Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Continuăm dosarul despre miercurea neagră a Parlamentului care a fost doar o prefaţă la zilele negre ale ţării.Partea I Semnează: Corneliu Leu, Aurel Contu, Grigore l. Culian, Dan Brudaşcu, Gh. Manea, Adrian Botez, Dimitrie Grama, Radu Soviani, Titus Andrei şi expeditori din folclorul internetului - Partea I
- Partea II
- Partea III
- Partea IV
- Partea V
Ultima oră
Viorel ROMAN - Fraude financiare, inocente ...
Dr. Dan BRUDAŞCU - Visurile imperiale ale Uniunii Europene
De la Iaşi, conservatorul american Paul Gottfried îi indeamnă pe români la rezistenţa naţională
Eugen Evu, Melania Cuc, Eugen Cojocaru, Sorin Cerin, George Anca, Al Florin-Tene şi mai multe recente publicaţii - În prezentari făcute de: Adrian Botez, Cezarina Adamescu, Cristian Contras, Ionut Caragea, Karine Drăgaş, Ben Todică, Sorin Bodea, Mihai Antonescu, Marius Rădescu - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
LITERATURA ROMÂNA ÎN LIMBILE LUMII - Partea I - Engleză - traduceri de Adrian Soncodi, - Franceză – traduceri de Constantin Frosin
Partea II
Poeţi români contemporani: Valeriu Matei, Dimitrie Grama
Poeţi români contemporani: Cezar Ivănescu, Adrian Botez
DIN NOU DESPRE UNIUNEA SCRIITORILOR, ISTORIA LITERATURII ŞI JUNGHIURILE PE CARE ELE LE PRODUC Articole de Ioan Lila, Pusi Dinulescu, Corneliu Florea, Adrian Botez şi o amplă convorbire „Vulturescu –Baciut”, preluată din revista ,,Vatra" - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Internetul:legislaţia, aventurile, umorul şi folclorul său
Legislaţia ia tot mai în serios internetul
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI (cu ajutorul lui Dan Lupescu)
Iată de ce l-au iubit atât de mulţi americani !
„Paso doble” – rubrica lui Ioan LILA
Poezie pe internet-rubrica lui Ionuţ Caragea
Două atenţionări mai grave venite pe internet
DIN PERLELE GANDIRII
Din umorul şi folclorul internetului
Vă prezentăm în continuare aspecte din concediul oferit românilor de Preşedintele Băsescu şi Guvernul său:
ODESSA IN FLACARI 1942- FILM DE ARHIVA- IN LIMBA ITALIANA, SUBTITRAT IN LIMBA ROMANA
PAGINA A PATRA
Să ne-nnecăm necazul în frumuseţea poeziei 
LITERATURA ROMÂNA ÎN LIMBILE LUMII




SCRISOAREA ÎNTÂI  ÎN VERSIUNEA ENGLEZĂ A LUI ADRIAN SONCODI



Mihai Eminescu – Scrisoarea I

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.
Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de isvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac…
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.
Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase isvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…
În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ,
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti
Şi suind în susul scării pân' la frunţile crăieşti,
De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi…
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate.
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită –
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…
Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.
Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
„De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!“
O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării…
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de isvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!

 





