Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES Semnează:George Roca, Mihai Berca, Corneliu Leu, Mircea Popescu, Ion Coja, Mihaela Stroe, Constantin Stancu, Magdalena Albu, Alexandru Oblu, George Petrovai, Dwight Luchian Patton, Mircea Bunea, Viorel Martin, Jean Liviu Florian - Partea I
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea II
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea III
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea IV
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea V
SUPLIMENT PORT@LEU
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - Sărbătorit în familie
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - SĂRBĂTORIT DE PRIETENI
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea I)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea II-a)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE VENITE ULTERIOR
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…”
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…” - continuare
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI - continuare
Două studii despre spiritualitatea gândirii intelectuale de Stelian Gombos
Cinci recenzii de adrian Botez la N.N.Negulescu, Constantin Stancu, Mircea Dinutz, Radu Botiș, Ioan Enache
Studiul despre cancer al unui fizician român
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea III
PAGINA A PATRA
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI

 Tudor LEU
                                                             CÂINELE
                                           ÎNȚELEPTULUI
                            -poveste cu câini și politicieni-

                                                                                                                      AVERTISMENT:
                                                     Povestea îmi aparține, dar personajul principal și-a însușit ideile tatălui meu,
                                                  pe care i le punem astfel  în valoare întâmpinându-i aniversarea celor 80 de ani.
 
     PARTEA A DOUA:
MAI MULTE OASE GATA ROASE

1
Acasă, m-am găsit lucrat.
Adică funcția mea, care era și așa destul de onorifică, devenise și mai onorifică, singura putere rămânându-mi votul din senat, și acela pe terminate, nesemnificativ deoarece  minoritatea celor care puteam spune că mai rămăseseră ai noștri se blazase, iar majoritatea trecea legile care o mai interesau pe bandă rulantă, folosind mașina ei de vot, fără să-i mai pese de noi de vreme ce nu mai puteam influența votarea. Partidul acela odios, constituit din acaparatori fără nici un Dumnezeu, ca să nu mai vorbim de vreo doctrină, un fel de gașcă de moment, adunată în jurul mincinosului ce oferea facilități potlogăriilor lor și slugărindu-l doar din acest motiv, sfida. Se adunaseră în el tot felul de paraziți financiari, atenți doar la ciubucul pe care-l făceau prin bugetul de stat, cu bugetul de stat sau din bugetul de stat și agreindu-se numai datorită intereselor ascunse pe care și le aranjau sau și le smulgeau unul altuia. Egoiști și interesați, ei se adunaseră sub pulpana acoperitoare a celui pe care-l proclamaseră președintele lor, dar erau gata să se rupă oricând nu le-ar mai fi mers; așa că toată guvernarea lor era o improvizație în care fiecare dintre cei ajunși la funcții își făcea mendrele furând cum putea, ba chiar cu convingerea că nu-i va merge mult și, de asta, trebuia să profite câtă vreme putea. 
Întâi au mințit dând vina pe câini. Că pentru câini se cheltuia tot ceea ce, de fapt, furau ei și câinii erau pricina sărăcirii noastre. Așa că au fost în stare să meargă cu asta pana-n pânzele albe, ajungând la cinismul de a propune legea eutanasierii câinilor. Acum, însă, se vedea cu ochiul liber cum - ne mai având câini, aceștia fiind deștepți și emigrând în țara lor înainte de a se porni holocaustul care făcea din ei săpun, mănuși, praf de oase și jamboane pentru restaurantele cantoneze - puseseră ochii pe noi, pe proprii lor concetățeni. Ne mai având nici cum da vina pe câini, și nici câini pensionari din rațiile cărora să fure ei, s-au repezit asupra noastră. Întâi furând cât se putea din venitul nostru iar, mai apoi, găsindu-ne și principalii vinovați împotriva cărora trebuiau luate măsuri legislative. În felul acesta începură să se preteze la acte antiumaniste nu numai prin lărgirea termenului de dragul sufletului atât de omenos al canidelor, ci chiar cu noi, cei care protestam împotriva incapacității lor politice. Iar, dacă aceste proteste nu ar fi fost energice scoțându-ne, după nu știu câți ani, din nou în piață, sunt sigur că ar fi găsit o formă ca să recurgă, dacă nu direct la eutanasierea unei parți din populație despre care începuseră să strige pe față că sunt prea mulți, oricum la un mod mai discret de a ne face să ne îndepărtăm de ciolan prin inaniție. Asta nu mai era de suportat și, fiindcă nu mai aveam altă cale de a-i combate, am anunțat cavalerește, cu pieptul deschis, că mă retrag din toate funcțiile și nu mai vreau să am întru nimic de-a face cu ei. Ceea ce, desigur că i-a durut de n-au mai putut!... Adică, n-au mai putut să fure chiar pe față și au promis că vor readuce veniturile la nivelul dinainte. Dar, cum scumpirile care avuseseră loc erau enorme, această revenire nu era altceva decât vorbă goală, demagogie, înfomentare; într-un cuvânt, amenințare. Mai voalată, adică doar cu inaninția care, până la urmă poate produce același holocaust ca și eutanasierea. Ne înfometau, ne luau căldura și medicamentele, ne puneau taxe mai mari decât puteam plăti și începuseră să spună pe față, chiar în rapoarte, că suntem prea mulți. Era grav, spunându-ni-se pe față că ar trebui să dispărem și tot pe față reducându-ni-se posibilitatea de subzistență. De la câini, obsesia eutanasierii trecea la noi. Iar noi, oamenii normali și cinstiți, nu mai aveam decât o cale: Să luăm exemplul câinilor care dăduseră lecția adevărată acestor prădători părăsind țara și ne mai recunoscând autoritatea lor. Am propus acest gest catre toată omenirea adunată din nou în piață.
-Așa cum vreme de mii de ani – am spus – câinii s-au bucurat de grija noastră și au învățat de la noi, nu știu cât e de lăudabil, dar cred că e cazul să învățăm noi din experiența câinilor și să-i punem cu botul pe labe pe acești escroci mișei și tiranici, adevărați fii de cățea!...
Astfel mi-am început discursul și am simțit, ca pe vremuri cum, sub balcon, sub același balcon, mulțimea a început să freamăte ca atunci când, până la urmă, i-am alungat pe mineri.  Fremăta ca pe vremuri, văzându-se asta pe ecranele mari care nu mai fuseseră folosite de multă vreme pentru afișajul electronic. Dar, de pornit, nu mai pornea nimeni, de nicăieri, niciunde... Ne ascultau, ne aplaudau, apoi plecau acasă, fiecare cu grijile lui, nimeni ne mai arătându-se dispus chiar să ne creadă - da pe noi, pe cei aplaudați – că vom fi în stare și să facem ceva. Guvernările nefaste îi blazaseră pe oameni în materie de politică. Se învățaseră să nu mai creadă nimic și veneau la chemările noastre doar așa, ca să se mai răcorească înjurând... Cum, pesemne, s-ar fi dus și la chemarea celorlalți dacă am fi fost noi la putere și criticile ar fi fost îndreptate împotriva greșelilor noastre de guvernare. Era cel mai penibil sentiment pe care îl trăiam. Fiindcă nu era vorba numai de sentimentul inutilității mele, a inutilității ideilor și convingerilor pe care le dezvoltam în scopul unui avânt de redresare a societății în care trăiam, a cărei soartă nu îmi era deloc indiferentă și în a cărei nevoie de reabilitare speram cu toată ființa mea. Dădusem dovada asta străduindu-mă să adâncesc mereu studierea situațiilor și găsirea unor soluții prin care să ne depășim decăderea. Dar degeaba; trăiam un sentiment și mai grav, pe care-l intuiam, dar care mi s-a configurat anevoie. Pesemne, fiindcă încă nu aș fi vrut să cred că ar fi posibil așa ceva.
Așa că am insistat cu discursurile mele căutând noi și noi argumente iar, la un moment dat, am apelat la cel mai grav, referindu-mă la exemplul cel mai elocvent de îndobitocire a populațiilor de alegători manipulate și mânate ca o turmă, cum se puteau vedea mai la răsărit de noi, la acele popoare care nu trăiseră nici o dată democrația și nu aveau habar de ea.
-Noi am intrat de bine de rău în Europa – le-am spus – ne-am aliniat, sau încercăm să ne aliniem neamurilor avansate; dar uitați-vă ce se întâmplă mai spre Asia de noi; abțineți-vă să nu râdeți de parodia de democrație pe care o afișează niște politicieni ce nu cred o iotă din ea, catre niște alegători care habar n-au ce înseamnă așa ceva! Uitati-vă cum au putere și agresivitate partide criminale, exact cele care au provocat relele și, apoi, revoltele în partea asta a lumii! Uitati-vă cum vechii dictatori și-au pus cravată în locul uniformelor teroriste dar, după ce obțin votul, tot conducătorii iubiți de odinioară vor să rămână. Iar populația, tot așa îi rabdă, ca mai înainte, fiindcă nu are habar de faptul că viața lor s-ar putea desfășura și altfel decât sub dictatură!... Avem norocul de a fi fost o țară luminată, construită în decenii de democrație occidentală, de monarhie constituțională, de stat de drept!... Avem...
Dar nu aveam. Nu aveam nimic din cele ce simțeam nevoia să afirm eu că le-am fi avut, ca să justific temeiul de pe care puteam porni acum mai departe. Nu aveam sau, ceea ce avusesem și despre care eu îmi aminteam, nu mai era în conștiința nimănui altcuiva, oamenii fiind blazați de atâția ani de minciună și manipulare în numele unor vorbe din astea mari cum rosteam și eu. Oamenii nu mai credeau în nimic pentru că prea li se făcuseră mari promisiuni pentru ca, până la urmă, nu numai să nu se îndeplinească acelea, dar tot ei să fie cei jefuiți, înfometați, umiliți. Oamenii, pur și simplu ajunseseră la concluzia că, până ce vor prinde curaj, sau forță de acțiune sau, pur și simplu, se va aprinde o scânteie care să-i ambiționeze, trebuie să ne suporte; dar că, în fond, nu au nevoie de politica noastră, a niciunuia dintre noi!... Era un sentiment mult mai grav decât cel al inutilității mele. Era sentimentul că fac parte dintre ei, dintre acei oameni pentru care totul e inutil și totul s-a dovedit o înșelătorie ordinară la adresa lor și a nevoilor lor...
-Uitați-vă la lumea nedemocratică ce începe dincolo de granițele noastre – le strigam eu în mod inutil – noi nu trebuie să ajungem ca ei; noi avem capacitatea să rezistăm ca să nu ajungem ca ei. Uitați-vă la parodiile de alegeri cu care au fost încălecați de oameni care acum pretind că-și pot continua dictatura la modul democratic, adică arestandu-și adeversarii politici și perpetuându-și guvernarea lor!... Uitați-vă cum guvernările devin tot mai totalitare cum sunt trădate toate libertățile populației, cum se înscăunează din nou dictatura și nimeni nu zice nimic!... Oameni buni, pericolul de molipsire e mare; dar trebuie să avem voința de a spune că, la noi, nu trebuie să se întîmple așa ceva; la noi, nu există climat pentru dictatură; noi  nu putem fi mințiți, cum i-au mințit pe ăia cu mandatele prezidențiale repetate, devenind președinți pe viață, adică dictatori... Noi nu... La noi, nu...
Dar am rămas cu negația în gât. Pentru că nimeni nu mai credea că „noi nu...” și „la noi nu...”. Oamenii ridicau din umeri întorcând spatele și, chiar pregătindu-se să-mi spună că: „și noi, da...”; „și la noi, da... va veni aceeași dictatură”.
-Oameni buni!... – am strigat – Deșteptați-vă, oameni buni!... Nu vă luați după cei de la răsărit. Ei nu au altă cale; ei nu au gustat nici o dată din altă cale!... Ei au fost niște popoare zbuciumate, pentru care puțină liniște înseamnă mult!... Da, e drept că fiecare popor își are conducătorii pe care-i merită, de vreme ce aceste popoare își suportă conducătorii! Dar există o diferență între fiecare dintre popoarele noastre, un nivel de civilizație care, odată atins, nu mai trebuie renunțat la el!... Acele popoare, care au fost apăsate și zbuciumate vreme de sute de ani, vor și ele acum o oarecare liniște, o oarecare stabilitate. Si, dacă politicienii care s-au promovat din rândurile lor, le aduc această stabilitate, chiar dacă o fac cu mijloace nedemocratice, ele sunt mulțumite fiindcă ceva mai bun nu au avut. Sunt popoare care, poate, înca n-au ce face cu libertatea, dacă nu le este asigurat traiul de zi cu zi. Ele nu vor bunăstare, ci măcar un minim de trai.  Până la bunăstare, ca să nu mai vorbim de libertate, omul vrea stabilitate; stabilitatea unui minim de trai, este astăzi visul multor popoare care se mulțumesc și cu asta, fiindcă n-au avut niciodată ceva mai bun!... Dar noi am avut; noi am avut și libertate și bunăstare; ar fi criminal să renunțăm la ele de frica unor hoți care au pus mâna pe guvernare!... Ceilalți, văd în dictatorii ăștia un element de stabilitate și de asta îi aleg. Noi ce vedem? Vedem cum ni se fură libertățile pentru care ne-am sacrificat din greu și vedem cum ni se sărăcește traiul, pentru că alții ne fură din greu!...  Oameni buni, trag un semnal de alarmă: Nu vă lăsați manipulați, ca să credeți în cei care vor să vă încalece și să vă conducă fără dreptul de a-i mai schimba!... Priviți statisticile pe care le afișăm pe panourile electronice și vă veți da seama de ce trag acest grav semnal de alarmă!...
Degeaba îl trăgeam. Oamenii erau prea dezamăgiți ca să mai reacționeze. Pesemne că pe asta mizează acei trădători de idealuri care ne-ndeamnă la luptă pentru libertate până când își cuceresc ei funcții importante și, apoi, pun mâna pe putere devenind dictatori... Mizează pe dezamăgirilie ce-i demobilizează pe oameni; pe lipsa lor de consecvență; pe delăsarea sau lașitatea lor când se văd copleșiți de rău. Strigam degeaba, absolutamente degeaba. Oamenii veniseră aici cel mult ca să înjure și se duceau însingurați acasă, fiecare cu necazurile lui. Asta era mai groaznic decât sentimentul inutilității mele. Sentimentul inutilității a orice! Oamenii blazati, care uită pentru ce au  votat. În acest mod ajungem la două rele care se completează dând un anumit format societății respective: Politicieni care uită ce au promis ca să fie votați, dar care n-ar rezista dacă n-ar fi completați de alegători care uită pentru ce au votat... În condițiile astea piața a început să se golească; în zilele următoare veneau din ce în ce mai puțini oameni. Adversarii noștri triumfau și aruncau mici ciosvârte cu promisiuni electorale prin care-i adormeau de tot pe oamenii blazați sau obosiți. Le-am spus celorlalți că nu mai vin. Nu-mi mai rămânea decât să mă retrag acasă la mine... Dar nici ei n-au încercat să mă convingă de altceva. Se ocupau de deconectarea marilor panouri de afișaj electronic din piață. Nu ne mai foloseau la nimic. Ba chiar începuseră să apară pe ele niște mascate sloganuri dictatoriale. Sentimentul inutilității punea stăpânire chiar pe noi, cei care ne simțeam chemați ca să schimbăm starea de lucruri. Conform teoriei că fiecare populație alegătoare și-i merită pe cei pe care și i-au ales, pesemne că ne convingeam din ce în ce mai mult că noi eram cei excluși, că alegătorii pe care contam erau ai celorlalți; ai celor pe care, suportându-i, și-i meritau!...
Și, în vreme ce dincolo, în tânăra republică printre conducătorii căreia Leo ajunsese la loc de cinste, mi se ridica o statuie pe care aș fi meritat-o mai mult aici, în țară la mine mă simțeam tot mai fără rost, ca să nu mai vorbim de vreun obiectiv politic.

2
Pentru că Leo, într-adevăr, ajunsese la putere în coaliție cu primarul acela care se lăuda drept prieten al oamenilor și apărător al stării de degradant vagabondaj în care ajunseseră.  Era o coaliție pe care nu știu cum și când a făcut-o cu cel de la masa căruia am cam fost împinși să plecăm ca să-și șteargă legătura cu noi. Pentru că atunci se pornise revoluția care încă nu se știa că avea să-i aducă tocmai pe ei la putere. Dar iată că ajunseseră în fruntea noului guvern, care avea misiunea grea de a eradica toate urmele de conducere agresivă la care fusese supusă până atunci tânăra republică câinească. În fruntea unui guvern deschis și democratic, căruia nu-i fusese prea greu să se impună, deoarece întreaga opinie publică internațională cerea de la ei așa ceva, condiționând recunoașterea mondială de eliminarea vechilor năravuri antidemocratice pe care dușmanul lor, președintele pe care îl dăduseră jos, le tot acoperise cu perfidie și relații oculte în lumea oamenilor care, se știe că sunt fățarnici.
Dar de data asta fățarnicii nu au mai avut ce face, pentru că nu l-au mai putut apăra pe omul lor, semidictatorul care o făcea pe liderul democrat. Și, astfel, mișcarea lui Leo a reușit.
E drept: și cu ajutorul unsurosului și nesuferitului aceluia de câine lățos, cu smocuri din părul de pe o parte trase grijuliu peste porțiunile din cealaltă parte, unde chelise. Dar nu ăsta era defectul lui principal, ci comportamentul schimbător, ca al javrelor de mahala care mușcă pe la spate. Fapt pentru care eu mă întrebam ce conjunctură nenorocită îl făcuse pe Leo să se coalizeze cu un asemena individ. Mă întrebam, dar, gândindu-mă la asemănătoarele mele slăbiciuni de altă dată și din slăbiciune pentru el, nu insistam atât să aflu asta, cât mă bucuram pentru faptul că, până la urmă, chiar și cu compromisurile lesne de înțeles în politică, reușise!
Ideea mea, pe care i-am dat-o încă de aici, de a elabora o doctrină cumpătată, care să corespundă nevoii și intereselor cât mai multor câini, în așa fel încât majoritatea alegătorilor, care la ei se maturizează la vârsta de doi ani, să se regăsească în programul său politic, l-a condus spre succes. Chemând la muncă și efort național toți câinii, el a  dus mai departe ideea modestă și destoinică cu care pornise lupta de emancipare canină încă bunicul său: un os pentru fiecare! Și a dezvoltat pe baza acesteia o doctrină pragmatică demonstrând că, dacă toți cei care au imigrat în noua țară vor face efortul de a produce ei, dezvățându-se de obiceiul milenar de a aștepta de la alții, atunci, în câțiva ani, își vor atinge idealul modest de a avea fiecare un os de ros din producția proprie, asigurând independența care era atât de necesară tânărului lor stat.
