Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Mihai BERCA: AVENTURA BOBULUI DE GRÂU
CINE IMPULSIONEAZĂ HAOSULÎN CONTEMPORANEITATE ? - Adrian Botez: Bravada neruşinată, Viruşi ai haosului internaţional subliniaţi de presa străină: News Week despre modelul de afaceri al FMI, REALITATI CONSEMNATE DE ZIARUL „DAILY MAIL”, Acesti oameni josnici au condus si conduc lumea, Rockefeller si elita mondiala- Interviu cu Alfred Lambremont Webre - directorul Institutului pentru Cooperare in Spatiu (ICS)- PARTEA I
CINE IMPULSIONEAZĂ HAOSUL IN CONTEMPORANEITATE? - PARTEA II
CINE IMPULSIONEAZĂ HAOSUL IN CONTEMPORANEITATE? - PARTEA III
Delincvența haosului intern : DE LA STAREA GENERALĂ LA CE A ADUS „PUNCTUAL” BACALAUREATUL 2011 – articole de Adrian Majuru, acad.Florin Constantiniu, acad. Dinu C. Giurăscu, Ion Longin Popescu, Georgeta Resteman, Magdalena Albu, Adrian Botez, Viorfel Băetu, Daniel Roxin.
Delincvența haosului intern : DE LA STAREA GENERALĂ LA CE A ADUS „PUNCTUAL” BACALAUREATUL 2011 - continuare I
Delincvența haosului intern : DE LA STAREA GENERALĂ LA CE A ADUS „PUNCTUAL” BACALAUREATUL 2011 - continuare II
IN LOC DE CONCLUZII, O PĂRERE PRIVIND EVOLUȚIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI
EMINESCOLOGIA PRACTICATĂ CU PROFESIONALISM ȘI DĂRUIRE POETICĂ DE LUCIA OLARU NENATI
DIN NOU DESPRE FĂNUŞ: CUVINTE PENTRU FĂNUŞ NEAGU ŞI DESPRE VREMURILE NOASTRE, de Darie Novăceanu
ŞI TOT CĂTRE FĂNUŞ MĂ-NDREPT… de Corneliu Leu
ASTĂZI E ZIUA TA de Ramona Vintilă
O CARTE DESPRE VISUL ROMÂNILOR CĂ: „VIN AMERICANII”
CĂLĂUL LUI DRACULA A DEVENIT „DRACULA`S EXECUTIONER”
La femme même reine…
SOLUŢIA MERITOCRATICĂ
POEZIA ROMÂNĂ ÎN LIMBILE LUMII - OCTAVIAN GOGA ÎN VERSIUNEA FRANCEZĂ A LUI CONSTANTIN FROSIN
DAN LUPESCU LA 62 DE ANI
NOI APARITII EDITORIALE ALE AUTORILOR: Melania CUC, George BACIU, Stefan DORU DANCUS, Emil ISTOCESCU, Samson IANCU, Veronica STIR, Doina DRAGUT, Gheorghe Andrei NEAGU, Ion CATRINA, RECENZATE DE: Victor STIR, Daniel DEJANU, Ioamna STUPARU, Al. Florin TENE, Melania CUC, Georgeta NEDELCU, Tudor CICU, Veturia COLCEAG - Partea I
NOI APARIŢII EDITORIALE - Partea II
DISTINSUL POET DIMITRIE GRAMA PROPUNE O DEZBATERE PE TEMA RELIGIEI, A OMULUI MASINĂ ŞI A VIITORULUI OMENIRII
MOARTEA UMANISMULUI ATEU de Corneliu Drinovan
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
Partea II
Rubrica lui Ionut Caragea
SECUNDO TEMPO - DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - partea I
Rubrica lui Ioan Lilă
PAGINA A PATRA

ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALA

 

 OCTAVIAN GOGA ÎN VERSIUNEA FRANCEZĂ A LUI CONSTANTIN FROSIN

OCTAVIAN GOGA

 
UN RAMEAU A OSÉ, SUR LE TARD


N’auras-tu jamais pu regarder,
Quand le pâle automne vient ici-bas,
Dans un jardin désert, défeuillé,
Une branche qui tint bon et a osé
Fleurir enfin pour la seconde fois ?

Ton périple, alors, tu le décales
Pour te demander donc : quel mystère
Dissimulent à ta sagesse et voilent
Les frileux, transis de froid pétales,
Comme demain éteints, sans nulle lumière ?

Et si un doux attendrissement
A brisé dans tes yeux la moindre lueur,
Pendant que tu restes interrogeant,
A regarder cette fleur d’ornement,
As-tu compris quel est le pécheur ?  

C’est le rayon, qui à l’automne muet
Offre le spasme des régénérations,
Et auprès de la mort accablée
Instillera, d’un geste fort léger
Un peu du chant des résurrections…


 
NOUS AUTRES

Chez nous, de verts bois de sapin
Et bien des champs comme en soie,
Chez nous, volent tant de papillons
Mais tant de douleur là-bas.
Des rossignols viennent d’ailleurs
Nos doinas pour écouter,
Chez nous, abondent chansons et fleurs
Et des larmes en quantité…

Chez nous, dans le ciel, plus intense
Brille le soleil moult ancien,
Depuis que, dans nos propres parages,
Il se lève chez nous pour rien…
Chez nous, racontent juste la douleur
Les fourrés des hautes-futaies,
Le Mures charrie la douleur,
Comme les trois Cris, toutes pressées.

Chez nous, les femmes, tout en pleurant
Accroissent le fil du fuseau,
En embrassant leur douleur
Pleurent tant les pères que les jeunots.
Sous notre ciel comme plus attendri
La ronde est autrement douce,
Car nos chansons à nous jaillissent
Dans l’œil éploré de tous.

Les papillons sont plus timides
Quand volent au bleu horizon,
C’est la rosée perlant les roses
Qui forme de nos larmes le fond.
Les bois qui, à nous jumelés
Font frissonner leur propre sein,
Disent que c’est de larmes qu’est filé
Même l’Olt, le pauvre, si ancien…

On a un rêve inaccompli
Enfant issu des souffrances,
D’avoir tant souffert, ils sont morts
Nos ancêtres, notre ascendance…
De mémoire d’homme, de belle lurette,
En geignant de rudes passions,
Toute la vanité de ce rêve
On l’arrose de pleurs, d’émotions…

                                    Traduit en français par
                                      Constantin  FROSIN

 DAN LUPESCU LA 62 DE ANI

 Ruga lui BRÂNCUŞI
în faţa Coloanei – axis mundi


Ora et labora

Eu nu ştiu, Doamne, cine sânt
Dincolo de crucea din Cuvânt –
În Timp ori în afara lui
Cu umbra-mi bat în ceruri cui…

Ţâşnind spre matca Orion
În care veşnicia-şi are tron,
Pironul îndoielii îl tot sui
În cosmicul rădvan hai-hui…

Ci vine din văzduh Măiastra
Cu trup-elice din albastra
Genune a Duhului Sfânt
Din care mă-ntrupez şi cânt…

În Altair, pe Marte, pe Pământ
Îmi caut umbra – alter cânt –
Chipul dintâi să mi-l ascult
Mai sus de-al mumelor tumult…

În mugurii stării de taină –
Magică pălărie, haină –
Mă fac adesea nevăzut
Chiar mie însumi, crivăţ mut…

În Timp ori în afara lui,
Bolta galactică descui…
Sub curcubeul din Cuvânt,
Şti-voi, Hristoase, cine sânt ?...

De unde vin ? Încotro merg ?
Bour heraldic, inorog sau cerb,
Ţăruş de lacrimi, stâlp-clepsidră,
Furcă a infinirii, aură, absidă ?…

                DAN LUPESCU
Craiova, 3-4 iulie 2011

 
Cu naşterea atestată la 1 august 1949, în satul Sărbătoarea,  comuna Bucovăţ, judeţul Dolj, fiind Cel dintâi fiu al învăţătorilor Aurica şi Constantin I. Lupescu, apostoli ai satului Leamna de Sus, venirea pe lume a lui Dan Lupescu la 28 iulie din acel an a fost o adevărată sărbătoare care, după cum vedem, a durat cinci zile din sat până la centrul de comună unde s-a făcut înregistrarea de stare civilă
Studiile primare le-a făcut în satul Leamna de Sus, avându-l ca învăţător pe tatăl său, ctitorul de mai târziu al Muzeului Sătesc din Bucovăţ; cele gimaziale şi liceale – la "Fraţii Buzeşti", Craiova, mentor fiindu-i prof. Marian Barbu; cele superioare –  cursuri temeinice, de zi, cu durata de 5 ani, la Universitatea din Craiova.
Debuturi în poezie: în presa cotidiană, la 7 aprilie 1968, în cotidianul craiovean "Înainte", după o corespondenţă încurajatoare cu Geo Dumitrescu şi Nina Cassian; în presa literară - "Ramuri", 1968 selectat de Mihai Duţescu); "Luceafărul", 1972 (girat de Cezar Baltag); editorial - în 1977, cu volumul "Lumina patriei" ("Exilul între muguri", titlul propus de autor, a fost respins de cenzură), Editura Scrisul Românesc, Craiova.
În ultimii doi ani de studenţie, 1971-1972, Dan Lupescu a fost redactor-şef al revistei "Cadran Universitar", editată de Uniunea Asociaţiilor Studenţilor din centrul universitar Craiova.
Niculae Stoian şi Nicolae Dan Fruntelată îl includ pe Dan Lupescu - alături de Mircea Florin Şandru, Marius Tupan, Mihai Dascal, Teodor Bulza, D.N.Zaharia, Constantin Pricop, Sorin Postolache, Ileana Colomieţ - în "Tabloul promoţiei 1972", pagină specială publicată în "Viaţa Studenţească", săptămânal al Uniunii Asociaţiilor Studenţilor din România.
Profesor de franceză in comuna Celaru, jurnalist la cotidianul "Înainte", Craiova. Fondator al ziarului "Cuvântul Libertăţii" la 1 februarie 1990 până la 30 noiembrie 1999, vicepreşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Director al Direcţiei Cultură, Culte, Patrimoniu a judeţului Dolj,  membru al: Societăţii Scriitorilor Olteni; Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru - Secţiunea Română; Ordinul Ziariştilor al U.Z.P., Ligii Scriitorilor din România; Membru fondator al fundaţiei "Scrisul Românesc" şi al Asociaţiei Culturale ProEuropa LAMURA..
Cărţi publicate: "Lumina patriei", poeme, 1977; "Inscripţii în azur", poeme, 1980; "Labirintul amiezii", poeme, 1983; "Răspântia de purpură", poeme, 1989; "Decembrie '89. Scenariul şi regia", carte interviu 1999; Ceas de taină cu BRÂNCUŞI, 2001; Ghepardul amurgului, poeme, 2004; Spiritul Olteniei. Pod peste himere. Holograme pentru Europa, vol. I şi vol. II, 2007.


