriu american pierdut pe undeva prin imensitatea Oceanului Pacific? Pentru ce companie aviatică aţi lucrat acolo şi ce tipuri de aeronave aţi pilotat? După cât timp v-aţi reîntors în Australia?

V. NICHOLS: După Ballina, Gold Coast, Brisbane, între timp şi Perth, am primit un nou contrat de la Avionics, pentru zona Whitsunday Islands, de la companie de aviaţie din Mackay, oraş situat în partea centrală a statului Queensland, unde m-am şi mutat cu noua mea familie. După un timp a primit un contract şi mai atrăgător de la o companie australiană, numită „Tropic Helicopters”, care îşi avea baza în arhipelagul Guam! De data aceasta lucram pe elicoptere - marca Hughes 500! Am zburat de două ori înapoi în Australia, prima dată într-o misiune după atacul din 11 septembrie 2001 de la New York. Am trecut prin Mackay la miezul nopţii fără să-mi văd copiii. A doua oară, după alte şase luni, atunci când am revenit „acasă” pentru două săptămâni de concediu. 

George ROCA: Prima dumneavoastră carte  se încheie lăsând cititorul curios în a afla urmatoarele dumneavoastră peripeţii. Volumul doi, „Aviators most wanted”, satisface aceste curiozităţi? 

V. NICHOLS: Chiar acesta a fost motivul pentru care le-am „unit”. Pentru a da o  continuitate a acţiunii şi pentru a nu lasa cititorului un sentiment de neîmplinire şi de curiozitate. „Aviators most wanted” începe cu viaţa din Bucureşti după Şcoala de aviaţie „Traian Vuia” de la Mediaş, din Transilvania. Este o încercare de pamfletizare a societăţii din care proveneau cei doi tineri absolvenţi, Viorel şi George, care îi implică şi îi confruntă cu contraste deosebite dintre teoria învăţată la şcoală şi realitatea vieţii de zi cu zi. Celor doi, cât şi colegilor studenţii de la şcoala de aviaţie, li s-a spus că la terminarea cursurilor vor deveni ingineri mecanici de bord pentru compania aviatică TAROM. La absolvire, însă, ei află că nu vor fii decât mecanici la sol pentru mulţi, mulţi ani. Evadarea de la Bucureşti a deschis celor doi „fugari” un orizont nou şi le-a schimbat întrutotul viaţa.

George ROCA: Cum poate cititorul să îşi procure cartea „The Escape from Bucharest”?

V. NICHOLS: Cartea este accesibilă şi pe internet. Pentru a fi citită căutaţi pe „Google”: „The Escape from Bucharest”. Este publicată „on-line” de Editura Lulu care oferă „print on demand”. Deasemenea cartea poate fi găsită direct la căutând apoi „‚The Escape from Bucharest” de unde poate fi obţinută contra-cost în format electronic sau tangibil (tipărită).  

George ROCA: Am citit câteva poeme scrise de dumneavoastră. Care vă este motivaţia pentru a scrie poezie? Am să reproduc unul integral la sfârşitul acestui interviu. Chiar dacă este scris în limba engleză sunt convins că mulţi îl vor înţelege şi savura.

V. NICHOLS: Experimentând stări emoţionale deosebite... precum desparţirea, frica, aventura, revederea, bucuriile, necazurile, simţi nevoia să te exteriorizezi într-un fel... şi atunci unii încercă să o facă prin poezie! Poezia este un mod de liniştire a sufletului, sau mai bine zis o emoţie tămăduitoare!  

George ROCA: V-aţi gândit vreodată să traduceţi cărţile dvs. în limba română pentru a putea fi cunoscute şi celor de-acasă?

V. NICHOLS: Desigur. Cartea va fii tradusă în curând. Pentru românii care sunt stabiliţi în străinatate sunt convins că aceştia vor găsi cartea accesibilă (pe net) chiar dacă în prezent este scrisă doar în limba engleza. După cum aţi spus şi dumneavoastră mulţi români cunosc această limbă... internaţională! 

George ROCA: Şi acum o întrebare scurtă! Vă este dor de România? Aţi dat de înţeles că nu aţi mai vizitat-o de când aţi „evadat” de acolo, adică de mai bine de 30 de ani!

V. NICHOLS: Simt în suflet ca e timpul să mă întorc şi să mă reconectez cu meleagurile pe unde am copilărit; să-i revăd pe cei cu care am crescut, prieteni, cunoscuţi, rudenii şi desigur colegii de la şcoala militară „Traian Vuia”. Din păcate nu m-am mai reîntors niciodată în România. Motivul? I-am scris preşedintelui României o scrisoare în care am cerut anularea pedepsei date de un tribunal comunist şi emiterea unui decret de graţiere. Mai aştept şi acum răspunsul afirmativ...
 