Mihai Eminescu – Epistle I

In the evenings, when with tired eyelids I blow out the candle,
It’s the clock alone that struggles the long trail of time to handle,
Because when you draw the curtains to the side, and in the chamber
Let the moon cascade atop of everything its blaze of amber,
From the nighttime of remembrance she retrieves the full sensation
Of our pains, which we, however, feel in our imagination.
Gracious moon, the ocean’s lady, on the heavenly vault gliding,
You give life to people’s reason while their sufferings you’re hiding;
Countless deserts glitter under your immaculate effulgence,
Just as countless forests shadow springs that glow by your indulgence!
And how many thousand waves your sovereign adventure crosses,
As you float over the solitary seas whose water glosses!
What romantic flowered seashores, and what palaces, what towers,
Lightened by your charm you witness by yourself in lonely hours!
In how many thousand houses through the windows you unfold,
How many reflecting foreheads on reflection you behold!
You watch kings who wrap the globe in lifetime plans like in a net,
While the poor can barely ponder at tomorrow’s fearful threat…
Though assigned unequal standings by the random urn of fortune,
All are subject in the same way to your beam, to death’s misfortune;
Slaves to a recurring sequence of afflictions they become,
Whether humble or almighty, whether genius or dumb!
One man looks into the mirror wond’ring how to curl his hair,
While another one examines facts and times to keep aware,
From the jaundiced archive pages he collects a thousand signs
And their short-lived names and records in a logbook he combines;
Yet another one who barters countries on a timber board,
Tries to figure how much gold the sea’s black galleys haul aboard.
Over there the aged teacher, poverty barely surmounting,
In an endless calculation keeps on counting and recounting,
Shivering with cold he buttons his old gown, worn and austere,
Sinks his neck into its collar and puts cotton in his ear;
Hunch-backed, with the skin all wrinkled, no one thinks he’s worth a chip,
Yet the boundless universe is at his little finger’s tip;
From within his forehead mulling what’s to come and what’s behind,
The profound night of the eons he is able to unwind;
Just as Atlas, on whose shoulders all the heavens did encumber,
He supports the cosmic kingdom and its vastness with a number.
As the moon bestows her glitter on the stacked volumes and pages,
Instantly his meditation brings him back a thousand ages
To the time there was no being, but then neither a nonbeing,
To when everything was lacking liveliness and will of seeing,
When, although nothing was hiding, all was hidden in disguise…
When a self-contained unfoldment rested in its own demise.
Was there an abyss? upheaval? an immeasurable ocean?
So far, no enlightened person and no mind could grasp this notion,
For there was the utmost darkness, like a rayless breadth of sea,
Though no shape was to be seen yet, and no eye was there to see.
To obscurity, existence had not ventured to oppose,
And the self-repose held sway of its perpetual repose!…
Suddenly, a point starts moving… it’s the very first to life,
And behold, how fast the chaos he succeeds to make his wife…
That minuscule point in motion, weaker than a fleck of foam,
Is the unrestricted master of a boundless realm as home…
Thenceforth the primeval darkness splits apart in many forms,
The entire world develops, and the moon, the sun, the storms…
Since that time up to the present colonies of drifting creatures
Burst from fuzzy vales of chaos over paths with unknown features
And in luminescent swarms they spring out of infinity,
All allured into existence by a grand affinity.
And within this large dimension, children of our small domain,
We keep building little anthills, which like insects we maintain;
Microscopic leagues of peoples, kings and soldiers, wise, prolific,
We succeed in generations and we think ourselves magnific;
One-day-flies in an extent that can be measured by the yard,
We revolve around a compass and completely disregard
That the whole existence dangles like a twinkle in its slackness,
While behind it and before it stretches nothing but the blackness.
Like the powdered dust that dances in the eyesight of a ray,
Myriads of purple strings that vanish when light fades away,
Much the same we, in the deepness of an everlasting night,
Get the moment, get the light ray, which still keeps us in its sight…
Once extinguished, all things perish, to the darkest shadow fleeing,
For the ghostly universe is just a dream of the nonbeing…
In the present times the teacher does not rest his mind; instead,
The next moment he starts thinking many centuries ahead,
When the sun, which once was dazzling, lingers sad, about to die,
Closing like a wound amidst the gloomy clouds that flood the sky,
Until all the freezing planets throw themselves away in space,
By the powers of the light and sun no longer kept in place;
In the end the heaven’s altar turns into a pitch-dark wall,
One by one the stars expire like the autumn leaves that fall;
Time extends its wasted body and becomes an endless stride,
Because nothing ever happens in this emptiness spread wide;
In the night of the nonbeing shadow falls and shadow grows,
For the self-repose returns to its perpetual repose!…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Starting at the very bottom of the whole humanity
And then up the social ladder to the royal vanity,
We can see that all are tortured by their life’s baffling enigma,
But we cannot tell the one who bears the worst misfortune stigma…
Man or woman, all are even in their unremitting quest,
Anyone who can will struggle to raise higher than the rest.
Many others in the shadow hide with an uneasy heart,
Then anonymously perish, having lived their lives apart.
Will the careless fate consider all their wishing and believing?…
As the wind above the waves it disregards the human living.
May the writers always praise him, may the world never forget…
For himself, out of these merits, what will the old teacher get?
Immortality, will say some. All his life, one must agree,
He has clung to an idea like the ivy to a tree.
”When I die,” he thinks serenely, “still my name will be preserved
Over centuries by people who will honour what I served,
Everywhere, forever after, sheltered in some minds’ retention,
Works exhibiting my teachings and my name will find attention!”
Oh, poor soul! can you remember everything you ever heard,
All you ever set your eyes on, what you uttered word by word?
Much too little. Here and yonder, glimpses caught as through a gap,
Or some remnants of your thinking, or a tiny paper scrap;
Since the path of your existence you yourself don’t know by heart,
Why would anyone else bother to retrace its minute chart?
Maybe some pedantic fellow with green eyes, in years to come,
Sitting among worn out volumes, he himself a petty crumb,
Formal aspects of your writings will investigate in stages,
From his glasses blowing off the dust that comes out of your pages,
He will shrink you to a column, fitting you towards the end
Of a silly publication where a scant note he’ll append.
You can build a whole new cosmos, you can crush it… say whatever,
Over all your sweat a shovel’s worth of clay will rest forever.
Both the hand that holds the sceptre and the poor brain that records
All the universe of knowledge likewise fit inside four boards…
At your funeral they’ll slowly trail the cortege to the yards,
So ironically splendid, with indifferent regards…
And above the congregation will orate some little elf,
Not commending your achievements… rather, flattering himself
Underneath your name’s umbrella. This is all you can expect.
Oh, but wait… next generations will show even more respect.
Being unable to match you, do you think they’ll give you credit?
They will certainly applaud your thin biography’s re-edit,
Some of them will try to prove that, really, you were not that bright,
And that you were only human, just like them… All take delight
In that you did not surpass them. And their senseless nostrils fill
With infatuated breathing in academies of skill
Every time they talk about you. It’s agreed well in advance
To expose a mocking grimace when your merits they enhance.
Thus, you will be scorned by any fool who gets you in his hand,
They will qualify as garbage what they cannot understand…
And on top of this resentment, they will look into your life
To uncover many dark spots, any scandal, any strife –
All of these will make you closer to their kind… It’s not the light
That you spread among the people, but your sinnings and your spite,
Your exhaustion and your weakness, all the evil things that must
Be so fatally connected to a handful of thin dust;
All your wretched little troubles, all the pain your soul has fought
Will attract them and will please them more than anything you thought.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Within walls, and through the branches of the trees that shed their flowers,
Peacefully the moon cascades its splendid light in lonely hours!
From the nighttime of remembrance she retrieves untold sensations,
Deadened pains, which we, however, feel in our imagination;
For within our mind she opens wide the door to inner sight,
Spawning many thousand shadows while the candle’s out of light…
Countless deserts glitter under your immaculate effulgence,
Just as countless forests shadow springs that glow by your indulgence!
And how many thousand waves your sovereign adventure crosses,
As you float over the solitary seas whose water glosses!
Thus, while every living soul is governed by the will of fortune,
All are subject in the same way to your beam, to death’s misfortune!