 Cadoul nostru pentru poet sunt propriile sale versuri aşezate în imaginile universului lor    ( Apăsaţi aici)
                                                           VIA DOLOROSA şi Melania Cuc


Cunoscută pentru puterea de concentrare  pe perioade de creaţie scurte, Melania Cuc publică proză, poezie, tablete, recenzii, cu ritmicitatea profesionistei care este, fără să aibă vreo reţinere faţă de vreunul dintre domeniile amintite. Citind un text al scriitoarei, lectorul intră în ritmul insurgent care mobilizează, antrenează, dând viaţă în jur, organizând în mod specific universul din jurul poemului, povestirii etc.

Via Dolorosa”, recentul volum apărut la Editura “Nico” din Târgu-Mureş, pare venit dintr-o răsuflare, într-atât e de unitar stilistic şi ca manieră de transpunere a stării de graţie în forma scrisă. Diversitatea temelor abordate convoacă o plajă largă de trăiri ca într-un atlas al stărilor personale naturale sau a celor pe care autoarea le inventează cu o aplicaţie care a scăpat multora până la volumul prezent, care o reprezintă plenar. Aproape fiecare poezie are un nucleu generativ epic care devine “centrul de coagulare” al textului şi deopotrivă “osatura” construcţiei poetice. Ajunsă la cel mai înalt punct al epurei perioadei sale de creaţie, autoarea a dat o carte având cea mai importantă coordonată: ineditul, faptul de a fi cu totul proaspătă, fără locuri comune, fără gânduri şi structuri previzibile.

Materia textuală se desfăşoară în poem, a poemelor în carte, cu o continuitate şi dinamicitate amintind de dicteu, de scrierea sub o inspiraţie atât de prodigioasă, încât poemul pare transmis autoarei de o voce care poate fi a daimonului sau a îngerului. Fiecare poem povestind ceva aduce în text condiţia umană, astfel că la nivelul întregii cărţi sunt colectate stările umanului cu relevanţă pentru existenţa adesea nostalgică, insistând asupra tristeţii cu sugestii metafizice. “Via Dolorosa” spune: “Despre cum / A înflorit bumbacul / Cântă trubadurii ferecaţi în cuşca bestiei / Cu sângele-n spumă. Arena de luptă este tixită cu mame şi / Cu prunci înfăşaţi în flori de hârtie. / Poporul invocă din rărunchi şi din buze / Dreptul la fericire. / Mai departe-i Păcatul.” Poemele au deopotrivă un inedit, cum de pildă, “Îngerii îmi vând şofran”, şi un firesc (“Bine ai venit, surioară!”), poezia nefiind căutată în formulări cu “ştaif”, prăfuite, ci adesea în cotidian, în firesc. Melania Cuc caută poezia tocmai în viaţă şi de aici sporul de credibilitate pe care textul îl dobândeşte.

Această carte, cea mai bună a Melaniei Cuc, demonstrează capacitatea autoarei de a se reinventa ca scriitoare, venind înaintea cititorilor cu o formă total nouă faţă de cele din cărţile anterioare, puterea de a se schimba de la o carte la alt fiind tocmai marea virtute a adevăratului scriitor.

                                                                                                                                       Victor Stir

 



       
„ÎN VESTIARUL INIMII„ , de George Baciu – o bijuterie de carte pentru
                                                   sufletul  cititorilor...(I)

              De „Ziua Eminescului”, cea înmiresmată cu parfumul florilor de tei, am primit cu autograf de suflet, de la poetul George Baciu, o bijuterie de carte, semnificativ botezată „În vestiarul inimii” (Ed. „Tiparg”, Geamăna, 2011). Scriitor multilateral şi personaj luminos al vieţii noastre culturale, G. Baciu s-a impus mai întâi ca prozator, apoi s-a afirmat spectaculos ca poet. Conduce cu succes revista „Pietrele Doamnei”, în care scrie permanent tablete literare şi eseuri, colaborează la multe alte ziare şi reviste, iată, demonstrează că poetul domnişean se află într-o permanentă stare de veghe şi acţiune.
    În ultima vreme, poetul îşi deschide sufletul spre public printr-o nouă carte, îmbogăţită substanţial, cu poeme, lieduri şi confesiuni lirice, vitală hrană spirituală pentru o lume mai blândă şi mai suportabilă.
    Privesc cu încântare imaginea de pe prima copertă, care sugerează, parcă, zborul  ideilor, prin formă şi culoare, un zbor divin, pornit metaforic din „Vestiarul inimii” sale blânde, spre labirintul existenţial. În centrul imaginii se zbate „ca un ceasornic” de aur o inimioară cu aripi albe şi flăcări, străpunsă cu săgeţi de iubire din toate direcţiile şi înconjurată de steluţe argintii spre infinit... Pe un fundal roşiatic se zăresc falduri de lumini şi umbre, care sporesc misterul unei lumi încă necunoscute... O carte „încet gândită, gingaş cumpănită” (vorba lui Arghezi), ascunsă încă sub lacătul metaforei şi perdeaua simbolurilor lirice.
    Vrăjiţi de misterul poeziei, deschidem şi noi „vestiarul inimii”, unde descoperim că volumul este structurat în trei părţi: 1. În vestiarul inimii (48 de poezii, dintre care 16, proaspete); 2. Lieduri (18 preluate din „Gânduri...” şi 22, nou-nouţe) şi 3. Confesiuni (44 de perle meditative, inedite jocuri cu imaginaţia şi experienţa proprie). În toate aceste capitole constatăm o îmbucurătoare lărgire a universului său tematic, de la arta cuvântului, trecerea timpului, erosul, satul, dragostea maternă, istoria ş.a.până la o poezie vibrantă de emoţii divine.
    Prima impresie este fără îndoială aceea că poetul şi-a păstrat eleganţa şi sensibilitatea cunoscute din „Gânduri de la marginea lumii” (Ed.Rottarymond, Râmnicu-Vâlcea, 2010), o carte eveniment, pe care acad. Gh. Păun o recomandă cu autoritatea şi competenţa Domniei Sale: „(Des)involt şi temerar, căci poet e Baciul domnişan, cu carte-n regulă (...) solemn şi şturlubatic, îl prinde pe Eminescu de braţ, zâmbindu-i complice...”(Op.cit.p.5). Dacă în cartea amintită, ne punea pe gânduri cu „rugăciuni rostite către genunchi, nu către inimă”, în noua sa carte, mai generos cu „dorul de poezie”, G. Baciu ne invită chiar „În vestiarul inimii” sale, adică pe coordonatele sufleteşti, pentru a sădi în juru-i sămânţa binelui şi frumosului, pentru a medita profund la menirea artistului în societatea noastră. Poetul domnişan a învăţat, parcă, „ars poetica” de la marele poet german Novalis, care preciza că „Poezia este reprezentarea sufletului, care vindecă rănile deschise de raţiune, este corul din drama vieţii”(Novalis). Aşadar, Poetul inimii G. Baciu ne invită la raţiune şi meditaţii, la vindecare prin dialoguri lirice cu beneficiarii scrisului său: „ De din tine mi s-au clădit zilele/ ca o clipă ce n-are chip / peste care Dumnezeu şi-a aşezat oasele,/ nemurind-o” (De din tine,p.7). În dialog cu cititorul, poetul a descoperit plăcerea de a scrie o poezie a sentimentelor cu strategii de limbă exprimate metaforic: „De din tine mi-am ivit rostirea/ buzelor – două corăbii naufragiate/ pe ţărmul lutului tău, cu fiori de sirene/ şi dezmăţ de îmbrăţişări” (p.7). Preluând tehnica lui Nichita Stănescu, autorul „Gândurilor...” realizează o armonioasă concurenţă între „tăcerea necuvintelor ” şi arta cuvântului său liric. Cu un aer uşor enigmatic, el îşi defineşte mai bine timbrul poetic, într-un univers populat cu fapte, gânduri şi idei din propria filozofie, întemeiată pe raţiunea prezentului: „între noi faptele / şi pleoapa căzută a istoriei / peste mâinile întinse / căutând drumul” (Prezent, p.9).
    Pentru a defini însă natura artei sale, să pătrundem în universul poeziei care a dat şi titlul acestei cărţi: „În vestiarul inimii” //„Mă uit la tine anonim / şi mă povestesc. / Mai eram şi eu în preajmă, / prăfuit ca un ceas / din magazinul cu antichităţi, / numai duminica, / în vestiarul inimii” (p.5). Putem interpreta şi faptul că poetul a explicat titlul cărţii prin câteva idei poetice. Oricum, prin natura sa ardentă, Baciul domnişan îşi dezvăluie gândurile, uitându-se „anonim” şi povestind...Foloseşte însă verbul reflexiv „mă povestesc”, ceea ce sugerează intensitatea emoţională şi sentimentală a creaţiei sale artistice. Îşi expune sentimentele în anonimat, fără prea multă paradă. De fapt, Eul liric se vrea „anonim” într-o acţiune trainică, de sărbătoare a inimii („numai duminica”), pentru a semnala cadenţa de ceasornic a vibraţiilor lirice. Cu armele poeziei şi mai ales „cu necuvintele ne farmecă şi ne ştampilează memoria”(N. Stănescu, Respirări, p.174). Mesajul său liric, de o deschidere generoasă, oferă principiile şi normele fundamentale ale creaţiei baciene. De aceea, cred că poate fi considerată „ars poetica” volumului despre care vorbim. Nu întâmplător poezia este reluată şi pe ultima copertă, aşezată semnificativ sub privirile blajine din fotografia tânărului autor.
    George Baciu continuă mesajul liric tot sub masca metaforei, zornăindu-şi „tăcerea în clopotniţa buzelor” pentru a defini iubirea (sau iubita, care poate fi chiar poezia...) în mod surprinzător: „Ea era părul de lângă fereastra lumii mele, / bătrân, aplecat spre răsărit, / devastat din când în când de copiii vecinului de Rai” (Portret, p.6). Înţelegem că procesul creaţiei este deosebit de anevoios şi presupune un „suspin de fiecare pântec / însămânţat pe muchia de lut / a rădăcinii”(p.6). În viziunea poetului, uneori, poezia este o armă spirituală de sacrificiu „ca o cruce strivită de lehuzia / Mariei, înainte de facere”(p.6), ca o rugăciune pentru cititori şi chiar o formă de nemurire...
    Din noul volum aş putea remarca şi alte poezii care m-au încântat prin frumuseţea metaforelor şi imaginilor create: „Aştept aerul rupt”, „Prin ochii tăi”, „Desenasem chipul tău”, „Când se va crăpa de ziuă”, „Mai departe de inim㔺.a.
Mai zăbovesc însă la câteva deosebit de valoroase. De pildă, poezia „Trăiesc” relevă în mod inedit şi hazliu expresivitatea  cu care poetul aleargă prin gramatica limbii române, valorificând semnele de ortografie şi de punctuaţie: „Trăiesc în propria-mi viaţă, / pipăind povestea care sunt, / cu trei insomnii, / zăbovite în pântecul virgulei, / am cratima în sprânceană, / m-am născut între punct şi virgulă / şi n-am vreme să sughit / puncte, puncte...” (p.47). Fiecare vers poartă o încărcătură semnificativă, care dezleagă imaginaţia cititorilor...
    De o deosebită gingăşie lirică este şi poezia „Amintiri din copilărie”(p.45), care ne atrage în ambianţa spirituală a copilăriei poetului, în cuibul natal. În ochii copilului corbşorean „poveştile aveau trup de salcie” pletoasă, din cele găsite de el în lunca Râului Doamnei. Pornind de la descrierea sugerată de poet, ne putem imagina cu uşurinţă peisajul idilic, în care copilaşul George se hârjonea, pe furiş de privirile mamei, cu „iubita”, o fecioară, probabil, plângăcioasă, desculţă şi pletoasă ca salcia „coborâtă cu pleoapele în lacul din palma pădurii”. Cochetând cu gingăşia, Eul liric retrăieşte cu nostalgie lumea copilăriei, amintindu-şi „frimituri de sărutări pe furiş”, într-un peisaj mirific, cuibul natal, fabulos, în care „stele desculţe făceau cu ochiul, / dudul se mărginea de-o bancă / strâmbă de bătrâneţe”. (Din amintirile mele, dacă nu mă înşel, dudul şi bătrâna bancă chiar au existat în faţa casei părinteşti din Domneşti, a poetului George Baciu).
    Din anii copilăriei, poetul reţine în mod deosebit icoana mamei, zugrăvită cu duioşie în toate detaliile spiritualităţii creştine: „Mama, frumoasă ca o duminică / la capătul rugăciunii de seară, / legănând acelaşi cântec / atârnat pe-o şoaptă de lacrimă”. Iată o imagine maternă divină, ca o rugăciune, în care se simte recunoştinţa poetului şi eterna iubire de mamă !
    Pe lângă frumuseţea imaginilor, a procedeelor artistice, în poezia „Amintiri din copilărie” remarcăm şi valoarea stilistică a punctului folosit după cuvântul „Copilărie.”, care sugerează acţiuni încheiate ireversibil, rămase însă întipărite în străfundul inimii ca amintiri de neuitat: „Copilărie. Album despre întâmplări cu gropiţe-n obraji” (p.45). Asemenea poezie ne mângâie sufletul cu iubire, ca o rugăciune pentru Dumnezeu !
    Într-un psalm de o vibraţie deosebită, poetul închină o patetică rugă chiar Demiurgului, pe care îl consideră protectorul său luminat în nobila acţiune de creaţie: „Doamne, fă-mă dor de frunză, / ca să mă reazim de gândul copacului / retras în ploaia din pleoape”(Rugăciune, p.21). Dorul de frunză, în comuniune cu dorul „de călcâi,/ să mângâi iarba” şi „dorul de tine, să mă curb în pântecul pământului” înseamnă o reîntoarcere la rădăcini, la frumuseţea spirituală a poporului, la viaţa adevărată, pentru a înţelege filozofia infinitului din noi... Cu precădere poet al inimii ardente, al timpului măsurat cu gândul şi al spaţiului privit cu ochii iubitei, poetul Geoge Baciu conferă artei sale o valoare profetică !