---------------------------------------------

COMING HOME

Down the coast my plane is flying
Taking me back to the place I once belonged
Where the summers are so hot
And the winters are so cold
Where you get four seasons in a day
And the river flows both ways
In and out Port Phillip Bay,
As my plane is touching down
Now it feels like coming home
And it’s nice to go around
Nice to see everyone is doing fine
Seeing you all felt real good
I wish I had more time
But my friends I must go back to the place
I once escaped
Where the twilights are so short
And the beaches are so long
Where the clouds are very high
And the windows reach the sky
Down below pelicans are landing by
Ocean views are every where
Sunny days
And beautiful waves
All the worlds have come together
And it’s not just for the weather
It’s the place I found my love?
Where my sweet hearts have come into this world
You may think is wonder land
No my friends… this is Queensland
I missed you I know that you missed me too
But I must go back.

Up the coast my plane is flying
Taking me back to the place
I once … Escaped!
---------------------------------------------

Interviu:
Viorel NICHOLS – George ROCA
Waga Waga – Sydney
New South Wales, Australia
1 iunie 2009


ASASINAREA POETULUI NICOLAE NEAGU

Găeşti, 20 iunie, 2009. Ne-am strâns de dimineaţă, la casa cu nr. 7 de pe strada Şerban Cioculescu, unde era depus cadavrul lui Nicolae Neagu, înaintea înmormântării, care a avut loc la ora 12 în Cimitirul Eroilor de pe Strada Nicolae Bălcescu. Poetul a fost înmormântat lângă soţia sa, Ana-Reli. Mai degrabă discret, apăruseră la vreo zece coroane din partea unor organizaţii şi persoane precum Societatea Scriitorilor Târgovişteni, Cenaclul literar al Medicilor, Laura şi Lucian Blaga. Convoiul de la Casa Poetului, pe şoseaua Bucureşti-Piteşti, cu opriri şi aruncări de monede, a excelat şi el prin discreţie, dacă nu autocenzurată stupefacţie şi mocnită revoltă.  După slujba religioasă şi discursul preotului, subsemnatul (rupând involuntar vreo omerta?) a citit câteva pasaje din opera scriitorului:
 “(- Ce este viaţa? întrebă îngerul. - Un răspuns puchinos, ticălos, păgubos, dar frumos între două tăceri, răspunde Oarecarele. - Atât? - Păi, nu-i de-ajuns?) 
 ...”În traseul prin viaţa mea cu ocolişuri, cheanţuri ori drum desfundat, de la naşterea cu ţipăt până la secunda prezentă.”
 “Astfel zăcând, fără suflare, 'adio' vă zic, de aceea, vouă, neprietenii mei dintotdeauna şi de pretutindeni, amin!”
 
  Impenitent neantul mă sugrumă
  şi mă sfinţeşte (public!) cu noroi
  de vreme ce pe carnea mea postumă
  mai ofileşte firul de trifoi.

  Victimă sunt doar că mă doare gura
  să ţip în piaţa rudă c-un bazar.
  Eu sunt gradatul ce-a-ntrecut măsura
  la jugănit asini în Zanzibar.

 “Dar priveşte şi decide rănile în care vrei şi tăişurile-avide, ochiul frunţii de ulei scămoşează pericardul (lângă cine sceptic lupt?) ticăirea, cagulardul..”

 Hamlet la Găeşti? Fizicienii? A murit la trei zile după comemorarea a 120 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. A treia zi de Paşte, dimineaţa, Nicolae Neagu fusese bătut în cap şi desfigurat până la nerecunoaştere şi comă (din care n-a mai ieşit niciodată) de doi inşi (ori de unul, celălalt  stând afară să “ţină de şase”). Lunile de inconştienţă premormântală le-a petrecut la Spitalul Floreasca. Documentele de la Institutul Medico- Legal nu sunt (încă) ştiute de familie.
 Nimeni nu ştie nimic, decât că poetul a fost asasinat. Pentru bani? Intelligence? Femei? Carradine? Gura lumii slobodă? Abia şuşoteli terifiate şi un mobil care înregistrează spre altar.
 Nu ne mai prea cunoaştem între noi. Ba mă reconstituie şi pe mine fostul profesor de sport. Un coleg de liceu al asasinatului, domnul Stancu, îşi aduce aminte şi de părinţii mei. Se pot, totuşi, găsi subiecte, ca între oameni, ca la mort.
 Nicolae Neagu s-a născut la 18 iulie, în satul Ghergheşti, Dâmboviţa. A fost medic şi scriitor (poezie, roman, teatru). Moartea violentă o împărtăşeşte cu Labiş, Preda, Ulici. În Găeşti, cu ani în urmă, o crimă şi o sinucidere erau legate de fotbalistul Linţoiu. Probabil, atunci, miliţia va fi raportat pe undeva ce se întâmplase.
 Să fi venit ucigaşii din Casablanca?

