Anul 2015
Anul 2014 periodic nr. 1-3 4-6 | 7-9 | 10 |
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL NR.10 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRAȚIA REALĂ
Starea țării la final 2014- articole care circulă pe internet -
Convorbirile lui Corneliu Leu cu Florentin Popescu și aprecierile altora
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ - partea I: O Aniversare: FLORENTIN SMARANDACHE, Aniversare Jean Georgescu, Emil Lungeanu:Mai bine mai Terziu decât niciodată, Recenzii de Adriana Ghițoi, Octavian Constantinescu, Constantin Stancu, Paul Abucean. Ionuț Carage Despre: Adrian Botez, Ionuț Caragea, Irina Binder, „Dictatura proștilor” – o carte semnal de alarmă
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ - partea II- Un studiu de Adrian Botez despre CONFUCIANISMUL LUI IOAN SLAVICI
TREI DOAMNE ALE LITERATURII NOASTRE, TREI LOCURI ÎN LUME UNDE ELE SCRIU, ACEEAȘI SPIRITUALITATE CARE LE UNEȘTE:- MELANIA RUSU-CARAGIOIU;- FILOFTEIA BARBU-STOIAN;- VAVILA POPOVICI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - partea II
PAGINA A PATRA

 

 ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ

 

                                                       O Aniversare:
                                     FLORENTIN SMARANDACHE
                                        (cercetător ştiinţific, scriitor, profesor universitar)

             de DMITRI RABOUNSKI,
                  Traducere de Adriana Elena Răducan

 

 


Florentin Smarandache în anul 2014, la cercetări postdoctorale, în Japonia


S-a născut la 10 decembrie 1954, în Bălceşti (Vâlcea).  Studii: A absolvit Şcoala Generală în Bălceşti (1961-1969), apoi Liceul Pedagogic (1969-1972 în Craiova, continuând la Rm. Vâlcea, 1972-1974); diploma de învăţător; stagiul militar cu termen redus la Medgidia (1974-1975); a absolvit Facultatea de Ştiinte, sectia Informatică, a Universităţii din Craiova (1975-1979) ca şef de promoţie; obţine doctoratul în matematică (Teoria Numerelor) la Universitatea de Stat din Chişinau (1995-1997).
În Statele Unite urmează studii de perfecţionare în matematică, informatică, şi educaţie la Arizona State University (Tempe) (1991), Pima Community College (Tucson) (1995), University of Phoenix (Tucson) (1996); obţine şi un Masterat în Informatică; studii postdoctorale la New Mexico State University (Las Cruces) (1998), University of New Mexico (1998, 1999), National Science Foundation (Chautauqua Program, University of Texas, Austin) (1999), şi Los Alamos National Laboratory (Educational Networking Support Program) (Gallup) (1999).
Cercetări post-doctorale la Okayama University of Science (Japonia) între 12 Decembrie 2013 - 12 Ianuarie 2014; la Guangdong University of Technology (Guangzhou, China), 19 Mai - 14 August 2012; la ENSIETA (Şcoala Naţională Superioară de Ingineri), Brest, Franţa, 15 Mai - 22 Iulie 2010; şi doua luni, Iunie-Iulie 2009, la Air Force Research Laboratory in Rome, NY, SUA (sub egida State University of New York Institute of Technology).
Activitate: A participat ca elev şi student la olimpiade şcolare de matematică, obţinând premii şi menţiuni locale şi nationale (1967-1974) şi a condus cercuri de matematică în liceu şi la universitate; a participat la Olimpiada studenţească “Traian Lalescu”, Cluj-Napoca (1977); a participat la diverse sesiuni ştiintifice pentru studenţi în Craiova şi Iaşi (1978-1979); a pregătit şi selecţionat echipa elevilor marocani (Rabat) pentru Olimpiada Internaţionala de Matematică din Paris (1983).
Profesii: În perioada 1982-1984 este profesor cooperant în Maroc, predând matematicile în limba franceză (Lycée Sidi El Hassan Lyoussi din Sefrou). Revine în ţară, continuând activitatea didactică; profesor la Liceul Nicolae Bălcescu din Craiova (1984-1985). În anul 1986 nu poate obţine viza de ieşire din ţară pentru a participa la Congresul Internaţional al Matematicienilor de la Universitatea din Berkeley (California) şi face greva foamei; publică o scrisoare de protest în Notices of the American Mathematical Society (Providence, RI) în care solicită libertatea de circulaţie a oamenilor de ştiintă; se interesează de soarta sa Dr. Olof G. Tandberg, secretar la Academia de Ştiinţe din Stockholm, care îi telefonează din Bucureşti. În perioada anilor 1986-1988 Inspectoratul Şcolar Judeţean Dolj nu-i mai acordă post, din motive politice, fiind obligat să supravieţuiască din meditaţii. În toamna anului 1988 obţine cu greutate un paşaport de turist pentru Bulgaria. De aici trece în Turcia, unde cere azil politic. Este deţinut în lagarele de refugiaţi politici din Istambul ţi Ankara (1988-1990).
Emigrează în Statele Unite ale Americii în 1990, unde lucrează ca inginer de software la corporaţia Honeywell din Phoenix (Arizona), specializată în calculatoare (1990-1995); profesor adjunct de matematică la Pima Community College din Tucson (1995-1997); din 1997 este asistent universitar de matematică la University of New Mexico (Gallup), în 2003 devine conferenţiar universitar, iar în 2008 profesor universitar.
Între 2007-2009 este Şef de Departament.
În matematică a introdus gradul de negare al unei axiome ori teoreme (vezi geometriile Smarandache care pot fi parţial euclidiene şi partian neeuclidiene, 1969,
http://fs.gallup.unm.edu/geometries.htm ), multi-structurile (vezi n-structurile Smarandache unde o structură mai slabă conţine insule de structuri mai puternice) şi multi-spaţiile (combinaţii de spaţii heterogene) [ http://fs.gallup.unm.edu/algebra.htm ].
Lucrările sale în teoria Numerelor s-au bucurat de o anumită popularitate internaţională, deoarece matematicieni romani, cât şi străini (din SUA, Canada, Japonia, Brazilia, Franţa, China, Banglades, Italia, Bulgaria, Spania, Suedia, Australia, Rusia, Cehia, Olanda, Chile, India, Ungaria) au scris 29 carţi şi câteva sute de articole, note şi probleme propuse despre aceste noţiuni. În 1997 la Universitatea din Craiova s-a organizat Prima Conferinţă Internaţională asupra Noţiunilor de tip Smarandache în Teoria Numerelor, cu participarea unor cercetători din ţară, dar şi din Suedia, Franţa, Rusia şi Spania.
Publicaţii: Din 1970 a început colaborarea la revista şcolii, Nazuinţe, apoi la alte periodice romaneşti şi străine (vreo 50 ştiinţifice şi peste 100 literare). Şi-a tradus o parte din lucrări în franceză şi engleză, altele i-au fost traduse în spaniolă, portugheză, italiană, esperanto, rusă, sârbă,  japoneză şi arabă. Colaborari cu poeme şi piese de teatru la 42 de antologii romaneşti, franceze, italiene, americane, indiene şi coreene.
Prolific autor, coautor, editor, si co-editor a 180 de carţi publicate de circa patruzeci de edituri (printre care edituri universitare si tehnice, edituri profesionale ştiintifice şi artistice, precum Springer Verlag, Pima College Press, Moorhead State University, Universitatea din Chişinau, ZayuPress, Haiku, etc.) din zece ţări şi în mai multe limbi, de asemenea peste 200 de articole şi note (unele se pot încarca din site-urile de la LANL / Cornell University
http://arXiv.org/find şi CERN) în matematică (teoria numerelor, geometrie neeuclidiană, logică), fizică, filozofie, literatură (poeme, nuvele, povestiri, un roman, piese de teatru, eseuri, traduceri, interviuri), rebus (careuri, enigmistică) şi arta (experimenţe în desene, picturi, colaje, fotografii, arta pe computer) în română, franceză şi engleză, dintre care:
“Formule pentru spirit” (debut editorial, 1981, sub pseudonimul Ovidiu Florentin); “Le sens du non-sens”, “Problemes avec et sans ... problemes!”, “Fes”, Maroc (1983); “Antichambres/Antipoésies/Bizarreries”, Caen, Franta (1989); “NonPoems” (poeme de avangarda), “Phoenix” (1990); “Only Problems, Not Solutions!”, Chicago (1991); “LE PARADOXISME”:  un Nouveau Mouvement Littéraire, Bergerac, Franţa (1992); “Dark Snow”, Phoenix (1992); “NonRoman”, Craiova (1993); “MetaIstorie” (trilogie teatrală), Bucureşti (1993), pe care-a tradus-o in engleza sub titlul "A Trilogy in pARadOXisM: avant-garde political dramas" (ZayuPress 2004); “Întâmplări cu Păcală” (piese de teatru pentru copii), “Fugit”.../ jurnal de lagăr, Bucureşti (1994); Collected Papers, Vol. I, II, III, Bucureşti, Chişinău, Oradea (1996, 1997, 2000); “Scrieri Defecte” (proză scurtă), Craiova (1997); “Distihuri Paradoxiste”, “Afinităţi” (traduceri), Norresundby, Danemarca (1998); “Intreabă-mă, să te-ntreb!” (interviuri), Târgovişte (1999); “Outer-Art” (album de arta), “Cantece de Mahala”, “In seven languages” (poeme), Oradea, 2000; “A Unifying Field In Logics. / Neutrosophy. Neutrosophic Probability, Neutrosophic Set, and Neutrosophic Logic”, Rehoboth, SUA (2000). A editat, printre altele: “Second International Anthology on Paradoxism” (cuprinzand 100 scriitori de pe glob) şi “Third International Anthology on Paradoxis” (distihuri paradoxiste de la 40 poeţi de pe glob), Oradea (2000).
A propus extinderea probabilitatilor clasice si imprecise la 'probabilitate neutrosofica', ca un vector tridimensional ale carui componente sunt submultimi ale intervalului ne-standard ]-0, 1+[. Din anul 2002, împreună cu Dr. Jean Dezert de la Office National de Recherches Aeronautiques din Paris se ocupă de fuziunea informatiei, extinzand Teoria Dempster-Shafer la o noua teorie de fuzionare a informatiei plauzibile si paradoxiste (numită Teoria Dezert-Smarandache: [
http://fs.gallup.unm.edu/DSmT.htm ]).
În 2004 creează un algoritm de Unificare a Teoriilor şi regulilor de Fuziune.
În fizica a introdus paradoxuri cuantice şi notiunea de 'nematerie', formată din combinaţii de materie şi antimaterie, ca o a treia forma posibilă de materie - prezentată la Caltech (Conferinţa Anuală din cadrul Societăţii Americane de Fizică, 2010) şi la Institutul de Fizică Atomică (Măgurele, 2011).
Pe baza unui manuscris din 1972, când era elev la Rm. Valcea, publicat în 1982, a emis ipoteza că “nu există o barieră a vitezei în univers şi se pot construi orice viteze”
 (
http://scienceworld.wolfram.com/physics/SmarandacheHypothesis.html ).
Aceasta ipoteză a fost confirmată parţial pe 22 septembrie 2011 la CERN când s-a demonstrat experimental că neutrinii muoni circulă cu o viteză mai mare decât viteza luminii.
Datorită ipotezei sale a propus o Teorie Absolută a Relativităţii - care să nu producă dilatare a timpului sau contractare a spaţiului, ori alte paradoxuri relativistice care sunt mai degrabă ficţiune decât realitate. Apoi şi-a extins cercetarea la o diversificare a Parametrizarii Teoriei Speciale a Relativităţii (1982):
http://fs.gallup.unm.edu/ParameterizedSTR.pdf şi a generalizat Factorul de Contractare Lorentz la Factorul-Oblic de Contractare pentru lungimile care se deplasează oblic faţă de direcţia de mişcare, apoi a găsit Equaţiile de Deformare a Unghiurilor (1983): http://fs,gallup.unm.edu/NewRelativisticParadoxes.pdf .
Autorul a considerat că viteza luminii în vacuum este variabilă, depinzând de viteza sistemului de referinţă; spaţiul şi timpul sunt marimi separate; de asemenea deplasarea spre roşu şi albastru nu se datorează în totalitate Efectului Doppler, ci şi Indexului de Refracţie şi Gradientului Mediului (care sunt determinate de compozitia mediului: adica de elementele sale fizice, câmpurile sale, densitatea, heterogenitatea, proprietăţile mediului, etc.); şi spatiul nu este curbat, iar lumina lângă corpuri cosmice se îndoaie nu doar din cauza gravităţii precum se menţionează în Teoria Generala a Relativităţii, ci din cauza capacităţii lenticulare a mediului.
Pentru a face distincţie între "ceas" şi "timp", autorul a propus un prim experiment cu diferite tipuri de ceasuri GPS (privind materialul şi construcţia lor) pentru a demonstra că factorii de dilatare şi contractare rezultaţi sunt diferiţi faţă de cei obţinuţi cu ceasurile atomice de cesium; şi un al doilea experiment cu medii de compoziţii diferite pentru a demonstra că se obţin grade diferite de deplasări spre roşu/albastru şi grade diferite ale capacităţii de lenticulare a mediului.
În filozofie a introdus conceptul de 'neutrosofie', ca o generalizare a dialecticii lui Hegel, care stă la baza cercetărilor sale în matematică şi economie, precum 'logica neutrosofică', 'mulţime neutrosofică', 'probabilitate neutrosofică', 'statistică neutrosofică'.

A generalizat logicile fuzzy, intuitivă, paraconsistentă, multi-valenţa şi logica dialetheistă la 'logica neutrosofică' (in Dictionary of Computing de Denis Howe); în mod similar a generalizat mulţimea fuzzy la 'mulţime neutrosofică': [ http://fs.gallup.unm.edu/neutrosophy.htm ]
În literatură şi artă a fondat în 1980 curentul de avangardă numit “Paradoxism”, ca un protest împotriva totalitarismului, care are multi adepţi în lume. Constă în folosirea excesivă în creaţii a contradicţiilor, antitezelor, antinomiilor, oximoronilor, paradoxurilor. A introdus 'distihul paradoxist', 'distihul tautologic', 'distihul dual'. Experimente literare a realizat şi în drama sa “Patria de Animale”, unde nu exista niciun dialog, iar în “O lume Intoarsa pe Dos” scenele sunt permutate, dând naştere la un miliard de miliarde de piese de teatru distincte!
 Piesele lui s-au jucat în România (Teatrul I.D.Sarbu din Petroşani, Teatrul Thespis din Timişoara), Germania (la Karlsruhe) şi Maroc (la Casablanca, unde “Patria de Animale” a obţinut Premiul Special al Juriului Internaţional):
[
http://fs.gallup.unm.edu/a/Paradoxism.htm ].
In 1993 a efectuat un turneu în Brazilia (Universitatea din Blumenau, etc.).
La bibliotecile de la Arizona State University (Tempe) si University of Texas (Austin) sunt depozitate manuscrise, reviste, carţi, fotografii, casete, videocasete, privind activitatea creativă a sa, în două colecţii speciale, numite The Florentin Smarandache Papers.
Invitat să conferenţieze la U. Berkeley (2003),  NASA Langley Research Center-SUA (2004), NATO Advance Study Institute-Bulgaria (2005), Jadavpur University-India (2004), Institute of Theoretical and Experimental Biophysics-Rusia (2005), Bloomsburg University-USA (1995), University Sekolah Tinggi Informatika & Komputer Indonezia-Malang si University Kristen Satya Wacana Salatiga-Indonezia (2006), Universitatea Minufiya (Shebin Elkom)-Egipt (2007), Air Force Institute of Technology Wright-Patterson AFB in Dayton [Ohio, USA] (2009), Universitatea din Craiova - Facultatea de Mecanică (2009), Air Force Research Lab si Griffiss Institute [Rome, NY, USA] (2009), COGIS 2009 (Paris, France), ENSIETA (Brest, Franţa) - 2010, Academia Română - Institutul de Mecanica Solidelor şi Comisia de Acustică (Bucureşti - 2011) etc.
A prezentat lucrări la multe Conferinţe Internaţionale de Fuziune a Informaţiei ori a Senzorilor {Australia - 2003, Suedia - 2004, SUA (Philadelphia - 2005, Seattle - 2009, Chicago - 2011), Spania - 2005, Italia - 2006, Belgia - 2007, Canada - 2007, Germania - 2008, Scoţia - 2010, Singapore - 2012 , Turcia - 2013}.
A prezentat lucrări şi la Conferinţele Internaţionale IEEE GrComp {Georgia State University at Atlanta - 2006, Kaohsiung National University in Taiwan - 2011,}International Conference on Advanced Mechatronic Systems (Tokyo University of Agriculture and Technology, Japonia) - 2012.
A luat Premiul "Traian Vuia" al Academiei Române pentru Ştiinte Tehnice (Bucureşti, 2011), Premiul Statelor New Mexico & Arizona in 2012 şi Premiul Statului New Mexico în 2011 la categoria Ştiinta & Matematică (Albuquerque), apoi Doctor Honoris Causa de la Academia DacoRomână din Bucureşti - 2011, Doctor Honoris Causa de la Universitatea Jiaotong din Beijing - China (BJTU) - 2011, Medalia de Aur pentru Ştiinta de la Academia Telesio-Galilei din Anglia (pentru Ipoteza Smarandache din fizică si pentru Logica Neutrosofică), acordată la Universitatea Pecs din Ungaria în 2010, apoi Outstanding Professional Service and Scholarship de la Universitatea New Mexico - Gallup (2009, 2005, 2001).
A colaborat cu articole la multe reviste internaţionale, precum: Multiple-Valued Logic - An International Journal (acum numită Multiple-Valued Logic & Soft Computing), International Journal of Social Economics, International Journal of Applied Mathematics, International Journal of Tomography & Statistics, Far East Journal of Theoretical Statistics, International Journal of Applied Mathematics and Statistics (Redactor Sef), Gaceta Matematica (Spain), Humanistic Mathematics Network Journal, Bulletin of Pure and Applied Sciences, Progress in Physics, Infinite Energy (USA), Information & Security: An International Journal, InterStat - Statistics on the Internet (Virginia Polytechnic Institute and State University, Blacksburg, SUA), American Mathematical Monthly, Mathematics Magazine, Journal of Advances in Information Fusion (JAIF), Zentralblatt Für Mathematik (Germany; referent), Nieuw Archief voor Wiskunde (Holland), Advances and Applications in Statistics, Critical Review (Society for Mathematics of Uncertainty, Creighton University - USA), Bulletin of Statistics & Economics, International Journal of Artificial Intelligence, Fuzzy Sets and Systems, Journal of Computer Science and Technology, The Icfai University Journal of Physics, Hadronic Journal (USA), Intelligencer (Gottingen, Germany), Advances in Fuzzy Sets and Systems, Notices of the American Mathematical Society, etc.,  la diverse Proceedings-uri de la conferinţe internaţionale.
AFILIERI:  membru al Societăţii de Ştiinte Matematice din România (1980-); Mathematical Association of America (1983-1990); American Mathematical Society (1992-); Academia Oamenilor de Ştiinţă Români (1993-); ARA (1999-); Poetry Society of America; Uniunea Scriitorilor Români; International Poets Academy (India); La Société Les Amis de la Poésie (Franţa); Association "La Licorne" (Franţa); Académie Francophone (Franţa); Societatea Română de Haiku; Academy of American Poets; Modern Languages Association (SUA); Centre d'Études et de Recherches Poétiques Aquitaines (Franţa); International Writers and Artist Association (USA); World Union of Free Romanians (Anglia); Free Romanian Writer Association (Franţa); World Academy of Arts and Culture (SUA); Liga Culturală Oltenia; East and West Literary Foundation (SUA); World Poetry Society (India); World Poetry Research Institute (Coreea); Societatea Mihai Eminescu (Australia); referent la Zentralblatt für Mathematik (Germania) (1985-).
Premii: A obţinut 16 premii literare, dintre care: Premiul special la proză, Concursul Naţional Marin Preda, Alexandria (1982); International Eminent Poet, Madras, India (1991); Diplôme d'Honneur en poésie fantaisiste, L'Académie des Lettres et des Arts du Périgord, Franţa (1992);  La Médaille d'Argent pour l'ensemble de son oeuvre, Bergerac, Franţa  (1992); Grand Prix, 4~ Edizione del Premio Internazionale di Poesia e di Narrativa Goccia di Luna, Bastremoli, Italia (1993); Premiul de Excelenţă al Revistei Haiku, Bucureşti (1997); Best Poet Award of Rio Grande Press, Amarillo, Texas, USA (1998); Premiul revistei "Lumina" pentru eseu si contributii personale, Novi Sad, Iugoslavia (1998); Diploma de Onoare a Societăţii Anton Pann, Rm. Valcea (2000); Premiul “Podul lui Traian”, la Festivalul International  “Drumuri de spice”, Uzdin, Iugoslavia (2000).
A fost nominalizat pentru Premiul Nobel în Literatura pentru anul 2011 pentru cele 75 de cărţi literare publicate.
A vizitat 44 de ţări despre care a scris în memoriile sale (vezi Galeria Foto:
http://fs.gallup.unm.edu/photo/GlobeTrekker.html ).
Conferinţe internaţionale:
   Prima Conferinţă Internaţională asupra Noţiunilor Smarandache în Teoria Numerelor, 21-24 August 1997, organizată de Dr. C. Dumitrescu & Dr. V. Seleacu, Universitatea din Craiova, România.
   Conferinţa Internaţionala asupra Geometriilor Smarandache, 3-5 Mai 2003, organizată de Dr. M. Khoshnevisan, Griffith University, Gold Coast Campus, Queensland, Australia. 
   Conferinţa Internaţională asupra Structurilor Algebrice Smarandache, 17-19 Decembrie 2004, organizată de Prof. M. Mary John, Şef de Departament, Loyola College,  Madras, Chennai - 600 034 Tamil Nadu, India.

BIBLIOGRAFIE:
Sute de articole, cărţi şi recenzii s-au scris despre activitatea sa internaţională.
Cărţile pot fi încărcate din:

Biblioteca Digitală de Ştiinţe:
http://fs.gallup.unm.edu/eBooks-otherformats.htm
 
şi din Biblioteca Digitală de Literatură:
http://fs.gallup.unm.edu/eBooksLiterature.htm .

 

 Iar cum umorul este tot ceea ce însumează calitățile intelectuale,urăndu-i LA MULȚI ANI, revista noastră vi-l prezintă pe Florentin Smarandache drept cel mai activ colaborator în materie de culegere a anecdoticii și vorbelor de duh,nelipsit din pagina care prezintă „Folclorul internetului”, el însuși autor al unei vaste culegeri de bancuri în mai multe capitole pe care
le oferim spre descărcare cititorilor noștri:

Ai carte, ai cu ce sa te stergi la fund!
http://fs.gallup.unm.edu/folclor11.pdf 

Iubeste-ti copilul ca si cum ar fi al tau!
http://fs.gallup.unm.edu/folclor10.pdf

Decat repede si bine, mai degraba incet si prost!
http://fs.gallup.unm.edu/folclor9.pdf

Cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea,
cine-i leneş şi chiuleşte are tot aşa! 
http://fs.gallup.unm.edu/folclor8.pdf

Dovada supremă că există fiinţe inteligente în afara
Pământului este că nu au încercat să ne contacteze!
http://fs.gallup.unm.edu/folclor7.pdf

Cum iti asterni, cum vine altul si se culca in locul tau!
http://fs.gallup.unm.edu/folclor6.pdf

Ca romanu' nu-i nici unu': unde-s multi, putea fi unu'!
http://fs.gallup.unm.edu/Bancuri5.pdf

Mai bine burtos de la bere, decat cocosat de la munca!
http://fs.gallup.unm.edu/Bancuri4.pdf

Fie painea cat de rea, tot ti-o fura cineva!
http://fs.gallup.unm.edu/Bancuri3.pdf

Cine rade la urma e mai incet la minte
http://fs.gallup.unm.edu/Bancuri2.pdf

Viata e trista la noi, in schimb salariul e hazliu
http://fs.gallup.unm.edu/Bancuri.pdf

 

                                                              JEAN GEORGESCU –
           PIONIER ŞI SENIOR AL FILMULUI ROMÂNESC

         
Sub înaltul patronaj al Academiei Române, prin Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu”, Secţia Arte, Arhitectură, Audiovizual, în colaborare cu Uniunea Cineaştilor şi Arhiva Naţională de Filme, a fost omagiat Jean Georgescu, „excepţional artist, ctitor şi pedagog”. Sesiunea omagială a avut loc luni, 24 noiembrie 2014, în Aula Academiei Române şi a înregistrat prezenţa unor personalităţi de marcă ale culturii române, legate direct sau indirect, de Jean Georgescu (1901-1994), regizor, scenarist, actor.
           Prima parte a manifestării a avut un caracter informal, prilejuind intervenţii aflate sub semnul memoriei afective. Astfel academicianul Răzvan Theodorescu , în cuvântul său de deschidere, a evocat eleganţa şi distincţia care îl caracterizau pe Jean Georgescu, ca om şi creator; actorul Radu Beligan, al cărui debut în cinematografie se datorează lui Jean Georgescu, cu rolul Rică Venturiano din O noapte furtunoasă, a insistat în mesajul de salut trimis organizatorilor şi publicului, printre care i-am remarcat şi pe profesorii Universităţii Hyperion, conf.dr. Vlad Leu şi conf. dr. Marian Ţuţui, asupra „nevoii de preţuire faţă de înaintaşi,  mai ales în vremuri ca ale noastre”. Directorul Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu”, dr. Adrian-Silvan Ionescu, a avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Jean Georgescu şi a împărtăşit auditoriului amintirea întâlnirii cu acesta, în mansarda în care locuia, doldora de manuscrise, fotografii şi materiale documentare, întâlnire care i-a dezvăluit un regizor şi un scenarist, nu doar talentat, dar şi extrem de serios şi responsabil. Şi preşedintele Uniunii Cineaştilor, Laurenţiu Damian, a subliniat importanţa „moştenirii Jean Georgescu”, căci „gramatica filmică” creată de acesta este un bun cultural transmis din generaţie în generaţie. 
          Amfitrioana întâlnirii, moderatoarea sesiunii omagiale, doamna profesor universitar Manuela Cernat, a mutat accentul, în partea a doua a întâlnirii, din zona emoţional-afectivă, asupra unor abordări analitico-interpretative ale fenomenului Jean Georgescu, care au prilejuit intervenţii substanţiale, din varii perspective. Astfel, regizorul Radu Gabrea, a vorbit despre Jean Georgescu ca despre Un francez la Bucureşti, scoţând în evidenţă felul în care acesta şi-a exploatat în creaţiile româneşti ulterioare câştigurile gnoseologice dobândite în vremea cât a stat la Paris. Profesorul universitar Laurenţiu Damian a avut şansa întâlnirii în „catedrala filmului” cu  Un patriarh al cinematografului românesc în a cărei noutate de limbaj, evident cinematografic, recunoaşte „nu doar talent, intuiţie, ci şi cultură, ştiinţă, cercetare”. Olteea Vasilescu l-a privit pe Jean Georgescu folosindu-se de Lanterna cu amintiri, iar profesorul universitar Titus Vâjeu, cu „erudiţia, rigoarea, privirea lucidă, dar plină de poezie” binecunoscute, cum remarca Manuela Cernat, a plasat universul Jean Georgescu – vizual şi narativitate în cinema în spaţiul amplu al fenomenului cinematografic, eliberat de sub dictatura teatralităţii, contemporan momentului Jean Georgescu.
          Personalitatea omagiată s-a bucurat şi de abordări istorice precum intervenţia lui Viorel Domenico, Contextul istoric al realizării capodoperei O noapte furtunoasă sau cea semnată Nicolae Cabel, Jean Georgescu între criptogramele absurdului. Istoricul de teatru Jean Cazaban a punctat semnul decisiv pe care l-a trasat regizorul în spectacologia caragialiană a epocii, evidenţiind în comunicarea sa, Jean Georgescu şi comicul caragialian, un principiu care a guvernat creaţia lui Jean Georgescu: „tradiţie colorată cu noutăţi”. Intervenţia Manuelei Cernat, Glorie şi marginalizare. Un destin emblematic pentru România secolului XX, a rememorat dimensiunea dramatică a destinului lui Jean Georgescu, „aplaudat la Paris în anii 30 şi epurat politic la Bucureşti în anii 50.”
          Sesiunea omagială, Jean Georgescu – pionier şi senior al filmului românesc, ce a demonstrat atenta preocupare a Academiei Române şi a instituţiilor legate de lumea filmului faţă de rostul şi rolul tradiţiei în evoluţia culturală a unei societăţi s-a încheiat cu proiecţia filmului Directorul nostru (1955).
                                                                                 lector dr. Adriana Ghițoi

 

 Emil LUNGEANU

                        Mai bine mai Terziu decât niciodată

Nu ştiu dacă într-adevăr m-am numărat printre cei dintâi cronicari ai volumului Moartea citeşte ziarul  publicând în ediţia din 18-23 iunie 1990 a Convorbirilor literare şi critice recenzia
„Ultimul Mircea Dinescu sau despre greva generală a cuvintelor”, dar e aproape sigur că mi-am
dat silinţa în zadar, căci în acea vară fierbinte, când mineritul pe valea Dâmboviţei şi în gurile de metrou ale Pieţii Universităţii umplea toate reportajele zilei, la Bucureşti doar Morţii îi mai ardea de citit presa culturală.
Reîncarnare sau nu a strădaniei fraierului de atunci, iată-mă azi zorindu-mă iarăşi să în- tâmpin un alt volum de versuri din aceeaşi „serie neagră”, Moartea necesară,  dovadă că n-am învăţat nimic din lecţiile trecutului revoluţionar al patriei, că totul e deşertăciune (tăciune-în- deşert), inclusiv tânguirea Eclesiastului de odinioară (ba chiar „două dinioare” conform unui candidat la bacalaureat) „Haveil havulim, hacoil haveil”, dată uitării şi ea. Şi dacă nu mă pot abţine să repet istoria, de vină e doar ludicul macabru al acestui volum, a cărui lectură îţi dă, prin con- trast, aceeaşi vie poftă de viaţă pe care i-o dădea lui Mircea Micu priveliştea de fiece dimineaţă a cimitirului văzută din balconul locuinţei părinteşti din Arad. Cred că nu m-am mai simţit aşa de bine citind despre moarte, hăt, de la Crucea de ocazie a lui Nicuţă Tănase.
Şi nici mucalitul George Terziu nu moare de prea mult rău întocmindu-şi propriul certificat
de deces : „De când am murit, mă simt mai bine /.../ Ce bine, ce bine, ce bine / Cred că mâine voi muri din nou”. Perspectiva, aşadar, e diametral opusă unui Mihail Gălăţanu bunăoară, thana- tolog şi el de prima mână, însă dialectician al morţii-bumerang („Sunt glonţul morţii mele. Şi mă trag.”) în aceeaşi logică a miracolelor evanghelice în care fariseii vedeau un exorcism („scoate pe demoni cu ajutorul căpeteniei lor Belzebut” – Matei, 12.24), comparativ cu cazul de faţă unde, dimpotrivă, moartea este indispensabilă ordinii naturale: „Dacă n-aş fi murit mi-ar fi murit moartea / Mersul lucrurilor s-ar fi stricat”. E chiar morala poveştii lui Ivan Turbincă, dresorul dracilor şi al Morţii, unde, dacă eroul cel coţcar era „o Himalaie de prostie” (Vasile Lovinescu), atunci hârca păcălită de el ca o babă retardată, intrată în coşciug ca să-i arate cum faci pe mortul, era însuşi vârful Everest.
Apoi, spre deosebire de autorul Evangheliei lui Barabas, poetul sătmărean face din tragico-
media morţii un întreg colocviu şi un spectacol utilitarist jucat cu teatrul plin: „Isteria generală
a început ieri / Când s-a aflat de moartea mea./ Am devenit invidiat, comentat, / E ceva să mori la momentul potrivit / Să nu te mai consumi cu încălzirea globală / Cu prevestirile calendarului mayaş / Şi cu impozitele./.../ Moartea mea e mobilizatoare ca o pasăre / Care străbate universul căutat / Îmi iubesc moartea pentru ca voi să fiţi liniştiţi / Vă las vouă concurenţa,/ Va rămâne mai multă bere la birt,/ Veţi avea mai multe femei de iubit,/ Ce mai, sunt un mort fericit / Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.” Deriziunea dusă până la sarcasm este una de factură eugenionesciană, doar că aici ea n-a fost pusă în serviciul nonsensului, ci al fanfaronadei : „Dacă vrei să fii celebru trebuie să mori puţin” – după clasica lecţie a Eminescului predată ucenicului în chip de vaticiniu : „Voi muri, îmi spune şoptit, voi muri/ Îmi vor face statui şi evenimente / Apoi vor merge cu sentimentul de turmă / Cu mare fast să se-mbete / Au nevoie de mine, ca de aerul nopţii / Dacă mori devii ideal / Îmi şoptea Eminescu, în vreme ce ploaia / Cădea peste noi, ca un val.”
Adevărat, e apă de ploaie spaima de moarte în comparaţie cu oroarea de banal şi de anoni-
mat pe care o trăiesc poeţii! Ei ştiu foarte bine că „Rostul morţii nu e de a ne aminti / Că vom
muri/ Ci că suntem deja morţi” – apoftegmă cu darul de a-i sublinia „posterităţii” adevăratul înţeles. Problema e că „statuile şi evenimentele” omagiale nu încep  să apară automat odată cu posteritatea, ci mai trebuie făcute şi ceva valuri, altfel te îneci nevăzut de nimeni ca Dan Deşliu la Neptun.
.
Aceasta înseamnă „să nu treci dincolo / Până nu te asiguri că toată lumea / Va plânge la moartea ta”. Aşadar, deşi apologet al binefacerilor morţii, George Terziu nu-şi face iluzii. Oricât de trăitor ar fi printre urmaşii dacilor liberi de altădată (altfel, bănăţean de miazăzi după obârşie, din Iablaniţa), care nu-şi boceau răposaţii, ci îi celebrau („Într-o zi a plecat departe, departe / Într-un alt spaţiu terestru / Prietenii mă cheamă să bem o pălincă / Căci a murit Eminescu”), el ştie prea bine că dacii nu aveau televiziune prin satelit şi lighean pe acoperiş care să le taie cheful de serbări funerare. Or, cu dezmăţul noului divertisment al micului ecran din vremurile hedoniste de azi, ce şanse mai rămân ca ieşirea ta din scenă să nu fie una second hand care, vorba lui Anton Holban, „nu dovedeşte nimic” ? Nu poţi spera să faci vreun „punct de audienţă” ori barem o virgulă decât, poate, venind cu oarece senzaţional, pus sub eticheta BREAKING NEWS („Dacă am noroc voi muri de o boală celebră, nouă / Şi se va vorbi de ea la televizor”, sau „Vroiam să mor de o moarte rară / Să se vorbească la televizor” etc.), dacă-i vorba să te pui cu ştirismul de două parale made in Romania.
Şi e tocmai ce păţeşte şi poetul nostru, care are ghinionul, iată, să dea ortul popii tocmai în
ziua când programele de actualităţi vuiesc de un reportaj din Moldova despre VIOLAREA UNEI GĂINI („cu amănunte, cu reconstituiri”), eveniment de interes naţional care, se înţelege, ar fi făcut azi să treacă neauzit până chiar şi cucurigul de adio „Plaudite amici” al muribundului Beethoven. Căci adevărul e că un „behehetovăn” mai găseşti oricând în spaţiul ăsta mioritic, pe când drama unei nefericite găinuşe care eţetera – şi încă „cu reconstituiri” – asta nu vezi chiar în fiecare zi.
Are, deci, dreptate poetul să se  resemneze, lăsându-şi clipa de glorie pentru vreun alt prilej
: „Într-o zi va aduce vaca la cenaclu să o mulgă toţi / Fiecare îi va închina un poem de iarbă verde
/ A fost odată ca niciodată un poet / Care a murit şi cu asta basta”. El se va putea consola cu „ce- naclul” înmormântării şi al tradiţionalei îmbulzeli a pomanagiilor adunaţi la căpătâiul lui „să bea gratis o ţuiculiţă”, plus „vreo 400 de sărbători de pomenire a morţilor” în conformitate cu calen- darul ortodox.
E drept, e acolo mai multă paranghelie decât evanghelie, căci, afară de ecteniile, troparele şi tot restul cântărilor prescrise în Panihida, ceremonialul funerar respectat cu atâta stricteţe prin părţile noastre e creştin cum sunt eu dansatoare la bară într-un club de noapte.
Sub genericul Moartea în viziunea creatorului popular, preambulul epic al volumului de faţă o expune miniatural ca într-un muzeu de etnografie comparată: Mortul „e ţinut pe masă 3 zile. Aşa mort, da. [cf. în lumea europeană, după depunerea la capelă pompele funebre te înhumează în aceeaşi zi – n.n.] Aducem trei femei să îl spele [ritual iudaic – n.n.] şi doi bărbaţi să îl bărbierească (...) Bani pe ochi, colac în mână, prescură pe piept sau invers, costumul său cel mai bun care i-a rămas cam mic/mare”, pe urmă cortegiul, „unul cu un brad, pom, schelă cu fructe agăţate în el”, altul „cu o cruce, toţi cu lumânări, alţii cu steaguri [prapuri – n.n.] şi prosoape. Încă minim doi cu sfeşnice, nu uita coliva, încă minim doi cu coroane. Încă vreo doi care să ducă
– obiecte de uz personal, bucăţi de material textil, batiste, mobilă, o găină vie uneori, care se trece peste groapă etc.” (dar barem nu e violată). Apoi, se merge acasă la răposat „unde se bea, se bea, se bea, se mănâncă pe puţin trei feluri de mâncare, se ia şi la pachet că doar e pomană, se vorbeşte despre politică, vreme, Geoană, alegeri, inflaţie, chirii, varice, butoaie, vinul de anul ăsta, hemoroizi, nunţi, botezuri, Mutu, Steaua, femeia vecinului, orice, numai despre George Terziu nu.  După ce l-ai îngropat, reiei paranghelia la 3, 9, 20, 40 de zile, 3 luni, 6 luni, 1 an, 2, 3 etc. totul culminând cu 7 ani când îl dezgropi (...), îl stropeşti cu vin şi-l bagi la loc.” Dar, se- nţelege, nu circoteca asta pietistă, ci intenţia contează.
Să nu ne lăsăm totuşi păcăliţi de aerul badin aparent inofensiv al acestei înscenări de operă
„postumă”, căci, se ştie, apele liniştite sunt adânci. Atenţionarea „Este o armă, domnule, cartea ! Este o armă !” lansată de înaripatul general Radu Theodoru în interviul acordat lui Dan Gîju pentru revista Pro Arme şi-ar putea face din volumul de faţă „teren de instrucţie”. Acest bi- ografism băşcălios nu este, de fapt, decât pretextul unei imparabile satire la adresa farsei post- totalitariste a prezentului de tristă amintire pe care-l trăim, cu aşa-zisa ei economie de piaţă bazată pe „liberul schimb al prostiei”, într-o junglă unde „În fiecare secundă  se nasc patru fraieri” şi unde – gavarit Tolstoi – „totul e minciună, numai moartea e adevărată”.
Nu degeaba repertoriul volumului geme de Probleme naţionale din actualitatea românească
imediată şi de formulări paradoxale de tip Zen croite pe măsura babilonului nostru cel de toate
zilele: „Românii s-au născut obosiţi / Le trebuie o viaţă să se odihnească”, sau „De ce să emigrez dacă acum e legal / De ce să muncesc dacă nu e obligatoriu”, sau „Toată lumea se distra de minune când pleca tata de acasă // Numai că tata nu pleca niciodată de acasă”, ori „Sunteţi prietenii mei
/ Poate tocmai de aia nu vă cunosc” etc.
Din acest jurnal de actualităţi, nu lipseşte nici faptul divers. Bunăoară, atunci când citeam în anii de şcoală cum Venea o moară pe Siret, era mizilic în comparaţie cu spectacolul de acum din Venea un parlamentar pe Someş: „Am văzut un parlamentar plutind pe Someş / Era trist, plutind pe apa îndoliată / Becurile serii confereau reflexe ciudate / Eu cred că a fost un parla- mentar cumsecade / Cu familie, cu copii şi datorii la bancă / Cred că ştia şi limba română şi nu era încă lămurit / Dacă  româna nu e un fel de maghiară expirată /.../ De atunci stau pe malul Someşului / Seara, mereu, / Poate mai trece un parlamentar pe Someş...” Şi nu trebuie să fii vreun gourmet ca să recunoşti numaidecât în meniul casei piperul naţionalist transilvan, adăugat fie din abundenţă („Ieri am aflat că nu am nici mamă nici tată / M-a născut o vecină.”), fie cu moderaţie : „De ieri mă preocupă capra vecinului, / Are, Doamne, o capră / De-ţi vine să-i bei apă din bot / Merge la cosmetică în fiecare vineri / Şi când vine nici nu se uită la mine / Vorbeşte ungureşte să nu înţeleg nimic / Dă din coadă să mă bage în draci / Mănâncă aşa manierat florile pe care i le dau / Că mă simt preşedinte de bloc” etc. Chestia asta cu preşedintele de bloc pare să fie luată foarte în serios, fiindcă am mai găsit-o idealizată şi într-o altă romanţă : „Te iubesc con- sistent, copilăros şi fierbinte / Fac pixuri, brelocuri, să trăim mai decent / Fac din secunde un calcul atent / Când voi ajunge la bloc preşedinte // Voi primi salutări pe o scară uitată / Voi trăi sentimentul complet şi plenar / Că sunt pentru bloc un sfânt felinar / Final potrivit într-o proză ciudată // Ce vis, ce onoare, domnul breloc,/ Domnul odorizant, domnul pix şi brichetă / Trăind o iubire regală, completă / Atunci când voi fi preşedinte de bloc”.
Cum se poate vedea, întotdeauna ambalajul nostimadei împachetează de fapt produse in- flamabile cu care nu e de glumit, mai cu seamă în Ardeal. Căci dacă „lipsa seriozităţii este unul din cele mai grave neajunsuri ale societăţii noastre”, scria Rebreanu în 1942, atunci „Transilvania este un adevărat rezervor de seriozitate”.
Interzis de cenzura comunistă după cele trei premii din 1981-83 şi un promiţător debut în proză (Experienţa) salutat de Eugen Barbu şi premiat în Marea Britanie, George Terziu a dispărut vreme de trei decenii bune din peisajul editorial românesc, preferând să se dedice estimp cena- clurilor literare timişorene şi sătmărene, emisiunilor culturale radio sau de televiziune, iar de câţiva ani încoace – producţiei de carte beletristică şi editării revistei internaţionale de cultură Cervantes.
Odată cu întoarcerea fiului risipitor al Muzei după această îndelungată absenţă, astăzi volu-
mul de faţă marchează şi debutul editorial al unui poet. Iar după lectura reconfortantă a acestor pagini, poţi conchide împăcat că, fie ea şi venită aşa de târziu, Moartea necesară era într-adevăr o naştere necesară.
Da, mai bine mai Terziu decât niciodată.

 

 

 O REUŞITĂ ÎNCERCARE  DE REABILITARE A LITERATURII ROMÂNE 
                        VECHI: CARTEA LUI ADRIAN BOTEZ  - 
                   „DOSOFTEI – VESTITORUL LUI EMINESCU”


Scrisă aşa cum este, cartea despre mitropolitul Dosoftei nici nu poate fi lăsată din mână, aproape ca un roman poliţist, datorită  minuţiozităţii şi tenacităţii de "şoricar", cu care autorul scormone după un adevăr ştiut de mulţi, dar acceptat de foarte puţini: poporul acesta are un destin supra-terestru, el este matricea, găoacea, cuibul din care au plecat alte limbi şi neamuri. Cea mai surprinzătoare ştire, care vine să întărească adevărul acesta, este faptul (net!) că, în India, 800.000 (opt sute de mii!) de persoane vorbesc o limbă cvasi-românească. Nu mai dau şi alte detalii. Iar Adrian Botez, cu competenţă, cu ardoare, cu dragoste de neam şi de ţară, izbuteşte să mai găsească un filon, doveditor al unui adevăr pe care nu mă simt obligat să-l demonstrez: suntem, aici, de mult mai multe mii de ani, decât s-ar crede, în minţile „erudiţilor de salon” - am influenţat lingvistic mai multe popoare, am fost creştini în duh, cu mult înaintea altora. Bâiguielile unora, sfertodocţi, sau, chiar, spre jalea mea, cercetători respectaţi, despre limba „rudimentară” (!!!), din scrierile lui Dosoftei, arată clar că noi singuri ne tăiem craca de sub picioare, las a mai pomeni pe alţii, străini, care au tot interesul să o facă. Aceasta delăsare, aceasta nepăsare, această "nobilă" indiferenţă mie îmi spun, în contrast cu părerile altora, altceva: nu este nesimţire, nu este nepăsare, este credinţa că orice ar zice şi ar face unii sau alţii, steaua acestui neam nu poate apune, căci ştiute sunt căile, adevărurile şi scopul suprem ale Creatorului.
Asemenea unui bogat care dăruieşte, cu nepăsare, în dreapta şi în stânga, tuturor, din ceea ce ştie că are cu prisosinţă, tot aşa şi acest neam al nostru, conştient, parcă, la nivelul mentalului colectiv, de „înaltul său destin astral”, de bogăţia spirituală imensă, le „dăruieşte” tuturor neamurilor de primprejur, libertatea de a spune şi face, împotriva sa, orice. Am primit, aici, pe toţi veneticii curgători dinspre pustele îndepărtate ale Asiei, i-am găzduit şi i-am ospătat pre toţi, cu asupra de măsură, conştienţi că nimic nu ni se poate întâmpla. Şi asemenea lui Eminescu, pare că spunem şi noi, încă o dată, şi încă o dată (de câte ori trebuie şi ne inspiră Hristosul Neamului!), „câţi veniră, se făcură, toţi, o apă şi-un pământ…” Şi asijderea va fi şi de acum încolo, pare să spuna autorul, cu o încredere aproape sinucigaşă. Oare nu din iubire Hristică, deplină şi desăvârşită, face neamul nostru atâta risipă de îngăduinţă?
Adrian Botez are meritul de a se fi aplecat, cu ştiinţa şi dragoste, asupra unei „zone” pe nedrept neglijate a literaturii române: perioada de început, când toate păreau amestecate şi neclădite, ca să ne limpezească şi să ne spele ochii de „negura” lăsata, cu şi fără de voie, de imixtiunile interesate să ne păgubească de ce avem mai scump, adevărata noastră identitate de neam. Nu le-ar mai ajuta bunul Dumnezeu, celor care nu mai prididesc cu „munca” lor de cârtiţe oarbe, să ne tot convingă a ne înstrăina şi ţară, şi Duh!
Adrian Botez reuşeşte, cu pricepere, să demonstreze  un adevăr care altora se pare că le-a scăpat: „tocmind” psaltirea cea „pre versuri”, Dosoftei nu numai că traduce un codex religios, ci face cu totul şi cu totul mai mult de atât, autohtonizează textul religios, îl adapteaza nevoilor, firii valahe şi profilului spiritual valah, îndulcind, parcă, textul iniţial, spre „mireasma de dulceaţă” a raiului:
“Deci, nu e tot atât de bună “stredea” (excesiv înjosită întru despiritualizare “glotaşă”!), pe cât este <> (auzirea manifestării Logos-ului Dumnezeiesc! – e drept, aflată în compania grâului hristic şi a “oloiului-unt”, posibilă ipostaziere a mirungerii/”îngerească hrană”-HRĂNIRE ÎNTRU RECUNOAŞTERE A FIINŢEI DE DUH: <> - psalmul  77 , p. 150)…dar tot deplin bună (dar, în TĂCEREA SPORITĂ A ROSTIRII!) este <>! Căci numai ea poate să se afle ACOLO, în zona extatică, în Chipul Mistic (deci, inefabil/inexprimabil, întru DEITATEA eckhart-iană: GOTHEIT-GRUND!): <> (psalmul 140, p. 270)”.
Iată, deci, ce zice autorul lucrării de faţă, pentru a ne vădi, semantic şi mental-atitudinal, această “îndulcire” specific valahă, intuită şi purceasă, sublim-lămuritor, dinspre psalmistul Dosoftei:
“Noi adăugăm (la semnificaţiile alese şi specificate mai sus, ale verbului ”a scorni”) şi semnificaţiile de ”a se stârni, a se dezlănţui”, precum şi pe aceea de” a face să iasă din adăpost, a urni”. De ce? Pentru că Sfântul Dosoftei nu a dezlănţuit doar uraganul MARII POEZII VALAHE – ci a dezlănţuit, în el, Adevărul Revelaţiei HRISTICE, întru ORTODOXIE/CALEA CEA DREAPTĂ, SINGURĂ EA FIIND A MÂNTUIRII!!! N-a mai putut răbda DIZ-ARMONIA psaltic-davidiană, creată prin ipocrizie - şi s-a dezlănţuit întru LĂMURIREA (de la ”lamură”!) ADEVĂRULUI ARMONIC! N-a mai putut sta ascuns, în ”adăpostul” (oarecum camuflat şi, de multe ori, dovedit ca fiind pretextul culcuşirii laşe!), al traducătorului (”Eu nu zic nimic de la mine, nu daţi vina pe mine, eu repet ce a zis el, câtumai REGELE DAVID!”). ”Ba nu!” – va exclama, prin ”urzirea şi stârnirea” acestui PSALM EXPLOZIV, fără de nume, dar dăruind Valahimii, prin simplă ”plăsmuirea” sa, NUMELE CREATORULUI POEZIEI, ÎNTRU DUHUL ADEVĂRULUI ORTODOX POETIC! – ”Ba nu! – eu, Păstorul cel Bun al Turmei Revelat-VALAHE, consider că nici măcar regele David nu poate fi deasupra Celui care s-a intitulat <>! Cât o fi el de rege, nu-i mai mult decât pulbere şi decât umbră…ba chiar mai puţin decât atât, atunci când nu se comportă cum pretinde el că-i este portul său de rege! Eu mă supun Împăratului Cerurilor, iar nu smintelilor şi ipocriziilor şi apucăturilor care duc la sminteală - şi sunt obligat, de Misiunea mea, să-i luminez pe valahi, iar nu să-i ţin în întunericul nedumeririi!”…”
Pare că autorul dezlănţuie, aici, un adevărat proces judiciar, menit să lămurească, tuturor, mai mult decât „buchea” psaltirii, ci Adevărul, cel dezbărat de orice alcătuire netrebnică şi defăimătoare de neam. Proces care nu este unul al învinuirii, ci unul al lămuririi, al alegerii adevărului de minciună:
“Se vede clar că, între regele David şi <> său (după câte servicii îi face şi jură că-i va face lui David, am zice că Dumnezeul veterotestamentar este/devine, mai curând, agentul imobiliar al lui David şi face parte şi din servicile secrete israeliano-davidiene!) se produce o dublă înţelegere (prin semne grafice, dar, probabil, şi prin limbajul ochilor şi al trupului!) :
 
1-Prima înţelegere este una de tip ”promo”, de făurire a imaginii publice a lui David, aşa ca în alegerile ”democratice”, de azi (să facă daruri de pâine la săraci, săturându-i… -  să îmbrace preoţii ”în mântuire”, să tocmească ”lăudaci”,  de tip ţuţer: ”15-Roadele lui le voiu binecuvânta şi pe săracii lui voiu sătura de pâine. 16-Pe preoţii lui voiu îmbrăca cu mântuire şi slugile lui vor scoate strigăte de bucurie. 17-Înălţa-voiu acolo puterea lui David şi acolo voiu găti făclia unsului meu”.
 
2-A doua înţelegere este una de tip militar-ofensiv  - şi aceasta, se vede treaba, este cauza iritării şi exploziei, stârnirii, dezlănţuirii, ieşirii din ”ascunziş” (”ascunzişul” simplului, chipurile, traducător, iar nu DEMIURG ORTODOX AL POEZIEI VALAHE!) – a lui Dosoftei : ” 18-Pe vrăjmaşii lui viu îmbrăca cu ruşine şi asupra lui va străluci sfinţenia mea>>”!
 
Păi cum, oameni buni?! Ia să auziţi ce ode aduce regele David păcii şi înfrăţirii, în psalmul 132, după ce, în psalmul 131, făcuse înţelegere cu ”Dumnezeul lui de  casă”, întru ”îmbrăcarea în ruşine a vrăjmaşilor” (de fapt, nimicirea şi robirea TUTUROR vrăjmaşilor Neamului lui Iuda! – adică, a triburilor băştinaşe, străvechi, pe acele pământuri, şi care nu prea agreau, încă de pe atunci, agresiunea tribului/triburilor lui Iuda!): ”1-Cât de bine e şi cât de frumos, să locuiască fraţii în unire! 2-Aceasta-i ca o mireasmă frumoasă pe cap, ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron, ce s-a pogorât pe marginea vestmintelor lui. 3-Aceasta-i ca roua Ermonului, ca roua ce se pogoară pe munţii Sionului. Că, unde-i unire, Domnul trimite: viaţă şi binecuvântări nesfârşite”.
 
Cât de frumos se vorbeşte (tot în limba, cică, ”a treptelor”!), în psalmul 132, despre ”frăţia în unire” (că-i ”mireasmă frumoasă”, că-i ”ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron”, că-i ”ca roua Ermonului”) – pe când în psalmul anterior şopocăia cu Dumnezeu, pe sub ferestrele non-ebraicilor, complotând grav de tot, împotriva oricărei ”frăţii” şi ”uniri”! Păi, se vede treaba că, una din două: ori regele David vorbeşte cu două voci şi cu două guri – ori că, atunci când vorbeşte el despre ”frăţie şi unire”, nu se referă nicicum la ”toţi oamenii de sub Cerul Lui Dumnezeu” – ci, EXCLUSIV, LA ”FRĂŢIA ŞI UNIREA” DINTRE EVREI!!! Toţi îi sunt duşmani lui David-regele, afară de cei dintr-un sânge (şi un interes!) cu el…din cele 12 triburi care se trag din Iuda!
 
Şi, atunci, îşi spune sfântul Mitropolit Dosoftei, <>!
 
Căci, nu-i aşa: ”Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi  pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteti să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”  (cf. Matei, 6, 24) - şi Sfântul Dosoftei nu putea să ”slujească” (adică, să accepte, tacit, ipocrizia!) şi psalmului 131, şi psalmului 132, de parcă n-ar fi văzut că unul conţine, ca atitudine spirituală, păreri şi atitudini opuse celuilalt! – …sau, cel puţin, aşa apărea, la o primă vedere.
 
Iar  lucrurile trebuiau limpezite, pentru omul simplu, ascultător cucernic şi onest smerit, în  biserică! Pentru că el, ”LIMPEZITORUL”, nu era oricine, ci Mitropolitul Moldovei! - şi nu avea dreptul să lase lucrurile tulburi, spre o eventuală sminteală a celor săraci cu Duhul (căci lor trebuia să le agonisească Împărăţia Cerului, nu altora!), pentru că el era PĂSTORUL CEL BUN!!!
 
În primul rând, să remarcăm că Dosoftei nu foloseşte, în traducerea sa, asupra psalmului 131, cuvântul misticii înnegurate ebraice: ”strălucire” (”va străluci sfinţenia mea”) – ci foloseşte o imagine cu simbolistică valahă, deschisă către cosmos, iar nu închisă între zidurile comploturilor ”davidiano-iehovite” – IMAGINEA POETICĂ ŞI HRISTICĂ A ÎNVIERII – ”floarea-înflorire”:”într-a mea svinţie să-nflorească”. În Psaltirea pseudo-davidiană a SFÂNTULUI   Dosoftei – a pătruns Duhul HRISTIC!!!
Apoi, să remarcăm ceea ce este de remarcat, având textul sub nas: Sfântul Dosoftei refuză să fie folosit, fie şi din postul de traducător, pentru un limbaj dublu, mai curând aparţinând de dipomaţia machivelică, decât de vreo teologie, oricare va fi fiind ea aceea. El, Sfântul Dosoftei, rosteşte, pe faţă, sus şi tare, care TREBUIE să fie ”breviarul oamenilor cinstiţi”, din întreaga lume (cum fusese numită, în Franţa, cartea lui Montaigne [1533 - 1592], ”ESEURI”, încă din veacul  al XVI-lea!): ” Cine face zidi de pace,/Turnuri de frăţie,/Duce viaţă fără greaţă/'Ntr-a sa bogăţie./Că-i mai bună, depreună,/Viaţa cea frăţască,/Decât armă ce destramă/Oaste vitejască”.


Din Dumnezeul răzbunător şi crunt al iudeilor -  spune profesorul Adrian Botez, cu dovezi palpabile, din textul psaltirii – Dosoftei alcătuieşte o altă imagine, a unui Hrist îndurător şi plin de iubire:

“De aceea, Sfântul Dosoftei nu doar că nu va urma calea non-orfică a Psaltirii Davidiene, ci, mai mult, va căuta şi afla altă Cale – aceea BUNĂ, a Lui Hristos-Dumnezeu şi a ORFISMULUI  POETIC, -  pentru că Sfântul Dosoftei nu se mai adresa, acum, precum regele David, unui popor călcător de Lege a Luminii şi Iubirii, ci se adresa chiar CELUI MAI  IUBITOR DE ORFISM ŞI DE LUMINĂ, dintre popoarele/Neamurile Pământului!
 
Sfântul Dosoftei, aşa cum am zis şi mai sus, şi-a pus una şi bună în cap: să alcătuiască un manual poeticesc/orfic şi duhovnicesc, atractiv şi luminat de iubire de semeni (una, pentru că simplifică teologia, până la priceperea ei de către oamenii simpli, din norod – a doua, că aranjează, întru Înaltă Transfigurare Poetică,  vorbele valahilor! - care sunt vorbe din inima norodului valah smulse, iar nu cum se plânge, absurd, Sextil Puşcariu, că limba Psaltirii e plină ”mai ales cu multe neologisme”! – să vină, din mormânt, şi să ni le arate, şi nouă, pentru că vorbele lui Miron Costin cel ÎNŢELEPT rămân valabile, în veci de veci: ”Eu voi da samă de ale mele, câte scriu”  [83] ), pentru ca şi valahii să ştie a se ruga, cu Duh Frumos, către Dumnezeul Creştinilor Ortodocşi: Iisus HRISTOS!!! Cum ziceam mai sus, Sfântul Dosoftei nu are alt scop, decât acela de a da Neamului Valah, CREŞTIN-ORTODOX  - o PSALTIRE VALAHĂ! – …nu ebraică, nu romano-catolică, nu <>, nu <>!!!
 
PSALTIRE VALAHĂ – VALAHILOR!  - şi…<>!”

Ce vreţi mai „românesc” de atât? Care neam a mai fost, ca al nostru, creştin înainte de creştinare, îndurător, cu asupra de măsura, cu vrăjmaşii, pe care, în cel mai pur spirit creştinesc cu putinţă, să-i ospăteze din vase de aur, cu bucate de preţ?
Încrâncenarea cu care autorul încearcă să redea lumii adevărul literar şi artistic al operei mitropolitului Dosoftei  nu vine din încăpăţânare prostească, din pur spirit de frondă şi contradicţie oarbă, ci din profunda cunoaştere şi, mai ales, din iubire de neam şi limbă, din adânca trăire spiritual-românească şi, de ce ne-am ruşina a o spune: din Ortodoxie desăvârşită.
Adrian Botez spune toate astea, în cartea sa, pe lângă altele, mai multe, pe care eu n-oi fi putut sau nu voi fi ştiut să le văd. Scoţându-l pe Dosoftei din conul de umbră al proto-literaturii, autorul face un mare serviciu acestui neam, pe nedrept hulit: arată lumii că „au născut”, vorba altui începător în ale limbii neamului, „şi la Moldova, oameni”, adică intelectuali desăvârşiţi şi scriitori de talent, în limba românească adevărată, „tocmită”, cum ar veni, încă de pe atunci, iară nu „rudimentară” cum, spre ruşinea lor, o consideră alţi exegeţi. Am avut prilejul să constat, citind volumul domnului Adrian Botez, că se poate scrie alert, cu vervă şi aproape polemic, despre un subiect pe care alţii, numai cu mare îngăduinţă, l-ar putea considera incitant. Dar autorul ştie să presare cartea cu amănunte care fac lectura palpitantă şi captivantă, scoţând la iveală un Dosoftei mai mult chiar decât Poet (deşi Poetul Dosoftei este, cu adevărat, genial şi vestitor de „sumă de genii protectoare ale Neamului Valah – Eminescu!”: „Prin Dosoftei, valahii şi Ortodoxia îşi regăsesc echilibrul armonic al vieţii şi, deci, ELIXIRUL VIEŢII – iar prin Eminescu-Aminul regăsesc ELIXIRUL ÎNVIERII HRISTICE!”) - şi, mai presus de toate, Valah adevărat şi Creştin autentic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.
 
- Adrian Botez, “DOSOFTEI – VESTITORUL LUI EMINESCU - prima abordare stilistico-poetică/hermeneutică a operei Sfântului Mitropolit DOSOFTEI”, Ed. Rafet, Rm. Sârat, 2014.

                                                                  OCTAVIAN CONSTANTINESCU

 

                              DOSOFEI: CA ROUA CE CURGE PE MUNTE...