                                                                                                          
   Prof. Daniel Dejanu



                                                  FÂNTÂNA CUVINTELOR
                                           Antologie de poezie româno-albaneză


    Poezia e “Lumină-nflorită-n fărâmă de suflet”. Ea nu cunoaşte hotare.
Dovada o aduce, şi de această dată, antologia bilingvă româno-albaneză, intitulată “Fântâna cuvintelor”, apărută în 2011, sub egida Asociaţiei femeii italo-albaneze Camminiamo Insieme (Mergem împreună) şi a Redacţiei revistei Albanezul. Iniţiativa, realizarea, dar şi traducerea textelor îi aparţine poetului Baki Ymeri, care are la activ un însemnat număr de traduceri ce reprezintă atât volume, cât şi nume de scriitori. Parafrazându-l pe scriitorul şi criticul literar Florentin Popescu: “Baki ne-a tradus pe toţi”.
    În antologia “Fântâna cuvintelor”, un număr de treisprezece poeţi, respectiv: Varujan Vosganian, Ioana Stuparu, Vilhelme V. Haxhiraj, Skender Zogaj, Mihai Antonescu, Monica Mureşan, Florica Gh. Ceapoiu, Vali Niţu, Florica Bud, Lucian Gruia, Adrian Alui Gheorghe, Iuliana Paloda-Popescu şi Qerim Zogaj, prin grupaje de poeme au alcătuit un buchet bogat în nuanţe, după îndemnul gândului şi sufletului fiecăruia. Astfel, după cum bine specifică în prefaţă şi domnul Visar Zhiti, poemele din această antologie sunt, de fapt, cuvinte măiastre, metafore ce îmbracă sentimente, trăiri, sensibilitate, iubirea de frumos pământesc, dar, mai ales, înălţătorul gând spre Dumnezeu.

    Câteva nume şi versuri sorbite din ciutura “Fântânii cuvintelor”:
    Iuliana Popescu Paloda: “Doamne, / Ţi-am simţit gustul -/ nu era de pâine şi nici de vin,/ ci de lumină înaltă şi de suspin”…/ Îngerul Cerului trist ne cernea/ în timp ce singur intrai în Potir/ şi ne binecuvântai şi ne miluiai/ înflorindu-ne lacrima,/ pentru că viu/ erai!”… (Emanuel în Potir)
    Ioana Stuparu: “Am cules/ Dimineţi cu Salcâmi înflorind,/ Să-mi acopăr cu ele/ Fereastra din suflet,/ Când pe Dalbi Brebenei/ Ai mierii de Mai/ Va curge Amurgul./ O, iartă-mă, Doamne,/ Că nu vreau să văd,/ Iarăşi,/ Salcâmii plângând!” ( Dimineţi cu salcâmi)
    Vilhelme Vranari- Haxhiraj: “Mică e lumea mică…/ Iar eu… neglijabil.../ Un atom microscopic al ei./ Totuşi, aici, nu.../ Acolo nu. Spuneţi-mi:/ -Unde este ţara mea oare?” (Unde e ţara mea?!)
    Florica Gh. Ceapoiu: “Acest trunchi de copac/ bătut de anotimpuri,/ de dor de viaţă/ sau de resemnare,/ îşi întinde ramurile gândului/ spre tine – cerul meu senin,/ ochii mei de soare -/ şi de bucurie,/ din rădăcina mea/ lipsită de speranţă,/ înfloreşte cuvântul” ( Spovedanie)
    Florica Bud: “Alerg înfricoşată spre tine/ Cad/ Împiedicată să ating pământul/ Orange sub fluturi/ De către firul cu expresie flâmândă/ Ruda săracă a firului Ariadnei/... ce dor mi-a fost de tine!” (Orange sub fluturi)
    Skeder Zogaj: “Sunt multe morminte anonime/ Pe defunctul cal al mării/ Multe cămeşi însângerate/ Prin lăzile mamelor, mireselor, surorilor/ Pe care orice primăvară/ Le scoatem în aer curat/ Pentru a le colora cu lacrimile aerului negru/ Toamna din nou le-ntorc în lăzi/ Cu un măr sau gutuie între/ Împăturimile pielii” (În Kosova)
    Lucian Gruia: “Flutură alene/ Pulberea privirii./ Lunecă sub gene,/ Nuferii de fum./ Zorile-s departe,/ Gândurile duse./ Blândă, o vioară/ Luminează-n noapte,/...” (Noapte transilvană)
    Vali Niţu: “când ai dansat ultima oară un val/ cu privirea spre coapsa albă/ a unui ţărm?” (Coapsa albă)

    Poezia e şoapta îngerilor. Ea înfloreşte neţinând cont de vârstă sau vatră. Adevărata casă a poetului este UNIVERSUL. Deşi nu se văd, aripile poetului sunt infinit de mari, spre a putea zbura ca să culeagă şoaptele îngerilor.
    Astfel, mănunchiul de poezii din antologia “Fântâna cuvintelor”, a fost legat cu fir de Lumină.
                                                                                                                                        Ioana STUPARU

 
 

                                            “SCRUM”
                     Editura Grinta, 2010. Autor Ştefan Doru Dăncuş
                                  poeme bilingve româno-franceze


Mă cutremură titlul, însă,
mă mângâie atingerea filelor fine
precum borangicul fiert în apă clăbucită cu săpun de casă,
în care şi-au lăsat parfumul câteva chite din flori de iasomie;
file fine ca pielea mătăsoasă a trupului de prunc abia venit pe lume;
Mă cutremură concluziunea trup-sufletului purtat de timp,
ajuns la drumuri în cruce:
« inima mea n-a avut loc de veci în voi » (p. 44) sau:
« mi-au ucis fântânile » (p. 46).
Mă mângâie, însă, căutarea şi păstrarea razei de soare,
când acesta se află la grad de amiază:
“plâng, Doamne plâng scrâşnesc
atâta secetă n-a fost niciodată în mine” (p. 46);
“de ce să mai scriu versuri
mai bine gândesc şi Dumnezeu le aude” (p. 76);

Poemele scriitorului Ştefan Doru Dăncuş sunt pietre de construit locuri de rugăciune, pietre culese anevoie din vadul prin care trece apa, uneori spumegând năprasnic, spălând o singură faţă a pietrei, cealaltă rămânând s-o cureţe
şi s-o şlefuiască poetul cu truda sufletului. Realitatea tristă şi crudă
exprimată în versurile lui Ştefan Doru Dăncuş este precum pomul ale cărui rădăcini se înfig spre convieţuire, în pământ, neîntrebându-l dacă el este de acord sau cât de mult îl doare.Rămâne aşteptarea minunii când pe tulpină, coroana va fi împodobită cu frunze şi fructe sclipind în lumină. Aşteptare ce vine din vremi şi curge în vremi,  prin neştiutele vieţi.