Din volumul “POEZII ROMÂNEŞTI ALESE – SELECTED ROMANIAN POEMS”, Cavaliotti, 2009
 Nichita Stănescu în versiunea franceză a lui Constantin Frosin:



CET ANGE, TENANT UN LIVRE À LA MAIN
Certain ange passait,
chevauchant une chaise bien noire, assis.
Il traversait les airs, tout doux
et fort fier.

Depuis ma fenêtre, je le regardais
passer les murs comme une fumée.

J’ai un mot à te dire, je crie
à toi, ange chassé du paradis
par un vent levé ou une poussée
de quelque esprit beaucoup plus corsé.

Mais l’ange se taisait et passait
sur une chaise noire assis, en lisant
un bien vieux livre étincelant
à cause du plat en argent, moult épais.

Il traverse le nouvel immeuble.
Tout comme le pavillon cuivré
de la station d’essence,
abstrait, divin.

Reçois, ô, ange, alors je crie
le verre de vin dont me rafraîchis.
Je dédie sel et pain à ta gloire...
Elle me fait mal, la tombée du soir.

Mais l’ange se taisait et passait
à travers le poêle de ma carrée.
Assis sur une chaise noire, en lisant
un livre lourd, aux écailles en argent.

Arrivé à ma hauteur, je crie –
ô, toi, ange venu du paradis
je t’en prie, permets aussi à moi
de m’accrocher à ta chaise, à ton bras.

A peine si j’ai pu à un pied
de chaise, au vol, m’accrocher.

Ainsi, dans l’air et à travers murs
je m’envolais avec cet ange,
de même que flotte au gré du vent
la soie du drapeau d’un perdant!

Et je me blessais contre les toits,
contre les vertes ramures de guingois

me heurtais contre les longs poteaux retors
contre câbles, fils de fer, bords et rebords...

Je me détachai d’en haut, tombant
dans la place tranquille, plongée dans le soir.

Ô, il s’éloignait en volant
dans les airs et les murs en traversant
le livre à la main, lisant avec passion, sans surseoir.
Ô, il s’éloignait, mais moi
je tenais à le voir, dans la soirée.

... Mais il est parti en glissant
comme chassé du paradis par un vent
ou par quelque esprit poussé
beaucoup plus corsé.


L’INSTANT, SOUDAIN
L’on a vite fait de mettre en doute la pierre
en tant que parole.
L’on a décrété que le papillon
n’est rien d’autre qu’un souffle,

que la pomme de terre, le maïs et la prune
sont le cri du non-être –

de même pour le porc, la chèvre et la lune,
une sorte de ruminants.

Qui plus est, l’on fut inapte à s’apercevoir
de ce que le lion qui courait
pré - existait en tant que lettre, divine aussi.

l’on ne sut déchiffrer la vaste plaine,
l’immensité des mers,
la vie trop simplement unique
qu’on nous octroya…



 
  




DÉSAPPRIVOISEMENT

Trop de noir m’avait fait blanchir
Trop de soleil – me rembrunir
Trop de pétulance – me mourir
Du rêve j’allais me rétablir.
Allez, viens, toi, apporte ton tout
Assumons, les deux, forme de roue
Allez, viens, mais n’apporte ton toi
Je tiens à retrouver mon moi.
O, jaillis, jaillis, jaillis
Sur mon enfer, une oasis
Ô, demeure, demeure, demeure
Et cloue ma paume en sauveur
Sur la croix toute en chair
Quand l’homme ferme la paupière.


FINISH
J’étais en train de courir très vite, à ce point
qu’un de mes yeux est resté en arrière
et fut le seul à constater
mon amenuisement -
mué d’abord en raie, en ligne ensuite…
un noble vide parcourant le néant,
une rapide fraction de non existence
traversant la mort.


LA PHYSIOLOGIE D’UN SENTIMENT
Je pose ma parole sur ma pensée
et elle se casse en criant et en hurlant
Oh, si j’avais quelque pesanteur, tant soit peu
je pourrais m’envoler.