Într-o vreme în care Biserica este în criză,  un ev în care criza a marcat sisteme sociale, politice sau culturale, Adrian Botez ne prezintă, în cartea sa Dosoftei – vestitorul lui Eminescu, carte apărută la Editura Rafet, Râmnicu Sărat-2014 (Director Constantin Marafet) -  o parte a miracolului românesc, cumva uitat, cumva discret.
Două nume: Dosoftei şi Eminescu.
Eseul este unul la coliziunea dintre domenii, pendulează între literatură şi teologie, sub forţele istoriei.
Adrian Botez este un curajos...
Mulţi intelectuali iau în derâdere ritualul creştin, uită de valorile eterne, sunt interesaţi de nihilism, absurd, cinism, postmodernism, realitatea fără de realitate etc. Alţii se afundă în formalism sau în ritualul cel de toate zilele. Autorul nu este un desuet, este un pasionat care deranjează ierarhii şi restabileşte regulile normalului în literatura română. El consideră că această carte densă este o primă abordare stilistico-poetico-hermeneutică a operei Sfântului Mitropolit Dosoftei.
Dosoftei, un nume în epocă, a luat în serios sarcina care îi revenea şi a tradus Psalmii (Davidieni), din Sfânta Scriptură în limba română. Traducerea unui text biblic este o îndeletnicire foarte grea, o piatră de încercare pentru orice traducător, pentru orice popor: limba ebraică veche are multe meandre, este uneori dificil de abordat, nu sunt puse în lumină toate secretele ei, are o logică lingvistică rară, neuzuală pentru un european. Ceva este totdeauna altfel (sucit) la evrei, o limbă care pregăteşte capcane, pentru un literat autentic.
Traducând psalmii, Dosoftei (1624-1693) a reformat, din interior, limba română, a propus teme noi, a pus bazele unui edificiu poetic şi a descoperit geniul românesc. Dosoftei îl anunţă, astfel, pe Eminescu. El a fost primul mare poet român, el a fost şi un teolog deosebit, a adus noutăţi, a propus direcţii şi a avut curajul să dea o variantă românească a psalmilor. În psalmii lui Dosoftei se simte Hristos cel Înviat, Cel care ne-a lăsat Evanghelia. Există un spirit creştin în această traducere. Privind în contextul european care a respectat regulile logicii ebraice, un context marcat de raţionalismul lui Aristotel, promovat de linia catolică sau reformată, uneori, demersului poetului român este original, propune soluţii noi. El se detaşează de Jan Kochanowscki (Polonia), sau de Clément Marot (Franţa) - un duh special pune în mişcare materia fină a psalmilor. De asemenea, Adrian Botez declanşează un demers special: Dosoftei a fost un geniu, din perspectiva timpului în care a trăit, el a pregătit calea pentru Eminescu, un capăt de drum în literatura română (Aminul).
Sunt scoase, în peisajul teologic şi literar - viziunea, mistica, fantezia românului pasionat după adevărul lumii. Mentalul românesc capătă o dimensiune superioară, cuvinte intră în Templul sufletului românesc, devenind universale... Autorul cărţii este un curajos, face o reverenţă pentru cultura noastră, are o mare recunoştinţă pentru înaintaşii care au marcat istoria Moldovei şi a românilor. El arată limitele criticii literare româneşti, privind analiza Psaltirii în versuri, se delimitează de Călinescu, preia, sub o aspră cenzură, scrierile lui Nicolae Cartojan, sau ale altor critici. Deficitul de cultură teologică la criticii români este pus în evidenţă – astfel, unele consideraţii, considerate certe, sunt spulberate. Adrian Botez, însă, forţează nota, intră în mecanismele istoriei, tratează subiectul sub raport politico-istoric, înfruntă hăţişul noilor noţiuni de popor, naţiune - termeni care se cristalizau într-o Europă în fierbere, catolicismul şi protestantismul se duelau, evreii îşi impuneau doctrina în viaţa publică. Analiza sa este pasională şi dedicată, nu se delimitează prea clar de curentul ortodox (teologic) şi Biserica Ortodoxă - între calea dreaptă şi biserică (fie ea şi majoritară), există câteva diferenţe, diferenţe care au marcat istoria lumii, chiar prin războaie... Or, Duhul tutelar al lui Hristos nu duce la războaie, duce spre iubire, iar psalmul este expresia unei iubiri. Psalmii Davidieni îl învaţă pe credincios cum să se adreseze lui Dumnezeu, în aura Duhului Sfânt. Dosoftei, susţine Adrian Botez (şi are dreptate), a poetizat şi a încreştinat psalmii, dăruindu-i poporului român. Misiunea sa a fost realizată într-o formă nouă, demnă de geneza unui fenomen unic. S-a deschis cale dosofteiană spre Paradis! Misterul credinţei se relevă în textul vechi românesc, o „mireasmă” nouă adia în această scriere.
Adrian Botez are o mare pasiune pentru cuvintele vechi, cuvinte-izvor. Se pun faţă în faţă lumea lui Dumnezeu şi limba română vie, o recreare a psalmilor din Vechiul Testament!
Pentru cititor, Adrian Botez are câteva concluzii ferme, Dosoftei este actual! Folosind un principiu teologic solid - pentru autorul cărţii, Dosoftei este Ioan Botezătorul, el anunţă venirea lui Eminescu, el pregăteşte limba, viziunea, starea, principiile.
Dosoftei a fost printre puţinii cărturari care au trăit în acel ev mediu complicat în România, deschizându-se spre Europa. El avea substanţă, avea putere. A creat un arhetip românesc al poeziei! Noi teme: universul în expansiune, cuvântul transformându-se în Logos în limba română, observă frumuseţea vieţii, lumea este dinamică, are fapte măreţe, în spatele a toate este Dumnezeu, verbul divin are putere de creaţie, îndeamnă la slăvire (laudă), psalmii pot vindeca spiritual, omul evită orbirea spirituală, se leapădă de boală, cunoaşterea este una vie, de viaţă, pe verticală şi pe orizontală, este pus în lumină elementul acvatic – uterul cosmic...
Adâncul mării pare locul unde se plămădeşte viaţa, chitul din adâncuri ca agent al lucrării divine. Leul lui David devine Lupul Valahic! Puterea lui Dumnezeu se manifestă vizibil, metafora şi dinamica creaţiei sunt prinse, de Dosoftei, în versuri fără egal, în acea vreme - şi actuale! Analiza lui Adrian Botez este aici profundă şi dă măreţie literaturii române. Criza umană este pusă bine în lumină, drama omului limitat răzbate din versurile vechi, în forme proaspete, noi chiar şi pentru cititorul modern.
Putem reţine câteva cuvinte din cartea dedicată bătrânului poet nou: „Psaltirea Sfântului Dosoftei nu este una eminamente extatică, prin atitudinea  spiritului şi a sufletului  şi prin înmănuncherile de cuvinte – ci este o carte spiritualist-vitalistă, oferind un Model de Credinţă Creştin-Ortodoxă, deplin-dinamică, întru slăvirea lui Dumnezeu, în chip de căutare a Sinei Cosmice, ca identitate Divină/ORIGINARĂ a omului”. Adrian Botez sintetizează şi îl încadrează pe Dosoftei în panteonul ortodox românesc, dar în pasiunea sa nu observă că şi unele manuale teologice ale altor culte fac trimitere la traducerea psalmilor, realizată de marele român, în secolul al XVII-lea, ca o etapă necesară în traducerea corectă a Bibliei. Cultura română este una a românilor, dincolo de diferenţele de viziune a teologilor.
Iată mesajul unui psalm:
„1-Câte de bine e şi de frumos, să locuiască fraţii în unire!
2-Aceasta-i ca o mireasmă frumoasă pe cap, ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron, ce s-a coborât pe marginea vestmintelor lui.
3-Aceasta-i ca roua Ermonului, ca roua ce se coboară pe munţii Sionului. Că, unde-i unire, Domnul trimite: viaţă şi binecuvântări nesfârşite” (Psalmul 132, citat de Adrian Botez). 
Mai menţionăm că la baza analizei lui Adrian Botez au stat:
1. Dosoftei, Psaltirea în versuri, Editura 100 + 1, GRAMAR, Bucureşti, 1998, ediţie realizată de AUREL GOCI.
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, după textul grecesc al Spetuagintei, Institutul Român şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1940 (Biblia Canonică).
De reţinut şi bibliografia care a stat la baza cărţii, peste 178 de trimiteri şi documente: 
o carte în carte, dominate, ambele, de Biblie!

                                                             Constantin Stancu,

 

        Ionuţ Caragea – Festina lente, editura eLiteratura, 2014
                    (ediţie bilingvă – română şi spaniolă)
 

Pe Ionuţ Caragea l-am cunoscut (vorba vine!) în localitatea sa natală, adică Gugăl. Gugăl, cum se ştie, e o uliţă a satului global. Erau timpuri grele. Oamenii începuseră să se standardizeze. Se clonau voluntar, chiar dacă "numai" în suflet. Deveniseră simple mecanisme. Deveniseră nişte umbre. Oriunde priveai, vedeai înregimentare pasivă şi masivă. Chiar şi arta începuse să devină sinonimă cu găunoşenia. Şi mi-am zis: musai să existe un izvor de seninătate undeva, o Speranţă!  Şi nu mică mi-a fost bucuria - şi mirarea! - să descopăr că oameni ca el încă există. Spiritul încă nu a murit.
A scrie despre Ionuţ Caragea este, desigur, o treabă utopică. Puţini dintre noi sunt definibili - chiar şi la modul relativ - dar cine s-ar încumeta să definească Poetul însuşi, cel care, prin natura sa, e cea mai lunecoasă matrice de referinţe şi metafore? Poezia e menită să sfideze ordinea celor fizice, aşa că numai înotînd în poemele sale îţi poţi face o idee cam cît de vast este acest ocean dezancorat de la ţărmul bătrînului Tomis. Iată deci nişte... (s)tropi caracteristici: "aş fi vrut ca Dumnezeu să fie măcar o dată om / şi să petreacă ceva timp şi cu mine / să ne întîlnim într-o bună zi pe stradă / el să mă bată cu palma pe umăr / ce faci prietene?" (Colecţionarul poemelor de unică folosinţă); "oamenii pe care i-am întîlnit o dată în viaţă / aduc pe undeva cu Dumnezeu / îmi lipsesc îmbrăţişările lor / strîngerile de mînă / dar mai ales privirile…" (ibidem); "în mansarda inimii mele oamenii / se-nghesuie şi se iubesc" (Ceai verde cu aromă de nemurire); în fine, puţin cîte puţin devine clar că el, Caragea, e propulsat de o candoare miraculos conservată, candoare care-i permite să mîntuie prin verb tot ce se poate încă mîntui în teritoriul cotidianului.
Antologia de faţă îi va decepţiona profund pe cei care caută în poezie o fugă spectaculoasă din realitate. Nu există în ea revelaţii instantanee, nici terapii intensive, nici proprietăţi curative, nici autostrăzi spre împărăţia cerului. Caragea ne livrează "numai" cele care sunt omeneşte contractabile, şi o face cu onestitate completă. Nu numai că nu ne anesteziază contra realităţii, dar ne obligă, la tot pasul, s-o redefinim, s-o simţim şi s-o gîndim din unghiuri noi, perfect originale. Cei săraci cu duhul se vor simţi trădaţi în poezia sa. Vor fi nevoiţi să se întoarcă în sălile unde, măcar o oară pe săptămînă se învaţă, hipnotic şi convulsiv, deliranta "vorbire în limbi".  Limba în care ne vorbeşte Caragea este o limbă arhaică, arhetipală, chiar dacă încă inteligibilă: limba solidarităţii umane. El are intuiţia fatidică (în toate sensurile) a faptului că numai dedicîndu-ne viaţa semenilor noştri putem accede la "divinitate". În această limbă arhetipală devin exprimabile ecuaţii ontice de prim ordin, cum ar fi "Eu = vecinul lui Dumnezeu" (Rilke),  "Eu = multitudini" (Whitman), şi "Eu = radical din Dumnezeu" (ori expresia echivalentă "Eu la pătrat = Dumnezeu") (Caragea).
Ionuţ Caragea nu se lasă sedus, nici intimidat, de tendinţe şi curente. Pe cînd la patul agonic al poeziei româneşti par a-şi disputa colacii două grupări lexicalmente distincte, dar cu platformă politică şi grad de virulenţă similare - una coprocultistă, a celor care văd în poezie un simplu laxativ, un simplu debuşeu al puseurilor lor exocrine, şi cealaltă didacticistă, a celor care fac din poezie un amvon al diseminării egolatrelor lor halucinaţii, Ionuţ Caragea ne propune ceva nou şi vechi de cînd lumea: o abordare generoasă, altruistă.  Imun la contagierea partinică, el urmează un singur edict: cel al propriei conştiinţe şi sensibilităţi. Unul dintre ultimii reprezentanţi, în această eră arhi-orwelliană, ai unei specii virtual dispărute: Omul Liber. Iată deci un poet care în niciun moment nu ne amăgeşte că ar deţine răspunsuri. El ne zice, în esenţă: "Haideţi, dragi prieteni, să căutăm împreună!" Şi ce altceva, dacă nu o perpetuă şi febrilă căutare, este Poezia, autentica poezie? Pentru aceste motive, emblematic îmi pare poemul său "Ceva din mine caută ceva", care, cu necesara clauză a provizoratului, ar putea constitui, în stagiul curent, un eventual manifest de artă poetică al său: "Ceva din mine caută o secundă, ceva caută/ un minut,/ Ceva caută o oră, ceva caută o zi, ceva caută o lună,/ Ceva caută un an, ceva caută o viaţă,/ Ceva caută mereu ceva."
Un adevăr esenţial se desprinde, inevitabil, din ansamblul hermeneuticii caragiene: nu destinaţia contează, ci voiajul în sine. Fiecăruia dintre noi îi este rezervată o Itacă a sa, ideea însă - şi aci intervine misia poetului - este să facem periplul cît mai fascinant şi durabil. Poate niciunde nu este mai pregnantă această filozofie ca în "Poemul meu ca un tren" ("poemul meu ca un tren pe firul epic / metafore-pilde şi cuvinte curioase / cu locuri la geam"), unde, dezlănţuit pe infinite şine lirice, poemul-tren, al cărui traseu include fiecare gară imaginabilă a universului şi al cărui motiv de a fi este fiecare pasager imaginabil, pare a inhala zare după zare după zare.
Odiseea propusă de Caragea este compatibilă cu cea sugerată de Borges ("Şi precum Itaca / şi arta e, de veşnică verdeaţă, nu minuni" - Jorge Luis Borges, Arte Poetica). Totuşi, Caragea deplasează semnificativ centrul de greutate spre continuarea dîrză a explorării şi spre vocaţia comunitară a artistului, cam în genul cum o face, pe cale muzicală, un Lluis Llach: "drum bun luptătorilor / dacă rămîn credincioşi neamului lor / catargul corabiei lor / zeul vînturilor să-l norocească / şi chiar cu toată truda şi chiar cu tot chinul / plin de amor fie-le sufletul / spre doruri străvechi calea să-şi afle / plină de aventură / plină de cunoaştere." (Lluis Llach, Viatge a Itaca, pe un text de Kavafis)
"Numai poetul ştie cîtă singurătate şi cîtă tristeţe / este în casa cuvintelor sale" (Casa cuvintelor) - şopteşte, misterios şi poate profetic, Poetul. Totuşi, poate ştim şi noi, cei care alături de el vîslim spre Itaca, ce furtuni şi ce încercări ne aşteaptă.  Ştim prea bine ce înseamnă, în anul de graţie 2012, a compune poezie în limba română. Ori în oricare alta dintre limbile vulnerabile. Cînd existenţa însăşi a lutului din care-ţi plămădeşti adăpostul este ameninţată, puţine lucruri mai rămîn în jur, afară de tristeţe. Şi, pe măsură ce cancerul globalist avansează, Speranţa se trage îndărăt, bătută şi înlăcrimată. Tristă, peste măsură de tristă şi pustie va fi Casa Sufletului cînd gîndul lumii singur va rămîne...
De aceea îl citesc şi recitesc pe Ionuţ Caragea. Ştim că "s-a născut pe Google", dar, spre diferenţă de cei care, venind de nicăieri, probabil tot acolo se vor întoarce, el îşi trage seva din stră-adîncuri, din însăşi tîmpla marelui Burebista: "Tu, Sfinte Laurenţiu, nu vei afla vreodată / De sora ta bătrînă ce curge-n răsărituri, / Dar vei cunoaşte dacul cu faţa sa brăzdată / Şi ochii săi albaştri, lipsiţi de licărituri." (Tu, Sfinte Laurenţiu)
Şi, dintre cîţi s-au născut şi s-or mai naşte încă în tristul "sat global", puţini, tot mai puţini vor avea gloria de a muri în sfînta noastră limbă...
                                                       Paul Abucean

 

             Cronică la romanul Fluturi - vol. I, de Irina Binder


Cartea autobiografică scrisă de Irina Binder începe cu o autodescriere destul de reuşită (pag. 5), menţionându-se calităţi şi defecte, chiar dacă repetiţia expresiei „Sunt un om” trădează o anumită stângăcie artistică şi o anumită admiraţie pentru propria persoană. Ar fi şi câteva contradicţii care evidenţiază incapabilitatea personajului principal de a comunica limpede cu ceilalţi („sunt un om respins, neînţeles, judecat” etc., dar care „are nevoie de pace interioară, de echilibru”; două afirmaţii care se contrazic, întrucât un om care caută pacea interioară, echilibrul, nu ajunge în situaţia de a fi respins, neînţeles, el având o atitudine pasivă, detaşată, paşnică, înţeleaptă). În linii generale, dincolo de contradicţiile specifice tinerilor neînţeleşi de oamenii maturi, care se victimizează adesea din dorinţa de a atrage atenţia asupra lor, introducerea pare plauzibilă pentru un jurnal adolescentin, mai puţin pentru un roman care se vrea a fi de calitate.
Însă, poezia „Eu” (pag. 7) este o catastrofă, nerespectând regulile versificaţiei clasice (metrică, rimă), chiar dacă se vrea a fi o poezie în dulcele stil clasic. Autoarea încearcă rima încrucişată, dar dă în majoritatea cazurilor rateuri grave, iar rimele de la sfârşitul versurilor sunt forţate, scrise după ureche, demonstrând o lipsă crasă de cultură poetică. Nu este suficient să foloseşti ultima literă sau ultimele două litere dintr-un cuvânt pentru a crea o rimă onorabilă. În plus, folosirea aceloraşi părţi de propoziţie la rime şi excluderea rimelor combinate demonstrează lipsă de imaginaţie, lipsă de lectură şi vocabular limitat (vocabularul limitat se vede şi din conversaţiile între personaje). Poezia pare scrisă cu sufletul, dar este o ofensă adusă poeziei adevărate.
La începutul propriu-zis al romanului, a cărui acţiune începe în preajma Crăciunului, sunt alte contradicţii care demonstrează că personajul principal este foarte confuz în ceea ce priveşte sentimentul pur al iubirii. Irina e atrasă de fostul ei iubit, Robert, acesta fiind adoptat în copilărie de familia actualului ei iubit, Matei, în urma unui accident de maşină. Însă Irina si Matei erau într-o perioada de pauză, în care trebuiau să-şi reevalueze relaţia, iar îndreptarea atenţiei Irinei către Robert ne face să ne punem primele întrebări despre moralitatea acestei tinere femei. De altfel, Irina se vede că nu şi-a însuşit corect lecţia pe care i-o oferise tatăl ei… sau poate că nu a luat-o în consideraţie atunci când acesta i-a spus să-şi păstreze sufletul curat şi să nu primească pe oricine înăuntru (pag. 15). Autoarea recunoaşte că a primit în sufletul ei pe oricine, ba chiar că ceilalţi au năvălit cu tot felul de minciuni şi te iubesc-uri pline de ipocrizie, ceea ce denotă că ori nu ştia să se protejeze, ori a vrut să profite la maxim de ieşirea în decorul dorinţelor carnale. Culmea este că autoarea, care pare confuză în ceea ce priveşte iubirea şi doreşte să se ierte pentru greşelile din trecut, ne spune (la pag. 19) că încă de la 17 ani „eram o fată modestă, cu aşteptări realiste” care „cântărea bine fiecare lucru făcut şi fiecare decizie”. Aceste contradicţii între paragrafe ne îngreunează din ce în ce mai mult lectura, personajul principal fiind un fel de „ruletă” care vorbeşte despre sine aşa cum cade bila pe disc, având un caracter foarte schimbător, ba chiar duplicitar. Cu alte cuvinte, haos. Un haos periculos pentru cititorii sensibili care caută răspunsuri despre viaţă în această carte. Dar tot Irina ne dezvăluie că Matei, atunci când l-a cunoscut, avea o afacere proprie care-i aducea venituri considerabile… Matei, în acest caz, pare numărul câştigător.
Acţiunea romanului, derulându-se înapoi în timp, continuă cu episodul de la o discotecă în care Irina se întâlneşte cu Matei şi Robert, în timp ce ea era însoţită de Simona, una dintre prietene. Dar Irina era cu gândul şi la o persoană necunoscută care o suna în fiecare zi. Matei, care află şi el numărul de telefon al Irinei, aruncând cu bancnote verzi în stânga şi-n dreapta, o sună pe aceasta şi, după mai multe conversaţii, ajung să se îndrăgească. Apoi, cu aerele unui tip stăpân pe situaţie, o invită într-un restaurant din Poiana Braşov, iar pe timpul discuţiei îi laudă tatăl pentru educaţia pe care i-o oferise. Dar răspunsul Irinei ne ia un pic prin surprindere: „tata şi-a dedicat tot timpul şi toată energia ca să mă educe. Îţi dai seama că nu a reuşit tot ce şi-a propus.” (pag. 36). Irina acceptă cu lejeritate invitaţia în vila lui Matei, iar apoi în casa părinţilor lui Matei din Snagov. Nu ştim dacă familia ei care trăia în Germania ştia de aceste escapade şi nici nu ştim dacă era o fată întreţinută. Ştim doar că Irina a plecat la Snagov. Din dorinţa de a intra în dormitorul lui Matei, aceasta intră pe întuneric în dormitorul lui Robert, lăsându-se mângâiată şi sărutată (incredibilă confuzie, să nu-ţi recunoşti fiinţa de care eşti îndrăgostită; iar toată scena mă trimite mai degrabă cu gândul la traiul în promiscuitate). Secretul confuziei rămâne păstrat, iar peste puţin timp Irina ajunge să facă amor cu Matei. Dar Matei îi lasă un bilet în care o roagă să nu se îndrăgostească de el. Confuză şi naivă, Irina se întoarce acasă, fiind condusă de Robert, care se comportă în această carte ca adjunctul lui Matei. După ce se despart, Irina intră în discuţie cu prietenul ei necunoscut şi îi povesteşte toate aventurile intime. Apoi Matei o caută din nou pe Irina, spunându-i să uite de acel bileţel, şi cei doi îşi continuă aventura pentru mai multe zile. Într-un final, Matei îi propune Irinei să se mute definitiv la Snagov. După ce se acomodează cu viaţa de la Snagov, Irina intră de mai multe ori în discuţie cu Robert, creându-se între ei o anumită chimie. La un moment dat, Irina doreşte să se întoarcă pentru puţin timp la Braşov, iar Robert o însoţeşte. În acest timp ajunge să-i povestească despre fostul iubit, Rareş, care murise într-un accident, dar şi despre un profesor apropiat sufletului ei, pe care ajung amândoi să-l întâlnească ceva mai târziu. Pe urmă se întorc la Snagov.
În ciuda faptului că Irina declară în repetate rânduri cât de mult îl iubeşte pe Matei, ea devine din ce în ce mai curioasă în ce-l priveşte pe Robert. Matei are de făcut o deplasare în interes de serviciu la ferma sa din nordul ţării şi le propune amândurora să plece într-o excursie pe durata absenţei sale. În felul acesta, Irina şi Robert ajung să doarmă în aceeaşi încăpere dintr-o pensiune, iar Irina declară că „simţeam o nevoie nebună de a mă apropia de el, de a-l atinge, o atracţie fizică extrem de puternică” (pag. 89). Remarcăm atitudinea ciudată, cam lipsită de seriozitate, a unei tinere femei îndrăgostită până peste cap de fratele vitreg al lui Matei: „Îmi imaginam tot felul de scene în care eu şi Robert ne apropiam şi făceam dragoste”. Aceştia ajung să practice jocuri nupţiale, dar fără finalitate. A doua seară, Robert îi povesteşte Irinei despre o prietenă de-a sa, iar Irina adoarme cu gândul la Matei. În cele din urmă se întorc la Snagov.
Ca şi când Matei nu mai făcea parte din peisajul iubirii, Irina îşi îndreaptă toată atenţia asupra lui Robert, cu toate că trăiau cu toţii în aceeaşi casă. Se îmbrăţişează, îşi scriu bileţele şi apelează fiecare la tot felul de flecuşteţe pentru a se băga în seamă. Deodată Irina confundă iubirea pură cu responsabilitatea, făcându-ne să ne îndoim încă o dată de valorile ei morale: „Aveam o mare responsabilitate de a ţine la distanţă un om care se îndrăgostise şi de care mă îndrăgostisem” (pag. 105). Responsabilitatea însă nu o opreşte să se lase din nou mângâiată de Robert, iar după acest episod se îndepărtează de Matei, nemaidorind să facă amor cu el.
Într-una din zile, Irina află că Matei fusese la o petrecere, însoţit de o altă femeie. Se supără şi doreşte să se întoarcă la Braşov. Robert se oferă să o conducă cu maşina, aşa cum o făcuse şi în dăţile precedente. Apoi Irina se hotărăşte să plece la părinţii ei din Germania, urmând să fie tatonată de la distanţă de Matei şi Robert. Până la urmă, Robert se decide şi pleacă în Germania, pentru a o vedea pe Irina. Urmează alte confuzii în mintea şi în inima Irinei, neştiind între cine să aleagă. Robert venise să o aducă înapoi la Snagov şi până la urmă reuşeşte să o convingă. Chiar dacă alege să se întoarcă, Irina continuă să fie confuză, starea fiind descrisă chiar de ea însăşi: „Încercam să-mi dau seama de ce alesesem să mă întorc. Era, oare, pentru Matei? Sau Matei era doar un pretext, iar eu îmi doream să fiu aproape de Robert?” (pag. 138). Pe urmă, Irina începe să se simtă captivă în relaţia cu Matei, în timp ce Robert încerca să-i facă toate plăcerile. După o perioada în care s-a simţit captivă, a urmat o altă perioadă în care Matei era mai mult plecat de acasă cu afacerile sale personale. Robert, care nu putea avea acces la preţiosul trup al Irinei, o aduce pe Lavinia în casă, iar Irina începe să fie geloasă. Gelozia Irinei fu atenuată când Robert veni sub plapuma ei şi dormiră împreună până în zorii zilei. Oricum, gelozia se dovedi a fi nejustificată, deoarece Luminiţa era bolnavă de cancer, iar Robert nu făcea decât să o susţină, aceasta fiind cea mai bună prietenă a lui. Imediat, în viaţa sentimentală a Irinei mai apare un personaj, Angel. Dar ea continuă să fie indecisă, nevoindu-l nici pe acesta. Pe urmă, în viaţa lui Robert apare Alexandra. În clipa în care Irina îi surprinde pe Robert şi Alexandra făcând dragoste, aceasta suferă şi se apropie mai mult de Matei. Dar după o vreme urmează o nouă repriză de mângâieri şi sărutări cu Robert, coroborată cu alte episoade de confuzie sentimentală. Spre finalul cărţii încep certurile, Irina reproşându-i lui Matei că acea viaţă nu era cea pe care voia să o trăiască şi aşa mai departe. Dintr-o dată, ea spune că „am fost crescută cu valori, nu vreau să mă transform” (pag. 237). Cam târzie această constatare, ar spune unii. Apoi urmează disperarea lui Matei, care nu vrea să o piardă pe Irina şi îi rupe paşaportul, buletinul şi certificatul de naştere. Evident, urmează şi consolarea tandră a lui Robert. La acţiunile lui Matei, răspunsul Irinei a fost următorul: „Eram atât de ofticată şi de tensionată, încât nu-mi doream decât să mă răzbun, să-i terorizez şi să la fac viaţa imposibilă. Şi cum nu duceam lipsă de imaginaţie, ei aveau să înfrunte multe. Câteva zile i-am ţinut numai la dispoziţia mea, am făcut tot posibilul ca mesele să conţină doar mâncăruri care nu le plăceau, făceam gălăgie multă, dădeam muzica foarte tare, dis-de-dimineaţă, trezindu-i pe toţi. Mă purtam ca o nebună într-un azil, iar ei suportau cu stoicism totul, spre mirarea şi disperarea mea.” (pag. 245). Pentru ca, la final, întreaga trupă să se aventureze într-o călătorie spre Plaiul Foii, pentru binemeritata lor linişte, dar şi pentru liniştea cititorilor obosiţi de atâta lectură obositoare, enervantă şi lipsită de substanţă.
Am citit mii de cărţi la viaţa mea, iar Fluturi Vol. I, de Irina Binder este una dintre cele mai slabe. O carte plină de dialoguri fără profunzime, în care confuziile personajului principal şi contradicţiile dintre paragrafe umplu paginile fără rost. O carte din care nu ai ce învăţa, o carte care nu face apel la conştiinţă şi înaltele valori umane. Poate că singurul mod în care atrage atenţia este felul în care fluturele zboară din floare în floare, până când rămâne fără aripioare.
                                                        Ionuţ Caragea

 

 Dictatura prostilor, o carte-semnal de alarma la "monstrii" pe care somnul desteptilor ii lasa sa creasca nestingheriti


 
Democratia este una dintre marile realizari ale omenirii. Ce se intampla insa cand oamenii destepti, echilibrati si cu bun simt dau inapoi in fata latrailor, parvenitilor, grandomanilor? Atunci, democratia risca sa se transforme in idiocratie. In cartea sa „Dictatura prostilor – cum se tampeste societatea noastra, pentru ca desteptii cedeaza mereu“, Brigitte Witzer face o  analiza critica a unui sistem contemporan sprijinit de politicieni, afaceristi si mass-media, „chitit pe prostire“ ca marketing de produse si idei. Cartea autoarei germane este totodata un apel la iesirea din aceasta mlastina mentala. Gandeste singur, simte pe cont propriu, trage-ti propriile concluzii si nu te lasa manipulat permanent, indeamna prof. dr. Brigitte Witzer, o autoare cu experienta in invatamantul superior, presa si mediul de afaceri.

„Dictatura prostilor” (Die Diktatur der Dummen) a aparut in 29 aprilie la editura Heyne din München, iar la finele lunii mai a fost pusa in vanzare a doua editie. In format tiparit costa 16,99 euro si are 272 de pagini, insa poate fi cumparata si ca e-book sau audio-CD. Aflata pe lista de bestseller non-fiction intocmita de Spiegel, cartea a starnit valva nu doar prin provocantul titlu, ci si prin provocarea la responsabilitatea individuala, in relatie cu puterea si atributiile acesteia in societate.

Analiza din carte nu apare din neant. La Berlin se afla sediul firmei „Evolutii – Birou de management post-eroic“, unde se deruleaza munca de ani de zile a echipei conduse de prof. dr. Witzer. Brigitte Witzer a absolvit germanistica si stiintele comunicarii, iar la 33 de ani a devenit profesoara la universitate pe domeniul tehnici editoriale si de mass-media (1993-1998). Ulterior, a detinut functii de conducere la Data Becker si in concernul Bertelsmann. De 16 ani, ea lucreaza ca si consultant de specialitate, dar si ca membru in administratiile unor companii listate la bursa.

Intr-un interviu luat de EPOCH TIMES Deutschland, Roland R. Ropers caracterizeaza cartea Brigittei Witzer drept „cea mai profunda descriere din prezent a unei situatii de dictatura administrativa si mediatica dirijata politic“. Daca motto-ul acestei „dictaturi” este accelerarea necontrolata a cresterii cantitative, in detrimentul calitatii, atunci viata ajunge sa fie masurabila doar in cifre de vanzare, rating si click-uri.

Witzer considera insa ca aceste masuratori induc in eroare. „Chiar daca, de pilda, like-urile de pe Facebook au fost candva gandite ca mesaje calitative, astazi ele sunt relevante doar cantitativ“. „Calitatea nu e masurabila, ci doar descriptibila“, afirma autoarea, iar „accelerarea cresterii duce inevitabil la o ruina comatoasa“, caci „multi dintre noi nu mai fac diferenta dintre cantitate si calitate”.

Smartphones, Twitter, Facebook, telenovele si talk-show-uri din ce in ce mai penibile umplu timpul celor mai multi. Unde e viata adevarata, contactul si schimbul de idei valoroase cu  oameni reali, descoperirea naturii si a placerilor oferite de ea?, se intreaba Brigitte Witzer. Ea ajunge la concluzia devastatoare ca „moravurile noastre se degradeaza in mod exponential, iar placerea e deghizata in fericire”. Societatea placerii nu e neaparat o societate fericita, ci o realitate banala, cosmetizata cu ajutorul mass-mediei, si care reflecta „puterea sistemelor, iar pe langa acestea, neputinta noastra”.

Raspunzatoare sunt, in opinia autoarei germane, politicul, economicul si mass-media, care vor sa-si vanda astfel, cu profit, produsele, ideile si povestile. Astfel, aceasta „perfecta dirijare externa “ se transforma intr-o dictatura pe care cei mai multi nici nu o percep ca atare, caci au renuntat demult sa fie curiosi sau sa-si mai puna intrebari, prea ocupati fiind cu palavrageala pe net, continua verificare a mesajelor, e-mailurilor si a banalitatilor postate pe platformele de socializare.

Prostia, in definitia Brigittei Witzer, este „lipsa capacitatii de a trage concluziile potrivite rezultate din propriile perceptii si de a invata din aceste concluzii ceea ce este necesar sau posibil“. Astfel, prostii sunt cei lipsiti de educatie sau care nu pot invata, dar si cei care nu au incredere in propriile lor perceptii, avute candva sau pierdute pe parcurs. Remediul propus de autoare este regasirea propriilor nevoi si dorinte, controlul interior al acestora, in dauna celui exterior si strain.

Autoarea detaliaza tehnicile de manipulare a opiniei publice prin mass-media comerciala, dar si de stat. Acesteia i se alatura mediile electronice, dar si editurile care umplu rafturile cu literatura de prost gust si maculatura despre sex. „Zonele umede” au cucerit rafturile librariilor, ocupa spatiu in emisiunile culturale de la radio sau TV, mancandu-le din buget. Industria „divertismentului” isi intinde tentaculele peste tot, concernele reusesc sa creeze consumatorilor false simtaminte, nevoi si dorinte. Totul in numele cantitatii, al ratingului, al vanzarii pe piata.

In aceeasi directie se indreapta si sistemele de invatamant, care dau diplome pe banda rulanta, pentru ca absolventii sa-si puna cat mai repede pielea la bataie pe piata. In numele „valorificarii” pe piata are loc „o masiva dirijare externa”, considera prof. dr. Witzer, care a intors spatele invatamantului superior, dupa ce a vazut cum sunt dirijati banii pentru cercetare si in ce scopuri, uneori hilare: de exemplu, cum se elaboreaza teorii „stiintifice” pe baza carora apar ulterior doua-trei sute de retete de slabit.

Lobby-ul economic si financiar n-ar putea fi insa asa puternic iar manipularea mediatica n-ar prinde asemenea proportii, daca politicul ar sta in banca lui. „Insisi politicienii se pare ca mizeaza pe faptul ca noi, ca grupari-tinta, actionam prosteste”, considera autoarea. Prosteste, in sensul incapacitatii de a sesiza adevarul, de a trage concluzii sau de a invata din greseli. Witzer mentioneaza situatii legate de scandaluri politice din Germania in care aceasta pare a fi o „republica bananiera” sau o „societate tribala”, dirijata mai degraba de instincte, decat de ratiune.

Pe incertitudini sistematice si nesimtire sau prea multa simtire emotionala a „prostilor” mizeaza politicul, cand brat la brat cu mass-media, vrea sa implementeze legi si idei. Remediul la „dirijarea externa”, propus de autoarea germana, este „controlul propriu” si „doza potrivita de autonomie”, ca masura a unei responsabilitati constiente si asumate. Calitatea trebuie sa primeze in fata cantitatii, nevoia in fata seductiei, vivacitatea in fata simplei functionalitati. Iar instinctul sanatos si autenticul sentiment trebuie sa fie repuse la locul lor, in confruntarea dintre eul intern si fortele dinafara fiecaruia dintre noi.

 
 
 
 
 

 

 

 UN STUDIU DE ADRIAN BOTEZ

                   CONFUCIANISMUL LUI IOAN SLAVICI.
            ESOTERISMUL UNOR NUVELE SLAVICIENE


PRELIMINARII

1- Aminul şi Slava. Confucianistul Slavici
 
Această carte va vorbi despre cel mai ciudat membru al Lojei Iohanice Româneşti. Despre cel mai disimulat dintre cele trei spirite, iniţiate şi păstorite de Aminul – Eminescu. Despre cel care, în viziunea unuia dintre cei mai cultivaţi critici români, dar, cu siguranţă, şi cel mai imprevizibil şi versatil (e vorba de G. Călinescu)  apărea (ca existenţă-fiinţare fenomenală) astfel:
 „(...)<> (român cu nume de sârb, vorbind ungureşte în oraş nemţesc [Viena]) [...] nu putea înţelege desebirea pe care o făcea Eminescu între români şi alţi oameni. [...] obstinaţia lui Slavici, care se retrage de la iluziile unui popor cu o figură jalnică şi un rictus amar […]. Încolo, Slavici e un om paşnic, căruia îi place aerul familial. Cu Eleonora are 6 copii […]. Scriitorul strânge familia spre a-i citi operele sale proaspete, grădinăreşte, fotografiază, sculptează în lemn. Consultă cărţi de ştiinţe oculte şi scrieri despre China, căci socoteşte că rasa galbenă va pune stăpânire pe Europa(s.n.). Spune rugăciunea înainte de a se culca. […] A fost o greşeală desigur arestarea efemeră a acestui om văietăreţ, mai mult bolnav de un sânge amestecat, spuindu-şi cu ochii plecaţi în jos aversiunile. […] Moartea, la 17 august 1925, înlesni apoteoza operei.[...]. După ce atrase luarea-aminte a cuiva, care se urcase pe un scaun să pună un bec electric, adormi şi muri” . Capcanele lui Călinescu au devenit, de acum celebre – sub forma unor inconsecvenţe şocante. Despre „paşnicul” şi „văietăreţul” care adoarme şi moare spunând cuiva să pună un bec – tot Călinescu afirmă nu numai, cum am văzut mai sus, că era interesat de ştiinţele oculte şi de China cea profund riguroasă şi misterioasă – ci şi că era de o sensibilitate mult superioară celei a lui Titu Maiorescu, în faţa farmecului spiritualizat al Italiei:
  „Fu zguduit şi ochiul lui ingenuu de ţăran văzu mai mult decât estetul Maiorescu. Veneţia îl zăpăci şi-l făcu să râdă de barcarolele lui Alecsandri. Simţi plăcerea diavolească de a fi răpit şi zvârlit în mare. Bologna îi luă minţile. El e [un om încult] şi se sperie de dimensiuni ca şi Dinicu Golescu, dar totdeodată e un artist capabil de delir (s.n.)”  . Prima întrebare ce ne vine în minte este fireşte : ce putea să aibă Eminescu, în clin sau în mânecă, cu un astfel de om banal, şters, fără personalitate, aproape autist?
 Ne punem, firesc, şi alte întrebări: va fi fiind Slavici o fiinţă contradictorie, sau de o complexitate prea mică interioară (sau prea mare?) sau se va fi jucat, o viaţă, de-a disimularea sau intuirea personalităţii sale a fost făcută greşit de către cei care au vorbit despre el? Să nu uităm a punem la punct o problemă incorect prezentată de G. Călinescu: nu este adevărat că Slavici nu înţelegea „deosebirea pe care o făcea Eminescu între români şi ceilalţi oameni”. Slavici se prefăcea din acut spirit de contradicţie, faţă de jupiterianul naţionalist Eminescu, a nu înţelege ceva ce-i fusese, în fapt, implantat de însăşi mama sa, în fragedă copilărie.
  „Oricâtă silinţă mi-aş da, nu reuşesc să-mi aduc aminte vreun praznic, vreo ospeţie ori vreo petrecere de orişice fel la care luau parte şi unii dintre cei ce nu erau români .
 Nu trăiau românii împreună, ci alături de ceilalţi, ce-i drept în bună pace, dar nu împreună.
 Nu tot aşa şi eu, deşi mama stăruia cu multă hotărâre în gândul ca cu străini din acelaşi blid să nu mănânci (s.n.).[...]” . Deosebitorul „nu tot aşa şi eu” nu are valoarea scontată de către voinţa de „cosmopolitism” a lui Slavici „- pentru că, peste vreme este obsedat de autoritatea viguroasă morală a Mamei (din neamul Borleştilor, „mai ales cărturari, dintre care unii, oameni cu trecere”   – alături de figura, aproape legendară, depăşind mult autoritatea paternă, a Bunicului, carbonar din timpul lui Bonaparte („în cap purta pălărie cu boruri cam mari şi strâmtată spre vârf, iar părul îi era lung, prins într-un pepten lat şi-npletit în coadă lăsată pe spate. Unul dintre ochi şi-l perduse încă-n  timpul tinereţelor, dar cu celălalt vedea bine şi la bătrâneţe. El a fost cel mai însămnat dintre părinţii mei sufleteşti, în tot cazul mai mult decât tata, care, om de o fire duioasă, trăia mai mult pentru alţii decât pentru sine şi umbla mereu în voile celor mai apropiaţi ai săi şi mai bucuros primea decât dădea-ndrumări”) .
 Cât de superbă autoritate şi siguranţă spirituală identitară, în această aparent naivă afirmare din partea mândrei şi bunei rânduitoare de rosturi în lume – Mama: „săracii de ei [n.n.: se referă la toţi străinii], nu sunt vinovaţi că n-au avut parte să fie români!” 
 Menirea românului este, în viziunea Mamei, să dea oricărui străin, sublima lecţie a generozităţii cristice, împărţind pâinea vieţii, mereu cu asupra de măsură înafară, spre cel ce nu-i el, şi nici de-al său, ci, deocamdată, străin de sacra parolă ROMÂN; nu e nimic xenofob în această atitudine, ci hristic ca excelenţă:
 „Dacă-ţi rămâne o bucată de pâine – îmi zicea [Mama] – şi o cer de la tine doi dintre ai tăi, s-o tai în două bucăţi deopotrivă de mari, pentru fiecare câte una. Tot aşa să faci şi dacă doi străini îţi cer bucata. Dacă însă unul dintre ai tăi şi un străin ţi-o cer, să tai bucata aşa, ca una din bucăţi să fie mai mare, iar pe aceasta străinului să o tai, căci al tău îţi este mai apropiat şi din partea lui dai ceea ce e mai mult”. 
 Numai şi numai o astfel de educaţie duce la atitudinea creştină autentică: să te oferi, ca pâine-a-vieţii-mistice, STRĂINULUI, din partea celui care îţi este frate (iniţiat).  Nu prozelitismul verbal, ci fapta de Trup-Pâine, îi va atrage şi împlini spiritual, întru comuniune mistică, pe cei, până atunci, Străini de Viaţă-Dumnezeu.
 Şi mai e ceva, care nu trebuie uitat: Mama este iniţiatoare şi întru DATORIE, ceremonial, ritual al datoriei spiritului iniţiat către lumea decăzută:
 „Când întâlneşti în calea ta un român – îmi zicea mama – să-i zici <>, dar maghiarului să-i zici: <>, iar neamţului <>, şi treaba fiecăruia dintre dânşii e cum îţi dă răspuns. Tu datoria să ţi-o faci şi faţă de cei ce nu şi-o fac pe a lor faţă de tine”. 
 Este clar că Mama îl iniţiază întru RITUAL, ca să devină centru al re-ordonării riguroase a Lumii:  să fie clar conştient de deosebirea dintre sinele său de iniţiat (sinele de nezdruncinat, tocmai pentru că se suprapune peste sinele Ordonării Divine, Logosul Divin) şi periferiile contaminate de entropie demonică, ale lumii:
 „Rabindranat Tagore, când cu plimbarea lui prin Europa, fiind întrebat de cineva asupra impresiilor pe care le-a avut, a răspuns că a trecut prin o societate pornită spre dizolvare (s.n). Aceasta pentru că-n civilizaţiunea noastră se pierde din ce în ce mai mult simţământul familial şi, dimpreună cu el, iubirea de oameni.
 Sunt fără îndoială în Europa state puternice şi înfloritoare, dar oamenii trăiesc mâncându-se între dânşii mai rău decât fiarele. Nu numai că asuprim şi despuiem lumi întregi pentru ca să ne putem îmbuiba, ci mai ieri-alaltăieri am adus din Asia, din Africa, din America şi din Oceania mii şi mii de oameni nevinovaţi, ca să-şi pună-n joc viaţa, ajutându-ne să ne măcelărim între noi.
 Aceasta pentru că nu ne mai dăm seama că una şi aceeaşi fiinţă suntem cu toţii.
 Trupul omenesc nu e alcătuit din celule, ci din organe, care au fiecare rostul său în desfăşurarea vieţii, şi dacă vreunul din organe s-a îmbolnăvit, tânjeşte întregul organism. Tot astfel  omenirea nu din oameni, ci din popoare fireşte închegate e alcătuită(s.n.), şi dacă viaţa vreunuia dintre popoare e zdruncinată, se zbate întreaga omenire.” 
 Iată de ce Slavici poate să exclame, cu o mândrie nedisimulată, atunci când vorbeşte despre relaţia ucenic-maestru, Amin-Slava (Slavici):
 „Mai e apoi şi că Eminescu  mi-a fost,  ce-i drept, îndrumător în multe privinţe, dar într-ale naţionalismului i-am fost eu lui îndrumător […] (s.n.)” – deşi ştie că  Eminescu e „naţionalist în cel mai amplu înţeles al cuvântului (s.n.)[…] iară eu mai mult ori mai puţin cosmopolit”. Căci viziunea indiană ”ta twam asi, tat aham asmi” (eu sunt tu, tu eşti eu) şi viziunea organicistă supra umanităţii popoarelor – erau mai mul decât viziuni: făceau parte integrantă din firea-spirit a lui Slavici. Slavici are, din naştere şi din sacră misiune predestinată, simţul Centrului – şi, deci, simţul spiritelor Neamului, ordonate, coaxial cu Centrul – sau radial faţă de Centru. Spiritele Neamului există în suprasensibil, deci înafară de vizibilele graniţe geografice convenţionale. Este nevoie de echilibrarea organelor-popoare(neamuri) cu Timpul Divin al Spiritului Pământului. De aici, aparenţa de insensibilitate naţională a lui Slavici  – în realitate, fiind vorba de glasul imperios al ECHILIBRULUI, care strigă în interiorul lui Slavici: să-şi facă datoria de a crea, ca viziune hipersensibilă, ARMONIA organelor Trupului Divin (astral  - şi de Bine!) al spiritului Pământului:
 „N-am fost […] nici germanofil, nici maghiarofil, dar nici românofil [...] am susţinut cauza română pentru că li se făcea românilor o mare nedreptate […] am fi susţinut cu acelaşi zel şi cauza cauza maghiară, dacă lor li s-ar fi făcut aceeaşi nedreptate. Ne luptam pentru asigurarea pacinicei vieţuieri împreună a neamurilor de oameni pe care soarta lor i-a aruncat pe aceeaşi bucată de pământ” .
  Nu e nici o fericire, deci, în „aruncarea pe aceeaşi bucată de pământ” a mai multor neamuri, de către soartă. Dar una-i fericirea, şi alta-i ordinea. Sau: „adevărata fericire transcende suferinţa tocmai prin ordine-Logos”. Şi Slavici ştie-preştie că românii nedreptăţiţi-sacrificaţi sunt Aleşii Centrului. De aici şi mândria lui de a-i fi fost “îndrumător într-ale naţionalismului” tocmai lui Eminescu. Pentru că Eminescu este Centrul-Hristos, iar potrivirea sa cu Eminescu verifică însăşi starea de misionar a lui Slavici: „Dându-se deci pe sine însuşi jertfă pentru ca să ridice nivelul moral şi intelectual al poporului român, Eminescu cauza omenirii o servea” .
 „Eminescu nu era în stare să mintă.  […] Orişicât de pornit ar fi fost şi orişicât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-şi facă datoria  [...] ”. Apoi :  „El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa cea de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine  şi pentru sine, ci prin lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea [...] Dispreţul lui faţă cu unii era manifestarea iubirii lui către toţi ”.
 Slavici cel avid de Centru, păzitorul Centrului, îl intuieşte logic pe Împărat (Regele lumii ) sunt două imagini care se suprapun într-un mod ciudat, ca-n oglinzi paralele şi cu imaginare încrucişată, în spiritul lui Slavici. De remarcat că Slavici este singurul dintre cei trei membri ai Lojei care prin oglinda spiritului său, reprezintă slava – slăvirea lui Eminescu-Aminul (are cea mai bună capacitate de reflectare a Aminului) – neţinând cont de cele două articole ale lui I.L.Caragiale, despre Eminescu (articole cu caracter necrologic).
 ”Mi se spunea că românii, socotindu-se nedreptăţiţi, au luat hotărârea de a se duce până la împăratul, şi doi dintre dânşii, dacă mi-aduc bine aminte, Pavel Ardelean şi Petru Ciobanu, oameni nu numai deştepţi, ci şi chipeşi, au plecat la Viena. Ei au făcut lungul drum pe jos (s.n.), căci în gândul lor la împăratul nici călare, nici în trăsură nu se merge ”(s.n.).
            Şi iată amintirea lui I.Slavici despre Eminescu  : Odată, când mă-ntorceam la redacţiune, era lapoviţă şi el călca pe ici, pe colo, prin băltoace. Trecând peste strada Colţii în strada Doamnei, la colţul căreia se construia atunci Palatul creditului funciar, venea dinspre Poşta centrală spre noi un om desculţ şi zdrenţăros.
- Uite!, grăi Eminescu, arătându-mi-l. Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele.
Răzămat apoi de unul dintre pachetele de cărămidă, care se aflau în drumul nostru, el îşi dete silinţa să se descalţe pentru ca să-i deie nenorocitului aceluia încălţămintea sa.
- Ai căpiat, omule?, i-am zis. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămâi însuţi desculţ.
- Eu?, răspunse el. De mine să nu-ţi pese. Eu pot să umblu şi desculţ; dar el, săracul?!
Aşa era Eminescu".

 De observat că la Centrul-Împăratul nu se accede decât pe jos (adică, tălpile, în care se scurge şi se exprimă forţa–spirit, să intre în contact direct cu Cosmosul-Pământ). Pe jos, deci, înseamnă şi desculţ. Şi Cei Doi Feţi-Frumoşi porniţi spre Sinea Neamului Românesc – Împăratul Centru şi Hristos – Învăţător al Centrului, El însuşi Centru – sunt DESCULŢI. Nu este nebunesc, la Eminescu descălţarea în faţa Cerşetorului (Simbolul Lunii în căutare de Centru) – şi Slavici Disimulatul în Logos (dar Rigurosul Paznic al Dharmei în/prin Logos) ştie asta – altfel nu ar „povesti” despre descălţare. Nu:  este gestul hristic, dinaintea Cinei celei de Taină, când Iisus le spală picioarele apostolilor. Este Gestul Exemplar. Prin sine (Modelul Fiinţial) către Sine (Regăsirea Paradisului-Centru al Omului, Sinea Omului: Dumnezeu). Eminescu – Centrul se descalţă, pentru ca omenirea-cerşetor să înveţe respectul (şi iubirea) de sine, de Centru-Dumnezeu (Spiritul, Cosmic şi Uman, deopotrivă ).
 În definitiv, ce putea să-l lege pe Eminescu de Slavici, în aşa măsură, încât să-i facă de nedespărţit, la Viena (locul Împăratului...)? Eminescu se plimba ceasuri în şir prin faţa cazarmei pentru a-l aştepta pe Slavici să-şi termine instrucţia (cu un caporal sârb neîngăduitor) – apoi amândoi se plimbau, discutând, până dimineaţa. Slavici zice câte ceva, dar esenţialul trebuie să-l deducem:
 „Ziceam eu că nu fac nici o deosebire între români şi alţi oameni, dar ştiam că între popoarele pe care le cunoşteam din propria mea inituiţiune, nu e nici unul care se poate asemăna cu românii în ceea ce priveşte bogăţia vieţii sufleteşti şi destoiniciile de tot felul.(...). Din această convingere despre superioritatea poporului român purcedea nestrămutata noastră credinţă în viitorul neamului românesc şi năzuinţa de a lua parte la lucrarea în vederea lui (s.n.).”
 Alt lucru care ne lega era cultul trecutului”
 De acelaşi spirit conservator erau pătrunşi amândoi : “Eu crescusem apoi în biserică, iară el cunoştea la vârsta  de 20 de ani nu numaiînvăţăturile cuprinse în Evanghelii,  ci şi pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu(s.n.), Zoroastru şi Buddha, şi punea regiozitatea, orişicare ar fi ea, mai presus de toate”.
 Ei bine, acum abia vine problema esenţială, de ce Eminescu îl îndrumă pe Slavici doar la anumite lecturi religios filozofice – şi nu la altele? Şi iată care-s cele la care-l îndeamnă:
 „- Tu – îmi zicea el într-una din zile – să nu-ţi pierzi timpul cu aceştia [Kant, Spinoza, Fichte]. Să începi cu Shopenhauer, să treci la Confucius şi la Buddha(s.n.), să mai citeşti şi ceva din Religiile lui Platon şi ştii destul” .
 Aceasta se leagă de pasajul anterior [cu un început anterior supărător de contradictoriu, faţă de ce s-a citat sus] – care determină, drept consecinţă, îndrumător de lectură din Schopenhauer, Confucius şi Buddha.
 „Nu puteam dar să înţeleg, nici mai ales să admit (s.n.) deosebirea pe care o făcea el între români şi alţi oameni. În gândul meu, toţi oamenii erau buni şi vrednici de a fi iubiţi, şi dacă el ţinea să mă convingă că judec greşit, eu ţineam să-l conving că puţinii oameni care sunt răi sunt numai stricaţi. ”
 Aceasta o admitea şi el. Cel mai hotărâtor gând al lui era că omul e din fire bun, că odată oamenii toţi au fost buni şi că idealul social e ca iar să se facă buni cum au fost (s.n.), dar acum în zilele noastre cei mai mulţi sunt stricaţi şi că stricăciunea s-a întors şi se va-ntinde mereu câtă vreme nu va fi băgat cineva cu un bici cu pleasna de foc oameni.”
 Ei bine, Eminescu  descoperă în Slavici, un confucianist nativ, care trebuia doar şlefuit, pt. a deveni paznic oficial ale Căii (Dao) şi al Dharmei (Legea Cosmică). De fapt, suntem convinşi că Eminescu şi Slavici mergeau pe nişte texte „neo-confucianiste” (sau post-confucianiste”) combinându-i pe Meng Zi (Mencius, sec al IV-lea al III-lea î. H.)  Xun Zi (sec. III î.H.) – despre care Mircea Eliade precizează , în Dicţionar al religiilor, alături de Martin Palmer   -  că, după moartea lui Confucius, a existat o dispută doctrinară între Meng Zi şi Xun Zi  : „Primul credea în bunătatea intrinsecă a naturii umane, al doilea-lea în răutatea sa fundamentală; primul credea că regulile şi ritualurile sunt interiorizate şi exprimă în mod sincer voinţa individuală, al doilea-lea că ele nu sunt decât o supunere nedorită la constrângerile sociale”.
 Putem trage concluzia, fără să greşim prea mult, că, de la Meng Zi, Eminescu şi Slavici şi-au apropiat ideea „bunătăţii intrinsece a naturii umane”, iar de la Xun Zi, necesitatea „Biciului cu pleasna de foc, care să bage spaima-n oameni”. Evident, după spaimă, prin focul biciuitor revelator, omenirea va putea să-şi interiorizeze regulile şi ritualurile. Dar deocamdată, starea de degradare şi dezagregare a lumii europene (pe care o observase indianul Tagore) necesita  biciul de foc.
 Sunt indispensabile câteva date sumare măcar, despre confucianism, pentru a ne convinge  despre adevărul descoperirii pe care Eminescu o făcuse, investigând spiritul lui Slavici (de menţionat extraordinara răbdare observativă şi putere de penetrare spirituală a lui Eminescu, cel despre care I.Slavici zice că ar fi afirmat, atunci când i s-a reproşat că pierde timpul cu oameni „cu desăvârşire stricaţi” :  „- Ce ştii tu?! îmi zicea el când mă miram de aceasta. E mare lucru să-ţi dai seama cum se prezintă lucrurile-n capul unei canalii. Această dorinţă de a se dumiri asupra celor ce se petrec în sufletele altora era ceea ce atât de adeseori îl făcea să se piardă pe sine însuşi citind, cum zicea el, în mutrele trecătorilor, ori stând de vorbă cu cei ce aveau păreri deosebite de ale lui”. Cât despre aderenţa reală a lui Slavici la învăţăturile lui Confucius, avem mărturie în aceleaşi Amintiri  :
 „[Îndrumările lui Confucius] mi s-au părut şi mi se par şi acum [1924 – ultimul an al vieţii lui I. Slavici] atât de înţelepte, încăt mă simt nemulţumit de mine însumi şi-mi fac mustrări când se întămplă să cad în păcatul de a mă fi abătut de la cele mai însemnate dintre ele. Tot ţinând seama de aceste, sunt deci nevoit a judeca şi când e vorba de fapte săvârşite de alţii.
 Aceste sunt mai ales patru: iubire de dreptate, iubire de adevăr, buna credinţă şi mai ales sinceritatea, fără de care şi cele mai frumoase fapte sunt făţărnicie vrednică de dispreţ”. Pentru ca, mai departe, să afirme în cel mai deplin spirit buddhist, dar şi confucianist :
 “Voinţa pe care o avem nici pe pământ nu e vrednică să ne-njosim de dragul ei, nedreptăţind fie chiar şi pe duşmanul nostru, spuind ceea ce ştim că nu-i adevărat, amăgind pe cei ce se-apropie cu încredere de noi şi mai ales dându-ne silinţa să le părem altora cum în adevăr nu suntem.
 Stăruind în aceste vederi, m-am lipsit pe mine însumi de destoinicia de a mă potrivi cu oamenii în mijlocul cărora îmi petrec viaţa şi m-am făcut azi unuia, mâne altuia, urgisir pe urma părerilor mele despre faptele lui”.
 Cum să nu se fi conjugat spiritual cel „pe care şi un Budda ar putea fi gelos” (cum admirabil se exprima Cioran, la adresa lui Eminescu) şi confucianistul, cu profunzimi buddhiste şi taoiste, care se dovedeşte a fi predestinat ca Paznic al Dharmei – Ioan Slavici?