                                                                                                          IOANA STUPARU

 Partea II

                      EMIL ISTOCESCU – „PUBLICISTICĂ LITERARĂ
                                        ŞI SOCIAL-CULTURALĂ”

Cartea „Publicistică literară şi social-culturală” semnată de Emil Istocescu şi apărută la Editura TIPARG, Slatina, 2011, reuneşte un consistent număr de studii (77), articole, recenzii, cronici literare, interviuri, prefeţe, impresii de vizitator în instituţii de cultură, reportaje, postfeţe la cărţile proprii sau ale cărţilor altor autori, medalioane literare, inclusiv o replică cu caracter polemic, apărute de-alungul timpului în diferite publicaţii locale şi centrale. Astfel cartea se constituie într-o culegere care ilustrează preocupările unui scriitor. Este o crestomaţie ce deschide uşa către preocupările unui dascăl, în sensul generos al cuvântului, ce o viaţă întreagă a fost şi este un laminator al învăţăceilor, dar şi a celor maturi, a unui om al Cetăţii participant la toate evenimentele localităţii în care a trăit şi scris autorul romanului „Rusoaica”- Gib I.Mihăescu.

Autor a mai multor cărţi de interes local dar şi naţional, cum ar fi: „Monografia Municipiului Drăgăşani” (redactată în colaborare cu Constantin Şerban şi Teodor Barbu); „Marin Sorescu - La Lilieci, Exegeză. Deschidere hermeneutică” (în colaborare cu Teodora Albu); „Marin Sorescu în scrisori” (I), (în colaborare cu George Sorescu); „Folcloristul Gheorghe N.Dumitrescu-Bistriţa în relaţie cu Vâlcea” şi „Marin Sorescu în documente şi scrisori inedite” (II), Emil Istocescu are calităţile unui cercetător obiectiv, un cunoscător al istoriei şi teoriei artei, în filologia clasică, care ştie să îmbine într-o sinteză cercetarea fenomenului cultural, din unghiul manifestării lui originare, cu speculaţia filosofică a fondului spiritual (aşa cum o face în Prefaţa la volumul de eseuri „Metafore ce ţin de mână ideile să nu rătăcească” de Al. Florin Ţene,) pe care aceasta îl presupune.

Cartea se deschide cu un „Cuvânt înainte” semnat de autor, în care se subliniază că: „Trecerea timpului dă posibilitatea lectorului de azi să aprecieze la rândul său măsura în care s-a reuşit să se evidenţieze trăsăturile caracteristice de conţinut, formă şi concepţie estetică ale autorilor analizaţi, şi dacă trecerea timpului a validat sau negat opiniile noastre mai vechi”, vremea confirmă, iată, astăzi, că analizele făcute de Emil Istocescu, unele cu zeci de ani în urmă, sunt viabile şi astăzi, iar adevărurile spuse atunci despre cărţi, acţiuni culturale şi fenomene artistice sunt perene în prezent, stârnind interesul cititorului şi cercetătorului aplecat asupra studiilor literare dintr-o zonă bogată în acţiuni socio-culturale, cum este nordul Olteniei.

În textul publicat în revista „Studii vâlcene” nr. VI/2010, „Logos şi expresie artistică în creaţa lui Gib I. Mihăescu”, Emil Istocescu se apleacă asupra limbajului folosit de autorul romanului „Donna Alba” (povestea unei obsesi de dragoste), despre care Eugen Lovinescu şi Camil Petrescu apreciau că foloseşte stilul publicistic, „abuzând de cuvinte şi expresii neologistice franceze, mai ales...”. Autorul acestui studiu abordează cu obiectivitate poziţiile unor comentatori ca Tudor Vianu, G. Călinescu, care comentează limbajul prozei lui Gib.I. Mihăescu, dar aduce şi aprecieri originale privind fonetismele cu specific local, şi expresiile „şi locuţiunile caracteristice oralităţii stilistice” de autorul romanului „Braţul Andromedei”. Amintind în acest sens, aprecierile favorabile ale lui G.Călinescu din 1941: „S-ar putea spune că romanul, în întregime, este poetic, abuzând oarecum de cuvinte, dar, oricum, în ciuda unei capacităţi verbale destul de reduse, sunt aici insule de poezie, constând în viziuni halucinante”.

Observaţia că Gib I. Mihăescu „se lasă atras prea mult de episoade secundare nesemnificative” (ca în „Vedenia”, „Urâtul” şi chiar în „La Grandiflora”), îl face pe autorul cărţii să concluzioneze că tocmai, poate, aceste secvenţe episodice fac sarea şi piperul prozei autorului analizat.

Faptul că Emil Istocescu este un exeget al vieţii şi operei scriitorului Gib I. Mihăescu, abordând opera acestuia din majoritatea unghiurilor (viaţa, opera, limbaj, stil, preocupări extra literare, etc.) cartea de faţă, cuprinde, nu mai puţin, de nouă articole şi studii despre acest autor. Făcând în acest sens şi istorie literară prin descoperirea unor noi manuscrise ne cunoscute ale lui Gib I. Mihăescu, citind opera acestui romancier din perspective documentului, în marginea căruia construieşte ipoteze critice. Factologia e ţinută strâns în mână, evocările despre folcloristul Gh.N. Dumitrescu-Bistriţa şi pedagogul de excepţie Constantin Popian, Al. Odobescu, cercetătorul istoric, preot Dumitru Bălaşa, Marin Sorescu, politicianul liberal Ştefan D. Filipescu-Drăgăşani, Eugen Petrescu, Cosmin Ionuţ Drăghici, Constantin Isărescu, Constantin Şerban, folcloristul Ion N. Popescu, Teofil Popescu, Florin Mihăilescu, Nicolae Marinescu, George Ţărnea, George Călinescu, Titu Maiorescu, au nerv, iar detaliile biografice sunt proiectate în scenario epic. Operele şi faptele acestor personalităţi sunt analizate per regressum, relaţionată cu aventura biografică.

Viaţa lui Gib I. Mihăescu este abordată ca o matrice a operei, după cum textul e o oglindă a biografiei. La fel procedează în relatarea „O prietenie şi o colaborare de durată” (între pr.Gh.N. Dumitrescu-Bistriţa, fost elev şi maestrul Constantin Popian, profesorul acestuia), „Folcloristul Gh.N. Dumitrescu-Bistriţa în relaţie cu Vâlcea”, „Dovezi ale vizitelor repetate făcute de Al. Odobescu la Mânăstirea Bistriţa, din comună Costeşti, judeţul Vâlcea, în secolul al XIX-lea (1858-1861)”, „Amintiri despre Marin Sorescu”, „Realitate şi ficţiune - Virgilu Voicescu (boier Gile)-prototip în „Donna Alba”, „folcloristul mehedinţean Gh.N.dumitrescu-Bistriţa (I, II şi III)”, „Marin Sorescu scriitorul total”, „B.P. Haşdeu”, „Ion M. Negreanu”, „Mihai Eminescu - 148 de ani de la naştere”,  „Titu Maiorescu - personalitate ilustră a culturii române”, „Gib I. Mihăescu şi cinematografia” şi „Gib I. Mihăescu – Gazetarul”. Este aici un biografism superior, în care informaţia, bine narată, are irizări de comentariu critic.

Spuneam la început că Emil Istocescu este un cercetător avizat, un exeget, al vieţii şi operei lui Gib I. Mihăescu. El a descoperit în arhive piesa de teatru al autorului amintit, intitulată „Vechilul”, tot el s-a aplecat asupra manuscriselor lui Gib I. Mihăescu, analizându-le, interpretându-le în studiu „Gib I. Mihăescu - atelier literar inedit”, apărut în decembrie 1969 în „Suplimentul social-cultural al ziarului Orizont” din Râmnicu  Vâlcea. Despre care în „România literară”, anul III, nr.4, joi 22 ianuarie, 1970, la rubrica „Ochiul magic”: „Interesante contribuţii de istorie literară aduc, în suplimentul ziarului de la Râmnicu-Vâlcii, Emil Istocescu şi Ion Constantin Vasile, cu privire la două domenii mai puţin cunoscute ale activităţii lui Gib I. Mihăescu: ziaristul şi profesorul. Deosebit de utile pentru cunoaşterea procesului de creaţiela Gib. Sunt fişele inedite din dosarul în care autorul îşi nota schematic subiecte pentru nuvele şi schiţe.”. Pot afirma că, de-acum înainte nici-un cercetător ce se apleacă asupra vieţii şi operei autorului romanului „Rusoaica” nu poate să nu amintească despre studiile acesta semnate de Emil Istocescu. Profesorul din Drăgăşani fiind unul din puţinii cercetători avizaţi care au scris şi analizat cu profesionalism opera lui Gib I. Mihăescu.