Je mets ma main sur le sol et il se crevasse
et les taupes s’évadent des galeries en gémissant.
Oh, si j’avais quelque pesanteur, tant soit peu
je pourrais m’envoler

Je mets mon âme dans le corps
et lui de s’allonger, de dévaler
en souffrant comme une rivière de montagne
à cause de ses poissons déments.
Oh, si j’avais quelque pesanteur, tant soit peu,
je pourrais m’envoler.

Je me mets à genoux devant toi
ainsi ton visage se fracasse
contre mes genoux en miettes réduits.
Oh, si j’avais quelque pesanteur, tant soit peu,
je pourrais m’envoler

Je touche d’une main le serpent
et celui-ci tombe en poussière
Je touche d’une main la selle du cheval
et celui-ci se pulvérise

Je ne te dis qu’une seule parole
et tu coules dessus
pareil au sang qui dégouline du couteau.
Oh, si j’avais moi quelque pesanteur, tant soit peu,
je pourrais m’envoler

Je crie, et mon cri foudroie les oiseaux
je pleure et l’escalier se cristallise
je tente de rester ;
la seconde se fracture toute noire.
Oh, si j’avais quelque pesanteur, tant soit peu,
je pourrais m’envoler. 


CHANSON
Combien accablant, Dieu, est ce rayon à toi
je devrais avoir un œil de poisson
pour y voir
quand le contour de mon oiseau se mue en un A
et mon rocher en déboire

Comme c’est dur de pondre un œuf !
Quel travail pour un ovale !
Personne n’appartient à soi
de même que personne
n’appartient à toi

Oiseaux batifolent dans le ciel.
Oiseaux batifolent sur l’arbre.
Es-tu de force, ô, l’ascète,
depuis ta cachette,
à les comprendre ?

C’est du lait rouge, de glaive, que je boirais
lorsqu’ au début de l’hiver, le blizzard tend, en trombe,
son cou interminable, à tête étoilée
et pousse son corps au-delà des montagnes dans les tombes

Je le devine par un souffle tout traversé
par un rayon dépareillé, polaire.
Avec des crocs de glace, je tire désespéré
le fœtus du ventre de l’Ourse outre ses frontières.
     POEŢI ROMÂNI CONTEMPORANI:

 Valeriu Matei


ZIUA A ZECEA
I.
În locul unde şirul de coifuri
Se-ntrerupea mereu
cu o moarte,
năgara înălbeşte vara devreme
şi aliorul poartă în frunze
sânge tânăr,
aici timpul se surpă -
ca muntele lovit din adâncuri
de magma nestăvilită -
şi apa izvorului murmură
despre visuri neîmplinite
când peste pajiştile acestea
iese din pântecul întunericului
luna însângerată ca un nou născut
soldaţii decimaţi stau de vorbă cu zeii
ca nişte vechi prieteni de suferinţă
şi firul amintirilor nu are sfârşit
aici soldaţii şi-au pierdut capetele
iar zeii trupurile

ZIUA A CINCISPREZECEA
III.
să-l atacăm pe Eminescu! să-l lovim cumplit,
din toate părţile şi deodată,
fiindcă el, o! tocmai el, are prea multe păcate
în pas cu moda legiferată de lichele
să aşezăm în ordine de-atac
cohortele şi tuiurile
hai, legiune-a scribilor ce vă schimbaţi stăpânii
precum mănuşile (ce fericire e pe capul ţării
că voi aţi învăţat să scrieţi!),
loviţi-l fără îndurare
fiindcă el nu a avut decât
un singur stăpân – adevărul
şi voi, cei care vă bâlbâiţi cu gura strâmbă
înaintea oricărui lucru de neînţeles,
loviţi-l pe Eminescu – el a ştiut
să-mblânzească miracolul
găgăuţi şi guşaţi, stăpâni ai clipei
(fiindcă în guşa voastră istoria face
bube),
acuzaţi-l pe Eminescu,
răstigniţi-l iar şi iar pe crucea istoriei
trişori şi farsori,
amatori de şmecherii şi şuşanele,
atacaţi-l pe Eminescu
fiindcă-i incomod şi coboară la voi
să vă însemne cu fierul ars în foc
şi voi, limbuţi consumatori de limbă,
loviţi-l pe Eminescu, fiindcă el
îi ia în seamă doar pe cei ce-au scris o
limbă ca un fagure de miere.
Dacă şi astăzi plutim în hău, fără de
nume,
deşi ni se cunoaşte numele,
să-l atacăm pe Eminescu, pentru că al
său
nume o să-l poarte secolii din gură-n gură
dacă iubitele noastre
ne spun vorbe de dragoste cu cuvintele lui,
să-l atacăm pe Eminescu –
el a iubit şi pentru cei care nu pot iubi
dacă ne apropiem de vârsta ciorilor
şi n-am lăsat nici o urmă în timp,
să-l lovim pe Eminescu,
fiindcă el a murit mult prea devreme,
deşi nu credea să-nveţe a muri vreodată.
Acum, când toate-s aşezate la locurile lor
şi prosperitatea face răni la tălpi
de-atâta plimbare prin casele noastre,
când suntem dincolo de bine şi mult prea dincolo de rău,
plini de fericire ca broasca de păr
şi nu mai avem ce face
pe faţa pământului puhav ca praful de puşcă,
să-l atacăm pe Eminescu,
fiindcă el ne-a dat cheia de boltă
a edificiului pe care noi nu l-am zidit.
Şi dacă suntem străini în lumea lui necuprins de aproape,
să-l atacăm pe Eminescu cu laude de neînţeles
pentru a nu mai lăsa copiii să vină la el.
Dar mai ales să-l lovim crunt,
fiindcă el
a revelat natura sacră
a fiecăruia dintre noi,
cei încorsetaţi de lucruri mărunte.
Să-l răstignim pe Eminescu
fiindcă este divin.