Pentru că lumea e perfidă și, conform experienței oamenilor caracterizați prin nesinceritate, țările mari încearcă să le subjuge pe cele mici momindu-le cu produse care le fac dependente de ele, pentru ca apoi să le facă chiar subordonate lor. Or, emanciparea câinilor într-un stat propriu, însemnând îndepărtarea de starea de dependență pe care le-a creat-o omul - așa cum, împins spre păcatul râvnirii la bunul altuia fiind, acesta a creat chiar și pentru subjugarea proprilor săi semeni - câine-câinește ei vor trebui să se înfrâneze de la pofte și să-și impună această cumpătare, dacă vor să se mențină și să-și afirme o țară demnă, cu adevărat independentă. Și, tocmai de asta, principiul trebuie să fie clar: Un os de ros!... Deoarece produs de tine, pentru uzul tău, un os de ros îți conferă independență; în vreme ce, dacă altul îți aruncă  două oase gata roase, te îndatorează, îți ia banii iar, cu timpul te și umilește începând a-ți dicta ce să faci și trecându-ți treptat țara în slujba lui. Așa s-a întâmplat cu oamenii în decursul istoriei lor caracterizată prin invidie, suspiciune și lipsă, totală lipsă de sinceritate; și iată-i acum în ce stare de degradare, deteriorare și decrepitudine au ajuns!... Numai ținând câinește cu dinții de acest principiu sfânt: „Mai bine un os de ros decât două oase gata roase”, neamul lor, profitând de profunda trăsătură de loialitate care îi diferențiază de oameni, se va perpetua cum trebuie și va avea un cuvânt de spus între țările lumii!... Viața de câine își va depăși conotațiile prezente, numai dacă va ști să-și păstreze sinceritatea caracteristică și să se ferească de exemplele nefaste ale vieții omului...
Cam asta era doctrina: Pe cât de limpede și profundă, pe atât de greu de îndeplinit într-o lume plină de tentații, cerând din partea fiecărui cetățean al republicii câinilor voința de a-și păstra nealterate valorile de sinceritate și loialitate cu care, spre deosebire de neamul oamenilor, era dotat neamul lor. Aceasta presupunea creșterea foarte mare a conștiinței de sine, pe care Leo o învățase de la mine ascultându-mi discursurile adresate oamenilor și care, din păcate, aici la oameni, se pierdeau în deșert. Presupunea, de asemenea, abstinența prin care trebuie să rezistăm ofertelor deșănțate ale unei societăți care s-a configurat doar cu rolul stupid de a ne face, nu să ne acoperim nevoile, ci doar să ne cheltuim banii spre profitul altora; și mai presupunea înțelegere față de austeritatea unei vieți bogată spiritual spre a nu fi tentată de toate prostiile materiale oferite deșănțat de șmecherii negustori care știu ce-i aceea „fiabilitate” și-i obligă pe tehnicieni să scape de ea, inventând doar lucruri menite a se strica repede și a se modifica mereu, pentru a ne lua mereu banii. Toate acestea cereau voință și educație civică în sensul respectului pentru modestie,  dar promiteau un viitor într-adevăr luminos, așa cum se pot lăuda numai marile partide politice devotate progresului.
Leo era cel care îi configurase toate amănuntele, spre binele neamului său, dar și spre satisfacția mea. Pentru că, doar văzând fermitatea lui pe ideile mele de care, aici, printre oameni, se alesese praful, mai găseam și eu o justificare pentru toată strădania de o viață în slujba unor idealuri pe care cei din jur mi le sacrificaseră în favoarea degradantelor lor interese meschine. Doar așa, chiar cu regretul că, ceea ce gândisem în sinceritatea mea pentru oameni, se putea realiza numai la câini, mai aveam și eu curajul să mă privesc în oglindă... Să mă privesc descoperind și câte ceva bun pe lângă cimitirele de eșecuri și regrete decorate cu jerbele nesincerității, meschinăriei, fățărniciei, hoției și câinoșeniei omenești.

3
Iar Leo, recunoscător și credincios ideilor mele așa cum poate fi doar un câine în sufletul său cel sincer, deschis și iubitor, mi-a făcut toate onorurile.
Tocmai spre a arăta înțelepciunea și luciditatea neamului său cu caracter frumos și gena loialității nealterată, spre a compensa măsurile științifice pe care institutele lor specializate le luau ca să-i dezvețe pe câini de ce era viciu omenesc, el a recunoscut și ceea ce era merit. Apoi, chiar prin programul său de guvernare Leo a luat și alte măsuri, mai ferme, pentru a eradica la câini sechelele păstrate din conviețuirea cu firea nesinceră, avidă și distructivă a omului și pentru a-i vaccina de alte năravuri mai recente care s-au înmulțit conducând la decăderea rapidă a puterii omenești în lume. Dar, în același timp, el a găsit mijloace de a-și arăta și recunoștința pentru ce fusese bun în aceste relații. Astfel, atunci când au ajuns la ridicarea unor monumente ale întemeietorilor statului lor, făcând un memorial de grupuri statuare de-a lungul Marelui Bulevard al Afirmării Naționale Canine, au adăugat statuilor ce reprezentau figuri eroice de câini ajunși bărbați de stat și pe cele ale oamenilor în slujba cărora au fost aceia, dacă omul respectiv a fost o minte luminată în aspirațiile democratice, iar câinele a putut face în casa lui o asemenea ucenicie politică. Astfel, pe mine m-au plasat alături de foarte importante personalități din ultimul secol, precum însuși generalul De Gaulle, al cărui câine a fost strămoșul absolut al acelor locuri, primul care a întemeiat o colonie pe teritoriul viitoarei țări, în mica localitate devenită loc de pelerinaj al patrupedelor, denumită Colombey Les Quatres Eglises. M-au plasat, de asemenea, alături de Bill Gates al cărui câine a adus o mare contribuție la modernizarea rapidă a teritoriului care abia începea să se dezvolte, proiectând cea mai performantă digitalizare, a celui mai complet sistem de comunicare ce asigură o ultra modernă administrație publică. Ca și alături și de Vaclav Havel, al cărui câine, pe lângă că a înființat Teatrul Național Canin promovând o întreagă literatură canină plină de fantezie, a influențat și mișcarea de proclamare a Republicii Canine pe linia pașnică a revoluției de catifea, care este tot un valoros concept estetic, așa cum doar scriitorii cu sensibilitate și imaginație pot dărui muritorilor de rând... Da: pe lângă statuile acestora trei, se află și statuia mea ca învățător de precepte morale pentru familia lor,  încă de la bunicul său care a fost primul guvernator al statului pornit spre autodeterminare, impunând unele dintre preceptele mele de politică morală sau de morală a politicii. Sunt luat în considerație, astfel, printre primele patru persoane din lume importante istoricește pentru acest salt făcut pe mapamond prin creerea primului stat al altor ființe decât cele umane. Statul care, ambiționându-se a se vaccina în întregime împotriva defectelor umane, se afirmă cu o altă morală politică și cu o altă viziune asupra coexistenței: cele ale căror teorii sunt elaborate de mine. Statul care ar putea salva lumea de pe Terra de direcția fatală pe care i-a dat-o până în prezent omenirea cea viciată de germeni distructivi, direcție care se subliniază din ce în ce mai grav, după cum arată studiile mele. Și, de care, noile forțe politice canine ajunse la putere, se delimitează tot mai mult. Conduse de Leo, care aplică învățăturile mele continuându-le creator,  acestea sunt hotărâte să instaureze o democrație reală și o morală politică desăvârșită, într-o transparență adevărată, excluzând minciuna politică, evitând meschinăria nesincerităților omenești și condamnând aspru orice încălcare a libertății câinelui.
În felul acesta, înseamnă că există șanse ca teoria mea privind democrația reală să se impună până la urmă în lume, iar orice tendință de dictatură, fie ea politică sau financiară, să dispară. Pentrucă, așa cum am spus, există alegători care votează cu dictatorii, sau cu viitorii dictatori, numai pentru că sunt oameni cărora le e mai comod să trăiască într-un rău cunoscut, lipsiți de drepturi dar cu oarecare hrană asigurată, decât să ajungă la instabilitate și existență anarhică. O dictatură dă stabilitate societăților primitive care, altfel, cu câte mafii există acum pe lume, s-ar sfâșia în anarhice războiae interne. Dictaturile pot aduce un aparent echilibru strivind anarhia și impunîndu-și regulile totalitare pe care, la inceput, oamenii nu le observă. Din comoditate ei le acceptă, chiar dacă rămân la un orizont limitat. Omul e ființa care  nu se ingrozeste de orizontul său limitat, care se adaptează la indobitocire; care târziu iși dă seama, venindu-i mintea cea de pe urmă, fiindcă la inceput il orbesc grijile elementare: hrană, habitat, loc de muncă.Omul simplu, speriat de câte forțe acaparatoare a creat omenirea, nu se mai gândește la libertatea care este un superlativ al existenței, ci vrea doar să-și poată păstra speranța că nu-i va fi mai rău. Se simte mic, meschin, neajutorat și alege o dictatură internă ca să se apere de dictaturile modiale ce-l amenință. Și, astfel, inconștient, el, acest alegător lipsit de aspirații democratice, perpetuează totalitarismele...
Ei bine, eu  - crezând că numai prin extinderea democrației reale, acestor dictaturi li se vor demasca manipulările finaciare internaționale și, până la urmă, cultura umanistă le va îngropa - e normal să exult și să-mi fac speranțe văzând că politica învățată de Leo de la mine triumfă măcar acolo, la ei!
Iată, așadar cum, alături de celelalte trei, statuia mea reprezintă rădăcinile unei lumi noi care se va instaura pe alte criterii morale, la alte dimensiuni de cinste și respect a valorilor. Ăsta sunt eu, acolo; și sper că, măcar așa, identitatea mea umană și ideile pe care le-am dezvoltat în slujba salvării omenirii de spiritul distructiv care o macină demolând și valorile morale și valorile democratice, se vor salva măcar prin exemplul dat de câini!
Pentru că eu care, aici, mă simt înlăturat ca un gunoi netrebuincios cinismului amoral și imoralității agresive a celor care au furat puterea și ne deturnează țara de la tot ce mai avea cinstit, corect și democratic, am măcar dovada că nu sunt uitat acolo. Ce-am construit pentru oameni, vor prelua măcar câinii. Ideile de armonie morală prin care s-ar putea înlătura câinoșenia umană, au prins pe teritoriul unde se dezvoltă sănătoasa gândire a câinilor. Ne luată în seamă de oameni, această identitate a mea începe să se configureze în viziune canină, iar speranțele mele privind salvarea omenirii de spiritul distructiv dus până la autodistrugere, chiar dacă sunt trădate omenește, vor reînvia câinește și vor salva o lume care, dacă nu se va mai putea numi „omenire”, își va găsi un alt concept prin care să exprime o filosofie salvatoare a Terrei prin alte viețuitoare care vor prelua umanismul!... 
În felul acesta, chiar dacă nu mai aveam cui să mă mărturisec și cu cine să împărtășesc asemenea speranțe salvatoare pentru sufletul meu înjosit de abjecțiile din jur, îmi recăpătam curajul și nu renunțam la năzuințele dintotdeauna. Ba, mai mult, mă convingeam pe zi ce trecea și pe măsură  ce primeam informații despre ascensiunea politicilor promovate de Leo acolo, că  pledoariile mele nu au fost în zadar și că năzuințele mele se realizează. Și nu-mi mai păsa că, aici, aveam tot mai puțini partizani capabili să-mi înțeleagă bucuria. Pentru că îl aveam pe Leo, care înfăptuia ce visasem eu și care-mi promitea că va veni să-mi povestească tot!...El îmi va povesti tot ce a realizat acolo, iar eu îmi voi vărsa necazul deplângând tot ce n-am reușit să fac aici!... I-i voi încondedia pe toți netrebnicii, îi voi înfiera cum trebuie, pentru ca orice suflet dornic să salveze omenirea, să știe prea bine de cine trebuie să o salveze. Cine sunt ticăloșii!... Cine sunt trădătorii înaltelor idealuri omenești!... Îmi voi vărsa tot necazul pe care mi l-au produs șmecheriile și nesimțirea cu care  golănia unor acaparatori aventurieri politici iese la iveală trădând democrația și ingropând filosofia mea politică.
Ah, abia asteptam sa vina Leo, așa cum m-a anunțat c-ar fi posibil să ajungă prin apropiere la o conferință internațională, ca sa-i impărtășesc aceste nemulțumiri grave, dar care aveam impresia că nu mai interesau pe nimeni aici; atât de mult reușiseră ticăloșii să îndepărteze om de om făcându-ne egoiști și răi, niște izolați în poftele noastre, gândindu-ne fiecare, numai la nemulțumirile și la nevoile noastre și, egolatru, pierzându-ne din ce în ce mai mult capacitatea de comunicare și de altă legătură socială decât cea financiară. Care, și ea decade golănindu-se în cinismul corupției... Abia așteptam să am alături sufletul lui dulce care, sunt sigur, nu numai din ambiția de a învăța, motiv pentru care mi-l adusese bunicul său alegându-și cel mai reușit dintre nepoți, ci și din dragostea funciară așa cum pot avea doar sufletele sincere cum nu mai găsești la om, din dragoste față de mine îmi preluase toate ideile de redresare morală  cu care, pe vremea aceea eu mai speram să salvez societatea omenească și, cu toate că mă consideram un gânditor, un moralist, am intrat cu tot avântul în lupta politică de zi cu zi, crezând că prin asta îmi făceam o datorie civică și că-mi manifestam dragostea pentru concetățenii mei...
Mi-o manifestam, adevărat lucru; dar mi-o manifestam față de niște oameni luați de alte curente, atenți la alte îndemnuri tot mai vulgare, în care nu mai există noblețea unor aspirații, nu mai există nimic ales. Oamenii sunt corupți de alte tentații și manipulați de altfel de minți decât a mea, mințile malefice ale celor care, prin orice mijloc, atrăgându-i cu golănia lor și aruncând mereu promisiuni deșarte sau tentații meschine, vin să contamineze diavolește societatea trăgând-o spre păcatele mărunte ce i se par dulci și lesne de atins. Pentru că nu există psihologie mai periculoasă și mai contaminantă decât a golanului îmbogățit prin necinste!... În vreme ce înțelegerea superioară a lucrurilor înseamnă meditație și rațiune, lucruri de care nu mai are vreme omenirea incitată mereu spre consumuri inutile; omenirea în care se pompează bani pe de o parte, tocmai ca să fie făcută să cheltuiască mai mult pe de alta. Până ajunge la decădere, la înrobire, la dependență de instrumentele cu care forțele malefice ale șmecherilor o manipulează!...
Mi-o manifestam, dar nimeni nu mă mai înțelegea. Și numai Leo, din marea lui dragoste nesubminată de nici o perfidie, a rămas să înțeleagă și să-și însușească învățătura mea.  
Ah, cum îl mai așteptam!...
Mă consolam, bine înțeles, cu convingerea că, acolo, el avea lucruri importante de făcut și nu putea pierde timpul cu o vizită. Dar, din timp în timp, când mă suna sau când îl sunam, tot nu mă puteam abține: Mă lua gura pe dinainte și, în loc să-i spun cât mă bucur că îl aud, scăpam miloaga mea întrebare:
-Când vii?... Ai promis că vii!...  Ai și tu nevoie de câteva zile de odihnă; vino!
- Am să vin, am să vin!... – răspundea dragul de el, asigurându-mă și dorind din toată inima să facă asta – Am să vin, două-trei zile, nu mai mult; dar două-trei zile în care să fiu numai cu tine și să ne distrăm jucăuși, ca pe vremuri!
- Să vii, Leo, să vii!... Mingea ta pe care o alergai prin iarbă e aici pentru tine!... Osul tău, împletit din maț de balenă e ros numai pe jumătate și îți așteaptă colții. Coșul tău de dormit ți-e rezervat; l-am băgat sub pat și am luat altul pentru cei ce ți-au urmat. Merișorul l-am tuns tot la înălțimea la care săreai tu gardurile!... Vino, dragul meu; vino să ne jucăm și să nu vorbim de nimic altceva, dar numai vino!...
Așa îi vorbeam; și știam că mă înțelege chiar dacă ajunsese un important bărbat de stat cu preocupări majore privind interesele naționale, bugetul unei țări, dezvoltarea internă prin adoptarea unei noi Constituții și afirmarea susținută în relațiile internaționale. Iar eu, eu sentimentalul îi vorbeam de mingea și de mațul de balenă înnodat în formă de os, de săriturile peste gardurile vii și de coșul lui de dormit la picioarele mele!
Imi ierta, oare, naivitatea, sau mă înțelegea?
Eu cred chiar mai mult: Cred ca pentru asemenea plăceri simple, câinești, trăite mai deplin decât acolo, la el, unde timpul îi era fărâmițat de protocoale, înalte consilii și mari acțiuni sociale în care era antrenat, voia el să treacă măcar câteva zile pe aici.  Pentru că timp mai mult, desigur, n-ar fi avut. Îmi dădeam prea bine seama de asta din știrile pe care le primeam în legătură cu evenimentele politice fierbinți din tânărul stat care se consolida pe harta lumii, urmând a fi recunoscut oficial și primit în ONU. Leo era deocamdată președinte interimar. Era președinte al Frontului Național Câinesc ce alungase ultimele sechele ale unei guvernări încă servile; era  șef al Guvernului Provizoriu care instaura administrația unei adevărate democrații locale și elabora noile proiecte de legi, era președinte al Adunării Constituante prin care se stabilea statului lor un statut irevocabil. Ocupa palatul guvernatorului, al cărui parc îl deschisese publicului larg și avea la dispoziție  toate serviciile auxiliare unui șef de stat. Simțea o responsabilitate mai mare chiar decât a președinților normali, fiindcă guvernarea aceasta avea loc în momente atât de importante pentru istoria lor... În fine, avea încă zeci și zeci de  preocupări de înaltă factură și încurcături de natură internă sau internațională pe care trebuia să le rezolve, iar eu îl îmbiam vorbindu-i de mingea cu care îl dresasem la jocuri și cu coșul care îi era culcuș la picioarele mele, ca să roadă mațul ăla uscat de balenă și să sară gardurile vii de merișor pe care le tundeam la înălțimea posibilităților lui de a face salturi!...
Dar asta era situația: Îmi doream atât de mult să vină, aveam atât de multă nevoie de un suflet căruia să-i pot mărturisi căderea spre absolut a eșecului meu în legătură cu redresarea morală a ființei umane, mă simțeam atât de însingurat printre conaționalii mei tot mai apăsați de criză, de nevoi și de poftele mai mari pe care li le excitau acei iresponsabili golani îmbogățiți, încât nu puteam să nu insist și nu puteam să mă abțin întotdeauna de a-i pune întrebarea mea prostească și copilăroasă: Când vii?!... Cred că așa fac, de obicei, numai mamele; mama pentru care ești mereu același copil, chiar dacă tu ai ajuns om vârstnic plin de griji și preocupări în depărtările unde ai plecat: Se uită la jucăriile cu care te jucai în poala ei, scapă o lacrimă și, cu tot dorul, chiar dacă știe că și pe tine te răscolește lucrul acesta, nu se poate abține să nu te întrebe: Când vii?!...