Caracterul compozit al articolelor (Vezi „O lucrare enciclopedică unicat: Vâlcea-ţara lupilor getici sau ţinutul vâlcilor” de Eugen Petrescu) pe care Emil Istocescu le-a publicat în această carte îl reprezintă cât se poate de fidel pe acest profesor şi istoric literar a cărei atracţie pentru literatură, în varianta ei deplină, este cultivată cu metodă.

Elogiul lecturii poate fi înţeles în cronicile la cărţile analizate, dragostea de cărturari, dascăli şi învăţământ o simţim în articolele scrise despre acestea. Emil Istocescu are mereu grijă să-şi împartă admiraţia faţă de înaintaşi, de contemporani, faţă de literatură între respectul civilizat şi pasiune. Scrisul său, formă superioară de analist, are echilibrul şi strălucirea unui ingenios bine temperat.

                                                                                                                 Al Florin ŢENE




 
                                       Ca şi cum ar cresta carnea obrazului în brici


Samson Iancu scrie ca şi cum ar cresta carnea obrazului în brici:
,,Am să te îmbrac în aur Finlandooooooo!,, fie şi numai la atât s-ar putea reduce această odesee de nomad de după 1989, asta, dacă această carte  ar trebui  simplificată la o singură sintagmă.
În fiecare dintre noi mai trăieşte copilul care şi-a dorit cândva să plece  cu şarta-ţigănească, ori cu circul. Necunoscutul fascinează, libertatea asumată  este ca o capă roşie dinaintea tarului din arenă.
Chiar dacă nu toţi avem curajul să luăm în răspăr drumurile Europei, să trăim cu dragoste şi durere aventura, suntem tentaţi s-o facem comod, livresc, îmbibându-ne cu acel  exotism plin cu bude-dulci şi nestemate veritabile.
Cartea lui Samson Iancu  este  o radiografie pe un segment social complex dublată de un  talent nativ şi putere aproape hinoptică de-a atrage cititorul pe text.
Ţiganii! O seminţie fascinantă prin colorit de foc de tabără, libertatea cuţitului care spintecă în carnea iubitei, galopul cailor sălbăticiţi în galopuri… totul este trecut prin metamorfoza  cumpenei de milenii şi redat în tuşe sigure,  într-un portret colectiv de un primitivism care se ciocneste de civilizaţia opulentă a Europei de la începutul Mileniului Trei. Poate fi, de ce  nu, şi un document de epocă.
Căutam  să plecam în vacaţă în lumi vechi, în locuri ca şi inexistente, dar nu ştim prea multe nici despre ţiganii, care au rupt frânghia frontierelor fizice şi culturale.
 În cartea ,,Ţiganii, aurul şi diamnatele,,  Samson Iancu ne aruncă în ,,groapa cu lei,, a contemporaneităţii.
Recunosc, nu am citit niciodată pana acum o carte scrisă în mare parte în jargon, o carte prin care să mi se deschidă  breşă clară către o societate despre care  nu ştiam decât  ceea ce mi s-a oferit prin documente oficioase, sau prin ştirile din ziare.
 Tot acel furnicar, ca într-un stup bine coordonat prin legi universale, dar situat de noi, în lestul vieţii, peisaj de care am fost învăţaţi să ne ferim ca de molima contagioasă, lumea pestriţă care a  emigrant imediat după 1989, este preluat în cartea lui Samson, şi disecat la sânge. Aşa, ca pe o masă chirugicală, sunt scoase viscerele personajelor, analizată situaţia şi, apoi totul este repus la locul său în întreg. Trupul omului este ridicat pe picioare şi învăţat să meargă.Adică, să facă ceea ce ştia dintotdeauna.
Am găsit intersante paralelismele,  aparent  ca fără afinitate cu subiectul cărţii, amintirile autorului cele mai pregnate, pe care le-a purtat în ,,rucsac,,  de-a lungul şi de-a latul continetelui,  în lagăr, în încăierare sau în momentele de dragoste.  Poarta Sărutului,  suflul de bibliotecă, prezenţa mamei... fragmentele din viaţa ,,normală ,, sunt  postate  ca într-o peliculă în jocul de creaţie al cărţii,- realizând nunaţa, diferenţa dintre Alb  şi Negru, dintre Bine şi Rău, asta, doar dacă  Pozitivul şi Negativul mai au relevanţă într-o lume în care  apatridul, fugarul, emigrantul ... pot supravieţui din amintiri, aur şi diamante...
     Samson Iancu expune o lume nebună din chiar interiorul acesteia. Este ca într-o eliberare, scrie cu voluptate, folosindu-se de  jargon cu bucuria unui puşti care  a dat iama în vitrina cu acadele. Sparge tabu-uri şi legi nescrise,  scene de viaţă exraoradinara ca vitalitate, sunt adus dinaintea cititorului , care este , pe rând, surprins, oripilat, fascinat, tentat să se pună în locul personajelor.
De-a lungul lecturii am găsit scene de  un realism magic, hilar, tragic.. Eliberări de energie antheică pe care , recunosc, nu o bănuiam că ar putea exista într-o falie socială pe care o ignorăm, nu o priveam, din teamă, cu toată seriozitatea. Ei nu sunt ca mine! Fandam.
Acum mă întreb: Care e cel bun? Care e cel rău? Nimeni nu ştie.
Libertatea în sine, în cartea asta, devine litera Legii universale şi  banii, nestematele, aurul… sunt doar detalii reduse pe rând, la perpetuarea speciei unei seminţii atât de puţin înţeleasă. În lumea asta, până şi dragostea-i năbădăioasă, bărbat şi femeie, -care pe care,- se luptă şi se împreunează precum panterele în savană.
Schimbarea de mentalitate, puterea de adaptare , mimetismul câştigat prin exerciţiul supravieţuirii,  forţa de-a îndura destinul cu orice riscuri, sunt teme pe care autorul le abordează cu o sinceritate debordantă fără să se teamă că ar putea deranja cititorul.
Lumea este ca lumea, şi lumea lui    SAMSON IANCU  este precum carpeta de pe peretele unei case de mahala,- o  ţesătură în care femeia oacheşă şi cu cerecei din aur-sadea, retează în incisivii ca de sălbăticiune tânără, tija unui trandafir sângerând.Roşu!
 Durerea nu mai contează.
Patima musteşte, se învârtioţşete în cartea de faţă.
 Exsita o ,,fauna,, în care  personajele  au nume dintre cele mai ciudate, fără să aibă acte de stare civilă şi nici conveţii legiferate, - este un LOC- miracol .
 Pulsul clipei se zbate în jugularea copilului care creşte fără acoperiş deasupra capului, pulszul mişcă laptele în sânul femeii care face dragoste în apele senei, aşa ca la începutul de lume. O femelă şi un mascul sfindând civilizaţia şi relgulile  impuse prin codurile de convieţuire într-o  Europă ca o Doamnă bătrână.
Dincolo de instinct şi supravieţuire,  personajele cărţii îşi trăiesc ,,visul-american,,  aruncând în jocul vieţii toate ,,cărţile,,. În dragoste şi lupta pentru bani totul este posibil. Personajele se bazează nu atât pe hazard cât pe intuiţie, pe atracţia pe care o au pentru metalele şi pietrele scumpe, din generaţie în generaţie, de-a lungul migraţiei lor , ca neam, de peste o mie de ani. Univerul lor este la degetul mic al scriitiorului, care observă, notează,  îi nemureşte prin carte, aşa cum sunt, cu viciul şi talentul pe care îl poartă fără fandoseală, fără frică de păcate.
     Cartea nu poate fi povestită, ea trebuie citită, şi pe fiecare pagină cititorul să facă un exerciţiu de toleranţă pentru personajele  care, ar putea fi, de ce nu, unul eşantioane din realitate.
Dar, cine este SAMSON IANCU ? Cum reuşeşte un scriitor să performenze în redarea unui lumi, pe care, nici măcar Eugen Barbu, în ,,Groapa,,  din mahalaua Oatului  nu a reuşit să o ilustreze cu atâta veridicitate?
Cine este omul care a vrut şi a reuşit să trăiască în mijlocul unor oameni vicalni ca şarpelr, iuţi la mânie ca mânzul sălbatic?
Cum nu am avut privilegiul să-l cunosc personal pe Samson Iancu, voi cita pentru dvs. din postfaţa cărţii.
,,Autorul s-a născut la Bucureşti, în data de 23 aprilie 1953. Absolvent al unui liceu de istorie-filologie la Craiova.
      A fost crescut într-o casă de copii din Târgu-Jiu, fiind bibliotecarul casei timp de şase ani şi având atracţie pentru artă şi literatură. De altfel, această pasiune se va converti mai târziu într-un mare interes pentru bijuterie şi gemologie (pietre preţioase), fascinat şi extrem de curios de un domeniu aproape inexistent în România: studiul pietrelor preţioase şi semi-preţioase.
      Participant la Revoluţia din decembrie 1989. Presa locală – după cum putem citi în „Revoluţia, văzută şi trăită de presa locală” de Şerban Comănescu (articol apărut pe site-ul www.editie.ro/LIBERTATE) – citează printre componenţii Consiliului Judeţean Dolj al FSN personaje precum: „generalul Dumitru Roşu, Ion Licu (director la Eletroputere), Tudor Gheorghe, Mugur Mihăescu (Vacanţa Mare exista şi pe atunci, doar că nu apărea la televizor!), Constantin Şerbănoiu (nedevenit încă Dilly), Iancu Samson (un privatizat precoce, din comunism, deţinător al dughenei de încărcat brichete de pe Lipscani), Marin Vrapcea (socrul lui Rodion Cămătaru şi director la IUG).”
      După revoluţie, emigrează odată cu sutele de mii de români plecaţi împreună la bine şi la rău, cuprinzând în fapt toate categoriile de cetăţeni români şi de etnie ţigănească. Este emoţionant episodul plecării, cu băiatul cel mic luat în rucsac, cu doar 11 dolari în buzunar, etc. Aventurile sale şi ale altor cunoscuţi cu care se intersectează fac obiectul acestei cărţi.
      Ambiţios, iubitor de arta bijuteriei şi antichităţi, reuşeşte în cele din urmă să se integreze în Franţa, să muncească şi să câştige foarte bine, devenind un cunoscut expert în pietre preţioase.
      Iubitor al pietrelor preţioase şi al literaturii, începe să scrie primul său roman autobiografic în 2008. El va fi urmat de o altă carte în care sunt povestite alte întâmplări din viaţa emigranţilor, care ne pot face să înţelegem mai bine tabloul Europei de azi şi, în general, al lumii în care trăim sau, mai exact, al părţii sale nevăzute şi necunoscute marelui public. Aşadar, alte evenimente senzaţionale vor reţine cititorii în romanul ce se află în pregătire.,,
  Iată o biografie, prin ea însăşi devenind o pagină de roman de aventuri furtunoase.
Samson Iancu este scriitorul care împrospătează literatura contemporană  cu poveştile care, dacă nu ar fi spuse … am crede că nici nu au existat.
                                                                                                           