*
2 – Câteva  date necesare despre confucianism şi buddhism

 În ceea ce priveşte doctrina lui Kong Fu-zi (sau Xung Fu-tzu)= „Maestrul Kong” sau „Maestrul Învăţător K’ung.” Confucius nu este versiunea latinizată a numelui onorific chinezesc dat unui funţionar, Kong Qin, care a văzut lumina zilei prin 522 sau 521 î.H. în provincia Shantung.  Mircea Eliade afirmă, încă de la începutul prezentării doctrine confucianiste: „Deşi confucianismul face parte dintre cele Trei Religii [buddhism, taoism, confucianism]” care constituiau patrimoniul tradiţional chinezesc, avem dreptul să ne întrebăm dacă el este, la drept vorbind, o <>.”
 Şi răspunsul dat este că nu prea e: „Vocaţia sa [a confucianismului] este de a demitologiza credinţele chinezeşti: fiinţele supranaturale se transformă în virtuţi, Cerul încetează a mai fi un zeu, dar rămâne ca un principiu care garantează ordinea etc. Într-un anumit sens, critica confucianistă la adresa religiei tradiţionale seamănă cu aceea a lui Buddha, dar, spre deosebire de a acestuia, ea nu se ocupă cu „salvarea” individului, pentru simplul motiv că nu există nimic şi nimeni în viaţa socială care să trebuiască salvat […]. Confucianismul nu are preoţi. Oficianţii ritualului sunt acei jun,  erudiţii-birocraţi  care promovează prin examen toate posturile disponibile din administraţia imperială, centrală sau provincială. Este greu să numeşti <> acest cult formal, efectuat mecanic de ne-preoţi pentru ne-divinităţi în care nu cred!”
 Este, atunci, confucianismul, o filozofie? Nici asta nu e, ne răspunde Mircea Eliade  : „Dacă nu este o religie, în sensul curent al cuvântului, confucianismul nu este nici un sistem filozofic.”
 Atunci, care-i preocuparea lui Confucius? : „Preocuparea principală [a lui Confucius] este de afla Calea (Dao)  de mijloc în societatea umană şi în acţiunile individuale, Calea care garantează echilibrul între viaţa Pământului şi voinţa Cerului . Acest „Cer” trebuie precizat încă o dată nu este o divinitate, ci un principiu universal omniprezent, ascuns şi indefinit, ale cărui operaţii <>.” Şi tot Eliade pune lucrurile la punct, mai departe  : „Confucianistul nu are o concepţie negativă asupra lumii, ca budistul sau creştinul; el nu înţelege, spre deosebire de daoist, nemurirea ca pe ceva care se poate câştiga individual, ci ca un ţel deja atins de succesiunea naturală a generaţiilor […]” Confucianismul nu meneşte omului nici un alt scop decât acela  de a-şi desăvârşi umanitatea (jun), prin îndeplinirea datoriilor potrivit cu ceea ce este adevărat şi drept (li): <>”.
 Despre caracterul  istoric-terestru al moralei confucianiste, M. Eliade afirmă „Morala confucianistă […] nu era o morală aristocratică, ci burgheză. Ea nu consolida privilegiile naşterii, ci pe acelea ale educaţiei şi comportamentului formal; ea nu favoriza avântul militarului, ci răbdarea funcţionarului. ”
 Adică, ce fel de om ambiţionează să formeze morala confucianistă?  : Jun-zi, oameni desăvârşiţi. Modelul pe care l-am putea avea în minte, ca să ne facem idee despre jun nu este cavalerul medieval, ci gentlemanul-ul care excelează prin corectitudine formală în toate împrejurările vieţii de la cele mai banale până la cele mai neaşteptate. Faptul care aspiră lucrurilor caracterul lor propriu (li), situaţiilor sociale continuitate, omului poziţia sa în ansamblul societăţii este ritualul.”
 De aceea, referindu-se la această formare morală prin supunerea relativă a individului la un ansamblu, la o structură foarte bine articulată (ritualistică) de legi, de norme comportamentalecare-i pot modifica, ulterior, interiorul. Martin Palmer poate concluziona asupra acţiunii lui K’ung, asupra omului din perioada Statelor Combatante (perioadă ce urmează declinului dinastiei Chau – 480-221 î.H.) :
 „K’ung era convins că dacă semnele exteriore ale comportării corecte ar fi putut fi impuse într-un stat, aceasta ar frânge cele mai rele aspecte ale individualismului regal şi ale corupţiei personalului. În acest scop, el s-a străduit o mare parte din viaţă, încercând să-i înveţe sau să-i îndrume pe conducători spre o comportare corectă, spre ritualuri şi ceremonii potrivite, sperând astfel să reformeze sau să remodeleze omul interior. A eşuatdar perioada Statelor Combatante a făcut ca o învăţăturile sale să prezinte din ce în ce mai mult interes, căci păreau să ofere o alternativă foarte atrăgătoare la anarhia şi egoismul din acea epocă. El era interesat de aspectele statului politic şi social (s.n.), astfel că a ajuns să fie considerat opusul perspectivei <> tradiţionale asupra vieţii, deşi [...] Lao Tzu a fost uneori mai aproape de idealul respectării regulilor al lui K’ung decât de idealul taoist târziu al retragerii. […] K’ung a căutat în viaţa lui să urmeze Calea […] Este interesant faptul că amândoi autorii [K’ung şi Lao Tzu] au fost preocupaţi în scrierile lor de modul corect de conducere a statului, amândoi l-au considerat pe Tao ca fiind important pentru acest proces. Ei diferă prin faptul că K’ung a căutat să lege Tao de un set rigid de valori şi virtuţi, care îl vor crea prin ele înseşi pe domnul ce va conduce cu înţelepciune [...] La un prim nivel, K’ung foloseşte cuvântul Tao pentru a exprima un concept sever de dreptate morală şi comportare corectă [...]. Ceea ce îl interesează cu adevărat pe K’ung este comportarea corectă: <>[…] Pentru K’ung Te [practicarea virtuţii] era de importanţă egală cu Tao, iar în concepţia lui, virtutea era expresia individuală a urmării Căii. Într-adevăr, fără ea nu prea avea sens să încerci. După K’ung, virtutea vine din Ceruri. <>[…]. În gândirea confucianistă de mai târziu, practicarea virtuţii [Te] a devenit mai importantă decât Calea […] pentru mulţi confucianişti, Te a devenit Tao […] K’ung vede în cele din urmă Calea ca fiind o regulă impusă de către Cer şi care îi obligă pe toţi cei de sub Ceruri (lumea) s-o urmeze . Această regulă este ierarhică  şi se încheie  prin definirea relaţiilor filiale, cu statutul şi rangul lor, clar şi de neclintit. Mai mult, K’ung vede răsplăţile din lumea materială ca pe nişte semne de succes în urmarea căii .”
 Confucianismul şi budismul nu se exclud, ci sunt complementare: confucianismul este faţa emergentă a buddhismului imergent.
*
 Dacă vom încerca, ajutaţi de Mircea Eliade, să schiţăm (extrem de simplificator) problema fundamentală  a religiei buddhiste – o vom face numai şi numai pentru a scoate într-o evidenţă, la îndemâna oricui, că Ioan Slavici nu putea, structural, decât să scoată din imegenţa  spiritului său, dominanţa emergentă, confucianismul. Buddhismul pe care i l-a sugerat, ca pe-un fel de supliment spiritual, Eminescu – putea  fi asimilat (şi emergizat confucianistic)de un spirit riguros şi pozitiv al rigorii, cum este spiritul lui Slavici. I. Slavici vine dinspre, dar nu rămâne numai în Paradisul Rigorii Exoterice: Vilagăşul, adică Luminoasa (din magh. Világos) se va continua în Humuleştii Rigorii esoterice. Vine, adică, dinspre ritualul social, Războiul Social  - iar, către Războiul de Ţesut (al Divinităţii Mistice şi Cosmice : „O fi fost aşa, o fi fost altfel, eu ştiu că nu m-am pomenit umblând printre picioarele unor oameni stăpâniţi de gândul că e bine să fiu om în lumea lui Dumnezeu […] eu mă văd mereu la fel de fel de praznice şi muţi, care ţin câte o săptămână de zile, la cumetrii şi la fel de fel de alte sărbători [...] Nici secerişul grânelor, nici culesul,ori sfărâmatul porumbului, fără de cimpoieş şi fără de masă întinsă nu se putea face; atât dealul sădit cu vii, cât şi câmpul plin de lanuri răsuna mereu  de cântecele muncitorilor harnici, iar în timpul culesului viilor cântecele şi chiotele se-nteţeau însoţite de lăutari şi de focuri descărcate. […] Era deci lucru de neiertat să nu te duci şi tu la casa celui ce-a făcut popas la casa ta, şi multe drumuri făceau oamenii cumsecade numai şi numai pentru ca să poată poposi mai ici, mai colo. […] Pretutindeni, pe unde mă duceam, oamenii mă îmbrăţişau cu dragoste, încât  minune nu-i dacă m-am pătruns  în curând de gândul că lumea e alcătuită din oameni care mă iubesc şi pe care am deci să-i iubesc şi eu.
 Abia acum, la zile de bătrîneţe, îmi dau seama că această dragoste obştească se mărginea la români. Orişicâtă silinţă mi-aş da, nu reuşesc să-mi aduc aminte vreun praznic, vreo ospeţie ori vreo petrecere  de orişice fel la care luam parte şi unii dintre cei ce nu erau români.
 Nu trăiau românii împreună, ci alăturea cu ceilalţi ce-i drept în bună pace, dar nu împreună”.
 Mental, I.Slavici face efortul să depăşească mental Paradisul Rigorii Exoterice (al Rigorii Sociale de tip confucianist), spunând despre suflet că s-ar plămădi-schimba conform unor tainice lucrări spirituale imergente, ţinând de o bază originară, de un Paradis-Primordialitate :
 „La naştere se-ncepe numai viaţa trupească, cea sufletească e plămădită-ncetul cu încetul potrivit cu felul de a fi al acelora cu care ne petrecem zilele copilăriei şi ale tinereţilor”.
 Aparent există o dispută între Eminescu şi Slavici – adică şansa dialogului-discuţie. În definitiv, cei doi trebuie să aibă, în Loja Iohanică, destinări iniţiale diferite. Conjuncţia lor, şi ea predestinată, a existat pentru a completa funcţiile Lojei Iohanice Româneşti :
  „Dacă aş fi cunoscut dar şi eu lumea în care se zbătuse dânsul, [Eminescu], n-am mai fi avut de ce să discutăm. Abia însă târziu şi numai încetul cu încetul [n.n.: totul, la Slavici, este supus lentorii, încetinirii pentru integrare în structurile rigorii ritualice confucianiste] am ajuns să mă încredinţez că el avea dreptate când îmi spunea că e multă răutate în lume şi că stricăciunea se întinde mereu. Zadarnice îi erau silinţele de a mă convinge că e lipsit de judecată cel ce pune temei pe bunele porniri ale oamenilor şi că, vorba lui statornică, buni sunt numai cei proşti: trebuia să mă izbesc  cum se izbise dânsul de toate şi să simt durerile prin care trecuse el, pentru ca să-l înţeleg...”
 Ioan Slavici va rămâne, preponderent (dar nu exclusiv!) adeptul lui Meng Zi – iar Eminescu îi sintetizează pe cei doi aparent dichotomici învăţăcei – urmaşi ai lui Confucius: Meng Zi şi Xun Zi . E greu de spus cât din Eminescu poate fi reflectat de slava-oglindă ceresc-spirituală a lui Ioan Slavici – căci Ioan Slavici este riguros doar în sens social-uman, ceea ce duce la forma de rigoare negativă: încăpăţânarea. Şi, de aici, contradicţii extrem de frecvente, chiar pe aceeaşi pagină de carte, chiar în aceeaşi secvenţă de viaţă. Confucianistul Ioan Slavici se manifestă în cazul revoltei de la Păuliş: Ioan Slavici expune vicecomitelui necesitatea rigorii şi dreptăţii teoretice, în comportamentul faţă de români, cărora li se refuza exprimarea în limba română şi actele  pentru ei , în limba română : „Vă rog înc-o dată să nu fiţi provocator[...] N-ar fi lucru de mirare dacă într-o bună zi s-ar ridica vreunul în fruntea mulţimii adânc jignite”) dar răscoala propriu-zisă este spontană şi îl excude pe Ioan Slavici  :  „Auzind aceste vorbe, sătenii din sală au dat năvală asupra mea, m-au îmbrâncit la o parte şi s-au năpustit asupra mesei, încât vicecomitele, notarul, secretarul şi ;<> au zburat într-o clipa pe fereşti-n stradă...”
 În esenţă, aşa i-a fost toată viaţa lui Ioan Slavici: necesitatea unui comportament adecvat-patriotic l-a impus, la modul confucianist-riguros, în fruntea evenimentului de la Putna (400 de ani de la urzirea mănăstirii voievodului-erou simbol creştin şi român, Ştefan), aşa s-a comportat la revista Tribuna  : „ca să fim cruţători  şi faţă cu poporul maghiar şi să ne mărginim a combate guvernul şi pe Kossuthişti”]  şi la Junimea: „Cu toate aceste [îmbrăţişările junimiste], nu mă sâmţeam bine în mijlocul lumii în care întrasem şi mereu băgam de seamă ca să nu supăr pe nimeni şi să mă mulţumesc cu puţin ”.
Ioan Slavici preia organic, dar extrem de discret, buddhismul eminescian , afirmând : „Multe suferinţe, puţine plăceri”. Este adevărat, parţial, că ceea ce reţine el din personalitatea lui Eminescu sunt aspectele rigorii ori, dimpotrivă, lipsa de rigoare şi autorigoare :
                   „Ceea ce li se putea ierta altora – zicea el [Eminescu] adeseori nu pot să-mi permit eu”   -  sau: „”Eminescu nu era în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua-credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învedereată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău – adevărul verde-n faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş: pentru sine însă  -  cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt”.
 Şi acum, să vedem, pe foarte scurt, ceea ce şi-ar fi putut însuşi organic din buddhism, dar discret datorită structurii lui spirituale preponderent confucianiste:
 a – în primul rând, condiţia umană tragică, în cosmicitatea tragismului ei (Siddharta cel care ia cunoştinţă de cele trei rele  ineluctabile care afectează condiţia umană: bătrâneţea, boala şi moartea);
 b – apoi, accesul la semnificaţia superioară a ascezei lui Gautama Buddha, şi mai ales, la revoluţia de sub smochin, a lui Sakyamuni (ascetismul din clanul Sakya), când Sakyamuni dobândeşte trezirea, suportând, concomitent, asaltul lui Māra (în a cărui persoană se conjugă Moartea şi Cel Rău). Sakyamuni învinge şi devine Buddha, posesor al celor 4 Adevăruei: 1-Totul este Suferinţă (sarvam duhkam); 2- Originea Suferinţei este Dorinţa(trsna); 3- Nimicirea Dorinţei antrenează nimicirea Suferinţei; 4- Revelaţia Căii-cu-Opt- Ramuri (astapada) sau Căii-de-Mijloc, care duce la Extincţia Suferinţei: Opinia (dŗsti), Gândirea (samkalpa), Cuvântul (vāk), Acţiunea (karmanta), Mijloacele de existenţă (ajīva), Efortul (vyayama), Atenţia(smŗti) şi Contemplarea (samādhi).
 c – Doctrina buddhistă este una soteriologică (spre deosebire de confucianism) şi negativă: calea buddhismului este o cale a abolirii Sinelui, şi prin aceasta a lumii fenomenelor .
 d – Logica lui Buddha este una divină, negând deopotrivă tezele şi antitezele, proclamându-se [Buddha] „liber de orice teorie”. Arhat (=fiinţa care a atins nirvāna şi care nu va reintra în ciclul reîntrupărilor) e comparabil cu focul stins: orice aserţiune privind existenţa lui ar fi conjuncturală (Majhima Nikaya, sutta 72)
 e – Arhat este, deci, o simplă convenţie lingvistică şi, deci, nu i se poate acorda vreo existenţă reală. De aceea, singurii actori din univers sunt  Suferinţa şi Extincţia:
„Nu există decât Suferinţă,
există cel care suferă,
Nu există agent, numai actul există:
Nirvana există, nu şi cel
sau aceea care îl caută.
Drumul există, nu însă şi cel
sau cea care îl străbate”.
                         (Visuddhi Magga, 16)
 „Refuzând să se lase antrenat pe calea fără ieşire a speculaţiei, mesajul lui Buddha vizează esenţialmente salvarea. Formulând legea „producerii condiţionate”, Buddha derivă orice proces cosmic din Ignoranţă(avidyā) şi orice mântuire din încetarea stării de Ignoranţă:” <> este aceea care produce Informaţia înnăscută(samskāra); Conştiinţa produce Numele-Forma (nāma-rūpa) ; Numele-Formă  produce cele 6 organe ale simţurilor (sadatyayama); cele 6 organe ale simţurilor produc Contactul (sparsa); Contactul produce Senzaţia(vedanā); Senzaţia produce Dorinţa(trsna); Dorinţa produce Ataşarea (upadana); Ataşarea produce Existenţa(bhava); Existenţa produce Naşterea(jāti); Naşterea produce Bătrâneţea şi Moartea (jaramarana). Remediul Bătrâneţii şi al Morţii  este deci Încetarea stării de Ignoranţă, echivalând cu Adoptarea lui Buddha, a Legii (dharma)  şi a Comunităţii buddhiste(samgha).”
 Ioan Slavici îşi va asuma, deci, în lipsa posibilităţii aprofundării spiritualismului buddhist, funcţia de Paznic Inocent şi Riguros al Dharmei. El va păzi  -  întrebarea este dacă i se poate cere să şi înţeleagă, definitiv, prin asimilare spirituală, ceea ce păzeşte. Ori, cine ştie? Misteriosul Slavici poate fi atât de mistic, încât să identifice paznicul şi păzitul – disimulând, doar disjuncţia dintre paznic şi cel păzit. Sfinxul Slavici (despre care se ştiu extrem de puţine lucruri – în schimb el spunând multe despre multe lucruri...) poate fi Tao, poate fi Dharma însăşi.
 Un lucru trebuie, neapărat subliniat: dacă va fi asimilat, mistic, buddhismul – Ioan Slavici a făcut-o după modelul doctrinei Mahāyāna (care corespundea şi creştinismului său molcom, profund, şirienesc-bănăţean)  -  nu după cel al doctrinei Hīnayāna. Căci Ioan Slavici admiră, în Aminul – Eminescu iubirea pentru oameni şi autosacrificiul său pentru oameni. Adică, pentru Ioan Slavici, Aminul este un Bodhisattva : „În timp ce adeptul buddhismului  hīnayānic aspiră să devină arhat, adică o fiinţă care nu va mai ieşi din starea de Nirvāna ca să revină în odioasa samsāra (ciclul reîncarnărilor), adeptul Mahāyāna doreşte să fie un Bodhisattva, adică o fiinţă care, deşi atrage Trezirea, îşi sacrifică fericirea pentru aceea a omenirii întregi, preferând să se manifeste mai degrabă în lume, decît să se retragă în Nirvāna. Bodhisattva nu va fi un Pratyeka Buddha, un Buddha tăcut, ci un Iluminat care vorbeşte, care acţionează, care vine în ajutorul celor nenorociţi.”
Vom fi foarte atenţi la extrordinara greutate de exprimare (de fapt, atenţie extremă în a exprima bine, exact) care se face din plin simţită la personajele lui Ioan Slavici (Ioan Slavici însuşi fiind extrem de amânător în exprimare, tocmai pentru a nimeri cât mai exact, cu săgeata – Logos, inima Rostului din fiecare Om , din Lume etc.).
*

3-O scurtă redeschidere de proces

 Nu dorim a intra pe un teren minat şi alunecos – dar nici nu ne rabdă inima să lăsăm un mare spirit, ales-sfinţit  prin atingerea Aminului Neamului Românesc – împroşcat cu noroi.
 S-a vorbit şi se va mai vorbi mult şi rău de Slavici – neînţelegătorul problemei unităţii românilor. Despre Slavici cel care s-a împotrivit actului politic de la 1 Decembrie 1918.
 Problema este prost pusă, după opinia noastră. Noi ne fundamentăm afirmaţia: pe confucianismul „organic” al spiritului slavician; 2 – pe mărturiile făcute de un om-spirit, Slova-Slavici, aflat pe ultimul segment al existenţei sale terestre (după vârsta de 70 de ani).
 Afirmaţia aderenţei sale totale la doctrina confucianistă  (A. p. 235: „Aceste [viaţa şi îndemnările lui Confucius] mi s-au părut şi mi se par şi acum atât de înţelepte...”) – Slavici o frazează în cadrul a trei concluzii la care a ajuns, în urma experienţei Putna (când a fost nevoit să se pună „în fruntea mişcării pornite de studenţime pentru unitatea culturală a românilor”).
 1 – „M-au pătruns pentru întreaga mea viaţă de restul nu numai economic, ci şi totodată şi moral al îndrumării de a mă mulţumi cu puţin;
            2-  urmează confesiunea despre rezonanţa spiritului său la cel confucianist;
            3- „ al treilea lucru cu care m-am ales e hotărârea de a nu lua niciodată parte la viaţa politică.”
 Ori, ştiu acum bine că doctrina confucianistă se aplică, în primul rând comportamentului social şi politic al umanităţii. Se contrazice, de la paragraf la paragraf, bătrânul Slavici? Noi nu credem.
 Politica românească, atât în regat cât şi în Ardealul cezaro-crăiesc – nu era, în nici un caz, conformă cu morala, unitară şi înalt-spirituală, al lui Confucius. Eminescu şi Slavici (alături de Maiorescu) făceau o distincţie clară între nazuinţele spiritual-culturale ale românilor – şi politica versatilă şi nemernică a unor lideri politici (români, după pretenţiile lor) efemeri, dar extremi de agresivi în neonestitatea lor: „ în adevăr, însă, numai noi  [Slavici, Eminescu şi Maiorescu, împreună cu Junimea] priveam cestiunile din punct de vedere cultural [adică, precizăm noi, idealist şi înalt-spiritual]. Pentru ceilalţi, societatea România Jună şi, mai ales, sărbătoarea de la Putna, erau un fel de paravane din dosul cărora se făcea propagandă pentru unirea politică, ceea ce nouă ni se părea lucru primejdios”. Şi Slavici ştia ce zice: „ Pentru ca să putem legaliza societatea şi pentru ca să ni se dea voie de a pune la cale sărbătoare, trebuia să fim de bună-credinţă [n.n.: ceea ce nu era cazul în ce priveşte majoritatea aşa-zişilor organizatori, dintre care unul, Mureşan, a şi fugit în străinătate cu fondurile strânse pentru serbare].” Nu puteam apoi să pierdem din vedere că atât la italieni, cât şi la germani, unirea politică a fost urmarea firească a unirii culturale şi că am vedea lucrurile dea-ndoasealea dacă asm vrea ca la noi unirea culturală să se facă abia după ce a fost făcută cea politică.”  Eminescu, mai înfocat afirma: „Drojdiile din România- zicea Eminescu-numai distilate prin cazan ardelenesc pot să deie esenţă curată.” Dar Alecsandri, alături de P.P.Carp, mai circumspecţi şi mai reci, apreciau analitic momentul, contextul real  - iar nu viziunea sintetic spirituală a Neamului Românesc: „[…]Vasile Alecsandri care mă încredinţa că ardelenii nu sunt oameni cu care se poate face treabă, ceea ce îmi spunea şi P.P. Carp”.
 Iar păţitul Ioan Slavici spune că şi un foarte bun ardelean Ioan Bechnitz („omul care nu discuta”), era şi el de părerea lui Carp şi Alecsandri – „numai însă în ceea ce priveşte viaţa politică”. Păi, tocmai aici era buba, nepotriveala dintre rânduiala social-spirituală, necesară pentru fuzionarea spirituală a neamului  - şi reaua-credinţă şi meschinăria patriotarzilor, care mutau totul în planul individual al politicianismului miticist (la Bucureşti) sau josnic oportunist (în Ardeal). Un astfel de neam, dezbrăcat în cuget şi simţiri, mai avea mult până la unirea de-facto şi de jure: mai avea de parcurs unirea cultural-spirituală. Mai avea totul de făcut: să-şi afle Centrul. Or, deocamdată, singurul centru real era cel al voinţei dharmice: Centrul Imperial. Şi Aminul Neamului Românesc, din convingerea convingerea axialităţii spiritului oricărui neam. Nici Aminul, nici Slava  - nu-şi puneau problema în termeni politici- ci mitologici şi de doctrină spirituală. Nu interesa de ce neam era centrul - ci să fie centru autentic. În definitiv, Carol I şi Ferdinand, regii României  - au fost nemţi - dar au centrat mult mai clar Neamul Românesc  - decât politicaştrii ce-şi ziceau români. Încăpăţânarea lui Ioan Slavici, după 1918, ţinea de faptul că se resimţea bruiajul, total dizarmonic al acestor politicaştri, în contextul nou creat, de patrie politic unittă  -  dar spiritual, măcelărită în interior de interese meschine, laşităţi şi trădări mârşave, de pigmei. Ioan Slavici mai simţea încă simfonic, rezonanţele unui centru real - Impăratul (care, absolut întâmplător, era expresia Coroanei Habsburgice). Faţă de acest centru are, Ioan Slavici nu doar o atitudine individuală de smerenie (Împăratul l-a îmbrăcat, i-a dat adăpost în cazarmă, l-a hrănit,  l-a slobozit spre învăţătură   – ci şi o atitudine de rezonanţă cu marile spirite pro-dinastice:  Eminescu şi Şaguna. Ioan Slavici nu-i simte (cu intuiţia lui precisă, de ţăran) onest-rezonatori nici pe junimiştii francmasoni , chiar dacă unul dintre ei, Iacob Negruzzi, l-a susţinut financiar :  „Unul dintre oamenii mie foarte simpatici, d-l Iacob Negruzzi, mi se părea la început cu desăvârşire străin şi prefăcut când mă aflam în <>, şi aceasta pot să o zic cu atât mai vârtos despre ceilalţi.
 Îmi era parcă mi se făcea nod în gât când intra în <> şi vedeam pe oameni dându-şi silinţa să pară cum în adevăr nu erau.”
 Cameleonismul şi făţărnicia, oportunismul şi trădarea - îi repugnă
funciarmente lui Ioan Slavici. Şi aceste lucruri erau valabile pentru liderii de ambele părţi ale Carpaţilor. Noi credem că Slavici nu s-a încăpăţânat faţă de unirea Ardealului cu Regatul - ci faţă de nepregătirea  separată, a ambelor părţi (ardeleană şi regăţeană) din punct de vedere spiritual pentru marea şi definitiva regăsire şi contopire. Era ceva nedesăvârşit în ambele părţi iar unirea a două nedesăvârşiri poate genera un monstru extrem de primejdios. Şi dacă cititorii acestor pagini ar fi cinstiţi, introspectând grav cele afirmate mai sus, vor constata că Ioan Slavici avea dreptate. Poate n-a opus s-o spună cu coerenţă şi calmul necesar (era prea bătrân şi deziluzionat de neînţelegerile permanente ale românilor)  -  dar, cel puţin, Ioan Slavici a murit împăcat că nu şi-a călcat principiile, că a fost absolut consecvent în viziunea confucianistă, reordonatoare prin comportament corect conform Dharmei Cosmice  - a lumii. În primul rând, iată cât de atent a fost acest om care până la întâlnirea cu Aminul Românilor, n-avea habar de istorie, iar apoi a selectat şi tradus, aproape gratuit,  „peste 2000 de documente scrise pe vreo 20.000 de pagini, extrase de baronul Hurmuzachi din arhivele de la Viena, privitoare la istoria românilor”. 
„Tot aşa slovacii din Carpaţii Apuseni pe la începutul sec. al XIX-lea, şi-au întemeiat o litertrură deosebită de a conaţionalilor săi din Boemia şi din Moravia – şi-n urmă s-au prezentat ca popor deosebit.” 
 [I.] De o primejdie de acelaşi fel era ameninţat şi poporul român când cu introducerea în bisericile din Ardeal a limbii române. Am scăpat însă de primejdia aceasta când molodovenii şi muntenii au introdus şi ei limba românească.(...)
 [II] Primejdia s-a ivit din nou când preoţinea română din Ardeal a fost înduplecată să primescă unirea cu biserica papală şi câtva timp în urmă a introdus literele latineşti pentru ca să se despartă de conaţionalii din Moldova şi din Muntenia(...)”.
 Am scăpat însă şi de data aceasta când literele latineşti au fost introduse şi-n România.”
Trăind însă sub deosebite stăpâniri şi sub deosebite  înrâuriri culturale, românii s-au  depărtat unii într-un fel, alţii-ntr-altul, de popor  - în ceea ce priveşte atât felul de a vedea şi de a simţi, cât şi alegerea şi aşezarea vorbelor cât şi ortografia, încât românilor din Ardeal le era greu să citească cele publicate în România iar cei din România nu mai citeau cele publicate în Ardeal.
 Eminescu spunea : „Nu există popor român, ci numai putinţe de a-l închega”(s.n.).
 Nu se poate trece peste aşa ceva. Iar Ioan Slavici, mânat de spiritul datoriei (spiritul confucianist, care reprimă pornirile anarhice inferioare, distructive în plan social şi autodistructive în plan spiritual) a acţionat, de fiecare dată, corect -  deşi firea (partea comodă şi sălbatică a fiinţei umane) îl îndemna probabil, la inacţiune şi indiferenţă. Şi de ce şi pentru ce a acţionat? A acţionat din pricină că alţii (ardeleni ca şi el) trădau  -  iar spiritul confucianist slavician se revolta  - alţii (ardeleni ca şi el ) trădau, dezertau, se lăsau pradă slăbiciunilor- iar Slavici confucianistul   trebuia să se manifeste, altfel şi-ar fi negat fiinţa adevărată, voită de Sinele Profund : „Cum vrea omul el însuşi să fie şi cum este el în adevăr sub stăpânirea împrejurărilor în care trăieşte? E mai presus de toată îndoiala că omul adevărat e  aşa cum el însuşi vrea să fie şi că răpusă de nevoi, firea se strică şi se falsifică”.
 I- Când la Păuliş s-a dovedit că avocaţii, judecătorii etc. români trebuie să abdice de la principii- Ioan Slavici s-a retras din avocatură, din respect pentru Principiul Dreptăţii :  „Pentru mine era mai presus de toată îndoiala un lucru: că nu mai pot deocamdată să fiu în statul ungar nici advocat, nici judecător, căci aş fi nevoit să socotesc drepturile poporului român folosindu-mă de limba maghiară”. Ioan Slavici căuta Principiul Dreptăţii Neamului Românesc .
 II. –  „Am fost îndrumat să intru în administraţiune, unde tot mai era impusă limba română.” Dar în urma exclamaţiei arogante, antiromâneşti, a comitelui Tabajdy: „Dacă nu-ţi place, du-te în România !” – Ioan Slavici replică: „Mă duc,  domnule  dar la timpul cuvenit iar am să mă întorc, şi poate nu singur! ”[n.n.: Ioan Slavici se gândea, domnilor acuzatori ai confucianistului bănăţean, la unirea deplin-spirituală, dar şi fizică,  a românilor unei viitoare Românii!]-  i-am răspuns şi am părăsit nu numai cabinetul vicecomitelui, ci şi gândul de a mai fi deocamdată diregător administrativ al comitatului Aradului”.
 Şi, pentru că suntem la episodul post-Păuliş,  nu trebuie să trecem cu vederea savoarea,  plină de mândrie naţionalistă, a lui Ioan Slavici, atunci când redă, pe îndelete, splendidul răspuns al fruntaşului român, la violenta interpelare a notarului evreu, că românul nu şi-ar fi scos pălăria (deşi vicecomitele, în primul rând, nu-şi scosese pălăria, când intrase în cancelaria din satul românesc) :
 „-Ba noi nu! a răspuns fruntaşul. Legea noastră e că aşa cum ni se zice <>, avem să răspundem şi noi. Să-i spui domnului acestuia că noi nu ştim de unde v-aţi pripăşit d-ta şi el pe aici pe la noi, care suntem acasă.  Mâne ori poimâne iar o să bată vreun vânt care vă spulberă de aici, iară noi şi copiii noştri tot aici rămânem, şi casa în care ne aflăm din sudoarea noastră e zidită. Dacă d-sa nu ţine seamă de aceasta şi nu ne zice <> când ne trece pragul, n-avem nici noi la ce să răspundem cu <>!”
 E trădător Slavici, domnilor? Poate noi cei de azi să fim trădători  - în nici un caz cel care scrie, cu mândrie neînduplecată aceste rânduri despre „lucruri petrecute cu 46 de ani înainte de aceasta” (Ioan Slavici avea pe atunci, la episodul Păuliş, 24 de ani- deci 46 + 24= 70 de ani).
Trădarea românilor ardeleni, prin compromisuri laşe ori doar comode, determină echivocul jalnic al stării românilor din Ardeal, deşi Coroana Imperială dăduse legea pentru egala-mpărţire a naţionalităţilor : „ Fiind confirmată hotărârea  aceasta de congregaţiunea comitatensă, diregătorii comunali nu se puteau adresa nici la autorităţile superioare decât în limba protocolară şi tot în acea limbă urma să fie şi răspunsul. N-avea deci notarul comunal decât să ieie înţelegere cu primarul şi să-nduplece consiliul comunal a decreta drept limbă protocolară pe cea maghiară şi scăpa de munca-ndoită, ba se mai punea bine şi cu cel din fruntea comitatului.
 Astfel a fost scoasă încetul cu încetul limba română din administraţiune, încât se putea zice că nu guvernul ungar a impus pe cea maghiară, ci românii ei înşişi s-au lepădat de dreptul de a se folosi de propria lor limbă”.
 III- „(...)Pe mine nu mă ierta firea să iau parte la lepădarea de drepturi, şi astfel mă simţeam îndemnat să mă-ntorc iar la Viena casă-mi urmez studiile deocamdată, până ce nu se vor mai fi schimbat împregiurările” apoi, însă, „mai unul, mai altul, mai spunea însă că a mai rămas loc pentru limba română în biserică şi în şcoală şi mă îndemmna să primesc sarcina de arhivar la consistoriul greco-oriental din Oradea-Mare”.
 Şi ce constată Ioan Slavici?
 Întâi : „În timpul petrecut la Oradea-Mare am pus în rânduială hârtiile din arhiva consistoriului pe care le găsisem aruncate clae peste grămadă. Citindu-le am rămas viu atins de statornicia şi de hotărârea bărbătească cu care românii din partea locului ţi-au păstrat ortodoxia în luptă cu propaganda catolică. Am ţinut deci să fac pe acolo o călătorie, ca să-i cunosc mai de-aproape pe românii aceia.”
 Apoi însă : „m-am întors din călătoria aceea cuprins de viuă îngrijorare. Găsisem adică-n drumul meu case preoţeşti în care numai cu <> se vorbea româneşte, şi atât la ortodocşi, cât mai ales la greco-catolici, preoţi şi învăţători care scriau o românească foarte proastă şi-şi purtau în limba maghiară corespondenţa cu autorităţile politice.”
 Şi Ioan Slavici, confucianistul, doreşte să se impună comportamentul corect : „Am stăruit ca vicarul să ieie dispoziţiuni ca preoţii şi-nvăţătorii să nu se abată de la legea organică a bisericii.”
 Răspunsul subliniază clar cameleonismul şi versalitatea dezgustătoare ale lui Miron Roman care va deveni, peste puţin mitropolit, în înţelegere cu încă mai destrăbălatul Ioan Meţianu, pe care îl va „trage” în scaunul de episcop al Aradului : „Şeful meu mi-a dat răspunsul că şi el îşi poartă corespondenţa în limba maghiară, căci interese superioare ale bisericii cer să se ţie seama de susceptibilităţile puternicilor zei.”
 Concluzia pe care o trage Ioan Slavici e logică : „Îmi era cu toate aceste-nvederat că, porniţi odată pe calea acesta mai marii bisericii noastre vor ajunge în cele din urmă să se împace şi cu gândul că guvernul, având chiar în virtutea statului organic dreptul de supremă inspecţiune poate să ceară ca actele bisericeşti şi cele şcolare să fie scrise în limba maghiară pentru ca oamenii lui de încredere să le poată înţelege” – şi în final, amară : „Cu totul altfel s-ar fi desfăşurat lucrurile dacă biserica romînă ortodoxă ar fi fost în stare să ţie cu toată puterea pept în faţa silinţelor asupritoare ale guvernului.
 Pur şi simplu „scârbavnice” sunt maşinaţiunile combinate ale guvernului maghiar şi agenţilor biserceşti pe deasupra consistoriului şi sinodului : „sinodul era prefăcut în adunare cu rost politic, la care eu nu puteam să iau parte.”
 IV – Intelectualitatea ardeleană ajunsese într-o stare jalnică, după convulsiile şi ele comentabile ale Şcolii Ardelene : „unul din păcatele intelectualilor români din regatul ungar era lipsa de cultură generală.” Şi de aici, probabil, orbenia lor în lupta dintre activişti şi  pasivişti, din care au ieşit câştigaţi oportuniştii : „Mulţi dintre oportunişti ţineau, se-nţelege, să fie puşi în rândul activiştilor, nu erau însş decât unelte ale guvernului ungar, fie chiar şi contra dinastiei.”
 Şi Ioan Slavici nu iartă nici problema struţocămilei ardelene – biserica greco-catolică, care a împins biserica ortodoxă la o aberantă alianţă cu biserica protestant-calvină : „Între ortodocşi şi cei greco-catolici, nicăiri nu se urmează lupta cu atâta îndârjire ca la Oradea Mare unde bogata episcopie greco-catolică face printre românii ortodocşi propagandă, mai fiind sprijinită şi de mai bogata episcopie romano-catolică. În lupta aceasta ortodocşii caută sprijin la calvinişti şi totdeauna între calvinişti şi ortodocşi a fost o legătură de sine înţeleasă. Era deci pentru vicar cestiune de tact să nu-i jignească pe calvinişti prin forme de vieţuire pe care ei le socotesc cel puţin exagerate. Tot ca cestiune de tact, vicarii erau aderenţi ai lui Koloman Tisza, care era căpetenia bisericii calviniste maghiare.”
 Cine mai putea conduce lupta naţională, de desăvîrşire a spiritului românesc, în Ardeal, când însuşi clerul ortodox abdicase de la principii? Iată rechizitoriul lui Ioan Slavici : „Cu totul altfel mi se prezentau lucrurile după ce mi-am dat seama că slujitorii altarului sunt şi îndrumători ai credincioşilor în ceea ce priveşte viaţa practică, atât ca fii, ca soţ, ca părinţi şi ca oameni între oameni, cât şi ca cetăţeni în viaţa economică şi în cea morală, deprinzându-i cu stăpânirea de sine şi cu lepădarea de cele trupeşti în toate împregiurările.
 Nu e nimeni silit să se facă preot. Acela, deci, care ia asupra sa sarcina preoţiei are să se împace cu gândul că va trebui să li se supună în toate privinţele rânduielilor stabilite de sfinţii părinţi şi de tradiţiunile bisericii. Nici un fel de abatere de la acestea nu i se iartă. Cu atât mai puţin li se pot ierta abaterile celor ce s-au călugărit şi-au jurat lepădarea de bogăţiile lumeşti, castitatea şi supunerea necondiţionată. Numai necredincioşii şi duşmanii bisericii creştineşti pot spune că şi călugării sunt deopotrivă cu ceilalţi oameni în ceea ce priveşte trebuinţele trupeşti. Sfinţii părinţi au fost oameni înţelepţi, care  nu au putut rândui ceea ce e împotriva firii omeneşti. Postul, stăpânirea de sine, înfrânarea de orişice fel sun rânduite fiindcă prin ele omul trăieşte mai puţin cu trupul, se naşte sufleteşte, se pătrunde de demnitatea omenească şi-şi îndulceşte firea.
 Împărtăşind aceste vederi tradiţionale, puneam călugărul totdeauna mai presus de preotul de mir, chiar şi dacă acesta, rămas văduv, a-mbrăcat rasa călugărească, dar şi mâaşteptam ca cel călugărit să-şi petreacă viaţa până-n cele mai mici amănunte potrivit cu jurământul călugăriei.
 Mă simţeam deci dureros atins când vedeam că vieţuirea vicarului în multe privinţe nu se potrivea cu cinul călugăresc. Nu ţineam seamă de şoaptele gurilor rele, (...) stăteam la-ndoială şi nu mi-am dat niciodată silinţa să mă-ncredinţez dacă e ori nu adevărat ceea ce se şoptea. Ceea ce mă mâgnea era că vicarul săvârşea fapte pe care cei slabi în credinţă şi duşmanii bisericii puteau să le ieie drept dovezi că sunt adevărate spusele lor. Mai ales după ce a fost ridicat în scaunul episcopesc el trebuia să se ferească de asemenea fapte. Neiertându-l poziţiunea sa să ieie parte la lupta pornită contra guvernului el se punea în conflict cu aderenţii partidului naţional care profitau de slăbiciunile lui ca să-i scadă autoritatea grăindu-l de rău.”
 De aceea : „în gândul celor mai mulţi credincioşi era o nenorocire naţională că mitropolitul de la Sibiu era om cu trebuinţe exagerate şi astfel mereu strâmtorat şi nevoit a căuta să scape prin fel de fel de expediente, ba deasupra şi cu o viaţă intimă mai mult ori mai puţin scandaloasă, încât rămânea la discreţiunea guvernului, care-l tolera numai câtă vreme se putea folosi de el.
 De aceasta o să ţie seama cei ce ţin să se dumirească în ceea ce priveşte viaţa politică şi culturală a românilor din regatul ungar: în vreme ce la Blaj au urmat în scaun Vancea şi Mihali, doi arhierei de mare vrednicie care nu aveau însă poziţiune bine asigurată, la Sibiu păstoreau Roman şi apoi Meţianu, care nu erau în stare să susţie şi să apere drepturile ce le fuseseră românilor asigurate prin statutul organic.”
 Greco-catolicii (cu excepţia unor „rătăciţi”: Coşbuc, Corneliu Pop-Păcuraru, fraţii Septimiu şi Liviu Albini) sabotează până şi cultura, în sensul cel mai larg, paşnic şi tolerant, de la revista Tribuna, din Sibiu: „cei câţiva care au lucrat împreună cu noi, ca Corneliu Pop-Păcuraru, G. Coşbuc, fraţii Septimiu şi Liviu Albini, erau socotiţi nişte oameni răzleţi dacă nu chiar rătăciţi” (s.n.).
 Câtă toleranţă şi diplomaţie, risipite în zadar, faţă de români renegaţi, supuşi papucului papal! Câtă gingaşă grijă faţă de sensibilităţile unor măcelari-politicaştri, atât maghiari, saşi, cât şi români : „El [Bechnitz] ţinea, mai presus de toate, să ne ferim de tot ceea ce ar putea să-nvrăjbească ori să-năsprească conflictele. În urma stăruinţelor lui şi a fraţilor Brote, se-ncheiase un fel de alianţă cu partidul naţional al saşilor. Vorba era că în ziar să nu se publice nimic din ce-ar fi putut să-i jignească pe saşi, tot atât de mult ţineam cu toţii ca să fim cruţâtori şi faţă cu poporul maghiar şi să ne mărginim a combate guvernul şi kossuthişti. Bechnitz în deosebi încă mai mult ţinea să fim cu deosebire cumpătaţi în ceea ce priveşte oamenii de stat ai României. Nu ni se cuvenea să facem critica faptelor săvârşite de dânşii, şi chiar şi lăudând pe unii, jigneam fără de nici un folos pe alţii. Ceea ce puteam să cerem de la dânşii era numai să nu îngreuneze poziţiunea românilor din regatul ungar amestecându-se în treburile lor. Necruţător aveam să fiu însă când vorba era de amănuntele faptelor. Fie-n bine, fie-n rău aveam să spunem adevărul şi întregul adevăr. Cei mai urgisiţi dintre toţi oamenii erau pentru noi închinătorii lui Ludovic Kossuth: nici despre dânşii n-aveam însă să spunem ceea ce nu-i adevărat şi de vorbe prea aspre n-aveam să ne folosim judecând faptele lor.”
 Cine dintre oamenii, superiori spirituali de azi, n-ar simţi că i-a ajuns fierea în gură, după ce constată că toată râvna şi sufletul şi le-a pierdut pentru nimic în mijlocul unei stări  de generală nesimţire? De aceea, suntem siguri, Ioan Slavici afirmă despre statutul şi acţiunea de „scrietor” : „nu puteam să mă-npac cu gândul că lectura de orişice fel e numai o plăcută perdere de vreme. În gândul meu, rostul scrierii a fost totdeauna îndrumarea spre o vieţuire potrivită cu firea omenească.”
 Nu face rabat moral sau de principii nici în domeniul scriitoricesc : „cu atât mai puţin aş fi putut să trăiesc din onorarele ce am primit pentru scrierile mele literare. Ar fi trebuit să alerg şi eu pe la redacţiuni ca să mi se facă reclamă, şi pe la autorităţi ca să-mi cumpere exemplare, ceea ce era împotriva firii mele. Scriam deci pentru mulţumirea mea sufletească, şi-mi era destul că le făceam prin aceasta plăcere unora dintre prietenii şi binevoitorii mei.”
 Principiile rigorii confucianiste le aplica Slavici şi asupra scrisului literar : „urmarea firească era că lucram totdeauna a-ndelete, ţineam la corectitatea formei până în cele mai mici amănunte şi-mi dădeam silinţa să-mi aleg vorbele să le întrebuinţez şi să le aşez potrivit cu deprinderea celor mai mulţi dintre români, deci nu ca pătura aşa-zisă cultă a poporului român, care şi-a format încetul cu încetul o limbă oarecum nouă şi din ce în ce mai pestriţă şi mai străină pentru urechea românului.”

*
*         *

Capitolul I : Paradisul – ca stare neîntreruptă a lumii. Călugărul:  instituţie paradoxală confucianistă – sau Centru Tragic buddhist?

 Cum spuneam şi-n partea a doua a Preliminariilor – în cazul I. Slavici  este greu, dacă nu imposibil, descompunerea funcţiilor spirituale de Paznic şi de Păzit (în raport cu Dharma cosmică). Ceea ce credem a deveni clar, prin dezvoltarea în partea a treia a Preliminariilor – niciodată I. Slavici nu s-a făcut complicele vreunei stări sociale şi morale necomforme cu Principiul, ci a încercat, de fiecare dată să impună Principiul (prin atitudine corectă, înţeleaptă, chiar activistă – de tip şagunist) – ceea ce corespunde spiritului confucianist dar, într-o lume în care Principiul este mereu călcat în picioare, iar (pentru dobândirea pentru alibi comportamental) ticăloşii revarsă propria răspundere a ticăloşiei şi onerozităţii asupra Maestrului (rezultând un alibi fals şi scandalos, pentru o societate normală – dar scuzabil, „pasabil” pentru o societate în plină descompunere morală – cum remarca Rabindranath Tagore în legătură cu societatea europeană a sec. XX) – Maestrul este silit să se retragă, succesiv de pe baricadele luptei pentru Comportament Corect Principial. Nu abdică nici măcar o clipă, de la Principiu – dar ajunge la amărăciune-suferinţă care determină abstragerea (relativă) din lume : „Nu mai putea să-mi rămâie nici mie nici o îndoială că sunt lipsit cu desăvârşire de cuvenitele destoinicii pentru ca să iau parte la viaţa noastră politică, în care nu numai se iartă, ci se şi cere să fii de rea-credinţă cu aceia pe care nu ţi-i socoteşti prieteni să-i nedreptăţeşti, să-i minţi, să-i înşeli, să-i amăgeşti, să-i asupreşti”.
 Sentimentul suferinţei şi necesitatea abstragerii (în raport cu marea stăpână a lumii, Ignoranţa sprirituală) – depăşesc cu mult atitudinea funcţionăresc-confucianistă – şi ating limitele atitudinii buiste şi taoiste. Locul funcţionarului constatativ Centru al Rigorii Păstrate – îl ia vârtejul de foc spiritual al Călugărului – Centru Ascuns (Mistic) – dar şi combativ: prin Logos, dar şi prin însăşi starea sa de abstragere, ca stare modelară, dinspre nevăzut spre văzut, dinspre Centrul pur şi purificat al lumii – spre mahalaua socială.
 Însăşi lumea naturală-divină devine un Centru Ocult:
 a - instituţionalizat prin prezenţa Principiului Intangibil;
 b – modelar şi etern, dincolo de viziunea înceţoşată a celor care au pierdut Calea.
 Iar Centrul Activ şi Uman Instituţionalizat şi Mistic, în acelaşi timp al lumii naturale (instituţionalizate-modelare şi mistice totodată, la modul budist) – este Călugărul.
 Călugărul este, în opera lui Slavici, limita dincolo de care lumea socială des- principializată, ieşită din matca sistemului sacrosanct-ritualistic, nu poate exista: ori se supune, din nou, Principiului – ori se autodistruge, se sinucide.
 De aceea, considerăm drept o gravă neînţelegere un grav decalaj de percepţie a Centrului, otrăvita poezie a lui Goga, la adresa lui Slavici: „Nu-i simţi în noaptea ta de jale/ Cum vin convoi întunecat,/ Eroii scrisurilor tale/ Şi ţi s-apropie  de pat?// Vin popi bătrîni cu barbă sură,/ Ţărani cu chip însângerat,/ Vin să te blesteme din gură,/ Vin să te-ntrebe de păcat.// Şi spune-mi nu te-ncearcă oare/ Un vis cumplit, un vis urât,/ Că mâna lor răzbunătoare/ Te-o strânge într-o zi de gât?”
 De fapt ce spune Goga aici? Că ar exista o discrepanţă violentă, absolut inadmisibilă, între o operă literară (deci de ficţiune sacră) perfect modelară – şi comportamentul social al autoruluzi acestei opere în mediul social uman. Or, cum am încercat să arătăm în partea ultimă a Preliminariilor – lucrurile nu stau deloc aşa, iar Goga este victima unei pripeli şi a unei lipse de logică: oare cum ar fi reuşit un trădător al Principiului social – să creeze-imagineze Arhetipuri Perfecte ale Principiului Social – arhetipuri care să vină şi să-şi asasineze creatorul? În loc să perceapă această stare aberantă, în plan spiritual – Goga ar fi procedat mai corect şi mai înţelept dacă ar fi privit cu mai atenţie şi cu adevărată şi perspicace înţelegere tragica figură a confucianistului Slavici – nevoit să se autoizgonească în budistul-Slavici. Martoră stă d-a pururi ipostaza Agaton-ilor (voitorilor neclintiţi de BINE) – călugării din opera lui Slavici, ipostazele adevărate (iar nu aberante), din punct de vedere spiritual, ale Creatorului de Veghe şi Păzitorului Dharmei – Slavici. În continuare am fi observat, de fapt că, „popii bătrâni cu barbă sură”, „ţăranii cu chip însângerat” şi chiar orăşenii chinuiţi de feluriţii demoni ispititori – vin nu să-l strângă e gât pe creatorul-revelatorul lor, ci vin să se spele în apa lustrală, să-şi recapete valenţele soteriologice, să revadă, fie şi pentru o clipă Centrul Principial, Sacrul-Ritualistic – pe care ispitiţi l-au părăsit; de care s-au rătăcit şi depărtat – dar după care, necontenit (deşi uneori, inconştient sau subconştient) au tânjit.
*
 Cel care s-a stins (ca focul despre care spune parabola buddhistă) cerând un bec – cerea ca şi Simina din Pădureanca – reinstaurarea luminii a Principiului Cosmic-Dharma. „O luminare (s.n.  – şi n.n.: nu o simplă „lumânare”!) – strigă tare, dar cu glas aşezat şi deschis (n.n.: echilibrat dharmic) Simina.” Adică, „Să se facă Lumina Originară – Dharma-Logos!” Este inversul luminării pentru Pupăză, fratele încălcătorului dharmei – Busuioc (Pupăza este, în fapt, echilibrarea arhetipală a vinei anti-dharmice a lui Busuioc) – şi pedeapsa/pedepsire în efigie, a superbiei lui Busoioc, bogătanul sărac în Principiu, dereglator de Principiu, tocmai prin exhibarea bogăţiei materiale = vid spiritual) luminarea pentru Pupăză-Busuioc este stinsă. Pentru cuplul arhetipal, refăcut în nevăztul mistic (Simina-Iorgovan) legenda lumii abia acum începe sub semnul reluminării originare.


***


Capitolul II: Pământ şi Apă. Binele şi Rătăcitul. Labirintul şi Paradisul perpetuu. Golgota şi Viforoasa
 
 Să mergem mai departe cu povestea acestui spirit, unic, în felul său, în literatura română – I. SLAVICI: de neclintit, deşi pare a şovăi mereu; aparent temător şi exagerat de chibzuit - în realitate, de o forţă de manifestare, de un patos şi o precizie şi corectitudine de viziune şi acţiune, care îl situează în rândul uluitorilor demiurgi.
 Care sunt bazele spirituale ale forţei de manifestare demiurgică a lui Slavici? Pe una dintre ele am definit-o şi analizat-o: dorinţa şi voinţa de ordine, de corectitudine, de adevăr-dreptate, de sinceritate şi bună credinţă. Dorinţa şi voinţa neclintită de a respecta şi a face respectat Principiul-Dharma (Legea Cosmică). Confucianismul lui Slavici – spunea că:
 A avut-o, ca maestru spiritual, pe Mama – principiul feminin al Ordonării Gospodăriei Cosmice – dar şi al Chibzuinţei, al Nerisipirii, al Dorinţei ca Sete) de Echilibru şi Linişte, de împăcare a contrariilor, prin sinteza în Drumul cel Bun (Dao-Tao) – opus Valului (Din valurile vieţii) .
 „Supărarea – îmi zicea mama – orişicât de adâncă ar fi ea, de azi pe mâne să n-o duci. Serile să nu te culci mai nainte de a te fi împăcat cu toţi ai tăi, căci pe cel ce adoarme supărat îl ispiteşte necuratul prin somn. Cu aceia dar cu care dintr-un blid nu mănânci, să nu te superi, căci cu dânşii foarte cu anevoia ajungi la-mpăcare”.
 De observat scurtarea ciclurilor cosmice spirituale de la an – la zi. De obicei, oamenii se-mpacă unii cu alţii, în mod ritualic, (deci, oarecum peste voia lor, dar întru voia divină, întru Dharma Cosmică) de Paşte, o dată pe an. Rigoarea confucianistă, moştenită prin mamă reduce drastic ciclul: „supărarea (...) de azi pe mâne să n-o duci”. Fiecare zi trebuie să fie un nou început perfect – o nouă lume perfectă. Dumnezeu, conform confucianismului matern, dacă există, există ca ordine perfectă imediată, silită la o (aproape) continuitate: nu se face perfecta lume a începutului în 6+1 zile, ci fiecare zi echivalează cu ciclul biblic veterotestamentar al celor 6+1 zile.
 Deci, ZIUA este un dat sacru. Din ce este compusă ziua-lume la Slavici? În primul rând, din atitudinea spirituală – şi abia apoi din manifestări ca fenomenalitate. Din ritual, nu din accidente. Din Centrul Perpetuu, nu din Parcurgere.
 Atitudinea provine atât din cele Trei Religii chineze (cu care i-a făcut cunoştinţă Eminescu: buddhism, taoism, confucianism) – cât şi din religiile mediteraniene – cea mai cunoscută şi mai accesibilă, oarecum, fiind, pentru Slavici, (prin Platon şi platonicieni, dar şi prin presocratici, cu care, deasemenea, i-a făcut cunoştinţă şi familie de spirit - Eminescu): cea grecească (care a influenţat mult terminologia, dar şi spiritul religiei creştine). Echilibrul lumii trebuie păstrat, prin atitudinea profund moral-spirituală definită de cuvântul grecesc sintetic: Kalokagathia. Binele (Agathon) este izvor atât al Frumuseţii cât şi al Adevărului (Kalos+Alethea). Nu poţi fi frumos interior dar nici nu ai acces la frumuseţea divină, imprimată cosmic în ceea ce numim, îndeobşte, lume – decât dacă ai înţeles nevoia cosmică de ordine echilibru: dreptatea-adevăr (Aletheia) – şi dacă nu ai nici un scop egoist, ci permanenta pornire (sau silire) către bine. Fapta bună, prin gândul bun, altfel numai nenorocire ţi se întâmplă şi produci nnorocire într-un şir teribil de neînduplecat, într-o reverberaţie a nenorocirilor care pare infinită dar nu e: căci suntem totuşi, în Paradis (cum spunea argentinianul Borges, în Roza lui Paracelsus). Iar o greşeală rămâne o greşeală: ea trebuie, fără cruţare sentimentală, plătită – căci altfel lumea lui Dumnezeu se strică întreagă, se răstoarnă. Or, tocmai aceasta nu e posibil, conform lui Slavici. Lumea e croită în aşa fel, sănătoasă, perfect sănătoasă – încât posedă anticorpi extrem de promt reactivi – care aruncă înafară, rapid şi fără zăbavă, orice cheag demonic, orice virus al răului. Ceea ce budismul nu credita – CONŞTIINŢA UMANĂ – este total creditat de I. Slavici ca mecanism divin, implantat omului pentru expulzarea omului din sine dar mai ales din lume. În definitiv, la  I. Slavici, individul nici nu contează decât în măsura în care ştie de CONŞTIINŢA DHARMICĂ, implantată de Dumnezeu în el – şi ştie cum să o folosească pentru a elimina cât mai grabnic Răul.
 Răul trebuie eliminat chiar cu preţul (sau, uneori, în primul rând cu preţul) autodistrugerii NEÎNŢELEGĂTORULUI DHARMEI. Rămâne clasic exemplul morţii ciudate a ucigaşului Cimbru – care luând act de CONŞTIINŢA DHARMICĂ dintr-însul – deşi au trecut ani buni şi mulţi de la crimă, îşi pregăteşte autodistrugerea (căci este purtător de germeni patogeni ai Răului – şi este purtător cronic fără scăpare decât prin autodistrugere – ca un autosacrificiu-datorie dharmică, datorie legală – şi mult mai puţin ca act de atotgenerozitate cristică). Cu toate că, în definitiv, autodistrugerea individului, ca premiză necesară a eliminării răului din lume – are aceeaşi consecinţă ca şi actul cristic: mântuirea lumii de rău prin expulzarea răului – expulzare realizată tocmai prin autodistrugerea individului-om – autodistrugere conştiincioasă şi conştientă (în cazul lui Cimbru) sau inconştientă (în cazul, să zicem, a lui Ghiţă din  Moara cu noroc). Ciudat este altceva: când Cimbru conştientizează necesitatea actului autodistrugerii, pentru mântuirea lumii, prin expulzarea învechitului, de-acum Rău (crima rămasă încă nepedepsită) – se produce în fapt distrugerea individului. De către cineva exterior lui Cimbru. Totul este să accepţi mecanismul de echilibarare Plin-Gol (Poros-Penia – cf. V. Lovinescu, Însemnări iniţiatice) – căci forţa divină trimite trăsnetul pedepsitor, agentul soteriologic (pentru Lume!):
 (cf. II,  p. 576) „N-a trecut apoi mult şi l-am găsit mort în pădure unde ieşise la vînătoare. Lângă el se aflau cei doi prepelicari şi puşca lui cu două ţevi, care erau încărcate amundouă. Nu mai rămânea îndoială că a fost împuşcat de către hoţi din spate cu altă puşcă cu o ţavă care era aruncată la câţiva paşi”
 De altfel, şi moartea fulgerare a lui Ghiţă-hangiul Morii cu Noroc – succede tot unei recunoaşteri mai puţin clare, e drept, implicite (prin începutul de autodistrugere: înjunghierea Anei este un ritual prin care Ghiţă recunoaşte că a declanşat dezastrul introducând răul în lume) – şi că trebuie, tot el, şi numai el, să accepte procesul reversibil, aproape mecanic de expulzare a răului prin distrugerea tuturor celor infectaţi cu Ciuma Răului: Ana este proiecţia înafară a lui Ghiţă contaminatorul cu Rău, apoi vine cu o logică teribilă, din spate, invizibil dar prefect previzibil, acceptat tacit de către Ghiţă, fulgerul-glonţ al lui Lică prin mâna lui Răuţ [un alt nume al răului – nu diminutivat ci acceptat] – iar şirul ineluctabil reversibil al autodistrugerii indivizilor pentru expulzarea Răului din lume se încheie cu primii ciumaţi de rău: Pintea-Taurul se întoarce în Apă – târândul aparent în Apă – de fapt, întorcândul în Copacul cu Corbi (cf. I, p. 246) pe Lică Primul Infectat cu Rău. Pe Lică-Infecţia însăşi cu Rău, căci Copacul cu Corbi din care iese şi se întoarce Lică, rămâne ca un potenţial agresiv permanent. Oricând xilo-Daimonul Lică poate invada Lumea (cu voia lui Dumnezeu!) – dar, de fiecare dată, Dumnezeu va umfla apele pentru a hotărnici, limita, ba chiar opri, temporar, acţiunea demonic-luciferică.
 Duhul lui Dumnezeu veghează asupra eternelor ape ale Începutului.
 Căci, ciudat pentru un fiu de gospodar rural – dar nu atât de ciudat pentru membrul unei rase de potgoreni (din care se trage şi Iisus) probabil – fiu al lemnului – Iosif şi atârnat-răstignit-recontopit cu Lemnul-Cruce, cu care pluteşte peste apele Începutului Bun. Orice apă rea, prin plutirea Lemnului Sfânt (Crucea-Iisus), redevine Apă Bună – adică VIN AL PODGORIEI DE LA CANAA GALILEII – numită, în România  -  Şiria, de fapt, Vilagos – Luminoasa : „La poalele dealului, sub Vilagăş, se întinde Şiria, în limba maghiară tot Világos (adică Luminoasa – cel mai mare şi mai de frunte dintre satele din Podgorie)”.
 Din Lemnul Luminii, din Vinul-Apă Luminoasă, al Podgoriei Lumii – vine spiritul lui I. Slavici.
 Pământul este un loc abstract al măsurărilor, încercărilor, vinilor şi pedepselor, dar nu este niciodată la I. Slavici – actant, personaj activ şi semnificativ. Apa însă în schimb, apa transformărilor miraculoase şi a eternelor începuturi şi schimbări, apa-val ca substitut al Māyei dar şi Apa-Mare ca metaforă a stabilităţii şi echilibrului lumii, prin Dharma Cosmică – este un personaj extrem de activ şi expresiv. O nuvelă care la prima lectură pare plicticoasă, tocmai prin obsesia/obsedarea personjelor de factorul personaj APĂ (Vatra părăsită) este de fapt scena de teatru pentru cele mai subtile ritualuri şi misterii ale Duhului Apei şi Preoţilor Apei. La fel obsesivă, în subtext, devine apa, în nuvela  Din valurile vieţii (cf. II, p. 300), care nuvelă se şi încheie cu metafora stabilirii Dharmei: valurile reliniştite la stadiul de mare eternă care a înghiţit, deci a transfigurat păcatul, răul, din corpul infectatului cu orbire şi rătăcire Bucur (re-născut într-o primă fază prin mama adoptivă Bucura şi solarul tată adoptiv Gheorghe – cuplul acesta de origine îi favorizează şansa de a re-vedea – de a redobândi, în ultima clipă, viziunea sfinţeniei frumuseţe [în sensul Kalokagathiei greceşti, a luminii isihastre sau buddhiste] a lumii):
 (cf. II, p. 357) „Peste câteva clipe, jos, în adâncime, valurile se zbătură spumegând, apoi încetul cu încetul se liniştiră iar, şi toate erau sfârşite, parcă nici n-ar fi fost vrodată şi fără ca cineva să mai cerceteze dacă au fost ori nu”.
 În nici un caz nu este o viziune bolnavă de modernism-umanism – ci una profund şi sănătos tradiţionalistă. Ritualul-Dharma-Cosmică este predomnitor. Individul Om n-are decât dreptul şi datoria să vegheze la continuitatea şi împlinirea Dharmei – să contemple Dharma, săse supună eliberator Dharmei. Paradoxul creştin conform căruia eşti liber doar ca rob al lui Dumnezeu – funcţionează în toate religiile vii – inclusiv în buddhism, confucianism şi taoism.

*
 Înţeleptul orb Jorge Luis Borges spunea, în superba povestire–parabolă Roza lui Paracelsus, prin chiar glasul maestrului-alchimist Paracelsus care încearcă să-l reînveţe alfabetul spiritual pe un rătăcit încăpăţânat, atât de smintit, obsedat de păcat şi miraculos, încât pierde din vedere normalitatea stării de divinitate – nu vede pădurea din pricina copacilor :
   „-Crezi, oare, că este cu putinţă să trimiţi ceva în neant? Crezi că întâiul Adam a izbutit în paradis, să distrugă măcar o floare, măcar un singur fir de iarbă?
 - Nu ne aflăm în Paradis, răspunse tânărul cu încăpăţânare; aici sub razele lunii, totul e pieritor.
 […] – Şi în care loc ne aflăm atunci? Crezi, oare, că devinitatea ar putea să creze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis? [...] îţi spun că roza e eternă şi că doar aparenţa poate să se schimbe.”
  Şi, după plecarea încăpăţânatului întru întuneric şi însetat de senzaţional divin, Johannes Grisebach – înainte de culcare, înainte de a stinge lampa ce-l ţinea vizibil în fenomenalitate, Paracelsus „răsturnă grămăjoara de cenuşă în mâna lui concavă şi rosti un cuvânt cu glas scăzut. Roza reapăru.”
 Aşa ca Rătăcitul Johannes Grisebach se comportă şi multe dintre personajele lui I. Slavici, dar la două dintre ele le este dat să depăşească, pentru o clipă e revelaţie, starea de Māyā, de Înfundare în Labirintul Fenomenalităţii: lui Bucur al Bucurei şi al lui Gheorghe, din nuvela Din valurile vieţii (cf. II, 358) şi lui Radu Miezin, din nuvela Pe povârniş (cf. II, p. 517).