Uite, însă, că trecea vara cu căldurile ei de care știu că ducea lipsă în țara aceea situată mult mai la nord, iar el nu mai venea. Și nici nu avea cum să vină, pentru că, după ce câinii și-au proclamat noua Constituție, au avut acolo alegeri. Iar Leo a fost ales președinte cu puteri depline, primul președinte al acelui stat cu formulă într-adevăr nouă, recunoscut de toate statele lumii și promițând prin vigoarea cu care se afirma, a avea un cuvânt de spus, în discursul politic mondial. Îi urmăream aparițiile, îi urmăream succesele și, bine-nțeles, nu-mi mai permiteam să mă gândesc la venirea lui aici când avea acolo atâtea și atâtea îndatoriri de îndeplinit.
Mă bucuram, numai, de succesele lui, urmărind atent desfășurarea politicilor de acolo și ecourile lor internaționale, avalanșa lor fericindu-mă tot mai mult, conștient că succesele lui sunt succesele mele. Iar această avalanșă de realizări, de întâmplări inedite cum scoate totdeauna în evidență politicul și de rezolvări ale lor, sau de întorsături pe care le luau situațiile create, ca și de tot felul de alte fapte și aspecte  sociale, politice, economice, financiare sau chiar mondene pe care le trăgeau ca pe o trenă, era atât de mare, încât puteau uimi pe oricine nu făcea acel calcul esențial de unu la șapte. Calculul diferenței de trăire în timp dintre câini și oameni.
Da, la ei lucrurile se întâmplau de șapte ori mai repede decât la noi. Iar mie, care trăiam aici în ritmul oamenilor, dar aveam inima acolo,  la succesele pe care le obținea dragul meu cățel, îmi aduceau de șapte ori mai repede bucuriile, mă făceau de șapte ori mai repede să simt nevoia să-i transmit uralele și entuziasmul meu, îmi ofereau de șapte ori mai mult mângăierea că ideile mele prind măcar acolo, făcând ca dezamăgirile de aici să devină de șapte ori mai mici și să nu mă mai preocupe. Deoarece eu eram om trăind biologic pe fusul meu orar. Dar, sentimental eram axat direct pe fusul lor care se rotea de șapte ori mai repede, așa că satisfacțiile mele erau de șapte ori mai multe în timpul determinat astfel.
Erau multe, într-adevăr, că n-am vreme acum nici măcar să stau să le enumăr, darămite să le povestesc!... O voi face cândva, când voi scrie o istorie a acestui nou început, căruia i- am fost acum martor, după ce mai înainte fusesem chiar teoreticianul unor posibile politici de succes. Toate acestea, datorită lui Leo - ca să întrebuințez un termen banal - se implementau acolo, în tânăra republică a câinilor, care acum era proclamată și recunoscută din toate punctele de vedere, spre marile satisfacții pe care le trăiam: Vreme de câteva luni, ani la ei, Leo fusese șeful provizoriu al acelei guvernări, iar acum – ce repede trece vremea, iată că trecuse vara, deci trecuseră încă două luni, mai bine de un an la ei, de când el era Președintele ales și iubit din prima Republică a Câinilor Liberi. Câini pe care îi făcea să se afirme frumos și cu multă demnitate. Eram de-a dreptul fericit!
Un singur amănunt, chiar dacă nu pot spune că mă nemulțumea, îmi punea un oarecare semn de întrebare: Faptul că lucrurile acestea care mergeau foarte bine se bazau pe tandemul lui Leo cu acel câine ce mi se păruse uns cu toate alifiile omenești, la care fusesem în vizită în orașul unde era primar. El ne-a expediat cam repede când au început acțiunile de înnăbuișire a mișcărilor democratice, dar a apărut apoi alături de Leo când toată lupta acestuia a triumfat. De atunci, apărea mereu alături de Leo, fapt pentru care mie îmi crea un oarecare sentiment de disconfort: Nu-l simțeam chiar alături de Leo ci, mai degrabă în coasta lui Leo, sau suflându-i în ceafă lui Leo...
Dar, ne cunoscând încă amănuntele în care se desfășurase lupta din acele zile, când eu zburasem înapoi de acolo și nu aveam cum a ști prea bine în ce mod se ajutaseră și cum se aliaseră ei atât de strâns, mă obligam să mă abțin de la alergia mea față de golanii îmbogățiți dubios, care incită și golănia altora. Să nu țin seama de acest disconfort și, în ori ce caz, să nu-l manifest, tocmai pentru că toată conștiința mea mă obliga să fiu sigur pe capacitățile lui Leo de a face o bună alegere. Repet doar așa, la modul intim, aici: Chiar dacă mie îmi crea senzația că-i stă în coastă sau că-i suflă în ceafă, câinele acela ceacâr cu privire chiorâșă era mereu alături de Leo având toate aparențele unui aliat fidel și neîndoielnic; îl completa sau îl înlocuia pe Leo când era cazul, în secondase fără a mă face să remarc vreo defecțiune în toată perioada când avuseseră conducerea provizorie iar, acum, de când Leo era Președinte, devenise un foarte activ Prim-ministru. Posibil ca toate senzațiile acelea ale mele să fie false, datorate unor impresii de moment și lipsei de informare în legătură cu continuitatea faptelor. Omul... - na, că era să mă exprim ca aici, la noi! - câinele, vreau să spun, se dovedea un colaborator serios și la fel de tenace. Iar eu încercam să mă obiectivez, pentru că n-ar fi fost frumos pentru mine să cad în greșeală, tocmai în  legătură cu un asemenea glorios demers politic ce îmi poroducea atâta satisfacție.

4
- Să vii, Leo, să vii!... Mingea ta pe care o alergai prin iarbă e aici pentru tine!... Osul tău, împletit din maț de balenă e ros numai pe jumătate și îți așteaptă colții. Merișorul l-am tuns tot la înălțimea la care săreai tu gardurile!... Vino, dragul meu; vino să ne jucăm și să nu vorbim de nimic altceva, dar numai vino!...
Trecuse aproape un an. Nu m-am mai putut abține și i-am spus din nou asta. M-am simțit depășit de propriile mele frământări și, după ce l-am întrebat dacă mai crede că va ajunge pe aici, mi-a fost rușine și l-am asigurat repede că nu voiam nimic altceva, decât că mi-era dor să mă joc cu el, mi-era dor să ne copilărim, așa cum ne copilăream noi doi când ne distram singuri și voioșia lui jucăușă mă scotea pe mine din gândurile și frământările importantelor probleme se stat în care eram pe atunci angrenat. Îl asiguram că întrebarea mea, căreia încercam să-i ascund accentul de duioșie tragică, avea numai scopul acesta. Că era vorba, după cum constataserăm amândoi încă de atunci, doar de o cură psihologică de abandon în preocupări facile, distractive, neangajante, care pot vindeca sau ameliora starea unui suflet stresat în probleme prea grave. Și, fiindcă o verificaserăm destul de mult atunci constatându-i efectele pe tonusul meu care creștea făcându-mă mai activ în rezolvarea problemelor obositoare, acum îl invitam ca să ne ameliorăm amândoi starea, mai ales că el era cel mai supus tensiunilor istovitoare ale hotărârilor politice pe care trebuia să le ia. Îl mințeam, chiar, spunându-i că mă gândesc la el când scap asemenea exclamații și, dacă tot repet întrebarea, o fac doar ca să știu să mă pregătesc și să fiu apt unei stări de disponibilitate la a fi jucăuș și senin, ca să ne vindecăm obsesiile neplăcute ale maturității copilărindu-ne cum trebuie... Asta voiam, și nimic mai mult: Să ne copilărim alergându-ne, eu cu salturi mari, voioase, el cu capul pitit ghiduș ca și cum și l-ar fi tras mai între urechi, să gâfâim râzând de bucuria efortului gratuit pe care îl făceam și să ne trântim în iarbă obosiți dar veseli până la a exclama cu satisfacție: „Ah și vai, ce bine ne-am distrat!”... Pentru ca apoi, prostindu-ne de tot în îmbrățișarea cu care ne tăvăleam pe iarbă unul peste altul, să cântăm împreună, el acompaniindu-mă cu niște sughițuri muzicale cum scapă câinii când au auzul lovit de acute, eu ridicând chiar aceste acute cu glasul meu fals și dogit, dar puternic în a improviza prostioare versificate în dicteu automat: „Ah și vai, ce bine ne-am distrat,/ Stresul tot din noi l-am alungat!.../Ah și vai, se plâng toți mușchii mei,/ Când tu m-alergi, când tu m-alergi, bătându-ți joc de ei!”...
Spuneam eu asta; dar, Dumnezeule: Câte aveam de vorbit cu el; câte aveam să-i spun numai lui, pentru că numai el mă mai putea, într-adevăr, înțelege!
De exemplu, nu  vreau să vorbesc aici de marginalizarea mea. De faptul că, de la funcția pe care o aveam cândva, mai demult, de președinte al Senatului, care este al doilea om în Stat, au răsuflat ușurați când mi-am dat demisia, pentru că nu le mai puneam bețe-n roate la legislația strâmbă prin care nu făceau altceva decât să caute plapumă pentru afacerile lor și câștigurile lor ilicite. Dar, în același timp, mi-au luat și posibilitatea de a insista pe cele câteva măsuri legislative care decurgeau din promisiunile programului nostru de guvernare și care, știrbind câte ceva din îmbuibarea lor prin jocurile financiare care-i favorizau doar pe unii, ar fi adus oarecari facilități rezolvării nevoilor populației.
Că vor răsufla ei ușurați, îmi închipuiam eu, dar că se vor arunca chiar așa, fără rușine să-mpartă-ntre ei, sau să vândă luând comisioane pentru ei, niște bunuri care erau ale țării și puteau fi folosite pentru a ameliora cât de cât starea precară economică în care se zbătea populația, asta nu mi-aș fi închipuit. De exemplu, se știa prea bine că energia electrică obținută prin hidrocentrale e cea mai ieftină. Iar țara noastră avea destule hidrocentrale pentru că natura ei era dăruită cu multe căderi de apă. Ăsta e un dar de la Dumnezeu, dat locuitorilor unui teritoriu – am preluat eu teoria bunului comun administrat de orice guvern responsabil în sprijinul populației. De exemplu, bunăstarea din Emirate vine din bogăția petrolului cu care au fost dăruiți, iar cetățenii Kuveitului primesc fiecare de la stat un bonus substanțial, cam cât o leafă sau o pensie, numai pentru faptul că sunt beneficiarii acestui bun comun. Cetățenii Statelor Unite, care au construit mari hidrocentrale la căderile de apă, se bucură de cele mai mici prețuri ale energiei electrice, fapt pentru care o folosesc peste tot, fără a trebui să se abțină sau să se zgârcească; iar pescuitul care aduce beneficii altor categorii de cetățeni este atributul bunului comun al țărilor riverane. La unii este cel mai ieftin lemnul, pentru că-l au din belșug; la alții recoltele de fructe, care cresc cu foarte puțină trudă, iar alții folosesc într-o veselie automobilele deoarece au petrol suficient ca să fie ieftin carburantul. Fiecare categorie de cetățeni beneficiază într-un fel sau altul de bunul comun pe care l-a moștenit natura locului pe care viețuiesc. Numai la noi, energia ieftină a apelor noastre este vândută unor străini de la care administratorii guvernamentali iau mită, iar pentru consumul din casele cetățenilor care sunt de fapt proprietarii acestui bun comun se pun cele mai scumpe tarife. Suntem uneori comparați cu țări de la ecuator și tropice; dar cetățenii acelora nu au cheltuieli cu căldura peste iarnă, ale cărei prețuri, la noi, ne jupoaie. În vremne ce petrolul îl avem în subsol; ceea ce înseamnă că, datorită bunului comun cu care am fost dăruiți, de aici ne putem scoate pârleala... Guvernarea, însă, l-a vândut cu totul, iar prețurile lui se calculează la bursele internaționale făcându-ne sarcina cât a altor state care nu au așa ceva... Teoria mea, cu care nu mă împăunez, deoarece circulă de mult în omenire, a creat cândva un curent de opinie publică, a avut partizani, care m-au susținut cu votul lor... De ce, treptat treptat aceștia au dispărut, iar facturile de consum casnic la asemenea produse au rămas la fel de mari? Nu pot să-mi explic... Uneori mă apucă nebunia și încep să cred că e vorba de un complot împotriva mea. Dar îmi ascund asemenea gânduri ca să nu par ridicol: Nimeni nu mă mai ia în seamă, darămite să mai și comploteze împotriva mea!...
Da, asta au reușit băieții deștepți și șmecheri: Să mă marginalizeze; să demonstreze că ideile mele nu sunt realiste; să mușamalizeze totul aruncând praf în ochii prostimii și să preia unii de la alții beneficiile ascunse ale acestui jaf. Câștigul care intră în buzunare e mai important. Și chiar dacă azi intră în buzunarele unora, iar mâine într-ale celor care pretind că sunt în opoziție cu aceștia, este un câștig real și constant de pe urmna politicilor duse în acest fel. Și, atunci, nu-i mai convine nimănui să-i fie luat de sub nas deoarece, chiar dacă nu-l are azi, îl are mâine și, indiferent de doctrina politică în care nu cred, băieții deștepți, golani corupți puși pe îmbogățire, formează aceeași mafie, chiar dacă se luptă electoral. Fiindcă lupta este exact pentru acest câștig și nu pentru vreun interes cu adevărat democratic. Și, atunci, oricât de antagonici ar fi în a pune ei mâna, nu sunt proști ca să-și devoaleze sursa de câștig, adică adevăratul scop al luptei lor politice. Și, astfel, subiectul e tabu, iar populația nici nu trebuie să afle că ar exista resurse.   
 Că nu se mai ridica nimeni ca să demaște asemenea matrapazlâcuri, nici asta nu mi-aș fi putut închipui!... Ba, mai mult, rațional fiind și ne considerându-mă buricul pământului, nu m-am crezut nici o dată singurul capabil de gânduri bine intenționate și atitudine fermă față de cele aducătoare de rău, ci m-am bazat întotdeauna pe cei la fel de capabili ca și mine pentru asemenea gesturi. Dar uite că nu. Uite că nimeni nu se mai ridică, nimeni nu mai crâcnește, cazurile de corupție se închid repede, condamnarea celui judecat fiind mai degrabă o pedepapsă pentru prostia lui de a se fi lăsat prins și nu pentru fapta în sine. Se închid repede, fără prea multe comentarii, ca și cum cuiva i-ar fi teamă ca cel găsit vinovat să nu vorbească prea mult demascându-i și pe alții. Principiul cu: „după ce l-au bătut să vorbească, acum îl bat să tacă” funcționează atât de frecvent încât, pe lângă procese tărăgănate ani și ani, cu tot felul de chichițe avocățești pentru ca să se ajungă la prescrierea condamnării celor vinovați, acum se desfășoară și unele foarte rapide, ca să se-nchidă repede dosarul și să nu mai lase loc de comentarii. Trăim în viața politică, și nu numai în ea, un sentiment de ignorare reciprocă, efect al înrăirii prin necazuri prea mari ca să-ți mai permiți a te gândi la altul. Ceea ce, în fond, e o desumanizare și o ciuntire a reflexelor de existență socială pe care trebuie să le aibă omul.
 La fel cum, în tramvai, autobuz, metrou sau troleibuz, când cineva descoperă hoțul care vrea să-l buzunărească sau chiar e atacat, cu cât e mai banditesc actul care-l face pe acesta să strige, cu atât reacțiile celor de pe scaune sunt mai temătoare, mai egoist-înfricoșate sau mai ostentativ nepăsătoare, ca și cum ar  vrea să sublinieze că pe nimeni nu privește soarta altuia. Și vezi un vagon întreg de călători, care numai dacă s-ar înghesui puțin în jurul agresorilor și tot i-ar anihila, cum stau, sau cel mult cască curios gura. Dar de intervenit nu intervine nimeni, asta încurajându-i și mai mult pe răufăcători. Exact același lucru se întîmplă și la scara mare, în politică, sau în viața publică determinată de aceste politici. De exemplu primul ministru a fost mai înainte primar într-o localitate și șeful grupării locale a partidului respectiv. Când el a fost avansat, un om crescut de el în organizația locală și făcut de el chiar viceprimar, i-a luat locul și s-a dovedit a fi un hoț ordinar fiind arestat și suspendat din funcție. Ziarele au scris îndelung. Doar despre faptele lui, care ieșeau tot mai compromițător la iveală. Dar nimeni nu a făcut nici un fel de legătură, nici un fel de apropo, despre cel  care l-a format, l-a promovat și chiar l-a lăsat în loc. Nici măcar opoziția care, în acea perioadă făcea tot felul de moțiuni de cenzură la adresa primului ministru... Eram de-a dreptul stupefiat și așteptam degeaba reacția care nu mai venea, până când în senat, un scandal imens a izbucnit prin descoperirea unui senator dedat la mari acte de corupție, dovedit ca atare și arestat. Toți s-au grăbit să comenteze, să condamne și să se dezică de faptele lui, inclusiv președintele grupului parlamentar al partidului respectiv. Dar acest președinte de grup parlamentar era tocmai și președintele organizației locale care l-a promovat pe senatorul corupt, propunându-l să candideze. Nimeni nu i-a făcut nici o imputare și nimeni nu l-a întrebat cum de a promovat în județul lui un asemenea escroc, sau dacă a luat bani de la acela. Nici măcar opoziția care, altfel, era atacată și se ataca zilnic cu grupul parlamentar condus de acesta. Așa că, ce mai căutam eu răspuns la primul, când cazul se repeta aproape identic. Da, ca și-n tramvai: indiferent de opiniile politice, oamenii tăceau, ocoleau, se făceau că nu există o asemenea întrebare. Și, atunci, nu am eu dreptul să cred că e vorba de o convenție tacită între niște oameni care, or fi ei opozanți unul altuia, dar se simt împreună cu musca pe căciulă fiindcă fiecare la rându-i, face sau e dispus să facă același lucru. Și, atunci, problema devine tabu; e de nescormonit și folosește doar la a arunca praf în ochii alegătorului, relațiile mafiote funcționând de minune între politicienii de diverse orientări, opozanții lor adevărați fiind doar populația, cetățenii contribuabili pe spinarea cărora se petrec toate aceste furturi.
Ei bine, fiindcă asemenea întîmplări mă făcuseră să mă simt singur și antagonic, m-au condus la a-mi da demisia. Dar îmi dădeam seama că durerea era mai mare, pentru că aici, în țară la mine, nu mai aveam nici cu cine să le comentez. Și, de asta, ca sufocatul care-și caută aerul în care să respire, eu simțeam nevoia de Leo și de dreapta lui judecată în care mă puteam încrede.