Melania CUC




                                                          Taina de dincolo de cuvinte

                                       Veronica Ştir, Mugur de iarnă, poeme
                                                  (Editura Karuna, Bistriţa, 2010)


Poetă care a atins maturitatea creaţiei, Veronica Ştir scrie o metaforă filigranată folosind din abundenţă detaliile unei lumi desluşită de dincolo de ceaţă. Vraja poemului vine dintr-un spaţiu care aminteşte de filosofia inimitabilă a firului de iarbă. Copilăria, un timp trecut prin filtrul intelectului, dar care nu îşi pierde nimic din savoarea perenităţii şi universalităţii, copilăria pare a sta la baza sintagmelor cărţii Mugur de iarnă.  Şi totuşi, Veronica Ştir nu face aici un simplu exerciţiu de readucere în lumină a unor senzaţii definitorii a ceea ce este poetul în sine. Ea se suprapune, ca entitate, forţei creaţei divine, şi ceea ce rezultă de aici este poezia de calitate.
Într-un haos al facerii de literatură, cum este cel în care ne zbatem astăzi, când fiecare scriitor îşi încearcă pana şi harul pe texte din ce în ce mai stranii, mai alambicate, Veronica Ştir ne aduce o suită de poeme de o simplitate reagală, verbe elegante care nu deţine lestul unor imagini înşelătoare.
 Mama şi chipul din icoană, pânzele de iarbă şi...pânze de pământ şi apă… detalii aşezate în rama poeziei, iată numai un exemplu din căpătâiul de carte, un eşantion de cuvinte obişnuite dar care prin fixarea lor în vers , au devenit, la Veronica Ştir, un fel de Rugăciune în care prezentul şi trecutul, efemeritatea şi veşnicia sunt două dimensiuni inseparabile ale întregului.
Scrisă cu forţă nativă indubitabilă, dublată de ştiinţa şi înţelegerea Cuvântului, Mugur în iarnă este una dintre cărţile  rarisime în care balastul nu există, forma grosieră a  poemului  ,,la prima mână” nu se simte.
,,...dau fila şi citesc aceeaşi pagină / nu mai descifrez / literele / se întunecă,, este o mostră de  necăutare a rezolvării prin forţă a problemelor umanităţii şi ale individului, poeta rezumându-se doar la a lua act de desăvârşirea unui ritual cosmic, şi supunându-se cu candoare, dar şi majestuoasă relevanţă, conştientă de asumarea vocaţiei sale, supunându-se înscrisului implacabil, soartei. Acestă aplecare spre renunţare la lupta din războiul zilnic, nu este decât înţelepciunea prin care, autoarea reuşeşte să se distanţeze de problemele care abundă, să privească de la o oarecare distanţă detaliile trinităţii: Om-Timp-Spaţiu.
Roua, ca lacrimă celestă, este o prezneţă emoţionantă în comtextul unora dintre poeme. Nimic facil, nimic fragil sau nelalocul lui, doar sudoarea ierburilor şi cea pietrelor, a stelelor ... esenţa atâtor  entităţi care face împreună lumea poetului. Melcii, ca trăgători ai brazdei palpabilului printre sintagmele argintate de vise, melcii, broscoii şi chiar paianjenii, în poezia Veronicăi Ştir  sunt elemente de coagulare  a unor imagini rurale de o simplitate divină în esenţă, dar care ne dau posibilitatea descoperirii unor spaţii, pe care, citadini prin adopţie, am pierdut-o ca şi ireversibil.
O faună şi o floră ca scoase dintr-un dicţionar de mitologie, se regăsesc în paginile cărţii. Totul este basm şi curaj de interpretare a unui vis care încă nu a fost pus în amintire.
Veronica Ştir simplifică experienţa sa poetică la imagini clare şi senzaţii aproape tactile. Îşi trăieşte destinul poetic prin plonjarea curajoasă în miracolul întâmplării.
Nu doar lumea din iarbă şi ţărână este implicată în facerea cărţii de faţă, accidentele lumii contemporane sunt prinse în liantul poemului: ,,accident rutier / accident aviatic / accident feroviar / accident cerebral / din ce accident am ieşit...,”
Şi aici, întrebările Omului se lovesc de întrebările Poetului. Valenţele sunt nenumărate în paginile de carte, iar arta prin care Veronica Ştir reuşeşte să  reveberbereze în inima şi în mintea noastră, prin poeme, este o artă care îi aparţine indubitabil.
,,...pui de cloşcă / din ouăle transformatorului / cu gălbenuş magnetic,, Iată un fragment de poem pentru care, autoarea a trebuit să pună în două talere ale aceleaşi balanţe  o lume de carne şi alta pur si simplu tehnologizată. Două repere care am zice noi, nu ar avea loc în aceeaşi teacă de sabie. Şi totuşi, tocmai acest curajos paralelism, desprins direct din cotidian , face din relaţia poetică o expresie proaspătă.
Autoarea nu are inhibiţii, nu se teme de alăturarea cuvintelor aparent  nepotrivite, în aceeaşi sintagmă. Îşi cunoaşte posibilităţile creative şi exersează într-o simfonie complexă, convinsă fiind că totul se roteşte în jurul axului  ce uneşte cerul cu pământul.
,,...credinţa, fluture, pe umărul tău drept”. Iată credinţa redusă la înţelepciunea de-a recunoaşte că nu suntem monolitul care nu suferă nici o schimbare. Credinţa ca un fluture, efemer şi în perpetuă metamorfoză, stă pe umărul drept, deasupra mânii, zic eu, a dreptei care scrie. Veronica Ştir scrie din prezent dar şi dintr-o memorie colectivă, scrie selectiv ca şi cum ar lăasa mostre de jurnal al unor vremuri de facere şi prefacere a individului, vremuri hibride.
Basmul şi o seamă de instrumente de lucru însoţesc pe parcurs, odiseea cărţii, o carte care se citeşte cel mai bine în grădină, întins pe iarb, şi ...aşteptându-l pe... Francois Victor, cum se destăinuişte Veronica, în unul dintre frumoasele sale poeme.
Lectura unei astfel de cărţi este o bucurie, - un spaţiu în care regăseşti menajeria aventurilor din copilărie cu întrebările esenţiale ale lumii mereu în prefacere.
                                                                                                                    
Melania Cuc

 

                                                          „Nelinişti prin timp”

Cartea „Nelinişti prin timp” este împărţită în patru părţi, în care sunt cuprinse: articole şi eseuri (partea I), prefeţe (partea a II-a), recenzii şi cronici (partea a III-a) şi cronici plastice (partea a IV-a).

În prima parte a cărţii, Doina Drăguţ îmbină evenimentele artistice, literare, istorice şi religioase, având ca subiect personalităţi de seamă ale culturii şi spiritualităţii româneşti, ca: Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, George Călinescu, Constantin Brâncuşi, Marin Preda, Mircea Eliade, Patriarhul Teoctist, Marin Sorescu, dar şi personalităţi ale culturii universale: Ernest Hemingway, Jorge Luis Borges, sau Denis de Rougemont.

În partea a II-a a cărţii „Nelinişti în timp”, Doina Drăguţ scoate la suprafaţă elementele de valoare ale unor cărţi scrise de autori debutanţi sau autori consacraţi, ca de exemplu: Daniela Luca, general N. Portocală şi Nicolae Maroga Enceanu.
 
În partea a III-a a acestei cărţi, scriitoarea Doina Drăguţ ne prezintă recenziile a unor cărţi de proză, lucrări ştiinţifice sau poezie ale Nicoletei Maroga Enceanu, Florentinei Smarandache, Janet Nică, Ştefan Marinescu, Al. Florin Ţene, N. Portocală, Alexandru Doboş, acad. Radu P. Voinea, Ion Zamfirescu, Eugen Caraghiaur, Alexie Al. Buzera, Ion Tobă, Nicolae Bălaşa, George Geafir, Dan Rotru, Mihai Duţescu, Mircea Andraş, Zenovie Cârlugea, Alex Gregora, Virgil Dumitrescu, Nicolae Truţă, Ion Zbârcot şi alţii.    

Imparţială în criticile ei, dar documentată, scriitoarea se dovedeşte a fi meticuloasă şi datorită disciplinei impuse de intelectul ei ca matematician. În expunerile ei, autoarea foloseşte fraze scurte, dar exacte.

Îar în ultima parte a acestei cărţi, autoarea prezintă impresii asupra operelor artiştilor noştri plastici: Marcel Chinoagă, George Vlăescu, Claudia Mandu, Paula Tudor. Dar este la fel de meticuloasă şi sensibilă şi în prezentarea operelor artiştilor străini, ca de de exemplu - danezul Soren Skov şi Michael Lodberg Olsen.

Parcurgând această carte, descopăr la Doina Drăguţ, preocupări complexe ale unei intelectuale de anvergură. Aprecierile critice ale autoarei sunt simple, inteligibile, sensibile, incitante chiar.

Citind această carte din scoarţă-n scoarţă, am descoperit între paginile acestei cărţii o nelinişte profund umană şi bineînţeles, am realizat că autoarea dă dovadă de o profundă cultură generală, argumentând că tot ce a scris până acum, a scris cu seriozitatea şi meticulozitatea unui talentat scriitor.

Cartea „Nelinişti prin timp” scrisă de Doina Drăguţ, este o carte reuşită şi o apariţie editorială necesară în spaţiul literar actual şi de ce nu, pe piaţa craioveană.  
 