*
 Luminosul Anonim, cunoscut sub pseudonimul de Lojă Iohanică: IOAN al Slavei (Slavici), lasă de fiecare dată, să funcţioneze implacabil, principiul Dharma Cosmică. El, Paznicul Luminos şi Discret, nu intervine deloc – totul se sfârşeşte conform normelor de funcţionare cosmică. Numai şi numai cosmosul are dreptul să sancţioneze acţiunile umane, şi numai atitudinea umană faţă de Principiul-Dharma contează, în conformarea destinului uman al personajelor. De aceea, nu există ceva preconceput în nuvela slaviciană: se slobozesc zăvozii sau lebedele Dharmei – care nu sunt decât reflexe formal-destinale ale Forţei Principiului Cosmic.
 Nu există happy-end sau catastrofă – ci logica implacabilă, stimulată dharmic de acţiunea umană. Totul decurge într-o normalitate înspăimântatoare  cu adevărat sublimă.
 Nu există intervenţii, „pile” sau „contre” ale scriitorului. Nu exist moralism, eticism – ca expresii artistie ale unei teorii moral- umane, nu, în nici un caz nu e valabilă eticheta de „eticism ardelenesc”, pentru scrierile lui I. Slavici  ; avem de-a face, pur şi simplu, cu manifestarea dharmică a forţelor cosmice încorporate în oameni-personaje literare. Atât şi nimic mai mult. Nici o artificialitate, nici un manierism, nu există ornamente, nu există descrieri de natură etc. Există o relatare judecătorească, un proces verbal al Marelui Magistrat (sau grefier...) al Procesualităţii Dharmei, în Lumea Umană. Dacă cineva moare - este rezultatul absolut al karmei sale negative: nimic, nici scriitorul, nici gustul public, al cititorilor – nu puteau împiedica moartea persoajului – căci ea era concluzia unui proces verbal cosmic, obiectiv, despre cineva incapabil să elimine din Sine, Răul, altfel decât autodistrugere. Dacă cineva supraveţuieşte în nuvela lui Slavici este, iarăşi, ceva ce nu depinde de autor sau de gustul public: fie personajul a recunoscut (prin revelaţie sau efort anonim şi conştiincios) dharma – fie se situează într-o zonă neutrală, într-o băltire promiscuă a principiilor şi a contrariilor. Şi în acest caz avem de-a face cu descrierea scrupuloasă ca de medic legist de morgă a unui cadavru „viu”. Neinteresant decît prin specie, nu prin individualitate: specia vegetală, a celor care sunt „călduţ”, dedesuptul vârtejului central al dharmei – şi „vor fi scuipaţi din gură de Dumnezeu”, la Sfârşitul Lumii – Ciclu.
*
 Paradisul, ca Lume Originară stăpânită de Principiul Cosmic, este constatat atât de cel neintrat, încă, în Labirint (având tot potenţialul pozitiv neatins, în vederea străbaterii Căii Destinale) – cât şi de cel ieşit din Labirint, cu forţele pozitive irosite, vlăguit, dar nu total orbit de Māyā, mai având dreptul la revelaţia ultimă, înainte de a se pierde, înapoi, în anonimitatea formelor rebutate – valuri (de fapt, keliphoturi-coji).
 Exclamaţia: „O, frumoasă e lumea!...” – e rostit atât de Radu Miezin, cel cu ochiul încă pur de lumina sacră a Principiului, cel în care colegii vedeau potenţialul iniţial ăi nu credeau că se poate pierde în Labirintul-Lume, căci avea destulă Lumină Dharmică în el (nu ştiau că nu are priceperea-destoinicia de a o folosi-distribui pe parcursul Labirintului, nu ştiau că are şi slăbiciunea fatală a irosirii Luminii, prin care slăbiciune, orice potenţial pozitiv, oricât de mare ar fi se pierde):
 (cf. II, p. 515) „Era nu numai silitor, ci şi totodată cuminte, totdeauna curat, şi cu deosebire cuviincios,un adevărat model în ceea ce priveşte bunele purtări.”
 „De ce oare, observatorul parcurgerii dharmice a Drumurilor Destinale, îi pare bine, se bucură suspect de exaltat, văzând evoluţia destinală a lui Huţu Budulea („Budulea Taichii” – adică nu numai cel depărtat de principiul feminin – mama, ci aflat sub înrăurirea continuă şi benefică a Tatălui Ceresc)? Pentru că observă că potenţialul iniţial benefic nu este irosit, ci sporit, că-n parabola cristică a talanţilor. Concluzia nuvelei este şi de data aceasta, (însă ritualic şi definitiv sacral): (cf. I, p. 242) „Tu, Doamne, cu nemărginită înţelepciune ai întocmit lumea şi  frumoasă ne-ai lăsat-o nouă locaş de vieţuire!” (s.n.).
 Să observăm ce se întâmplă atunci când nu se urmează ritualul canonic al Vieţii Principiului (căci Principiul, doar, are viaţă: „viaţa” noastră individuală este o aparenţă, ia doar împrumută, de fapt, calitatea Principiului numită viaţă: dacă nu faci asta – devine aneantizare-moarte individuală, extincţie şi dispariţie totală, „de parcă nici n-ar fi fost vreodată şi fără ca cineva să mai cerceteze dac-au fost ori nu”  - cf. II, p. 357):
 I – Radu Miezin (cf. II, p. 515 -  Pe povârniş) este analiza cazului celui care porneşte din Miezul Modelar, din Centrul Lumii – din Principiu, fără a conştientiza liniile de forţă, obligatoriu de urmat, ale Principiului. Radu al Miezului va vedea Miezul – dar nu va şti să se întoarcă la el, sfârşind în anonimitate absolută-autodistrugere:
 (cf. II, p. 539) „<> Despre cele ce vor mai fi urmat nu a luat nimeni notiţă.”
 Există o echivalenţă izbitoare între cele două cazuri de aneantizare, cea a lui Bucur din nuvela Din valurile vieţii („şi toate erau sfârşite parcă nici n-ar fi fost vreodată, şi fără ca cineva să mai cerceteze dac-au mai fost ori nu”) şi această strivire-aneantizare prin roţile trenului. De fapt, roţile ciclurilor-lumii: pe cel care s-a rătăcit de Lumina Principiului şi apoi a respins-o (autonegându-se ca fiinţă fiinţătoare, căci spuneam că Principiul are şi dă viaţă: viaţă individuală nu există decât prin osmozarea sau identificarea cu Principiul Dharmic- lumile-cicluri-roţi îl resping, total şi absolut, de la orice formă, de la orice încercare de afirmare. Îl „înţarcă” cineva de la Viaţa Principiului? Nu – ci el însuşi, rătăcind şi nefăcând efortul de a conştientiza Rătăcirea şi Centrul (corectarea rătăcirii) concomitent – se exclude de la fiinţare.
 Ce constata Miezin, aflat pasiv, în Centrul-Principiu Dharmic, la începutul Căii?:
 (cf. II, p.517) „O, Doamne – îşi zicea el – cât de frumoasă e lumea şi ce bine e să-ţi trăieşti zilele-n mijlocul ei!”
 Miezul-Miezin conversa cu însuşi Principiul – divinizat, spre deosebire de confucianism, care abstractizează cerul, dar neinsistînd pe divitate – stare de Cer.
 Lumea e Frumosă – când e centrată pe Dao – şi Frumuseţea ei este binele (conform principiului gândirii greceşti: Kalokagathia): „şi ce bine e să-ţi trăieşti zilele-n mijlocul ei”.
 În Mijlocul Ei: în Centrul Principiu.
 Acest Centru este un Deal cu Mânăstire:
 (cf. II, p.517) „Încă mai vârtos o simţea aceasta după ce a sosit la mânăstire, unde toţi l-au primit cu multă bunăvoinţă, unde aerul curat şi răcoarea serii îl desfătau şi de unde ochiul întâia oară în viaţa lui străbătea de sus în jos la mari depărtări. Era mai mult movilă decât deal acolo unde se afla – dar era cea mai mare dintre înălţimile la care se urcase păn-atunci şi-i venea să zboare peste întinderea din faţa sa, ca să vadă din apropiere cele văzute-n zarea depărtării.”
 Ea, Mănăstirea-Dealul (Muntele Âthman), al cărei egumen era părintele Tarasie (n.n.: Terezie-cântar). Ea, Dealul cu Zbor Spiritual (prin rugăciunea călugărilor). Dar el, el Radu al Miezului, nu poate desfiinţa spaţiul vieţii, Calea Destinului, nici prin privire, nici prin rugăciune. Căci el nu este Iniţiatul Căii, nu posedă Cheia Supremă, Cheia Principiului. Cheia prin care vaţa şi moartea sunt însuşite ca viaţă normală. El nu este ca „treazul” buddhistul ieromonah Hariton:
 (cf.II, p.518): „Bătrânul totdeauna liniştit, care îşi săpase groapa, îşi cioplise crucea ce urma să fie înfiptă la căpătâi şi dormea-n coşciugul în care avea să fie-nmormântat. Omul acesta care se socotea cu un picior în lumea aceasta, cu altul în cealaltă se întorcea de la mormintele ce se află dinsus de mânăstire, unde avea obiceiul de a-şi face rugăciunea de dimineaţă.”
 Pregătit să-l întâlnească pe iluminatul Hariton, Miezin „se opri însă cu privirea îndreptată spre răsărit” – şi în faţa lui, în fundul unei văi, „între crânguri, livezi, ţarini şi pajişti vechi se ridica pe o colină o bisericuţă înconjurate de case cu o clopotniţă-n faţa lor. Era peste putinţă să le vadă prin depărtare fără să fie ispitit de dorinţa de a se duce acolo.”
 Ce să fi fost – din moment ce Miezin era în Mânăstirea cu Zbor? Era “oglindirea”-ispită. Era însăşi Mânăstirea Dealului, propusă ca Ispită-Cale Destinală. Căci orice traseu, în definitiv, dace este-există conform Principiului (spune budismul) este şi trebuie să fie nemişcare. Căci Ţinta Spirituală nu se află niciodată înafară, ci înăuntru în Lumina-Centru. Cel care se lasă ispitit, adică pierde conştiinţa continuităţii absolute a stării de centru, neîmpotrivindu-se iluziei-parcurgere iluziei-Cale a Îndepărtării de Sinele-Centru – intră în labirint. Cine conştientizează neclintirea Centrului-Sprit şi ţine mereu în frâu demonul iluziei, deşi suferă şi suportă chinurile incredibile şi jalnice ale Māyā – ştie că Dealul este echivalentul Golgotei: suferinţă, dar şi îmbrăţişare în Sine a Lumii cu Oameni. Mântuire, dincolo de toată şi orice suferinţă:
 (cf. II, p.519) „E schitul Golgota, grăi dânsul, [n.n.: Hariton] un adevărat colţişor de rai (s.n.). Să te duci. Păcat ar fi să nu-l vezi.”
 Este păcatul cel mai mare să refuzi lupta cu iluzia (Māyā). Omul ori este Erou  - ori nu există, este eliminat în neant, ca sterilă viermuire a formelor rebutate, la infinit.
 (cf. II, p.519) „- E mult păn-acolo? întrebă”
 - Tinerel şi sprinten cum te văd, răspunse călugărul, într-un ceas bun te-ai dus şi-ntr-altul te întorci”.
  Adică, înscrie-te în ciclul normal, firesc, al lumii-„oară”, de care vorbea Eminescu („o oară şi să mor”, „pentr-o oară de amor”). Şi vei constata că dusul şi întorsul înseamnă în fapt acelaşi lucru: conştientizarea Inamovibilităţii Centrului-Principiu.
 Vei constata Golgota salvatoare (prin războiul suferinţei mahayanice în care-i salvezi-zbori pe/cu toţi oamenii). Dacă nu – egumenul Tarase-Terezie-Cântar dezvăluie (cf. II, p. 521) ce găseşti, ca variantă echilibratoare a celuilalt taler de cântar, revers al cristicului (ca budism mahayanic): VIFORÂTA – vârtejul smulgător de repere moral-spirituale (Labirintul Rătăcirilor Eterne): (cf. II, p. 521) „Îi făgăduia [n.n.: Tarasie] care să-l ducă nu doar la Golgota [n.n.: pe care Miezin o ratase, lăsându-se ispitit de iluzia spaţială a Căii, deci despărţindu-se/depărtându-se de Centru] – ci şi la Viforâta [n.n.: unde s-a dus, de fapt, Miezin singur, des-miezindu-se descentrându-se – căci Labirintul Viforâta este reversul ineluctabil al Revelaţiei Golgota.]”
 Da, Miezin şi-a pierdut identitatea miez-centru, putând să se întrebe pe sine, dimpreună cu un alt descentrat, prizonier de bună-voie al Māyā, deci condamnat de bună-voie la autodistrugere (ca profilaxie a Lumii-Paradis, în faţa virusului Răului) – Bucur din nuvela Din valurile vieţii: (cf. II, p. 353)> „Cine eşti tu şi care ţi-e rostul?” Căci tot Orfan de Centru este şi fostul Miezin-des-miezat.
 Nici vorbă de un „ceas bun”: Miezin intră neinstruindu-se spiritual în ceasul rău în lumea inversă: în orbire, Lumea Răului este a „lungirilor” de coşmar, a amânărilor, a mersului înapoi, în loc de mersul înainte spre Lumina-Centru – este mers în vale şi iar în vale, descensiune infernală – iar viziunea paradisiacă este încleiere ăn imagini ale poftelor:
 (cf. II, p.320) „Se lungea şi iar se lungea drumul care îi păruse de tot scurt,  ăncât a trecut ceasul părintelui Hariton (s.n. – n.n. a ieşit din centrul Principiului, din zona vieţii care-şi ştie Rostul Morţii, căci Viaţa şi Moartea certifică, doar împreună, apartenţa la Principiul-Dao – altfel totul este neant) (...) Mergea la vale şi iar la vale (...) fără ca să mai vadă schitul (...) Numai târziu, cam pe la prânz a-nceput Radu să se-ntrebe dacă nu cumva a rătăcit umblând pe drumuri care-l depărtează de schitul la care a plecat. (...) era din ce în ce mai deplin convins de simţământul că cel pornit o dată la vale cu anevoie se mai opreşte şi în curând ajunge să nu mai vadă cele depărtate (...) Umbra îi era tot mai scurtă când a oprit o babă (...)  – Dar de unde vii? Întrebă dânsa.  – De la mânăstire, îi răspunse el.  – De la Dealu? Grăi dânsa. Dacăi aşa, şi la Golgota ai plecat, nu vii, ci te duci. Golgota e departe-n fundul văii, mai departe de aici decât de mânăstire, şi dacă te-ntorci acum, o să fii pe la chindie acolo.
 Radu rămase parc-ar fi căzut din cer.”
 Cu adevărat căzut din Sinele-Cer era. Şi intrat în cel mai perfect Labirint, în care cu cât crezi că vii – pleci. Şi invers, în aşa fel încât niciodată nu te mai poţi coordona cu Centrul Ceresc şi Fiinţial – Dharma Cosmică.
 Mai rău este că Labirintul înseamnă neîncredere absolută, lipsire totală de credinţă, în tine, ca şi în oameni. Înseamnă abandonarea responsabilităţii – ca abandonare a conştiinţei de sine:
 (cf. II, p. 521) [Miezin îşi zice, renunţând să mai caute Golgota] “Cum ai putut tu să pui temei pe vorbele unui moşneag [n.n.: Hariton] care stă cu un picior în lumea aceasta, cu altul în cealaltă? [n.n.: adică tocmai călare pe Centru! – dar Miezin de mult nu mai e Miezul!]?! Nu vedeai că te ispiteşte? [n.n.: plasarea ispitei înafară se traduce, spiritual, în adâncirea, „consolidarea” slăbiciunii ca pierdere a conştiinţei de sine] (…) dar dac-ar fi ca baba aceia [n.n.: Sfânta Duminică, probabil, sau Maica Domnului Golgotei ceea ce-i tot una în definitiv] să-i fi spus cele spuse numai ca să-l ieie-n bătaie de joc?! Cu atât mai mare era ruşinea pentru dânsul şi nu-i rămânea decât să se-ntoarcă ştiricind din om în om [n.n.: imaginea perfectă a Orbului, care nu mai are  un reper etern – ci bâjbâie din reper relativ şi fals, efemer – în reper relativ şi fals, efemer]”).
 Aparent întors la Mânăstirea-Dealul  el, fostul Miezin, s-a întors, de fapt, pe talerul de cîntar-revers al Golgotei: Viforâta Labirintul Aneantizant. Căci, la mânăstire se instituie în locul tereziei sacre – DEMONUL CĂRŢILOR DE JOC (reversul Cărţii Lumii, Cărţii Sacre, Cărţii Centru: Byblos-Biblia) „Căpitanul Boancă, cu care juca préférance”. Urmează dezagregarea Centrului în Şir-înşiruire, despletire-descompunere a Căii – în relativizări – iluzii infinite:
 (cf. II, p. 521) „Tot ispitit era, dar acum nu simţea aceasta. Se bucura când câştiga partida şi juca o nouă partidă, ca să se bucure din nou, iar dacă perdea, el se necăjea şi cu încă mai multă râvnă juca”. Cel demonizat, descentrat – se încăpăţânează-ănverşunează întru orbirea sa, întru boala sa teribilă. Cel cu adevărat bolnav nu va recunoaşte niciodată că e bolnav – şi de aceea va fi incurabil bolnav. Ireversibil bolnav.
 Nu de Moarte trebuie să se înspăimânte Rătăcitul, ci de Golemii „Vieţii”, „spurcăciunile” lumii – faţă de care cei mai răi demoni sunt mult mai buni – pentru că ei de fapt, nu sunt decât ispititorii cu misiune divină de a ispiti: ei caută şi găsesc Răul în oamenii cu slăbiciuni. Răul nu este, încă o dată, de la Dumnezeu – ci din neputinţa noastră de a-l conştientiza pe Dumnezeu. Răul este în aroganţa Rătăciţilor în Labirint – Rătăciţi care, deşi intră în dezagregare accelerată, în putrefacţia absolută a neantului non-semnificativ – se îndârjesc întru neant şi, fie se distrug unii pe alţii (cojile-Caini, despre care vorbeşte poezia lui Eminescu), fie se autodistrug. Nu de demonul, caracterizat prin francheţea Răului să te temi, ci de Omul Rătăcit, care vrea să rămână Rătăcit – căci acesta maschează, perverteşte până şi esenţa Răului, mascând-o sub aparenţe suportabile, comode, chiar amiabile, care vor, tentacular, să adere la suprafaţa Luminii Binelui-Lume şi să stingă această lumină.
 (cf II, p.519) „Nu! grăi dânsul [n.n.: Călugărul iniţiat în Principiul-Dharma-Hariton] Asta nu! Aşa ceva să nu crezi. Moartea curăţă sufletele [n.n.: şi, spunem noi, decontaminează lumea de Rău, sau de potenţele Răului]. Cel mai rău dintre duhurile necurate e şi el mai bun pentru ca să se mai întoarcă în această lume plină de spurcăciuni [n.n.: în fapt, nu lumea intrinsecă e plină de spurcăciune – ci spurcăciunea  sunt locuitorii pasageri şi efemeri, oamenii: lumea e sacră – doar Rătăciţii-Descentraţii o umbresc-spurcă. Nici nu are nevoie să facă aceasta [n.n.: duhurile necurate să-i ispitească pe oameni], căci e plină faţa pământului de oameni în carne şi oase care sunt în fie ce clipă stăpâniţi de îndemnul necurat [n.n.: contaminarea reciprocă cu Rău a Golemilor-oameni uşurează enorm sarcina demonului reducând-o aproape de zero] De oameni [n.n.: oameni-golemi evident] să te fereşti tinere, căci numai prin ei poţi să fii îndrumat spre cele rele – şi nu poţi să ştii când îţi iese ispita-n cale şi care-ncotro te-mpinge [n.n.: de fapt, nu-ţi ştii propriile slăbiciuni - asta vrea să zică eufemistic Hariton; slăbiciunea ta este demonul – şi nu invers, demonul n-ar isprăvi nimic dacă ar da de fiinţe isprăvite, adică tari, perfect blindate prin comportament moral continuu şi coerent].”
 Şi într-adevăr, Miezin devine vagmistru (sergent major de cavalerie) intând astfel în zona versatilului şi a tranzitoriului. Căci calul semnalează existenţa unei translări a spiritului-sufletului dinspre viaţă şi moarte. Se adaugă şi Evelina (de fapt, Eva degradată pe franţuzeşte de care se  împătimeşte), deşi Evelina tronează ca prinţesă a echivocului: cine este ea? Aristocrată indepedentă, nepoată a căpitanului-jucător, doamnă, domnişoară, amantă? Pentru sublinierea degradării Evei (şi aşa decăzută din starea Paradis...) la Dalila – distructoare de de lume şi Om – apar versurile eminesciene din Pe lângă plopii fără soţ : „Mă cunoşteau vecinii toţi;/ Tu nu m-ai cunoscut”. Oarba care aduce-răspândeşte o mare orbire. Dalila şi Biblia Inversă (Jocul de Cărţi – demonizare a lumii femeilor-dame, preoţilor-popi şi regilor-rigi), îl coboară pe fostul Miez-Miezin, mai prejuod de Demonul Boancă (fapt care-i fusese prezis de Hariton: până şi cel mai rău demon e de preferat naturii decăzute în plăcerea decăderii -  a omului-Golem). Prin Boancă află în/la câte suprapuneri de iluzii s-a pretat, s-a compromis, a consimţit şi s-a acomodat (aneantizat): „Află numai de la mine că nu-ni e nici un fel de nepoată. E adusă aici de colonelul nostru, care a cerut de la mine, pentru salvarea aparenţelor, să le-o prezint tuturora drept nepoată, iar pe dama de gardă a ei, drept verişoara mea. Mi-aş fi făcut mustrări dacă nu ţi-aş fi spus aceste, pe care nimeni afară de noi nu mai are să le afle.”
 Iar Radu Miezin, în loc să facă penitenţă, în loc să-şi asume responsabilitatea situării în Labirint, în zona mazimei versatilităţi şi iluzii, nu află altceva mai bun de făcut decât să blasfemieze, dând vina nu pe ticăloşirea lui încăpăţânată, satanică, ci pe lumea sacră a lui Dumnezeu: „Urâtă lume – îşi zicea el”.
 Şi perseverează în cădere, călare mereu, pe Calul Necuratului, al Sterilităţii Semantice: (cf. II, p.534) „şi-ncăleca iar, acum pe minunatul său cal de rasă [n.n.: de fapt calul Dalilei-Evelina], şi trecea ca gonit de iele (s.n.) prin tăcerea nopţii liniştite peste câmpia întinsă.”
 N-avea dreptate, vizionarul Hariton, când spunea că diavolii pot să şomeze – atât de slabi moral sunt oamenii, atît de deplin primitori, ca bureţii de mare sunt ei, în raport cu Răul? Cine bântuie câmpia-vale? Nu demonii, ce ex-Miezul Lumii, Rătăcitul, acum, în Labirintul satanicei sale încăpăţânări în Orbire, de dat Calului Negru, al orbirii agresive, proliferante şi contaminante.
 Nimic nu mai e Reper – totul e nesiguranţă, nu numai spaţială, ci afectând şi durata temporală:
 (cf. II, p.534) „Dar dacă mâne or poimâne el nu mai bănuieşte [n.n.: colonelul amant formal al Evei-Dalila, Evelina], ci se-ncredinţează? (...) Ce fac eu atunci? Cum scap?”
 Cădere din cădere se face. Evelina este un reper grotesc: Miezin devine gelos pe amanta sa. Ce poate fi mai absurd decât pretenţia demonului, ca ceilalţi să fie Îngeri?
 (cf. II, p.535): „Era omul căzut în cel mai adânc păcat, care se ascunde tremurând în fiecare clipă de temerea ca nu cumva adevărul să fie dat pe faţă, şi-i era rob umilit Evelinei, care putea să-l deie-ntr-o clipă de gol.”
 Unde mai este Muntele, Reperul Golgota? E o Golgotă inversă: Infernul cu suferinţe enorme şi absolut sterile, dezagregante – şi nu agregatoare ale eterului mîntuire. Toate darurile spirituale potenţiale, de la startul vieţii, din centrul Mânăstirii-Dealul – s-au aneantizat. Au rămas groaza continuă şi aberantă şi, uneori ruşinea.
 (cf. II, p.535): „Nenorocitule, ce-ai făcut? se tânguia. Unde ai ajuns şi ce are să iasă din tine? (…) Iară şi iarăşi era copleşit de simţământul că nu s-a-nvrednicit să se folosească de darurile cu care era înzestrat din naştere, şi-şi petrece viaţa-n flecării şi cu nimicuri.”
 Ruşinea supremă, dezonoarea de militar, îl pândeşte: colonelul se dovedeşte Diavol, adică mai bun ca Omul-Golem. Îl sfătuieşte să-şi ceară trecerea în rezervă – pentru ca să nu fie nevoit să dea în vileag imoralitatea crasă a Non-Miezin. Sau Anti-Miezin.
 Tot alţii sunt de vină, mereu:
  (cf. II, p.536): “Plângîndu-se de soarta rea, care i-a scos în cale pe Evelina, ispititoarea cu zâmbet demonic şi cu ochi fulgerători, de sub stăpânirea cărora nu putea să scape. Avea chiar clipe în care ar fi fost în stare să-i descarce şi revolverul în cap” [n.n.: laşitatea de a-şi descărca sieşi revolverul în cap îl face tot mai hidos pe acest fals OŞTEAN: căci oşteanul este imaginea pământeană, răsfrântă, a Arhanghelilor ori a Sfântului Gheorghe: departe însă,  Anti-Miezul, de Arheii Divini!]
 Dezactivat din armată are inconştienţa de a amâna schimbarea de rută destinală: nici nu-şi continuă studiile, nici nu-şi găseşte slujbă:
 (cf. II, p.537): “Avea din ce să trăiască şi mai putea să aştepte până ce nu-şi va fi găsit ceva potrivit cu exigenţele lui”. De fapt, exigenţele Neantului.
 Calul vândut e contaminat de Rătăcirea-plimbare. Ielele nopţii sunt înlocuite de mlaştina trândăvelii, sufocării spiritului, nepăsării (ca formă supremă a ignoranţei budiste).
 Când foşti colegi ajunşi Oameni ai Căii îi dovedesc prin însăşi existenţa lor, că s-a rătăcit – nu revine la Cale – ci tentează evadarea spre suprema rătăcire – continentul Mamonei:
 (cf. II, p.538):  „Am să mă duc în America şi să pornesc acolo o nouă viaţă”.
 Dar condamnarea să la neant era semnată de el însuşi demult. Dreptul la salvare prin conştintizarea Sinelui şi-l distrusese singur, şi astfel,
 (cf. II, p. 538): “Minuni nu se mai ivesc însă.”
 Fragmente migratoare regresive de remuşcări trec prin el şi pe lăngă el – retrăgându-se, autoabsorbindu-se spre zona dintre lumi, unde, în pauza dintre reîncarnări, se zămisleşte o nouă fiinţă. Fiinţa lui Anti-Miezin nu mai există. Nu prin voinşa sa, ci tocmai drept consecinţă a lipsei totale de voinţă şi conştiinţă:
 (cf. II, p. 538): „(…) dar se ştia el însuşi pe sine, cu toate neajunsurile firii sale, de om lipsit de voinţă, care nu e-n stare să se folosească de darurile cu care e-nzestrat din naştere.”
 Ducându-se înapoi spre Evelina, deci supunându-se Vârtejului-Viforoasa – Principiul-Dharma îşi va conforma nu pedeapsa, ci starea de profilaxie perpetuă. Miezin va fi Anonimul-Neant, respins, prin roţile de tren, din toate încarnările posibilului.
*
 Cazul lui Bucur din nuvela Din valurile vieţii poate fi cuplat dublu: şi cu cel al lui Miezin, dar şi cu cel al lui Tănase din nuvela La răscruci. În cazul al doilea, motivul este Călugărul Agaton (simbolul Centrului celor Trei Religii).
 Existenţa personajului central din nuvela Din valurile vieţii are trei segmente distincte:
 I – Orfanul proiectat pentru Rătăcire încă din startul vieţii  (practic Orfanul-din-Boccea este un proiect ratat al vieţii încă din start) Orfanul care moşteneşte Karma unor părinţi Demoni ai Neantului
 II – Orfanul renăscut, prin adoptarea de către cuplul solar Bucura-Gheorghe. Devine astfel, prin contaminare benefică, Orfanul Solar (Demon transfigurat în Făt-Frumos, prin harul perechii întemeietoare). Se va numi după Mama Sacrală: Bucur - şi se va conforma Principiului Solar. Conformarea aduce liniştea-bucurie în triunghiul nou, proiectat ca serie solară: Bucura-Bucur-Gheorghe. Şi totuşi: răsfăţul  este slăbiciune care permite penetrarea Răului:
 (cf. II, p.305): „Iară Bucur al Bucurei creştea şi se făcea din ce în ce mai neastâmpărat şi mai drăcos (...). Lasă că-l răsfăţa şi Bucura dar îl nărăvea şi lumea cealaltă (...)”. Rezultatul: o fiinţă instabilă şi contradictorie oricând posibil de descentrat.
 (cf. II, p.305): „- Ce să iasă? om ca toţi oamenii, zicea Gheorghe (...) ăsta nu piere zicea dânsa [n.n.: Bucura] când îl vedea că se-nfige-n toate. Se pricepe la toate şi nu se sperie de nimic” [n.n.: dar nici nu învaţă să se sperie de pericolul des-centrării, sau să se bucure de Centru]. „- Dar o să sfârşească în fundul ocnei, ziceau alţii”.
 Cine nu învaţă supunerea la Reperul Cosmic e o fiinţă a cărei fiinţare e primejduită
 (cf. II, p.306): „supus însă şi ascultător nu era Bucur faţă cu nimeni. Stăpânirea nimănui n-o primea, şi asta îi făcea pe unii să creadă că nici însuşi pe sine n-o să fie în stare de a se stăpâni”
 III – Rezultatul străpungerii armurii Principiului Vital: nestatornicia (nu şcoală, nu ucenicie etc.)
 (cf. II, p.308): „(...) numai că voinţa nu-i era statornică (...) năvalnic şi uşuratic.”
 Urmează, însă, o binecuvântată criză de identitate când descopră că părinţii adevăraţi îi sunt Neantul-ticăloşie, Neantul-nenorocire:
 (cf. II, p.310): „<>.
 A fost scurtă această zguduire sufletească, dar în ea s-a perdut veselia zburdalnică a vieţii lui.”
 Important cutremur: datorită lui i se va îngădui prima grăţie divină, o scurtă revelaţie a Lumii-Principiu, a Dharmei – a principiului cu care ar fi trebuit să se contopească. Mântuirea de dincolo, dintre lumi, dacă va fi fost posibilă doar din acestă zguduire a fost posibilă.
 Dar I. Slavici subliniază o altă spărtură în armura lui Bucur: lipsa de credinţă religioasă:
 (cf. II, p.312): „Bucur nu era religios. Nici că avea de unde să fie, căci nici la casa părinţilor lui, nici în şcoală nici în societate nu fusese îndrumat spre religiozitate.”
 Dar tocmai lipsa de religiozitate a lui Bucur capătă şocul, prevestitor al ultimei revelaţii: cunoaşterea cu Agaton, călugărul-pantofar (pas şi plutire). Agaton expune triunghiului Bucura-Bucur-Gheorghe teoria confucianistă, combinată cu atitudinea buddhistă hinayanică şi cu liberul arbitru creştin:
 (cf. II, p.313): „Rânduiala lume e veşnică, dintru-nceput şi de-a pururea neschimbată, dar e supusă schimbărilor viaţa omenească. Ceea ce te pierde nu sunt lucrurile din lume, ci fapta ta, care nu e de mai înainte hotărâtă, şi tot numai fapta ta te mântuieşte. Dacă eşti tare în credinţă şi te rogi în stăruinţă, ai puterea de a înfrunta ispitirile şi faci numai ceea ce e bine, iar dacă te părăseşti pe tine însuţi, mereu spre rele eşti îndemnat. Ceea ce nouă ni se pare întâmplare oarbă e fie bună povaţă a sfinţilor, fie răul îndemn al Necuratului.”
 Teoria faptei atrăgătoare de continuitate în soartă se reflectă în acest al treilea segment al existenţei lui Bucur (care încă numeşte  nebunie teoria călugărului Agaton – cf. II, 313). Ca bărbier, apoi ca agent de poliţie, uşurătatea trecută a lui Bucur atrage:
 a   -   pe fata, uşoară la minte şi morală, pe Zoe;
 b - atrage lejeritatea morală, libertinismul periculos şi versatil, ambiguu şi confuzionant, al legăturii Zoe-Bucur.
 (cf. II, p.322): „Dacă l-ar fi întrebat pe părintele Agaton, acesta ă-ar fi spus că însoţirea dintre bărbat şi femeie e lucru plăcut lui Dumnezeu dacă e făcută cu voia şi binecuvântarea lui (s.n.)”
 Dar uşuraticul e nehotărât în a se supun Legii – divine ori umane. Iar „ţigăncuşa” (statutul demonic, tranzitoriu al Zoei, curiera atelerului de confecţii: deci, ea nu croieşte, nu leagă-coase, ci aleargă orbeşte, sporind entropia în zona existenţei lui Bucur) este tot mai vorace:
 (cf. II, p.325): „Oricât ar fi agonisit el nu era destul ca s-o poată mulţumi pe dânsa”,
 rămâne gravidă, iar copilul nu o face mai legată de casă ci devine prilej de cochetărie şi plimbare-depărtare de Centrul-casă – şi aşa problematic prin concubinaj:
 (cf. II, p.326): „Îi sălta inima de bucurie când se gândea cum să gătească copilul ca pe o păpuşă şi să iasă cu doica după ea, la plimbare”.
 Ambiguitatea e fascinantă, ispititoare: are şi n-are responsabilitate, e casnică şi nu e, are şi n-are copil(copilul e PĂPUŞĂ!), copilul este cu doica, iar ea poate să se comporte ca o femeie liberă – dar, în acelaşi timp libertinajul este atenuat de gravitatea (ludică) a doamnei-cu-copil, mamă şi etern disponibilă amantă, Zoe nu aşteaptă decât ca blestemul karmic al lui Bucur să producă propunerea de a-l compromite pe un om politic: tânărul avocat Aurel Ceocorescu, fiu de senator, intrase în campanie electorală pro-guvernamentală, cu semnele de „crai” încrezut, îndrăzneţ şi cam uşurel.
 Lăcomia lui Bucur, a treia uriaşă fisură a cuirasei, îl va face s-o arunce singur pe Zoe în braţele pierzării morale – înlocuind-o pe fictiva femeie fatală diversionistă cu Zoe ca să câştige 1000-2000 de lei („Majorul îl fixă cu ochii: - La o mie, două de lei, nu ne uităm”).
 Înscenarea compromiţătoare alunecă pe teritoriul versatil – pe care însuşi Bucur l-a creat în jurul său, prin mortalele slăbiciuni ale fiinţei sale – spre aventură galantă reală, cu „buhăitul” (alternativă imorală propusă de Profira lui Ciocorescu) – spre evadare, trădare, lepădare de propriul copil. Ca şi Miezin, Bucur nu are curajul respunsabilităţii.
 (cf. II, p.347): „Ea şi numai ea îl făcuse să-şi părăsească meseria şi să intre în poliţie, unde omul e ispitit la fiecare pas; ea-l împinsese să facă o mulţime de lucruri, pe urma cărora tremura în fiecare clipă.”
 Copilul său propriu, părăsit de mama-Zoe cum a fost el însuşi, Bucur, părăsit de Mama-Neant, pentru a fi/deveni neant, îi reînvie criza identitară ţinându-l la o distanţă, controlabilă încă, de Centrul Sine.
 (cf. II, p.348): „<> răsună iar din adâncime gândul care scurma durerea cea mare a vieţii lui. <>”.
 Da – Neantul este Triumful Demonului asupra Omului. Karma şi Dao se împreunează în fiinţa pe cale de desfiinţare a lui Bucur:
 (cf. II, p.348): „<>”
 Dar există o complicitate şi între ucigaşi, şi între sinucigaşi – deci şi între Zoe şi Bucur:
 (cf. II, p.349): „E o tainică şi nemilos de strânsă legătură între cei ce se ştiu părtaşi la aceeaşi vină, şi acum abia, în mijlocul lumii, a început Bucur să simtă că nu îi este atât de uşor, cum îşi închipuise, amăgindu-se însuşi pe sine, ci greu, parcă peste putinţă, chiar îi este a trăi fără de Zoe”.
 Întors asupra sa ca Sine, el se închipuie ca absent din planul divin al existenţei:
 (cf. II, p.349): „De ce nu m-au lăsat oamenii aceia acolo unde m-au găsit ca să pier atunci?! (…) de ce a trebuit să trăiesc? Aveam vreun rost, vreo menire în lumea aceasta?!”
 Totuşi, lumea are rost cu toţi proiectaţii oameni, fie mântuiţi, fie demonizaţi, karmele lor interpătrunzâdu-se, interinfluenţându-se:
 (cf. II, p.349): „E în lumea aceasta loc pentru toţi oamenii, îşi are dar, orşicare rostul lui, şi fără de el lumea n-ar fi cum e. (...). De unde ştia însă dacă nu cumva sunt multe relele care s-ar fi petrecut dacă n-ar fi fost şi el în lume”.
 Răul necesar? Nu: Lumea conformată prin conflictul dintre Principiu şi Anti-Principiu, între Dao şi împotrivirea faţă de Dao. Obsesia binelui-faptă bună e covârşită, însă, acum, la Bucur, de Orbirea Rătăcitului.
 (cf. II, p.352): „În această lume bătută de valuri şi plină de ispitiri nu mai pot să trăiesc.”
 26 de ani. În ocultism: 2+6=8=cifra Echilibrului Cosmic . Atât are cel ce porneşte spre Sfântul Munte, ca Miezin spre Golgota: ura şi dorinţa de răzbunare, slăbiciunea minţii – îl fac să nu folosească muntele pentru suişul pieptiş, ci pentru suprema prăbuşire a sinuciderii. Nu mai poate vedea Binele-Agaton:
 (cf. II, p.353): „O – cu totul alta ar fi fost viaţa mea dacă n-aş fi fost osândit s-o petrec aici, unde fiecare folosul său îl caută, plăcerea sa o vânează, nimeni nu are milă, toate te ispitesc şi nimic nu te ajută să te stăpâneşti pe tine însuţi, ba eşti uat adeseori în bătaie de joc dacă nu ştii ori nu vrei să te foloseşti de împrejurări ori de neajunsurile altora.”
 În loc de Munte i se impune Corabia lui Noe, Corabia Veterotestamentară, pe Marea Rătăcirilor printre Patimi:
 (cf. II, p.354): „Nicăiri în lumea aceasta nu se poate găsi adunătură ca pe corăbiile din Marea Neagră, şi din partea orientală a Mării Mediterane: levantini, greci bulgari şi albanezi (...) oameni care omoară ori pun foc cu un fel de fală, foarte mulţi trecuţi prin temniţe, tot pătrunşi de gândul că răzbunarea e datorie sfântă şi că făcătorul de rele e unealta prin care Dumnezeu ceartă pe cei vinovaţi, azi pe tine şi mâine pe mine, pe fiecare la rândul lui”.
 Răzbunarea ca datorie sfântă. Făcătorul de rele e unealta prin care Dumnezeu ceartă pe cei vinovaţi. Ce poate fi mai departe de Sfântul Munte al Golgotei mahayanice, al supremei generozităţi, prin autosacrificiul care îmbrăţişează pe toţi oamenii adamici, întorcându-i în Rai? Dar Orbului nu-i poţi pretinde nimic:
 (cf. II, p.355): „El vedea şi aici, în această lume a retragerii şi a căinţei, numai ceea ce era urât şi rău, neistovita pornire spre certuri, îndârjirea cu care-şi susţinea fiecare părerile, îngâmfarea celor mai mari şi încăpăţînarea celor mai mici, patima oarbă cu care erau judecaţi cei de altă părere şi ura neîmpăcată asupra celor de altă credinţă. Nesuferită era viaţa şi în mijlocul acestor oameni, dar încă şi mai nesuferită când şi-o petrecea în singurătate stând numai el însuşi faţă cu sine”.
 Entropia a dus la înfundarea în Labirintul Orbirii – care istoveşte orice voinţă de regăsire, spre recentrare-restaurare a Principiului:
 (cf. II, p.355): „Viaţa sufletească era cu atât mai covârşitoare (...) el se cutremura şi îi venea să fugă, să se ascundă în fundul pământului dar nu putea scăpa: toate erau osândit să le ştie şi să le simtă, pentru toate era nevoit să se judece şi însuşi pe sine nu putea să se ierte; nu mai era în sufletul lui trecut, prezent şi viitor, ci toate se petrecea cu o nemiloasă stăruinţă în fiecare clipă. <<Şi de ce toate aşa şi nu altfel?>> se întreba el (...) se înfigea în mintea sa gândul că trebuie să fie în lume dreptate, că fapta nu poate să rămâie fără răsplată, că din suferinţele lui trebuie să rezulte o faptă de ispăşire”
 Ispăşirea... e atât de orb, încât nu-şi dă seama că, budist vorbind, aceasta şi nu alta este ispăşirea: iadul (înfruntat total) al remuşcărilor – şi demonii priviţi în faţă sunt învinşi.
 Pătimaş, patima i se leagă de Corabia Valurilor de Ură şi Răzbunare – de negura credinţei păgâne, nu de buddhismul mahayanic sau hinayanic, şi, mai ales, nu de creştinism. Cine nu are credinţă nu ştie să pună capăt şi nici nu ştie să-şi folosească patima, pentru a-şi măsura şi învinge păcatul:
 (cf. II, p.356): „(...) ci era cu gândul mereu dus la lumea pe care o găsise (...) ba despre datoria răzbunării (...) nu mai era pornit ca mai-nainte, dar voia cu tot dinadinsul şi din ce în ce mai tare. <>”
 Bunătatea lui funciară la care s-a adăugat influenţa sufletului cuplului Bucura-Gheorghe – îi atenuează, prin pregătire, prin ante-vedere aformelor infernale ale Neantului – căderea:
 (cf. II, p.356): „Îi erau din ce în ce mai dese clipele ăn care se îndoia că trăieşte, şi întreaga viaţă i se părea un vis afară din cale prost, iară moartea o frumoasă deşteptare”.
 Aşa că are revelaţia mării-linişte, a corturilor-corăbii, ale marii migraţii a sufletelor – şi mai ales a icoanei copilăriei, în mijlocul cuplului solar Bucura-Gheorghe. Această frânare a căderii în prăpastia-Neant al Sinelui Pierdut (prin lărgirea fisurilor Armurii Spiritului şi prin irosirea stearpă a forţelor vieţii) – îi dă posibilitatea să emită o frază viziune, în care implică cele două mari secvenţe ale cosmosului:
 I – Lumea Eternă-Paradis: „o, frumoasă e lumea...”
 II – şi conştientizarea bolii cu care Omul Rătăcit intră în Lume, aducând în locul Frumosului – tentativa Urâtului, şi-n locul Binelui Central (Agaton – călugărul-Âthman) – Răul entropic atotdizolvant al spiritului uman: „(...) în care se petrece (s.n.) urâta viaţă a omului.” Ce nu a înţeles din viziune este că viaţa omului este perfect neutrală: urâtă este slăbiciunea, prin care viaţa este ucis, prin depărtarea progresivă, dar constantă, fatală, de Centrul-Principiu.
 Cine ştie... Poate că buddhismul mahayanic ne-ar permite să emitem şi o altă ipoteză mai îngăduitoare, asupra finalului nuvelei: forma moartă a sufletului şi trupului este exclusă de la numa-rupa (fiinţare) în alte cicluri – dar trebuie că esenţa-dorinţa de bine, obsesia faptei bune, icoanele revelate în ultima clipă vor naşte din Teribila Pasivitate a neclintitei mări – un val nou, de data aceasta având tăria karmei Muntelui. Prea sunt multe chinurile şi remuşcările, bătăliile şi curajul de a-şi privi păcatele cu mazimă severitate, de a-şi privi identitatea cu maximă interogaţie, înviorătoare de semantică – pentru ca să nu existe o reacţie benefică a Principiului – printr-o viaţă cu totul înnoită, exclusă dintre valurile efemere – şi situată ca respect al văii faţă de Muntele Autocontemplării... Poate că noi, cel care scriem, suntem prea mult creştin ortodox şi prea puţin adept al Celor Trei Religii. Poate că divinitatea este absolut impersonală, dar ne vine greu să concepem ipostaza aceasta, din perspectiva religiei în care ne-am născut
*
 Povestea cealaltă, din La răscruci – conţine un Ianus Bifrons:
 a – apostol în lume – Andrei, cu reversul: Agaton-Bine, retras din Lume. Acelaşi om, cu două feţe, complementarizate printr-o dramă existenţială. Aceea a dragostei şi a autosacrificiului mahayanic, complet transfigurator. Antiteza la Ianus Bifrons se numeşte Tănase.
 De fapt, de data aceasta avem de-a face cu antiteza pusă în termeni definitivi şi clari: Ştiinţă Profană-Credinţă (ca Ştiinţă Sacră) Om Fenomenal (Rătăcit) Descentrat, Călugăr (Agaton-Binele Suprem) – Centru-de-Neclintit.
 Rigorismul karmic şi impersonalitatea buddhistă din nuvela Din valurile vieţii sunt perfect conformate peste spiritul confucianist al lui I. Slavici. Problema dilematică toleranţă-intoleranţă este eliminată din discuţie. Iar viziunea filosofică este oarecum mecanicistă şi orizontalizantă de lume: fapta bună concentrează şi produce karma bună (consecinţe faste, destin pozitiv) – fapta rea descentrează şi produce karmă rea (consecinţe nefaste, destin negativ şi autodistructiv). Rezultă fiinţă împlinită/vs/Neant.
 La răscruci este nuvela care aduce mult mai multă materie creştină în discuţie. În consecinţă nu lipseşte patosul. Problema de bază, care produce drama, respective echilibrarea şi centrarea fiinţei este aceea a credinţei. Se schimbă viziunea mecanicistă cu una personală, ţinând de impulsurile spirituale interioare (sau de căderea reţelei de tensiune spirituală). Orzontalizarea de tip confucianist şi chiar budist – este înlocuită de viziunea verticalizantă. La temelia construcţiei Sinelui şi a Cosmosului, deopotrivă – este  credinţa. Iar Credinţa, ca temelie, suportă o arhitectură avântată spre cer, spre recuperarea Paradisului – sau, dacă temelia credinţei lipseşte, întreaga arhitectură a fiinţei se prăbuşeşte în  starea de prăpastie (prefigurînd bolgiile infernale) respective în starea de oase-schelet,
 (cf. II, p.265): „(...) curăţite de furnicile harnice” prefigurând temelia unei noi carnalităţi pasionale, sau a unei carnalităţi ascetice, gravitând permanent în jurul (şi în umbra) oaselor-piloni ai Mânăstirii Manolice a Fiinţei.
 După cum se observă – disparea viziunea Neantului perfect indiferent, dispare Indiferenţa Necruţătoare, a unei divinităţi total impersonale (aceasta este viziunea asiatic-budistă): în schimb însă mijesc zorile unei concepţii personalizante vis-à-vis de divinitate şi de relaţia om-divinitate. La fel, groaznica stare de indiferenţă, de păărăsire înafara ciclurilor fiinţiale, înafara speranţei de mântuire – este înlocuită de, cel puţin o păstrare a temeliei-oase (care se identifică, cel puţin la modul simbolic cu potenţialul universal de credinţă pus de Dumnezeu la dispoziţia omenirii). Poziţionarea ex-centrică nu are, drept consecinţă, proiectarea ex-ciclică a fostei fiinţe – ca paria cosmic. Se păstrează premizele (cel puţin vag teoretice) ale unei viitoare intră-ciclicităţi fiinţiale atunci când potenţialul de nădejde şi  credinţă, din Spiritul-Sine, va creşte până la necesarul minim care pune în evidenţă şi funcţiune o fiinţă fenomenal-istorică.
 Nuvela La răscruci debuteaţă cu dialogul dintre doi foşti seminarişti dintre care Andrei se consideră în continuare (deşi, acum ieşea după trei ani de oaste grea „pentru oamenii de rând”, ca sergent-major), intra-seminarist – iar Tănase se considera ex- şi extra-seminarist, deşi fusese în oaste doar un an, ca voluntar. Urzeala dialogului este problema credinţei, care are ca atmosferă stimulativă inocenţa şi sărăcia – în cazul Andrei – iar în cazul Tănase are ca atmosferă inhibitivă pierderea inocenţei şi bună-starea. Se creează astfel, dichotomia creştină îndoială (demonică) – credinţă (nelimitat divină): „Credo quia absurdum” augustiniană
 (cf. II, p.272) „- O fi cum zici, purtarea de grijă a lui Dumnezeu, n-o fi?! nu ştiu! grăi Tănase urmându-şi pe-ndelete drumul; ştiu, însă, că vrednicia omului multe poate să înfrunte.  [n.n.: sunt aici, expluse clar tarele modernismului şi umanismului transpuse în superbia luciferică liberalistă: made self man – făcut prin sine însuşi]
 - Mi-e, parcă, frică să te-ascult, de câte ori te-aud vorbind aşa, zise Andrei [n.n.: onomastica trimite la: păstrător al spiritului viu al catacombelor creştine originare şi al Evului Mediu, căţărat cu nebunia credinţei pe crucile Golgotelor şi pe flăcările revelatoare ale rugurilor, pe teribila forţă de verticalizare a sihăstriei ascetice şi autosacrificiului] nu-i a bine când îndoiala se furişează în inima omului [n.n.: se face simţit izul de chilie augustiniană şi franciscană, neliniştea ambiţioasă şi smerită a căutării Căii, în întunericul lateralelor demonice ale Lumii] – Se vede că şi după trei ani petrecuţi în oaste tu tot popă ai rămas, întâmpină Tănase aşa, mai în glumă.
 - Nu e popia, ci copilăria, răspunse Andrei [n.n.: şi aici se simte combinaţia de a – efuziune inocentă a Vilagos-ului-Luminosului, Şiria podgoreană, cu ceruri deschise spre Dumnezeu şi spre roadele pârguite de soare, în egală măsură -   b – cu rigorismul matern, blând, lent ca apa şi vinul bun – dar intransigent, neînduplecat”.
 Apoi se schimbă registrul – sau, mai exact, se lărgeşte: credinţa nu ţine de educaţia sistematică religioasă – ci de o structură spirituală misterioasă, atemporală, a Răsăritului. Ţine de un cult mai vechi decât preoţia şi decât instituţionalizarea creştinismului: ţine de cultul strămoşilor, de creştinismul primitiv, de respectul ancestral faţă de existenţa şi exprimarea-manifestarea temeinice şi singure adevărate – ale Spiritului. Ţine de copilăria inimilor noastre: adică de climatul social, viu, neconstrâns de convenţii desemantizate – ci eliberat prin Ritualul-cu-Semantică-Cosmică – prin cultul vieţii. Viaţa, bineînţeles, emanată din Principiu, dar Principiul fiind nu ceva abstract, ci viaţa tuturor vieţilor – Dumnezeul-Hristos; Şi totul începe să depindă de opoziţia faţă de un Occident Luciferic, al superbiei umanisto-cosmopolite, al falsei ştiinţe:
 (cf. II, pp. 217-218) „- Tu ştii, urmă Andrei, că în seminar nu prea am fost îndrumaţi spre credinţă şi cei mai mulţi dintre noi vorbeau ca tine, iar după ce am ieşit din seminar, am dat prea adeseori de preoţi sfătoşi, care nu cred ceea ce zic în biserică, şi afară de biserică îşi mărturisesc, cu un fel de fală, îndoielile. Nu! – stărui el – popia nu e! Am primit dimpreună cu întocmirile pusene prea multe din păcatele apusenilor: dezbrăcându-ne hainele părinteşti, neăam lepădat şi de slăbiciunile lor şi ne temem ca nu cumva să nu mai fim socotiţi în rând cu oamenii luminaţi dacă ne vom mărturisi credinţa rămasă din timpul copilăriei în inimile noastre” [n.n.: creştinismul instituţionalizat a alunecat, în Ardeal cel puţin, spre superbia occidentalistă – uitând de creştinismul proaspăt şi veşnic viu şi adevărat – cel originar, aşa-zis primitiv; iată ceva nou: slăbiciunea poate fi şi fapt-realitate pozitivă, atunci când ea ţine de tradiţie: ea nu e slăbiciunea permisivă de păcat, ci este atitudine vie, non-rigidă, ci personalizantă şi comunicantă cu divinitatea. A fi slab, în tradiţie - ar însemna a fi permisiv pentru intrarea Duhului Sfânt al miracolului vieţii adevărate].
 Tănase şi-a pierdut însă inocenţa copilăriei – sau, cel puţin nu dă slăbiciunii inocenţei (o mare formă spirituală) sensul pe care îl dă Andrei „- Nu putem s-o mărturisim [n.n.: credinţa] dacă n-o mai avem”.
 Andrei este, în ciuda aparenţelor, mult mai pozitiv în gândire, tocmai pentru că are, la temelia gândirii, focul nestins, viu în veşnicie, al credinţei:
 (cf. II, p.218) „-  Aş – nu puteţi să n-o aveţi! Nu se pierde credinţa atât de uşor cum ţi se pare ţie căci ea e temelia vieţii din copilărie (...) e peste putinţă să uit zilele acestea ale copilăriei, care dau farmec întregii mele vieţi, şi când mi le reamintesc, trebuie neapărat să se reivească în sufletul meu şi simţămintele de care eram stăpânit atunci: ar trbui să mă înstrăinez de toţi ai mei, s-o uit pe mama şi să mă lepăd de ea pentru ca să piară din mine simţămintele în care ea m-a crescut. Fără credinţă, cu adevărat necredincioşi, nu pot să fie decât oameni cărora săarelui nu i-a luminat anii copilăriei, care nu au avut parte de iubire, copii horopsiţi, munciţi, chinuiţi, iar acestea se fac suflete înhăinate, care nu iubesc ci îşi petrec zilele în vrajbă cu semenii lor. Tu şi eu şi toţi oamenii ca noi trebuie să credem şi să nădăjduim”.
 Şi este, totodată, mai intrasingent şi mai intolerant, faţă de cei care dezertează din snobism sau comoditate spirituală de la paza meterezelor Spiritului de pe meterezele Tradiţiei (ca structură socio-religioasă) şi ale Credinţei (ca structură a temeliei spirituale intime, individuale).
 Din ce spune Andrei, Orfanul, are circumstanţă atenuantă, pentru că aceştia, neavând izvorul personal de iubire alcătuit din iubirea cea dintâi  (iubirea căminului familial), îşi sting repede puţinele resurse spirituale – şi dispar din peisajul Lumii-Paradis ca umbre nefericite(tipul Bucur). Ceilalţi oameni, Oamenii-cu-Părinţi sunt Oameni-cu-Copilărie deci oameni cu Izvor Personal de Aur. Oameni cu Paradisul în ei. Li s-a lăsat în păstrare Paradisul, ei nu au decât să vegheze să nu-l piardă din vedere, să nu orbească neveghind şi să-l ignore. Oamenii-cu-Paradis nu mor (spiritual) din lipsă de resurse originare – ci din neglijenţă şi ignoranţă. Iar moartea spirituală la I. Slavici echivalează cu moartea totală: cu moartea fizică, dar cum am văzut în cazul Miezin şi chiar în cazul Bucur – cu excluderea din toate ciclurile existenţiale. Oamenii-personaje care rezistă până în finalul scrierilor lui I. Slavici, sunt oameni foarte tari. De obicei, oamenii cu credinţă sau oamenii care şi-au regăsit credinţa-rostul ori sunt eliminaţi cu brutalitatea şi necruţarea indiferentă a Naturii impersonale şi total nepărtinitoare – ori rătăcesc pe cărări pustii, ca umbre ale iadului, părăsite unei ciudate şi vrednice de curiozitate dar şi de plâns (sau de reflectat) gestualităţi mecanice inumane (adevărate muzee ale umbrelor).
 (cf. II, p.220) „Nu, Tănase, trai binecuvântat şi fără de credinţă şi sufleteşte mort mi se pare omul care şi-a pierdut credinţa”
 A se observa că Andrei pune problema existenţei omului cu credinţă – ca existenţă răbdătoare, căci este existenţă dirijată. Numai cel cu credinţă tare, însă, are dreptul să se lase în seama „dirijării” divine, căci el, cel cu credinţă presimte, intuieşte, fie şi ca pe umbre ale luminii traseele semantice ale planului divin. Numai el, omul cu credinţă autentică şi tare are acces la această boare a eternităţii exprimată în traseele semantice ale Lumii-Paradis:
 (cf. II, p.220) „Ce făceam eu, dacă nu era în sufletul meu credinţa că aşa vrea Dumnezeu care ştie mai bine decât mine ce mi se cuvine şi-mi pune pedeci ca să mă îndrumeze pe calea ce măa croit?”
 Andrei însă, spre deosebire de Orfanul-Bucur, nu doar că avea Mamă Bună, (şi-şi ştiuse şi Tatăl) – dar avusese în casa copilăriei educaţie religioasă.
 Sunt în această nuvelă trei răscruci: două răscruci individuale – şi una mondială, comună întregii umanităţi a ultimelor veacuri.
 Ispititorul (în cazul de faţă Băltac) se dovedeşte, încă o dată că nu poate descentra decât ceea ce este deja des-centrat, deci nu ispita exterioară produce catastrofele în lume ci slăbiciunea spirituală interioară: Tănase cel neînvăţat întru ştiinţa sacră, lipsit de credinţă încă din startul vieţii – va cădea. Pe când Andrei, con-centrat asupra ştiinţei sacre încă din startul vieţii – va fi încă mai puternic proiectat în Centrul Primordial al Principiului – şi transfigurat în stihie divină: CĂLUGĂRUL AGATON – binecuvântat de părintele Hariton, bătrânul arhiereu”:
 (cf. II, p.264) „Dumnezeu îndrumează numai pe cei ce-l au în sufletele lor!”
 Să analizăm pe scurt cele trei răscruci:
 I – Tănase, cel care prizează greşit la Principiu şi la forţa ce-l leagă pe om de Principiu – credinţa, va irosi rapid, în mişcări scurte şi haotice, profund entropizante, energia  ingenuităţii divine originare (a copilăriei, cum o numeşte Andrei). Tănase se întoarce la casa părintească, găseşte un Tată înstrăinat de Casă, cu drumuri la o Văduvă (lipsă spirituală şi nesaţ, în vârtej coborâtor, demonic): Ghiţă Chelarul nu mai e gospodar, ci analist al Lumii Corupte de Demoni. Tănase, bizuindu-se pe tinereţea lui, preia gospodăria, dar aliindu-se cu mişelia, cu zona versatilităţii, instabilităţii morale: zona demonului ispititor Băltac (Mlaştină-Baltă, imposibilitatea de primenire, interdicţia accesului la  izvoarele primare primenitoare, la Icoana Paradisului-Lume). Tot ce intreprinde este contradictoriu şi ambiguu: într-o primă fază, Tănase (ca şi Ilie Rogojinaru, al lui Rebreanu – când vorbeşte despre ţăranul român) afirmă că:
 (cf. II, p.239) „Românul e leneş şi netrebnic, că munca pe care o face el e proastă şi de aceea rău plătită, că abia o mică parte din an şi-o petrece muncind, că e flecar şi mincinos.”
 Apoi când banii şi relaţiile lui Băltac fac ca lucrarea lucrătorilor din pădure să aibă rost şi spor, Tănase îşi schimbă diametral opinia:
 (cf. II, p.251) „Nu! N-avusese Tănase dreptate când zicea că e leneş românul şi flecar. Acum, când stătea ziua toată în mijlocul oamenilor, şi lucra împreună cu dânşii era din ce în ce mai mult cuprins de simţământul că sunt nesecate comorile lui de viaţă şi că mare mulţumire e să le fii aproape şi să le deschizi inimile.”
 Ba, Tănase, scăpat de cercul Răului imediat, se avântă a face şi remarci generoase şi generalizatoare, care, pentru moment, îi transcend situaţia individuală aducându-l în prejma condiţiei comunităţii-neam:
 (cf. II, p.252) „Pus o dată în mişcare – îşi zicea el adeseori, poporul acesta merge, merge tot înainte, şi departe o s-ajungă”
 Legat, însă, prin Băltac şi prin propria lui slăbiciune şi necredinţă statornică de istorie, de fenomenalitatea versatilă, cameleonică, iluzorie, se prăbuşeşte social şi spiritual odată cu prăbuşirea guvernului. Nemaiavând relaţiile social-guvernamentale corupte şi corupătoare – cuplul Băltac-Tănase pierde exploatarea pădurii. Băltac, devenit, între timp, cumnatul lui Tănase, având-o ca soţie pe Ileana, sora lui Tănase şi logotnica de suflet a lui Andrei – se leapădă de Tănase - şi Tănase se prăbuşeşte – nu doar în ruină financiară, ci, mai ales, în ruină moral-spirituală. De fapt se prăbuşeşte unde era dintotdeauna, lipsit fiind de credinţă. Tănase nu poate trece de răscrucea unde valabilă, ca monedă sacră, semn de trecere la un stadiu spiritual superior – e doar credinţa.
 II – Cu Andrei, lucrurile stau tocmai dimotrivă. Andrei este construit din slavici ca om cu o forţă spirituală teribilă. Băltac nu e pentru el demon, ci maestru:
 a – se împrumută de la Băltac, pentru a-şi termina studiile teologale – dar dându-i banii înapoi, în mod onorabil, la timpul potrivit, stârneşte mirarea şi dovedeşte neputinţa demonului asupra celor demni şi tari pe poziţiile comportamentului  corect şi moral (confucianist)
 b – pe Ileana i-o cedează lui Băltac, tot în virtutea necesităţii păstrării ordinii şi rigorii – dar şi în virtutea sacrificiului de sine de tip cristic ori buddhist mahayanic – necesar pentru a-i linişti – alina şi echilibra-mântui pe ceilalţi. Auzind că scrisoarea trimisă lui Băltac dimpreună cu banii şi având un post-scriptum (de altfel eminamente neutral şi convenţional şi deloc pasional-sentimental) i-a stârnit amintiri dureroase şi remuşcări Ilenei – care a avut drept consecinţă tulburări în relaţiile familiale cu Băltac şi Băltac-Ghiţă Chelaru (tatăl fraţilor Tănase-Ileana) şi că Ghiţă Chelaru ar fi spus: (cf. II, p.260) „să-mi lase fata în pace şi să nu-i strice casa” Andrei apelează la cele mai oneste şi teribile forţe ale spiritului său  - şi produce autoeliminarea sa din lumea fenomenală – transfigurarea din Andrei (pământeanul apostol) – în AGATON-CĂLUGĂRUL, Centrul-Munte al Lumii, Âthman şi Brahman totdeodată:
 (cf. II, p.260) „Eu?! Eu îi stric casa?! O, Doamne, dar cum i-o stric?! Ce-am făcut şi ce fac ca să i-o stric?! Nu cumva e destul să mai trăiesc şi eu în lumea aceasta ca să i-o stric?!”
 Şi şi face totul: trece în zona CĂLUGĂR-CENTRU-AL-ORDINII-SACRALE-A-LUMII. Iată întăririle de Logos ale părintelui Hariton pentru a-l face pe Andrei să treacă de răscrucea fenomenalităţii – prin Cheia (schit şi simbol al tranziţiei-transfigurării taborice: SCHIMBAREA LA FAŢĂ – ANDREI -AGATON) spre Muntele Sfânt:
 „Ridici slujba dumnezeiască luând parte la ea (...) Inima ta e far nestins, care-şi revarsă lumina departe şi le arată calea mântuirii celor ce rătăcesc prin noianul întunecat al vieţii (...). Nu dintr-o clipă de deznădăjduire, ci din îndemn statornic îţi este luată hotărârea (...) niciodată nu vei şovăi, niciodată nu te vei căi, ci totdeauna te vei simţi fericit de a te fi dat întreg Domnului ca să mângâi pe cei ajunşi la deznădăjduire şi să dai prin tăria credinţei inimilor slabe tărie (...). Îţi dau binecuvântarea mea şi te sfătuiesc numai să nu-ţi prelungeşti şederea la Cheia, ci să pleci cât mai curând, cel mai târziu înainte de Paşti [n.n.: zona transfigurării este marcată cu maximă exactitate], la Sfântul Munte.”
 S-ar zice că, după transfigurare, Agaton-Andrei, Călugărul-Centru-al-Lumii, Călugărul-Munte, (de fapt încă nu depăşise Cheia) a înregistrat prima înfrângere considerabilă: neputinţa de a-l salva, spiritual şi existenţial, pe Tănase, care, după ce vine sub fulgerele Sfatului Agatonic – „îşi pierde urma” într-o sinucidere prelungită într-un descensum ad inferos: 
 (cf. II, p.265) „(...) şi abia vara viitoare ciobanii au dat în fundul unei prăpăstii adânci de oasele lui”. În realitate, locul din prăpastie îi era dedicat, pregătit încă de la începutul iluzoriei sale vieţi. Căci lipsa de credinţă nu poate fi suplinită nici măcar de Călugărul Lumii. Călugărul Lumii este izvor de ordine sacrală – dar dacă nu ai tu, în tine, duh sfânt, călugărul Agaton nu are ce ordona. Călugărul Agaton nu ordonează Golemi , ci oameni. Or, Tănase se dovedeşte a fi un biet Golem, căruia demonul Băltac îi suflă de pe frunte prima slovă a cuvântului ebraic viaţă – şi el, Golemul se face iar, fărâme de ţărână.
 Tănase îi spune lui Agaton [n.n.: Andrei transfiguratul în Călugărul-Munte, Călugărul-Paznic al Centrului Lumii]: (cf. II, p.264) „ştiinţa (...) a omorât în mine credinţa!” – şi Călugărul Lumii pune la punct problema cu „ştiinţa” (pseudoştiinţa profană):
 (cf. II, p.264) „Minţi, nenorocitule, şi-ţi spurci buzele grăind vorba de ocară (...). Dumnezeu nu e numai putere şi izvor nesecat de puteri, ci totodată şi lumină nestinsă şi ştiinţă a toate. Cu cît mai multe ştim, cu atât mai în adânc pătrundem tainele firii, cu cât mai multe înţelegem, cu atât mai mult ne apropiem de fiinţa dumnezeiască, cu atât mai vârtos ni se-nalţă inima spre Dumnezeu, cu atât mai îndeplin îi cuprindem cu mintea fiinţa atoatecovârşitoare. Nu pentru că ştiţi multe, ci pentru că orbecăiţi prin întunericul neştiinţei voi cei ce aţi învăţat câte ceva, v-aţi înstrăinat de legea părinţilor voştri. Învaţă, Tănase, învaţă mereu, ca să te luminezi şi să-ţi întăreşti inima. Bucură-te de lumina Soarelui ca să vezi scrutând cele de dimprejurul tău, iar nopţile aprinde-ţi opaişul şi citeşte mereu, ca să te luminezi prin învăţătură şi să ajungi la cunoaşterea veşnicului adevăr.
 În concluzie, este o iluzie vinovată de superbie, confuzia dintre  ştiinţa profană şi ştiinţa sacră. Nu de ştiinţă se prăbuşesc moral-spiritual oameni şi lumi – ci de lipsa adevăratei Ştiinţe  - care este forţă divină de recentrare a Fiinţei, de redescoperire în Lume a stării de Paradis. Dumnezeu e Ştiinţa Supremă – „lumina nestinsă şi ştiinţă a toate”. Nu ni se încrâncenează şi ni se micşorează forţele sufletului de învăţătură – ci de proasta învăţătoră, de comoditatea pe car o punem în actul de învăţătură, irosind esenţa învăţăturii. Nu cartea  îl înnebuneşte pe om – ci proasta înţelegere a resurselor de duh ale cărţii. Nu trebuie să ne dăruim, din comoditate, cărţii, ci săţl căutăm în ea pe cel ce nu poate fi pus în nici o pagină. Nu ne smintim din învăţătură multă, ci din confuzia cantităţii cu calitatea. Nu multe cărţi, ci mult duh al Cărţii Dumnezeieşti. „Aprinde-ţi opaiţul şi citeşte mereu” – nu rânduri diverse, disjuncte, înstrăinându-le prin calitatea sporită, de propriul lor duh şi de propriul tău duh – ci: stăruieşte şi aprofundează, reia de la RĂSCRUCEA spirituală pe care nu ai învins-o – şi stânge-ţi, concentric, forţa de a învinge răscrucea. De a transfigura orice carte în Biblie, pe tine în Călugărul Lumii – şi, mai departe, pe Călugărul Lumii în Muntele Golgota: SUPREMA SUFERINŢĂ, pentru Suprema şi Absoluta Mântuire
 III – în acest registru trebuie adusă şi discuţia despre a treia răscruce – răscrucea existenţială a epocii şi zilelor noastre.
 Cel care deschide, cu forţă şi dezamăgire, cu înfrângere şi miros de Neant, discuţia aceasta este Ghiţă Chelaru, justificându-se în faţa finului Tănase pentru înfrângerea sa spirituală. De vină este modernizarea lumii – căci duce la secarea resurselor vii ale lumii şi oamenilor şi la pervertirea demonică a relaţiilor dintre oameni. De vină, în consecinţă, sunt relaţiile noi, de corupţie generalizată a structurii societăţii, de sus şi până în profunzimea mentalităţii de masă. Căile ferate şi telegraful sunt făcute nu pentru înlocuirea oamenilor, ci pentru lăcomia atotcuprinzătoare, atotdevoratoare, ipocrită şi perversă, veşnic nesătulă, a unui grup de oameni: NEGUSTORII LUMII. Lumea şi-a stricat ritmurile şi rosturile, pe cele ancestrale şi sănătoase, pentru că erau în armonie cu ritmurile cosmice – ascultând de alte ritmuri şi alte rosturi, care nu fac decât să îngâne ritmul sunetului banilor, căzând în buzunarele şi sertarele băncilor MAMONELOR LUMII. Sub impresia că e mai ieftin – cantitatea spolierii se transformă în calitatea demonică a înjosirii şi aneantizării valorilor, stabilite tradiţional, ale lumii umane ale relaţiilor umane. Fiecare nenorocit de om simplu e ispitit să intre în marile structuri ale economiei mondializate – pentru a-şi trage un profit foarte problematic şi iluzoriu, rupându-se astfel de prieteni/prietenii, stricând omenia dintr-însul, în favoarea stării de lacheu sclav al trusturilor impersonale şi necruţătoare, atotzdrobitoare în ritmul demenţial al spolierii/exploatării pânăla secarea totală a resurselor lăsate de Şumnezeu, ca evidenţe ale lumii fizice. Valorile morale dispar în această Viforniţă a Neantului, în acest Labirint perfid al forţelor Răului Distructiv, dezlănţuite global, mondial. Cinstea e prostie. Oportunismul bate Înţelepciunea. Toţi se închină Zeului Ban, VIŢELULUI DE AUR, şi preoţilor săi, de tipul Mlaştinii Ispititoare-Băltac:
 (cf. II, pp.233-236) „În cărţile voastre îi huleşte (...) dar în lumea cea adevărată nu mai cercetează nimeni cum te-ai întărit, ci te saltă dacă ai stare şi te socoteşte nemernic dacă nu ai ştiut să te foloseşti de împrejurări ca să ţi-o faci. Da, de când cu telegraful şi cu calea ferată, nici nu mai e chip să-ţi faci prin muncă cinstită vreo stare mai însemnată, şi noi ce mai înainte învârteam treburile, tânjim muncind în sec. Ce treabă mai pot să fac eu, cu cele două-trei miişoare ale mele când mişună prin sate agenţii străinilor cu sute de mii şi le adună toate ca să le ducă cu caela ferată?! Acolo unde eu trebuie să caut ca să-mi găsesc socoteala, un câştig de zece bani, ei se mulţumesc cu două parale, fiindcă, la sutele lui de mii, două parale fac mult. Îmi urcă dar preşurile şi mă dă la o parte.”
 Din păcate, Ghiţă Chelaru devine, treptat, agentul „moral” al lui Băltac: Tănase cade în gheara lui Băltac, evident, în primul rând pentru că e prost croit pe dinăuntru – dar mult ajută şi pesimismul luciferic al discursului tatălui – care impune unei evidenţe (false pentru iniţiaţi dar foarte urgente şi impresionante, pentru neiniţiaţi) valorile inversate demonic ale lumii. Îi spune surorii sale, Ileana, ca s-o mângâie de pierderea lui Andrei, în favoarea respingătorului Băltac:
 (cf. II, p.255) „Nu vezi tu că om e-n lumea aceasta numai cel ce are detul şi cu prisos? Noi ceilalţi alergăm şi ostenim, ne căciulim în faţa lor, râdem când ne iau în bătaie de joc, ne terfelim înşine pe noi.”
 Nu că ar fi şi crezând în vorbele sale, dar Tănase cel necredincios în Dumnezeu, fără Reper Moral – n-are alte vorbe pentru că n-are alte repere valorice. E prea slab şi comod, pentru a aprofunda lumea lui Dumnezeu, ca pe Cartea lui Dumnezeu. Acest lucru, îl va face în locul lui, Călugărul Lumii, Agaton-Andrei, readucând fiinţa umană, individual şi comunitar-mondială, în Centrul ei real – obligând-o, la modul riguros-confucianist să se aşeze, ca moara lumii „pe măsele”:
 (cf. II, p.263) „Nu grăi de rău pe oamenii cu care trăieşti, îl înfruntă Agaton – şi nu te plânge de timpul în care te-ai ivit. Nu e adevărat ceea ce zici, că toate nu numai spre rău, ci mai spre bine de cum au fost sunt pornite în zilele noastre. Oamenii răi şi nemernici, însetaţi de câştig şi porniţi spre răutate, au fost pretutindeni şi totdeauna, şi dacă e adevărat că azi sunt la noi mai mulţi decât aiurea şi-n alte timpuri, cu atât mai vârtos ies la iveală cei cu inima curată, care prin bune silinţe şi prin muncă cinstită numai, ţin să se ridice. Dacă e adevărat că sunt rari aceştia, ei sunt cu atât mai preţuiţi, şi n-ai decât să stărui în rândurile lor pentru ca să mergi cu pas încet, dar sigur, înainte. Nu te plânge (...) ci căieşte-te, căci nu în munca ta cinstită ai fost lovit, ci fiindcă ai râvnit să ajungi prin mijloace necinstite la un câştig mare. Trist ar fi dacă ai fi luat din izbândă îndemnul de a stărui în calea ce-ai apucat. Cine te-a pus să te însoţeşti cu oameni pe care în atâtea rânduri i-ai socotit mişei?
 (…) Trage învăţătură din suferinţele prin care treci şi roagă-te lui Dumnezeu să-ţi dea tărie ca să stărui de aici înainte în căile pe care totdeauna le-ai socotit bune. (…) Bucură-te de lumina soarelui ca să vezi scrutând cele de dimprejurul tău, iar nopţile aprinde-ţi opaiţul şi citeşte mereu, ca să te luminezi prin învăţătură şi să ajungi la cunoaşterea veşnicului adevăr.”
 Non multa, sed multum. Teoria elitei spirituale necesare pentru salvarea lumii/lumilor îşi găseşte încă o dată prin Slavici, confirmarea. Lumea are, prin voia lui Dumnezeu, spirite tari, pe temelia cărora construcţia paradisiacă se întemeiază şi va rămâne, în veci, singura evidenţă reală. Cine se întovărăşeşte cu spiritele tari-benefice – câştigă adevăratul câştig. Cine se întovărăşeşte cu mişeii lumii se autodistruge. De fapt,  alegerea tovarăşilor de vădire a Sfintei Mănăstiri Manolice este criteriul de selecţie a oamenilor - faţă de Neghina Golemilor. 