Dimitrie Grama

Pleoape

Pleoape,
    aproape ochi
    aproape ochi deschisi.
Pleoape,
   zvacniri de fericire
   zvacniri de groaza.
Pleoape
   uitate intr-adeschise!
   Bariere intre
A fi si
A nu mai fi.
Dintr-odata, noapte!
Viata taiata brusc
in doua sau trei
jumatati egale.
Departari cu rostogoliri
din gol, in gol,
in gol.
Liniste si haos.
Haos tot mai linistit.


Reazam un perete

In sfarsit ne-am reintors!
Suntem singuri si razboiul asta
A fost lung si devastator.
Altceva ni s-a promis!
Ne-am oprit in mijlocul pietii
Si asteptam sa vina cineva.
Asteptam demult timp si unii din noi
Au inceput sa cerseasca
Cu maini schiloade intinse
Spre statuile nepasatoare
Cu mainile intinse spre
Ferestre mari inchise.
Mie nu-mi este
Nici foame nici sete.
Reazam cu spatele
Un perete si astept.
Cineva, un strain sau
Poate un prieten
Imi aminteste ca ni s-a promis
Un razboi mai bun,
Mai frumos....
Cad prin perete si nu
Ma mai scol.



 
Dialog

Vulturii trag pe cer norii!
Vulturii se lupta cu fulgerul,
Se lupta cu traznetul si
Tot ei, cara ingeri beti
De colo-colo!
Si tu imi spui
Ca-i vorba de electricitate?
Prostule!!
Nu simti bataile de aripi?
Si cum de nu vezi
Culoarea curcubeului
Pastrata doar in ochi
De pasare maiastra?
Si cum...?
Si cum de nu...?!
Tata, te rog
Nu ma mai certa.
Noaptea cand sunt treaz
Totul este asa
Cum spui tu!

 
Dascalul

Mi-ai spus sa numar clipele
pentru ca fiecare clipa conteaza.
Te-am ascultat, am numarat, dar
m-am oprit, asa, pe la vreo doua mii,
Ca sa ma odihnesc.
M-ai certat, ca de obicei,
spunandu-mi ca am numarat altceva:
Ore, zile sau poate chiar
luni si ani am numarat.
Am incercat sa spun ceva, dar
m-ai intrerupt nervos si suparat,
Strigand ca ar fi trebuit sa fiu
mai bine mort.
Mi-ai spus ca eu, in fond,
am cam trait degeaba si
Te intrebai cine a gresit
in toata afacerea asta?!
Te ascultam supus
si in timp ce tu vorbeai,
Te uscai
Te ofileai...
De atunci au mai trecut cateva clipe
si acum tu, dascalul meu
Nu mai esti, si ma gandesc
cu amaraciune daca voi mai avea
Timp sa aprind o lumanare.


Dragoste tarzie

Cand eram tanar m-am hotarat
sa ma sinucid, asa, pe la vreo 50 de ani
dar in realitate m-am sinucis si
mult mai devreme si mult prea tarziu.
Acolo, in lumea sinucugasilor,
lumea celor neiertati, am intalnit o italianca.
Mi-a spus ca l-a cunoscut pe Dante Aligheri,
dar nu am crezut-o pana cand nu l-am vazut
Sprijinit de poarta infernului-Paradis.
Ma indreptam spre el....
Am ajuns devreme, pe la 6 dimineata
si cu toate astea, era deja multa lume
adunata acolo.
Unii erau culcati cu fata la pamant.
altii priveau fix inainte iar altii isi tineau
capul aplecat in piept parca recitandu-si
pacatele incrustate in stern, in coaste.
Eram ultimul in rand si nu cunosteam pe nimeni.
O necunoscuta s-a apropiat si s-a asezat langa mine.
-Eu, stii, vand placeri. Imi vand Imaginea
din care orisicine se poate infrupta! Vezi,
Corpul acesta a fost d'intotdeauna folosit
si totusi a ramas intact, virginal.
-Eu sunt si prima si ultima femeie!
A tacut apoi sprijinindu-si capul de umarul meu.
Daca eram mai tanar, mai puternic, mai viril,
asi fi cerut salvare si poate ca o saltam in brate,
strivindu-i virginitatea, dar ca un las batran am ingaimat:
-Din mine au zburat, precum randunele
speriate de furtuna zboara, placerile si bucuria
si tristetea au zburat.
-Sunt gol acum si pregatit sa mor.
-Te-nseli, mi-a spus. -Eu stiu mai bine
ca-ti sunt si mama si iubita.
Eu stiu ca doar atunci cand liber esti sa mori,
esti pregatit de viata, esti liber sa traiesti!

Am deschis ochii privind uimit cum toti cei care
asteptau la rand incet, incet, au disparut prin porti
deschise undeva in gol.