Pentru că, eu, puneam până acum toate acestea pe seama defectelor personale ale unor oameni de rea credință, dar nu-mi închipuiam că pot exista în mod organizat, cu structuri în teritoriu și organe colective de conducere pe mai multe trepte, până la guvernarea de la centru. Dar, la ultimele alegeri, cele pentru Parlamentul European, am avut imaginea coruperii, necinstei și slugărniciei unui partid întreg, care și-a folosit necondiționat și fără să se audă vreo crâcneală, întreaga sa voință pentru ca, slugarnic, să-și saboteze proprii candidați, numai să facă pe gustul președintelui. Da, același președinte care i-a indignat deopotrivă pe câini și pe oameni, făcându-i pe primii să plece sfidându-l cu dispreț, dar pe noi, pe oameni, să ne tâmpim mai mult acceptând minciunile și demagogia lui. Acest președinte are niște urmași, care s-au dovedit cam săraci cu duhul din naștere, dar nu s-au sfiit să dorească să ne încalece, ca și tatăl lor. Și, negăsindu-i altă îndeletnicire, exact cum cei mai stupizi și feroci dictatori comuniști au încercat să-și transforme țara într-o proprietate de familie, asigurându-se că urmașii le vor fi ereditari la conducerea ei, s-a gândit să-și facă progenitura parlamentar european. Trăiam o mare scârbă văzând acestă josnicie manifestată pe față, ca în cele mai înapoiate țări din lumea subdezvoltată; dar nu oricare, fiindcă și acolo, unde există mai multe partide, se dă o oarecare luptă. Ci, ca în acele țări și subdezvoltate și dominate de fățărnicia comunistă care nu are limite. Iar, cum de la prințul ereditar la tovarășul ereditar, împins tenace din umbră câtâ vreme tătica mai e în viață și dând apoi lovitura monarhică, nu e decât un pas pentru popoarele ținute în mod înapoiat în feudalism, am vrut să pornesc o campanie pentru spălarea unei asemenea rușini. Dar atunci mi-am dat seama că, fie eram surclasat, fie mă înșelasem, pentru că un comunicat oficial a venit să șteargă orice îndoială: Progenitura va candida independent, înfruntându-și la mod egal forțele cu ale celorlalți candidați; partidul clientelar tatălui nu propunea o asemenea candidatură.... Poate, chiar, că m-am mustrat întrebându-mă ce aveam eu împotriva unui om tânăr  care voia să-și încerce forțele în politică. Și am tăcut... Iar progenitura a fost aleasă. În ciuda faptului că s-a dovedit a nu fi existat șanse pentru nici un candidat independent și, din pricina modului cum era condiționată alegerea, nu a reușit nici unul să strângă decât un număr rușinos de voturi!... În afară, bine înțeles, de progenitura care a triumfat punându-ne pe toți cu botul pe labe și demonstrând înaltul democratism al familiei ei... Asta, până când au început să răsufle amănunte din interiorul respectivului partid și să apară documente prin care organizațiile erau obligate să ia câte zece la sută din voturile fiecărui candidat adevărat, înscris pe listele lor și să le treacă în contul acestui „independent”... Mărturisesc: Așa ceva chiar că nu mi-am închipuit a fi posibil - Un partid întreg, solidar în slugărnicia cu care lua din șansele propriilor săi candidați, pentru a-i face plăcere președintelui servindu-i progenitura... Un partid întreg. Fără crâcneală!... În vreme ce experiența, sau cele învățate de mine, îmi spuneau că, doar un partid de tip fascist, sau comunist, un partid bazat pe o aspră dictatură militară asupra propriilor săi membri, ar putea ajunge la așa ceva... Un partid creat astfel alături de mine; din niște oameni pe care îi știam că nu erau nici fasciști, nici comuniști... Dar erau ahtiați după puterea guvernamentală prin care ajung la mari avantaje proprii. Asta erau; și ăsta devenea pericolul golănirii societății noastre!
 Un asemenea lucru, nu că m-ar fi făcut să mă plâng, ci mă obliga, îmi crea inexorabila nevoie de a-l studia cu toată atenția împreună cu o minte cinstită, ca a lui Leo.

5
Tocmai ca să fiu obiectiv, nu-mi permisesem până acum  să-mi exprim părerea față de un partid sau altul, cu toate că le studiasem prea bine și știam despre fiecare câte parale face. După cum se vede, chiar și faptele ce le-am enumerat mai sus - și pe care le-aș fi dezbătut în special cu Leo, deoarece îmi pierdusem încrederea în  mulți dintre cei din jur – sunt alarmante pentru mine  nu numai pentru că au ajuns în practica de zi cu zi, ci pentru că sunt acceptate tacit de toată lumea activă politic. Ceea ce înseamnă că toată această lume e coruptă, că nu există o opoziție categorică și că orice măsură luată acum împotriva adversarului, dar care ar deveni ulterior legislație obligatorie, produce ezitare chiar dacă interesele politice ar cere ca ea să fie demascată imediat. Adică reacțiile în fața mârșăviei sunt privite cu circumspecție, conducând mai degrabă la lașitate și la retragere. Îți vine în minte ideea că s-ar putea să procedezi și tu la fel când vei ajunge la putere, s-ar putea să ajungi și tu să uzezi de asemenea mijloace nepermise, pentru că și tu ești om, deci supus decăderii în corupție, sau chiar tentat de aceasta. Gândind astfel, nu mai faci gestul bărbătesc de a demasca public corupția celuilalt. Pentru că, în mintea ta care a devenit foarte dispusă, din ce în ce mai dispusă de a nu mai fi cea mai cinstită, cum și-o doreau, considerând cinstea o glorie, marii oameni dotați cu simț cavaleresc, perfidia care a căpătat ascensiune îți spune că stavila pe care o ridici astăzi adversarului ar putea deveni piedică fermă, consemnată legislativ, pentru ce ai fi tu tentat să faci mâine. Și, atunci închizi ochii lăsând deschisă portița, ca și tu să ai astfel de avantaje mafiote când vei ajunge la putere.
 Dacă nu chiar mai înainte. Pentru că, înțelegându-te cu adversarul pe dedesubtul lucrurilor, mai e un pas până, tot așa, în secret, apoi din ce în ce mai pe față, să te aliezi cu el împotriva cetățeanului de rând, a prostimii care te alege. Și, astfel, de la marii bărbați austeri și vizionari ai mișcărilor politice din trecut, care considerau cinstea o glorie, ajungem la niște mărunte și perfide suflete de bărbați și femei amestecați în politică și ajungând a fi plini de avantajele ei tocmai pentru că au cinismul de a considera cinstea o prostie. Au impertinența să-și bată joc de ea la modul cât mai nesimțit și cât mai nepăsător față de nevoile alegătorului.
Exemplul cel mai clar îl avem în faptul că, la ordinul unor forțe suprastatale de care, acești politicieni ce joacă teatru în fața noastră, nu fac decât să asculte orbește, trei sferturi dintre țările lumii sunt conduse pe calea de a nu mai produce nimic, de a rămâne în stadiul de simple consumatoare care-și cumpără mărfurile îmbogățindu-le pe celelelate; sau, mai corect spus, marile companii internaționale provenite din celelalte. Cu ce plătesc?... Cu bunurile naturale pe care devin stăpâni alții, iar ei nu mai beneficiază de nimic, înafară de perspectiva unei sărăcii totale care-i fac din ce în ce mai dependenți. Dispar producătorii locali, dispar negustorii locali, dispare orice interes pentru inițiativa individuală, nici măcar plăcerea acelor străzi întinse cu firme multe și mici prăvălioare printre care se plimbă lumea în voie trăindu-și viața de stradă, nu mai există. Totul depinde de marile lanțuri care produc și marile lanțuri care desfac produse tip, în magazine tip, cu ambalaje tip și prețuri fixate de o forță tip pe care nu o poți învinge.
Toată democrația care s-a creat la piață, în tocmeala liberă, cu sentimentul fiecărui proprietar de tarabă și fiecărui țăran care și-a luat găina subsuoară considerând-o marfă, că face afaceri, că existența lui socială e girată de aceste afaceri și că mâine poate da lovitura în aceste afaceri iar poimâine poate deveni om bogat, toată această activitate plină de impuls și de căutare în care fiecare se perfecționează, se concurează și se întrece, dispare. E înlocuită de existența leșioasă a unor cumpărături satisfăcând sau nesatisfăcând nevoi, a unor activități satisfăcând sau nesatisfăcând ambiții, a unor distracții satisfăcând sau nesatisfăcând pofta de viață. Totul devine jind, cerșeală sau rutină în slujba unei munci pe care nu știi pentru cine o faci și nu e neapărat să o faci pentru că venitul ei îl cheltuiești spre câștigul cuiva pe care nu-l știi și nu-l vei ști niciodată. Identitatea lui se pierde în cifrele anonime ale unor speculații financiare ajungând din ce în ce mai opac, devenind un sistem și nu o forță, un mecanism de produs și de consumat care merge și merge și merge, fără să te mai întrebi de ce și cum. Asta e viața de rutină în care se epuizează forțele celor mai mulți oameni; fără surprize, fără pretenții, doar cu disperări din când în când , în momentele în care apar crizele și zeci de mii, sute de mii, miloane de destine se prăbușesc într-un sistem de eutanasiere în care nici nu știi când ai fost eutanasiat, nici nu-ți dai seama când ai dispărut de pe fața pământului. Deoarece mecanismul merge înainte adunând alte fonduri, de la alți consumatori, spre câștigurile transformate în mister de cei care se mint pe ei înșiși crezând că ne conduc din umbră, nedându-și nici ei seama că mecanismul este al autodistrugerii.
Deocamdată, mai putem enumera țările în care această autodistrugere a început, prin țările în care totul s-a compromis sau totul era compromis de mai înainte. Dar mecanismul merge înainte și cei care profită azi de el, vor ajunge mâine sub el, iar poimâine desființați de el. Asta a fost chiar aluzia unui discurs fulminant pe care Leo l-a ținut la Națiunile Unite când țara lor a fost recunoscută și i s-a ridicat steagul printre cele ale membrilor. A fost o nuanțare discretă, în care doar eu mi-am recunoscut unele dintre idei. Față de marele public, Leo și-a păstrat eleganța discursului vorbind  numai despre unele elemente specifice pe care ei sunt hotărâți să le păstreze punând accentul pe diferite valori; doar atăt: Valorile lor, așa cum e specific fiecărei țări sau națiuni. Doar lumea avizată știa că acele foarte reținute afirmații veneau în urma succeselor de cercetare privind psihologia specifică, antidistructivă pe care noul stat își propunea să o promoveze în politicile sale de afirmare și în formarea cetățenilor săi, ajungând, poate, să reimpună în lume conceptul de „loialitate” ale cărui valori erau bine marcate în gena canină. Și, spre binele omenirii, făcându-l să devină o loialitate reciprocă, așa cum, doar între oameni, se dovedise a fi imposibil, gena omului  păstrând urme din ce în ce mai vagi din aceste valori care, fie se pierduseră, fie se înlocuiseră treptat cu cele ale perfidiei...
Am înregistrat cu plăcere, pentru că asta provenea din ideile pe care le dezvoltasem eu cândva, combătându-i pe politicienii slugarnici și servili intereselor străine din pricina cărora dispărea cea mai activă și mai efervescentă categorie socială, cea pe care marii gânditori au considerat-o  în întreaga istorie a politicilor moderne motorul prefacerilor sociale, al inovației și progresului unei societăți. Acele furnici mici, mărunte, multe și harnice care mișună prin societate de zece ori mai repede și mai activ decât alte categorii, care le animă și pe acelea și le trag cu ele pe calea unor prefaceri salutare pe plan social: Clasa de mijloc, care e cea mai explozivă, fiind cea mai dornică de afirmare și ale cărei mișcări sau partide au constiutuit întotdeauna motorul social al progresului; micii intelectuali, micii producători, micii negustori, puzderia de  oameni capabili și dornici de afirmare care caută mereu căi, direcții și deschideri noi de care beneficiază apoi și alții... Cu alte cuvinte, cei care realizează în sine un profit mic, modest, însă întotdeauna bine folosit, dacă îi privim individual; dar constituie o forță prin mulțimea lor căutătoare de mijloace noi și de noi valorificări ale produselor vieții acesteia, creindu-ți acel sentiment de înnoire continuă  pe care-l dă mulțimea unor energii puse mereu pe afirmarea a noi posibilități de existență. Comuniștii au știut sau au simțit că această efervescență căutătoare nu poate fi decât dușmanul lor, al totalitariștilor care voiau să dicteze de la centru orice măsură și să inhibe spiritul de ințiativă al ființei umane ca s-o poată conduce cum voiau ei. Erau preceptele lor absurde, dictatoriale, dar care se dovedeau folositoare pentru cei care puteau să se mențină în fruntea piramidei dominându-i pe alții. Ei nu aveau nevoie de o culme spre care să aspire cât mai multă lume, ci doar de vârful piramidei totalitare. Ei bine, e ciudat faptul că și-ntr-o societate de comerț liber, cum se pretinde a fi cea la care am revenit, tot asupra acestei clase efervescente prin căutările ei se revarsă dușmănia celor care vor să globalizeze totul în interes personal. Nemulțumirea celor puternici financiar lovește mereu în inițiativele mici care li se opun căutându-și câștigurile proprii. Se duce o luptă neloială de îngrădire și se depun toate eforturile de inhibare a unor asemenea instincte la om, pentru a-l menține în starea de consumator disciplinat și blazat pe care poți să-l duci de nas cum vrei tu. Se crează o categorie de oameni dresați pentru o asemenea înfrânare a afirmării locale, prin forțe locale; se crează funcționari de stat care pun taxe îngrozitoare pe mica inițiativă; se încurajează lenea și necinstea în scopul manipulării  populațiilor spre doritul stadiu de consumator a ceea ce li se oferă, sau li se bagă pe gât.
Aici este durerea mea cea mare văzând, nu numai cum partidele existente pun botul și mușcă, rămânând slugarnice și mulțumite indiferent de doctrina pe care o afișează. Ci văzând, cu proprii mei ochi cum, într-un interval destul de scurt, propriul meu partid, creat pentru această categorie activă social, căutător de soluții pentru afirmarea unei asemenea clase de mijloc, se descompune. Am mai spus: Nu aveam eu meritul; ei au venit la mine știind că pentru vechea guvernare aveam bube-n cap dar, fiindcă eram doar un laș care scăpa din când în când câte o vorbă contra curentului, securitatea nu-mi găsea vreun motiv serios. Au venit la mine când se duceau să facă proclamații democratice la televiziune  și mi-au spus cu acel cinism  histrionic „să mă fac că lucrez” ca un dizident ce eram. Nu fusesem dizident decât, cel mult, citind lucruri care contraziceau marxismul; dar din ce știam și admirasem mai mult citind în tăcere, am făcut o mișcare bazată pe asemenea idei cinstite, care a devenit  partidul unor oameni entuziaști. Că mi-au spus „fă-te că lucrezi” și au vrut să-l facă în jurul ideilor pentru care eu pledam sincer, e altceva; m-a onorat și, bine înțeles că mi-am făcut visuri față de entuziasmul lor. Ca un împătimit șobolan de bibliotecă ce eram, selectam cu fervoare ce credeam că era mai bun din istoria ideilor politice pe care a scris-o această clasă de mijloc afirmând națiunile moderne prin capacitatea lor de a se înnoi și a se administra tot mai bine, spre un folos tot mai general. M-am dăruit atât de mult, încât nici nu mi-am dat seama că începusem să merg și contra curentului acestuia. A curentului din țara noastră, vreau să spun: Țara slăbită și de exagerările dictatoriale, din care abia a ieșit cu o societate lipsită de Dumnezeu și dispusă la orice fel de corupție, dar mai ales derutată de toate interesele mârșave care bântuiau așa zisa lume liberă. Interese ce și-au găsit imediat slujitori pe măsură în cei pentru care politica nu însemna decât șmecherie și înșelăciune. Și chiar pentru cei care învățaseră manipularea opiniei publice în fățărnicia existenței dinainte. Eu adunam, prelucram, cream și enunțam cu împătimire idei romantice de afirmare a inițiativei fiecărui om, iar ei, aliații mei, cei care vorbeau tot de binele țării, o vindeau pe bucăți și puneau taxe atât de mari pentru cei mici, încât omul se frigea cel mai tare cu propria-i inițiativă. Până când l-au învățat, sau l-au obligat să n-o mai aibă. Exact cum făcuseră cei cu colectivizarea.
Afaceriștilor le convenea materialismul cinic al marxiștilor, iar partidul meu s-a prăbușit mai repede decât se afirmase. Nu putea avea ecou nici la forțele finaciare mari, care vor să dirijeze totul, nici la consumatori blazați trăind pe marginea confuză a ilegalului și inculturii, a interlopului și a sărăciei, a consumismului absurd. Am abandonat, i-am lăsat pe alții mai tineri să încerce, dar n-a mai ținut. S-a tot scindat, până a dispărut „absorbit”de alte partide. Care, de fapt, nu sunt partide ci formații împinse de cineva de la spate spre a deruta electoratul și a obține răgazul prin care se instaurează noua ordine... Adică noua dezordine din care vor câștiga mai bine cei care speră  să se situezeze deasupra ei, dar nu-și dau seama că, până la urmă, explozia fatală îi va spulbera și pe ei.
În acest mod, iată-ne ajunși la o societate în continuă deteriorare... Politicienii se conduc după instinctele lor apucătoare uitând pentru ce au fost aleși; dar, cum am spus, mai rău: chiar și alegătorii uită penru ce i-au ales, tocmai pentru că s-au învățat să nu creadă nici o dată în promisiunile lor. O amnezie degradantă și periculoasă se dezvoltă și se instalează asupra întregii societăți care se descompune, se tot descompune, până ce va reajunge în cele mai stupide faze de primitivism, de subculturalism, de ignorare agresivă a valorilor afirmate și consolidate prin eforturile omenirii în decursul istoriei.
Cu o asemenea societate, unul ca mine nu are cum să se lupte pentru că și-a epuizat toate elementele morale de care s-ar mai fi putut agăța. Nu-mi rămânea, față de asemenea concluzii, decât să mă fericesc pentru faptul că, dincolo, în țara lui Leo, ideile mele politice, filosofia mea politică și conceptele mele de sociologie a culturilor specifice erau puse în practică. Să mă consolez cu gândul că, și dacă ele erau respinse de oamenii pentru care fuseseră gândite, și dacă omenirea accepta să aleagă doar între o anumită formă totalitară sau alta, eu trebuia să fiu mândru că mai aveam câinii cei bine dresați de mine, care-mi puteau duce ideile mai departe și puteau impune instaurarea lor într-o anumită parte a lumii. Libertatea e o problemă de gândire. Iar oamenii, când vor comoditate, nu mai vor să gândească ci doar să se-mbuibe, ne mai păsându-le că astfel decad. Dictaturile, fie ele militare sau financiare, le-au prins această slăbiciune și profită de ea până îi vor distruge. Așa că, să vreau și tot nu voi mai avea ce căuta aici.
Ca să fiu sincer, chiar mă gândeam să lichidez totul și, pentru cât mai aveam de trăit, să mă duc acolo, să-i cer lui Leo o mică funcție de consilier, sau de cercetător  la un Institut de științe politice, unde să dezvoltăm ideile normale ale democrației așa cum o poate concepe gena loială și corectă a nației canine, fără strâmbătățile din gena umană care au condus la ce spuneam. M-aș fi retras astfel acolo și m-aș fi afundat într-o asemenea cercetare, fără să mai trăiesc în mijlocul spectacolului stupid al acestei lumi în care, șefii unor state de veche tradiție democratică, se bat prietenește pe burtă făcând parte din aceleași conclavuri financiare cu tirani odioși, cu șefi de partide dictatorial-antiumaniste și cu aventurieri care au trădat valorile democratice de care făceau caz cândva, dându-și pe față arama plăcerilor și intereselor totalitare. Se pupă și se firitisesc între ei uitând de grava diferență de valori politice și acceptând stigmatul trădării aspirațiilor omenești în fața încâlcelilor financiare pe care le produc asemenea relații, fiecare având impresia că ar putea câștiga ceva de la celălalt... Aș fi scutit să mai asist la convulsiile unei asemenea lumi fățarnice și la masturbarea gazetărească ce crede că poate minți vorbind de scrutin electoral la Moscova și de dorința sinceră de ajutor american pentru problemele tehnice ale extragerii petrolului din Golf.