*
*        *


Capitolul III: Din nou, despre Călugărul Lumii. Natura-Purgatoriu.  Crucea cu două feţe. Pământ şi Apă. Miracolul Trandafirului.Leacul Lumii şi Falsa Ordine. Bărbat-Femeie..
O viaţă pierdută – o viaţă câştigată

1 – Călugărul şi Iubirea. Iubirea Dharmică
 Uneori, personajele lui Slavici par a fi mânate de grele patimi, în acţiunile lor. Fals. Din pricina ordinii exterior-sociale pervertite, ordinea reală, conformă cu Principiul-Dharma, s-a retras în interior. De-acolo, din interior, această ordine autentică, firesc-cosmică, se zbate spre o exprimare-impunere şi  in exterior.
 Nimic din ce fac aşa-zişii „pătimaşi” ai lui Slavici nu iese în afara normalului fără a fi sancţionat în cel mai aspru şi înalt grad. În schimb, aşa-zisele „happy-end”-uri sunt tocmai expresii ale triumfului Normei Autentice (refugiată în interior, în zona spirituală) asupra entropiei exterioare sau asupra ritualului falsificat care s-a impus,   prin impostură în ezteriorul social. Orice patimă care nu are legătură cu firescul, naturalul, dharma cosmică, este plătită cu viaţa – fie şi dacă este cazul unui joc, prelungit din copilărie în adolescenţă (cf. Gogu şi Goguşor, în care Gogu, pentru că a continuat jocul copilăriei dharmic – cu tovarăşul său de joacă Goguşor, fiul spălătoresei, şi în adolescenţa petrecută în armată, este sancţionat cu moartea: căci ce era dharmic în copilărie, devine anti-dharmic în adolescenţă. De menţionat că mama frivolă a lui Gogu este un Golem – care se-mbracă în negru, pentru toată viaţa – pentru că-i stă bine, nu pentru că l-a iubit corespunzător pe copilul ei – Gogu. De fapt, Slavici o pune să poarte doliu după propria existenţă de femeie-nonfemeie, de mamă denaturată, fiinţă antidharmică. 
 Nimeni nu ispăşeşte şi nu poartă doliu după altcineva: fiecare îşi ispăşeşte-împlineşte propria karmă, doliul îl porţi prin tine, în tine  -  sancţiunea este personală şi iniţiatică, uneori: moş Mărian, din O viaţă pierdută , nu poartă doliu după fiica Sevasta, care s-a sinucis. Moş Mărian, ca-ntr-o tragedie din vremuri apuse, străvechi  -  după ce a gătit-o conform ritualului străbun, dă foc casei, cu tot cu cadavrul „grijit” al fetei -  şi pleacă, mânând Calul  Psihopomp, într-o regresie mitică (cf. I, p.125) „fără ca să mai privească înapoi.” Sevasta-fiica a plătit cu viaţa (prin sinucidere) îndoita patimă anti-dharmică: a-dragostea maladivă faţă de un bărbat care n-o merita, dintr-o clasă socială sus-pusă (Iorgu Stroienescu); b-slăbiciunea beţiei, prinsă tocmai pentru a estompa (fără succes) patima oarbă, iraţională, faţă de Iorgu cel sus-pus  -   de fapt, sclav al unei ordini sociale falsificate, care ordine nu-i permitea să respecte iubirea curată, din pricina deosebirii de rang social (dar nu şi moral  - decât în sens invers!). Tatăl-Moş Mărian stătuse la oraş, în regat, deşi ştia că Ardealul e matca fiinţei lui dharmice(cf. I, p. 97, unde moş Mărian îi spune lui Costan [flăcăul cu care împarte„grajdul de vizitiu”]:”Şi după ce îţi vei fi adunat parale, întoarce-te acasă, căci astă lume de aici nu e de seama noastră”  -  adică, nu respectă dharma cosmică, aşa ca în Ardeal)  -  stătuse doar de dragul unei eventuale, foarte puţin ipotetice, salvări, prin re-echilibrare, a fiicei-Sevasta. Moartea Sevastei nu doar îl eliberează în acel regressum ad uterum  -  ci îl iniţiază în taina dharmică a vieţii şi morţii, a sancţiunii necesare, implacabile, pentru încălcarea dharmei. Experienţa este cutremurătoare, dar moş Mărian mai învaţă încă, după 41 de ani pierduţi, de viaţă (depărtat de Uterul-Ardeal)  - şi află că trebuie să înscrie şi tragedia aceasta, a sinuciderii unicului său copil, în seria karmică şi dharmică a vieţii sale. Este datul unui iniţiat autentic, Iluminatul Buddha, Anonimizatul Cosmic  -  să fie calm, şi să-şi insereze în structura karmică şi dharmică, cu linişte şi seninătate, Legea, sub aspectul ei cel mai tragic, dar şi cel mai pilduitor, ca necesitate:
 (cf. I, p. 125):”Un bătrân liniştit, nepăsător şi senin la faţă, şezând pe o ladă împodobită cu flori tăiate în lemn, ţine frânele şi îşi lăsa calul în draga lui voie”. „Ţinutul frânelor” şi, aparent paradoxal, „lăsarea calului în draga lui voie” -  este expresia intrării de bună-voie în „sclavia”, singura eliberatoare!  - a Dharmei Cosmice!
 Lada de zestre s-a transformat în sicriu, în asumarea logică, fireacă, a morţii-continuitate a vieţii  -  ca şi călugărul Hariton, din nuvela Pe povârniş, care dormea în sicriu, cu un picior în lumea asta şi cu un picior în lumea cealaltă, în care Golgota se înscrie într-o oră-ciclu existenţial. Calul lui moş Mărian este expresia dinamică a Golgotei  -  viziunea lui moş Mărian: moş Mărian are calul mereu în faţă, ca rezumat al vieţii sale, trecute şi viitoare, asumată de plin iniţiatic.
                                                                    *
 Modelul Iubirii Dharmice este oferit de povestirea Dar din prisos (cf.II, p.563),  în care apare, din nou, ca o constantă mistică, figura Călugărului Lumii: Călugărul Anania. Patima iubirii este perfect sublimată, prin rarefierea ei:  a- datorată depărtării-nevederii secret-idealizante a fiinţei iubite; b- datorată istoricizării-prelungirii  -  repartizării, de fapt, a patimii, pe parcursul a peste 7 decenii de viaţă, timp în care Anania nu şi-a văzut Iubita Dharmică (Unicitatea Erotică Complementară) şi prin călugărirea lui Anania  -  acesta autosacrificându-se spiritual în favoarea comunităţii umane rău-voitoare, pervertite, mincinoase, recalcitrante (sub aparenţa “ascultării” şi “admiraţiei”, ascunzându-se egoismul cel mai josnic).
 Supunerea sa totală la rigoarea morală, la  comportamentul ascetic (care sublimează, subtil, inconştient, patima tinereţii, prelungind-o, ca izvor de energie dharmică al întregii sale vieţi pământeşti )  -  duce, conformitate cu legea dharmică, la întâlnirea târzie, în zona purificată de patimă a bătrâneţii. Cei    doi se întâlnesc în zona BĂTRÂNEŢE ca în zona Paradis: nu mai au vor sau nu mai au curajul şi nedelicateţea să-şi reproşeze, nici măcar să-şi întrebe partenerul, despre accidentele fenomenale ale vieţilor lor total paralele, în istoria Pământului:
 (cf. II, p. 568)”Cu cât mai mult stăteau însă împreună, cu atât mai vârtos se temea ca nu cumva s-o jignească, puindu-i întrebări la care îi era greu să dea răspuns”.
 Întâlnirea lor nu e artificială, ci este firesc eterizată, purificată prin practica vieţii, îndelungată  şi însuşită ca dharmă cosmică. De aceea, iubirea lor, purificată total de reziduurile accidentelor fenomenal-istorice, ale patimii iraţionale  -  iubirea lor este încărcată de un har şi de un mister suprafiresc. Ei sunt legaţi, acum, prin lumina veşnicului amurg, în care plutesc scăldaţi amândoi. Ei sunt Tristan şi Isolda purificaţi de Pământ, de istorie conjuncturală, de Marc etc. Ei sust perechea primordială, în curs de re-androginizare, de tip paradisiac. Totul, în această formă sublimă de eros, este autosacrificiu, dăruire spirituală senină şi supremă, peste firea umană:
 (cf. II, p. 569)”Nimic nu era pentru dânsa prea mult; orişicât de multe ar fi fost, ei nu îi erau destule; toate din îndemnul inimii erau pornite, cele mai grele, întocmai ca cele mai uşoare, din prisos le dădea.”
 Iar el, sleit de porturile inumane, acceptă, nu pasiv, nu egotist  -  ci dintr-o dinamică interioară, superioară, a delicateţii actului de a primi: “El nu le-ar fi voit aceste, dar le primea toate pentru mulţumirea ei, căci nu e răutate mai mare decât să nu primeşti binele ce ţi se face din gând curat”.
 Regretul vieţii pierdute de el este imediat readus în limitele severe şi fireşti ale dharmei, de către remarca ei, referitoare la supremaţia expresiei spirituale a faptei bune, pornite din îndemnuri curate:
 (cf. II, p.569)”-Ce-am pierdut! – îşi zise. Stearpă mi-a fost viaţa. – Îţi faci, zicând-o aceasta, o mare nedreptate. Roadele vieţii omeneşti sunt gândul bun şi faptele pornite din îndemnuri curate.”
 Atenţie! Dharma Cosmică nu admite nici nedreptatea faţă de tine însuţi!
 Şi totuşi, ei se întâlnesc în iubirea sublimă  -  pornind din două direcţii iubitoare diferite, dacă nu opuse esenţial: el vine dinspre “iubirea de oameni din care porniseră faptele şi gândurile bune”(eros buddhist-mahayanic)  -  iar ea vine dinspre “fireasca iubire către cei ce-ţi sunt mai apropiaţi sufleteşte”(un fel de confucianism eterat-sentimentalizat).
 Dar, se pare, iubirea curată, pornită din inima Dharmei Cosmice  -  nu poate avea natură diferită -  şi finalitatea este a deplinei împăcări spirituale întru lumina-lumânare şi întru logica vieţii-moarte:
 (cf. II, p. 569)”Pătrunsă de iubirea aceasta, ea a stat neistovită la căpătâiul lui, până ce n-a ajuns să-I aprindă lumânarea şi să-i închidă ochii”.
 Deşi finalul pare a fi al datoriei confucianiste  -  el este, totuşi, ca final, sugestiv pentru imediata hierogamie totală, de după punctul final al povestirii. Căci ce rost lumesc ar mai avea Ea, ieşită din Cetatea-Centru  -  Mânăstirea unde a aprins lumânare, în locul luminilor ochilor lui? Lumânarea este metafora fiinţei Ei, Fiinţa Feminină Dharmică, ce-l arde, în Ea, şi pe El  - realizând re-contopirea în Androginul Paradisiac.
*

2-Natura-Purgatoriu

 Natura este Paradis  - în raport cu Dumnezeu, cu iniţiaţii, în raport cu acel natura naturans, intrinsec oricărui spaţiu sacru. Dar, în raport cu neiniţiaţii, ea poate fi:
 a-o entitate inexistentă şi indiferentă;
 b-revelaţie fulgurantă (cum am văzut în Pe povârniş şi în Din valurile vieţii);
 c-purgatoriu, în care dospesc şi se pregătesc forţe mistico-dharmice, care să-i susţină pe oamenii necorupţi moral (decât accidental, nu printr-o vină organică, sau karmic-catastrofală) -  spre a-i ajuta să se autoextragă din Mlaştina-Băltire a Păcatelor Umanităţii prost socializate (non-comunitarizate, continuul refuz al intrării în starea de comuniune spirituală  - stare care ar facilita evoluţia spirituală a planetei Pământ).
 Acest din urmă refuz este prezent, mai ales, în nuvela Nuţa  -  dar este pregătit de nuvelele de tinereţe, de tipul Gura satului ori La crucea din sat. Ultima, însă, aduce aminte de revenirea la dharmă prin crucificarea de tip creştin-pământesc, crucificare pe o cruce cu două feţe  (adaptată la  condiţiile lumii pământeşti), zis modernă. Pe o cruce de piatră, de o parte şi de alta, se împlineşte-transcende iubirea cuplului rural (curat moral) Bujor-Ileana  -  şi tot pe o cruce de piatră, răsturnată (deci cu o faţă la pământ, la Femeie), se reordoneazăîn visul care precede moartea, fiinţa maicii Teofana, care, până atunci, respinsese smerenia, drept componentă a atitudinii umane, în raport cu dharma.
 Crucea culcată, crucea umanizată, crucea cu două feţe  -  nu încetează de a-şi face datoria miraculoasă, de a uni ce trebuie unit, de a despărţi ce trebuie despărţit (şi de ce anume trebuie despărţit), de a reordona ceea ce trebuie reordonat: maica Teofana, din nuvela Împăcare (cf.II, p. 478)  - nu poate admite să se smerească, într-o împăcare cu fiul (ajuns cu carte   -  pentru care ea pretinde că şi-a sacrificat viaţa) şi cu nora  -  care n-ar fi chemat-o la nunta lor şi, zice ea, ar fi fost în stare s-o pună la masă în rând cu slugile. Apare, din nou, CĂLUGĂRUL LUMII, Re-Centralizant, READUCĂTOR AL CONŞTIINŢEI Dharmei Cosmice  -  părintele Hariton, care revelează, în comportamentul ei, aparent îndreptăţit  -  superbia şi egoismul:
 (cf. II, p.482)”Un semn învederat că nu din dragoste curată ai alergat şi-ai ostenit, ci râvnind ca prin el să te ridici însăţi din ce în ce mai mult(…). Părintele iartă(…) mama le iartă toate, când îşi vede copilul ajuns departe. Şi dacă nesuferită-ţi este viaţa, nu suferi pe urma celor săvârşite de dânsul(…), ci fiindcă nu ai iubit îndeajuns pentru ca să treci cu vederea neajunsurile fiului tău, să ierţi şi să te împaci, nu atât cu el, cât cu tine însăţi(…). Nu te iartă cerul dacă nu eşti iertătoare, şi nu te primeşte pământul, fără ca să te fi împăcat. Ori nu cumva ai fi voit ca el să te puie în capul mesei, pentru ca să te facă de râsul celorlalţi meseni, cu care nu erai în stare să te potriveşti nici la vorbe, nici la port, nici la apucături?!”
 De observat clara tentă confucianistă a discursului lui Hariton: mama (părintele, în genere), chiar dacă e cea mai  apropiată rudă de sânge a copilului  - trebuie să păstreze, în lumea socială (expresia: comunitatea de la nuntă) respect faţă de ierarhizările sociale (care devin ierarhizări comportamentale, de logos etc.)  - altfel, se face de râs. Respectăţi părintele  -  dar respectă, în primul rând, ierarhiile comportamental-sociale ale lumii  - pare a zice Slavici, prin gura lui  Hariton.
 Natura devine, atunci când maica Teofana are gând de împăcare  - zonă de îmbiere, prefigurând o împăcare ipotetică, în cadrul structurilor rigid-comportamentale şi existenţiale, ale Lumii Umane:
 (cf. II, p.482)”Era în ajunul Bobotezei, după care urma ziua lui [n.n.: a fiului]. În loc de obişnuitul ger, de care crapă copacii, se nimerise însă o zi cu soare, ca pe la sfârşitul lunii martie, cer senin şi limpede, adiere lină, căldură dulce, care scoate gângăniile de tot felul de prin adăposturile lor, ziuă parcă rânduită anume ca să ademenească pe babă(s.n.)”.
 Pare a fi “ademenire a babei”  - în realitate, este acţiune persuadantă, din partea naturii-purgatoriu. Natura devine capcană, doar atunci când se dovedeşte (din partea oamenilor) şovăială, lipsă de onestitate, în domeniul spiritual , interior – în acest caz,  în zona de împăcare a Teofanei  cu fiul (şi nora):
 (cf. II, p.483)” Era încă cu inima îndoită (…). Ea mergea încă oarecum făcând doi paşi înainte şi unul înapoi, mereu ispitită de gândul de a se întoarce.”
 Când vremea rea se înstăpâneşte  -  atunci bătrâna încăpăţânată capătă, paradoxal, revelaţia drumului necesar al expierii, Drumul-Canossa:
 (cf. II, p. 483)”Orişicât de dureros I-ar fi fost gândul că se umileşte în faţa celor ce umiliţi aveau să stea în faţa ei, era împăcată în sufletul ei ştiind că împlineşte porunca firii (s.n.), aducând jertfa aceasta”. 
 E clar, însă, că încăpăţânata şi egotist-trufaşa Teofana confunda cele două aspecte ale poruncii firii:
 1-porunca ordonatoare, corectoare, de tip confucianist, în spiritul Dharmei Cosmice,
            2-cu   auto-porunca superbiei proprii, egotiste.
 Căci nu admite umilinţa unilaterală, din partea ei  -  ci o reciprocitate necesară a umilinţei: “se  umileşte în faţa celor ce umiliţi aveau să stea în faţa ei…”
 De aceea, “luminile felinarelor de la marginea oraşului [simbolurile mântuirii depline prin revelaţie] erau încă de tot departe”. Atât de orbită e de superbie, încât, deşi află, departe, încă, de lumină, sprijinul CRUCII CULCATE (“ea  a sosit la o cruce de piatră care, ieşită din piua ei, zăcea culcată la pământ(…) ea s-a aşezat pe peatra rece ca să mai răsufle(…)”  -  ea nu se adaptează la cerinţele dharmice ale CRUCII UMANIZATE, prin graţie divină: nu dobândeşte smerenie şi voinţă de autosacrificiu, conştiinţă a Ordinii Dharmice  -  nici măcar în vis: “şi aţipind puţin, se vedea pe sine şezând în capul mesei “. Neapărat, în capul mesei, “să se facă de râs” – cum îi zicea părintele Hariton , dar să stea unde nu se potrivea,  conform rigorilor ierarhico-sociale şi cosmice.
 Cum am subliniat în nenumărate rânduri, pedepsirea personajelor se face ca o consecinţă logică, perfectă, în spiritul Dharmei Cosmice  -  a faptelor umane, iar nu ca o dorinţă auctorial-scriitoricească. Sau, cel puţin, aceasta e impresia dată de Slavici: Teofanei trebuia să-i fie găsit trupul chircit, umilit de frig, “acoperit de zăpadă”(giulgiu şi cămaşă de pocăinţă, în ciclul unei existenţe viitoare), de către oamenii-trecători ai acestei lumi: în dimineaţa zilei următoare. Probabil, următoare încăpăţânării-orbire. Zăpada, prin albeaţa ei, este luminarea, ieşirea din Labirint. Teofana este, totuşi, “arătarea lui Dumnezeu”…Şi se va înscrie într-o dimineaţă a recunoaşterii originii ei sacrale (căci 88 de ani de viaţă i s-au împărţit inegal: 38 până la văduvie, din care s-a ales doar cu creşterea exclusivă, pătimaşă, a copilului Ion  -  şi o jumătate de veac, aproape, de călugărie  -  ca recluziune îmbufnată, ranchiunoasă, faţă de propriul copil, care nu i-a acordat “mărirea"”pe care ea era convinsă că o merita).
 Patima de mamă ambiţioasă trebuie întoarsă în patima curată  -  pentru izvorul tuturor vieţilor supuse dharmei: patima/pătimire pentru Dumnezeu. Oricum, umilinţa morţii atenuează superbia visului anterior morţii. A murit un om, va renaşte o re-cunoscătoare a dharmei. De ce? Pentru că fiinţa Teofanei este în contact cu Crucea Umană de Piatră. Iar natura dharmică-purgatorială sancţionează excesele, slăbiciunile demonizante  -  dar nu şi metaforica poziţie a pocăinţei!
*
 Faţa dinspre Pământ a Crucii răspunde, pe cealată faţă, în visul plin de superbie încăpăţânată al Teofanei. Dar mormanul de zăpadă de deasupra Teofanei verticalizează, din nou, Crucea  - exorcizând-o de influenţele luciferico-telurice: Teofana se va ridica pe Golgota smereniei, a purităţii arătate, în viitoarea încarnare...Sau, pur şi simplu creştin: se va arăta albă/albită, la Judecata lui Dumnezeu.
*

3-Crucea cu Două Feţe. Apă şi Pământ

 Crucea Verticală, cu două feţe, este şi motivul central din nuvela La crucea din sat. Bujor o iubeşte pe Ileana, dar badea Mitru, tatăl Ilenei, îl socoteşte pe Bujor nedemn de mâna Ilenei  -  pentru că familia lui Bujor ar fi scăpătat, iar el, Mitrea, ar fi avansat pe scara socială. Crucea din sat este elementul de corectare, de re-aducere la dreptatea şi rigoarea cosmică, a iubirii  - falsificate (ca rost şi ca rang) de societatea umană. Societatea umană va trebui să asculte de personajul  CRUCEA DIN SAT, cea situată(...)”tocmai în marginea râpei”. De ce tocmai în marginea râpei? Pentru ca, dacă actanţii iubirii (Bujor-Ileana) se vor lăsa şi ei falsificaţi interior şi vor falsifica foarte rigurosul sentiment cosmic al iubirii  -  sancţiunea neputinţei lor de a fi oameni întregi, de a impune rigoarea iubirii LOR ÎNŞILE şi SATULUI  -  va fi RÂPA:
 (cf.II, p.53)” Auzi tu, Ileană! Vezi râpa asta? Să nu fiu om dacă nu sar d-aici!” – îi spune Bujor, exasperat de situaţia socio-morală nefavorabilă iubirii lor  - Ilenei. Deci, mai exact, el spune: Dacă mă voi dovedi nevrednic de numele de om  -  voi sări în Râpă. Şi ce este în Râpă? Este APA  -  marea forţă de disoluţie (şi reconversie, post-purificare-transfigurare) a formelor (greşit „tipărite”...), în neantul originar.
 APA este elementul cu adevărat activ al universului slavician . Pământul este elementul discret  -  căci conţine secretul-Paradis  - faţă de care se raportează, individual şi colectiv, oamenii  -  iniţiaţii, ca şi non-iniţiaţii, sau fulgeraţii de revelaţie. Dar apa este elementul vehement  - care îi agresează pe oamenii pasivi, trezindu-i şi ţinându-i veşnic veghetori. În apă dispar, „ca şi cum n-ar fi fost”  -  formele umane rebutate (dovedite ca neputincioase, în raport cu necesitatea Rigorii, Ordinii, Dharmei)  -  dar, tot în apă, se plămădesc germenii încarnărilor şi atitudinilor post-viaţă, din încarnările viitoare: în apă se lămuresc relaţiile reale, se activează necunoscutul, înfundat în om, din pricina rătăcirilor fenomenale  - îmbrăţişarea aparent rivalilor competitori, Ghiţă şi Bucur, din nuvela bizară Vatra părăsită:
 (cf. II, p. 201)”Numai dincolo de scocuri, în dosul morii, se mai auzi peste puţin o izbitură, căderea în adâncime a celor două trupuri îmbrăţişate(...). Iar din jos de sat, în dosul morii, unde viroaga dă-n matca Vedei, tocmai deasupra cotiturii, sunt cele două cruci, puse pe un singur mormânt şi ştiu toţi copiii şi o să ştie şi copiii lor că acolo sunt îngropaţi Bucur şi Ghiţă, care s-au înecat dându-şi silinţa să oprească apa”.
 Va trebui să revenim nu doar la tâlcurile Apei  -  ci şi la tâlcul MORII DE APĂ şi al MORII, în genere  -  ca rotire a ciclurilor  - în hinduism ca şi în creştinism.
 Să ne întoarcem la cele două cruci într-o CRUCE: Crucea de Piatră, de deasupra sancţiunii confucianiste a Râpei. Crucea cu cele două feţe umane, Bujor-Ileana, a căror sexualitate, prin feţele crucii, transcende în androginizare.
 Transcende în Logos-ul Sublim al Tăcerii:
 (cf. I, pp. 52-53)”Crucea a fost rămas la stânga, cam în dos. Ea făcu un singur pas îndărăt şi şezu necăjită pe piua crucii.
 Piatra e piatră, dar mai nemişcată rămase Ileana după ce se aşeză pe ea. Un fior, o roşeaţă în obraji, şi în urmă ca o beţie groaznică: Bujor şedea în cealaltă parte a crucii. Când el zări pe Ileana, mâna i se deschise, pietrele căzură, şi el se şterse pe mână de praf. După aceea, rămase neclintit ca dânsa.
 Când oamenii şed aşa pe piatră, încât numai o cruce îi desparte, atunci ei nu vorbesc, chiar nici nu gândesc nimic. Este o limbă tainică, care nu are vorbe şi nu cuprinde gândiri, o limbă pe care o pricep şi cei ce n-o ştiu. Asta se vorbeşte însăşi pe sine”.
 De ce arunca Bujor pietre în apa din Râpă? Probabil că descompunea Crucea de aici, re-compunând-o în mediul germenilor unui ciclu vital viitor, din mediul apei activante de cicluri şi de rigori. Sau, poate îşi descompunea partea lui de Cruce, de aici, transferând-o într-o cruce cu o singură faţă, din altă lume. Sau, a treia ipoteză, transla, fragmentar, partea de cruce a Ilenei, în lumea apei, în care avea de gând să se arunce (să treacă) – pentru a o recompune pe Ileana-cu-Cruce acolo, în lumea viitoare (oglinda-lume). Oricum, în momentul în care o zăreşte pe Ileana aici, pe crucea ei de aici, încetează procesulde translare a imaginii ei crucificate în oglindă – „mâna i se deschise, pietrele căzură, şi el se şterse pe mână de praf.”
 Dacă acceptăm că Slavici este Paznicul Dharmei, că este stăpânul (impunător) al Rigorii-ca-Ritual – aceste vorbe îşi au tâlcul lor: când simţi forţa spirituală curată, a vieţii curate – orice dublare a ei în piatră trebuie să cadă: faţă de forţa Rigorii Iubirii – orice piatră răzleaţă (afară de Crucea de Piatră) devine praf. Iar forţa de impunere a Chipului Rigorii se va împlini prin limbajul demiurgic al Mâinii, re-unificatoare a celor două feţe, sexualizate, ale Crucii – în singura faţă sacrală ANDROGINUL. Şi în singurul mesaj sacru, Logos Sacru: Tăcerea – absolut semantizată („limbă tainică, care nu are vorbe, şi nu cuprinde gândiri, o limbă pe care o pricep şi cei ce n-o ştiu [...] o limbă ce se vorbeşte însăşi pe sine”). Limba ce se vorbeşte însăşi pe sine este Dumnezeu. Este Paradisul. Iar în Paradis sexualitate nu există – ci Armonie şi Rigoare (Armonie prin Rigoare). De aceea, în finalul nuvelei, Ileana nu-l sărută pe Bujor, ci o sărută pe mama lui Bujor (maica Sanda), adică sărută (se uneşte cu) Originea Originilor. Crucea cu Două Feţe s-a transformat în Crucea-Paradis, a spiritului cu unică faţă. Iubirea nu există prin parteneri, ci se face cunoscută fenomenalităţii, prin partener. Iubirea există în Sinele Ei Divin, în tăcerea ei absolut misterioasă (cf. noaptea bogată eminesciană – în unirea cu Dumnezeu.)
 Pentru o clipă, pe deasupra tuturor întocmirilor strâmbe şi neriguroase ale lumii – Ileana şi Sanda, atrăgându-i în orbita divină pe Bujor şi Mitrea (contrariile aparente, adică) – alcătuiesc Crucea Tăcerii Paradisiace. Toţi patru sunt Unul – izvor şi garant al forţei cosmice, a Iubirii ca Dharmă: Crucea-Dumnezeu.
*


4 – Miracolul Trandafirului şi Bărbatul Arhetipal
 
Am ajuns pe nesimţite, la problema desfacerii lumii (din unicitate în zone ale Principiului: zona yang-masculină,  yin-feminină). Ucenic-iniţiat al Aminului, I. Slavici trebuie să aibă o viziune demiurgică – dar din punctul de vedere nu al Stihiilor dezlănţuite – ci al calmului (aparent) al Rigorii, Dharmei. Lumea nu se rupe (orice încercare de ruptură, discontinuitate prin ignorarea Rigorii, Dharmei e sancţionată cu ultimă severitate) – ci se  distribuie, în mod riguros şi armonios. De la început - vom spune că există la I. Slavici, Arheul Demiurgului Masculin – TRANDAFIRUL (Popa Tanda), care aparent încetineşte ritmurile lumii („tândăleşte”) – în realitate le readuce la normalitatea autentic-creatoare, roditoare (asumându-şi orice risc â, în mod integral). Şi există Arheul Rigorii Feminine, cu tot atâta forţă demiurgică, cât şi cel Masculin (să ne amintim de originea Rigorii slaviciene: Mama) este Simina (adică Semina=Sămânţa, sămânţa de luminare a întunericului entropic) – din nuvela Pădureanca. Între aceşti poli arheici, se zbat, migrează, uneori se pocăiesc şi se conformează Dharmei – diverse forme tribulante (Nuţa, în primul rând, Tudor Durică, din nuvela Nuţa – Ciulic din Vecinii II, Elena, din Norocul, Taşcă, din nuvela Hanul Ciorilor, Iorgovan, Şofron, Busuioc, din Pădureanca, Ghiţă, Ana, Pintea, Lică din Moara cu noroc, Istrat Gorăuţ din nuvela omonimă – şi mai ales, Duţu, din nuvela  Comoara – Ana, Zamfir, Bucur, Ghiţă din nuvela Vatra părăsită – dar şi alte personaje, nu mai puţin relevante, dar acţionând pe aceleaşi coordonate cu cei de mai sus).
 Să revenim la Arheul Masculin – Trandafirul Mistic – care, în iconografia ceştină-roza cruciană este imaginea substitută a Hristosului răstignit pe cruce. Este simbol al lumii, al demiurgiei divine şi al răstignirii :
 Trandafirul – Popa Tanda conţine laturi ale personalităţii aparent contradictorii – în realitate complementare.
 Nuvela Popa Tanda este publicată în Convorbiri literare, anul IX, nr. 3, 1 iunie 1875 – pe când Slavici avea 27 de ani. Este prima nuvelă publicată de Slavici – avându-l ca îndrumător şi corector pe Eminescu. Slavici însuşi spune că a publicat nuvela „concentrând-o” – ceea ce înseamnă, se pare, că sfaturile lui Eminescu mergeau clar spre o densificare simbolică, în dauna epicului, dar în câştigul elementelor simbolice de descriere a unui traseu iniţiatic, de transcendere.
 Părintele Trandafir apare, întâi, ca „om bun” [I, p. 13]. Om al ostenelii spirituale, al armoniei, al echilibrului, al rigorii-ordinii, deţinător de Logos Sacru, în vorbă şi faptă. Deţine, iniţiatic, Cartea Lumii. Ordonarea riguroasă a acţiunii Trandafirului „drege şi culege”, realizând transcenderea faptei în demiurgie generoasă: „adună din multe şi face din nimica ceva”:
 (cf. I, p. 13) „Este om bun părintele Trandafir; a învăţat multă carte şi cântă mai frumos decât chiar şi răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte [n.n.: dascălul Pintilie – tatăl cânta încât „răsunau ferestrele” – adică se răzbea prin armonie şi rigoare, în transcendenţă, dincolo de arhitectura umană, în arhitectura divin-celestă – adică răzbea în Paraşabda-Vibraţia Originară]! şi totdeauna vorbeşte drept şi cumpănit, ca şi când ar citi din carte. Şi harnic şi grijitor om este părintele Trandafir. Adună din multe şi face din nimica ceva. Strânge, drege şi culege ca să aibă pentru sine şi pentru alţii (...) toate s-au făcut şi nici n-au rămas lucru zadarnic”.
 Şi totuşi, critica „minunii Trandafirului” nu întârzie:
 (cf. I, p. 13) Minunat om ar fi părintele Trandafir dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecat: prea de-a dreptul, prea verde-făţiş (s.n.) el nu mai suceşte vorba ci spune drept în faţă dacă i s-a pus ceva pe inimă. Nu e bine să fie omul aşa. Oamenii se prea supără când le luăm căciula din cap şi e bine să trăim bine cu lumea”.
 Da. El este Roza lui Beda: Verde prin frunze, flori şi spini (mortificările vieţii) din care verde iese ROŞUL CRISTIC: Inima lui Hristos-Adevărul Dreptatea, Forţa Regeneratoare şi Mântuitoare.
 Ceea ce apare, la început, ca vorbă dreaptă şi cumpănită -  este criticată, acum, ca vorbă grea (căci asta e traducerea iniţiatică a sintagmei „greu la vorbă”): vorba-logos insuportabilă prin rigoare, prin îndemnul imperios la  ordine  şi sinceritate – căci Slavici spune în numele „butucilor”-butucăneni (nefinisaţi moral) că „oamenii se prea supără când le luăm căciula din cap” – adică atunci când le dezvăluim ca-n oglinda de cristal divin, defectel morale pe care ei ţin să le ascundă, să le disimuleze sub „scufia – căciulă fermecată”, în fond, „căciula blestemată” a minciunii, nesincerităţii. E bine să trăim bine cu lumea? Da, dar numai după ce i-am impus cenzura rigorii şi ordinii. Altfel, traiul „bun” înseamnă compromisul moral, scufundarea în mlaştina morală a complicităţii la demonism.
 Logos-ul-Rază, Logosul-Săgeată arde şi chinuie. Nestrunjiţii, butucănoşii moral din Butucani nu suportă această „teroare divină” – dimpreună cu versatilul şi iubitorul de linguşire protopop.
 Trebuie apreciată subtilitatea extraordinară a observaţiei mentalităţii „turmei” sociale – şi a contradicţiei dintre Rigoarea Trandafirului-Hristos – şi comoditatea agresivă şi eficientă din punct de vedere demoniac, a Turmei promiscuie, profund gregare dar şi teribil solidară întru protecţia zonei infestate de Răul Moral. Nimeni nu-i neagă dreptatea Trandafirului, dar se face, în mentalitatea obscur-socială, luciferizată, distincţia între „dreptăţi” şi  „adevăruri.” (însăşi multiplicarea este de esenţă demonică): Dreptatea-adevărul au despărţiri de ordin social – în mintea demonizaţilor – nestrunjiţilor moral – şi nu reprezintă Monolitul Divin:
 (cf. I, p. 14) „Nu-i vorbă! Drept avea părintele Trandafir. Este numai că dreptul este treaba celor mari [s.n. – n.n.: „mari” pe scara socială, nu pe cea iniţiatic-morală]. Cei mai slabi trebuie  să şi-l arate pe-ncetul [s.n. – n.n.: Dreptatea-Adevărul arătate pe încetul se diluează în efect, până a nu mai fi perceptibile, d-apoi eficiente!] (…) Poate că ştie şi părintele că este aşa în lume; dar el avea legea lui: <>” [n.n.: este clar Războiul Metafizic pornit de Trandafir contra întregii lumi-Paradis, năpădită de viermii compromisului demoniac – iar Războiul Metafizic, contra Satanei este unul absolut necruţător, în care eroul metafizic îşi asumă absolut toate riscurile]. “Acesta era cuvântul lui, cu acest cuvânt şi-a făcut calea din Butucani ... Adecă nu tocmai el a făcut-o, ci sătenii. O vorbă şi încă ceva [n.n.: logosul strâmb, schimonosit, corupţia Logos-ului, dublată de corupţia socială şi instituţional-bisericească], pentru mai bună înţelegere la protopop, o cale  la episcopie, şi aici o vorbă bună, [n.n.: adică satanică] de la protopop: lucrurile se fac numai dacă le ştim face. Cu  mult, cu puţin, părintele Trandafir fu trimis de la Butucani la Sărăceni – pentru bună înţelegere între credincioşi” [n.n.: între Satana şi satanizaţi].
 Da, drumul strâmb al Logos-ului strâmb şi inversat, Logos-ul satanic este cotit şi hâd, dar atât de efficient, încât doboară în mlaştinâ întreaga ierarhie bisericească: biserica lui Hristos e în pericol din cauza corupţiei sociale şi a logosului corrupt – să devină Biserica Biruinţei Satanei.
 Paradoxal, salvarea îi vine tocmai de la cel ostracizat. Trandafirul este trimis în deşert. Dar cu atât mai frumos e Trandafirul printer dunele deşertului, printre stâncile sterpe ale deşertului, cu atât mai deplin glorioasă e biruinţa Trandafirului, în zona perfect neutrală, ba chiar suspect de pasivă şi recalcitrantă în pasivitate – a Sărăcenilor (nume amintind de arabul faqr – sărac material, dar cu mare potenţial spiritual). Iar părintele Trandafir a ajuns în starea de PENIA- LIPSĂ (ca Dănilă Prepeleac, „câştigătorul” Pungii Goale, care „puţea” a pustiu) – care precede, logic, POROS-ul, câştigul spiritual:
 (cf. I, p. 114) „Popă-n Sărăceni? Cine ştie ce vrea să zică popă-n Sărăceni! Dar aşa-i trebuie părintelui Trandafir! Cine vrea să sară peste groapă [n.n.: proba morţii iniţiatice şi a Labirintului] arunce-şi mai-nainte desagii peste ea. Părintele Trandafir n-avea însă decât o nevastă şi doi copii: desagii îi erau deşerţi”.
 Încă din prima sa nuvelă publicată, slavici îşi dovedeşte ciudata măiestrie a împletirii vocilor, a modulării vocii în funcţie de actant – şi apoi amestecului vocilor actanţilor îl obligă pe cititor la efortul spiritual al decantării teatralităţii de justeţe. Niciodată nu are dreptul la comoditate cititorul lui Slavici. Căci, la tot pasul, îl pândesc capcanele vocilor împletite: butucăneni, biserică, vocea interioară a Trandafirului-preot fachir, vocea naratorului... un labirint, din care un cititor zelos, cu voinţă de decriptare magică – poate ieşi iniţiat. Iar dacă nu – se plictiseşte şi afirmă, ca G. Călinescu, că I Slavici este un scriitor nepriceput şi greoi.
*
 I. Slavici insistă semnificativ asupra deşertului, în care va trebui să se producă, fie miracolul regenerării moral–spirituale – fie ofilirea Trandafirului:
 (cf. I, p. 14) „Pe Valea-Seacă este un sat pe care oamenii îl numesc Sărăceni. Un sat <> pe o <>: mai rău nu poate să sune însemnarea unui loc. Valea-Seacă!”
 Suntem la Capătul Lumii, am atins faza extremă, cea mai acută, a probei iniţiatice, în cadrul Labirintului – pentru Trandafirul Hieratic. Căci sursele divine par întrerupte – iar cele demonice par dezlănţuite crâncen, schiţând un cerc infernal (primul sau ultimul, puţină importanţă mai are pentru soluţiile Trandafirului); mitologia îşi urmează firul magic, către Miracol – sau către Apocalipsă:
 (cf. I, p. 14) „<> pentru că este un loc închis între munţi; <>, pentru că pârâul ce şi-a făcut cale pe mijlocul văii este sec aproape întregul an.”
 Topografia şi toponimia sunt interesante. În primul rând, o inversare semnificativă: demonul e pe dreapta, Sfânta Treime pe stânga:
 (cf. I, p. 14) „În dreapta este un deal numit Râpoasa [n.n.: râpa căderii în neantul formelor rebutate promiscue]. În stânga sunt alte trei dealuri, numite Faţa [n.n.:chipul lui Dumnezeu, Sinaiul Mesianic din Sărăceni], Gropniţa [n.n.: Groapa-Cavernă  - misterul ascuns, care poate deveni, pentru neiniţiaţi, capcana fatală] şi Aluniş [n.n.: prefigurarea magiei, miracolului, având în vedere nuiaua magică de alun].” Şi mitul continuă prin dumicarea în Logos a simbolurilor: „Pe Râpoasa cresc stânci [n.n.: deşertul disperării demoniace]. Pe Faţa sunt holde [n.n.: faţa solară a regenerării prin Duh Sfânt – speranţa stă faţă cu Trandafirul Văii]; pe Grobniţa e satul [n.n.: deci misterul ascuns sunt chiar oamenii, este însuşi structura socială – care aşteaptă un Trandafir Cristic, dar şi un Confucius al Rigorii Comportamentale; căci Confucius nu neglijează divinitatea, ci o respectă nemăsurat de mult până la agnosticism: „Când oamenii nu sunt în stare să-i slujească pe oameni, cum îi pot ei sluji pe zei?”] – iară pe Aluniş sunt mormintele satului, între aluni şi mesteacăni [n.n.: între magie şi puritatea albă a divinităţii – se aşteaptă regenerarea prin resurecţie morală].”
 Există însă şi opusul topografic, dar un opus nestrunit, un POROS care rămâne mistic, dacă nu-l struneşte şi se foloseşte de el Rigoarea:
 (cf. I, p. 15) „Aşa-n dreapta şi aşa-n stânga; dar lucrul de căpetenie este tocmai în fund. Aici sunt munţii; de aici vine ce vine [n.n.: evident că doar muntele poate aduce existenţa reală  cea sacrală – dar trebuie să fie găsit echilibrul între PENIA şi POROS – altfel se rămâne în mlaştina disperării şi promiscuităţii infernale]
 Dincolo, peste Râpoasa, este Valea Răpiţii [s.n. – n.n.: a răpi  = a fascina; râpă care  augmentează simbolistica Râpoasei; şi Rapiţă – ca Axă a Lumii, Arborele Lumii] o vale mai adâncă decât Valea-Seacă şi numită aşa pentru că prin ea curge Răpiţa. Răpiţa este supărăcioasă, mai ales în timp de primăvară, iar pârâul de pe Valea-Seacă este un crac al Răpiţii. Primăvara, când se topeşte neaua pe munţi, Răpiţa se supără, varsă o parte din mânia ei în cracul de pe Valea-Seacă şi asta încetează de a mai fi <>. În câteva ceasuri sărăcenii sunt mai bogaţi de apă.”
 Dar apa este elementul originar, şi este elementul fundamental activ şi demiurgic în scrierile lui Slavici. A fi bogat în apă e rău doar dacă nu faci efortul de a pricepe şi struni spre folosul ordinii gospodăriei tale şi a satului – stihia APEI. Or, deocamdată, până la venirea Trandafirului, sărăcenenii îşi meritau numele, în sens negativ: nepricepuţii, lipsiţii de forţă a rigorii şi ordonării şi rămân în Mlaştină – cu opusul Secare Absolută, adică, între limitele infernului.
 Urmarea? Pasivitatea, coborârea în Labirintul Lenei. Orice gând de acţiune (a semăna-a secera) este considerat advers existenţei umane, nebunie.
 (cf. I, p. 15) „Este oare minune dacă în urma acestora sărăcenii s-au făcut cu vremea cei mai leneşi oameni [s.n. – n.n.: Trandafirul soseşte pe terenul triumfului deplin al demonului]?! Este nebun acela care seamănă unde nu poate secera [s.n. – n.n.: deci blocarea în cerc vicios, a începutului şi finalităţii acţiunii] (...) Unde nu e nădejde de dobândă, lipseşte şi îndemnul de lucru [n.n.: lipseşte de fapt, Reperul Divin, suprema nădejde de dobândă]”.
 Şi Răul pare a nu avea limite căci devine stare de normalitate umană, ba chiar pervertire a Răului, ca să pară Bine:
 (cf. I, p. 15) „Iar cine e deprins cu răul, la mai bine nu gândeşte. Sărăceneştenilor le părea că, decât aşa, mai bine nici nu poate fi. Peştele-n apă, pasărea-n cer, cârtiţa-n pământ şi sărăcenii-n sărăcie!”
 Iată Anti-Dharma perfect definită! Cine gândeşte că Antihristul va lucra altfel decât în Sărăceni – se înşală. Suprema lucrare a Antihristului este normalizarea Răului, pervertirea lui în senzaţie a Binelui şi cosmicizarea acestei stări – prin suprimarea absolută a reperelor. A celor morale în primul rând. Entropia este, evident, şi ea, perfectă şi generalizată. Nu există comunitate ci individualizare egoistă, nu există structuri ale îngrădirii-rigorii – ci vid formal, „libertate” demonică în chip de vid semantic: „Ici o casă, colo o casă... tot una câte una... Gardurile sunt de prisos [n.n.: Confucius se prefigurează ca necesitate – acolo unde îngrădirea-rigoarea-gard a dispărut până şi ca idee], fiindcă nu au ce îngrădi [n.n.: vidul nu este abstragere buddhistă, ci vidul semantic ca vid de divinitate]; uliţă este satul întreg [n.n.: adică o cale fără ţintă!]. Ar fi prost lucru un horn la casă: fumul află cale şi prin acoperiş [n.n.: ceaţa absolută a promiscuităţii infernului: imprecizie, iluzie, lipsă de direcţie, lipsă de voinţă a direcţionării, a lucidizării-limpezire] (...) lucru scurt, lucru bun. Cui nu-i place să-şi facă altul mai pe plac”. Reducerea respiraţiei fiinţiale până la desfiinţarea ritmului respiraţiei. Căci lucrul scurtat este respiraţia ritm-fiinţial-scurtată până la anulare. Cui să nu-i placă, de vreme ce demoniacul a pervertit Răul ca pretins Bine, şi Neplăcerea ca Plăcere a pasivităţii comode, la modul absolut?
 O ţară, un tărâm – ale demonului morţii spirituale. Mai exactă descriere a tărâmului infernal, a progresivei decăderi a lumii-Paradis în anti-Paradis, paradis devastat infernal, (prin extracţia dimensiunii morale, deci extracţia activismului spiritual) nu există în toată literatura noastră epică.
 Biserica este anti-biserică. Stâlpii ei s-au plecat spre răbdătorul pământ (mlaştină...). „aşa a şi rămas, fiind biserica, cel puţin în Sărăceni, un lucru de prisos.
 Popă? (...) sărăcenii erau un sat fără popă. Adică era sat cu popă, numai că popa lor totdeauna era popă fără sat.”
 Scurt şi cuprinzător. Sărăceni=locul fără loc. Inexistenţa la superlativ. Forţa spirituală, caa autoritate în acţiune – nu-şi găseşte „materia primă” asupra căreia să-şi exercite acţiunea autoritară – căci materia primă este Neantul Spiritual, sub expresia Neantului Fizic. Vidul dumnezeirii.
 Dar aşa ceva e o utopie. Dumnezeu nu e văzut, dar Trandafirul vine – nu pentru trei zile, nu pentru ca să moară, (care a stat mai multă vreme aici s-a curăţit de păcate). E nevoie de o parolă de regenerare, a acestui tărâm devastat de Neant, al Regelui Pescar bolnav. E nevoie de fanatismul întrebării lui Parsifal. Nu de convenţii false – ci de acţiune frontală. Iar Trandafir, cum am văzut, era/este omul Ţintei directe. Omul-Rază, Omul-Săgeată-de-Dezlegare.
 Trebuie, doar, să afle săgeata potrivită. Căci Ţinta era evidentă: regenerarea morală, resurecţia, revelarea Paradisului  -  de sub paragina demoniacă ( iluzorie!). Spiritul Trandafirului este neînduplecat, dar trebuie să-şi adapteze Logos-ul la Lume, Lanca lui Longinus la Coasta lui Crist:
 (cf. I, p. 17)”Ei, dar părintele Trandafir e vârtos la cap [n.n.: la vârful penetrant cu lumină-revelaţie] : unde pleacă, merge şi ajunge, ori moare pe drum”[n.n.: pentru a renaşte odată cu Drumul Absolut].
 Trandafirul Domnului îşi începe misiunea în Pustiu:
 I-în primul rând, face CALE: restaurează funcţia spaţiului sacral (biserica) şi eliberază Logos-ul:
 (cf.I, p. 17)”În cea dintâi duminică, părintele Trandafir ţine o predică înaintea oamenilor ce s-au adunat în număr mare ca să vadă pe popa cel nou[s.n.  – n.n.: era Transfiguratul, pentru că un preot obişnuit, strict limitat la forţe pământeşti, s-a spus clar că nu rezista în zona Pustiu-Sărăceni] (…) Gândul bun se-nmulţeşte, cuprinzând loc în mai multe suflete, şi cine îl are şi poartă, mai ales atunci dacă îl preţuieşte, se bucură când vede că-şi face cale-n lume” [s.n. – n.n.: gândul bun, Logos Potenţial, creează starea de Dao, care este starea de Rigoare şi Ordine  -  cel puţin sub forma ei potenţială].
 Se observă un rezultat metafizic: oamenii ies din pasivitate şi indiferenţă, se trezeşte în ei, prin efort simpatetic faţă de Duhul Trandafirului  -  dorinţa Înţelegerii, ca Anamneză, ca reamintire a alfabetului Lumii-Paradis  -  a ceea ce fusese înainte de vid, de Neant, de Pustiul demonic, înainte de starea Sărăceni  -  amintirea altui ciclu vital, în care nu erau robi deplini promiscuităţii pasivist-demonice:
 (cf.I, p. 18)”Părea că oamenii aceia ascultă ceea ce ştiu, darn u ştiu bine, şi-i sorbeau vorbele [s.n.  –  n.n.: Logos-ul-Coerenţă, Logos-ul Curgere şi Revărsare a Duhului Vieţii, identic cu Duhul Căii] cu atâta sete, încât părea că ar voi să-i scoată sufletul [s.n. – n.n.: sugestia necesităţii atitudinii euharistice a Cinei Celei de Taină, sau a stării buddhist-mahayanice], ca mai uşor să culeagă din el învăţătură”[s.n.  – n.n.:ei voiau să culeagă, totuşi, ceea ce nu semănaseră  -  aici este problema de inadecvare la logica agrar-divină a lui Hristos].
 Trandafir citeşte-vizualizează prin Logos  - Rătăcirea, dar ca premiză posibilă a Revenirii la Dao, la Calea Dreaptă, la Fericire, conform creştinismului: “S-a citit în ziua aceea evanghelia asupra fiului rătăcitor. Părintele Trandafir a arătat cum Dumnezeu, în nesfârşita lui iubire de oameni, l-a făcut pe om spre fericire”. De observat că Slavici allege forma “rătăcitor”, pentru a desemna starea “fiului”  - iar nu cea obişnuită: “risipitor”; deci, vina de origine a Spiritului este Rătăcirea  -  şi doar din pricina Rătăcirii Căii (predarea necondiţionată către Labirint), se produce şi “risipirea”-irosirea forţelor umano-divine.
  II-Atâta doar că Trandafirul Domnului nu conştientiza că e Trandafirul Domnului: adică nu-şi lăsa mintea pentru suflet. Şi nu lăsa Falsul Centru al Lumii (Biserica Pustiului, îndreptată spre Pământul Păcatelor, iar nu spre Centrul Mântuirii) în favoarea Adevăratului şi Unicului Centru: SINELE SACRU, Casa Proprie. Şi nu părăsea logica umană, în favoarea duhului care pluteşte peste ape. Voinţa Umană, Dorinţa Umană  -  sunt doar creatoare de suferinţă, spune buddhismul. Dacă nu sunt dublate, fireşte, de părăsirea (în sensul supreme activ) în voia lui Dumnezeu. Orice “voinţă” trebuie să decurgă din Principiul Cosmic, din Dharma, iar nu din luciferismul minţii omeneşti.
 Dar să urmărim, cu atenţie, autoiniţierea celui poposit în Pustiu, ca TRANDAFIR al Spiritului. Şi să nu uităm simpla zicală că nu poţi să seceri, dacă n-ai ce  -  dacă n-ai semănat, înainte. Şi să nu pui carul dinaintea boilor  - pentru că, altfel, vei merge spre inversul lui Dao: spre Vidul Satanic. Şi că săracului i-e uşor a dărui, căci nu are ce.
 Ce s-a întâmplat, de fapt? S-a întâmplat că forţa spirituală a Trandafirului trebuia exprimată. Şi nu într-o individualitate egotistă  -  ci într-o starede comuniune spirituală  -  a cărei expresie să fie satul cosmic-comunitate umană.
 Deocamdată, oamenii nu sunt capabili să se smulgă din mlaştină, doar la o simplă boare a Duhului, bătând peste ei. De aceea, Trandafirul, văzând că nu se re-creează topos-ul sacru al bisericii (fie ploaie, fie vreme bună, oamenii nu mai veneau pe la biserică)  -  Trandafir va produce o explozie a topos-ului sacru: va ieşi cu biserica-duh înafara spaţiului compromis demoniac, înafara bisericii concrete, inversate spre pământ. Şi nuvela trebuie citită, din acest moment, în registru strict metafizico-mitologic:
 a-Trandafir porneşte cu SFATUL: adică, nefiind garduri, pereţi şi uşi reale  -  Trandafir le va face din Logos. Va conforma planul strict spiritual al Paradisului terestru:
 (cf.I, p. 19)”Şi apoi porni popa la colindă. Cât e ziua de mare, gura lui nu se mai opera. Unde prindea oamenii, acolo îi ţinea la sfaturi. La câmp dai de popă; la deal dă popa de tine; mergi la vale, te întâlneşti cu popa; intri-n pădure, tot pe popa îl afli. Popa la biserică, popa la mort, popa la nuntă, popa la vecin: trebuie să fugi din sat, dacă voieşti să scapi de popa. Şi unde te prinde, te omoară cu sfatul”
 De observat că popa urcă la deal, popa este în mijlocul pădurii etc. “Trebuie să fugi din sat dacă voieşti să scapi de popa”= trebuie să fugi de lume (această lume, a ultimelor veacuri, demonizata lume “modernă”…)  -  să mori: altfel, te omoară (popa!) cu sfatul. Adică, te plănuieşte pentrui o ulterioară transfigurare. Îţi oferă moartea iniţiatică.
 b-Trandafir, apoi, porneşte BATJOCURA. Ce este batjocura lui? Este inversarea Anti-Logos-ului  -  negarea negaţiei, adică redresarea, reabilitarea Logos-ului Divin. Când laudă casa, batjocoritor, că are prea multe ferestre şi că omul “stăpân” respectivei case iubeşte tare mult lumina şi sfântul soare  -  atrage atenţia asupra prea slobodului întuneric, datorat slăbiciunii morale. Şi porunceşte, astfel, să vină Logos-ul Soarelui. La fel, femeii cu cămaşa nespălată îi adresează batjocura “dar de când aţi început voi să purtaţi rochii de postav?”  -  atenţionând asupra goliciunii  vinovate, a indecenţei    -   şi chemând Logos-ul Decenţei, al Croirii, Coaserii, Spălării  -  adică al conformării corecte şi al purificării ritualice. Cât despre copilul murder “de lictar”  -  îi cheamă Logos-ul vital al Nectarului Divin (amrita-ambrozia). De aici, porecla de “Popa Tanda”  -  adică Restauratorul Ritmului Interior Vital, al Logos-ului Primordial. Sub aparenţa tândălirii, se produce calibrarea acţiunii viitoare.
 c-OCARA, care urmează logic, este FOCUL EUHARISTIC, focul viitoarei acţiuni euharistice, care-i va restaura pe indivizi în comunitate-comuniune:
 (cf.I, p. 20)”La început, oamenii se lăsau ocărâţi. Mai târziu, mai răspundeau şi ei câte ceva, aşa, pe sub căciulă. În sfârşit, însă, văzând că merge prea gros, începură şi ei să ocărască pe popa.”
 Oamenii cer “stingerea focului euharistic”, din partea episcopiei. Dar episcopia coruptă n-avea putere nici asupra lui Satan, precum nu are putere nici de la Dumnezeu  -  şi lucrarea începută, Dumnezeu nu o lasă nesfârşită, când este vorba de însuşi El-Trandafirul:
 (cf.I, p. 21)”Adecă tot în Sărăceni a rămas Popa Tanda”.
 III- Următoarea etapă, după cum îşi închipuie oricine a fost atent până aici, este APRINDEREA FOCULUI CENTRAL – singurul care poate susţine plănuirea-de-foc, structura-de-foc, cu migală şi maximă stăruinţă, stabilizată în topos sacru.
 Pentru asta, Trandafirul trebuie să de contopească cu Duhul Sfânt, care l-a trimis în Valea Satanei:
 a – vegherea (cf. I, p. 21) „Apoi nimic nu îndeamnă mai mult spre întristare decât tocmai privegherea [s.n.] între cei ce dorm” – îl aseamănă cu rugătorul-veghetorul Hristos di Grădina Ghethsemani;
 b – urmată de încredinţarea în mâinile Tatălui Ceresc, ca atoate-aprinzător (de suflete, de forme, de lume): este Hristosul de pe Cruce care zice: „în mâna Ta, Părinte Ceresc, îmi încredinţez sufletul!”
 Aşa zice şi Trandafirul, înfrânt-smerit în rugă, plâns şi închinare (care vor transfigura biserica Pământului în biserica Cerului):
 (cf. I, p. 22) „Din gura lui numai trei cuvinte au ieşit: Puternice Doamne! Ajută-mă! Şi oare credea el că acest gând, cuprins cu atâta înfocare în desperarea lui îi va putea da ajutor? El nu credea nimic, nu gândea nimic: era purtat.”
 ERA PURTAT!!!
 IV – S-a aprins, prin voia Duhului Sfânt, Focul Central, Centru-Adevăr. „Ghebosul” trebuia să se îndrepte în Fiul Omului – Hristos-Trandafirul, conştient de misiunea sa de verticalizare (re-sacralizare a Văii Satanice).
 Propria casă este Centrul Lumii Renăscute, Centrul Mântuirii şi al Euharistiei.
 De trei ori vor spune sătenii: „Popa e omul dracului!” – pentru că de trei ori constată gestul mistic al folosirii mlaştinii degenerării demoniace – pentru construcţia Casei Centru al Focului Refacere a Lumii din Origini, de fapt. Trandafirul transfigurează balta (cu sălcii, răchită rogoz, şovar etc.) în construcţie verticală: acoperiş (al cuptorului alchimic – casa ca Athanor!), gard de „separare” (de fapt, ordonare-disciplinare, cosmicizare a neantului demoniac), grajd pentru dobitoacele transfigurate (din cal spetit – cal solar, din plug stricat rază fertilizatoare şi purificatoare de sterpăciune etc). Şi, mai ales, vehicolul faptei – căruţa, pentru care face, din nuiele – lese laterale, lese care, repetate, ca evanghelia în biserică, prin oameni (pe care îi învaţă să pescuiască, nu le dă de pomană un efemer peşte, ci îi introduce ăn mistica acţiunii resacralizatoare) – îi transfigurează pe leneşi în actanţi miraculoşi.
 Centrul de Foc este fapta vitalizatoare:
 (cf. I, p. 25) „Straturi în Sărăceni? (...) câteva zile capul îi era plin de starturi, de barabule, curechi şi fasole (...) nu era zi în care atât popa, cât şi preuteasa să nu fi mers măcar de zece ori la straturi, pentru ca să vadă dacă nu erau răsărite seminţele (...). Care vedea mai multe seminţe încolţite, acela era mai norocos (...). Popa se-ncungiură cu păpăşoi (...) giur împregiur păpuşoiul va creşte şi va acoperi spinii din gard”.
 Miracolul Germinaţiei şi păpuşoiul=axialităţi solare multiplicate – spinii calvarului sunt înlocuiţi de Crucea-Pod către Cer pentru a resacraliza şi controla prin verticale supravegheate în propriul spaţiu – pe sătenii-turmă.
 Se prefigurează Paştele – ca resurecţie a întregii comunităţi în care Trandafirul şi Centrul se vor ascunde discret şi mistic. Dar trebuia conştientizată, de către turmă, vitalitatea divină, iar turma de capre transfigurată în turmă duhovnicească de oi şi miei sacrii. Acest lucru se realizează prin Cântecul (orfic, armonizator şi ordonator) şi Plânsul din ochi şi glas (ca apă de foc re-baptismală) de la Rusalii:
 (cf. I, p. 29) „Preuteasa a început să plângă – nu ştie de ce – iară părintele Trandafir era să plângă când a sosit în biserică; a văzut însă oamenii pe la icoane şi a intrat în altar cu lacrămile în ochi. Zic oamenii că el niciodată nu a cântat mai frumos decât într-astă zi. A rămas vorba: <>”.
 Bună-Vestirea  a precedat astfel Învierea.
 V – Iar Învierea este Supremul Mister. Nu vom şti niciodată, decât prin propriile spirite, procesul mistic al Învierii. Doar sfărâmând Stâncile Demonului, ca sărăcenii (acţiunea în vederea înscrierii în Calea-Dao):
 (cf. I, p. 30) „Sărăcenenii au trebuit să sfarme stânci în calea lor; dar au făcut-o bucuros fiindcă din stânci şi-au făcut drumuri.”
 Euharistia împlinită – Paradisul Terestru a fost restaurat, misiunea Trandafirului, împlinită. Duhul Sfânt Demiurgic se retrage, în discreţie, pentru a controla, veghea, corecta din interior – pentru ca Valea Seacă şi Sărăcenii să rămână doar nişte ciudate nepotriviri semantice în raport cu toposul sacru (în realitate, blazoane-mărturii ale bătăliei sublime, glorioase, cu toate cercurile infernului):
 (cf. I, p. 30) „Casa popii este tocmai lângă biserică [n.n.: pentru a susţine toposul sacru-instituţie, prin realul duh sacru, Trandafirul, făcut perceptibil euharistic prin exerciţiul faptei]: nici din asta nu vedem decât cinci ferestrii şi un acoperământ roşu cu două hornuri” [n.n.: 5 este numărul sacru al Creaţiei – acoperământul roşu este chiar viziunea Trandafirului – iar două hornuri înseamnă stăpânirea asupra celor două duhuri răsuflări: duhul constructiv şi cel distructiv – stăpânire echilibratoare conform Dharmei Divine, iar nu conform haosului demoniac atoatedistuctiv].
 Finalul? Transfigurarea nu doar fizică (sărăcenenii verticalizaţi), ci, în primul rând, moral-spiritual. Sărăcenenii sunt/au devenit vizionarii Trandafirului Cristic: „Ţine-l Doamne la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!”
 Fiul Omului. Hristos-Trandafirul căruia îi este recunoscută acţiunea mistic-euharistică. Este Bărbatul Modelar, Centru al Lumii. Altă ipostază, egală semantic, a Călugărului Lumii.
Chiar non-ascetic, se poate obţine controlul asupra Centrului Dharmic al lumii: prin iubire de oameni, prin faptă corectă, exemplar-modelară, creatoare de euharistie, stare de comuniune umană. Astfel, veghetorii Hariton, Agaton, Anania – îşi au, în Popa Tanda, semenul. Trandafirul se întemeiază pe cei patru copii-Cruce când se încredinţează („este purtat”) lui Dumnezeu. Lumea lui I. Slavici se întemeiază pe cele patru ipostaze ale Călugărului Lumii (Preot al Lumii, Preot al Centrului, putem zice acum, după ce am revelat resorturile mistice, creştine şi confucianiste, deopotrivă, ale nuvelei Popa Tanda).