Era inca langa mine femeia-mama si ma tinea de mana.


In sfarsit...
 
Marginea lacului
o confund adesea
cu marginea padurii.
O confund cu o poteca
pe care am calcat
pana cand s-a terminat.

Dar totusi, stau si privesc lacul
care este si padure,
este si drum
si amintire.

Din cand in cand
inchid ochii, dar imaginile
pe care le vad de o viata,
nu se mai schimba,
Ca si cand tot ceeace exista
este impregnat in pleoape.

Din cand in cand aud voci.
Voci de copii.
Voci de adulti,
Si aud, mai ales,
Voci de batrani,
Si toate ma cunosc,
Si toate ma cheama pe nume!

Si rand pe rand incerc
sa le raspund,
In soapta lina si in racnet
incerc sa le raspund,
dar nu am glas!

Lacrimi de neputinta
mi se preling pe obraji,
sau poate ca sunt doar
semne de vorbire pe care,
abia acum le descopar.

Vezi, am glas in ochi,
i-am spus unei tinere
din spatele pleoapelor.
Si ea m-a auzit!

Si de la marginea padurii
se indreapta acum spre lac,
se indreapta spre mine.

O astept. Si nu are importanta
cat timp voi fi nevoit
sa o astept, pentru ca aici,
la marginea lacului mi-am amintit
ca doar eu sunt acela
care trebuie sa-i spuna ca
numai in acest loc,
drumurile noastre
se intalnesc.
Insfarsit!
In
Sfarsit!

                                                         Dimitrie GRAMA


 

Cezar Ivănescu

 „am surîs pînă cînd mi-au acoperit surîsul cu o pînză de sînge“
„Acum să explicăm, prin experienţă proprie, cum pentru a cîta oară în viaţă? ne-am însuşit lecţia sacrului printr-o drastică cenzură transcendentă... Toată iarna şi toată primăvara anului 1990 am lucrat poemul pe care-l veţi asculta, Symposion, cu voluptatea reluării imaginare, zilnice, a scenariului Calvarului, o trăire estetică, deci hedonistă, şi apoi a venit ziua de 14 iunie, cea mai sinistră zi din istoria trăită de mine a poporului român: şi prin propria voinţă m-am experiat puţin în scenariul Calvarului pe care tocmai îi descrisesem, plătind această experiere cu trei ani de boală: nu ne angajăm pe Drumul Crucii sau în oricare alt scenariu sacru ca într-o simplă experienţă estetică sau existenţială, ci încercînd să ne regăsim sufletul liber, fatal, religios: în acea clipă suspendată, cînd treizeci de brute cu bîtele în mîini au pătruns în încăperea în care ne aflam şi au început să ne lovească, mi-am amintit enunţul din Bhagavad-gita (II, 19) că un om nu poate fi ucis şi am surîs pînă cînd mi-au acoperit surîsul cu o pînză de sînge; după mai multe experienţe similare, clipe suspendate care durează cît lumea, numai o minte de imbecil se mai poate opune sentimentului religios care ne invadează sufletul... şi despre aceasta numai muzica ne poate instrui şi poezia, cînd aspiră să devină muzică sau se topeşte, ca într-o hierogamie, toată, în muzică... “
                                  Cezar IVĂNESCU, Curs general de poezie I
                                                           (fragment), 1993


Cezar Ivănescu
Poem ascensional
                 Exorcism
                 (fragment)
                 text inedit
 
! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
cît aur, smirnă şi tămîie,
rogu-mă miluieşte-ne,
unduitoare-a tale grîie
cu sfînt prinos, – sufletele,
ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule!

 
! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
Sufletul meu copil, mîntuie
în Suflet toate groazele,
şi mîna de copil, căţuie
arzînd şi gura, – urlete,
ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule!

 
! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
decît acel ce mai întîi e
Copil Divin ca Soarele,
Copil Divin rîzînd la Soare,
cu rîsul, ardere de tot,
pe Sufletul meu fă prinsoare,
Doamne, că dintre morţi îl scot!

 
! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
cît cel cu galbene călcîie
călcîndu-ţi, sfinte, urmele,
mă miluieşte şi-ngăduie
şi-mboboceşte-i ranele
Copilului ce-am fost şi nu e
Cum nici Fiinţa ta nu e

 
dar ne întinde mînuri arse
şi urlă-n toate lumile,
privirile îi sînt întoarse
în el ca-n stele razele,
ca să se mîntuie de groază
spre dînsul Doamne, -nclină-te
şi adu-l iar la tine-acasă,
o, Doamne-Dumnezeule!