George ANCA


AUTORUL ARTICOLULUI DE MAI SUS POETUL GEORGE ANCA I-A DREDICAT PRIETENULUI SĂU DISPĂRUT ŞI URMATORUL POEM :

 

 Limanul

limanul Argeşului la Ghergheşti
sirene pasăre cu ou unduire
nimic nu poate înlocui sângele

sângele revărsat al comei
cărţi să nu spun că a fost ucis
la slujba pentru asasinat

ce cald ce apă sâmbătă
balsamul comei ce pedeapsă
de mai conduceai la Bolintin

together we can do more
bine că nu God may not exist
şi Bogdan iar m-a luat la mişto

sala mai mult goală
cine nu vrei să dea doctorat
iertare asasinatule doctor

rune cardiace mai nebun ca mine
troncul de iubire sfărâmată ţeastă
bine conversase cu ambasadorul

aştepţi autobuzul Niculae
coma sfârşită de trei zile
căţeluşa Salomeea capul tău

cine rituri în verde om
vedea au cine-i zeulaski
jubilat-ai palimpsest reflex

pe rână simetrică
har de seducere
întors spre a fi ucis

crimă per indiferenţă
vreo ironie furioasă
de nu opoziţie pe ploscă

omorul bărbatului
prins cu alta
nu epuizează crimele

iuţeli de corcire
găi şi ulii
excelenţi

gladiolelor
pe ce aventuri
spre Doiceşti

în tren
în medina
ucigabil

poate pentru bani
plăcere de viaţă
ultimă paiaţă

torsuri
brâncuşiene
la raze

pe viaţă raze
neiradiat
şi toate ale comei

feminin
te văcea
bărbata

de Jung de voi
din munţi trifoi
extras noroi

thanatos eros la târg
blestem de călugăriţă
să te regrete multe

câte s-or fi rugat pentru tine
ca fata pentru Vasile
şi pentru maică-sa

unul
repudiind
Stângăceaua

canava
radiologie
lectorială

lucruri
la firul ierbii
resuscitări

să nu te scoli de la masă sătul
de-ai avut siluetă o viaţă
până te uciseră

nativi
ori de pe
Ghimpaţi

c-aşa
vezi
Cozia

dialectul
săgetătorilor
rudeni

vine piaţa
spre casa ta
spre primărie

de ce te râzi la domnu Eugen
linia a patra din trei
pe lângă gard

stupi
a moşteni
până la unu

şi tu şi frate-tu
el cu copii
scrişi de tine

îl respectai pe taică-meu
ţineai ţăranii pe răboj
un vânt în Gara Basarab

mirosul
mulţumească-te
câine

simultaneităţi
non
viaţă

reanimarea mormintelor
jefuite pe potriva
luării vieţii tale

filme destule
un poet mai puţin
d'ale tale verşuri

nepăsător de aparenţa
morţii erosul
încântare din rădăcină

aş cuvânta c-ai fost
un om cunoscut
ucis de necunoscuţi

de nu cumva i-ai plătit tu
de nu ţi i-oi fi închipuit
de n-ai căzut decapitat

de neaflat
din securitate
parvenire

tu
ucis
noi în necunoştinţă

aproape
un trio
cu mine şi taică-meu

îţi rămăsesei idealizaţii
părinţi şi soră dialectul
Ghergheştilor ţi se dicta

bine că te auziră
te recitară şcolarii
dirijaţi de Olguţa

estetică
hormonală
leela

 Ralu
împărăteasă
supunând

să fi dus-o
până la
propria moarte

răcoare
din Gyr
Bucescu

tabla
scrisă
cu morţi

neam ucis
depănare canţonei
copii nevăzuţi

mamă
arde
rău de tot

intimitate nativistă
femeile şi oarece
contexte eros

mă înfrigur
căldură
cadaverică

pe când ne
întâlneam
în viaţă

o să plece
fato
loc gol

florile
se
îndoliază

scriu
din sine
cu tine

catod
dimineţii-lumină
mormântul

de-a valma
pe malul
celuilalt hai-ku

dezvirginarea
băieţilor
Rafila

de povestit
de femei fericit
de te omorâră

taică-meu
paralizat
tu în comă

doctorism
diferenţe
cambodgiene

respecte
nonagenari
în auz

ni se dansa
verde
balsa

verdele
în literatura
frunzei tale

căpisterea
Tie
Ţie

lumea nu se
lasă de
vechile tendinţe

reviste ciocolată