                                                                                                                   Georgeta NEDELCU




                                    GHEORGHE ANDREI NEAGU –
                    POVESTIREA ÎNCEPE ACOLO UNDE SE TERMINĂ BASMUL


 
O lecturare mai atentă a unei cărţi de povestiri nu poate fi decât incitantă pentru criticul literar de întâmpinare ce va încerca să-şi răspundă lui şi cititorului, de ce tâlcul cărţilor de rezistenţă îşi au cheia lor, în coridoarele vremii celor care le-au scris, pavate acum cu sugestia unor existenţe frânte, a unor suferinţe omeneşti nemărturisite? Cartea de proză intitulată „Purtătorul de cruce” (21 povestiri), 198 pag., de Gheorghe Andrei Neagu, a apărut la Editura Transilvania, 2009, şi e cartea unui prozator talentat, exersat şi matur unde autorul ei cultivă atmosfera prozei realiste ce comunică în plan epic cu magicul şi fabulosul mitic, într-un „peisaj vrâncean postmodernist” (după George Anca).

Lumea redată de autor este atât de diversificată încât a-l încadra într-o grilă anume e cu neputinţă. Toate astea ne duc cu gândul la acei scriitori care au gândit mai întâi o lume şi apoi au redat-o în scrierile lor, însă originalitatea scrierii lui Gheorghe Andrei Neagu ne conduce la faptul că, mai curând lumea reală a câmpului arat şi iscodit cu mintea îşi revarsă în urmă înţelesurile acelei lumi mirifice şi la intersecţia lor cititorul va trăi şi el ceea ce l-a înzestrat Ce de Sus pe autor cu darul privirilor.

În „Oaspetele”, întrebarea e o acceptare a înstrăinării în timp: „Vaca legata de funie pe copil sau copilul amintirea mea?”. Răspunsul vine tot din partea prozatorului: „Ştiam. Era copilăria mea” şi „ Mă durea că-şi uitaseră copilăria”. Golul că nu se poate împlini rostul adânc între cele două coordonate, e unul al lipsei de comunicare între semeni. În basmele noastre, eroul Prâslea (sau orice nume ar purta), are ca notă esenţială reînvierea. La Gheorghe Andrei Neagu, fuga în copilărie constituie o încercare a acestei stări posibile numai după moarte. Dar, capacitatea copiilor de a îmbrăţişa deopotrivă laturile absurdului şi firescului (a se vedea şi schiţa Păpuşa), e un mare mister ca şi reînvierea. Aici (în Oaspetele), prozatorul intuieşte acel demers al „feciorului de împărat”, trist şi dus pe gânduri, care duce până la capăt promisiunea de a afla taina unui tărâm nemaiauzit până atunci şi ne încearcă şi pe noi, de a afla, dacă la capătul povestirilor, autorul va sfida această condiţie ori va călca în picioare comunicarea cu această transcendere în spirit a riscului literar.  

Între absurd şi firesc începe şi ce-a de a doua povestire din carte: „Alexandra”. „Pe aleile parcului… Înfloriseră teii” – şi Alexandra îşi dăduse întâlnire printr-un anunţ la rubrica matrimoniale, aici în parc, la Fântâna Roşie, cu necunoscutul pe care îl aşteptase de o viaţă. De aici şi până la finalul tragic al povestirii, nu-i decât mâna inefabilului, sau ceea ce s-ar putea numi, inventivitatea unei minţi obsedate de boala succesului neîmpărtăşit.

Dincolo de parabolă, trimisul lui Dumnezeu în oraşul din povestirea „Purtătorul de cruce”, e proiecţia unei existenţe frânte, a unui trup care a strâns în el atâtea suferinţe omeneşti nemărturisite. Putem face o corespondenţă între unele din prozele lui Gheorghe Andrei Neagu şi cele ale lui Cehov, dacă ne gândim la această povestire sau altele (Casa; Rică; Mâna; sau Adăpostul), unde surprindem un regret, o aspiraţie nemărturisită, o dorinţă îngropată repede în tăcere, ceea ce ne duce cu gândul la atmosfera „de umbre şi şoapte nelămurite” ale prozei cehoviene.

„Trece nebunul” – e tot ce poate să spună lumea din oraş când trece purtătorul de cruce Andrei, printre oameni, pe străzi, spre Golgota lui, cu crucea de lemn uitată de părintele bisericii rezemată de ziduri, când o ridicase în locul acesteia pe cea din marmură. Pentru oamenii de rând imaginea e terifiantă, insuportabilă, dar asta până când, scăpaţi de povara privirii omului purtător de cruce, „viaţa (pentru ei) redeveni ceea ce era dintotdeauna”. Numai întrebarea, că l-ar fi putut chema ca pe apostolul lui Iisus: Andrei, va dăinui o vreme între zidurile oraşului (hrană unei curiozităţi pământeşti). Iar posibilitatea unei noi inserţii în lanţul cauzal al întrebării, nu ne-o poate descifra deocamdată dispariţia purtătorului de cruce prin banala sa moarte. Moarte petrecută sub ochii şi privirile oamenilor care n-au înţeles nimic din acest travaliu al unei noi mântuiri ce ar fi putut căpăta rezonanţe sublime în lumea adevărurilor căutate.

Cu proza „Hamilcar”, autorul ne aruncă din realitatea obişnuită la marginea tărâmului unde se sfârşea de fiecare dată basmul. Şi în basm ca şi în povestirea cu încărcătură mitică-cosmică, se vorbeşte mult de contaminaţie, înţelegându-se prin asta influenţarea unei întâmplări verosimile de către altă întâmplare neverosimilă şi, mai ales contopirea ambelor într-una de sine stătătoare. Tragedia unei familii căreia i s-a impus mutarea din casa străbună pentru un loc la bloc, ca urmare a unei grave erori petrecute într-un regim nu prea îndepărtat, constituie un prilej pentru prozator, de a căuta în subsolurile mitice, simbolurile eternei întoarceri a sufletelor în lumea de dinainte de Marea Trecere, ceea ce echivalează cu o aventură în imaginar. În fond, Gheorghe A. Neagu, nu renunţă la realism ca metodă de narare, el caută o legătură epică cu miturile care ne-au hrănit în popor fabulaţia. Câinele (se spune în popor), nu părăseşte ograda stăpânilor săi atâta timp cât sufletele acestora nu se îndură să părăsească această lume cu sufletele împăcate până ce rostul lor pe pământ a încetat. Iată ceea ce câinele Hamilcar simţise, în timp ce stăpânii săi (bărbatul, femeia şi copilul) nu realizează că planurile care se succed dinaintea ochilor, sunt focare ale veşniciei în teritoriul cu mii şi mii de chipuri ale închipuirii lui Georgescu, capul familiei mutate de curând la bloc. Resentimentul eroilor, împotriva „fiinţelor” întoarse de pe steaua veşniciei, în casa în care au locuit, s-ar putea perfect încadra în „science-fiction”, cu o forţă ieşită din comun, dacă umbra naratoare a lui a părea nu şi-ar însuşi curgerea către firesc a naraţiunii: moartea câinelui, făcând imaginaţia să ne apară aşadar, reală, posibilă şi ceva caricaturală.  

„Decoraţia”, e o povestire realist-ironico-umorisică din cartea de povestiri, o proză în care badea Anton, un ţăran orânduit de Dumnezeu cu nevoile unui trai singuratic şi grija animalelor din bătătură, este invitat la judeţ pentru a primi decoraţia din partea autorităţilor, ca veteran de război. De aici şi până la finalul păţaniei cu urmări neaşteptate pentru badea Anton, nu-i decât firea întortocheată a semenilor noştri. Povestirea atrage atenţia prin farmecul narării şi al anecdoticii. Autorul pare a spune că sălăşluim într-o lume care ne-ar putea arunca oricând într-o mare eroare, o nedorită parodie. Va rămâne multă vreme în mintea cititorului, mucalita întrebare a bătrânului adresată câinelui: „Pe tine nu te-au mâncat?”.

„Spinarea de piatră a Făgăraşului” e un fragment dintr-o altă carte, înţelegem, dar încadrată aici, ea e de sine stătătoare. E povestea soldatului topograf Şoican Dumitru, participant la construirea Transfăgărăşanului. Proza face parte din acel gen al relatărilor care curg viguros, bărbăteşte, precum aventura soldaţilor cu trai ca de puşcăriaşi, duşi într-o anumită perioadă a dictaturii ceauşiste, într-un ţinut neprimitor al muntelui să făurească o cale de legătură între Ţara Românească şi Ardeal. E una din piesele memorialistice ale prozei genului, stând cu bravura stupidă a eroilor ei, alături de o altă capodoperă a genului, dacă e să amintim aici doar cartea lui Petre Popescu (Dulce ca mierea e glonţul patriei).

„Armoniile pietrei”; „În aşteptarea ploii”; „Iazul”; „Pădurea”; „Roiul”; „Ninsori” – sunt proze poematice scrise într-un „peisaj vrâncean postmodernist”, dar temele acestor proze cu introspecţii lirice şi poetice, nu sunt dramele morale propriu zise ale unor personaje desprinse din spaţiul imaginar şi fabulos al unui ţinut mirific, cât viaţa contopită cu natura purtătoare de o încărcătură magică specifică ţinutului vrâncean.  E tema intrării pe un tărâm imaginar, descifrat doar cu cheia basmului.