 
! şi carnea lui cea flagelată
de bărbat tînăr şi frumos
cu bisturiu a fost tăiată
şi curăţată pân' la os,
os alb precum albeaţa rochii
Miresei de Ierusalim,
tăiaţi şi creierii şi ochii
cu care, Doamne, te privim

 
carnea mea, Doamne, ca Niobe
vecinic imploratoare-n cer,
alai de surle şi de tobe,
bătut-o-au pe-arşiţi şi ger,
bătut-au carnea să nu ţîie
Sufletul cu icoana Ta,
ca-n veci de veci să nu rămîie
decît osînda cărnii, grea


 
de-aceea mă rog Ţie, Doamne,
carnea cu care-am sîngerat
ca strugurii striviţi ai toamnei
ca să se facă vin curat
cu mîna Ta azi mi-o mîngîie,
sărută-mi-o cu buzele
ca-n veci de veci să nu rămîie
o, Doamne-Dumnezeule,

cît mîngîierea Ta cea sfîntă
şi gura ta şoptind divin,
cu mine, Doamne, bea şi cîntă,
nu trece-acest pahar cu vin,
căci sfînt şi sfînt şi sfînt e Domnul,
e Domnul Nostru Savaot
care bea vinul cum bea Somnul
Fiinţei suspendat de tot
şi sfînt şi sfînt e robul
care-i închină Domnului
Sufletul lui curat ca bobul
de rouă Okeanului!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
din creştet pînă la călcîie
trupu-mi străpuns de suliţe,
nici încreţit de vîntul morţii,
nici asudat de-atît ponos,
nici îndoit de lutul torţii
nici otrăvit cel vas frumos,

plînge-l şi-l spală şi-l botează
cînd toate omenelile
s-au împlinit şi încetează
sfioasele, greşelile,
şi mă călăuzeşte-n Hăul
care atît ne-a despărţit,
şi mă desparte de tot Răul
ce-asupra mea s-a săvîrşit,

să las surîsul să alunge
aceste feţe de coşmar,
Copil Divin cu plete lunge
eu să mă-ntorc la tine iar,
nici amintirea lor, nici umbra
să nu rămîie, ci-n trecut
etern li se prefacă sumbra
lor viaţă, nemaiîncăput
în Timpul Vieţii, cel de faţă
în care Tu mă priveşti mut
Doamne şi Faţă către Faţă
vezi Răul ce mi s-a făcut,
dar lîngă Tine-i numai bine,
de-aceea-Ţi zic neprefăcut,
fie să treacă de la mine
tot răul ce mi s-a făcut!
 
http://cezar-ivanescu-poeme.blogspot.com/2009/09/poem-ascensional-exorcism-fragment.html


 
 Adrian Botez

HRISTOS NU VA VENI LA MAHALA...

Hristos nu va veni la mahala
să-i ţină polonicul cu noroi
Satanei – preparând prânz cu moroi –
pe gheare socotind cât va renta!

în bâlciul ăsta de boieli şi vome
vă pregătiţi echipamentul pentru iad:
luminile din ochi se sting ori scad -
doar excrementele mai dau arome...

Hristos nu va veni la mahala:
îngândurat – stă-n Jilţul Judecăţii
şi-aşteaptă-umilii cerşetori dreptăţii

spre cer – puţinii ce-au scăpat de la hazna;
voi ce-aţi făcut din lume – zalhana
să ştiţi: Hristos nu va veni la mahala!

***
E-ATÂTA AROMIRE DE ALBINE...

e-atâta aromire de albine
din aur vechi sculptate-s flori de tei -
zefirii peste răni – să le aline
trec visele trimise de la zei...

e lacrimă de soare în potire
şi-atât de încărcat ospăţul vieţii:
Hristos venit la Cana Galileii
peste nuntaşi revarsă blânda-i fire

copacii zurbagii şi-au pierdut umbra:
ei doar mlădie dansul amintirii -
ei sunt icoane-n bolta fericirii

cu frunzele vrăjesc: uitată-i Sumbra...
...la nunta verii capătă loc drepţii
după ce luminează înţelepţii
***
                                      

DESPRE MINE

despre mine – de-acum
voi vorbi la trecut: ceilalţi
nu vor vorbi
deloc

smulge-mă somnului – Doamne
să n-aud paşii morţii
smulge-mă vieţii – să
nu mai simt – priponită în nări
duhoarea crimei perpetue

mi-e silă  - ruşine cumplită mi-e - de muncile
sângeroase ale
pământului – mi-e indiferentă
crucea de martir – exasperat sunt de
repetiţiile conştiincioase ale absurdului

doar pe Hristos – semen şi – blând
Călăuză – îl îngădui – pe sub
întunecaţii chiparoşi – insistent şi
grotesc foşnitori – până la scârţâit de
cavou

*
trecătorule  - du-te şi spune
cui mai ştie ori mai
poate-asculta -  că eu am murit aici – apărând
legile Lui - ucigând
impostura


DESPRE CEL NĂSCUT  ATUNCI,  ACOLO...

Te-ai născut între cei mai săraci dintre
săracii Pământului: între cei care nu au
chipul măreţului Om – şi între
pribegi

nimeni nu a mai văzut atâtea
punţi de lumină – între
peticele întunericului lumii – nimeni
nu a mai văzut atâta
speranţă – între cei care deja
plecaseră capul – pentru izbitura
finală

Te-ai născut – deci – pentru ca să
vindeci nădejdea

şi toţi cei cu ochii plecaţi – din mine – deodată
s-au privit drept în ochi şi
s-au recunoscut