*

5 – Rezonanţa Focului: Femeia Arhetipală.
Pădureanca şi Falsa Pupăză

 Dar Femeia slaviciană? Are acces la Centrul Lumii? Poate, chiar deveni Preoteasă a Centrului de Duh Dharmic al Lumii? S-o vedem pe Simina – Sămânţa de Lumină a Lumii, apoi, vom putea da răspuns şi la această întrebare.
 Primul şi ultimul capitol al nuvelei Pădureanca debutează cu o frază sibilinică, prin care se trimite în două direcţii deodată:
 a – impotenţa spirituală a neiniţiaţilor lumii;
 b – posibilitatea infinită (inclusiv transfiguratorie a iniţiaţilor, intimi cu transcendenţa) (cf. I, p. 350 şi I, p. 456):
 (cf. I, p. 350) „Fă trei cruci şi zi doamne-ajută când treci pragul casei, fie ca să ieşi, fie ca să intri, căci lumea din întâmplări se alcătuieşte, iar întâmplarea e noroc ori nenorocire şi nimeni nu ştie dacă e rău ori bun ceasul în care a pornit, nici dacă va face ori nu ceea ce-şi pune în gând”.
 Simina din Zimbru  – este deja o prefigurare a forţei emblematice româneşti. Iorgovan, iubirea ei – este Liliacul Alb: floare frumoasă, dar prea timpurie. Efemeră – sau pur şi simplu, orientată spre Focul Primăverii – în comparaţie, cel puţin, cu Sămânţa de Lumină a Zimbrului – o entitate spirituală constantă şi de continuitate interior-spirituală.
 Simina-Semina Zimbrului domină spiritual toate personajele lui I. Slavici. Ea este Pădureanca. Mulţi sunt pădurenii, oamenii munţilor, ieşiţi din umbre şi din întunericul pădurilor, pentru a cunoaşte şi trudi holdele de aur ale câmpiei. Dar numai ea, Semina Etherica, vine dinspre pădure ca dinspre supremul mister, vine dinspre stâncile Muntelui ca dinspre suprema înălţime a Spiritului Uman, vine dinspre Izvoarele Muntelui – ca dinspre suprema râvnă a purităţii – râvna de a păstra/restaura Paradisul-Lume. Cum? Prin Iubire. Semina-Pădureanca este Zâna iubirii – zeiţă şi Crist unic răstignită pe Crucea Iubirii.
 În jurul acestui Ax al Lumii (Crucea care îmbrăţişează lumea cu Iubire) se joacă partida de şah (raţională) a lumii: Māyā. Se joacă şi hore de patimi. Patimi şovăielnice şi patimi nestrunite. Aparenţe şi esenţe. Toate aceste jocuri şi patimi rotite stau sub semnul MORII. Moara de vânt – şi „locomobila”. Se înfruntă Cucul cu Ciorile, iar o Pupăză ispăşeşte în locul Busuiocului şi al Liliacului Alb. Şi le transferă acestora adevăratul blestem de pupăză: spuracarea de sine şi de lume.
 Căci Neacşu al Mocşei , încăpăţânatul, (cu sensul de: cu cap înţelept) şi Negrul Tată Mistic al Seminei Etherica ]îi spune fiicei sale o vorbă, care se va reverbera mustrător, în urechile ei, şi după ce bătrânul va trece cu colac şi lumânare, pe Calea Nevăzuţilor:
 (cf. I, p. 386) „ Nu te face, fata mea, pui de cuc în cuib de cioară (s.n.), că nu-ţi este firea pentru aceasta. Tu ai dormit astă noapte aici, întinsă pe un braţ de fân şi ai durmit bine, dar ei au durmit în paturi de perini de puf şi n-au să uite niciodată c-ai durmit în şura lor (...) Tu nu ştii să şezi la masa lor, nici să mănânci cu lingura lor, nici nu ştii să te îmbraci în portul lor, nici să vorbeşti în limba lor”.
 Pădureanca este Cucul – Pădureanca vine dinspre (şi atrage) Misterul Sacru. Pădureanca este fiinţă şi suprafiinţă, în acelaşi timp. Fiinţă şi nefiinţă, mai mult duh decât trup, mai mult reper de Frumuseţe (adică de Bine şi Adevăr) decât Arătare a Pământului. Ea nu arată ca oamenii, nu vorbeşte ca oamenii, nu are loc ca oamenii.
 Adică, de ce să stea oare Pădureanca sub semnul Cucului? Spicuim din Mihai Coman, Bestiarul mitologic românesc  „(...) Cântând (...) numai primăvara şi  numai pe fondul exploziei vegetale, cucul devine o emblemă a acesteia, un purtător al atributelor asociate acestui anotimp: putere, vitalitate, sănătate, promisiunea bogăţiei, elan tineresc. (...) fiind un declanşator al renaşterii, cucul este şi un consacrator al ritmurilor şi etapelor specifice muncilor câmpului (...) pentru că este legat de un început, mesajul conţinut de cântecul cucului îndeplineşte rolul unei urări (...) beneficiind de atribute augurale şi propiţiatorii (...) prevestitor de belşug şi înmulţitor al roadelor (...). Cucul este opus morţii şi întrupărilor ei (...) funcţionează ca un simbol al puterii naturii de a renaşte mereu, al vitalităţii şi tinereţii (...) s-a născut credinţa transformării reversibile a cucului în uliu, în intervalul cuprins între ziua de sfântu petru şi Bunavestire (...) este mediator între un tărâm cunoscut şi unul necunoscut, între aici şi dincolo (...) prăpastia ce separă libertatea şi fericirea păsării de condiţia precară şi nefericirea protagonistului uman (...) poartă veştile dintr-un tărâm într.altul dar nu permite trecerea protagonistului peste vămile hărăzite (...) apare ca peţitor asiduu şi înfocat: El tânjeşte după turturică (de care e refuzat) şi după ciocârlie (pe care a pierdut-o, după ce o vreme i-a fost soţ). Cucul şi turturica sunt două imagini antinomice: primul conotează iubirea nestatornică, în timp ce turturica întruchipează văduvia castă (...) Cucul şi mierla, fie frate-soră, văr-vară – fie soţ-soaţă, peţitor-peţită (...) toţi cucii au o singură mamă – iar ei toţi sunt bărbaţi şi toate păsările văzduhului, de parte femeiască le sunt soţii (...) pasărea-nepasăre, pentru că el nu vărează, nu iernează, iar puii dacă vrea să-i aibă, nu-i vrednic să-i clocească (...) trăsăturile pozitive şi negative, benefice-malefice, consacratoare-degradatoare – se întrepătrund şi se neutralizează până la anihilarea statutului natural (...) Cucul are puterea de a profeţi mersul vieţii, numărul de ani până la un anumit eveniment, noroc-nenoroc, bogăţie-sărăcie, împlinire erotică-nonîmplinire (...) răsucitul şi jocul cucilor pentru apărarea manei vacilor; cântec apotropaic; sănătate şi putere; alungă spiritele rele şi boala (...)”.
 Apoi - Pupăza : „pasărea scârnăviei; cântecul ei este agent malefic; (...) antinomică faţă de Cuc: ambele migratoare; cântă, cam în aceeaşi perioadă, la întrecere. (...) pupăză = anti-urare, cobire – degradează, spurcă, coboară omul înspre condiţia animalică. Cucul şi Pupăza, au fost la început soţ-soţie. Dar Pupăza a vrut să ia locul lui Dumnezeu: pentru hybris-ul ei a fost osândită (...) îndepărtează soarele, transformă hrana în scârnă, opoziţia  aparenţă (penaj plăcut colorat) – esenţă malefică. Pupăza a furat penele Cucului”.
 Totul începe în nuvelă sub semnul unui dezechilibru cosmic, al pătrunderii bolii şi duhurilor rele în Lumea-Paradis: sub semnul HOLEREI. Bogătanul Busuioc, care se exprimă, în plan mistico-simbolic, prin fratele său „din flori”, Pupăză – refuză realitatea malefică (sau poate, mai mult decât şi-o însuşeşte: el însuşi personifică Holera sau condiţionările mistice ale Holerei) şi vrea să-i aducă pe „pădureni” (oamenii muntelui) la strângerea recoltei. Iorgovan, (Liliacul Alb) se oferă să-i cheme pe Pădureni şi se şi duce - „gând purtat de dor”.
 Câtă vreme nu e (aparent) contrarial, Iorgovan îşi merită numele „lilial” şi cu aromă de legendă şi baladă. Iorgovan, călare pe Vulpoiul (înşelătorul) şi însoţit de Şofron (în grec. = Înţeleptul – care, deocamdată, e doar Gospodarul şi Slujitorul cu credinţă al lui Busuioc) – ajunge în Şiria – unde se trezeşte în faţa unei mulţimi de oameni care-i solicită discernământul logic pentru a fixa funcţia mulţimii:
 (cf. I, p. 356) „Un bâlci întreg şi tot nu era bâlci, fiindcă la bâlci sunt şi care, sunt şi şetri, iar aici nu erau decât oameni vii – o oaste întreagă, şi tot nu era oaste, fiindcă aici erau pe câţi flăcăi, pe atâte fete”. Aveau „cimpoi, lăutari, fluieraşi, jucau unii, cântau alţii – şi vorbă, vorbă, vorbă care le leagă toate şi le împreună în o singură bâjbâitură” (s.n.).
 „Pădurenii coborâseră – dar fără Pădureanca: Iorgovan era foarte nenorocit (...). Tremura din tot corpul.”
 Să nu se facă de râs, din punct de vedere social – le dă de băut, dar el nu bea decât cât să se întărâte şi să se-ndârjească, sterp şi rău: „Nu mai vreau! – strigă el îndârjit, apoi se ridică şi o luă spre sat.”
 Între timp, are loc căutarea Căii de către celălalt bărbat – Şofron:
 (cf. I, p. 359) „Întorcându-se de la birt, pământul i se legăna sub picioare şi drumul de ţară îi era prea îngust.” Deocamdată Şofron se transformă în CAL marcînd un stadiu de trecere şi evoluţie a fiinţei sale Spirituale: Cal fiind, se înţelege cu caii – şi află că (cf. I, p. 359) Vulpoiul (calul lui Iorgovan de până la Şiria) e pe moarte. Deci, şi adevăratul drum (drumul spre Iubire) al lui Iorgovan cade în disoluţie. De aici, evoluţia lui Şofron către revolta faţă de un stăpân pripit, mai curând decât grăbit. Un stăpân care se grăbeşte  fără plan şi socoteală – se grăbeşte fără temeiul înţelepciunii, şi se va stinge repede: ori că nu are resurse interioare, ori că nu ştie să le folosească. Nu are Reper Moral. Aşa pare, cel puţin.
 Totul trebuie făcut cu socoteală, adică după reguli ritualice vechi, şi într-o economie a bunului-simţ. Aici Busuioc va da definiţia pagubei ţărăneşti:
 (cf. I, p. 371) „Îl ştia pe Iorgovan om cu socoteală şi nu se putea dumiri ce oare i se va fi întâmplat, de şi-a pierdut rostul, căci numai aşa din senin, paguba nu vine, ci omul trebuie să facă şi el ceva ca să şi-o aducă, ori să-i deschidă măcar drumul”.
 Există o strategie a pierderii, o tactică a sacrificiului. Nimic nu-i în Cosmos în plus sau în minus, şi dacă te lipseşti de ceva, lipsa să fie cu rost. Lipsa are semantică, nu există vidul satanic, decât dacă omul acceptă, prin propria-i slăbiciune, să se facă rob Satanei. Şi astfel există oameni cu rost al pagubei (conformaţi logicii divine) – şi oameni fără rost al pagubei (Golemi demoniaci).
 Iorgovan, care-şi pierde calul fără rost (aparent) – pare că-şi va pierde drumul vieţii (Dao). Şofron, transformat în Cal al cailor, deocamdată va fi omul cu rost – apoi va accepta să fie omul purtat – de care vorbea nuvela iniţiatică Popa Tanda – când se afirma că „Trandafir nu vedea nimic, nu gândea nimic: era purtat (s.n.)”. Deocamdată, Şofron-Calul exersează Logos-ul bun faţă de caii-fraţi din grajd, pe care-i cuprinde în Arheul Cal al tranzitării lumilor – pentru a putea, mai târziu, să-şi interiorizeze Logos-ul în „purtare” extatică:
  (cf. I, p. 359) „- Bună dimineaţa! zise el intrând în grajd. Bună să-ţi fie inima! răspunse tot el, deoarece caii, cărora le zisese <> nu-i puteau răspunde. – Dar fân mai aveţi d-voastră? –Ia vino, mă rog, şi te uită! – Bun, bun!  zise el  iar încredinţându-se că este fân. – Da, bun (...) însă Vulpoiul, unul dintre caii de la căruţa lui Iorgovan stetea gânditor şi nu mânca.”
 Şofron era „pădurean şi el”. Avea, adică, percepţia Adevărului-Dreptăţii, a Eroismului Solar, a Căii Luminii. O presimţea pe Simina-Semina, dar trebuia, Cal fiind, să treacă spre revelaţia Seminţei de Lumină (Iubire) a Lumii:
 (cf. I, p. 368) „Şofron, când o văzu pe Simina, se uită aşa, la ea, din întâmplare, apoi se uită mai cu dinadins, apoi rămase cu gura căscată şi în cele din urmă simţi parcă i s-ar fi stricat toată viaţa câtă-i mai rămăsese, şi întregul suflet i se strânse într-un singur gând: s-o ascundă, ca numai el să ştie de dânsa”.
 Dacă Iorgovan-fără-Cal părea doar declarativ în dragoste, în realitate, contradictorial, şovăielnic şi „ticăloşit (căutându-se în infen!) – lăsând-o pe Simina să vină pe jos (de la Zimbru la Cil), adică într-o smerenie aparent fără rost: căci în fapt, Iorgovan îi datora şi primul chip de iubire din lume – şi el, şi nu ea, o chema spre Holera din Vale – Şofron, fără nici o şovăială şi-o apropriază fiinţei lui, pielii lui-„sucman”, înfrăţinduţse cu ea spiritual, ca două boabe în păstaia mistică a Pieii-Suman:
 (cf. I, p. 368) „- Haid’ soro! Tu vii cu mine îi zise el, când oamenii începuseră a se urca în căruţe; sări apoi sprinten, îşi scoase sucmanul de subt sacul cu grăunţe şi-l întinse pe scândură lângă dânsul. Simina mai stete o clipă nedumerită, mai trase cu coada ochilui spre Iorgovan apoi se urcă şi se puse pe sucman lângă Şofron”.
 Iorgovan, pierzându-şi Calul – pare a-şi pierde onoarea de Cavaler al Plugului. Îşi pierduse bunul-simţ şi măsura de Ţăran – devenind un hibrid suspect (cinci ani la şcolile din Arad nu făcuseră din el orăşean – iar întors să plugărească, nu făcea decât să decadă moral, căci onoarea Cerului şi Pământului o pierduse pentru o aroganţă fără rost şi perdantă (aşa apare, la prima lectură):
 (cf. I, p. 368) „(...) apoi pe Simina n-o perdea el orişiunde ar fi lăsat-o; îi era destul c-o ştie aproape şi poate s-o vadă în tot minutul.”
 Iorgovan-cel-fără-Cal devine, astfel, Iorgovanul Vântului; se supune blestemului instabilităţii, simbolizată prin palele Morii, supus  roţii distructive (fizic şi moral) a  Morii de Vânt. Moara Dracilor este un simbol obsedant în proza nuvelistică a lui I. Slavici.
 Cel ce intră sub semnul morii intră şi sub ăndemnul demonic al morii care pe toate le schimbă, macină şi fărâmiţează, nu fizează nimic în eternitate. Iar la Moara Dracilor – cine să fie stăpân –bufon decât Pupăza? Frate din flori al lui Busuioc, Pupăza oscilează aberant, între aroganţa carnavelescă şi umilinţa extremă, penibilă (tot carnavelescă): pentru un „cultuc” de pâine dat de Vica (soţia lui Busuioc) „începu să plângă, să facă mătănii şi să sărute pământul; luând apoi cultucul din mâna ei se-ntoarse şi se depărtă iute, vesel şi tot mai vesel, spre Moară (s.n.:  moara la I. Slavici trimite, ciudat, la verbul a muri)”.
 Şofron se opune tuturor aşa-zişilor bărbaţi şi stăpâni – tocmai că nu se consideră stăpân, ci se  dovedeşte  stăpân pe sine şi hotărât cu alţii. Nu prin raţiune, ci prin instinctul echilibrului, cumpănirii, prin obsesia echilibrului Căii-Dao:
 (cf. I, p. 429) „Mulţi ziceau că e om prost Şofron. Deşi nimeni nu-şi amintea ca el să fi făcut vreo prostie. Era numai târziu la minte, atât de târziu, încât ar fi stat cu mintea oprită în loc dacă e bărbat ori femeie. Şi-ar fi dat seama de ce i se face întrebarea, cum trebuie s-o înţeleagă, ce trebuie să răspundă şi, în cele din urmă, tot ar fi răspuns: <>”. Atât se temea să nu zică sau să facă vreo prostie, încât ţinea capra de coarne şi tot nu îndrăznea să-i spune că nu e ciută”. Şofron e Androginul? Nu: e Bărbatul Primordial, cel iraţional-non-noţional, care, cu riscul ridicolului social, ţine în suflet şi-n mână Sceptrul Înţelepciunii Falsului Nebun  -  Misticului Nebun. Excesiv de chibzuit noţional, el se va dovedi cu instinctele nobil-virile intacte. Omul Natural  -  nefalsificat. El nu poartă în spinare blestemele Istoriei!...Acţiunea sa este târzie (aparent întârziată, de fapt, înscrisă în Ritmul Cosmic), dar făcută la/în timp sacru şi, deci, decisivă/definitivă.
 Roţile Morii (locomobila este izotopică semantic cu moara de vânt) aşteaptă cu nesaţ Pupăza şi Neamurile Pupezei:
 (cf. I, p. 403) „Acum Iorgovan înţelegea, vedea cu ochii; se întoarse iar spre mort ca să-l vadă şi-n aievea. Era Pupăză şi era mort; dar era mort şi nu mai trăia: asta se întâmplă în toate zilele; asta o pat toţi oamenii! El se uită o dată la roate, apoi se depărtă, dus ca să nu le mai vadă, şi tot le vedea mereu stând tăcute, nemişcate, pline de sânge şi ademenitoare în osiile lor de fier (s.n.)”. De observat întârzierile voite, din plan noţional, pentru a amâna revelaţia, spre timpul ei sacru. Şofron şi Iorgovan, atât de divergenţi, aparent (Şofron  -  primitiv, Iorgovan – prea subtil-„distilat”, aparent degenerat, „istoricizat”  -  se vor întâlni, în Ritmul Sacru din Nevăzutul Divin: amândoi sunt Logodnicii şi Cavalerii Mistici ai Seminei Etherica  - ai Iubirii Supraumane!).
 Iorgovan, nepotul Pupezei, este blestemat să fie Pupăză, este predestinat să se întâlnească şi să se contopească cu Roata Ucigaşă, cu care s-a contopit Pupăza. În finalul nuvelei, obsesia Roţii îl atrage pe Iorgovan să se arunce între Roţile Morii (autosacrificiu manolic) – apoi la întoarcerea spre Roţile Morii, un ciudat accident (scăparea lămpii lângă stâlpul Morii) îl transformă pe Iorgovan în Făclie – dar abia Semina Etherica va certifica dacă e Făclie Vie, sau doar Golem:
 (cf. I, p. 455) „Iorgovan cercetă cu de-amănuntul roatei şuruburi şi chingi, atingându-le mereu cu condeiul (s.n.) pe care-l avea în mână; la roate el lăsă condeiul să cadă fără de veste [n.n.: intenţionat: moralul insstase să-l urmeze cu lampa, altfel Iorgovan s-ar fi azvârlit acum între roţi şi astfel s-ar fi aneantizat; aşa, prin condeiul - aparent semn al hibridizării spiritului, târgoveţ-plugar – în realitate sinecdocă a Copacului de Foc al Logos-ului – Iorgovan amână, neştiind că schimbă forma morţii, deci şi simbolistica morţii], apoi zise că e bine, şi se întoarse iar la condica de pe masă (...) Luând însă lampa de la morar, el o apucă aşa, că tinicheaua strălucitoare rămase întoarsă spre faţa lui, şi nu numai că nu-i arunca lumina în cale, dar îi mai lua şi vederile cu strălucirea ei. Deodată scoase un răcnet de se cutremură toată moara, hârburile de sticlă căzură sfărâmate peste fierăria locomobilei şi moara se umplu de lumină” [n.n.: Iorgovan a transfigurat, prin sinele său subsecvent, Iubitor, însăşi Moara Demonică – în CASTELUL  SEMINEI  ETHERICA!]
 Grăbind să deie ajutor, oamenii-l găsiră pe Iorgovan sub stâlp învăluit în flăcările care întrâo clipă cuprinseseră hainele de pe el acum.” Ce l-a salvat de Roată? Probabil o a doua obsesie, mai timidă, aparent subsecventă, faţă de obsesia Roţii: Obsesia Iubirii, deci Obsesia Luminii.
 Pupăză murise la locomobila-moară cu foc (maşina de treierat) fără luminare, cu toate strigătele fratelui Busuioc:
 (cf. I, p. 400) „O luminare! O luminare! strigă el iar (...) O luminare? Puţin lucru! însă tocmai fiindcă e puţin lucru, oamenii nu se gândesc totdeauna la el (...) nu e clipă în care moartea să nu-l poată ajunge pe om, şi oamenii tot nu-şi poartă lumina la dânşii”. Iorgovan se transformă în Luminare-Făclie combustionată – cu ce? Cu propria lui fiinţă? Sau cu penele (invizibile, dar arogante) ale Pupezei? Probabil. Căci, deşi greşise faţă de Iubirea-Semina Etherica – aceasta, după ce-l vede zăcând pe patul de moarte pe Iorgovan – strigă „tare, dar cu glasul aşezat şi deschis: - O luminare!” (s.n.). Adică, prin suferinţă, prin arderea penelor aroganţei, Iorgovan a ars Pupăza, a ars Golemul (ŞI-A ARS „ISTORIA”-BLESTEM!)– şi s-a re-transformat/transfigurat în LUMINARE.  Liliacul Alb a triumfat, în cele din urmă  -  la modul mistic!
 S-a transformat în lumină spirituală, care a ars în sine, slăbiciunea, ticăloşia, trădarea etc. – toate păcatele spurcate ale Pupezei-Iorgovan. Iorgovan, astfel, îşi va recăpăta autonomia, în fine, faţă de Busuioc-Tatăl (Fratele Pupezei) – şi se va întoarce la  Arhetipul  Liliacului Alb. Se va întoarce la SINELE SĂU MISTIC.
 În afara oricăror convenienţe strâmbe.
 Singurul cu luminare la el (colac şi luminare, viaţă şi moarte) este Bătrânul Mocşei şi al Căii – NEACŞU, tatăl Seminei Etherica (cu care va sta Omul Înţelept Şofron, la Socodor):
   (cf. I, p. 427 şi cf. I, p. 413) „Puindu-şi apoi luminarea–n sân, bătrânul se duse cu colacul în mână la fiică-sa (...). El însă se ducea drept în calea lui (s.n.) şi s-a dus până ce nu s-a perdut din preajma vederilor ei”.
 Căci, în definitiv, care-i povestea Pădurencei, Semina Etherica – şi a cuplului Iorgovan-Şofron?
 Iorgovan, feciorul „bogătoiului” Busuioc iubeşte o fată de om sărac, pe mistica Pădureancă: Simina lui Neacşu – cel care este Arheul Stăpânilor Mocşei:
 (cf. I, p. 385) „Dar cum se uita [n.n.: Neacşu] acum la fiică-sa şi cum se gândea la dânsa, morţii lui unul câte unul înviau  (s.n.) (...) Taica, fie iertat, (...). Maica, fie iertată, maica-ntreagă (...). Toţi erau, în sfârşit, rămaşi într-însa, dar nici unul mai mult decât el însuşi”
 Iubirea lui Iorgovan este reală:
 (cf. I, p. 366) „Ştiu numai că-mi eşti dragă de mi s-au urât zilele”.
 Dar Iorgovan nu ştie (încă) să se pârjolească pe sine, nu ştie că este singurul Cuc dintre Pupeze: are focul în el – dar îi arde pe cei din jur: (cf. I, p. 366) „Dragoste-n sec – zise ea[n.n.: Simina]. Eu dragă,  şi tot eu arsă de dor” (s.n.) sau  foloseşte autodistructiv, autodemolator, ne-conform Căii Focului, flacăra din sine – aducând-o sâ ardă în bolgiile infernului (în crâşmele din Arad şi Curtici).
 Focul Sinelui este Centrul, dar Iorgovan nu-şi ştie Centrul, pentru că nu-şi ştie Focul, nu-şi ştie rudenia adevărată: el e frate-soţ al Cucului-Semina Etherica, iar nu fiu al lui Busuioc-Pupăza (disimulată). Cel ce nu-şi ştie Centrul, orbecăieşte, rătăceşte, oscilează uneori foarte grav, în lateralele de întuneric ale drumului – uitând Evanghelia Sacră, Logos-ul Sacru – deşi s-a îmbrăcat cu straie sacerdotale (el se simte-crede Impostor-Pupăză cu pene false):
 (cf. I, p. 367) „Iorgovan se simţea ca popa ce a ajuns cu chiu cu vai să-şi puie patrafirul, şi, când e vorba să înceapă slujba, nu ştie să citească.”
 Totuşi Semina Etherica îşi urmează fratele-soţ, căci urmează, de fapt, „luminarea” (Focul ascuns în el, de el însuşi ascuns). Şi ajunge în câmpia Ciocârliei şi Prepeliţei (ambele, păsări solare-îngeri), împreună cu Tatăl Mocşei – NEACŞU (şi el, ghidat atât de Semina Etherica, cât şi de înţelegerea Focului.) Dar Neacşu pune preţ mai mare pe cel ce-şi ştie Sinele-Centru (pe înţeleptul Şofron), decât pe cel care exhibă Focul, fără a-l cunoaşte:
   (cf. I, p. 413) „Şi dacă s-ar întâmpla să-ţi fie greu de ceva, îi zise Neacşu, să-i spui băietului ăstuia [n.n.: lui Şofron] şi să nu-ţi fie greu de dânsul”.
 Numai că şi capacitatea de rezonanţă a Seminei Etherica la luminarea-foc, ascuns în Iorgovan, este mai puternică decât chiar rezonarea la Dao (exprimat în fiinţa lui Şofron-Înţeleptul). Semina Etherica simte că Dao cel Ascuns este adevăratul şi eternul Dao (Dao şi Focul au, în această nuvelă, statute inverse: când unul se exhibă, celălalt se interiorizează, şi invers). Celălalt, al Înţelepciunii Pământene, este un Dao Exhibat. Credem că e bine să vedem aici conflictul dintre confucianistul Slavici şi taoistul (buddhistul mahayanic) Slavici – încheiat acest conflict, în favoarea ultimului. Pragmatismul ar trebui s-o hotărască să meargă spre evidenţa echilibrului – dar intuiţia îi spune că există şi o non-evidenţă a echilibrului – o transfigurare, o schimbare la faţă a Cerşetorului Bolnav de Moarte – în Buddha-Iluminatul. Şi are dreptate, căci Şofron devine (cf. I, p. 452): „Şofron al Pădurencii”. Ceea ce înseamnă subordonat Pădurencii, subordonat (în rang sacru) faţă de Adevărul şi Misterul Supreme. Sănătatea morală e suficientă pe Pământ (cf. I, p. 459): „E bine, sănătos” (zice Iorgovan despre Şofron) – dar nu e suficientă şi în Ceruri: acolo încotro deschide uşa Semina Etherica  - este Cosmosul, este Dharma Cosmică, dar, implicit, este şi Transfigurarea, revelaţia originii reale a lui Iorgovan: „o luminare” – este nu o cerere, ci o constatare „aşezată şi deschisă”. Oricâte îndură Semina Etherica de la Iorgovanul mascat în Pupăză – le îndură pentru că percepe, intuitiv-mistic, focul Dharmei Iubirii de dincolo de aparenţe. Semina Etherica nu poate trece peste Logos-ul sacru, al Iubirii:
 (cf. I, p. 383) „- Ştiu – urmă ea liniştită, o văd, o simt, în tot ceasul, că ţi-e ruşine de dragostea pe care o ai cătră mine şi te fereşti ca nu cumva lumea să afle despre ea: dacă nu mă pot supăra de asta, Iorgovane, n-o să mă supăr de nimic în viaţa mea (s.n.)”. Şi răspunsul, de vibrant lirism al Focului-Iorgovan: „Nu-mi mai zice vorba aceasta – îi zise el înecat, [n.n.: şi ea, şi el se îneacă – se transfigurează baptismal prin Logos, în mod ritmic, periodic] că mă omor. Lasă! haid’ să tăcem! Uite, mie mi-e destul să ştiu că-mi eşti în apropiere, fără ca să te văd, fără ca să-ţi aud glasul şi pământul pe care l-ai călcat tu îmi saltă sub picioare când îl ating, şi spicul care a fost în mâna ta, spicul ăsta mă farmecă. Doamne! Cât de tristă e viaţa mea, şi tot aşa aş fi gata să sufăr muncile iadului, de dragul unei singure zile din ea”
 Semina Etherica ştie că Iorgovan stă sub blestemul aparenţei de Pupăză – şi că nimeni, decât propria lui jertfă, nu-l va putea scăpa. Ca şi-n Povestea porcului de Ion Creangă (sau altele asemenea), ea ştie că nu poate decât să-l susţină prin credinţa ei în esenţa lui – şi de aceea, îşi trimite Tatăl-Neacşu (Stăpânul Mocşei)  să se jertfească, pentru a repara măcar o parte a stricăciunii lumii: Holera-ca-Avertisment (adică îşi atinge scopul de a-l stimula  pe Iorgovan către căutarea Sinelui în zona ultim-infernală, spre a primi şansa soteriologică) se stinge, odată cu jertfirea mahayanică a lui Neacşu!!! Dar rămân celelalte zile-păcate ale blestemului Pupezei. În definitiv, jertfirea emblemei Pupezei (fratele lui Busuioc) are loc tocmai pentru a arde-corecta cea mai josnică dintre „penele” Pupezei-Iorgovan: trădarea.
 Ea, Semina Etherica , ştie că Iorgovan nu poate fi vesel, ca Şofron. Şofron e vesel pentru că s-a născut pe Calea Dreaptă – pentru că poate crede în Prepeliţa Solară ce zboară pe sub nasul lui. Şofron n-are meritul „muncilor iadului”, blestemului Pupezei, din care i s-a spus că se trage. Tainica frăţie-hierogamie este probată, faţă cu Şofron, înainte de zdrobirea ritualică a emblematicului Pupăză:
 (cf. I, pp. 397-398) „- Ce vrei tu cu fata asta? întrebă Şofron liniştit, de tot liniştit. – Ce vrei tu? îl întrebă Iorgovan. – Eu vreau s-o iau de nevastă! răspunse Şofron. – Eu nu vreau s-o iau! grăi Iorgovan deschis [n.n.: în definitiv, hierogamia Simina-Iorgovan era o predestinare, care nu ţinea de voinţa lui sau a altcuiva]. – Atunci las-o-n pace! – Nu mă lasă ea pe mine! [n.n.: şi aici Iorgovan nu minte, căci Semina Etherica are rolul mitic al soţiei prinţului prefăcut în porc – soţie care are misiunea sacră de a „nu-l lăsa”, de a-l salva de Sinele Fals, înjositorul, infernalul Sine falsificat prin blestem] (...) – Minţi – strigă Şofron, minţi, minţi! (...) – Nu minte, Şofroane – grăi dânsa [n.n.: Semina Etherica] ridică mâna. De când e lumea nu s-a spus adevăr mai mare(s.n.).”
 În discuţia cu Neacşu, imediat următoare secvenţei de mai sus, avem de a face tot cu un limbaj esoteric, care transmite mesajul blestemului sub care stă Iorgovan: legătura cu falsele rude este blestemul Pupezei False (Adevăratul Foc-Dao, Iorgovan, spune ce ştie despre blestem, căci el nu poate, încă, să rostească vorba transfigurării: „Condeiul! Aşa-i! l-am uitat” – condeiul de Lemn semnificând Axa Noii Lumi, sau, mai exact, Axa Originară a Paradisului: conţinea, în el, Focul-Logos!):
 (cf. I, p. 398) „- De ce nu vrei, că de vrut vrei! întrebă Neacşu stăruitor [n.n.: Neacşu simte că e ceva necurat, dar nu are rezonanţa intuitivă a Seminei Etherica – sau, poate, încearcă să ajute, şi el, la sfărâmarea blestemului, prin insistenţa asupra realizării anamnezei lui Iorgovan]. – Pentru că nevasta mea nu are să-mi fie numai mie nevastă – îi răspunse Iorgovan – ci şi părinţilor mei noră şi rudelor mele om în casă, şi ar trebui să fie moarte de om.”
 Moarte de om – şi transfigurare într-o nouă Pupăză. Căci, de fapt, Iorgovan, şi el intuitiv, prin sforţări morale infernale morale – vrea să o salveze pe Semina Etherica de decădere: venind în zona lui, ea s-ar împărtăşi din blestemul sub care stă el şi ar deveni Pupăză. Or, Iorgovan vrea să o păstreze pe Semina Etherica drept Cuc-de-Foc, Centru-de-Foc şi Cântec regenerator al Lumii.
 Nici un preot pământean, iar nu expus în permanenţă forţelor cosmice dharmice misterioase  -  nu poate ajuta la dezlegarea blestemului. Ioan-Popa Furtună, cumnat al Pupezei-Busuioc – rămâne el însuşi un vârtej haotic, deci, cu atât mai puţin poate să-i ajute pe alţii. Doar dacă alţii îl folosesc pentru a se ajuta cu el.
 În această frumoasă şi mistică poveste de blestem şi dragoste, Isolda-Simina e în stare să se coboare până în infernul Crâşmei, pentru a-l extrage de acolo pe Iorgovan – pentru că „trebuie” (cf. I, p. 409). Înţeleptul nu pricepe ceea ce pricepe Preoteasa Etherică: Iorgovan intrase în infern pentru a-l lămuri pe „mortul” (Înaintemergătorul) Stăpân al Mocşei, Neacşu, asupra mesajului blestemului său de Pupăză:
 (cf. I, p. 408) „Acum ca niciodată” vorba ce i-o zice Iorgovan Siminei Etherica este, de fapt, semnul că Iorgovan nu este spiritual în Crâşmă, ci în MIT, în spaţiul-timpul sacral al lui „a fost odată ca niciodată”. Şofron nu ştie să răspundă la întrebarea pusă de Iorgovan: „Ştii cine sunt eu?”, pusă dureros, pentru a căpăta două variante sacrale de răspuns: a – „Ştiu, eşti fiul Pupezei spurcate”  sau b – „Ştiu, eşti Focul Ascuns, Luminarea Lumii, Centrul Ascuns, Monarhul Ascuns etc.” – ci Şofron răspunde: „Un ticălos eşti, un om de nimic!” Şi nu spune adevărul – pentru că Iorgovan nici om nu este, şi face eforturi disperate de a scăpa de Neantul-nimic, de ticăloşia blestemului.
 Ce-i spune Iorgovan lui Virgiliu Bărgăuţ ? Îi cere un „rând de haine” (adică îşi cere aparenţa exterioară, masca de Pupăză), pentru a-şi ascunde Focul de Plugar, Rază de Soare, Suliţă a Sfântului Gheorghe străpungând tenebrele:
  (cf. I, p. 444) „Plugarului nu i se iartă ceea ce voi ăştialalţi faceţi în toate zilele”.
 Apoi, trece Mureşul-Styx, „unde nu-l ştia nimeni” (cf. I, p. 451), pentru a cunoaşte, îndeaproape, necunoscutul: să-şi lămurească blestemul sub care stă. De aceea se dă aşa de greu întors acasă, care, de fapt, este  Casa Pupezei:
 (cf. I, p. 453) „Acum, orişiunde ar fi mers mai bucuros decât acasă”. Şi miraculos, el nu mai şovăie, nu mai oscilează:
 (cf. I, p. 453) „Mergând, el nu se mai uita nici la dreapta, nici la stânga, nici înapoi”. Virgiliu „scrietorul” este inutil, căci Iorgovan şi-a priceput blestemul: îl botează cu o sticlă în cap – de fapt, îl vâră în sticlă, ca pe un duh obosit, inutilizabil, depăşit sacral. Spre Paradis, spre Schimbarea (Violentă) la Faţă – nu are nevoie de ghid.
 Şi-i spune Demonului pe nume:
 (cf. I, p. 453) „Eu n-am făcut nimic – tu [n.n.: Busuioc-Pupăza] le-ai făcut pe toate.”
 „Scrietorul” Virgiliu i-a spus că Semina Etherica „se ţine cu Şofron”, adică e înţeleaptă doar. Şi nu mai e compatibilă cu Iubirea Dharmică. Iorgovan ştie că nu e adevărat: dimpotrivă, Semina Etherica devine spirit mahayanic, Marie alături de Marta (masculinul Martin nu trebuie să inducă în eroare), cu braţele întinse peste crucea celor 4 copii ai lui Martin-Marta – aproape de Stăpânul Mocşei „mormântul taichii” (cf. I, p. 441)
 Semina Etherica este, prin Logos, ipostază cristică: „m-au părăsit toţi, toţi m-au părăsit; m-a ajuns blestemul tatii!” – seamănă bizar (sau logic) cu „Eli! Eli! lama sabachtani?” (Stăpâne, Stăpâne, de ce m-ai părăsit?). Nici Hristos, nici Semina Etherica n-au fost blestemaţi, ci binecuvântaţi-cu-sacrificiu.
 Aceste ultime ipostaze ale Seminei Etherica, respectiv ale lui Iorgovan (cel care, după recunoaşterea Falsului Originar, se întoarce în Adevărul Originar – Centru de Foc) – rezonează în hierogamia finală: „uşa deschisă”(„se duse de deschisă uşa” – cf. II, p. 459), de Semina Etherica, pentru ca spiritele contopite cu luminarea să se eliberze în cosmicitate-divinitate.
 Semina Etherica  este nedezlegată de Înţelepciunea-Ordinea-Logos – de aceea îi spune lui Şofron:
 (cf. I, p. 459) „Niciodată, tu ştii că niciodată n-o să te părăsesc” – dar înţelepciunea cosmică nu poate lega avântul mahayanic al Iubirii-Sacrificiu, Iubire- Mântuire.
 Nuvela Pădureanca este (sau devine, prin lectură repetată) povestea hierogamiei dintre cele Trei Religii: 1 – A Ordinii (cunfucianismul), 2 – A Iubirii (buddhismul-creştinismul) şi 3 – A Căutării Sinelui Adevărat – Centru Adevărat (taoismul).
 Femeia, în consecinţă este factorul echilibrator între bărbaţii cosmici – aspectele arheice ale ordinii prin căutare. Femeia susţine şi stimulează revelaţia. Aceasta ar trebui să însemne, în viziunea lui I. Slavici – yin-Principiul Cosmic Feminin.

*
*        *


CAPITOLUL IV: Tetramorful Om Primordial – în „Moara cu noroc”

 Este aproape incredibil cum, sub masca rigidă a lui I. Slavici, care, aparent încarnează sobrietatea însăşi – colcăie glifele sacre. Cu aşa densitate şi forţă de mobilitate – încât descurajează efortul hermeneutic de profunzime – lăsând să lâncezească, la suprafaţă, discursul de tip social, istoric, economic, etc. – în aşteptarea cuiva, dintre hermeneuţi, care „să ia taurii de coarne” şi să discearnă, să ordoneze (după criterii axiologice) să articuleze simbolurile ambundente ale textelor lui Slavici.
 Mai este ceva: transilvano-bănăţeanul Slavici profită de abordarea hiper-eticistă, ostentativ-eticistă a vieţii, de către co-provincialii săi – şi mai toarnă astfel, un strat de hermetism peste discursul său. Spre exemplu, nuvela Moara cu noroc dă impresia că stă sub semnul rigid al unei formule etice iniţiale, ultra-banale (pentru cei care se menţin, prin propria rigoare ontologico-istorică  -  ardelenii -  în aria moralităţii) „omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”.
 Aparent, debutul nuvelei este unul nefericit, promiţând vaste câmpuri de narativitate demonstrativă a liniei etice propuse. Puţini vor fi cei care să se gândească în termeni metafizici şi sacrali, la sensul adânc al noţiunilor de sărăcie, bogăţie, colibă liniştită. Puţini vor bănui că sărăcia înseamnă nuditate metafizică originară a Fiinţei Umane – bogăţie  înseamnă sustragerea de la nuditatea primordială a Spiritului şi intrarea în perimetrul fenomenalităţii-bruiaj, fenomenalităţii-multiplicare (ca agresare a nucleului sacral al Fiinţei) – iar liniştea colibei care te face fericit – este retragerea şi abstragerea fiinţei fenomenale în coliba-germene originar „regressum in utero”. Arca lui Noe,  ca germene ontico-spiritual al Omului – are patru feţe + pneuma ; este chipul tetramorf originar al Omului Cosmic:
 1 – Pământul-Om [Ghiţă-Gheorghe = cel care lucrează pământul];
 2 – Apa-Taur Sacrificial [Pintea,  cel cu tăietura marcă a sacrificiului, în frunte];
 3 – Aerul-Vultur cu Gheare [Ana – „uşoară” la minte, „zburatică” la horă – dar cu pecetea ghearelor emergentă asupra Focului Lică];
 4 – Focul-Leul de Smarald [Lică, rezultat din xilogeneză şi reintegrat-resorbit în Stejarul Uscat şi în Corbul Focului].
 Pneuma, etern deasupra frământărilor şi „clocotirilor” elementare – este Bătrâna Atemporală, Bătrâna Dharmică, prin care orice nereuşită la nivelul încercărilor de coerenţă, de „frazare” a elementelor este corijată la infinit, prin reiterarea ciclică: mereu, Bătrâna va lua „copiii” (elementele tetramorfului Om litotizate) şi va pleca „mai departe”,  întru-n nou ciclu-demers de armonizare orfică, de coerenţă cosmogonică.
 Şi care ar fi, în ordinea Fiinţei Umane – coerenţa antropogonică şi cosmogonică? ÎNVIEREA-PAŞTE a Omului Terestru -Ghiţă   în Leu Solar – Lică.
 De aceea, dominanta nuvelei nu este, decât în aparenţă, Omul-Pământ (Ghiţă); în realitate ea este Leul-Lică. Problema supremă a lui Lică este aceea a SÂNGELUI. Şi, prin intermediul problemei SÂNGELUI ÎN CLOCOT – problema-Dumnezeu şi problema-Nemurire:
 a - (cf. I, p. 318) „Acum sângele cald e un fel de boală, care mă apucă din când în când, pentru că tu [n.n.: Ghiţă] nu ştii încă, urmă el mai cu avânt, cum îţi fierbe şi clocoteşte tot sângele când te hotărăşti odată, să pui un lucru la cale, şi ce grozavă e plăcerea de a-l lovi pe omul care te supără, de a-l lovi tare, ca să-l sfărâmi, când te-a atins c-o vorbă ori cu o privire, de a răsplăti însutit şi înmiit. Aduni mereu venin şi ură şi mânie oarbă, şi când ai adunat destulă, atunci verşi cu prisos, şi nu prea mult îţi pasă asupra cui, numai om să fie (s.n.). Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine aş râde şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt eu chiar mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine”.
 Pintea, când e întrebat de Ghiţă, dacă Lică are slăbiciune pentru muieri, răspunde ciudat de „în spiritul” lui Lică:
 (cf. I, p. 275) „Pentru muieri? (...) Pentru nimic. Nu-i vorbă, îl apucă din când în când, dar slăbiciune nu are. El are o slăbiciune, una singură, să facă, să se laude, să ţie lumea de frică, şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi de mumă-sa”. Şi pintea zice mai departe: „să râdă de noi, Ghiţă, de noi, urmă el mai aprins [s.n. – n.n.: cât se poate „aprinde” apa, prin reflectarea focului, cu care este complementară]; dar, Ghiţă, sunt de 38 de ani: mă spânzur (s.n.) dacă împlinesc 40 fără ca să-i arăt că mai sunt şi alţii mai şi mai decât dânsul. Mi-a făcut una pe care n-am să i-o uit toată viaţa”. Nici n-o poate uita cumva Pintea – căci este lovitura-trăsnet în frunte, lovitura de consacrare sacrificială,  pe care i-a aplicat-o diavolul şchiop-Lică (Făurar al Focului ):
  (cf. I, p. 269) „Era însă între dânşii unul, Pintea căprarul, un om scund şi îndesat, cu ochii mari [n.n.: cât toate apele], cu umerii obrajilor ieşiţi şi cu fălcile late, cu mustaţa tunsă şi  cu o tăietură în frunte (s.n.), dar mai presus de toate, om aşezat şi tăcut la fire, cu care Ghiţă se făcuse prieten bun”.
 b - (cf. I, p. 341) „Era însă un gând care aici [n.n.: în biserica din Fundureni – biserica total esoterică, din prima zi a Învierii-Paşte] trebuia să-i vină oricărui om: că este o putere tainică ce lucrează prin oameni şi le luminează minţile, că toate vin de la această putere, pe care nimic nu o covârşeşte, pentru că ea pune şirul întâmplărilor prin care trece omul. Dumnezeu era acela care-l scăpase [n.n.: pe Lică] de atâtea primejdii, Dumnezeu îi lumina mintea şi întuneca pe a celorlalţi; cu Dumnezeu n-ar fi voit să se strice (...) Afară tuna, şi el se cutremura la fiecare trăsnet; afară fulgera, şi fiecare fulger îi trecea ca un fier prin inmă; icoanele sfinţilor îl priveau, şi el stătea împietrit subt ele, căci oriunde s-ar fi dus, el tot acolo rămânea (s.n.): el îşi puse mâinile în cap, îşi rupse în urmă băierile cămăşii; îi venea să-şi scoată inima din piept, îi venea să se răpeadă cu capul în zid ca să rămâie sfărâmat la treptele altarului.
 Dar el nu putea să moară [s.n. – n.n.: mai exact, nu putea să moară în Piatră, când el venea din Lemn]: de nimic nu-i era mai frică decât de moarte; ar fi dorit să trăiască mult şi lung, cât ţine lumea, ca să scpe de viaţa cealaltă şi o hotărâre aspră îi coprinse mintea.
 - Unul câte unul – strigă el ridicându-şi mâna în sus [n.n.: cea pe care i-o va pecetlui cu muşcătura-Eros Ana-Io -Ana] – unul după altul, om cu om, toţi trbuie să moară, toţi care mă pot vinde, viaţă cu viaţă trebuie să se stingă [n.n.: în această lume], căci dacă nu-i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la moarte! [n.n.: ratându-se şansa învierii]”.
 Pentru a combustiona moartea fizică a tuturor şi învierea spirituală (de sub aparenţele sabatice ale CRÂŞMEI – reînviind MORIŞCA VIEŢII ŞI MORŢII, oculta şi ocultata Moară cu Noroc) – Lică reintră în copacul care l-a născut, lăsându-şi afară zgurile-sfărâmături fizice. Intrarea („regresum in utero”) se face sub semnul dublării înălţimii fiinţei – fiinţa fizică eliberează în emergenţă, fiinţa spirituală: 
 (cf. I, p. 341) „El se îndreptă încât părea îndoit aşa de nalt ca mai nainte (s.n.), privi împrejurul său, îşi ţinti ochii la un stejar înalt ce stetea la depărtare de vreo 50 de paşi, scrâşni din dinţi, apoi îşi încordă toate puterile şi se repezi înainte”.
 50=5+0: 5 este numărul hierogamiei, al armonizării microcosmosului cu macrocosmosului, iar 0 = împlinirea unui ciclu. Căci de unde a început lucrarea lui Lică-Demonul cu Ochii Verzi (vegetali şi smaraldini – Smaraldul Graalului, Smaraldul din fruntea lui Lucifer)?
 (cf. I, p. 246) „Tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, [s.n. – n.n.: uscat în focul infernal şi celest, totodată] cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre câmpie”.
 Uscăciunea aşteaptă (şi determină apariţia pentru) cele două complementarităţi: Focul şi Apa. Îl aşteaptă pe Lică, dar şi pe Ana, cea de care Lică nu se poate şi nu poate fi rupt: pecetea celor 5 gheare, la care se adaugă muşcătura mâinii care s-a ridicat spre Dumnezeu, Trăsnetul Justiţiar, coborând-o spre Eros-Mizericordia. Căci, încă de la începutul nuvelei, în faţa OCULTEI MORI stau 5 cruci: 2 de piatră+3 de lemn – dar nu pentru morţi ci „acolo unde vezi o cruce de aceasta a aflat un om o bucurie, ori a scăpat altul de o primejdie”.
 Încă de la început, grupajul crucilor anunţă hierogamia: Yang-Lică (3) + Yin-Ana (2).
 Să ne întoarcem însă pentru a nu lăsa necomentate fragmentele citate.
 „Sângele cald e un fel de boală”. A cui boală şi în ce constă această boală? Nu e vorba, în primul rând şi exclusiv, de sângele victimei – ci de un fel de complicitate victimă-asasin, de infiltrare în şi de rezonanţă a sângelor celor doi: asasin-victimă: „Pentru că tu nu ştii încă (...) cum îţi fierbe şi clocoteşte tot sângele” etc. Şi e vorba de  sângele venin (VITRIOL): „aduni mereu venin şi ură şi mânie oarbă” – iar sângele-venin (compus dintr-o mixtură spirituală de ură şi  mânie – „furor sacer”) are o direcţionare de lovire precisă, definitivă, ca şi Trăsnetul Divin: „şi când ai adunat destulă [n.n.: ură şi mânie oarbă], atunci verşi cu prisos (s.n.), şi nu prea mult îţi pasă asupra cui, numai om să fie” (s.n.).
 Generozitate a crimei! Foarte ciudat: verşi cu prisos – iar beneficiarul sângelui-venin este unul ales: omul-om („numai om să fie”). Pe de altă parte (dar, de fapt, pe aceeaşi linie a analizei logice), Lică nu făptuieşte împotriva legii lui Dumnezeu şi în conformitate cu legile dizidente ale Diavolului – ci se simte permanentul şi excepţionalul protejat al lui Dumnezeu, tocmai pentru a-şi râde în sine de Demonul Sine: „Dumnezeu era acela care-l scăpase pe Lică de atâtea primejdii, Dumnezeu îi lumina mintea şi întuneca pe a celorlalţi; cu Dumnezeu n-ar fi voit să se strice”. Iar finalitatea acţiunilor lui Lică este ridicularizarea Demonului-Sine: „Aş râde şi de dracul şi de mumă-sa” – îi spune Lică lui Ghiţă. Tot aşa zice Pintea despre Lică: „El are o slăbiciune (...) să râdă şi de dracul şi de mumă-sa”.
 Centrul spiritual al lui Lică nu este în Infern – ci „subt privirile sfinţilor, căci oriunde s-ar fi dus, el tot acolo rămânea (s.n.)”. Gestul din biserică al lui Lică este de ofrandă a inimii, şi astfel, a întregii sale fiinţe: „Îi venea să-şi scoată inima din piept, îi venea să se repeadă cu capul în zid ca să rămâie sfărâmat la treptele altarului”. Şi-ar depune zgurile trupului pe treptele altarului – iar inima şi-ar oferi-o pe altar. Capul şi l-ar transfigura, superior, în catapeteasmă de foc. Să nu uităm că Lică este Corbul-Pasărea Focului, născut din Stejarul Zalmoxian şi întors în Stejarul Zalmoxian (sfărâmarea capului,  de stejar, este echivalentul răstignirii lui Zalmoxis-Hristos).
 Şi ni se spune că el nu putea să moară  -  menţionându-se, apoi, ceva care ar intra în conflict, aparent, cu neputinţa de a muri: „de nimic nu-i era mai frică decât de moarte; ar fi voit să trăiască mult şi lung, cât ţine lumea (s.n.), ca să scape de viaţa cealaltă(...)”.
 Lică este focul acestei lumi. Lui îi era frică nu de moarte, de fapt  -  ci de translarea energiei lui pe alte coordonate decât pe acelea ale lumii pe care o alimenta şi o modela energetic, prin forţa sacră de Corb al Focului. Clocotul Sângelui lui Lică este, de fapt, intrare în rezonanţă cu viaţa ocultă a lumii. El nu ucide  -  el transfigurează. El confirmă şi consfinţeşte funcţia Focului în lume. SÂNGELE BLESTEMAT al lui Lică este izotopic, în semantica mitologică, cu sângele blestemat al Muşatinilor: este VITRILOLUL. Dacă el, Lică, nu-i atinge pe toţi oamenii cu VITRIOLUL MÂNTUITOR al morţii fizice  -  neîndeplinirea, totală şi perfectă, a misiunii lui transfiguratoare ar duce la omorul lui, ca şansă transfiguratoare („cu moarte pre moarte călcând”). Gestul sacral şi mantra sacrală din biserică sunt edificatoare pentru funcţia xilogeneratului Lică: „-Unul câte unul  -  strigă el ridicându-şi mâna  dreaptă în sus [n.n.: mâna pecetluită, prin muşcătură, de ANA=”cea dăruită de Dumnezeu cu multe haruri”] – unul după altul, om cu om(s.n.), toţi trebuie să moară, toţi care mă pot vinde, viaţă cu viaţă trebuie să se stingă, căci dacă nu-i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la moarte”.
 De observat centrarea acţiunii Leului-Lică asupra OMULUI: „numai om să fie”, „om cu om”, „viaţă cu viaţă”. De ce oare atâta insistenţă? Nu cumva e vorba de ritual şi misiune?
 Situat în mijlocul bisericii, în faţa altarului, Lică devine Chakravarti  -  „acela care învârte roata ”:”Cine a atins acel grad de realizare spirituală, le poate retrăi pe toate (vieţile, evenimentele şi epocile) pentru că este în centrul timpului”. Şi, mai departe , cităm iarăşi, dintr-un studiu asupra lui Eminescu-dramaturgul, care se concentrează asupra celor care, cu „sânge blestemat”, conduc soarta Împărăţiei Verzi-Moldovei:”Elementul care unifică şirul voievodal prin veacuri, de la miticul Gruie-Sânger, Dragoş-Bogdan, prin Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Bogdan Orbul, Ştefăniţă, până la Alex. Lăpuşneanul, se spune că ar fi un <>(...). Cred că e mult mai just(...) să definim acest sânge după datele tradiţionale, ca fiind un venin infinit de preţios, VITRIOLUL, ostil vieţii şi morţii, aşa cum se întâmplă totdeauna cu sângele neamurilor alese, adevărate neamuri sacerdotale şi regale, races-faées. Unei asemenea rase, culeasă din principiul veacurilor, îi este hărăzită dubla putere de contemplare şi de acţiune, pe timpul care îi este dat să conducă destinele unui popor”.
 Par a fi disproprţionate afirmaţiile noastre, prin raportare la un oarecare Lică Sămădăul. Dar nu este, în fapt  -  prin raportare la realitatea mitică. Lică este stăpânul locului – iar locul este ROATA MORII=ROATA LUMII. Este o roată ocultată de aparenţa Crâşmei. Moara nu se mai vede, nu este receptată în emergenţă, decât prin:
 a-cele 5 cruci (2 de piatră+3 de lemn);
 b-avertismentele asupra necesităţii percepţiei oculte (cf. I, p. 246):”Numai câteodată, când în timp de noapte vântul zgâlţâia moara părăsită (s.n.), locul îi părea lui Ghiţă străin şi pustiicios, şi atunci el pipăia prin întuneric (s.n.), ca să vadă dacă Ana, care dormea ca un copil îmbăiat lângă dânsul, nu cumva s-a descoperit prin somn(s.n.), şi s-o acopere iar”.
 Lui Ghiţă îi este frică de descoperirea-vădire a tainei Morii, taină a Lumii, deţinută de Ana, în complicitate ocultă cu Lică. Cuplul mitic nu este cel aparent: Ghiţă-Ana  -  ci acela mistic, vădit prin semnul lui 5(sau 10), scris cu VITRIOLUL Sângelui, pe faţa lui Lică, de ghearele Anei-Vultur-Aer  -  şi prin pecetea-muşcătură    -  dinţii=semn al tenacităţii şi al fidelităţii faţă de cuvântul dat; incisivii= tinereţe şi jovialitate; renumele şi celebritatea: „Urma lăsată de dinţi pe carne este aidoma amprentei lăsate de un lucru spiritual: intenţie, iubire, pasiune. Este sigiliul, indicând o voinţă de posesiune”.
 ANA este o fiinţă bivalentă, din punct de vedere mitic:
 a-este Ana manolică, în jurul căreia se ordonează forţele Focului (Lică), ale Pământului (GhiţĂ), Apei (Pintea, rămas la nivelul de protector al copiilor Anei);
 b-este Ana cu gheare: demonism aparent, în realitate, suliţe-săgeţi de reactivare în Fiinţa de Foc a Corbului-Lică a Cosmosului  „Potrivit sistemului de corespondenţe planetare ale microcosmosului, astrologia tradiţională face din policar degetul lui Venus, din arătător degetul Jupiter, din degetul mijlociu pe cel al lui Saturn,  din inelar – Soarele, iar din degetul mic pe cel al lui Mercur”.
 Sămădăul este saturnian, prin definiţie şi vocaţie – căci stăpâneşte gregarul infernal al Porcului Plutonian-Saturnian. Dar „Lică, un om de 36 de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc, Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin, cu codoriştea de os împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur”.
 36 = numărul solidarităţii cosmice   al întâlnirii elementelor şi evoluţiilor ciclice. Derivatele lui manifestă relaţiile din interiorul triadei cer-pământ-om. Este numit, de către pitagoricieni, MARELE CUATERNAR (deci, integrabil Omului Tetramorf). Este numărul Cerului (36); dublul lui, 72 = numărul pământului, iar 108 = numărul omului: omul este punct de întâlnire dintre Cer şi Pământ – loc unde  domneşte Fiul Cerului şi al Pământului.
 Este clar că locul Fiului Cerului şi Pământului este mijlocul triadei: Ghiţă (Pământ), Lică (Foc-Hristos) – Ana (Aer Celest).
 Lică poartă în ochi Smaraldul (pierdut de Lucifer şi recuperat, ca Potir Graal, de Iosif din Arimateea). Este Veşnicul Mire al Lumii – îmbrăcat, permanent, în „cămaşă subţire şi albă ca floricelele”. Are asupra sa simbolul jupiterian şi iehoviac: „Biciul-Trăznet”. Bici cu „ghintuleţe de aur”, aur solar. Dar în fiinţa lui Lică, nuntesc Soarele şi Luna, aurul şi argintul: bumbi de argint şi ghintuleţele de aur (ale biciului).
 Cuplul mistic (Lică+Ana) sub semnul solidarităţii cosmice (36), chiamă elementele echilibrului cosmic: Pintea are 38 de ani (3+8: cifra 8=cifra echilibrului cosmic, a direcţiilor cardinale şi intermediare, octogonul mediind între pătrat şi cerc, între Cer şi Pământ. Ziua a 8-a marchează viaţa celor drepţi şi condamnarea nelegiuiţilor -  ziua a 8-a= simbolul Învierii, al transfigurării, al vestirii erei viitoare. Cifra 8 corespunde Noului Testament. Semnul infinitului este ∞).
 Dacă Lică e şchiop – este „preţul plătit de el pentru cunoaşterea supraomenească şi pentru puterea pe care i-o dă aceasta ”. El poartă, ca Iacov sau Hephaistos – urma luptei cu îngerul lui Dumnezeu sau cu Dumnezeu însuşi pentru a vedea Taina Supremă.
 Triunghiul apei, având baza în sus, iar trunghiul focului având baza în jos, atunci când Lică e fulgerat-împuşcat în picior, Pintea e fulgerat-tăiat în frunte.
 Lică-împuşcatul (fulgeratul) în picior – este zeu-magician. El îi vrăjeşte pe cei din preajmă – cum Hephaistos îi stăpâneşte pe zeii Olimpului prin turnarea licorii uitării (lethe). Orice zeu al Focului este şchiop căci Focul este taina supremă a Cerului – este taina eternităţii: de aceea Dumnezeu îi permite lui Lică să ridice, în biserică, mâna dreaptă – mâna Puterii Sacerdotale, binecuvântând cu Înviere pe cei ucişi. Lică stăpâneşte Destinul – trezeşte în toţi cei din jur teama de Destin, ca anamneză a autorităţii divine.
 Pintea „îl apucă pe mort [n.n.: Lică] de un picior şi îl târî după sine până la râuleţ, apoi împinse trupul cu piciorul în valuri.” 
 Totul ţine de picior – ca simbol al sufletului şi sinecdocă a Fiinţei Umane. Pintea trebuie că se împărtăşeşte din calitatea de şchiop mag vizionar şi autoritate sacerdotală a lui Lică: îl apucă de piciorul (şchiop-fulgerat, prin care Lică a primit revelaţia divină) – şi îl împinge cu piciorul (piciorul lui Pintea a devenit şi el, dacă nu era până acum – şchiop, adică împărtăşit din Taina Celestă). Şi unde îl împinge pe Lică? În valuri. Păi, valurile sunt însăşi Fiinţa-Taur a lui Pintea. În concluzie: prin gestul de împingere cu piciorul a piciorului fulger – Pintea  îl primeşte pe Lică în sine – ca pe Hristosul-Foc. „- A scăpat! (...) Dar asta nu are s-o afle nimeni în lume”. Elibaratorul eliberat în euharistie. Lumea nu va şti – pentru că lumea va conţine ŞTIREA însăşi. cel puţin, Pintea îl conţine pe Lică, prin încrucişarea picioarelor, într-o svastikă morişcă a vieţii şi morţii.
 Dar lumea întreagă stă sub semnul transfigurării prin Foc: OMUL-PĂMÂNT (Ghiţă) se împărtăşeşte din Focul-Lică (fiind şi el, Ghiţă, împuşcat: în ceafă, ca substitut al  piciorului aflător, piciorului jertfitor). 
 Ghiţă şi Ana sunt legaţi prin sânge şi cuţit-fulger. şi legaţi, în consecinţă, prin Lică. Lică oferă:
 a – hierogamia cu Ana manolică pentru mântuirea apocaliptică, prin foc, a lumii;
 b – oferă liantul mitic (şi mistic) între Pământul (Ghiţă) şi Aerul Celest (Ana).
 c - oferă transfigurarea morii demoniace – prin foc în Golgotă Mântuitoare, apoi în Paradis-Coliba Liniştii
 Pneuma-Bătrâna extrage din Athanorul-Crâşmă (oblăduit de mistica roată a Morii Norocului – Swastika-Lică) rezultatul operaţiei alchimice: copiii (cuplul Soare-Lună, Lică-Ana, sau cvatdruplul-tetramorful purificat: esenţele copii, ale tetramorfului). Copiii sunt cele patru feţe ale Fiinţei Originare, obţinută alchimic „în fundul gropii care fusese odinioară pivniţă nu se  mai vedeau decât oasele albe ieşind pe ici pe colo din cenuşa groasă”
 „Bătrâna şedea cu copiii pe o piatră (s.n.) de lângă cele 5 cruci şi plângea lacrimi alinatoare (s.n.). -  Se vede câau lăsat ferestrele deschise! Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost dată!...”
 Groapa cu cenuşă este Athanorul „cu ferestrele deschise” - eliberând piatra filosofală – pe care „şedea” (re-născuse) Bătrâna Vremurilor, Stăpâna Kalpelor. Piatra îi renaşte pe cei 5 (3+2 = yang+yin) drept cruci veşnice (tetramorful primordial uman + pneuma divină). De ieşit -  a ieşit data, indiferent la bine şi la rău; divinitatea (a cărei expresie metaforică este piatra filosofală) este amorală: liniştea colibei s-a metamorfozat în lupta din interiorul Athanolului-Crâşmă  - dezvăluind oasele – scheletul bivalent: a – moara lumii (Norocului) transfigurată prin foc în Coliba Liniştii, şi b – Fiinţa Tetramorfului Original. Lacrimile alinătoare  nu pot fi decât scurgerea sângelui blestemat adus din  starea de clocotire (înainte de a re- învia Omul Tetramorf) în starea de Amrita – licoarea divină a Paradisului.
 Drumul Copiilor Veşnici (Dao) este însăşi Piatra Filosofală, substitut-revelaţie a Morii Lumii (ocultată de „clocotul” crâşmei Athanor) şi al Bătrânei Kalpelor.
 Ei stau, asfel, sub semnul Providenţei .   