Era, totuși, norocul meu că, în vreme ce aici deveneam un suferind la vederea modului cum îmi erau călcate în picioare ideile și principiile, acolo, la ei, Leo îmi ridica statuie alături de reprezentanții de seamă ai familiei lui care, în condițiile degradării și deteriorării democrației umane, reușiseră datorită bioritmului lor de șapte ori mai rapid decât al nostru, să construiască acel stat cu adevărat democratic al câinilor. Să-l construiască repede, vreau să spun, câtă vreme eu mai eram în viață. Dumnezeu mă răsplătise asigurându-mi măcar un asemenea loc de refugiu.

 
 6

Eram ca un șchiop mândru de piciorul său cel sănătos. Adică bine înfipt în el, simțind satisfacția de a apăsa temeinic pe pământ slujindu-te de el, dar fără nici o posibilitate de a sări arătându-ți această bucurie, pentru că-ți lipsește sprijinul celuilalt picior ca să poți face așa ceva. Inert și de nefolosit la noi, pasul meu avea toate atuurile de a călca cu demnitate dincolo, unde măsura lui era recunoscută și venea să se afirme ca o răzbunare pentru eșecul de aici. Iar culmea acestui sentiment am trăit-o urmărind transmisia marii manifestări publice pe care o prezida Leo sărbătorind încheierea unei etape importante în care consolidaseră ceea ce-și propuseseră mai important la recunoașterea statului lor independent și suveran: O legislație care să garanteze libertăți conform valorilor specifice ale populației lor, pentru coeziunea socială între toate categoriile de câini și promovarea pe merit a câinilor celor mai cinstiți, care să conducă administrația publică. Fidelitatea, acea trăsătură caracteristică psihicului lor, devenea un criteriu de evaluare nu numai a cetățenilor noului stat, ci și a instituțiilor nou înființate, și a produselor realizate, și a schimburilor de mărfuri cu alte țări și a relațiilor de muncă, de comerț, de cooperare internațională, etc.etc...  Leo a dezvoltat această idee la modul magistral; cum cred că eu, ne având aici o bază de înțelegere a unui asemenea comportament din partea fiecăruia, nu aș fi avut nici puterea oratorică de a o face la un mod atât de convingător, cu toate că era ideea mea, preluată de la mine.
Dar, acolo, avea loc acum o sărbătoare tocmai a triumfului unor asemenea idei. Temeiul puternic se afla în guvernarea modernă, bazată pe aceste idei, iar progresele vizibile ale unui asemenea stat în comparație cu alte state ale lumii era definitoriu. Faptul că, într-un răstimp atât de scurt de când primii câini descinseseră în teritoriul arid pentru  obținerea căruia se duseseră mari lupte politice internaționale, aspectele viețuirii ajunseseră a prinde unele dintre cele mai moderne forme, era argumentul temeinic pentru ca lucrurile să fie spuse direct, fără a pune surdină ca să nu jignești sensibilităților altora. Leo își schimbase limbajul; nu mai era aluziv în legătură cu degradarea morală și deteriorarea societăților umane, ci făcea demarcația net. El nu mai vorbea unei adunări internaționale unde trebuia să fie diplomat și să ocolească ceea ce l-ar fi rupt de alții, ci le vorbea conaționalilor săi, care trebuiau să știe clar să-și impună valorile câinești de vreme ce aveau un stat al lor. Și să se formeze mai departe în spiritul acestor valori, care le garantau viitor și perenitate. Din pricina aceasta, conceptele de loialitate și fidelitate erau subliniate răspicat drept atuuri ale noului stat pentru a-și păstra ritmul de creștere și pentru a se feri de recesiunea care amenință economiile foarte multor altor state ce nu vor să recunoască proveniența ei din decăderea morală.
-... Curajul, loialitatea și fidelitatea au fost caracteristicile prin care neamul nostru a rezistat și s-a afirmat vreme de milenii în relațiile cu cei care au stăpânit lumea, chiar dacă a fost răspândit și neunitar! – spunea el mulțimilor de câini în sărbătoreasca atmosferă multiplicată pe afișajul electronic al panourilor care, ca și la noi, înconjurau piața – Acestea sunt valorile noastre  și în ele trebuie să credem; în spiritul lor trebuie să ne afirmăm; idealul lor trebuie să-l avem în orice acțiune!... Numai așa vom câștiga, frații mei; numai așa, integrându-ne în această lume de-abia acum, când pentru unii este prea târziu de a mai ieși din răul în care decad tocmai pentru că au uitat să-și mai respecte valorile, noi vom profita de faptul că ne-am păstrat încă nealterate aceste valori și mai suntem capabili de puritatea unor idealuri, singura cale pe care, lumea asta ar mai putea să dăinuie!... Vreme de mii de ani ne-am menținut prin curajul nostru, am fost loiali cu celelalte animale, deseori stabilind chiar relațiile lor cu omul, iar în relațiile cu acesta, am știut să ne dăruim dragostea sinceră, respectând întotdeauna ceea ce el nu a putut respecta: fidelitatea... Omul, de la care noi am deprins multe, știe, sau a deprins, sau a învățat și, în ori ce caz, a dezvoltat mult ca trăire, ceea ce înseamnă dragostea; ceea ce dăruiește ea mai înălțător. Dar, din păcate, el s-a oprit aici, la acest sentiment subiectiv, care nu are mijloace de a exclude egoismul. Nu îi sfidăm, nici nu-i acuzăm pe oameni, ci le recunoaștem cinstit dorința exprimată în scripturile lor, de a se mântui prin dragoste apropiindu-se solidar de ceilalți semeni. Dar, în materie de solidaritate omul are limite, pentru că aceasta se bazează nu numai pe dragoste ci și pe loialitate, și pe fidelitate. Este meritul lui că, prin dragoste, a ajuns să se curețe de alte trăsături nocive și să ajungă, uneori, chiar la valoarea pe care noi o cunoaștem prea bine: La fidelitate!... Dar, din păcate, omul nu are în gena lui, așa cum avem noi, valorile fidelității; ajunge doar la ele, prin dragostea pe care o propovăduiește. Dar numai atunci când apare vreun caracter mai puternic; pentru că omul e slab în materie de sentimente. E confuz și nedecis, pierzându-se de acestea deseori în favoarea intereselor, a meschinăriei, a fățărniciei; adică sentimente alături de care nu mai poate să apară și fidelitatea. Iar oamenii care nu mai pot să fie solidari între ei, își fărâmițează puterea decăzând. Și, totuși, oamenii cei mai valoroși, fac eforturi de a și-o însuși, a și-o impune, a recunoaște fidelitatea ca valoare morală!... Păi noi, frații mei câini, dotați prin însăși natura noastră cu acest minunat dar moral care conferă sufletului și stabilitate și fermitate și încredere și perspectivă limpede a comportamentului prin care te afirmi, nu avem nevoie să facem eforturi pentru aceasta, nu avem nevoie să alungăm alte tare care nu ne lasă să punem în valoare fidelitatea și nici nu trebuie să încercăm să ne salvăm ajungând la ea, de vreme ce o avem de la sine, iar valorile ei sunt înscrise în gena noastră!... Trebuie să fim conștienți de acest avantaj și să-l lărgim, să-l valorificăm în favoarea unei afirmări mai puternice. Omul, ca să se salveze, tânjește după dragoste. Pentru noi, fidelitatea este însăși generatoarea dragostei. Deci, superioritatea sentimentelor noastre este astfel garantată, girând la rândul ei superioritatea morală pe care o putem impune în lume!... Cu această convingere, noi ne-am bazat în dezvoltarea acestui stat, încă de la începuturile administrative modeste, pe institutele de cercetare modernă ce ne-am străduit să avem. Care au studiat caracteristicile noastre genetice, psihologice și de comportament, trasând  la modul științific niște jaloane specifice pe care trebuie să le capete dezvoltarea noastră, adâncind ceea ce ne caracterizează și, mai ales, ferindu-ne, vaccinându-ne, ținându-ne departe de toate influențele nefaste ale acelor defecte care nu-i lasă pe oameni să evolueze prea mult... Avem toată recunoștința față de om, dar dacă el a consimțit și ne-a dat un teritoriu pe care să ne facem statul nostru, înseamnă că a înțeles nevoia noastră de a ne dezvolta după un anumit specific sau, poate, chiar capacitatea noastră de a ne feri de relele care dezagregă omenirea. Pentru că, astfel, salvarea noastră se va putea extinde și asupra omenirii, sau a unei bune părți din ea, care va urma calea câinească de eradicare a instinctelor rele, dându-și seama că cea omenească nu a dat rezultate. Se vor autodistruge cei care nu vor putea să se lepede de năravurile omenești, dar o parte dintre ei își vor da seama de salvarea pe care le-o poate aduce încâinoșirea sufletelor!... Valorile noastre, sunt cele care vin să rezolve problemele Terrei la modul superior, salvând mapamondul sau, cel puțin salvându-i existența pentru încă o eră care sunt sigur că se va denumi „Evul câinesc al lumii”. Un nou Ev, în care se va depăși ceea ce, cu tristețe, cu durere, cu chin este omenește... Da, și toată lumea o va duce câinește!... Un nou Ev în care se va promova prin cinstea sufletească a câinelui și prin capacitatea noastră nemărginită de a ne dezvolta sub spiritul valorilor fidelității. În acel Ev nou, nu se va mai pune problema libertății, pentru că ea va putea fi atinsă de oricine și-o dorește, singura condiție fiind de a promova această valoare cu fidelitate; nu se va mai pune problema egalității, pentru că aceasta este deja reglată prin comportamentul loial al tuturor; și nu va mai trebui să facem apel pentru fraternitate, întrucât valorile curajului ne vor uni pe toți în demnitate, iar sentimentele nedemne ale invidierii și jefuirii aproapelui, vor dispărea din gena ființelor superioare. Așadar, afirmându-ne aici, pe teritoriul pentru care trebuie să fim recunoscători oamenilor că ni l-au dat, ne vom răsplăti pentru aceasta aducând cu noi marea deviză înscrisă pe poarta de intrare în adevăratul nou Ev, contrazicându-i  pe cei care i-au folosit dușmănos denumirea cu tendințele lor de globalizare forțată, cu dușmănia lor pentru înmulțirea ființelor pe acest pământ, cu intențiile lor de a face, nu un „NEW AGE”, cum pretind, ci doar o nouă dictatură prin care să domine prostia omenească și să diminueze locatarii planetei sperând că vor rămâne ei cu toate beneficiile. Asemenea eforturi, făcute cu pretenții de mafie științific organizată, nu impresionează cu nimic studiile cinstite ale Institutelor noastre de cercetare privind progresul social, tocmai datorită faptului că noi pornim de la alt fel de valori și, așa cum spuneam, pe poarta de intrare a NOULUI EV, vom înscrie tot trei cuvinte, cum au făcut și cartezienii la vremea lor, dar acestea vor fi: „FIDELITATE, LOIALITATE, CURAJ”!... Pentru asta am dezvoltat asemenea studii și cercetări. Eu, personal, am avut norocul să cresc pe lângă un om care a studiat o multitudine de probleme asemănătoare, încercând și la ei asemenea măsuri. Din acest motiv, când am venit aici și am găsit lucrurile începute încă de bunicul meu, mi-am dat seama că asta este calea și numai așa putem realiza un progres rapid. Că voi, conaționalii mei, ați făcut din asta chiar un partid care acum, iată, este la putere, cu atât mai bine!... Acesta nu e meritul meu, e meritul vostru și trebuie să punem cu toții umărul; cu toții!...
Înadins am repredus această substanțială parte a discursului său fără nici o întrerupere, fără a descrie modul entuziast în care el s-a desfășurat trezind mereu urale, ovații și aplauze pentru care se întreceau toate cozile sutelor de mii de câini adunați în piața aceea a universității din capitala lor, unde fusesem și eu primit, și continuând să se adune pe străzile din jur, până departe, la periferii; ca și ale milioanelor și milioanelor de câini din alte zone, adunați în fața televizoarelor și descriși de reporterii televiziunilor pe marile monitoare care adunau imagini din întreaga țară. Nu mi-am permis să întrerup acest text pentru a comenta sau a descrie modul de bucurie sinceră, cum numai sinceritatea exploziv-câinească poate manifesta din străfundul sincer al fiecărei ființe canine, tocmai ca să-l las cititorului compact, la întreaga lui valoare filosofică, istorică și logică. E drept că aici intervin și micile mele orgolii de belfer care poate demonstra ce discipoli geniali, deshizători de noi drumuri, a fost el în stare să formeze; dar e vorba și de o plăcere științifică: Satisfacția de a vedea cum se desfășoară raționamentul unei filosofii politice superioare, pornind de la conștiința unor valori superioare și dând frâu liber amănunțirii unor detalii.
Pentru că mintea mea, îndelung calată pe astfel de provocări, exact cum Leo, cândva, dezvolta ideile mele, începuse acum, cu plăcere și entuziasm a dezvolta diverse și diverse aspecte  ale adevărurilor istorice care, până acum, fuseseră spuse doar pe jumătate. Era efectul, sau provocarea pe care o aduce întotdeauna valoarea unei idei noi, menită a incita spiritele active, a le pune pe gânduri și a le face să ajungă ele însele la noi descoperiri sau afirmații. Așa ceva se întâmpla cu mine, om bătrân a cărui minte mobilizată de efectul convingător al discursului cu care Leo ne surprindea pe toți - chiar și pe mine, de la care deprinsese alfabetul gândirii civice - se simțea mobilizată, intra în marșul ropotitor al ideilor dezvoltate de el cu luciditate, se alinia lor și continua ritmul împreună dezvoltându-și propria linie melodică. Adică propriile idei și propriile deducții provocate de frumosul spectacol al etalării ideilor celuilalt.
Așa că porneam avântat, ne mai știind ce venea din mintea mea și ce venea de la el, ne mai interesându-mă lucrul acesta ci, pasionat, dezvoltând și dezvoltând idei și teze și teme și opinii și amintiri și referințe de conexiunea cărora acum abia îmi dădeam seama; și argumente logice și referiri concrete la o bibliografie întreagă ce se dezvăluia acum a fi dospit în depozitele absconse ale neuronilor mei care le consemnaseră fără să le comenteze. Un univers întreg de idei se năștea, ieșea la iveală, colcăia ca la acea superioară categorie de bâlbâiți pe care o constituie intelectualii care au de spus prea multe și doar din acest motiv, nu din poticneala gândirii, li se încalecă cuvintele. Un univers întreg de idei abia scânteinde suporta apăsările logicii mele spre a se formula cât mai coerent, în consecuția firească, pusă în lumină prin provocarea ideilor ce mă bombardaseră din partea celuilalt. Adică a lui Leo – cert lucru, cel mai reușit exemplar de gânditor politic din câți formasem eu. Și, ca să spun un secret pe care l-am ținut în mine: Singurul care nu m-a dezamăgit. Petru că am mai crescut pe lângă mine emuli simpatici și bătăioși. Dar fiecare dintre ei avea latura sa de compromis, ceea ce le-a și adus, cum era de așteptat, succes politic. Am învățat și cunosc prea bine acest adevăr care, în politică, devine inexorabil. Dar perfecționist cum sunt până la pedanterie, mai ales cu ideile și idealurile mele, trebuie să mărturisesc faptul că dorința mea expresă ar fi să ajung să trăiesc într-o atmosferă politică consecventă cu ceea ce își propune și fidelă idealurilor pe care le-a enunțat ca program. Acesta este visul meu care m-a făcut să am mari dezamăgiri la oameni. Pentru că ei, nu numai că acceptă compromisul politic, ci fac din el o scuză artistică de mare profesionalism, o mândrie de a ști să tragi sforile și să duci cu vorba, o consacrare a nesincerității de genul „scopul scuză mijloacele”, dar fără a mai spune că și scopul este unul prefăcut, egoist, interesat. Iar Leo... Leo era cel  care mă făcea să sper că, dezamăgit de labilitatea înșelător umană, îmi voi găsi satisfacția în fermitatea fidelității canine. Pentru că, până acum, noi am folosit termenul de fidelitate doar în raporturile dintre ființe: fidelitatea unei ființe față de alta. Dar, mai ales din punctul de vedere al gândirii care experimentează cele mai îndrăznețe idei de afirmare umană, fidelitatea poate fi manifestată față de aceste idei, ca și față de respectarea purității lor. Fidelitatea nu se raportează doar la relațiile cu altul, ci e foarte importantă cerința de a-ți fi fidel ție însuți, adică ideilor pe care le-ai afirmat nu pentru ca apoi să ți le schimbi, ci ca să le impui și să le perfecționezi. Fidelitatea mai poate fi o caracteristică benefică pentru modul de viață al cuiva, pentru că poți fi fidel sau infidel promisiunilor pe care le-ai făcut, direcțiilor pe care le-ai propus, adevărurilor noi pe care te-ai ambiționat să le descoperi. Poți fi fidel meseriei, sau profesiei tale, practicând-o așa cum ai învățat mai bine și transmițând-o altora la fel. Poți fi fidel respectării unor principii și, dacă impui ca, la comportamentul acesta să ți se răspundă cu reciprocitate, înseamnă că ai și făcut un pas spre o lume mai bună și mai sigură. Poți, sau chiar trebuie să fii fidel credințelor pe care le afirmi, dacă vrei ca și alții să înceapă să ți se asemene schimbând starea de nepăsare de astăzi; iar, atunci când e vorba de mediul înconjurător, numai dacă fidelitatea pe care i-o dovedești respectându-i modul și ritmurile de existență, așa cum fac mai bine alte ființe, poate ajunge la rezultate. Ca să ai certitudinea că vei păstra această planetă și că neamul tău va dăinui, trebuie să fii fidel moștenirii pe care ai primit-o și să nu-ți permiți actele invazive prin care omul o distruge. Fidelitatea față de mediul în care a apărut leagă omul de natură; fidelitatea reciprocă este cea care leagă prieteniile; fidelitatea este cea care potențează dragostea dându-i certitudini; fidelitatea este cea care întărește credința aducându-i veșnicia de care poate beneficia chiar propria-ți ființă; fidelitatea consolidează idealurile pe care și le fac oamenii, purtându-i solidari înspre ele...