în fiecare clipă Te naşti – eşti în
mine – deşi
o faci cu atâta putere - încât
fiecare clipă arde orbitor – şi apoi
în cenuşă se prăbuşeşte

va veni un Crăciun al orbilor
de tot şi senin fericiţi – fără nicio umbră de
funingine sub pleoape

până atunci – noi – cei săraci – şi
voi – cei orbi
să nu ne pierdem atingerea
caldă a mâinilor: între
mâinile noastre – gingaş unele cu altele
nuntite – se  coace jar pentru
Stea şi jar pentru Pâine – şi
Pâinea – sub crusta ei de lumină – pe toţi
ne numără şi ne
răs-numără – precum raze ale unei Nesfârşite
Viitoare Dimineţi: Dimineaţa
Turmelor Luminii – îmbulzite
sub sunet de clopot – spre
Cerul care nu se va mai închide
*
nimeni nu va mai ucide: Sângele va rămâne în
veşnic Potir

Te-ai născut să
împaci – Te-ai născut să
uneşti – Te-ai născut să
aboleşti muşcătura – împunsătura
umilinţa cumplită de a fi dedesubtul tăieturii
crimei

eşti Dumnezeul meu – al
singurei mele iubiri

dar Tu – Pruncule – nu poţi fi
Dumnezeul meu şi Dumnezeul
lor: nu eşti Stăpân al Hotarelor – ci
Bucurie şi Lumină fără
început şi sfârşit
*
niciodată n-ai ucis întru
hotar – ci ai vindecat
mereu – întru
recunoaştere
*

Paiul de Iesle – din
Stea – Steaua din
Coroană de Mag – Coroana
adânc rotită în Fântâna
sufletului meu

de-a dreapta Coroanei
Bourul – de-a stânga
Asinul :  în mijlocul
Crucii – Pruncul Păstor
Inorogul
cu frunte-nsângerată de sudoarea
efortului luminii – înţeleaptă cât toate
Scările


ÎNTRE FULGER ŞI TUNET

între fulger şi
tunet – se desfăşoară fiinţarea
mea: Dumnezeu fulgeră – chiar
trăsneşte – inspirat de puritatea
stâncilor – iar eu
eu – puturosul om – întârzii
potrivind sunetele
tunetului – să ia urma – şontâc-şontâc
Ei – Triumfalei întru
Fastul Exploziei Facerii
Lumini

Poezie – ajunge-L din urmă pe
Nevăzutul Cosmic – sau măcar pe
Distinsul Dirijor!


GLASURILE  APEI

pârâul gungureşte – râul – de-acum
vorbeşte – fluviul începe şi
ţine discursuri – iar marea şi
oceanele – profetizează
tunător

DE CRINI PREALACOMĂ

de crini prealacomă – viaţa de minuni
ţi-o-ngrădeşte diavolul – cu promisiuni –
...şi vine-apoi o seară dezlânată:
îţi priveşti, palid, mâna descărnată

ar perii albi – crescuţi din coate,  - astupă
balada palmei: ce-i făcut – se surpă...
trist stai sub ploaia de urină-a lampei
Morţii i-asculţi în creier vocea crampei

din epopeea nălucită-a vieţii
ţi-a mai rămas cenuşa din privire:
au fost incendii mari – hotarul ceţii

ţi s-a mutat în suflet – peste fire...
...a fost odată o poveste-albastră
dar a ieşit cu fumul – pe fereastră...
***

GALOPEAZĂ PRIN LUME SATANA

galopează prin lume Satana-n extaz
şi bezne se-aştern peste minte şi soartă
se despică-n pământ pentru toţi câte-o poartă
se sfădesc peste oase talaz cu talaz

galopează prin lume Satana-n extaz
şi muntele – vale se face, senil
iar regii cerşesc în incendii, umil –
Dezastrul îl scuipă-ntre ochi pe Necaz!
galopează prin lume Satana-n extaz
retina drăcească se-mbuibă cu-atlaz:
o, vraful de ceasuri ce nu vor fi azi

nici mâine, nicicând, niciodată!
...orbii se-nşiră pe puntea fardată:
osul de rimă şi-o stea vinovată
***

OM, MOARTE, ARTĂ

ce poate fi mai ilogic – şi
nepotrivit la culoare cu
cerul – decât existenţa
unui om
a fi galant cu stelele – şi a-ţi viola
propriul suflet: pe ce plită-ncinsă la
roşu – a căzut sămânţa lui
Prometeu

prea  mult bocet – la poalele
Câinelui: mai demn este
a despica – dintr-o singură lovitură –
înnodatul cu sine
Măr

legaţi – ca de-un catarg (izbăvitor de
sirene) – de Marele Orb  - urechile noastre fiind
desfundate - aşteptăm să cineze din noi – cinica
Artă
***

VIZIUNE DE PERSPECTIVĂ

înveninat de-atâta risipire
nu vrea nicicum deşartă proslăvire:
prea mult ar fi nedrept şi deocheat
dar tot nedrept – nimic din cât ai dat!

...cine să stea cântaru-n astă fire
a-l ţine-n echilibru ideal?
când vezi atâta crimă şi-umilire
şi vezi limbricu-n tronul cel regal

când vezi albina zdrenţuită-n zbor
căzându-şi cerul de-aur în nămol -
geniul silit să bea cucută din pocal

iar pajura-n văzduh cum se sufocă
sau marinari măcelărind o focă –
îţi ceri – nebun – vacanţă din „real”!

                                                           Adrian BOTEZ
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971