*


 Banul, în Moara cu noroc este doar banul cu semn – adică banul-semn:  semnul trecerii pentru transfigurare. Stăpânul transfigurării este Lică – iar agenţii transfigurării sunt Pintea şi Ghiţă:
 a – Pintea este gemelar în uterul lumii cu Lică (puşcăria în care ambii au fost închişi pentru furt de cai psihopompi);
 b – Ghiţă este Hermes-ul, care face legătura între Lică (Centrul Lumii) şi Pintea (marginea oceanică a Lumii). Banul are funcţie tranzitorie–transfiguratoare – deci mistică, psihopompă.

*


 Ana = Aer =punct, Ghiţă =Pământ=pătrat, iar Lică şi Pintea, gemelari, sunt Steaua lui

Solomon (două triunghiuri echilaterale orientate invers unul faţă de celălalt şi înlănţuite             ) :
Ana îi leagă pe toţi, la mijloc, iar Ghiţă îi înconjoară pe toţi, la margini.
 

*


 Tetramorful a fost în Paradis, dar s-a menţinut şi se menţine şi pe Pământ – Adam Tetramorful. Nu-l vedem fizic – dar trebuie să-l intuim spiritual. trebuie să ni-l relevăm transfigurându-ne. Moara Demonilor (ca disimulare a Tetramorfului) se transfigureză-revelează ca Tetramorf – prin Foc. Prin regăsirea Centrului-Foc care-i chinuie şă-i mântuie, îi desparte şi-i contopeşte pe Lică-Ghiţă-Pintea-Ana. Şi Moara de Foc transfigurată se va numi Coliba Liniştită: Paradisul.
  
*
*   *


CAPITOLUL V: Nostalgia Paradisului.Din nou despre Natura ca intermediaritate. Războinicul Dharmic şi Cenuşăreasa. Harap-Albul slaviciano-confucianist. Copilul ca sămânţă spre Bine – şi copilul ca brazdă a Dracului

 

 Omul, odată născut, are nostalgia Arheului din care a destins şi a spaţiului arheic pe care, prin păcatul metafizic originar, nu-l mai percepe decât ca desprindere de propria-i împlinire (dintr-o anterioritate paradisiacă). Singurul element al acestei lumi care-i păstrează neştirbită imaginea propriei soteriologii este Natura. Natura – ca Paradis Originar. Problematica, deci, nu se cantonează la nivelul existenţei?non-existenţei Paradisului (căci el este prefigurat şi menţinut ca nostalgie a originii pure şi a Arheului şi Arheităţii – prin Natură) – ci a diverselor grade de distanţare (individuală şi colectivă), faţă de acest obiectiv sacral; a diverselor grade de putere de percepţie şi de voinţă de percepşie a Naturii – ca zonă de promisiune a reintegrării mântuitoare. A continuităţii noţiunii de reintegrare umană în originaritatea sacrală.
 Există la I. Slavici şi o semnificaţie aparte a Naturii: natura, ca fază primă de intermediaritate-vestibul spre o a doua fază-Natură: Natura Originară cu o soteriologie completă. Nu trebuie luat sensul de Purgatoriu în accepţiunea lui catolică, pentru că I. Slavici este unul dintre cei mai echilibraţi, dar şi mai definitivi creştini ortodocşi din literatura română. Nu e vorba, deci, de o fază sacrală intermediară, ci, pur şi simplu, de o intermediaritate, ca zonă de meditaţie umană, asupra propriilor devieri de la Calea Dao. O zonă în care au loc transfigurări, conştientizări, expieri necesare – care devin factori de permisivitate pentru o ulterioară viziune sintetică, globalizantă revalorificatoare, asupra potenţelor sacrale ale fiinţei umane de a merita (sau de a spera în) reintegrarea sacrală. Evident, printr-o corijare conştientă a factorilor fiinţiali specifici fiecărei entităţi umane în parte –pentru înscrierea spirituală cât mai exactă în rigoarea şi armonia (mistice) ale lui Dao.
  Baba Dana, din nuvela omonimă, Bătrâna Lumii:
  (cf. II, p.559): „Pe baba Dana eu numai babă o ştiam, iar de cum am ajuns flăcău ea mi se părea mai puţin bătrână decât mi-o aduceam aminte din timpul copilăriei mele” – are nelinişti metafizice în legătură cu continuitatea actului uman de percepţie a Naturii-Paradis. Căci baba Dana are un contact continuu cu esenţele sacre ale Naturii, cu forţele sacre terapeutice ale Naturii: buruienile vindecătoare, căci a fi sănătos implică o dublă legătură: cu viaţa deplină a corpului fizic dar şi cu revelaţia naturii, ca forţă stimulatoare a fiinţei resurecţionale (spiritual) din om:
 (cf . I, p. 560) „Orişicât de lungă ar fi viaţa şi orişicât de multe i-ar fi nevoile, câtă vreme ai sănătate nu te saturi de a-ţi înşira zilele (...). Mama, fie iertată, m-a învăţat cum să culeg buruieni de acestea şi cum să mă folosesc de ele pentru vindecarea boalelor. Toată buruiana e bună la ceva. Vorba e numai să ştim la ce e bună şi cum avem să ne folosim de ea. Multe din ele sunt într-un fel hrană, într-altul leac, şi iar într-altul otravă (...). Cum ar fi cu putinţă să mi se fi urât a-mi aştepta sfârşitul când mai sunt atâtea şi atâtea asupra cărora nu m-am dumirit încă!? (...) Apoi, mă întreb, în tot cazul, ce se alege, după ce voi fi murit, de întreaga trudă a vieţii mele? O să mai fie cumva de vreun folos ceea ce trăind pe pământ, am adunat în sufletul meu ?”.
 Truda ei a fost să stea, cu suflet şi minte, cu întreaga fiinţă, la pieptul Naturii, cu potenţe soteriologice (în plan fizico-astral, ba şi al Sinelui Spiritual). Sufletul ei a adunat o ştiinţă sacră a re-legăturii om-Lumea Paradis. Dar va fi existând, oare, o punte de suflet între lumi, pentru a transmite pe această punte, câştigul efortului religios faţă de fosta stare de unitate paradisiacă (om-lume).
 (cf. II, p. 661) „Eu – stărui dânsa, dau cu socoteală că ceea ce în suflet s-a adunat nu rămâne în pământ, ci trece cu sufletul în lumea cealaltă, unde bobii nu se numără numai, ci se şi cântăresc, şi sămânţa seacă nu poate să fie deopotrivă cu cea miezoasă (...) Durerea cea mare a bătrâneţilor mele e că n-am ani să las moştenire cele moştenite de la mama şi sporite prin truda vieţii mele”. Vor mai accepta iniţierea – vor mai sta cu urechea la pieptul Naturii Paradisiace, ucenici-preoţi ai Templului Naturii? Baba Dana constată ruptura, discontinuitatea în atitudinea religioasă faţă de Natură – indiferenţa faţă de iniţierea sacrală, decăderea în timpul profan, în atitudinea strict pragmatică non-spirituală:
 (cf. II, pp. 561-562) „- E o lume-ntreagă care te-nconjoară, îi zisei. – e, răspunse ea (...) băieţii şi nepoţii umblă însă fiecare în cărările sale, iar fetele şi nepoatele se leapădă de cele băbeşti. Lumea de azi e de tot nouă şi nu mai vrea să aibă nici o legătură cu cea veche (...)”
 Discontinuitatea activităţii sacral-religioase, faţă de Natură, părăsirea ritmurilor panteiste – pragmatismul sec şi imbecilizant – sunt anti-Dao, anti-confucianiste. Lumea aceasta discontinuă spiritual are toate şansele să se prăbuşească, şi în plan vital, şi în plan sacral, căci cele două planuri sunt complementare:
 (cf. II, p. 562): „Pe când mai nainte femeile veneau la mine să le dau buruieni ca să aibă, azi dau năvală, cerând buruieni ca să nu mai aibă copii. De ce adecă, să-i mai ai, dacă cer atâta bătaie de cap şi atâtea jertfe şi  pe urma lor nu te poţi aştepta nici măcar la mulţumirea de a şti că au să-ţi ducă mai departe gândul cel bun şi să scoată la capăt cele începute de tine?”
 Cu totul opus tratează problema Naturii resurecţionale spirituale un fost renegat spiritual – Ciulic, din nuvela Vecinii II. El este un fel de Gobseck sau Shylock românesc într-o primă fază a existenţei lui terestre. Un trup şi un suflet, lovite, în copilărie, de lume – şi dornice, acum, la bătrâneţe (dublată de putere financiară) să-şi răzbune cumplit şi necruţător pe lume, fie şi în forma ei germinativă: copiii.
 (cf. I, p. 500) „Om înalt, spătos şi cu umerii oarecum ridicaţi, el părea din dos mai mult tânăr de cum în adevăr era, fiindcă se ţinea drept, călca rar şi apăsat şi nu avea decât pe ici pe colo câte un păr cărunt. Din când în când în când el se oprea, îşi sucea trupul şi se uita înapoi, ca şi când s.ar teme ca nu cumva să fie apucat fără de veste. Atunci, bătrâneţea se vedea din faţa lui uscată şi zbârcită (...). Doi dintre dinţii de din şos erau ieşiţi din linie, şi ţineau buza oarecum rânjită (...) era peste putinţă să nu-ţi aduci aminte de cânele rătăcit, care aleargă de-a lungul uliţilor, şi, gonit de alţi câni, se opreşte mereu, se întoarce mereu şi-şi arată îndârjit colţii.
 Îndârjit era şi d-l Ciuric (...). O piatră zburată despre casa de pe maidan sfărâmase unul dintre cele două geamuri, iar comisarul (...) constata că piatra a fost aruncată de Ermil, băiatul de 7 ani al d-lui Anastase Călin (...). Iar slăbiciunile omeneşti pe care el nu poate să le ierte. Aşa cum s-a ivit în lume şi cum s-a făcut om, el era nemilos faţă cu sine şi nu putea fi îngăduitor faţă cu alţii (...). E omul care a muncit, a suferit, arăbdat, s-a zbuciumat o via-ă întreagă, iar acum, după ce i s-au împlinit toate dorinţele se întreabă mereu: <<Şi-apoi?! Atât e tot? nu mai urmează nimic mai departe? nimic nu mai poate viaţa să-mi deie?!>>”
 Iată ce-l salvează pe Ciulic de a sfârşi ca un Gopseck: ne-închistarea, non-retragerea pietrificantă în cochilia morţii de viu, a necuriozităţii faţă de viaţă, faţă de lume. Ciulic este lovitul de-o viaţă, darn u este suflet înfrânt: bătrân, el pândeşte încrâncenat, pe metereze, alţi şi alţi demoni, cu care să se înfrunte (mai onest sau mai puţin onest – dar să se înfrunte!). 
 De aceea, nu este de loc artificială transfigurarea lui Ciulic în faţa descoperirii noului şi adânc-semnificativului, a sacrului (pe care nu i-l relevase, până la bătrâneţe, nimic din modul profan în care vieţuise): sfânta familie (în familia numeroasă, dar plină de suflet, de o gamă nesfârşită de sentimente dinamice şi cu valenţe autosacrificiale, a funcţionarului CFR, Anastase Călin); în chipul soţiei lui Călin, Agata, „fată de preot din Bucovina”, redescoperă, anamnezic, trăsături ale propriei mame (ori potenţiale soţii karmice) – mai curând ale Mamei şi Soţiei Arhetipale. Şi, în fine, ca o consecinţă a primelor două descoperiri – descoperirea terapiei spirituale prin Natura-Paradis. Pentru Ciulic, expediţia cu carul în care a încărcat familia suferindului Anastase Călin – la Cârligi – este o expediţie iniţiatică spre propriile origini fiinţiale. O expediţie de redescoperire a propriei fiinţe, în autenticitatea ei existenţială, sustrasă şi extrasă din orice accident fenomenal. O expediţie cu multe cotiri pentru atingerea stării de echilibru, smerit şi senin, al Căii Sufletului-Dao. Regressum at uterum:
 (cf. I, p. 558) „cerul e senin, şi o adiere lină, aproape caldă, se simte dinspre şesul nesfârşit. Epăcat de atâta frumuseţe! Ciuric se opreşte şi se uită înainte: intrat aşa deodată în vale, nu mai ştie la ce să se uite, ce să vadă înainte de toate. El nu se uită înapoi, şi acum râde, fiindcă Agata râde şi ea arătând înainte spre fundul văii” (n.n.: valea anamnezei). Drept răspuns, arată şi el, tot înainte, spre zidurile albe, care sus pe deal, ies la iveală din desimea nucilor; acolo e hanul, unde au să facă cel din urmă popas (n.n.: hanul Athanor, al fişării mercurului-Cervus Fugitivus)”.
 Trece Stix-ul-Dâmboviţa, în întuneric mistic, coteşte şi saltă, cu luntrea-arcă, pe drumul reamintirilor unor re-încarnări trecute, ale karmelor uitate:
 (cf I, p. 561) „Era o nebunie să călătorească ei acum pe-ntuneric, cu harabaua plină de oameni vii, pe drumuri cotite şi costişe, peste bolovani şi prin valuri de ape curgătoare, temându-se la tot pasul că vor da în gropi, că se vor răsturna, că valurile vor lua hărăbaua. Dar n-aveau încotro” [n.n.:Dao-Dharma karma sunt sacralităţi, deci necesităţi supreme, iar nu fenomenalităţi accidentale]; trebuiau să urmeze drumul prin acest pustiu întunecat. El, Ciulic, în fenomenalitate: câinele, (cf. I, p. 500: ) era peste putinţă să nu-ţi aduci aminte de cânele rătăcit – aici în sacralitatea drumului iniţiatic – este călăuza psihopompă pentru sinele-haraba în care şi-a încărcat karma (sub chipurile familiei Anastase Călin – conglomerat de euri spirituale aflate în diverse stadii evolutive):
 (cf. I, p. 562) „Şi mergea, ţiind caii de căpăstru înaintea harabalei, pipăia cu piciorul bolovanii [n.n.: ouăle existenţiale karmice] trecea prin râu cum treci vara prin iarba mare, ducea harabaua cum cârmaciul duce corabia în timp de furtună [n.n.: furtunile ciclurilor, Kalpelor] - -Nu te teme! striga şi inima îi râdea că toate îi merg bine”.
 Cui îi striga? Fiinţei lui proprii, pe care o afla şi o conducea în/prin toate ciclurile existenţiale. Şi cine-i stimula siguranţa în sine? Forţele spirituale adunate, comprimate în Natura-Paradis, pe care o redescoperea pas cu pas anamnezic.
 După ce a înfruntat, cu îndârjirea exersată o viaţă, anamneza ciclurilor sale karmice şi fiinţiale – Ciulic nu mai poate rămâne „Ciulic” (n.n.: probabil că ciulin, adică o plantă pierdută în imensitatea Bărăganului = infinitul sec) căci este, acum, un Buddha-Iluminatul la umbra smochinului sacru. El îi spune Agatei (agathos = bun), perechea lui karmică, Mamă şi Soţie Arhetipală – vorbe esoterice – care transmit mesajul supremei smerenii, al supremei abstragerii nirvanice, din lumea fenomenală a Numa-Rupa (nume şi formă) – lume a Māyei, pe care el a înlăturat-o prin parcurgerea curajoasă, chiar eroică, a drumului iniţiatic prin care s-a regăsit uterul divin, ca entitate anonimă, deci autentic sacrală; mesajul este al potolirii vrajbei ciclurilor, stingerii vârtejului Kalpelor – şi retragerii într-un Sus Nirvanic, etern non-fenomenal şi sustras fluxurilor de reîncarnări în ouă-bolovani (potenţialităţi) sau nume şi forme înşelătoare: „Poartă grijăde copii tăi şi pzeşte-i să nu intre în vrajbă cu lumea [n.n.: Lumea-Paradis redescoperit] (...) – Numele meu – grăi – să nu-l puneţi acolo sus!”.
 Ciulic nu mai are la ce „ciuli” urechea veghetoare, neliniştită. Neliniştitul a devenit Iluminatul.

*


 A te înscrie în Rotunda parcurgere a ciclurilor fiinţiale, pentru a afla capul (iluminarea)-Capnicul Rotundei – este o intreprindere primejdioasă, la care trebuie să combini starea de eroism interior cu sugestiile anamnezice, trezite în „monştri” – paznici ai Misterelor Naturii. Aceasta este semnificaţia povestirii iniţiatice O noapte fioroasă.
 Eroul ucenic într-ale iniţierii este stimulat în drumul său (care în final, ar trebui să se suprapună peste misticul Tao-Dao) de către „spaimele” Naturii stimulatoare de anamneză. Obsesia fundamentală a eroului ca şi în Povestea lui Harap-Alb – este ursul (arheul războinicilor geto-gotici):
 (cf. II; p. 442) „- Sperie [n.n.: focurile păstorilor cristici] urşii (s.n.) – ca să nu se apropie de turme şi porumbişti.
 (cf. II; p. 442) „Şi dacă vreun urs (s.n.) urmându-mi apropierea, se coboară din culme, ori se urcă pe hârtoape?”
 (cf. II; p. 443) „Coborând acum la vale, îmi era mereu, parcă aud mai la dreapta, mai la stânga, când la deal, când la vale, acea mormăială somnoroasă a ursului. (...). Nu era urs (s.n.) nicăiri prin apropiere dar eu auzeam când mormăială, când paşii greoi, vedeam mogâldeaţa.”
 Eroul este un fals erou, un erou ratat: ursul este sinele său autentic de Războinic Karmic şi Dharmic, Războinic al Kalpelor: el, pentru a-şi regăsi sinele sacru trebuie să se lase înghiţit de Ursul Arheic – pentru a fi regurgitat ca Âthman (spirit universal).
 Din păcate, Natura nu poate stârni decât spaimă şi stimulează goana retractilă spre comoditatea căpiţei, talangei, câinilor, oamenilor, în cel care seamănă leit cu feciorii mai mari ai Craiului, cei care prin ratarea expediţiei de aflare a lui Dao – se şterg din planul divin. „Eroul” se culcuşeşte în uterul-căpiţă de fân – nu spre a se naşte, ci spre a se feri de naştere, nu spre a-l întâlni în stâna şi-n ieslea bethlehemică pe Hristos-Dao – ci spre a adormi „fericit” – adică ignorant (în sensul negativ buddhist). El, „eroul” nu poate fi pe Calea Dao, ci: „la marginea şerpuitorului [s.n. – n.n.: nu Dreptului!] drum spre Rotunda [n.n.: el este exclus din Rotunda- circulara expediţie anamnezică].”
 Natura îi ajută pe cei care se ajută. Fie bărbat, ca personajul Tudor, fie femeie ca personajul Nuţa. Yang şi Yin apar, la I. Slavici, într-un mit-nuvelă care merge în paralel cu basmul despre Cenuşăreasa.

*

 Oricare Cenuşăreasă vine de dincolo de cenuşa Keliphot-urilor (cojilor fenomenale, accidentelor fenomenalului-istorie): vine dinspre Focul Central, Natura-Paradis. De acolo vine şi Nuţa, urgisita, şi totuşi, fericita (prin contactul neântrerupt cu Natura-Paradis) calma, pururi egala cu sine însăşi, senina protagonistă a nuvelei omonime, deşi persecutată, dorindu-i-se şi plănuindu-i-se mereu moartea:
 (cf. II, p. 360) „Nuţa era de vreo patru anişori şi mai avea mult până ce se face fată de măritat, iar până atunci se puteau întâmpla multe. Neastâmpărată cum era, putea, Doamne fereşte să cadă de undeva şi să-şi frângă gâtul, să se-nece cân vine Dâmboviţa mare. Câte nu ise pot întâmpla unui copil rău nărăvit!? Iar după o asemenea
nenorocire, toate treceau la Ana şi la copiii ei. Le chivernisea dar Ilie toate, parc-ar fi fost ale lui”.
 (cf. II; p. 362) „Iar Nuţa tot ea. Acum te pomeneai cu ea căţărată ca o pisică pe acoperişul şurii (...) dar nu-şi frângea gâtul. Se scălda-n Dâmboviţa (...) dar nu se-neca (...) Decsulţă, flămândă şi rebegită, mânca pe apucate, dormea unde o prindea noaptea (...) copilul nimănuia şi a tuturora, neîngrijită de nimeni, dar dragă tuturora, afară de Ilie, care o vedea adeseori prin vis”.
 Numai omul e păcătos şi merită toate suferinţele lumii. Natura însă (...) animalele şi plantele (...) este nevinovată la modul absolut. Ea este trasă  cu forţa în lumea păcatului  - sau cel puţin aşa îşi închipuie cea mai rea şi cea mai ticăloşită creaţie a lui Dumnezeu (nu ticăloasă!) – căci Dumnezeu l-a conceput pe om ca pe capodopera sa – dar omul a ales să „evolueze”, adică să treacă prin toate stadiile ticăloşirii, decăderii). Sunt însă oameni neticăloşiţi, tocmai pentru că refuză să se instituie în „stăpâni” ai Naturii  -  şi, dimpotrivă, ascultă ei,  cu o religiozitate vitalistă, plenară, de poruncile şi miracolele necontenite ale Naturii. Aceşti oameni, oricât vor încerca semenii lor ticăloşiţi să-i corupă, să-i distrugă
 (cf.II, p. 366):”De!Ce mai ştii?!Sunt atât de multe fetele curăţele care se pierd fără de urmă în toiul Bucureştilor. Iată Nuţa nu e numai curăţică, ci totodată şi zburdalnică să-i fugi din cale”    - nu vor putea fi siliţi să se autodistrugă total. Esenţa lor va asculta, totdeauna, de Vocea Arhetipală  -  de Dumnezeu, cel exprimat în necurmatul miracol al Naturii Proaspete. Blestemaţii, ticăloşiţii  -  nu văd Paradisul din Natură  -  nu simt că Natura e pregătită, oricând, să le ofere vindecarea de păcat: prin clipa de răgaz, de meditaţie, prin viziunea miracolelor. Terapia prin miracol, însă  -  este folosită tot numai de către cei care nu s-au desprins de la sânul Naturii  -  nu au trădat Natura, n-au refuzat şansa opririi, cu ochii mari şi cinstiţi, în faţa Misterului Viu al Naturii. Cine e născut să distrugă  -  va distruge şi se va autodistruge. Din fericire, distrugerea, în cazul lui, se suprapune peste autodistrugere  - şi, deci, nu are vreme şi putere să distrugă infinit. Cine e născut să asculte de Natură  -  va crea şi se va autocrea. Şi, în cazul lui, autocreaţia nu se suprapune doar peste ea însăşi, ci lasă loc „prozelitismului” creator: prin iubire şi credinţă, Natura poate oferi un şir/şirag de „mătănii” soteriologice.
 Şi nuvela Nuţa vorbeşte despre un misteriu dublu transfigurator, după o perioadă (precedată, şi ea, de probe de tip labirintic-infernal  - prin concursul dat de „cocoana” Tinca, Spiridon Taiefugă, doamna Olga Florentina  -  cea care „semăna cu o florentină pentru că-i semăna colonelului Luluţă [ un „crai bătrân”] cu o florentină cu care petrecuse zile frumoase la Monte Carlo”, căpitanul Rancu etc.): Nuţa Cea Uitată de Oameni sub cenuşa anonimatului social (după ce trece prin Labirintul Infernal al Bucureştilor)  -  se regăseşte pe sine cea Originară, Regină a Ciclurilor Naturii  -  prin re-întâlnirea cu Tudor-Theodor („râvnitul de Dumnezeu”...)  -  şi el ascuns sub cenuşa „vitezei” istorice şi a începutului de viciere morală din Labirintul-Bucureşti. Cei doi, NUŢA şi TUDOR  -  abia atunci când refac cuplul adamic şi întemeiază Sfânta Familie Originară (în mijlocul Naturii)  -  permisiunea (socio-divină) de a-şi lepăda „pieile de porci”  - şi de a redeveni Regele şi Regina, Iniţiaţii-Stăpâni, Diriguitori Generoşi şi Înţelegători (dar nu înafara Rigorii!!!) ai Lumii Fenomenale. Trec peste intenţiile trecute  -  criminale şi lacome  -  ale rudelor şi „cunoştinţelor” interesate în POROS-ul material  -  şi reinstituie o ordine a Prezentului Rigorii Morale. Ei sunt conştienţi de fiecare etapă a iniţierii lor  -  de aici aparenta „toleranţă”, care, de fapt, este anamneza Purgatoriului-Natură (necesar, după îmbâcsirea cu cenuşile infernale ale Labirintului):
 (cf.II, p. 428)”Multe nefăcute vom fi făcând noi, dar atât de ticăloşi cum ne socotim nu suntem”.
 Aceasta nu e o judecată de valoare asupra propriei persoane doar  -  ci o evaluare a stării lumii post-purgatoriale şi post-infernale: expresia nefăcute făcute se referă la starea de Māya din Labirint. Acolo s-au „petrecut” fapte zadarnice, false fapte, ireale fapte  - iluzorii fapte. Dar cel (cei) care are/au găsit forţa morală de a depăşi Labirintul nu mai sunt cei de dinainte de Labirint sau din Labirint: nu mai sunt şi nu mai trebuie să fie obsedaţi de Păcat  -  pentru că proba trecută a Labirintului tocmai asta urmăreşte: dizolvarea, prin efort spiritual pozitiv(şi mistic) a obsesiei Păcatului  -  a aşteptării stării de pozitivitate. Cei care se socot, şi după Labirint, ticăloşi  - vor rămâne ticăloşi, în sensul de neputincioşi spiritual. Cei care vor scăpa de obsesia ticăloşiei  -  prin forţa morală şi prin recunoaşterea Căii Morale, oferite de Natura Autentică (iar nu de jungla socială) – aceia vor fi aleşii, iniţiaţii, transfiguraţii. Durică-Tudor va redeveni THEODOR(Cel Dăruit/dorit de Dumnezeu), iar Nuţa va redeveni HELENE (Făclia-Fericita întru Lumină).
 Unde sunt, totuşi, urmele fostelor „deraieri” de la Dao, ale Nuţei? Cum de îi îngăduie karma să fie fericită, fără să-şi plătească „datoriile”? Căci, „Cine nu urmează Tao, va pieri!”  – spunea, teribil avertizator, Lao Tse. Păi, „datoriile” ei le-au plătit/le vor plăti cei care i-au făcut şi pănuit Răul/Moartea (fizică şi spirituală). Totul se echilibrează „până într-un fir de păr”.
 De observat că I.Slavici nu şovăie în a „construi” o foarte exoterică transfigurare (care o dublează pe cea esoterică, într-o complementaritate armonioasă), în cazul Durică:
 a - „Durică” era numele decăzutului bărbat, prăbuşit în Labirint;
 b - TUDOR  -  este numele bărbatului conştient de purificarea necesară, prin Iubirea faţă de Femeia Arhetipală (Nuţa);
 c - ceea ce nu se mai numeşte este ipostaza bărbatului terestru mort:
 (cf.II, p. 421) ”Cu Tudor Săndulescu s-a mântuit: alt om trăia acum altă viaţă(s.n.), mai liniştită şi mai frumoasă. Era, cu toate acestea, o legătură între cele trecute şi cele viitoare”  -  şi, renăscut,  „nomenul” sacral aduce cu sine funcţia Theodor. Aruncându-şi trupul-iluzie în vârtejurile apei  -  Tudor nu mai este Dezertorul din Armata Terestru-Umană  -  ci Războinicul Nou al Iubirii:
 (cf.II, p. 425) ”Trebuie neapărat să te iau şi să te duc cu mine (...) trebuie cu orice preţ! Nu ştii, precum se vede, că pentru toată lumea eu sunt mort, înecat, pierit în apa Dâmboviţei!” [îi spune Nuţei, regăsite la Dragoslavele, după fugirea-evadare din Labirintul multiplu: Labirintul-Bucureşti- social, Labirintul-Capu-Coatei – al trădării, al falsei iubiri, din partea demonicului cuplu Ana-Ilie  -  Ana=nepoata de vară a lui Drăgan, soţul Bunicii-Văduvă, soacră a Tatălui-Ghiţă Bucur al Văduvei... – de observat cât de încâlcită este „rudenia-rubedenia” Diavolului! – Labirintul propriului sine, chinuit de ispite: cf. II, p. 241  -  când Nuţa îşi propune transfigurarea interioară radicală:”Tot pe poteci neumblate!” – s.n.].
 Cuplul adamic, refăcut pe pământ, capătă binecuvântarea carească:
 a – prin cununia religioasă-panteistă: (cf I, p. 472) „binecuvântarea preotului e binecuvântare şi ce-a legat popa, legat rămâne”;
 b – prin copilul dobândit, ca răspuns al lui Dumnezeu cu privire la terminarea-neterminarea stagiului cuplului în Paradisul terstru. Semnul că a fost depăşit Paradisul terestru pentru Paradisul Celest este sentimentul de for-ă morală în faţa ispitei stăpânirii terestre: (cf. I, p. 427) „le auzea pe babe şoptindu-i la ureche: <> <<- Nu, ale mele nu! îşi zicea. Eu nu am nevoie de ele. Ale lui însă sunt [n.n.: ale copilului, chezăşie a trecerii prin Paradisul terestru] el trebuie să le aibă>>” - iar Tudor îi dă răspuns întru acelaşi duh autosacrificial, transfigurator, martiric şi cristic: „şi dacă vom fi şi tu şi eu prigoniţi, grăi Tudor, el va sta la adăpost; dacă vom fi batjocoriţi, n-are să se reverse batjocura asupra lui; orişice am suferi noi, pentru binele lui ispăşim!”
 Copilul lor este sinecdoca omenirii – dacă transformăm povestirea din registrul strict narativ, în cel mitologico-simbolic.
 Din poziţia Âthman, Tudor poate să instituie, pe verticală în jos, asupra Pământului, regimul de Război Metafizic contra Răului, contra Labirintului infernal, ca stare generală de decădere a lumii umane:
 (cf  I, p. 427) „Haid’ la vale! dă năvală-n mijlocul lumii şi-nfruntă toate, că toate vin şi trec”.
Cine ajunge la concluzia Ecclesastului şi a lui Heraclit deopotrivă – şi ajunge în mod organic, fiinţial, nu teoretic, ci ca normă spirituală, ca exerciţiu spiritual metafizic este un iniţiat şi se poate spera, prin cuplul iniţiat (Helene Theodor) la mântuirea lumii, la retranscederea adamică.

*


 Pentru că tot am pomenit de copilul cuplului adamic – Helene-Theodor, ca garanţie dată de Dumnezeu că stagiul terestru al cuplului era apreciat ca fiind rodnic în fapte şi atitudini corecte şi bune – să spunem că, de obicei, COPILUL, la I. Slavici, nu este privit în sine – ci ca DESTIN. Aşa am văzut că a fost cazul părăsitului orfan Bucur, din nuvela Din valurile vieţii, aşa în cazul exersatului ucenic al vieţii, Ciulic, din Vecinii II, aşa Nuţa cu privirea senină spre Miracolul Cosmic rezistând, prin viziunea Paradisului Originar, presiunilor coruptive ale societăţii umane – Labirint infernal etc. Şi aşa este şi corect – căci copilul nu este un decor al lumii – ci o-ntrebare a lui Dumnezeu care se exprimă în Lume. Copilul poate fi sămânţă spre Bine (înţeles ca iniţiere în Dharma Cosmică) – sau, dacă nu se coformează dharmei cosmice – „brazdă a dracului”.
 Se formează, uneori, cupluri antinomice, în ceea ce priveşte atât destinul, cât şi comportamentul. Am amintit, în treacăt, despre Gogu şi Goguşor din povestirea omonimă - unul fiu de bogătaş, celălalt fiul spălătoresei rufelor bogătaşilor: Gogu este inadaptat la lume – căci are o mamă denaturată, care-şi caută distracţii şi petreceri înafara casei – „creşterea” copilului şiind lăsată pe seama guvernantei, iar educaţia „predându-i-o” fiul spălătoresei. Dar Goguşor al spălătoresei, adaptat la lume, rezistă intemperiilor (în sens propriu şi figurat) ale lumii – pe când sărmana făptură de seră, Gogu, nu ţine pasul – şi-i prilejduieşte mamei sale descoperirea celei mai elegante toalete: cea de doliu.
 Dar mai sunt la I. Slavici, astfel de cupluri comportamentale.  Doi prieteni (II, p. 434) este  o povestire despre doi copii aparent antinomici. În ceea ce priveşte comportamentul, este (sau pare) clar că Pârvu „e băiat aşezat şi silitor”, iar Pintea „sfârlează neastâmpărată şi pornită pe drăcii”. Vecini, cei doi, aparent nepotriviţi comportamental – îşi adaptează comportamentul în diacronia vieţii. Mai exact, Pintea devine „maestrul” lui Pârvu – în armată. Apoi, când Pintea devine logofăt de moşie, îl ia pe lângă el pe Pârvu, şi acesta din urmă îşi depăşeşte maestrul în ticăloşie: fură cu neruşinare mai mare decât „profesorul” de descurcăreală, Pintea şi îl sileşte pe Pintea să-i fie complice a unor furturi grosolane, cu martori – din care abia scapă logofătul, iar Pârvu aproape că apare ca erou. La nunta lui Pintea, Pârvu, arogant, îl ameninţă cu denunţul, iar Pintea plănuieşte asasinarea, la focurile varniţelor înalte, a celui care, din complice se instituise în stăpânul potenţial, determinantul potenţial al destinului său.
 numai că destinul unui om este rezultatul întregului şir de fapte ale vieţii, iar nu al ultimei fapte din diacronia vieţii. Aşa că, per total, faptele celor doi, care se legaseră prea strâns de tot ceea ce era contrar căii drepte – îi răstoarnă, împreună, ca pe nişte fraţi întru rău ce fuseseră o viaţă întreagă – în focul infernal, devastator (şi nicidecum regenerator sau revelator) al varniţelor – braţele celor doi împletindu-se în ultima clipă a căderii – într-o PUNTE A RĂULUI TRANSMISIBIL (întru reciprocitate):
 (cf  I, p. 439) „L-a dus pe Pârvu, s-a urcat cu el, i-a dat brânci, dară Pârvu, căutând în clipa căderii un razim, şi-a înfipt mâna în braţul lui şi l-a tras cu sine. Acolo au pierit amândoi, de n-a mai rămas decât cenuşe din oasele lor”.
 Şi în nici un caz nu se va ivi, din această cenuşă blestemată o Cenuşăreasă. Răul nu va disimula Resurecţia.
 Sunt şi copii-unicat, cum este Huţu al lui Budulea cimpoierul. Huţu se conduce după alte precepte – „Cugetul curat e podoaba creştinului” (cf  I, p. 235) şi altul, buddhist, conform căruia, prin silinţa necontenită a spiritului întru asceză şi respingerea tentaţiilor de tot felul, se alungă cel mai mare izvor de rău al Omului şi Lumii: IGNORANŢA. Şi Huţu parcurge trepte iniţiatice, multe şi în tăcere, înfrângând până şi tentaţia dragostei de femeie, în primă instanţă, lăsând, rând pe rând, pe fetele lui Clăiţă, din cele 6 – pe Cornelia, Livia, Veturia – să se mărite. Şi Clăiţă, spunând despre profesia de dascăl, afirmă de fapt despre om, în general – şi despre Huţu-Harap-Alb, în special, vorbe înţelepte şi adevărate:
 (cf  I, p. 223) „Pentru că vezi tu! nu e lucru mai plăcut şi mai frumos decât să vezi cum din copilul prost se face încetul cu încetul un băiat deştept, apoi un om cuminte cu purtări bune”.
 Huţu, la un moment dat, simte ca şi Hristos în Templu când citea cărţile sfinte de se minunau cărturarii că are o altă familie, cea a Duhului Sfânt al Cunoaşterii Adevărului – şi le spune părinţilor de carne prin intermediul tatălui:
 (cf  I, p. 228) „Nici nu ştiu de ce-ţi pierzi vremea venind să mă cauţi; parc-aş fi copil, ca să porţi mereu de grijă de mine” – ceea ce sună foarte aproape de spusa Evangheliei lui Luca  „La ce era să mă căutaţi? Nu ştiaţi oare, că eu trebuia să fiu în cele ale Tatălui Meu?”
 Şi totuşi, idealul familiei se dovedeşte învingător în faţa ascezei – şi Huţu – devenit Domnul Mihai Budulea – se opreşte la treapta de protopop şi la treapta a patra a „fetelor”-ispitelor lui Clăiţă: se însoară (acceptă „ispita” femeii, de fapt binecuvântarea femeii, de data aceasta) cu Mili născând (redeschizând) un nou ciclu existenţial şi destinal, în această lume, printr-un nepot al BĂTRÂNULUI ŞCHIOP CU CIMPOAIE ŞI FLUIERE (un hibrid între Dionysos şi Hephaistos, cântăreţ veşnic vesel, dar şi urmăritor al făuriri destinului fiului său preaiubit şi, în cele din urmă, multstimat: Budulea Taichii transfigurat în iniţiatul Mihai Budulea:
 (cf  I, p. 261) „Un nou Budulea, Budulea Bunicului!”
 Iniţierea, pentru cei de pe lături, pare un vis – deşi ea este un cumplit Război Metafizic, în care trebuie să taci, o tăcere teribilă şi disperată (plină de strigăte interioare, absolut mute în afară): aşa a fost fiinţa înaintătoare, a lui Huţu, care vedea scurgându-se prin faţa lui, ca prin faţa unui Tantal însetat şi înfometat, una câte una, fetele lui Clăiţă, spre altar – cu alte perechi-parteneri decât el!. Ca şi Stan-Păţitul-Iniţiatul – el, Huţu, a ales Răul Diminuat pentru a se integra totuşi în acest Paradis Terestru – înainte de a se preda Paradisului Celest. căci numele de Mili-Emilia vine de la aimylias = blând, duios, smerit – deci este potrivită a ocupa, în cadrul cuplului adamic resurecţional, ultima treaptă înainte de Cer.
 Viziunea iniţierii, pentru cei de pe lături poate fi una de bucurie a izbânzii, dar fără cântarul jertfelor de sine necesare dobândirii izbânzii:
 (cf. I, p. 241) „şi mai întrebaţi dacă-mi pare bine? [n.n.: întreabă martorul cel mai apropiat al iniţierii lui Huţu]. Ba nu-mi pare bine, dar îmi vine să cred că numai visez bucuria ce simt”.
 Dar, luându-şi seama, acest martor priveşte şi la Magdalena pocăită, mama lui Huţu (care fugise cu „un scriitor al satului” şi se întorsese, pentru a vedea ascensiunea lui Huţu constatativ – totdeauna, „scriitorul” este un virtual ispititor, răpitor de la sursa de energie orală a Duhului Sfânt, iniţator în seaca deformare, caricaturizant vizuală a Duhului Sfânt) – şi-şi cenzurază entuziasmul, dându-şi seama că totul, în orice drum de viaţă, este combinaţie a vrerii lui dumnezeu cu puterile interioare ale omului – şi e frumoasă această împerechere când omul îl înţelege pe Dumnezeu, chiar dacă, uneori, aşa d e târziu, încât bunătatea lui Dumnezeu pare o pedeapsă, o umilire dreaptă – iar nu o sancţionare pozitivă a revelaţiei divinului în mijlocul mlaştinii promiscuităţii satanice:
   (cf. I, p. 242) „O văd apoi pe maica protopopului stând într-un colţ. cu ochii plini de lacrimi şi zicând încet: <>”
 Aşa că, ultima spusă a nuvelei ţine de ritualul revelării Lumii-Paradis, la modul impersonal-laudativ, generalizant şi globalizant, ca un început de rugăciune cultuală:
 (cf. I, p. 242) „Tu, Doamne, cu nemărginită înţelepciune ai întocmit lumea şi frumoasă ne-ai lăsat-o nouă locaş de vieţuire!”
 Un început de rugăciune – pentru toate vieţile destinale pe care le iveşte dintre foile sale greu osândite la truda corectitudinii Verbului, echivalentă cu corectitudinea morală – Paznicul Dharmei – I. Slavici
 Pe care vieţi, însă, nici măcar Slavici nu le poate influenţa fără a cădea în artificialism, şi, de acest păcat, un iniţiat nu trebuie să sufere niciodată.
 Karma este (cel puţin în mod evident-emergent) individuală. Cât de deosebite de karma lui Huţu sunt cele ale unor germeni-copii anonimi, stinşi în uitare sau în moarte fizică – pentru că părinţii lor le-au transmis o încărcătură karmică rea – sau, pur şi simplu, pentru că „aşa le-a fost scris”. Şi ce e scris în Cartea lui Dumnezeu e bun şi corect. La modul absolut. Şi soarta nefericită, de orfană anonimă, a fiicei Elenei-sinucigaşa din nuvela Norocul – poate mai rea decât soarta fetiţei Lia din Răul din fire (cf. II, p. 202), care a fost părăsită de „mamă ticăloşită” – pentru a fi lăsată unui tată patetic, dar la fel de imoral. Şi atunci, biata fată a Ciocârliei (Lia) – s-a ridicat spre ceruri şi nu s-a mai întors. Spre mulţumirea senină şi inconştientă a tatălui scufundat în indiferenţa „epicureică” – de fapt, înfundat-rătăcit fără scăpare în Labirintul iluziei de fericire. Hisrionismul nu-l ajută să scape de condamnarea morală amar-acidă a lui I. Slavici, pe acest individ vânător de himere şi de perechi fluide, mereu altele şi mereu fără consistenţă, uitând că singura consistenţă în lanţul vieţii pe această lume este autosacrificiul pentru Omenirea Copil sau pentru Copilul Tău (ori crescut de tine). Consistenţa Copilului este dată de misiunea preluată de la generaţia trecută întru împlinirea resurecţiei adamice finale:
 (cf. II, p. 216) „- Îţi prezent pe nevastă-mea, grăi dânsul făcând un pas înapoi, ca s-o pot vedea mai bine.
 Nevasta lui? Eram foarte strâmtorat [n.n.: căci ştia că-l părăsise]. Acea pe care o ştiam eu, ori alta? Aşa ori aşa, mă bucuram din toată inima. – Mă bucur, zisei, mult mă bucur. Dar copila (…) ea ce-ţi face? (...) – Lia nu mai trăieşte, răspunse el scurt. <> îmi zisei eu şi n-am mai turburat fericirea noilor căsătoriţi.
 Sănătos să fii şi cu inima curată că toate le treci!”
 Niciodată nu va putea fi asemănată această blestemată seninătate inconştientă, cu plânsul smierit al greşitoarei mame a lui Huţu, sau cu seninătatea autentic spirituală a şirului de Bărbaţi-Războinici Metafizici al Buduleştilor. Şi nici măcar cu starea spiritual acrivş a cuplului Bucura-Gheorghe, părinţii adoptivi ai lui Bucur-sinucigaşul: căci Bucura şi Gheorghe îşi dădură silinţa, prin autosacrificiu, să intre în Ritualul Lumii-Paradis. Că rezultatul fusese altul decât cel sperat şi cel visat de ei, este altă poveste. Poţi greşi în această lume – dar să-ţi conştientizezi şi să-ţi asumi şi plăteşti greşeala. Să fii un bun „negustor”, onest „negustor”, în relaţiile cu forţele divine. Pe orbii spirituali însă, îi aşteaptă fundul Mlaştinii – unde se şterge până şi amintirea fiinţei. Unde pierzi până şi iluzoriile numa-rupa (nume şi formă) – până şi dreptul de a mai încerca Ritualul Fiinţării într-o altă înşiruire evenimenţială numită re-încarnare. Totul e pierdut pentru inconştienţii-orbii Labirintului – totul este încă posibil pentru cei ce se chinuiesc să rămână treji, veghetori, în această lume.
 Uneori, Copilul este cauza îndreptării veghetoare (preatârzie însă) a vreunui suflet blestemat la orbire şi rătăcire (cf. Puişorii, II, p. 266) cum este cel al lui Costică Bălaş care, prin iubirea de proprii săi copii ajunge să realizeze valoarea morală şi sufletească a celei moarte de inimă rea – Zoe: „Tata zice că mama s-a dus drept la Dumnezeu şi e acolo unde vedem pe cer cea mai luminoasă dintre toate stelele” (cf. II, p. 298). Dar copiii nu iartă:
 (cf. II, p. 299) „Prea târziu! zadarnică îi era prea târzia căinţă. Umbla cu ochii plecaţi şi trăia numai pentru copiii lui. Lumea le uitase toate şi-l iertase! Nu se putea ierta el însuşi pe sine, şi zadar erau silinţele de a câştiga iubirea copiilor săi, care se uitau toate serile la cer şi căutau pe el cea mai luminoasă dintre stele zicându-şi: <>”
 Răul cel mai Rău în lume, este minciuna – când minţi pe alţii şi te minţi şi pe tine însuşi, falsificându-te – te sinucizi cel mai desăvârşit, dispărând în Neantul Satanic:
 (cf. II, p. 459) „Iară minciuna e portiţă spre orişicare răutate” subliniază I. Slavici, în nuvela O jertfă vieţii. O nuvelă despre Aurel Chinteş, un tartuf, care, când îşi dă drumul, depăşeşte cu mult în răutate autentică şi ipocrizie pe Marcela, depravata care s-a salvat moral tocmai prin autosacrificiul devotat faţă de omul pe care l-a preţuit şi iubit (Aurel Chinteş) pe care l-a crezut „altul”, cel de la începuturile ipocrite. I. Slavici marchează, ,clar, aici, adevărul că un compromis aduce pe altul, şi toate la unloc – aduc desfigurarea şi pierzania vieţii prin sine însuşi, prin fapta imorală, incorectă. Pentru că e în acord cu o lume în coborâre:
 (cf. II, p. 453) „Când n-ai din ce să trăieşti, nu cercetează nimeni cum ai ajuns să nu ai, ci te despreţuiesc toţi, ba se depărtează de tine şi cei mai de aproape ai tăi”.