Îmi veneau abia acum în minte toate acestea, pentru că eu am scris cândva un articol despre loialitatea câinelui. Dar Leo a pus în mod magistral punctul pe i ajungând la fidelitate, concept neglijat de noi prin structura noastra infidelă. Adam a fost infidel față de Creatorul său și a fost infidel față de promisiunea pe care o făcuse. N-a avut capacitatea de a fi ferm în îndatoririle sale față de Cel care i-a arătat dragoste modelându-l și, din acest motiv, nu i-a putut rămâne fidel. Tot așa cum și-a însușit Credința insuflată dar, în loc de a fi perseverent cu ea, i s-a dovedit infidel. Infidelitatea și-a pus astfel amprenta de la prima reacție la care a fost testată firea omului, de la prima încercare de comportament la care a fost supus. Este drept că, în dragoste, a fost mai consecvent. Nu se poate spune că nu și-a iubit Părintele și Făcătorul invocându-l și implorându-l de câte ori a avut nevoie de ajutor. Ajutorul îl ceri în numele iubirii care mai speri că dăinuie; chiar dacă tu, neglijând-o sau uitând-o, i-ai fost infidel... Iar ajutor el a cerut. Din plin gura lui a cerut și, pe măsură ce s-a înmulțit, toate mulțimile de guri omenești au cerut. Ceea ce, dacă ținem seama și de celălalt aspect, cel care e cauza infidelității față de primul, adică dragostea față de a doua ființă umană, față de femeie, atunci chiar că ni se confirmă. În direcția aceasta, a doua, dragostea lui s-a dovedit și mai bine a exista, a ființa, a funcționa, de vreme ce, tocmai pentru a și-o manifesta, a devenit infidel față de prima... Ei, aici cred eu că apare punctul nevralgic în materie de dragoste și de aici putem trage concluzia că dragostea nu este un sentiment complet. Dragostea este, dacă mi-e permis să mă exprim mai pe șleau, un sentiment cu dus și-ntors. Pentru că, în materie de dragoste nu poți spune doar că iubești, și gata: cu asta punct. În dragoste se pune problema și ce iubești, și pe cine iubești și cât iubești și cum îți dovedești dragostea; ca și în ce măsură nu ți-o dovedești, adică ești infidel. Pentru că, sunt convins, deîndată ce femeile s-au înmulțit, Adam, așa cum s-a dovedit istoricește vreme de milenii, a făcut și pasul infidelității față de dragostea de femeie, după ce, tocmai provocat de ea, îl făcuse pe cel al infidelității față de Cel care-l păstrase alături de El, în Eden.
Dar ce să mai vorbim despre această istorie nouă, în care omul pretinde că a căpătat conștiință de sine devenind infidel tocmai față de Cel a cărui bunătate de abia o descoperise! Spre deosebire de alte ființe, omul a trădat de la început. Pentru că, de la începutul începuturilor, când au simțit că tot ce însemna energie și căldură și viață, venea de la soare, răsfățându-se și căpătând puteri sub razele lui, toate ființele au recunoscut în soare zeitatea. Au recunoscut-o și nici acum nu s-au dezis. Priviți-le cum caută atingerea razei lui slabe în iarnă și cum folosesc zăpada rece ca să le reflecte această strălucire fierbinte. Priviți-le cum regenerează sub aceste raze primăvara, cum se desfată sub ele vara și cum se bucură de roadele care se împlinesc prin ele toamna. Un ritual întreg de celebrare a soarelui și de întremare cu energiile lui, de devenire sub impulsurile lui, de însușire a luminii lui, de recunoștință pentru binefacerile lui are loc pentru toate ființele de zeci și sute de mii de ani. Se repetă cu fidelitate de zeci și sute de mii de ani, manifestă fidelitatea lor de zeci și sute de mii de ani! Față de toate acestea, numai omul, prin infidelitatea lui, văzând că soarele îi dă totul și dacă îi mulțumește și dacă nu, a început de la o vreme să-și găsească alți zei de la care, adresându-le lor rugăciunile, să obțină, poate, și de la ei câte ceva!... Ăsta este omul: Vrea un „ce profit” de la oricine și de pe urma a orice; iar, pentru a-l obține, nu ține seama nici de fidelitate, nici de loialitate!
Câinii au rămas fideli soarelui. Priviți la ei cum se prosternează și stau în fața lui nemișcați, primind binecuvântarea de raze. Și, tocmai de asta, fiindcă i-au rămas fideli, comunicarea lor e mai temeinică și mai de folos rasei, pentru că organismul lor a învățat cum să recepționeze și cum să folosească fiecare dar de energie adus de razele în fața cărora rămân nemișcați, iar sufletele lor care știu ce bucurie le poate veni astfel, nici nu mai au nevoie de altceva. În vreme ce omul, în infidelitatea lui căutătoare de profit, tânjește și tânjește, dorește și dorește, dar tot nemulțumit rămâne. Până ce, nici dragostea de care e capabil, nu-i mai ajunge, infidelitatea făcându-l să caute mereu alta. 
Pentru că dragostea, în dezvoltarea teoriei căreia oamenii au obținut ceva succese, îți pune problema de alegere; iar alegerea unei direcții noi presupune, în egală măsură, și infidelitatea față de cea pe care te-ai aflat.
Pe când în fidelitate ești tu; tu carele ești fidel; și, cu asta ai spus tot.  Cred că, dezvoltând dragostea in detrimentul fidelității, temperamentul uman și-a pus amprenta labilității sale, a lipsei de fermitate, a neputinței de a pune bază totală pe ceea ce ar face el sau ceea ce ar fi în stare să facă. Așa a evoluat, așa a ajuns la a avea idealuri mari și, apoi, a și le trăda el însuși. Cum s-a întâmplat cu natura care l-a hrănit și, pe care, întâi a slăvit-o iar apoi a început s-o distrugă cerându-i mai mult. Cum s-a întâmplat cu religia față de care întâi și-a manifestat credința și apoi a început să păcătuiască. Sau cum s-a întâmplat cu cavalerismul epocii romantice și cu fairplay-ul de mai târziu, pe care le-au cultivat mândrindu-se, iar apoi le-au păstrat de fațadă spre a le batjocori lovind pe la spate... Și, bine înțeles, cum s-a întâmplat și cu democrația!... Democrația în care a crezut și a sperat, pentru care a fost în stare să moară iar, apoi, tot el a fost cel care a trădat-o, a diminuat-o, a înșelat-o, a renunțat la ea; iar acum tot el o plânge și o caută. Dar o caută în alte direcții decât cele în care o aflase pe vremea când lupta entuziast pentru ea, pe vremea când  era romantic și afirma cele mai frumoase idealuri democratice, pe vremea când era în stare să ridice democrației temple și să se sacrifice, iar statele cele mai civilizate ale lumii ajunseseră să fie demne și cu fruntea sus, mândre de modul în care reușiseră să-și  construiască instituțiile democratice și să impună autoritatea lor, mândre și foarte categorice în desprinderea de celelalte state care nu erau în stare să aplice toate  prevederile democratice și de neconvins în iertarea celor pe care îi considerau dușmanii democrației. Ce vremuri mărețe, câtă demnitate umană, ce înflorire umanistă ducând chiar și la sacrificii de luptă pentru înfrângerea celor care își mai permiteau, între granițele lor, să nesocotească nevoia de democrație a omenirii!... Două războaie mondiale s-au terminat cu mari sacrificii, dar cu cuceriri de nezdruncinat în avansarea omenirii pe direcția democratică!
Iar astăzi, la abia o jumătate de veac de la aceste sacrificii mondiale pentru triumful democrației, în abia al treilea deceniu de la terminarea războiului rece cu totalitarismul comunist, să se ajungă la a nu mai conta deloc principiile, să ne ascundem sub masca „relațiilor pragmatice” între toate statele (zi „averile” sau „hoțiile”) lumii, să nu ne fie rușine că suntem pateneri de afaceri cu criminali sau teroriști, să ne facem că nu știm ce teroare e în țările dictatorilor cărora le strângem mâna pentru „bune relații internaționale”?!... Liderii țărilor care au pretenția a se numi marile democrații ale lumii, stau bot în bot cu dictatori feroci, discutând tranzacții financiare fără a pomeni un cuvințel despre drepturile omului. Ca să nu mai vorbim de acceptarea perfidiei dictatorilor ascunși în spatele unor aparențe așa zis diplomatice, cum ar fi organizarea alegerilor la o populație pe care o terorizează și o manipulează prin cele mai antidemocratice mijloace totalitare, sau de acceptarea necondiționată în tranzacții pretins democratic-capitaliste, a capitalurilor care au fost stoarse dictatorial. Ba unii chiar mai aplaudă și felicită „succesul în alegeri” al dictatorilor care fac ceea ce a început să se denumească în omenire „rocada rusă”!.. Democrația devine o chestiune din ce în ce mai formală, de afișaj exterior sau de rugăciune spusă papagalicește, fără nici o rezonanță sufletească înspre cel căruia o adresezi, iar fondul lucrurilor, nu numai că nu acordă nici o atenție vreunei convingeri politice, nu numai că dezice orice comentariu despre programele interne de guvernare, nu numai că sfidează pe oricine mai crede în ceva; dar se transformă rapid și pe față într-o dictatură financiară unde nici nu contează de unde provin sau cui aparțin capitalurile. Important este doar să fie cât mai puțini, ducând la o concentrare cât mai înrăită a puterii...
De n-ar fi câinii, unul ca mine ar muri de disperare strigându-și în deșert chemările. Sau ar muri cu ei de gât!... Da, trebuie să mărturisesc lucrul acesta: Uneori, când îi văd cât de perfizi și de trădători de idealuri sunt, mi se încețoșează mintea și-mi vine să pun o bombă să-i arunc pe toți în aer!... Cu asemenea viclenii lipsite de principii, puse numai pe profit și pe escaladarea puterii, nu e de mirare că tocmai omul normal e cel care se țicnește.
Norocul, așa cum spuneam, cu câinii! Cu toate că mi-e greu să concep o asemenea ruptură, mai am o șansă: Să mă conving că omenirea cu toate contorsiunile ei e o problemă moartă. S-o consider, măcar pentru binele meu, definitiv înmormântată și, fără a mă mai gândi la ceea ce am de regretat, să-mi trăiesc bucuriile de care mai am parte, printre cei care mi-au înțeles idealul și au știut să-l susțină. Ba l-au și dezvoltat, așa cum mie, ca om, nici nu-mi trecea prin cap. L-au dezvoltat afirmând valorile fidelității, ale loialității, ale curajului specific canin...  Acum îmi dau seama că dragostea, pe calea căreia omenirea ar fi putut să pășească frumos, nu e o soluție. Sau, mă rog: Nu mai e o soluție din clipa în care, superficiala, fățarnica, vicleana ființă omenească, spre plăcerea sa, bine-nțeles, dezvoltând dragostea în detrimentul fidelității, nu a mai fost în stare să fie consecventă nici în dragoste. Nu mai este nimic de făcut cu o ființă care și-a iubit Creatorul doar în măsura în care avea speranța că i-ar mai putea cere câte ceva. L-a iubit numai pentru a-i cere averi, sau puteri, sau deșarte plăceri omenești; dar, de înțeles, nu a tins niciodată să-L înțeleagă; de asemuit, nu a tins niciodată să I se asemuie. A dat din cap cu supușenie sperând la alte avantaje, dar n-a fost în stare să fie fidel unei asemenea idei mărețe. Ca dovadă că atunci când Tatălui ceresc i s-a făcut milă de prea marea îndepărtare în care se pierdea omul cu urmași din ce în ce mai înrăiți, când și-a trimis Fiul să-i salveze, ei l-au omorăt!... I-a iertat și Fiul, de acolo, de la înălțimea pe care îl crucificaseră, spunându-le că se jertfește pentru iertarea lor. Dar degeaba: Și-au făcut semn sfințit din cruce, ca să aibă mai târziu ce trăda în instinctul lor de infidelitate. Nu... nu; cert lucru, omul nu este cea mai reușită făptură și nici nu va putea ajunge vreodată, din pricina tarelor care prea evident îl marchează...
Așa îmi spun, încurajându-mă să fac odată ruptura; să mă dezic de ceea ce e de dezis și, cât mai am de trăit, să mă bucur de faptul că s-au găsit ființe la care să fiu înțeles. Vorbele lui Leo, fâlfâiau triumfător pe lângă urechile mele:
-Curajul ni l-am dovedit! Fidelitatea pentru construcția politică pe care o avem de înfăptuit este valoarea în care, crezând funciar, neamul nostru este recunoscut astăzi cu toate aspirațiile lui! Iar loialitatea e cea mai mare valoare canină și prima cu care, prin comportamentul nostru, vom ajunge să ne impunem printre cei ce ne-au primit în organizațiile democratice internaționale  și să o impunem celor cu care vom colabora, ajungând să cooperăm respectându-ne. Prin consecvența noastră, dintr-o valoare abandonată tot mai mult de omenire, loialitatea va reajunge, nu numai la recunoașterea pe care o merită, ci va ajunge a se dovedi un element important de salvare a lumii de la decădere!...
Asta, mai ales, mă ungea pe suflet - sufletul meu atâta vreme torturat în acel pat procustian în care propagandiștii marxisti ne împingeau și ne îndesau tinerețea celor care am fi avut înclinația de a gândi filosofic. Asta îmi dădea satisfacție la sfîrșitul vieții mele de gândire, de meditație asupra unor probleme existențiale și conturare a unor direcții întru rezolvarea lor: Satisfacția că, oricât de brutal și de necorespunzător secolului al douăzecilea - care urmase  celor două secole ale marilor gânditori moderni, așa că prăbușirea era mai mare - fusese episodul puterilor absolute, dictatoriale până la a spăla creierele și a se infiltra în conștiințele oamenilor pervertindu-le, el tot s-a prăbușit. Da; fiindcă artificialitatea soluțiilor și preceptelor ce se doreau impuse brutal ca gândire nu aveau puterea de a rezista vreodată în fața adevărului... Artificială, exportată în țări cu a căror istorie nu se putea armoniza în nici un fel, habotnicia priorității materialului dusă până la negarea a ceea ce este conștiință, adică exact ceea ce se poate ridica la ideal și moral, s-a prăbușit ne reușind să ridice decât un nor de praf care a poluat multă vreme sufletele oamenilor legându-i de meschinăria poftelor materiale și mânându-i să consume orice, oricât. Prin această reducere doar la poftele materiale, care se vede astăzi că le convine și altor politicieni, care au negat comunismul,  omenirea devine din ce în ce mai mult o turmă consumatoare care se mișcă doar pe direcțiile impuse de cei care produc în neștire spre turmentarea mulțimii pofticioase. Pentru că adevăratele soluții de salvare a lumii, ceea ce include și redresarea omenirii măcar până la a se feri de prăpastia pe marginea căreia a ajuns prin propriile-i impulsuri malefice, sunt tot cele morale. Tot cele capabile să formeze în lumea gânditoare un sistem de conștiință sănătos, un cadru de deziderate etice prin care gândirea să pună picioru-n prag stopând decăderea. Adică exact ceea ce nu-i interesează pe cei care se vor stăpânii lumii astăzi, continuând absurditatea împingerii spre pofte materiale a bolșevicilor de ieri!... Dezmembrarea omenirii în pofte făcute unui instinct apucător de masă, pe de o parte și satisfacțiile ascunse, mafiote, ale unora care se doresc elite ale puterii, înseamnă și îndobitocirea noastră, dar și pieirea lor. Pentru că, oricât devin ei de puternici, nu vor fi în stare niciodată să ajungă elite ale unei gândiri lucide... Acea cumpătare impusă sub deviza „un os de ros”, pentru a se putea porni redresarea morală prin fidelitate, loialitate și curaj, era însăși răzbunarea tinereților mele apăsate în forțarea spre credința abusurdă în bunurile materiale, ca și cum acestea ar fi un scop în sine și nu un mijloc, doar, în serviciul aducerii fiecărei persoane la un trai mai bun. 
Din acest motiv, sau și din acest motiv, nu mai simțeam dureroasă ruptura cu această lume a oamenilor. Pentru că oamenii sunt cei care au fost în stare de asemenea absurdități, cum ar fi dictatura asupra gândirii care, prin ea însăși, nu se poate dezvolta decât în libertate, ea fiind principala formă umană de manifestare a libertății. Ca să se dezvolte gândirea, primul lucru care trebuie săi fie limpede fiecărui gânditor, este faptul că nimeni nu gândește chiar ca el, că fiecare ființă umană sau gânditoare, reprezintă o persoană independentă și are personalitatea ei, distincțiile ei, caracteristicile ei, tocmai în asta constând frumusețea complexă a procesului de gândire în omenire. Fiecare persoană are adevărul ei, sau modul ei de a înțelege adevărul; și fiecare persoană trebuie înțeleasă de către celălalt într-un asemene sens, dacă vrea ca, la rându-i, să fie înțeles astfel. Numai așa se poate clădi o armonie între gânditorii lumii, care să se manifeste prin armonia contrucției unei lumi ce tinde spre perfecțiune. Pentru că perfecțiunea nu este ceva în sine; perfecțiunea înseamnă realizarea unei armonii cât mai depline între cele mai diferite idei produse de mintea omenească. Din păcate, exact cei care defectează mai mult gândind gogomănii, sunt mai obstinați pentru a le impune pe acestea ca adevăruri pentru alții. Așa au fost marxiștii care ne terorizau dacă nu acceptam absurditatea lor cu primatul materialului asupra moralului; așa sunt și pragmaticii cei de acum care, mai rău, vor să impună ceva ce nu sunt în stare nici ei să creadă, dar le aduce deocamdată beneficiile și puterea după care sunt ahtiați.

7
Până la urmă, am ajuns a considera firească participarea mea sufletească alături câinilor acelora entuziasmați de formularea de către Leo a unui program de politici morale atât de frumos și atât de evident salutar în condițiile de viață și de supraviețuire cu care se confruntă astăzi omenirea. De la hotărârea pentru sobrietate și chiar abținere față de poftele inutile, pe care și-o manifestau scandând deviza-cheie a cumpătării bine înțelese: „Un os de ros”, ca temei pentru dezvoltarea celorlalte deziderate morale, până la satisfacția aplauzelor ca o adevărată sărbătoare intelectuală celebrând formularea normelor superioare despre care vorbea Leo, eram totalmente de-al lor. Și-mi manifestam entuziasmul uralelor când logica argumentelor sale de dezvoltare a ajuns la  definirea acelui Nou Ev care va începe pe bazele unei asemenea morale,  simțindu-mă din ce în ce mai mult unul de al lor.