caldă baloane
leucoplast cu rivanol

toţi deodată
în aceeaşi zi
la aceeaşi oră

gard roşu
plete negre
taică-tău

fără iubire
femeilor
sexul

vorbe
înşirate
lanţ

sângelui
girului
şirului

religios
asasinat
radiologic

mânza neagră
iubita moartă
moartea iubită

răstimp puchinos
ticălos păgubos
dar frumos

lehamite purgată
c-un rac tot sărac
Nichita

încremenit împietrit secătuit
la extremitatea dinspre
picioare a sicriului

ce dor îi este să mai vadă
străbătând agale aleile cu pietriş cenuşiu
mărginite de lespezi înguste

unde încep unde se termină
sfinţenia din oameni şi
năravul lor luciferic

juste un peu
curăţenie lună şi strună
să reintre în normalitatea trăirii

cum ar zice tanti Chiriachiţa
cu o concreteţe impudică
era suedeză studia teatrul

masează uşor
coloana vertebrală a ţigaretei
fire de tutun prisoselnice

toutes les heures blessent la derniere tue
Blaga Ralu nu nu sunt rudă
Doiceştii doicile lui Brâncoveanu

hai cititului mixandre
că şi voi la Mătăsaru
care de la Mogoşani

da vorbirăţi franţuzeşte
şi-n citate latineşte
şi tatăl ce mai zicea

că şi tu o lumânare
de cu florile
Găeşti

Dunăre
frica
drumului

recunosc
regia
sub asasini

doi martori
venise popa cu botezul
nepotul îl găsi în sânge

cagule nu
banii şi l-au lovit
nescos din perfuzie

manipulatorul
îl ştie pe
contabil

mai nicio recunoaştere
nici a morţii
nici a criminalilor

nu mai pozez răstoaca
abia stejarii
la întâlnire

în Eroilor
citii după popă
adio neprietenilor

nu jubilai
listener
frate

fraţi năruire
ajuns-am
martori popii

unul ţinea şase
unul l-a bătut
câţi doi ţigani nu

avea bani şi se şi lăudase
nu ştiau ei de poet de medic
nici poliţia nici legiştii

când un nou Carradine
scheme cu ţigănci
de aflaseră de bani

ori ăştia se răzbunaseră
pe gajo nimeni
nimic

făcea 78 pe 18 iulie
poetului a i se aniversa
batjocura asasină

l-or face postum cetăţean
spre antrenul ucigaşilor
în veci nedezvăluiţi

securistul mi-a spus
că nu filiera lor
ar fi fost dedesubtul uciderii

da şi de Lulu c-avea valută
între oxid şi carbon
vezi tizul Labiş Marin Preda

de-a fost ucis pentru sex
zodia literaturii
se plineşte

apologia preludiului
pur şi simplu
să-i facem cu mâna

plecat
de la pomană
şi erizipelul

steiuri
mângâind-o
pe Salomeea

herpes
câinesc
în obor

Leela nevenită
nejumulită
de celelalte mironosiţe

înconjurat
oraşul
fugii

îngropat
lângă
unguroaică

terezie
la ţigănci
vet Veto

în curte
la mese
canibali

la trei zile
după uciderea
lui Eminescu

pariu pe
viitorul
poeziei

femei
cerşetori
netineri

citate
fără
Hamlet


înregistra
pe mobil

geloşi pe
regăeşteanul
Cassanova

l-am tradus
am scris
un articol

desconsiderare
oripilare
compasiune

simbolistica
încoronării
nevăzute

gladiolele
veştede
pe alt mormânt

ţigăncile
ţiganii
achită

ostaş
împărat
psalmist

evreu
după prima
nevastă

neîntors
basta
bastion

la masa
doctoratului
îngropatului

cuvintele
din zonă
catacreză

arhiva crimei
doctorului asasinat
Nicolae Neagu

nedezvăluire
treabă
corespunsă

ură de viu
de mort frumos
cum numa-n

de genere
mai nimeni
ne aflarăm

nici de la mine
să se vadă
măcelărirea

cui a reproşa
omorul
a te resemna

de-a-n picioarele
scrofuloza nemanieristă
printre proctori

duminica
tuturor
asasinaţilor

faţa
nemairecunoscută
a altcuiva

înapoi
în
pământ

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971