 


*
*        *
  
CAPITOLUL VI: Adevăr şi Māyā, în nuvela „Comoara”

 Ce-i adevărat şi ce este iluzie pe lumea asta? se întreabă I. Slavici, prin personajul Duţu, din nuvela Comoara.
 Duţu îşi răspunde (în felul sentenţios al lui Slavici), la începutul şi sfârşitul nuvelei:
  (cf. II, p. 5) „Sănătatea? Binecuvântata de sănătate! Sănătos să fii, şi ţi-e destul un pumn de mălai ca nici pe un împărat să nu te dai!”;
 (cf. II, p. 93) „Adevărat ţi-e numai ceea ce crezi”.
 Nu sunt răspunsuri prea uşor de dezlegat, dacă nu îndeplineşti două condiţii:
 a – să ai sufletul curat, dobândind forţa de a respinge Răul, sub toate formele sale perverse şi ispititoare;
 b – să fi trecut prin probe reale ale ispitirii, pentru a putea ajunge la concluzii nu de suprafaţă , nu teoretice – ci la un mod de viaţă.
 În definitiv, ce-nţelege Duţu prin sănătate? Să nu te doară mâna, piciorul, capul, sau ce? Este vorba despre o ciudată sănătate - ca victorie a pumnului de mălai în faţa împăratului. Iar împăratul nu e sinonim cu iniţiatul – ci antiteza pumnului de mălai. Cum poate fi, şi prin ce anume,  pumnul de mălai mai puternic decât împăratul? Răspunsul ar fi: un pumn de mălai înseamnă şansa vieţii, izvorul viţii, solaritate a vieţii -  pe când  a fi împărat e o convenţie socială, o iluzie de viaţă: un împărat, dacă n-are pumnul de mălai, în Deşertul Lumii – moare. Şi se poate să nu-l aibă, ditamai împăratul? Evident că se poate: împăratul poate fi plasat în mijlocul unei pânze de păianjen, înconjurat de patimi şi de pătimaşi, care-i sug vigoarea şi nu-i dau nimic în schimb. Îl înşeală, apoi îl părăsesc. La ce i-a folosit, atunci, numele de împărat. Numa-rupa (numele şi forma) sunt înşelătoare . Dacă cel din mijlocul pânzei de păianjen ar fi avut un pumn de mălai care să contracareze furturile energetice ale Răului şi răilor din pânza de păianjen (a convenţiilor care l-au fixat într-un Centru al Distrucţiei = Fals Centru al Lumii) – ar fi scăpat cu viaţă şi fără ruşinea împăunării cu ceea ce nu-i era intrinsec,  ci-i era acordat prin convenţie, de alţii ca el, oameni – iar nu de Centrul Dumnezeu.
 Se pare, deci, că răspunsul lui Slavici-Duţu este: să ai sănătate morală – căci esingura viaţă adevărată, aceea care este viaţa spiritului. Munceşte, cu sudoarea frunţii, să convingi stihia Pământului şi stihia Soarelui-Foc şi pe acelea ale Apei şi Aerului – să-ţi dea pumnul de mălai. Pumnul de Mălai devine simbolul Soarelui-Centru Moral al Lumii şi al Omului. Dacă nu te bizui pe Pumnul de Mălai – restul este iluzie. Şi iluzia, dacă te potriveşti ei, şi te încrâncenezi s-o crezi şi să pătrunzi în străfundul străfundului ei – devine nebunie: nu mai ştii, în Labirintul-Māyā, ce să crezi şi ce nu – dacă nu ţi-ai deşertat dinăuntru şi desfăcut de pe tine ispitele. Omul trebuie să vină în faţa lui Dumnezeu aşa cum l-a făcut Dumnezeu, iar nu împopoţonat cu Pene de Pupăză – strălucitoare, pestriţe, dar spurcate şi duhnitoare, de se depărtează toată lumea de el şi lui îi este silă de sine însuşi. Şi mai curând ar omorî, ori s-ar omorî, decât să mai trăiască normal. Or, după ce te încarci de păcatul omorului (de alţii sau de tine), cu atât mai mult te înfunzi în anormalitate, şi cu atât te depărtezi de Centrul-Normalitate.
 „Adevărat ţi-e numai ceea ce crezi”.
 Dar crezi? Da, Credinţa este opusă Minciunii, şi, deci, Răului Suprem – dar trebuie să faci efortul de a te purifica moral la modul absolut – pentru ca a ta Credinţă să devină forţă spirituală supremă, să devină forţa de a te contopi cu Hristos-Adevărul – iar nu să devină o „credinţă” oarecare, una dintre în-crederile în nimic, în înşelătoriile lumii şi oamenilor fără credinţă.
 Căci, în definitiv, nuvela Comoara creează un roi de muşte respingătoare (elemente sociale diverse) – cum li se spune cu o vorbă savantă – care se strâng deasupra lui Duţu. Duţu care a fost, întâi, Omul Primordial – Omul Gol şi Superb, strălucind în Soarele Centrului Moralităţii. Apoi, păcatul superbiei l-a dus la păcatul lăcomiei şi putea să-l ducă la păcatul crimei:
 (cf. II, p. 10) „Ah! de ce nu erau numai amândoi, căci, chiar general dac-ar fi fost, l-ar fi lăsat mort pe loc” – îşi spune Duţu gândindu-se la căpitanul care îl pune să scoată cazanul cu bani din pământ; sau
 (cf. II, p. 40) „Diavolul i-a scos în cale femeia asta: nu-i rămânea decât să sară la ea şi s-o gâtuie, să-i sucească gâtul ca la un pui de vrabie” – gândeşte  Duţu despre „domnişoara” Lina.
 Toate aceste gânduri din cauza unei comori dezgropate. El, Duţu, a rămas până în finalul nuvelei cu credinţa că comoara era blestemată. Da! era blestemul pe undeva – dar nu în comoară, ci în sinele său, care, pe un segment al existenţei sale, coborâse în bolgiile întunecate ale infernului – din pricina slăbiciunilor mortale, care i-ar fi putut aneantiza definitiv spiritul. Cum de a scăpat, însă, Duţu -  şi s-a purificat iarăşi? Mereu şi mereu, prin aceeaşi calitate: pocăinţa din străfundul (înspăimântat de chipul demonului) al sufletului său de ţăran curat (antrenat întru curăţenie timp de o viaţă şi de o lumină-suflet), care „nu şi-aducea aminte ca să se fi făcut vreodată de ruşine spuind minciuni” (cf. II, p. 10). Căci, aşa cum afirmă Slavici şi-n nuvela O jertfă a vieţii (cf I, p. 459): „iară minciuna e portiţă spre orice răutate”.
 Ceea ce l-a înspăimântat de Māyā şi scârbit pe sine pe Duţu a fost năvala de minciuni asupra sa şi din sine, din momentul în care nu a mai fost om normal, adică om cu rostul şi ritmul său normal. Când şi-a ieşit din fire – şi s-a transfigurat negativ, schimbându-şi pielea strălucitor-umană  (a Omului Moral, deci senin, împăcat în Centrul său interior, care corespundea Centrului lumii – Centrul Dharmic) – pe pielea de reptilă, iute năpârlitoare, a straielor „nemţeşti” (adică de orăşean).
 Şi reptila încolăceşte pe reptilă, de se face cuib de şerpi în toată regula, iar Răul dansează. Dansează cu chipuri diverse:
 1 – primul chip al răului – a fost răspunsul la visul deşart al lui Duţu de a descoperi o comoară: şi Răul a luat chipul comorii de aur (cf. II, p. 7) „Nu prea punea nici un preţ pe averea altuia fiindcă nu se îndoia că va fi odată şi el avut. Avea mâna norocoasă, şi pe ce punea el mâna lui nu putea decât să-i iasă decât bine. Deprins cu gândul acesta, nu o dată, dând cu cazmaua în pământ el se întreba de ce adecă n-ar fi cu putinţă să găsească vreo comoară în calea lui”;
 2 – al doilea chip al Răului a fost la fel de stingheritor-chinuitor pentru Duţu: să-şi mintă tovarăşul de muncă cu care răscolea măruntaiele pământului la forturile de lângă Focşani – Dumitru, şi pe căpitan, şi pe (mai ales) nevasta lui, Stanca;
 3 – apoi, plecat la drum spre Bucureşti, ca să preschimbe banii, chipurile Răului s-au multiplicat în mod halucinant: actriţa depravată şi lacomă, Lina, evreul Şvarţ, escrocul Ahil Panaiot, Tereza Bodoni – Proxeneta, cu fecioraşul ei, Kalman-Costică ... Sărmanul Duţu s-a trezit şi fără identitate (era acum transfigurat în Diavolul Râmnicului Sărat: Gheorghe Râmniceanu), şi fără bani. Căci muştele de hoit s-au repezit sâşi facă treaba dezintegratoare de cadavru : Trupul-Iluziei-Comoară a fost rupt şi despicat, în dureros de realul trup al lui Duţu – cu atâta repeziciune, încât Duţu s-a trezit (după ce falsul comisar Ahil Panaiot, i-a luat cazanul cu bani, iar „fetele” proxenetei Bodoni i-au suptilizat portofelul) – scăpat aproape total de Coşmarul-Comoară. Mai rămăseseră vreo sută de monede răsfirate prin pământul din jurul cazanului – iar Duţu le-a cusut în fundul căciulii când s-a gândit să facă moliftă cu aghiazmă şi tămâie. Dar a-nceput să-l doară capul! Şi, datorită Stanchii în faţa pomojnicului a dat şi banii din căciulă. Şi durerea de cap i-a trecut:
 (cf. II, p. 81) „Nu-mi trebuie, domnule, nu-mi trebuie; mulţumesc lui Dumnezeu c-am scăpat de ispită! Grăi Duţu uşurat. Am fost om sărac, dar mulţumit cu sărăcia mea şi nu mă dădeam pe nici un om bogat, nu râvneam la bogăţie; de când am găsit comoara aceea, nu mai am linişte, mi-am perdut rostul m-am smintit [s.n. – n.n.: da, şi-a schimbat centrul, s-a des-centrat] parcă”. Iar Stanca, femeie arhetipală, deci curată moral şi ea, confirmă:
 (cf. II, p. 81) „Vezi, Duţule, grăi dânsa – a fost destul să dai căciula din mână pentru ca să fii om iar în toată firea [s.n. – n.n.: adică centrat, con-centrat]”.
 S-ar zice de unii că Duţu e un ţăran prost care a vrut să scape , nu de comoară, ci de firica şi ruşinea de a fi arestat, legat şi dus între „călăraşi”, la ocnă.
 Dar pomojnicul care ia banii din căciula lui Duţu (punându-l pe Duţu, indirect, să nege existenţa banilor, deci şi a realităţii: „Ia-ţi căciula şi spune că ţi-a povestit cineva ceea ce ai păţit” cf. I, p. 82) – preia el ştafeta Māyā. Cu banii preschimbaţi, făcându-şi rost de certificate medicale, pomojnicul pleacă în urmărirea bandei de escroci (ahil Panaiotul, Lina, Tereza Bodoni şi Kalman-Costică) însoţindu-se cu samsarul evreu Şvarţ. Ahil şi Lina o luaseră spre Viena, Tereza cu „fetele” spre Pesta, Kalman-costică spre Triest. Pomojnicul nu se lasă, şi evreul nici atât – şi o iau spre Viena, apoi spre Paris ... şi află că Tereza s-a ruinat făcându-şi un stabiliment la Pesta, că Ahil a deschi la Marsilia un tripou pentru ca să-şi recupereze banii tocaţi cu Lina şi alte femei şi plăceri – iar Lina s-a întors la Bucureşti cu vreo 40000 de lei. Şi pomojnicul ia legătura cu doctorul de plasă să-i certifice o boală, pentru a putea continua goana după bani, să-l pună pe Duţu în faţă cu Lina ... căci, zice pomojnicul, nu e blestemată nici o comoară:
 (cf. II; p. 87) „De orişicare bogăţie se foloseşte numai cel ce ştie s-o preţuiască: s-au folosit şi de comoara aceasta mulţi, nu s-a folosit ţăranul, pentru că bogăţia era un fel de năpastă, nici Ahil Panaiot, care nu se simte bine câtă vreme mai are vreun ban în pungă; se vor fi folosi însă femeile, care lţau despuiat pe Ahil, şi sţa folosit îndeosebi domnişoara Lina care s-a întors la Bucureşti cu mulţi bani, cel puţin 400000 lei, precum a aflat şi Şvarţ”.
 Şi aşa de înverşunat pledează pomojnicul pentru înţelepciunea  în/întru bogăţie – încât nuţşi dă seama cum se afundă în iluzie-Māyā şi în nebunie. Căci ce altceva este un osedat de bani, un dominat de bani, decât un biet demon aberant truditor? Lina, Şvarţ ... Ce putea să facă o comoară de aur, dintr-o prostituată şi un „specialist” al Mamonei? nu putea decât să-i înfunde şi mai mult în slăbiciunea lor morală, în Mlaştina Labirintului.
 Iar el, pomojnicul, când Duţu refuză să-şi ia cuvântul înapoi că ar avea ceva în comun cu vreo comoară, pomojnicul este privit de medic ca nebun:
 (cf. II, p. 92) „Lasă-l îi zise prietenul său [n.n.: doctorul îi zise pomojnicului depre Duţu care neagă realitatea Banului Mamonic] – nu te mai irita. Nu vezi că e zmintit? - Ba eu văd că vreţi să mă faceţi pe mine smintit! strigă domnul pomojnic”.
 Şi, când lucrurile se mai liniştesc:
 (cf. II, pp. 92-93): „- Nici un om în toată firea n-o să creadă ce spuneţi voi, răspunse medicul strâmtorat. Şi tu totuşi ai crezut – grăi pomojnicul, căci altfel nu intrai în dandanaua asta.
 Domnul doctor era foarte strâmtorat, foarte ruşinat, foarte supărat. – N-am crezut – dar nu voiam să te supăr mărturisindu-ţi că nu cred. – Şi cu toate aceste toate sunt adevărate -  întâmpină d-l pomojnic. – Dacă nu vrea să creadă  - adause Duţu – nu poţi să-i faci silă”.
 Stând strâmt şi judecând drept, Duţu are dreptate din ambele puncte de vedere:
 a – cine are „credinţe” false va fi mereu cu armura spartă în faţa răului şi mereu rob Māyei;
 b – cine are o singură credinţă în transcendenţa divină – nu-şi va pune problema Mamonei, ci problema lui Hristos-Adevărul. Aşa că – totul depinde de natura Credinţei, de obiectul Credinţei.
 Până una alta, Comoara a devenit nuvela care reia mitul lui Apuleius din Măgarul de Aur. Omul Gol Strălucitor, Omul Moral, (omul con-centrat spiritual) poate cădea temporar sub penele Pupezei-spurcare cu iluzie. Dar îşi va reveni. Restul lumii... – nici nu face să mai discuţi despre acest rest. E Diavolul, Răul, Māyā. Dumnezeu să ne păstreze Bunătatea Morală – ingenuitatea lui Duţu, puterea lui de lepădare de Māyā cu toată forţa credinţei sufletului simplu, îndelung exersat întru respingerea Minciunii. Şi să ne ferească Dumnezeu de Boala Năpârlirii,  de boala îmbrăcării cu penele Pupezei. Căci chinuiţi vom fi – şi  zadarnic chinuiţi, iar nu mahayanic-cristic chinuiţi. Spre pierzare de Sine şi Neant vom fi chinuiţi – iar nu spre Golgota Mântuirii Resurecţionale. 


*
*      *

CAPITOLUL VII: Moara şi Hanul. Apa – ca personaj central

 Între lumi sunt multe lucruri caudate, în veci neînţelese. Şi influenţa lor presează asupra acestei lumi. Parcă între lumi ar fi  o a treia lume, şi aceasta ar fi Dharma: iar presiunea ei are cosecinţe, riguroase şi categorice, asupra lumii noastre.
 Aceste lucruri le-a constatat şi Taşcă orzarul, din nuvela Hanul Ciorilor (I, p. 579) Această nuvelă, singura, dintre scrierile lui Slavici, care construieşte o admosferă tenebroasă, amintind de Edgar Allan Poe sau de romanele gotice ale primei jumătăţi a sec. al XIX-lea englez – aduce aminte însă, în mod izbitor, de nuvela Pe povârniş a aceluiaşi Slavici. Acolo, Radu Miezin zărise mănăstirea Golgota (care avea ca revers semantic, mănăstirea Viforâta) – dar când porneşte spre ea, se pomeneşte că a parcurs distanţa în sens invers în raport cu Centrul Golgota.
 Aici, în nuvela Hanul Ciorilor din aceeaşi pricină a des-centrării conştiinţei dharmice (sau, cu alte cuvinte, de situare ex-centrică a conştiinţei, faţă de Principiul Dharmic-Centru-Cosmic-Mistic) – orzarul din Obor, Taşcă, venind de la Alexandria, şi dorind să ajungă la Cârcei – se pomeneşte cu o inversare, suspect de subită a vremii-timp:
 a – în primă instanţă: „soarele strălucea pe cerul senin de-ţi era drag să treci călare peste şesul întins”
 b – pentru ca, după prânz, să se pornească „crivăţul, domol la început şi apoi din ce în ce mai aspru (...) crivâţul îl lovea tocmai în faţă şi, parcă era făcătură, nici buiestraşul nu mergea ca alte dăţi”.
 De observat că Slavici anticipează procedeul artistic al nuvelisticii interbelice al nuvelisticii lui Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu (şi nu numai), prin care spaţiul şi timpul sunt dimensiuni convenţionale, iar nu obiective; relative şi relativizante, discontinuie, revelând, dintre fisurile care se creează între segmentele lor dispersate aleatoriu, realităţi şi esenţe arhetipale, nebănuite şi neperceptibile decât de oameni de excepţie – sau în împrejurări spirituale de excepţie.
 Căci, în finalul nuvelei, nu doar vremea-timp (meteorologic), ci şi timpul durată se dislocă şi se relativizează:
 (cf.  I, p. 582) „- Bine, zice el [n.n.: Taşcă], aveţi de gând să staţi toată noaptea treji?
 Hangiul se uită mirat la el, iară neamţul începu iar să râdă
 - Bine trebuie să fi dormit ca să zici că e noapte şi acum, grăi hangiul.
 - Eu n-am închis ochii de când am plecat de aici, răspunse Taşcă. Afurisită casă!”
 Revenind la spaţialitate – Taşcă ştia şi voia să facă Drumul Drept până la Cârcei, apoi constatând că nu e posibil, împotmolindu-se în „mlaştina” temporală a vremii – vrea nedoritul, adică popasul la „Hanul Ciorilor”.
 Direcţia şi sensul, nu le hotărăşte prin mijloace volitiv umane, ci prin jocul sorţii, lăsând astfel să intervină, din acea lume dintre lumi, forţele de avertizare şi corecţie:
 (cf. I, p. 573) „Ajuns la răspântie, el băgă mâna în buzunar şi scoase toţi banii ce-i mai rămăseseră. Erau trei lei, o băncuţă şi patru gologani [n.n.: 3+1+4=8= simbolul echilibrului cosmic].
 -Cu pereche, şise el, şi se abătu spre stânga”.
 De ce spre stânga? Fără explicaţie logică ci doar „nu era însă lucru curat”
 „Hanul Ciorilor”, ca şi Golgota, este Centrul Principiu al Lumii des-centrarea spirituală a lui Taşcă provoacă imposibilitatea găsirii Centrului Lumii – „Hanul Ciorilor”: va face eforturi uriaşe de a ajunge la ţintă – şi va ajunge în locuri opuse ţintei: „calul mergea şi mergea, dar Hanul Ciorilor nu stetea parcă nici el în loc, ci se ducea încât lumina din ferestrele lui se vedea tot mai departe, ba deodată se perdu, ca şi când ar di stins-o cineva (s.n.) (...) deodată el îşi opri din nou calul. Hanul Ciorilor era în dosul lui, rămas departe înapoi, cu toate ferestrele lui bine luminate”.
 Aparent, acareturile hanului au astupat lumina. În realitate, păcatul din conştiinţa lui Taşcă se interpune între el şi Centrul Lumii – Hanul Ciorilor.
 Care păcat? Unul vechi şi nerecunoscut faţă de fratele său mort:
 (cf. I, p. 577) [n.n.: dulgherul Sfredeluş îi sfredelise sufletul, făcându-l conştient, de mult de acest păcat, de acum învechit şi dospit în conştiinţa lui Taşcă] „Lasă că răposatul [n.n.: fratele lui] îi fusese şi tovarăţ de neguţătorie, dar mai lăsase şi o fetiţă, pe care Taşcă o ţinea, cum s-ar zice, aşa de pomană, în casa lui Sfredeluş, care scociorea toate lucrurile de la temelie, ţinea strună că curată pomană nu e şi că Taşcă ar trebui să facă socoteală cinstită şi să despartă ceea ce era al lui de ceea ce i se cuvenea fetei; asta însă nu-l ierta pe Taşcă firea s-o facă, şi de aceea el se simţea strâmtorat când vorba venea de frate-său”.
 Intrând, în cele din urmă, în han (care fusese casă bisericească! cf. I, p. 574, îi spuse o slugă, într-o primă instanţă) Taşcă pătrunde într-o zonă obscură, un fel de bucătărie fără bucate, în al cărui cel mai întunecat cotlon râdea hâd şi adânc sfredelitor, atotcunoscător sarcastic, însuşi Mefisto în persoana unui „neamţ” (Străinul, Cel Venit din Alte Lumi):
  (cf. I, p. 578) „Întunerec aproape deplin era mai ales în colţul de unde râdea neamţul, o stârpitură de om spân [n.n.: Spânu, Maestru Spiritual la Creangă, este neguţător de suflete, prin „perforări” de conştiinţă la Slavici], cu câteva fire de păr roşu [n.n.: şi Omul Roşu – ciudat! – dar probabil ca şi la Creangă, Diavolul este dublu funcţional: roşeaţa părului este focul de avertisment] drept barbă, cu glasul piţigăiat şi cu ochii mărunţi şi vii, curat cum Taşcă şi l-ar fi închipuit pe Satana”.
 Da, în felul acesta Hanul Ciorilor devine un cuptor alchimic, în care focul, savant dozat, arde materiile impure, spurcate, produse prin „dospirea metalelor” – şi lămureşte Principiile Fundamental-Spirituale.
 Nu doar Neamţul este „Străinul”. Şi hangiul este al altor lumi:
 (cf. I, p. 575) „hangiul, grec, bulgar ori albanez, ce-o fi fost, îşi rânduia dichisurile”. Hangiul este ordonatorul pragmatic, pe când Neamţul este ordonatorul mitologic al Logos-ului. Râsul său ciudat şi urât („Hâhâhî”) face parte din instrumentarul de demolare al Labirintului Orbului-Taşcă. În înafară de Neamţ şi Hangiu – doi olteni „cu paharele pline în faţă”: deţintorii amritei/ambroziei, băutura sacră a nemuririi – sau băutura anamnezică.
 Taşcă recunoaşte că stă în mijlocul Vârtejului Cosmic, (Demonic) al Ciclurilor: „curat că vântul m-a adus aici!” – şi i se răspunde, ca şi cum toţi ştiau dinainte adevărul rătăcirii lui Taşcă: da, Rătăcitul a nimerit în Locul Rătăciţilor şi Rătăcirilor:
 (cf. I, p. 576) „Eu [n.n.: Neamţul] am plecat de la Vârşeţ la Viena ca să caut un frate al tatei, şi am ajuns umblând pe urma lui pe aici, unde nu mi-a trecut niciodată prin cap să vin”.
 Măi să fie! Ciudată rătăcire, între Vârşeţul bulgăresc şi Viena austriacă! Dar lămurirea se dă degrabă în limbajul esoteric:
 – hanul n-a fost han, dar nici casă bisericească, ci „casă fără stăpân. Stăpânul lor, unul foarte bogat a murit fără copii şi a lăsat cu limbă de moarte ca averea lui să treacă la doi nepoţi ai săi pe care nu e chip să-i găsească. Se iveşte, cei drept, pe fiecare săptămână câte unul, dar nu cel adevărat. Îi fi dumneata! şice hangiul. – Dac-am fi doi fraţi, răspunse neamţul, dar suntem numai opt. Hâhâhî (...) – îi fi dumneata îi zise unul dintre olteni. [n.n.: lui Taşcă]. Sunteţi doi fraţi buni şi, dacă nu mă-nşel, numai doi.”
 Lucurile au devenit clare, dacă le citim în cheie mitologico-esoterică:
 a – hanul este casa demonizată, învrăjbită cu Centrul Dharmic al Lumii – este sufletul lui Taşcă, descentrat, translat spre întunericul infernal;
 b – Diavolul este Mamona: Diavolul = 8 fraţi = cei 8 bani, sinecdoca averii materiale a lui Taşcă (cei 8 bani îl aduseseră la Hanul Ciorilor – deci Mamona l-a adus la prima şi poate cea din urmă confruntare dharmică);
 c – cei doi fraţi care trebuie să se întâlnească pentru moştenirea mamonică – sunt Taşcă şi fratele său, aversul şi reversul monedei demoniace. Figuraţia fraţilor o fac „oltenii” – a căror băutură, ca şi cea oferită zeilor de şchiopul Hephaistos, poate fi Lethe = uitarea demoniacă, sau Amrita – licoarea nemuririi. Depinde de calitatea ultimă a spiritului-Taşcă, dacă băutura va fi otravă veşnică, ori mântuire veşnică;
 d – Stăpânul Casei-Athanor este Satana (Mamona în varianta de faţă) – slăbiciunea proprie a omului zgârcit:
 (cf. I, p. 577) „Nu-mi aduc aminte să fi avut vreun unchi bogat – zice Taşcă (...) – N-ai nevoie ca să-l ştii pentru ca să-l cruţi. Fiecare om are norocul lui. Zgârcitul e om fără noroc, care adună pe norocul altuia şi păstrează pentru acesta fără să voiască”.
 Încă o dată I. Slavici dovedeşte că figuraţia de la Hanul Ciorilor e o alegorie. În realitate, Diavolul, sunt slăbiciunile şi lenile noastre spiritual, ignoranţa noastră revoltătoare, lipsa totală de coerenţă spirituală.
 Povestea cu spirite continuă, dar din acest moment, ştiind că e alegorie morală, o vom rezuma: Culcându-se şi blocând uşa camerei cu o masă, Taşcă constată că mai sunt şi alte uşi spre camera sa încuiate, (sunt fisurile grave din blindajul moral al Spiritului):
 (cf. I, p. 579) „Omului primejdia tot numai de la om poate să-i vină în lumea asta (n.n.: adică, de la Sinele său corupt, orbit de patima Mamonică) şi Dracul, aşa zicea şi Sfredeluş, tot prin oameni îşi face răutăţile”.
 Şi, după ce stinse lumânarea şi îl cuprinse gândul nedreptăţii făcute şi al absurdităţii ei  (căci el, Taşcă,  n-avea copii -  deci Neamţul-Daimonul din conştiinţă nu greşise: „aduni pe norocul nepoatei tale – parcă-i striga neamţul. (...) şi ai să mori după ce vei fi adunat detul, când lumea-ţi va fi mai dragă”) tresări speriat: uşa se deschisese, răsturnând masa, iar stafia fratelui stătea în uşa deschisă.
 În mod coerent, pentru I. Slavici, fratele nu conversează cu fratele, ci cu sinele său nedrept şi aberant:
 (cf. I, p. 581) „Am să fac socoteala şi să despart cinstit al ei de-al meu”.
 Şi, din acest moment al hotărârii oneste, totul revine la normal (pe cât mai era posibil...). Uşa nu era deschisă, masa nu era răsturnată, hangiul era om paşnic, neamţul mânca slănină (saturnismul spiritului lui taşcă, îngurgitat şi aneantizat de un daimon redevenit veghetor-priveghetor [al Dharmei], iar nu agresiv), iar figuranţii „jocului” – misteriu al frăţiei, oltenii, dispăruseră.
 Ajuns acasă, în spiritul recentrării dharmice, „Taşcă s-a ţinut de vorbă: a făcut socoteala şi a despărţit cinstit ceea ce e al fetei de ceea ce e al lui”.

*


 Hanul însă, la I. Slavici are în spate, o vizibilă ori ba, Moară. Moara Dracilor, de care pomeneam şi la capitolul Tetramorful Uman (cu referire la nuvela Moara cu noroc). Moara Timpului Falsificat, istoricizat, accidentalizat prin supunerea conştiinţei umane la Māyā. Moara care macină forţele spirituale umane, ducând totul la zădărnicie, sterilitate a acţiunii umane.
 Hanul pare o fixare a Roţii Morii – dar, în realitate, Hanul se învârte conform rotaţiei palelor morii: se învârte spre stânga, mereu spre stânga, în folosul-câştigul Răului.
 Dacă în Hanul Ciorilor – Hanul era Athanor, fixare a conştiinţei fugare (Mercur-Cervus  fugitivus) – în Moara cu noroc Hanul trebuie să învârtă-deplaseze lumea spre unitatea finală cu daimonul xilomorf: Stejarul cu Corbi. Iată, deci, o asemănare între Stăpânii Spirituali ai Hanului: Ciorile şi Corbii – semnalizări ale descompunerii spirituale umane, dar, de ce nu, şi simboluri ale transfigurării, prin focul distructiv: în tradiţia irlandeză, Corbul este Pasărea Focului; şi din tradiţia celtică, simbolul a migrat în tradiţia getică. În tardiţia românească, Corbul aduce, în cioc, Apa Vie – reunind contrariile (Foc-Apă) pe linia semantică a Nemuririi. Moara-Han a lui Lică arde – şi, din cenuşă, iese cuplul adamic Ghiţă-Ana transfigurat în cei doi copii ai Trăznetului, conduşi-călăuziţi de Bătrâna Ciclurilor, spre Coliba Liniştită – Paradisul Celest.
 Şi, cu aceasta, am ajuns la Moara dintr-o nuvelă extrem de ciudată prin construcţie: Vatra părăsită, în care Apa este personajul central (dublată de Focul interior al personajelor).     

Ce se-ntâmplă aici? Oamenii se luptă, între ei, cu patimile lor, cu calculele lor pragmatice, strâmte şi strâmbe – fără să ia seama că stihia APEI nu se supune stihiei Pământului, şi nici raţiunii arhitectonice a Omului.
 Vatra părăsită este un spaţiu ciudat:
 a – aparent urgisit şi părăsit:
 (cf. II, p. 95) „Era un fel de ceair părăginit, vreo 40 de pogoane, ici mlaştină, colo viroagă, mai departe zăvoi stricat de vite (...) dimpreună cu vatra veche.”;
 b – dar deşi „vechea vatră a satului a rămas loc părăsit în mijlocul ogoarelor stăpânite de săteni” – ea, vatra părăsită de ignoranţa sau neputinţa arogantă a oamenilor, capătă o personalitate a ei. Vatra Părăsită este o zonă a complicităţilor secrete şi necruţătoare, APA folosindu-se de PĂMÂNT, pentru a manevra acţiunile şi destinele oamenilor.
 Apa vine, năvalnică, şi
 a – pe de o parte, inundă pământul originar (vatra părăsită a satului) – transformând, dintr-o dată, spaţiul normal în spaţiu contradictorial:
  I – adevăratul sat este cel originar, aflat în posesia duhurilor versatile ale apei;
  II – s-a creat, astfel, falsul sat, falsa existenţă (sau: existenţa în falsitate) a oamenilor;
 b – pe de altă parte, APA determină o complicitate cu MOARA, pentru a regla tensiunile dintre oameni, divergenţele dintre oameni etc. Între Moară şi Casa Anei, spre exemplu, se produce moartea copilului Anei, Silea, căci Safta, fiica lui Bucur,şi periodic, doica lui Silea a fost alungată de Ana. Sau, a se vedea bătălia de iarnă, a întregului sat, pentru a păstra Moartea Demonică nestricată de sloiuri: Oamenii nu relizează că Moara este o instituţie luciferică, prin care duhuri extramundare le intersectează şi influenţează, le ritmează ori le opresc vieţile:
 (cf. II, p. 157) „Acum râul se umflă (...). Fugi în sat şi mai chemă oameni pe care-i găsi (...) Apa-şi căuta însăşi ea drumul ei (...) Când oamenii au început să vină (...) trebuiau să lucreze cu toţii ca să-i dea drumul prin stăvilare”.
 A se observa că singura entitate care-şi urmează Drumul, pentru că şi-l cunoaşte şi şi l-a însuşit - este APA. Iar oamenii, ignoranţii oameni, foşgăiesc neputincioşi nu doar să stăpânească apa, ci în primul rând, să înveţe de la Apă – DRUMUL. Apa urmează Dharma Cosmică, iar furnicile umane urmează iluzii, meschine interese, legate de avuţii trecătoare şi de un Pământ cu totul versatil. Acesta este principalul mesaj al lui I. Slavici: Pământul nu e valoare sacră (în condiţiile în care nu e văzut decât prin valoarea lui de „fond funciar”, pentru fala/mândria şi concurenţa cu finalitate strict umană, iar nu mitică!)   -  şi, de aceea, e sub stăpânire, de aceea intră, aparent, în stare de entropie, sub şuvoaiele Apei  - de fapt, în stare de Reordonare. Apa – provenind din Cer, revărsată-exprimată în diverse forme de curgere, ca agresiune, ca semnalizare, ca resurecţie-reîmprospătare, ca reorientare a lumii şi destinelor – căci oamenii-şi urmează viaţa şi aşa zis „statornicile” sălaşuri în funcţie de „toanele”, de poruncile Apei (Apa este Vocea Tunătoare a Sacralităţii).
 Ana, văduva lui Nae – este văduva unui ORDONATOR. A primului care a înţeles mesajul sacral al Apei – şi a intrat în rezonanţă de rigoare şi de rectitudine spiritual-morală cu ea:
 (cf. II, p. 95) „Mai întâi s-a îngrădit cu nuiele din zăvoiul lui, apoi şi-a făcut un grajd, ca peste iarnă, vitele să nu-i stea în câmp. Pogoanele de la moară le semănase cu rapiţă. Nouă din pogoanele lui erau semănate cu grâu, şi mai era învoit şi la arendaş cu 6 pogoane. După ce şi-a făcut arătura, şi-a îngropat via, s-a pus apoi să cârpească zăgazurile, şi iarna l-a prins făcând pleter în spărturile ţărmurilor”.
 Văduva Ordonatorului este Ignoranţa Agresivă: îmbătrânită şi murdară, neglijentă, lacomă (rudă spirituală a Marei, din romanul omonim) – ea îşi foloseşte farmecele trecute – pentru a atrage un nou Ordonator, pe Zamfir din Balş (sau de pe-aproape) de peste Olt. dar Zamfir este Stăpânul Safirului: nevinovat şi blând cum e cerul, dar fără forţă demiurgică. Binevoitor, el n-o poate refuza pe Ana, când aceasta-i cere ajutorul:
 (cf. II, p. 162) „Zamfir era biruit, simţea că şiţar face viaţa lui toată mustrări dacă nu ar lua-o [n.n.: sarcina de a o ajuta pe Ana]”. Dar el nici nu ştie în ce conjuraţie stihial-umană intră.
 Deocamdată, ca Stăpân al Morii, se supune ritmurilor Apei. Apoi, însă, prin Bucur al lui Cimbru, tatăl Saftei (servitoare în casa văduvei) şi, indirect, prin Ghiţă, fratele Anei, intră în posesia secretului stihial al Vetrei Părăsite. De fapt, în secretul cosmic al Apei Nedespărţite de Pământ – al Oceanului Originar, abia intrat în ZIUA A TREIA A CREAŢIEI DIVINE:
 „Şi a zis Dumnezeu: <> şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul”.
 Deocamdată, cu Vatra Părăsită, suntem, încă, în Noaptea dintre ziua a doua şi ziua a treia a Genezei veterotestamentare. Căci Apa conţine Pământul. Apa modelează Pământul – şi, odată cu el, pe oamenii pământului.
 Marele secret al Vetrei părăsite nu poate fi spus decât fragmentar, în funcţie de dispoziţia şi interesele „maeştrilor” (Bucur-Ghiţă) şi în funcţie de evenimentele accidentele fenomenale, legate de acest tărâm încă neintrat în ZIUA A TREIA  -  şi-l deducem din „morga” eroico-zeiască (de zei acvatici/neptunici), pe care o afişează, cu fală, prin discurs, cei doi : 
 (cf. II, p. 134) „Degeaba te uiţi ca Toma la mine, căci aşa e! îi zise iar Bucur. Uite colo, peste gârlă, e moşia mea. Era mai mult decât jumătate viroagă şi zăvoi prost, iar acum e cel mai bun pământ. Am muncit 4 ani de-a rândul ca să podmolesc viroaga şi să dreg locul, şi l-am dres: uite bine ! Te uiţi de aici şi vezi că ţărmurele de dincolo e mai sus decât cel de dincoace şi orişicât de mare ar veni apa, ea se revarsă încoace peste vatră , dar încolo nu poate să apuce. Ce folos însă dacă m-am încurcat şi câştigul nu e al meu, ci al lui Ghiţă! El m-a ajutat ca să-mi dreg moşia, apoi, după ce am dres-o, a luat-o de la mine.”
 (cf. II, p. 135) Bucur zice:„Ba da! tare mă pot aştepta (...). E destul să vadă Ghiţă, că se revarsă apa, şi nu mai vrea să ţie pogoanele mele. (...). Las' numai să vie apa, că dă pogonul cu 10 lei, ba şi mai jos. Păcat numai că e slab şanţul tău şi-l ia apa. (...)Eu făcusem tot ca tine; am tras  un şanţ ca apa să nu apuce spre pogoanele mele. Lasă c-am rămas în groapă, dar apa şi-a făcut în cele din urmă o spărtură şi mi-a măturat şanţul. Am făcut din nou şanţul şi l-am întărit cu gard: mi-a luat apa şi gardul. Am făcut pleter: mi l-a luat şi pe acela. Aşa m-am frământat 3 ani de-a rândul; apa e mai rea decât focul(s.n. – n.n.: de fapt, lucrează în complementaritate cu Focul Patimilor Umano-Istorice ...): eu cârpeam mereu şi ea struca mereu.(...) . nu vezi tu că împotriva apei nu te poţi pune? Trebuie s-o laşi să-şi urmeze drumul. Am făcut şanţul tocmai dincolo de pogoanele mele, şi când a venit apa mare, s-a făcut moşia mea baltă, de puteai să umbli cu luntrea, dar tocmai fiind baltă, nu mai avea destulă putere să rupă, ci se prelingea pe ici, pre colo, peste şanţ(...). Când a scăzut apoi apa, nu mai era groapă: era podmolit ras locul, parcă un inginer îl umpluse după nivel ca şoseaua”.
 (cf. II, p. 136) „Nu acum ai tu să faci lucrul ăsta, îl dumiri Bucur pe Zamfir. Lasă mai-nainte să vie apa mare şi să apuce peste pogoanele mele, ca să-l moi pe Ghiţă. Dacă-ţi strică şanţul  şi-o ia peste vatră, tu stai şi te uiţi ca omul la pagubă, dar nu faci nimic: las' că vine Ana la tine, ca să te roage(...). Mai aşteaptă pân' în primăvară.
 (cf. II, pp. 155-156) „De, eu nu ştiu, zise Zamfir – dar prea tare n-ai să te sperii. O fi pe ici, pe colo mai afânat pământul, şi îi este destul apei să găsească o gaură de sobol pentru ca să apuce pe ea şi să-şi facă loc.(...) Bucur aruncă furca din mână, făcu un pas spre Ghiţă şi se opri stând drept în faţa lui: - Mă(...) eu şi tu, noi amândoi, suntem de neam din Vadu-Morii şi ner cunoaştem, ne ştim foarte bine unul pe altul. Tare trebuie să te fi prostit tu ca să crezi că eu nu înţeleg ce vrei tu şi că eu, om în toată firea, Bucur al lui Cimbru, aş fi în stare să fac mişelia la care te gândeşti(...). Eşti cu mult mai viclean decât să zici, dar omul nu numai cu gura vorbeşte. Mie nu-mi pasă dacă vine ori nu vine mare Vedea: ale tale sunt pogoanele! fă tu ce-i fi făcând(...) şi să mă ferească Sfântul să nu prind pe vreunul dintre voi  pe aici, că e rău de mine  -  m-ai înţeles? – de mine-i rău!”
 (cf. II, pp. 162-163) „Cum s-a întâmplat lucrul acesta?! cum apa care n-a stricat valul când ea era mare, a putut să-l măture după ce a scăzut? Trebuie să-i fi făcut cineva drum (...) iar de vină era numai el, care ştia gândul lui Ghiţă şi n-a stat şi noaptea asta de pază.”
 (cf. II, p. 166) „Îi părea rău lui ghiţă că apa şi-a făcut drum peste pogoanele lui Bucur, dar îi părea bine că a spălat valul lui Zamfir şi a apucat-o spre vatră. Îi părea şi Anei rău de aceasta, dar se bucura că iar umblă moara şi sţa retras apa în matcă”
 (cf. II, p. 167) „Acela care se bucura de toate era Bucur. I se împlinise un gând: îşi făcuse apa drum peste pogoanele lui. Îl cunoştea foarte bine pe Ghiţă şi ştia că el n-o să facă nimic pentru ca să dreagă iar locul, şi nici n-o să pună nimic pe el dacă trebuia să se teamă că apa se revarsă peste el de câte ori vine mare.”
 (cf. II, p. 170) „Despodmolind matca dinsus de moară, apa a cărat pitriş în dosul morii, unde sâa făcut un fel de reni care ţinea apa vâltoare şi o mâna în ţărmri. Vedea Zamfir cum malul se scobeşte şi se surpă încetul cu încetul, dar Bucur a găsit şi leacul răului. El a pus caii la căruţă şi sţa dus la Piteşti ca să se înţeleagă cu antreprenorul şoselei, cum unde, şi cu ce preţ să care pietrişul, apoi s-a pus cu băiatul: l-a ciuruit, l-a încărcat şi l-a cărat”
 (cf. II, 172) „Să vezi de ce, răspunse Bucur. Viind apa mare, ea dă mai întâi de zăgaz, şi se revarsă la stânga peste el, în viroagă. dacă rămâne tot mai multă, ea se revarsă peste puţin şi la dreapta şi acoperă pogoanele mele. Nu mai rămâind prea multă, se revarsă şi peste vatră. Tu ai dar puţină apă pe vatră, şi o să ai din zi în zi mai puţină, fiindcă peste pogoanele mele, ea îşi face drum din ce în ce mai mare şi mai adânc. Peste vatră curge apa, numai de când am ridicat eu cellalt ţărmule, acum, după ce iar curge pe acolo, nu mai ajunge şi aici, şi la toamnă n-o săţi mai vie nici o picătură de apă (...) nu vezi că n-ai  destulă apă ca s-o poţi potmoli? (...) Trebuie să se lucreze deodată şi aici şi acolo. Tu ai să faci valul tău, nu de-a lungul ţărmului, ci tocmai dincolo de vatră, pentru ca apa să se reverse peste toată vatra şi să potmolească toate gropile, dar să nu se mai poată revărsa nici în matcă, nici în viroagă. Iar ghiţă are să facă la loc pleterul pe care l-a luat apa, pentru ca nici pe acolo să nu mai poată curge. Atunci apa se bălteşte peste tor şi se ridică amundoi ţărmurii deopotrivă de nu mai poate să curga decât pe matcă şi pe viroagă”
 În josul casei, însă, pe dedesuptul tuturor planurilor omeneşti de a se institui ei, cu de la ei putere, în ZIUA A TREIA A GENEZEI, de a fixa Vatra Părăsită, ca izvor de avuţie luciferică, şi în nici un caz ca recuperare a originarităţii fiinţei satului – veghează, măsurând cu măsura demonică: MOARA. Ea-l ucide pe Silea, sancţionând goana după averi iluzorii-versatile a Anei:
 (cf. II, p. 180) „Prea era dusă cu gândul pe la holde, pe la vie, pe la moară, mai ales pe la moară, iar femeia trebuie să rămâie cu gândul la casa ei, aici îşi găseşte rostul, aici mulţumirea vieţii, aici treaba, pe care poate s-o facă mai bine decât orişicine. Depărtată de la casa ei, ea umblă buimacă, şi tot buimacă era şi acum Ana. Tot vraişte îi era curte, tot rău îi cloceau găinile, tot nemăturată îi era casa, tot neaşternut îi rămânea patul, tot ruginite îi erau lingurile, vroia să nu fie dar erau, şi tot nespălaţi şi gălbejiţi îi erau copiii, mai ales Silea, pe care în adevăr, n-ar fi trebuit să-l ia de la moară.”
 Dincolo de entropia infernală din zona Anei – Moara şi Safta sunt Ritmurile Ordinii Subordonate Ritmului Dharmic al Apei. Pe când Ana este Anti-Dharma, entropizând şi distrugând tot ce atinge cu gândul sau mâna – Safta şi Apa restabilesc Ordinea. De aceea, căsnicia-hierogamia este posibilă doar între Safir-Zamfir şi Safta .
 Cum de Moara a fost părăsită de Draci şi s-a supus Ordinii Cosmice? Datorită forţei autosacrificiale a Femeii Arhetipale, disimulată în fiinţa urâtă, ciupită de vărsat a Saftei, fiica lui Bucur, cel care este STĂPÂNUL MISTERULUI ZILEI A TREIA A GENEZEI, cel care a fixat, într-un timp legendar – Pământul, depărtându-l de Apă. Dar ura faţă de Ghiţă, viciul băuturii, intrarea în complicitate cu viciile societăţii căzute (a se vedea procesul cu Ghiţă) – îl vor condamna, pe acest demn urmaş (reîncarnare a) al lui Nae Dascălul (Dascălul-Ravvi, Primul Maestru) – prin înseşi faptele lui de complicitate la Rău – să se scufunde, ca formă de lut, îngemănată cu forma de lut a lui Ghiţă, sub Apele Justiţiare – şi să alimenteze scocul Ritmurilor Morii:
 (cf. II, p. 200) „Mai era încă mult până la scocurile morii, şi până acolo îl ajungea, iar amândoi erau împreună, mai tare decât fiecare dintre dânşii, numai el singur. Se luă dar înot după el, şi se apucară de mână după ce-l ajunse. (...). Ghiţă, care era la loc mai puţin adânc, îl trase după sine, dar peste puţin pierdu el pământul de sub picioare şi ieşi Bucur deasupra. Astfel, ajutându-se unul pe altul, se apropiară, cu chiu cu vai, de cellalt ţărmure, şi Ghiţă puse mâna pe rădăcină de salcie şi începu să se tragă în sus (...) şi Bucur nu se mai putea ţine pe picioare. Ghiţă răsuflă uşurat: N-avea decât să-i dea drumul şi toate erau sfârşite, şi nimeni nu ştia nimic despre cele petrecute. Aşa voia să facă dar nuţl ierta firea : el îşi rezemă piciorul în ţărmure ca să-l poată trage pe Bucur cu toată puterea după sine, îşi încordă toate puterile şi trase până ce nu rămase cu rădăcina ruptâ în mână. Căzând şi el acum înapoi, valurile se izbiră odată până în slaiuri şi până în stăvilare, apoi iar se liniştiră, parcă n-ar fi fost niciodată nimic. Numai dincolo de scocuri, în dosul morii, se mai auzi peste puţin o izbitură, căderea în adâncime a celor două trupuri îmbrăţişate.”
 Jertfa justiţiară, care i-a îngemănat pe maeştrii-reîncarnări ale Primului Maestru (Nae Dascălul) – devine şi jertfă soteriologică: Vatra Părăsită iese de sub Blestemul Nopţii Tranzitorii, dintre zilele 2-3 ale Genezei – iar Pământul se separă iarăşi de Ape, după hotărârea lui Dumnezeu (Cel  exprimat în Stihia Apei), iar nu după calculele strâmte/strâmbe ale oamenilor:
 (cf. II, p. 201) „Au fost odată acestea şi au trecut cum toate trec în lume, dar multe trec fără de urmă: Aici, pe vatra părăsită, azi iar e sat, nu mare, dar frumos, un sat de oameni harnici, care nu se mai tem de Vedea  şi se uită la Zamfir şi la Safta parcă le-ar fi părinţi, şi le poartă copiii în braţe parcă ar fi a lor, şi o cinstesc pe Ana, parcă le-ar fi tuturora naşă”.
 Spaţiul recuperat (paradisiac-terestru) stă sub ocrotirea hierogamică Safir-Safta (Dumnezeu este 7 - Perfecţiunea). Doar aşa se poate menţine ciclul Genezei întreg. observăm şi transfigurarea Anei, prin pocăinţă, în urma sancţiunii divine (moartea lui Silea).
 Iar locul demonilor formei (pretinşi maeştri, dar fără puritatea faptei de Maestru) este „în dosul morii”, (sub veghea dharmică a ritmurilor Roţii şi Apei), înfrăţiţi-disimulaţi ca falşi martiri ai „opririi” (despărţirii de Pământ) a Apei: Iar din jos de sat, în dosul Morii, unde viroaga da în matca Vedei, tocmai deasupra cotiturii, sunt cele două cruci puse pe un singur mormânt şi ştiu toţi copiii şi o să ştie şi copiii lor că acolo sunt îngropaţi Bucur şi Ghiţă, care s-au înecat dându-şi silinţa să oprească apa” .
 Iată o frumoasă şi teribilă poveste biblică respusă, cu nume şi opinteli istorico-fenomenale. Oricum, ceea ce are importanţă e că VATRA PĂRĂSITĂ, Originea Lumii – a fost recuperată. Tradiţia păstrată, sub veghea hierogamică a cuplului re-sacralizat (şi cu demonii puşi sub straja Morii transfigurată în slujitoare a ritmului Dharmic-Cosmic) este garanţia victoriei Spiritului asupra tribulaţiilor materiei.
*
*        *


CONCLUZII

 Educat de Mamă, stimulat de Eminescu - dar având în structura lui fiinţială, de profunzime  -  Rigoarea şi Ordinea, ca dimensiuni fundamental-spirituale  -  Slavici este un confucianist predestinat  -  iar creştinismul se grefează şi desăvârşeşte în el, spre Iubire şi Mizericordie  -  aceste date interioare. Cum nu se poate mai exact defineşte Mircea Eliade - atitudinea spirituală confucianistă: „Preocuparea principală [a lui Confucius] este de afla Calea (Dao) de mijloc în societatea umană şi în acţiunile individuale, Calea care garantează echilibrul între viaţa Pământului şi voinţa Cerului. Acest <>, trebuie precizat încă o dată, nu este o divinitate, ci un principiu universal omniprezent, ascuns şi indefinit, ale cărui operaţii <>.” Şi putem completa aserţiunea eliadescă despre finalitatea confucianistă, cu remarca lui Martin Palmer: „Adică, ce fel de om ambiţionează să formeze morala confucianistă?: Jun-zi, oameni desăvârşiţi.”
 Bănăţeanul confucianist are, însă, în suflet şi în opera scrisă şi de activist social, prin naţionalismul său de o rară nobleţe (echilibrat şi extrem de decis, în acelaşi timp!)  -  şi destul de puternice accente creştine. Dar Slavici selectează, din tot ce oferă creştinismul, ca doctrină, în primul rând ceea ce duce la Rigoare-Ordine  - la Dao. Sentimentalismul nu are prea mult spaţiu (şi nici nu trebuie să aibă), în sufletul unui Paznic al Dharmei Cosmice.
 Lumea terestră este un Labirint. Lumea e plină, deci, de Rătăciţi. Reperul Moral este unicul reper real. Cel ce nu are şi nici nu vrea să aibă Reper Moral  -  dispare în perfect neutralul, înspăimântătorul Neant. Nu de Moarte trebuie să se înspăimânte Rătăcitul, ci de Golemii „Vieţii”, „spurcăciunile” lumii – faţă de care cei mai răi demoni sunt mult mai buni – pentru că ei, de fapt, nu sunt decât ispititorii cu misiune divină de a ispiti: ei caută şi găsesc Răul în oamenii cu slăbiciuni. Răul nu este, încă o dată, de la Dumnezeu – ci din neputinţa noastră de a-l conştientiza pe Dumnezeu. Răul este în aroganţa Rătăciţilor în Labirint – Rătăciţi care, deşi intră în dezagregare accelerată, în putrefacţia absolută a neantului non-semnificativ – se îndârjesc întru Neant şi, fie se distrug unii pe alţii (cojile-Caini, despre care vorbeşte poezia lui Eminescu), fie se autodistrug. Nu de demonul, caracterizat prin francheţea Răului, să te temi, ci de Omul Rătăcit care vrea/alege să rămână Rătăcit – căci acesta maschează, perverteşte până şi esenţa Răului, mascând-o sub aparenţe suportabile, comode, chiar amiabile, care vor, tentacular să adere la suprafaţa Luminii Binelui-Lume şi să stingă această lumină.
 Sub semnele cele mai generale   -   ale Călugărului, Trandafirului (simbol hristic, Stindard al Războiului Cosmico-Metafizic, dar şi al Şansei-prin-Copilul Cosmic) şi sub semnul Crucii Dublu Direcţionate (chtonian şi uranic), se dezvoltă, la Slavici-scriitorul, şi evoluează demonstraţia unui univers în care funcţionează, cu o severitate aproape înspăimântătoare  -  nu atât (şi neapărat) Karma (care este, mereu şi neîncetat, implicită)  -  cât Dharma Cosmică.  Apa, elementul activ-cosmic  -  modelează Pământul cel discret  -  alături de Focul Desăvârşitor-Pedepsitor-Purificator. Toate nuvelele lui Slavici sunt, de fapt, demonstraţii foarte reci, dar impresionante, prin rigoarea neabătută prin care funcţionează, în interiorul materiei epice  - ale manifestării în Lume a Principiul Cosmic  -   de la care nimeni şi nimic nu are nici dreptul (şi nici cum!) să se abată  -  fără a urma, ca o consecinţă perfect logică şi perfect legică  -  Sancţiunea Necruţătoare. Cum spune şi Înţeleptul-Sfânt buddhist Lao Tse:  ”Cine nu urmează Tao/Dao, va pieri!”
 Nu există Milă/Mizericordie, decât consecutivă înţelegerii Dharmei! Justiţie-Corectitudine-Dao  -  apoi abia Mizericordie! Bărbat şi Femeie, Yin şi Yang  -  trebuie să dovedească, mereu, că merită să se exprime în individualitate  -  altfel, universul retrage indivizii înapoi în Apa Cosmică a Principiului  - pentru a-i re-topi/re-purifica/re-formula umano-legic. Noul Testament nu poate fi scris decât  drept consecinţă a Vechiului Testament. Mereu şi fără încetare, personajele lui Slavici au în faţă Originea şi Principiul Cosmic (ca expresie dinamică, în desfăşurare/extensie, a Originii Divine). Personajele  slaviciene  -  fie că sunt extrase din mediul rural, fie că fiinţează, tranzitoriu, în mediul urban (pentru că glasul Pricipiului tot la sat se face mai limpede auzit!) -  nu sunt decât „cobaii” unui dramatic şi solemn (permanent ritualistic, deci fundamental) experiment, „pentru cei ce au urechi de auzit şi ochi de văzut”. Opera sa este, deci,   însăşi Legea Cosmică-Dharma, în Mişcare Expresivă.
 Lumea pe care o prefigurează Slavici este şi funcţionează, fără ca, majoritatea dintre noi, să conştientizăm acest lucru/această fiinţare. Un singur adevăr rămâne: doar prin lumea prefigurată de Slavici  -  SLAVA PRINCIPIULUI COSMIC  -  lumea de azi, cu atâtea rezerve, infecţii, imperfecţiuni amânătoare şi umbre  - va putea deveni lumea de mâine  -  cea eliberată de ispita Păcatului, triumfător-evolutivă spre Desăvârşirea Spirituală.

                                                                                                    Adrian BOTEZ


____________
  - Pentru analiza semnificaţiilor textului slavician, se va trimite, , în această lucrare, la : Ioan Slavici, Nuvele, vol.  I-II, CR, Buc., 1985  - pe care o socotim cea mai operativă dintre ediţiile scoase până acum, în România.
  - G.Călinescu, Istoria literaturii române – de la origini până în prezent, Minerva, Buc., 1982, pp. 506-508.
  - Cf. G.Călinescu, op. cit., , p. 507.
  - Cf. I.Slavici, Amintiri, Minerva, Buc. 1983, p. 179.
  -Sau (cf. I.Slavici, op. cit., p. 19): „Îmi rămăsese aceasta din timpul copilăriei, petrecute într-o lume în care om era numai românul, iar ceilalţi, fie unguri, fie şvabi, sârbi ,  şoacăţi ori jidovi erau socotiţi, dacă nu spurcaţi, cam aşa ceva”.
  - Idem, 178.
  - Idem, p.186.
  - Idem, 183.
  - Idem, p. 184.
  - Idem, p. 183.
  - Idem, p. 9.
  - Idem, p. 19.
  - Cf. I.Slavici, Închisorile mele, în Viaţa Românească, Buc., 1921, p. 42.
  - Cf.I.Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, p. 9.
 -  Idem, p. 29.
  - Idem, p.30.
  - Idem, p. 28.
  - Idem, p. 33.
  - Cf. R.Guénon, Regele lumii  - şi V.Lovinescu, Monarhul ascuns.
  - I.Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, p. 182.
  - I. Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, pp. 119-120.
  - Idem, p. 19.
  - I.Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, p. 20.
 - Ibidem.
  - Idem, p. 18.
  - Martin Palmer, Elemente de taoism, Rao, Bucureşti – 1985.
  - Idem,  p. 82.
  - I. Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, p. 320.
  - Idem, 235.
  - Idem, pp. 235-246.
  - Cf. Mircea Eliade –Dicţionar al religiilor, Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 80-84 – şi Martin Palmer – Elemente de taoism, Rao, Bucureşti, 1995, pp. 50-57.
  - M.Eliade, op. cit.,  p. 81.
  - Idem, p. 81.
  - Ibidem.
  - Cf. Lao Tse, Tao Te King  -  Cărarea şi Virtutea, p. 52: “Înţeleptul nu îngrămădeşte comori. Cu cât cheltuieşte mai mult cu alţii, cu atât câştigă mai mult. Cu cât dă mai mult, cu atât se îmbogăţeşte mai mult. Aceasta este Calea Cerului, care răspândeşte binefacerile sale asupra tuturora şi nu vatămă pe nimeni”.
  - Idem, p. 8: „Fără nume, Tao/Dao este Principiul Cerului şi al Pământului. El este mai dintru început decât însuşi Domnul Cerurilor”.
  - M.Eliade, op. cit.,  p. 81..
  - Ibidem.
  - Idem, p. 80.
  - M.Palmer, Elemente de taoism, Rao, Bucureşti, pp. 53-54.
  - Lao Tse, op. cit., p. 11:”Singură virtutea lucrează fără luptă; astfel, nu-şi face duşmani”.
  - Idem, p. 24:”Răul făcut altora, totdeauna se va întoarce.(…)Cine nu urmează Tao/Dao, va pieri!”
  - Idem, p. 15: “Participând la Tao/Dao, există pe veşnicie. Poate pieri personalitatea: nu e nici o primejdie.”
  - I.Slavici, Lumea prin care am trecut, p. 177.
  - I.Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, p. 174.
  - Idem, p.20.
  - Idem, p. 275.
  - Idem, p. 242.
  - Ibidem.
  - Idem, p. 271.
  - Idem, p. 275.
  - Idem, p. 29.
  - Idem, p. 29.
  - Lao Tse, op. cit., p. 28: “Tao/Dao practică etern Non-acţiunea, şi totuşi nu rămâne nimic nefăcut(…). Tao/Dao adduce lipsa de dorinţe. Fără dorinţe: PACEA(…). Greşeala cea mai mare: a avea dorinţe. Nenorocirea cea mai mare: a nu cunoaşte măsura. Crima cea mai mare: intenţia de cucerire”.
  - Idem, p. 37:”Naşterea e ieşire din Tao/Dao; moartea e intrare”.
  - Idem, p. 36:”Cel ce caută Cărarea micşorează neliniştea sufletului”.
  - Cf. M.Eliade, Dicţionar al religiilor, Humanitas, Buc., 1996, p. 63.
  - I.Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, p. 236.
  - Idem, p. 16.
  - Idem, p. 259.
  - Ibidem.
  - Idem, p. 276.
  - Idem, p. 268.
  - Idem, p. 46.
  - Idem, p. 22.
  - Idem, p. 244.
  - Ibidem.
  - Idem, p. 245.
  - Idem, p. 240.
  - Idem, p. 246.
  - Idem p. 247
  - Ibidem.
  - Ibidem.
 -  Ibidem.
  - Idem, p. 248.
  - Idem, p. 255.
  - Idem, p. 254.
  - Idem, p. 270.
  - Idem, p. 248.
  - Idem, p. 251.
  - Idem, pp. 251- 252.
  - Idem, pp. 253- 254.
  - Idem, p. 269.
  - Idem, p. 271.
  - Idem, p. 282.
  - Ibidem.
  - Idem, p. 283.
  - Până la sfârşitul lucrării, vom păstra această formă, I.Slavici,  pentru a-l denumi pe Slava-Slavici.
  - Idem, p. 236.
  - Idem, p. 184.
  - Cf. I.Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, p.173.
  - Cf. J.L.Borges, Cartea de nisip, Univers, Buc., 1983, p. 345.
  - Cf.Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Minerva, Buc., 1981.
  - Cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Artemis, Buc., 1995, vol. II, p. 379: „Opt – cifra echilibrului cosmic(...). numărul îngerilor care poartă Tronul Ceresc; (...)la hinduşi - echilibrul central; (...)după cum arată Af.Augustin, orice acţiune în această viaţă se raportează la cifra patru, sau la suflet, al cărui număr este ternar. După ziua a 7-a urmează ziua a 8-a, care marchează viaţa celor drepţi şi condamnarea nelegiuiţilor. (...) Ziua a 8-a  -  simbolul învierii, al transfigurării, al vestirii erei viitoare veşnice; ea cuprinde nu numai învierea lui Hristos, ci şi pe cea a omului; (...) Cifra 8 corespunde Noului Testament  -  anunţă beatitudinea secolului viitor într-o altă lume(...).”
  - Cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., p. 101:”Golemul  - în legenda iudeo-cabalistă  - este un fel de om-robot. G.este creat prin mijloace magice sau artificiale, în concurenţă cu crearea lui Adam de către Dumnezeu(...). Magicianul care voia să plăsmuiască un Golem, frământa din argilă roşie  -  precum Dumnezeu în Facerea când l-a făurit pe Adam  -  o statuie umană, având aprox. dimensiunile unui copil de 10 ani, pe fruntea căruia scria apoi cuvântul ebraic cu înţelesul de viaţă. Deîndată, G. era înzestrat cu răsuflare, mişcare şi grai, aidoma unei fiinţe omeneşti. Devenea un sclav ascultător al magicianului, care putea să-i poruncească, fără teamă că-l va osteni, să facă muncile cele mai grele. Din păcate, aceste creaturi artificiale creşteau foarte repede şi atingeau talia unor uriaşi. Atunci, magicianul le scria pe frunte cuvântul ebraic care însemna moarte şi uriaşul se prăbuşea imediat într-o masă inertă. Această masă inertă putea însă să-l zdrobească sub povara ei pe magicianul neprevăzător. Dacă G. Ocrotea cuvântul viaţă, puterea sa era în stare să dezlănţuie cele mai cumplite catastrofe, căci, prin ea însăşi, nu putea face decât rău.(...)”.
  - Lao Tse, op. cit., p. 50:”Nimic pe pământ nu este mai moale, mai slab decât apa; şi cu câtă uşurinţă sfarmă tot ce este tare şi dur”.
 - Cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Artemis, Buc. 1995, vol. III, p. 176: „Trandafirul – corespunde în linii mari cu lotusul din Asia (...). În iconografia creştină, este fie potirul în care a picurat sângele lui Hristos, fie o transfigurare a picăturilor de sânge, fie simbolul rănilor lui Hristos. Întrâun simbol roza-crucian apar cinci trandafiri, unul în centru, şi câte unul pe fiecare braţ al crucii. Aceste imagini evocă fie Graalul, fie roua cerească a Mântuirii (...) un trandafir aşezat în centrul crucii, în dreptul inimii lui Hristos, al Sfintei Inimi (...) trandafirul mistic din litaniile creştine este simbolul Sfintei Fecioare (...) rozasa gotică şi roza vânturilor marchează trecerea de la simbolismul rozei la cel al roţii (...) Aspectul cel mai general al acestui simbolism floral e acela de manifestare, ţâşnită din apele primordiale, deasupra cărora floarea de trandafir se înalţă şi îşi deschide petalele. Acest aspect e binecunoscut în India, unde trandafirul cosmic Tripura-sundari exprimă frumuseţea Mamei Divine. El desemnează atingerea perfecţiunii, desăvârşirea fără cusur (...), el simbolizează cupa vieţii, sufletul, iubirea. Poate fi contemplat ca o mandala şi poate fi socotit drept un centru mistic (...) t. de aur sfinţit odinioară de Papă în cea de-a patra duminică din Postul Mare, era un simbol de putere şi de învăţătură duhovnicească, dar şi simbol al nemuririi (...) există o înrudire semantică între rosa = trandafir şi ros = rouă, ploaie (...).  T. pare adeseori a fi simbolul unei renaşteri mistice (...). T. apare ca simbol al iubirii ce se dăruieşte, al iubirii curate (...) alb sau roşu, t. este una dintre florile preferate ale alchimiştilor: tratatele lor purtau numele de Trandafiri ai Filosofilor. Trandafirul alb ca şi crinul, a fost asociat cu faza albedo, ţelul operei cele mici, în vreme ce trandafirul roşu a fost asociat cu faza rubedo scopul Marii Opere (...)”.
 - Cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant op. cit., p. 201 Bour-Zimbru – simbol al puterii de muncă şi de sacrificiu (...) spiritul morţii are cap de bivol la tibetani (...). Soarele are bourii săi de un alb imaculat, cu coarnele aurite (...) Pseudo Dionisie Areopagitul: figura bourului înseamnă forţă şi putere, puterea de a săpa brazde intelectuale pentru a primi fecudele ploi ale cerului, în vreme ce coarnele simbolizează forţa conservatoare şi invincibilă”.
  - Mocşă (la daci) = tărâmul sfânt.
  - Cf. Mihai Coman, Bestiarul mitologic românesc, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc., 1996, pp. 120-128.
  - Cf. Mihai Coman, op. cit., pp. 198-202.
  - A se vedea Vergilius, ghidul lui Dante, prin Infern şi Pugatoriu – în Divina Comedie.
  - Cf. René Guénon, Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Humanitas, Buc., 1997, p. 217:”Există analogie între embrionul subtil, al fiinţei individuale, şi Brahmānda sau Oul Lumii; iar acest pinda, ca germene permanent şi indestructibil al fiinţei, se identifică pe de altă parte cu Sâmburele Nemuririi, numit luz, în tradiţia ebraică(...). Luz este în relaţie imediată cu cea de-a doua naştere.”
  - Echivalentul Spiritului creştin, , în filosofia presocratică şi socratică.
  - Stă sub semnul Zeului Focului şi al meşteşugurilor Hephaistos, şchiop, prin aruncarea lui din cer, de către mama lui, Hera, (fiind şchiop, păşeşte cu fiecare din picioare simultan în ambele lumi: în cea subpământean-infernală şi în cea olimpian-celestă).
  - Io  - fiică a regelui din Argos, pe care, iubind-o şi temându-se de gelozia Herei  -  Zeus a prefăcut-o în vacă; totuşi, Hera i-a cerut vaca în dar şi, primind-o, o pune sub paza lui Argus; Hera o supune pe Io la chinuri cumplite, produse de un tăun gigantic, determinând-o să cutreiere, în fugă, toată Hellada, până când, în Egipt, naşte pe Epaphos, fiul conceput cu Zeus  -  şi abia atunci îşi redobândeşte vechea înfăţişare umană şi devine regina Egiptului, împreună cu fiul ei. Ana lui Ghiţă (de fapt, a lui Lică…) suferă de tăunul superbiei  -  şi-şi va împlini statutul de mamă doar după ce va fi alungată-zburată din viaţă  -  prin acţiunea conjugată a Gelosului şi Demascatorului(cuplul Ghiţă-Lică). Apoi, după transfigurare, Ana va deveni IO+ANA=IOANA, adică:”cea dăruită de Dumnezeu, devenită proprietate a celui care este izvorul vieţii şi al oricărui bine.
  - Cf. V.Lovinescu, Însemnări iniţiatice, Rosmarin, Buc., 1996, p. 97.
  - Idem, p. 101.
  - Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Artemis, , Buc., 1995, vol. I, p. 446 – şi vol. II, p. 326.
  - Idem, vol I, p. 439.
  - Idem, vol III, p. 373.
  - Idem, vol III, p. 315.
  - Cf. Éliphas Lévi, Chei Majore, Antet, Buc., p. 24: Leviah şi Mebahel .
  - A. Inoan, Cartea ştiinţelor oculte, Colecţia “a 13-a  zodie”, Buc., 1992-1993.

  - Cf. Lao Tse, Tao te king – Cărarea şi virtutea.
1.    - Cf. Biblia, Noul Testament, Institutul biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc., 1944., p. 1164

  - Ca şi în nuvela Nuţa, unde muştele şi viermii sociali vor să dezintegreze corpul solid etheric şi moral al Frumoasei – “Frumoasă” în sensul moral grecesc.
  - Elisabeta – se compune din forma prescurtată a numelui lui Dumnezeu şi cuvântul shoba = şapte. Împreună s-ar traduce: Dumnezeu este şapte. Şapte = numărul desăvârşirii.
  - Va fi fiind numele Viziunii Magice, de deasupra „punctelor de vedere”, satanic-dispersive şi meschine  - sau numele Cărţii Sfinte a buddhismului hinduist – Veddele?


 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971