Cum să nu mă simt, când Leo reedita, de fapt – cu idei morale și mai avansate, recunosc – ceea ce, cu vreo cincisprezece ani în urmă, timp mult, foarte mult, în raportul lor de trăire de șapte ori mai rapidă, realizasem eu la noi, în Piața Universității de la noi, recunoscându-mi-se ideile ca necesare pentru perspectivele vieții de la noi. Atunci am atins culmea comunicării mele cu semenii mei. Și din punct de vedere tehnic, pentru că instalasem acele mari panouri de afișaj electronic ce asigurau comunicarea cât mai directă și mai apropiată, dar mai ales din punct de vedere sufletesc, în care apropierea era deplină, confirmând un ideal comun... Atunci eu, bătrânul belfer care mi-am ascuns gândirea ce s-ar fi voit liberă cufundându-mă în bibliotecile unde mai găseam și altceva decât literatură comunistă, am simțit că ajunsesem să mă pot exprima liber ca să mă pot face înțeles; și că mă pot face înțeles exprimându-mă liber. Am prins acel avânt care a durat câțiva ani și a avut succes tocmai printr-o învățătură către modestie și sobrietate, conducând la relații echitabile între oameni; o învățătură care făcea prozeliți și aducea votanți, cu toate că adversarii politici cam batjocoreau modestia noastră. Ei denumeau asta o filosofie păguboasă în epoca marilor lovituri financiare când oamenii se îmbogățeau rapid dând cu tifla altora. Pe mine nu mă deranja, atâta vreme cât aveam aderenți care credeau în această cale serioasă și modestă. Nici măcar batjocura adversarilor politici la adresa modestiei mele, nu mă prea deranja. Știam că nu eram cel mai grozav gânditor politic și nici nu mai speram să devin în câtă viață îmi rămăsese. Pentru că, pe jumătate, viața asta se irosise sub un regim dictatorial în care trebuise să țin capu-n nisip, ca struțul, scriind studii banale despre filosofii antici, care nu mai puteau deranja puterea comunistă; dar, ca să fie publicate, până și pe acestea, care tratau subiecte banale, despre niște trecute filosofii inofensive, le periau alții de urmele de admirație pentru ce nu trebuia admirat, rămase în gândirea mea confuză, cum o carcterizau oficialii vremii... Ei, și iată că ea s-a dovedit a nu fi confuză deloc, a avea impact cu oamenii atunci când aceștia au ajuns la o gândire liberă și, în felul acesta, cea de a doua parte a vieții mele, cu toate că nu mai aveam avântul pe care l-aș fi avut la tinerețe și eram conștient de tributul de lașitate pe care-l plătisem exact când eram mai în putere, mi-a adus asemenea satisfacții și m-a făcut să-mi simt un rost printre oamenii care îmbrățișau ideile mele. Ba, chiar,cred că am procedat la o guvernare bună atâta vreme cât am fost în coaliția de partide care o deținea. Cu toate că era o coaliție cam fragilă, obligat fiind să mă aliez cu partide lipsite de doctrină, improvizate după niște interese imediate și formate din oameni  pentru care statul nu era decât un instrument de la care politicienii trebuiau să storcă tot mai mult. Era normal să fi intrat în conflict și... Ma bine nu-mi mai amintesc!... Mă oblig să nu-mi mai amintesc pentru că, la o anumită vârstă, când nu mai poți să-ți spui nici măcar că ai vrea să iei lucrurile de la început, nu are nici un rost să zgândări trecutul numai pentru a te amărî... Nu pot să-mi iert însă faptul că, ăluia chelu care la început îmi făcea curte cu o modestie care de abia apoi s-a dovedit perfidă, nu i-am pus piciorul în prag atunci când a venit cu lozinca aceea de demagogie deșănțată spunând oamenilor că de acum încolo vor trăi bine, chiar foarte bine... Și asigurându-i de asta în vreme ce economia noastră nu avea nici un fel de acoperire pentru a susține așa ceva și numai calea unei hărnicii modeste, muncitoare, cumpătată-n consum și consecventă la produs cele necesare, era o cale viabilă. Nu i-am pus picioru-n prag și...
Am spus: Mă oblig să nu-mi mai amintesc. Mă consolez cu gândul că Leo a reușit, deci există-n univers un punct de sprijin pentru ideile mele, oricât de modeste ar fi ele. Pentru că, eu nu am pretenția de a fi original. Eu sunt un șobolan de bibliotecă ale cărui lecturi și idei acumulate au avut norocul să corespundă unor nevoi de eliberare și de găsire a căii naturale, în acea mișcare ce începuse la noi împotriva artificialității mincinoase a direcțiilor pe care dorea să le impună dictatura. Unii, care mă știau ca încăpățânat în studiu, care, mai mult din obtuzitate și din nepriceperea de a falsifica lucrurile decât din curaj, făceam surprize la ședințe trântind câte o ide care nu convenea, au venit atunci la mine șoptindu-mi acel „fă-te că lucrezi” care s-a auzit peste tot și, dând cep celor acumulate de mine, s-au trezit cu un discurs despre marile idealuri ale democrației cum nu se așteptau. Ei bine, discursul meu a entuziasmat niște oameni care nu mai auziseră, dar poate îndrăzniseră să viseze la asemenea idei... Au exultat și, în acest mod, m-am văzut lider politic, așa cum nici eu nu m-aș fi așteptat. Iar, din această surpriză în care nimeni nu s-ar fi așteptat la ce s-a întâmplat, soarta bună a făcut să se nască o mișcare liberă căreia i-am devenit lider. Repet: Cum nu mă așteptam; dar făcând prostia de a mă lua în serios. Cum să nu te iei în serios când vezi că se întâmplă ceva în care - chiar dacă n-ai îndrăznit s-o spui, iar când ai spus-o, era din prostie, din neștiința de a te disimula, de fapt, tu ai crezut?!... Eram lider; eram aplaudat; mi se cereau soluții... Pentru ca, până la urmă... până la urmă...
Nu: Am spus că nu mai vreau să-mi amintesc modul în care toate acestea au eșuat. Cum, treptat, demagogia ăluia cu „să trăim bine” a fost mai atractivă decât calculele mele sobre, realiste, învățate de la stoici; cum prostia omenească, sau tentațiile facile prin care e condamnat omul să-și plătească viclenia, a mușcat nada aceea falsă îndepărtându-se de la undița pe care eu le-o puneam goală-n mână, dându-le doar învățătura pescuitului... Nu mai vreau să-mi amintesc; nu mai vreau să aflu cum de-am fost abandonat pe drum!... Iar acum, chiar că nici nu mai am nevoie. Nu mi-a reușit mie, dar lui Leo i-a reușit!...
Nu-mi rămâne decât să mă bucur alături de el  și să fiu fericit că trăiesc în acestă epocă a comunicării când, indiferent de distanță, putem urmări orice eveniment în timpul său real, participând cât ne țin de mult trăirile noastre proprii, ca și cum am fi chiar acolo, la fața locului.
Și urmăresc, da, cu emoție modul cum Leo este ovaționat, purtat fiind pe spinările  admiratorilor săi canini. Purtat în frunte, fiindcă și el are acolo o coaliție pe care se bazează, dar față de ceilalți lideri cu care s-a aliat, primatul său e evident și prioritatea ideilor de filosofie politică îi aparține. Pe el, sunt convins că nu vor avea cum să-l abandoneze, deoarece câinii nu sunt aloiali și infideli cum îi face pe oameni viclenia. Ideile lui politice au căpătat statut național. O spun chiar aliații care se perindă la tribună confirmând consensul coaliției lor guvernamentale al căror liant sunt ideile pragmatice ale lui Leo. Toți liderii din jurul lui se perindă la tribună confirmând și declarându-se mândri de un asemenea program.
Printre aceștia, desigur că-mi atrage atenția acel câine cu pieptănătura smocurilor de păr trase peste calviție, pe care l-am cunoscut în orașul unde era primar și străduia să ne primească după cel mai înalt protocol. Dar protocol câinesc, fără să țină seama de sensibilitățile mele de om, chiar dacă el se lăuda tocmai cu calitatea de ocrotitor al ființelor umane și abuzase de banii pe care vedeta aia zulufată care lupta pentru protecția oamenilor i-a dat ca să le facă adăposturi acelor nefericiți bețivi decăzuți din rasa noastră... Se emancipase, avea o altfel de pieptănătură prin care-și trăgea blana dintr-o parte în alta, se comporta ca un adevărat demnitar de rang înalt depășindu-și vechile aroganțe de ștab local și se spunea că îi făcea plăcere a-și demonstra memoria bună, prin care câinii bagă la cap repede ținând minte tot, fiindcă putea rosti pe dinafară douăzeci de discursuri sau combina ocazional pasaje din ele. Combinat astfel, discursul lui părea cel mai substanțial, dar era numai cel mai lung.
Nu trebuie, însă, să fiu rău și să-mi manifest niște sentimente nesigure, produse doar la o singură întâlnire. Chiar dacă păreau discursuri învățate, frazele pe care le alegea erau dintre cele mai elogioase, cele noi, pe care le adăuga, reflectau lucrurile într-adevăr novatoare pe care le adusese Leo în viața lor, iar emoția de a vorbi despre realizările unei persoane pe care, într-adevăr, o admira, demonstra un entuziasm sincer:
-... Trebuie să recunoaștem aici că definirea și coagularea mișcării noastre patriotice, triumful ei asupra celor care profitau de vechea stare menținând țara în dependența care le dădea lor puteri aproape dictatoriale, se datorează fermității unor idei pe care Leo ni le-a adus și tot el ne-a învățat să fim consecvenți, mirosind din fașă tot ceea ce este antidemocratic.Tot Leo, cu înțelepciunea de a studia caracteristicile care conferă o anumită psihologie politică neamului nostru, a pus în valoare munca acelor institute de prognoză pentru politicile noului stat și, iată că, dintr-un teren arid, lucizi mereu, cunoscându-ne lungul botului, am pus în aplicare dezideratul „un os pentru fiecare”, asigurându-ne traiul decent pe care ni l-am dorit, în așa fel încât acuma să putem să ne lărgim dezideratul dorind să avem chiar oase mai multe... Din pricina aceasta, cu un asemenea gând de prosperitate, eu lansez în cinstea lui lozinca sub semnul căreia îl vom alege din nou, la alegerile prezidențiale care se apropie: SĂ AVEM OASE MULTE!...
Era un orator. Știa să incite și să obțină aplauze. Ridica toți câinii în două picioare și, chiar dacă Leo, modest, încerca să-i potolească și, înțelept, încerca să le taie pofta pentru mai multe oase, atrăgându-le atenția că încă nu se terminase vremea unui os de ros, entuziasmul era atât de mare încât chiar eu mă simțeam de partea mulțimii câinești care ovaționa și nu luam în considerație, decât ca formă de bun simț, încercarea lui Leo de a pune batista pe țambal, de a pune pedală unei dorințe, poate, prea mari, la care nu voia să se angajeze.
Eu fremătam împreună cu mulțimea poporului câinesc animată de modul convingător al celui care încă se afla la tribună dirijând aplauzele spre locul unde, covârșit de modestie, stătea Leo. Fremătam și nu-mi mai păsa ce se întâmpla aici, la mine. Eu eram cu sufletul acolo.
Asta a făcut ca să nu mă afecteze cu nimic noul bobârnac pe care l-am primit în acele zile: Prin niște manevre administrative, funcția de  director general al grupului acelor institute de studii politice și de prognoză pe care le fondasem și care îmi rămăsese când m-am văzut nevoit să ies din politică, se desființa din anumite rațiuni bugetare. Mie lăsându-mi-se doar un titlu onorific așa, de fațadă. Dar, de fapt, ce mai conta asta când demagogul nostru cu „trăitul bine” voia acum să schimbe și Constituția?!... Nu-i mai ajungeau libertățile din Constituția asta și voia alta!... Era ceva ascuns, perfid, o manipulare care mă scârbea prin nesinceritatea ei. Se făcuseră și până atunci destule  încercări de a se lua măsuri legislative contradictorii prevederilor constituționale, care nu aveau alt scop decât să asigure pentru anumite persoane unele drepturi antidemocratice, făcând din alegeri și din tot sistemul electoral un simplu paravan pentru continuarea unor dictaturi asiatice ivite tot din cinica teorie a produselor materiale, pentru simplul fapt al puterii celui ce-mparte aceste produse de a-i manipula pe cei ce poftesc la ele. Putere care, din vechile republici ale „măreței uniuni” ce ne-a terorizat în secolul trecut, trece acum și la casele mai mari ale celor care biciuiesc civilizația de consum în unicul scop de a globaliza obsesia de „shopping” prin care ei, punând stăpânire pe bănuții fiecărei ființe, distrug sistematic independența acesteia.
Problema dependenței economice decurgând din decăderea morală este de multă vreme limpezită pentru mine. Idiotizarea materialistă din comunism a fost doar începutul: O inoculare de prostie egoistă care a grăbit accentuările din firea coruptă a omului... Economicul nu determină moralul; economicul determină producerea de tentații. Iar tentațiile te îndepărteză de fidelitatea față de idei și față de semeni. Tentațiile astea consumiste care abrutizează omul în pofte, îi fac pe diriguitorii secreți ai finanțelor modiale să facă jocuri asemănătoare cu dictatorii staliniști. Dar demagogia asta nu mai ține pentru că economicul, ne fiind dirijat moral,  nu mai poate avea aceeași înflorire. Iar multele dedesubturi, cheltuieli secrete, redistribuiri de fonduri fără acoperire și centre de decizie economică învăluite-n mister care produc crizele, le demască tot mai mult lipsa de morală cu care vor să încalece omenirea. Sfidarea eticii și amoralitatea, asta a preluat dominația financiară din politicile așa-zis marxist-leniniste: Îndepărtarea omului de om care consacră lipsa de loialitate, ascunzișul, hoția, convingerea că un câștig bun vine numai din întrecerea în josnicii. Pentru ce? Pentru a se ajunge la populații formate din oameni care nu mai sunt uniți de vreo convingere, ci doar despărțiți de pofte egoiste. Acei oameni așa ziși fără Dumnezeu, abrutizați în dihonie și atât de însingurați încât poți face ce vrei cu ei. Chiar să-i și elimini; să-i convingi de necesitatea eutanasierii. S-a ajuns prea jos, oameni buni!... Decăderea, adevărata decădere e morală, nu materială. Din decăderea materială te ridici și-ntr-un an sau doi ești din nou altul. Împotriva decăderii morale luptă conștiințele benefice ale unor generații întregi și tot nu reușesc să dovedească răul pe care-l aduce lipsa de conștiință a celor dotați doar cu armele cinice ale puterii.
Tezele lui Leo despre curajul prin fidelitate și loialitate m-au convins, tocmai pentru că, prin infidelitatea și aloialitatea carecteristic umane, mi se confirmă toate relele. Nimic dintre cele ce vin din partea acestei omeniri nu mă mai poate afecta. Eu, prin ideile mele, mă realizez dincolo, la ei!

8
În felul acesta, blazându-mă pe de o parte dar păstrându-mi entuziasmul meditației lucide pe de alta, am ajuns la celălalt mare moment al lumii căreia îi devenisem  împătimit observator: alegerile. Noile alegeri cu noua campanie electorală care se pregătea în Republica Câinilor. Mandatul glorios pe care-l dusese Leo ca președinte trebuia consolidat. Toată lumea se aștepta la un viitor program de guvernare și mai meticulos alcătuit pe elementele sigure ale construirii demnității câinești. Și chiar așa a fost. In plus, în Parlamentul care se întrunise special, el a venit cu o propunere care a uluit pe toată lumea. O propunere pe cât de neașteptată în ascensiunea spre care mergeau lucrurile conduse de el, pe atât de uluitoare ca putere de decizie obiectivă și dezinteresată în slujba unui ideal.
I-a uluit această propunere pe toți parlamentarii. Întâi șocând, dar apoi încântând și punând pe oricine pe gânduri prin frumusețea logicii ei. Punând pe gânduri și participanții la acea adunare dar și pe cei care o urmăreau în trasmisii. Adică uimind prin adevărul pe care îl exprima și, care, cu toate că alte categorii de sentimente, cum ar fi dragostea, sau admirația, sau sentimentalismul,  ar fi impus o intenție de contestare, rațiunea profundă pe care se baza nu numai că nu-ți permitea să faci aceasta, ci te obliga s-o înțelegi, să-i dai dreptate și, până la urmă, chiar să-ți dai seama că numai așa e bine; numai astfel se pășește ferm pe calea cea dreaptă.
Pentru că Leo i-a anunțat solemn că el și-a terminat mandatul și le propune să se stabilească alte candidaturi, să vină alți oameni în fruntea țării, să se creeze cadrul acela generos în care să fie promovați mereu noi conducători.
Uimiti, toți au strigat la început că nu se poate.
Apoi au zis că Leo vrea să-i pună la încercare, sau că testează terenul pentru o nouă candidatură și încearcă să vadă cât de mare îi este adeziunea electoratului...
Apoi, văzându-l cum perseverează  și vorbește despre decizia sa ca despre un act bine gândit și pus în corelație cu toate preceptele democratice pe care străduiseră până atunci să le pună în aplicare, au protestat sau chiar s-au alarmat refuzând gândul că s-ar putea întâmpla așa ceva.
Apoi, dându-și seama că era o mare doză de adevăr, dar tot ne crezând, s-au întrebat ce anunume l-o fi determinat să ia o asemenea hotărâre. Și, indiferent de încrederea pe care ar fi avut-o în el, tot au căutat să vadă dacă nu e vreun alt joc in spatele unei asemenea decizii.
Apoi, ne având cum să găsească răspunsuri la asemenea întrebări, au dat vina pe vreo stare sufletească în care se afla candidatul lor preferat, de care erau mulțumiți și ar fi vrut să-l mai aleagă. Au încercat să afle problemele de care trebuiau să-l elibereze și, cu dragoste, ascultând argumentările lui întrutotul convingătoare, tot nu au vrut să se convingă. Au insistat și au tot insistat căutând depășirea momentului psihologic care credeau că determina hotărârea lui.
Până când si-au dat  seama ca propunerea asta venea dintr-un funciar respect față de tot ce făcuse Leo și până atunci. Care nu-l lăsa să fie altfel. Care nu-i permitea să fie altfel. Care-l obliga sa facă acest gest, numai astfel consolidând  doctrina democrației reale în numele căreia ajunsese lider.
 Au protestat, au intrebat, s-au agitat s-au contrariat. Dar în loc să-l convingă pe el, se convingeau ei de noblețea propunerii pe care o făcea Leo, de faptul că valorile lor canine îi obligau la fidelitate față de asemenea  principii. Si încercările de a-l convinge au eșuat treptat. Câinii rămâneau tot mai plini de admirație, unii începând să dea dreptate logicii lui; rosteau cuvinte de respect la adresa unei asemenea gândiri neclintite în cinstea față de primatul valorilor democratice, începând a înțelege ce spunea Leo prin ideea de neclintire de la „devotamentul pentru ideile unei democrații adevărate”.
Toate argumentele logice conduceau spre înțelegerea acestui devotament, care, așa cum le spunea Leo, trebuia să fie mai important decât oricare sentiment subiectiv: Și acela că ți-ar plăcea să mai conduci și acela că iubești acest tip de conducător. N-au mai avut altă cale decât să-l roage să rămână. Pentru că încă îl doreau sincer pe Leo, chiar dacă acesta, plin de conștiința răspunderii sale pentru o asemenea hotărâre, în finalul acelui discurs cuprinzător și la obiect, a anunțat că nu mai candidează.
-Dar, nu se poate, nu se poate!... - strigau cu toții uimiți.
Cu tact, și ne ascunzând grija de a folosi un asemenea gest tocmai pentru a marca începutul de tradiție ferm democratică,  Leo le explica meticulos imperativul acestei hotărâri: Să se asigure continuitatea celei mai cinstite guvernări. 
- ...Gândiți-vă bine și veți vedea că se poate; ba, mai mult: E obligatoriu. Dacă vrem să ne respectăm principiile, să stăm cu fruntea sus și să creem o tradiție de la care să nu se mai abată nimeni, e obligatoriu!... Gestul meu nu are nimic superficial în el; vine de la tot ce-am învățat mai de preț despre democrație! – răspundea el precizând ca și cum mi-ar fi căutat prezența în mulțime: Am primit învățătură bună, temeinică; și nu am voie s-o trădez!...