„Satul”, este proza de factură gogolian-caragelescă, în care accentul umoristic, comedian, de la începutul schiţei capătă aspecte tragice. Deşi iniţial, vestea adusă de către necunoscut şefului de post, nu păruse decât o glumă inofensivă, jovialitatea cuceritoare a îmbinării dintre latura comică a personajelor şi tragismul situaţiei e distincţia dintre umor şi tragism. „Păpuşa” e o piesă distinctă în această carte de povestiri. Ea nu face parte din nici o categorie a prozelor enumerate până aici. Deşi simplă, povestea are atâta duioşie şi durere în ea, încât, te îndeamnă să o mai reciteşti. Să-i înţelegi lumea, să-i afli tainele şi în final să regreţi că s-a sfârşit precum basmul lui Andersen:Fetiţa cu chibrituri. Pentru frumuseţea ei să redăm şi noi conţinutul acesteia pe scurt: doi copilaşi, o fetiţă de patru ani şi un băieţel de vârsta şcolii primare, ceva între Hansel şi Gretel, plecase de la casa de copii în vacanţă fără să ceară voie. „Mergeau la bunici să alerge, să se joace, să se dea cu sania, să meargă cu pluguşorul. Aveau deja amintiri” – ne spune autorul. Bunica era bolnavă şi bunicul o îngrijea singur undeva într-un sat de câmpie îndepărtat. În gara în care aşteptau trenul, fetiţa descoperă un copil mic înfăşat (ca o păpuşă), abandonat în sala de aşteptare. Se hotărăşte să-l ia cu ei la bunici, doar n-o să-l lase singur în gara pustie, în plină iarnă şi viscol. Urmează un drum cu peripeţii într-un tren, apoi o haltă, un impiegat omenos şi în sfârşit casa bunicilor, cu bunica muribundă şi bunicul îngândurat pe lângă focul din vatră. Oscilăm cu gândul la atmosfera basmului lui Andersen şi imaginea grajdului din noaptea în care a sosit pe lume pruncul Iisus. Ceva între misterul trecerii în timp. O proză scrisă de un autor care de această dată ne transpune undeva la marginea tărâmului basmului.

Cu prozele: „La Bellu” şi „Mântuitorii”, autorul a dorit să-şi „distreze subţire” cititorul, - ca să-l cităm pe G.Funica - ori să-l mântuie prin jocurile lui de limbaj, dar să contribuie în stilul ei participativ la salvarea a ceea ce este omenesc în om într-o perioadă în care omenirea pare cuprinsă de nebunia vitezei şi al derapajului logoreic. Iar dacă personajele din casa de nebuni, când unii se cred Budha, Iisus, Mahomed, Alah sau Dumnezeu, au luat gluma în serios, pornind să afle drumul spre adevăr, lăsăm cititorului plăcerea să-şi aducă în „interior” spectacolul lumii la care asistă, pentru că tonul glumeţ al autorului creionează un adevărat curcubeu al limbajului umoristic şi nu numai.

Schiţa „Ulciorul”, poate fi înţeleasă în contextul: text-scriitură, ca un ansamblu de narări cu permutare în desfăşurarea acţiunii ce sugerează o naraţiune de tip borgesian, dar unde personajul central, adjutantul Mandache, imaginează căutarea reperelor salvatoare prin medierea reflexelor lăsate în alte suflete. Actul sinuciderii, păstrează la limita comediei cu tragismul cu care e înfăptuită, un dialog cu făptura celor trecuţi demult în lumea umbrelor prin îndeplinirea unei promisiuni răzbunătoare. Cartea aceasta de povestiri proiectează cititorilor un autor al momentului.

                                                                                                                 
Tudor CICU





O LECTURĂ CONFORTABILĂ: „URMAŞUL” UN ROMAN DE ION CATRINA


Numele scriitorului Ion Catrina a căpătat o deplină consacrare odată cu publicarea celui de al cincilea volum din romanele sale, întitulat parcă sugestiv, „Urmaşul”, apărut cu ceva timp în urmă la prestigioasa editură Contrafort din Craiova. Debutant  în marea literatură, aceea a romanelor, în 2003 cu volumul „Potecile destinului”, după ce a cochetat o vreme cu traducerile din literatura rusă, (Ilf şi Petrov, Zoşcenko, etc.), scriitorul Ion Catrina a continuat şirul amplu al naraţiunii cu romanele de referinţă: „Tărâmul umbrelor”, „Cerul infernului” şi „Pământul îngerilor”.
 
Povestitor înnăscut, de mare talent, care poate să compună pe spaţii ample într-un tempo alert, aşa cum îl caracteriza inspirat criticul, poetul şi publicistul Marian Drăghici într-un articol din prestigioasa revistă literară craioveană, Ramuri,  scriitorul Ion Catrina ne face şi de această dată dovada a unei deosebite disponibilităţi narative. Conceput ca roman de deschidere pentru un ciclul ce avea să abordeze problema acută, aceea a disoluţiei gospodăriei ţărăneşti în ultima sută de ani, „Urmaşul” întregeşte acea verigă lipsă de la care a pornit totul. Scriitorul a fost încă de la început preocupat de situaţia omului simplu, primar, obligat să trăiască în condiţii vitrege, să presteze o muncă brută şi să ducă o luptă aprigă pentru supravieţuire cu duşmani de tot felul şi nu de puţine ori, chiar cu el însuşi.   

Naraţiunea romanului e simplă. Nişte familii înstărite de ciobani transilvăneni sunt obligaţi să treacă munţii în Tara Românească pentru a-şi găsi liniştea şi libertatea. Ei se stabilesc într-un mediu propice activităţii lor şi cumpără spaţii întinse într-o depresiune dintre munţi.  Oameni harnici şi gospodari, deprinşi cu asprimea vieţii în inima munţilor, ei durează aici o reşedinţă solidă, prosperă şi confortabilă. Vreme de un secol ei muncesc aici, prind rădăcini, dezvoltă gospodăria şi-şi sporesc siguranţa şi averea. Soarta nu le e de cele mai multe ori încurajatoare, dar ei luptă cu aceeaşi îndârjire moştenită din tată în fiu. În această luptă dură şi de cele mai multe ori inegală, cei mai mulţi dintre ei cad. Reîmprospătarea cu noi membrii devine din ce în ce mai greoaie datorită izolării în care trăiesc şi după o sută de ani rămân doar doi: tatăl şi fiul. Drama familiei se consumă în acelaşi spaţiu arid al muntelui neprimitor şi pe traseul milenar al transhumanţei. Lupta inegală cu natura neprimitoare şi cu situaţiile potrivnice create de semenii lor îi fac să li se subţieze rândurile. Ultimul rămas, urmaşul, îşi va schimba reşedinţe în locuri mai darnice, mai faste şi mai fertile. Evadarea este necesară pentru a putea supravieţui. Abandonul proprietăţii parentale şi mutare în alte meleaguri nu sunt voluntare. Eroul principal al romanului e forţat să ia această decizie de situaţiile potrivnice în care trăieşte. Tragediile uriaşe ce au loc în munţi îl determină să migreze. Odată cu plecarea lui reduta din munţi, construită de strămoşii lui, dispare, lăsând loc doar la nişte ziduri arse şi tăcute. Cu toată refacerea lui, Luca este un înfrânt, un om dislocat din arealul lui primordial ce şi-a pierdut identitatea. Sacrificarea lui se face tocmai pentru a putea transmite sângele strămoşilor lui unor urmaşi. Aceştia nu se vor mai putea recunoaşte printre descendenţii bravilor ungureni ce au trecut cândva munţii. Crimele ce au loc în munţii din nordul Olteniei şi întâmplările tragice de mai târziu de la câmpie, ne fac să retrăim pas cu pas evoluţia evenimentelor şi drama personajelor.

Romanul debutează spectaculos, prin prezentarea dispariţiei tragice a lui Simion Bălăianu. Unicul său fiu, Luca, rămas singur în inima munţilor, trebuie să supravieţuiască. În jurul personajelor se învârte parcă un blestem. Cei ce-l întâlnesc îl îndrăgesc necondiţionat, dar sfârşesc în mod tragic. Dramatismul existenţei lui Luca nu este singular. Alături de el suferă şi dispar în mod tragic aproape toate personajele prinse în vâltoarea primului război mondial. Aşa se întâmplă de exemplu şi cu familia românilor ardeleni Lăcătuş care asistă neputincioasă la exterminarea ei. Doar Ida se salvează împreună cu Irina, fructul iubirii, rezultat din dragostea ei cu Luca. Recunoscătoare acestui semn divin ea se rebotează şi devine Alexandra. Autorul va insista şi pe pedeapsa, căzută ca un  fel de blestem peste familia Săpunaru, ca urmare a crimei odioase pe care acesta o comite. El sugerează că totul pe lume trebuie plătit. Acest lucru va fi resimţit şi de avocatul ce-l deposedează fraudulos de avere pe Luca. Fiul acestuia îşi va pierde viaţa în acelaşi munte pe care şi l-a însuşit pe nedrept tatăl lui. Personajele secundare îşi împletesc existenţa cu a lui Luca, luptă şi suferă alături de el şi-şi consumă zilele vieţii conform propriului lor destin. Luca nu poate să le influenţeze decisiv existenţa.

Romanul este o luptă continuă între viaţă şi moarte, între iubire şi ură, între succesul efemer şi neputinţă, între speranţă şi disperare. Urmaşul e lupta cu inerţia, e îndepărtarea de trecutul dureros, e regăsirea şi uitarea, e optimismul continuării, e speranţa viitoare într-un final fericit. Întreaga creaţie a scriitorului Ion Catrina se înscrie în neoclasicismul actual. El se recomandă a fi un demn continuator al clasicilor pe linia Victor Ion Popa, Vasile Voiculescu, Mihail Sadoveanu, Petru Dumitriu, etc.
 
Remarcăm şi de această dată acelaşi ritm alert de desfăşurare a naraţiunii. Autorul menţine un soi de mister pe tot parcursul evenimentelor ce ne seduce şi ne ancorează în lectură până la aflarea deznodământului din final. Această tehnică am întâlnit-o şi în celelalte patru romane apărute anterior. Remarcăm de asemenea limbajul adecvat contemporaneităţii. Nu avem în faţă un roman istoric. Personajele nu folosesc limbajul greoi al omului simplu de la începutul secolului trecut. Arhaismele au fost excluse şi s-au păstrat doar regionalismele specifice arealului în care se desfăşoară acţiunea.

Sfârşitul acestui ciclu amplu de cinci romane, permite scriitorului o nouă abordare a vieţii şi alte producţii literare de anvergură, pentru că Ion Catrina este profund ancorat în producţia romanescă pe care o stăpâneşte până aproape de perfecţiune. Cititorului nu-i rămâne decât să citească aceste producţii literare de excepţie, să se bucure şi să sufere alături de eroii preferaţi şi să se apropie şi mai mult de specificul vieţii româneşti din secolul trecut.
------------------------------------
NOTĂ: Mai multe amănunte despre scriitor se găsesc la adresa:
http://www.ioncatrina.webs.com

                                                                                                       Prof. Veturia Adina COLCEAG


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971