- Dar nu trădezi nimic; cele mai limpezi prevederi constituționale democratice prevăd dreptul la două legislaturi pentru orice candidat! – insista, mai tulburat decât toți ceilalți, aliatul său principal despre care am vorbit mai înainte, insistând la modul credincios: Nimeni nu are mai mult dreptul decât tine!
- L-am avut și mi-a fost satisfăcut, Samson, știi prea bine asta – răspundea Leo amintindu-mi numele aceluia; da, îmi aminteam de afișele campaniilor sale de primar înregistrate subliminal de privirea mea în acea agitată zi când fusesem acolo; „Samson – primarul beton” era pe acele afișe sloganul lui, profilându-i poziția patrupedă pe imaginile edilitare care doar le începuse - Știi prea bine, Samson, pentru că ai fost prim-ministru în toată această perioadă care nu e numai o legislatură, ci cuprinde încă mai bine de o jumătate de legislatură de mai înainte, când eu eram președinte provizoriu, iar guvernul era împuternicit provizoriu pentru organizarea tuturor formelor recunoașterii noastre ca stat independent.
- Dar nu sunt două legislaturi!
- Samson, numără bine, Samson; nici una singură nu este, mai sunt vreo câteva săptămâni diferență; doar n-o să facem alegeri speciale pentru ele!
- Nu sunt doar câteva săptămâni; trebuie să numărăm din momentul în care intră în vigoare constituția care a prevăzut cele două mandate; e o problemă de drept: nici o lege nu se aplică retroactiv.
- E o problemă de drept, da – îl văzui pe Leo, parcă îmbătrânit, vorbind cu înțelepciune – O problemă din aceea de drept pe care avocații oamenilor o întorc pe toate fețele până când o fac pierdută și te trezești cu o sentință care indignează pe toată lumea!...
-Litera legii arată că e mai mult! – protestă Samson provocându-l.
- Ai dreptate. Dar pe noi ne interesează spiritul legii!... Litera legii e o șmecherie omenească prin  care, de multe ori, se încalcă spiritul legii!...  La asemenea practici, prin asemenea sofisme și tertipuri care sfidează adevărul și instaurează prin minciună puteri mafiote, vreți să recurgem?... Sau ne continuăm realizarea dorinței de a pune cu demnitate bazele unei adevărate democrații?!...
- Dar ce, democrația nu tot prin lege se aplică? – întrebă Samson destul de morocănos, ca să trezească la Leo cine știe ce reacții...
Spun eu asta cu modestie, ca să nu-mi permit să cred că a trezit în el exact ce deprinsese mai bun de la mine. Exact ce mă rodea pe mine; ce-mi chinuia  sufletul printre perfidiile omenești care inventaseră metode de eludare a legii și se învățaseră să plimbe legea în așa fel, prin ipoteze și interpretări ipocrite, până i se pierdea sensul... Da, cinica plăcere omenească este de a folosi legea numai pentru a o sfida. Cu cât sunt mai culți, oamenii devin mai perverși dând interpretări care de care mai ipocrite, numai pentru a spune cu cinism că aplică legea, exact atunci când reușesc să o înșele. Dar asta e doar una dintre trăsăturile vicleniei omenești; e știința deșartă de a aneantiza orice prevedere bună, numai și numai pentru ca minciuna să triumfe, numai și numai pentru ca infractorul să sfideze când se dovedește, nu nevinovat, ci de nepedepsit; iar judecătorul se uită în ochii celui nedreptățit, pretinzând că așa îi poruncește legea... Toată viața m-am lovit de aceste viclenii și am făcut prostia să le disprețuiesc, în loc să le ucid. În ce spunea Leo, era glasul meu și experiența mea întristătoare.  Ca și mine, ca un om lovit la tot pasul de perfidia invocării legii, el nu se mai stăpâni:
-Da, dar nu prin legea aia pe care poți so-ntorci în toate felurile până găsești modul în care îți convine ție sau convine unor interese viclene!... Nu trebuie să ne molipsim de la ei căutând litera care ne convine, ci trebuie să respectăm spiritul; am spus asta de prima dată: Nu de la vicleniile lor; nu de la perfidiile lor; nu de la convingerea lor nefastă că reaua intenție poate să triumfe!... – Îl vedeam cum se ambala într-un sens bun; adică liniștindu-se, înseninându-se de gândurile bune pe care le comunica unor minți de care era sigur că-l înțeleg: Câinii mei buni – le spuse -  eu nu sunt nici absurd, nici extremist; sunt doar un soldat în apărarea valorilor câinești și vă sunt recunoscător pentru că m-ați înțeles întotdeauna, așa cum vă sunt recunoscător că până acuma m-ați ales și vă voi fi recunoscător dacă veți înțelege de ce, de acum înainte, va trebui să-i alegeți pe alții... Avem multe lucruri bune învățate de la oameni și încă multe lucruri pe care le putem învăța. Dar de relele lor, tocmai fiindcă sunt un dat obiectiv pentru care nu-i învinuim, trebuie să ne ferim!... Pentru că, numai ferindu-ne noi, poate că vom ajunge să-i salvăm și pe ei!... Avem istoria senatorilor romani, cei care au creat din „Rei publicae” – ceea ce înseamnă treburile publice, ale comunității - termenul de „Republică”. Republica era condusă de Senat. Senatorii erau trimiși la Roma de acolo, din obștile lor, pentru o legislatură; iar, după ce-și terminau mandatul se întorceau la coarnele plugului. Și se lăudau cu asta; se lăudau că n-au uitat să are!... Au existat, de asemenea, religii în care, la un moment dat, marele preot era sacrificat; trebuia să se retragă, tocmai ca să nu prindă prea multă putere lumească... Există Parlamentul englez, care de sute de ani își păstrează neștirbite regulamentele, tocmai pentru că ei au inventat parlamentarismul ca formă a garanțiilor cetățenești. Există  democrații în care, ca să candidezi, trebuie să faci dovada unui anumit venit; și asta nu ca să se aleagă cei bogați, ci ca să garantezi că pui acel venit la bătaie pentru cheltuielile conducerii; adică dai tu, fără să-ți permiți să iei sub nici o formă bani de la alegători... Avem, mai dur, chiar bănuiala că un legământ secret american prevede sacrificarea acelor președinți care, prin meritele lor, devin atât de populari încât ar provoca riscul de a fi votați și a treia oară!... Ei bine, americanii s-au jurat și au ținut cu dinții de acest legământ. Au făcut o singură excepție, în vreme de război. În felul acesta exemplul democrației lor e sfânt, ajungând la această poveste în care eu cred: Hotărârea secretă prin care au ieșit din scenă ne deranjând democrația americană nici Lincoln, nici Kennedy. Ca o lege nescrisă de asasinare a celor pe care, din entuziasm, lumea i-ar alege a treia oară. Oricât de merituoși ar fi, s-au jurat americanii aceia care voiau stabilitatea statului lor democratic, dacă prezintă acest risc, ajungem până la actul final. Pentru că principiul democrației e mai presus!
Cum, pe de altă parte, avem și exemplul demagogic al aproape tuturor revoluțiilor europene care și-au ales lideri ce s-au proclamat repede împărați; avem exemplul lui Hitler care a venit la putere prin alegeri parlamentare libere, avem exemplul farselor de alegeri din toate țările pe care le mânjește dictatura internă sau externă. Avem, da, avem exemplele anarhiei care se autodistruge provocând alte anarhii, numai pentru a da unora prilejul de a pescui în ape tulburi. Mistificarea legii prin litera ei nu înseamnă nimic altceva decât transformarea statului de drept într-un schelet de legi pe care, apoi, orice mistificator ajuns la putere îl îmbracă cum vrea. Uitati-vă în unele state unde, ne mai putând fi un singur dictator, sunt doi schimbându-și între ei posturile, ca să pretindă că sunt aleși. Dacă tindem să ajungem la un nou ev conform moralei noastre, atunci nu avem dreptul de a ne juca. Eu nu mă încăpățânez. Eu fac acest gest pentru că am condus aproape două legislaturi și, din acest punct de vedere mi-am terminat drepturile. Eu respect acest principiu primul, pentru ca să-i oblig pe cei ce vor urma să respecte pentru totdeauna!... Pentru ca să asigur democrației noastre o limpezime de cristal, bazată pe vigilența absolută. Orice posibilitate de interpretare lăsată acuma, va fi un mijloc pentru forțarea adevărului în viitor. Deci, pentru decăderea al cărui tablou îl avem evident în jurul nostru. Vreți să ajungem acolo?!...
- Nuuu! – se auziră vocile care constituiau ecoul vorbelor lui și, mai ales, ale trăirii sincere pe care ele o comunicau – Nuuu!... Niciodatăăă!
Și m-am trezit și eu, deodată, strigând aici, în această altă parte a lumii:
-Niciodată!... Nici odată!... Nici o datăăă!...
Aici, în această altă parte a lumii, în care acumulasem tot amarul meu față de asemenea practici care, distrugătoare de morală fiind, duceau la continua degradare umană de care mă simțeam înconjurat. „Niciodată!... Nici odată!... Nici o dată!”... strigam eu din toate puterile mele, ca și cum asta m-ar fi putut salva.  Și nici măcar n-am fost atent când Leo mi-a făcut elogiul. Mi-au povestit a doua zi, alții, care urmăriseră și ei transmiterea evenimentului. Mi-au povesti cu lux de amănunte, fiecare, după modul omenesc în care a putut fi impresionat. Unii vorbind mai mult despre lovitura de teatru, alții despre impresionantul exemplu canin exact când în țările marilor dictaturi omenești praful în ochi este aruncat pe față, iar alții căutând încă vreo explicație ascunsă, așa cum, în înțelepciunea lor, câinii renunțaseră de mai înainte. Până la urmă, am făcut rost de înregistrarea transmisiei și am văzut exact. Convins că ei vor înțelege ce reprezentam eu, Leo  spunea, nici mai mult nici mai puțin: 
-Maestrul meu, care știu că acum mă urmărește, mă va felicita si mă va îmbrățișa. O fac pentru a consolida tradițiile democratice ale acestei țari stabilind de la început caracterul trecător al puterii și caracterul permanent, peren, atotputernic, numai și numai al democrației prin pricipiile ei de aur. Dar o fac și pentru că el, acolo, în omenire, știu cât suferă văzând cum unii demagogi, ambițioși ai puterii, devin dictatori mistificând principiul electoral al dreptului la candidatură și abia apoi numărând voturile ca să pară democrați. L-am văzut cum suferea de câte ori trăiam o asemenea trădare; și nu vreau să-l dezamăgesc. Vreau să-i arăt că aici, la noi, se respectă ceea ce a visat el ca principiu sfânt, garant al adevăratei democrații: Trecerea unei persoane, o singură dată, pe la frânele puterii! Va fi salutar pentru toată lumea, dacă demonstrăm că acest deziderat se poate realiza!...
De fapt, luat de valul de acolo, eu nu fusesem atent la cele ce mă priveau, tocmai pentru că în transmisia directă lucrurile începeau să se precipite, câinele acela important cu numele de Samson, demonstrându-se a fi cel mai greu de convins.
- ...E cea mai fireasca si cea mai cinstită cale prin care putem consolida principiile demnității noastre. Asta nu inseamnă o renunțare la mine ci, dimpotrivă!... Dacă suntem convinși că fiecare suntem reprezentați de ideile noastre, inseamnă că asta nu e decât o recunoaștere a continuității prin voi a persoanei mele, prin consolidarea principiilor pe care le-am stabilit împreună. Acestea trebuie să fie atât de bine consolidate, încât oricare dintre voi să le poată duce mai departe.
- Oricare?
- Da: Oricare; oricine!... Democrația e o problemă de conștiință colectivă, dragă Samson.
- Dar relațiile tale cu țara asta?
- Crezi că relațiile cu cineva sunt mai puternice dacă-l strângi la piept până îl sufoci?... Crezi că dictatorii care nu renunță la putere, mai au vreo legătură cu țara respectivă?... Eu mă retrag, tocmai ca să-mi păstrez neștirbite legăturile. Adevăratele legături, care se bazează pe respect și loialitate.
- Dar n-ai voie să gândești doar la relația ta cu țara!... Ai obligații față de noi!  Suntem atâția care ne-am făcut planuri pentru propria noastră carieră, susținându-te pe tine!... – spunea acela sincer, tocmai pentru că își dădea arama pe față referindu-se mai mult la acea idee de „ a candida oricine” care, afectându-i interesele, îl făcuse să nu se mai abțină - ...Am aplicat împreună deviza ta cu „un os de ros”, ne pregăteam ca, tot împreună, să venim acum  cu ideea mai multor oase, nu?...
Se simțea o anume tensiune-ntre ei.
-Vezi, dragă Samson, tocmai aici e problema: Eu nu cred că am și ajuns în etapa în care să putem face asemenea promisiuni.
- Atunci rămâi; fă-ți datoria de a ne duce până la capăt!
- E o hotărâre definitivă și vreau s-o încheiem frumos. Anunț ferm că, din respect pentru democrația pe care am construit-o împreună, eu nu mai candidez și mă întoc la rosturile mele, în cercetare. Să fiți convinși: Cu cât vom fi mai fermi astăzi, cu atât ne asigurăm mai trainic viitorul.
Ah, Leo; Leo al meu!... Dacă ar fi fost cu putință, aș fi zburat acolo, aș fi făcut un salt într-acolo, ca să-l îmbrățișez; ca să-l sărut; ca să-l strâng la piept!... Ca să-mi manifest nu numai dragostea, ci întregul sentiment de triumf pe care, bătrânețea mea jignită-ntr-una de toate cinicile trădări la care asistasem ucigându-mi momentele de speranță și dezamăgindu-mă tot mai tare în legătură cu capacitatea omului de a fi demn și just, acel sentiment de glorie a unei idei pe care nu mai speram să o văd afirmându-se, se întemeia, acolo, în adunarea unor bărbați fermi, hotărâți pentru un alt fel de guvernare a treburilor lumii. Exultam, mă fericeam că ajunsesem să trăiesc, în lumea asta care mă dezamăgise, un asemenea moment; și nici nu mai simțeam distanța dintre mine și ei.
Atunci s-a auzit un scheunat prelung, ca un vaier la lună.
Un scheunat prelung și penibil. Mai surprinzător, în penibilul lui, chiar decât gestul care îl provocase:
-Leooo, ho, ho,ho!... Pleci Leooo?... Ne părăsești, Leo, ho ho,ho...
Lovit de fermitatea gestului ca și, mai ales, de lipsa unui răspuns la acea exclamație iritată care-i scăpase auzind că că Leo nu-și permite vreo preferință; îngrijorat de faptul că Leo nu le va mai fi cap de afiș, dar nici nu-l propune pe el, ci lasă candidatura liberă, pentru oricine; refuzat și la intenția populistă de a promite mai multe oase, Samson nu se mai putuse stăpâni. Lipsit de orice bărbăție, jigodia bătrână făcuse o criză și, dându-se-n stambă, incepuse să plângă.
-Leooo, ho, ho, ho!... De ce ne părăsești, Leo?!... De  ceeee...
Ca și cum asta-l durea pe el, ca și cum de asta-și chinuia privirea aia chiorâșă parcă străduindu-se să-și stoarcă lacrimile:
-De ce, Leo, de ceee?!...
- Pentru că acest mandat s-a terminat și trebuie să lăsăm locul altora.
Cu cât răspunsul lui Leo era mai ferm, însă, cu atât colții galbeni ai celuilalt își arătau mai mult încăpățânarea de a sta încleștați pe putere:
- Noi am promis populației mai multe oase!... – strigă el ne mai sfiindu-se să-și arate ostilitatea - ...Noi  nu putem să nu ne ținem promisiunea... Leo, mă doare, Leo... Mă doare dar nu mă voi lăsa... Eu... – își căuta cuvintele printre mârâituri încercând să le facă mai mieroase – Eu... Da... Eu te voi continua!... - Și, de unde mai înainte mârâise, dedodată se repezi drăgăstos îmbrățișându-l: Dacă tu pleci, Leo, eu am datoria să duc mai departe steagul tău!
Și-l îmbrățișă, îl îmbrățișă, făcându-se a nu auzi când Leo îi spunea de la obraz că nu e neapărată nevoie:
-Noi l-am ridicat; acum steagul îl poate duce oricine.
- Îl voi duce eu, Leo; îl voi duce eu! – striga Samson fericit, ne mai ascunzându-și cu nimic bucuria de a-i lua locul și, deodată îl scăpă din brațe ne mai dându-i atenție, ba chiar acoperindu-l ca să nu i se vadă gesturile negative, sburlindu-și părul și întinzând labele, ca să-i obtureze imaginea și să fie numai el văzut de adunarea către care acum striga, doar făcându-se că i se adresa lui Leo:...Voi duce steagul tău mai departe!... dacă tu pleci, mă văd obligat să candidez eu!... – zicea el dându-i pe la spate cu coada ca să-l îndepărteze - ... Câinii noștri buni, să ducem mai departe ceea ce am realizat împreună cu Leo!... Dacă el nu ne va mai conduce, trebuie să conducem noi în spiritul lui!... Numai așa îl vom cinsti și, prin ce-am înfăptuit cu el, vom reuși să ajungem la mai multe oase... La luptă, frații mei câini; să nu lăsăm să ne doboare durerea de a nu-l mai avea pe Leo!... Voi candida eu, tocmai ca să păstrez sus steagul lui Leo... Leo dragă - își aminti el că acela era, totuși acolo – Leo, fratele meu, iubitul meu frate de luptă, Leooo, ho,ho,ho,ho – îl îmbăloșă el continuând melodramatic plânsul acela hidos – nu avea grijă, suntem câinii tăi, fii tăi sufletești, și îți vom duce ideile înainteee!... Leooo, ho, ho, hooo!... – plângea el jalnic, pentru ca deodată să prindă un adevărat avânt teatral și, ridicându-se în două picioare, să vină chiar în față așezându-se pe locul de pe care se retrăsese Leo și, fluturându-și coada lățoasă, să schimbe tonul plângăreț în unul de tribun, să nu-i mai dea atenție celui pe care-l plânsese și, cu spatele la el, căutând doar spre cei care-l interesau de atunci înainte, rostind ca și cum s-ar fi proclamat - Cîinii mei buni, m-am hotărât: Situația e gravă și trebuie să o salveze cineva!... Mă voi sacrifica eu și, cu toate că nu sunt pregătit, voi intra în luptă!... Sper să nu vă dezamăgesc, câinii mei dragi!... Mesajul meu e clar: La oase!... La oaseee!... Laaa oaaaseee!... La cât mai multeee oaseee!...
Alegerile s-au desfășurat sub lozinca „Să aveți multe oase”, Leo a trecut într-o funcție decorativă, ca președinte al Academiei de Cercetări, iar câinele Samson a devenit cel de al doilea președinte al Republicii despre care, de atunci, nu am mai auzit mare lucru. Devenea, în mod banal, una dintre multele țări mici care se înglodau în datorii la mai marii care râvneau puterile lumii făcând-o pe generoșii sprijinitori ai popoarelor.  Pe care, de fapt, le-ar fi dorit împuținate ca să nu mai fie nevoie de atâta hrană..
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971