Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL CINCI AL GRUPULUI DE REFLECŢIE PRIVIND DEMOCRAŢIA REALĂ
Un înscris al lui Ștefan cel Mare, valabil și pentru concetățenii de astăzi; Jaful retrocedărilor
Aurul și petrolul României- Eugen COJOCARU, Sorin Golea, Prof.univ.dr.ing. Marian RIZEA,Corneliu Leu, DAN UNGUREANU, Elena MEDAR
Corneliu Leu în franceză, română și germană - o traducere de Gabriela Căluțiu Sonnenberg- Partea I
Corneliu Leu în franceză, română și germană - o traducere de Gabriela Căluțiu Sonnenberg- Partea I
Articole de: Marian BARBU, Constantin SCHIFIRNEȚ, Ioan LILĂ, Adrian BOTEZ, Paula ROMANESCU, Ioan Anton DATCU,Georgica MANOLE, IonuțCARAGEA Despre: Dan LUPESCU, Constantin TRANDAFIR, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, George CORBU, Lucia OLARU-NENATI, Ileana-Lucia FLORAN, Bianca DAN - partea I
Articole de: Marian BARBU, Constantin SCHIFIRNEȚ, Ioan LILĂ, Adrian BOTEZ, Paula ROMANESCU, Ioan Anton DATCU,Georgica MANOLE, IonuțCARAGEA Despre: Dan LUPESCU, Constantin TRANDAFIR, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, George CORBU, Lucia OLARU-NENATI, Ileana-Lucia FLORAN, Bianca DAN - partea II
Proză de Dorina ȘIȘU și versuri de Gabriela PACHIA, Adrian BOTEZ
Versuri de Cornel BĂLESCU, Stefan DUMITRESCU, Traian VASILCĂU
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
Din folclorul internetului - Partea II
Din folclorul internetului - Partea III
PAGINA A PATRA

ACTUALITATEA LITERARĂ, CULTURALĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ

 

EVENIMENTE EDITORIALE:

 

 

 Marian Barbu


RELIGIA CA SPAȚIU PERMANENT DE INSPIRAȚIE


 
                              
 
 
      CADRA CU CTITORII DE PE PERETELE CAPELEI

 
 Apariția editorială a cărții Timpul sacru din Icoane, semnată Dan Lupescu – format longilin orizontal, din 2013 – confirmă și stabilizează recursul său poetic care i-a pigmentat până acum creația.
    După cum mărturisește autorul, într-un fel de pro domo, punctul de incizie în propria-i inspirație, saturată în depozitul ei de virtuozitate religioasă, s-a aflat în momentul oferit de scriitorul Corneliu Leu întru sfințirea Capelei, închinată memoriei Episcopului martir,  Grigorie Leu , unchiul său.
    Oficiile de perpetuă amintire a înaltului prelat, se vor găsi, de aici înainte, în Casa Muzeu, din stațiunea Bușteni, de pe Vale Prahovei.
    Aci, nepotul a chibzuit să așeze, simbologic, icoane cu mesaje, ușor descifrabile pentru toți vizitatorii, indiferent de credința pe care o poartă cu ei. Dar primii chemați sunt credincioșii întru ortodoxie.
    Scene practice –adică de exponate într-o conjunctură naratologică, le-am găsit prezente, după viziuni de arhitectură proprie țării contributoare la desfășurarea ideii în spațiul rezervat, am mai întâlnit în Oratoriul Sf. Iosif, din Canada.
    Așadar, minunată idee, minunată realizare, sublim spațiul de amplasament !
    Acum,câte ceva despre cartea poetului Dan Lupescu.
    Poetul , subiectul propriu-zis a avut în față obiectul de contemplat. Ca mijloace de împlinire, scriitorul n-a folosit decât cuvântul (logosul). Acesta, permanent supus unor furci caudine, ale viziunii, mereu în derulare, adică în mișcare, cerută și de încărcătura emoțională a inspirației.
    Toate acestea se regăsesc în versuri, de regulă, clasice, dispuse strofic (distih, catren , cvinarie, sextină). Toate, dar absolut în toate, grupate în partea de sorginte religioasă, dominante au doi indicatori de stil - metafora și invocația. Prima – în linia Bibliei, a lui Dosoftei – psaltistul,  Arghezi parțial, cea de-a doua cuprinde  propriile porniri, în formă de verset. În parte, pe acestea le afișează pregnant de la p.79 ( Timp – călător în holograme ) și 111 ( Lira – litera mea de uraniu ).
    Între cele două părți ale volumului (cărora le-au fost adăugate ... Referințe critice și Lansare... Ghepardul amurgului) autorul, indirect, se autodefinește ca un poet cultivat, sensibil la toate schimbările lexicale întâlnite. De departe, maturitatea scrisului își spune cuvântul ! Trece dezinvolt de la starea literaturii religioase, ca formă de comunicare aplicată cu scop, la sine – ca ființă receptacol, model anastazic pentru sensuri.
    La o analiză în retortă, se poate dovedi, cu textele pe față, că poetul Dan Lupescu a fugit, pe cât i-a stat în putința creatoare, de ceea ce, îndeobște se numește, seceta de cuvinte. I-a venit în ajutor metafora , adesea revelatorie, dar și cea lingvistică. Aci, în structura acesteia, rolul de bază îl joacă, în primul rând, substantivul, ajutat, nu în puține cazuri, de verb. Iar acesta, ofertat la timpuri verbale dinamice, nu descriptive.
    Dan Lupescu mânuiește admirabil indicii contextuali. Deci, apelul la receptori este dedus, firește cu scop.
    De la Cicero citire (vezi De oratore III), retorica a evoluat radical, iar în timpurile contemporane nouă, și-a pierdut total din sensurile primare avute. Noroc că Biserica nu o mai consideră doar o formă de marcare a ornamentelor stilistice, ci ca pe o plajă de adresabilitate către conștiințe, suflete și cugete.
    Va fi avut sau nu Dan Lupescu astfel de obiective, nu știm !
    După aprofundarea textelor – lirico/epice ale acestui ingenios volum, deși cu țintă precisă, omagiu pentru o situație creată, depunem mărturie evaluatoare nu numai pentru autenticitate, ci și pentru originalitate.
    Aceste două dimensiuni îl singularizează în rândul poeților contemporani din România. Ele îi confirmă ascensiunea spre maturizarea deplină a inspirației, supravegheată însă îndeaproape de cultură.


 
 Prof. univ. dr. OVIDIU GHIDIRMIC

                             
Dan Lupescu şi aspiraţia spre sincretism



Poet şi publicist, director fondator al revistei cu cel mai frumos nume românesc: Lamura, un arhaism ce exprimă partea cea mai pură, cea mai curată a lucrurilor şi care se vrea o lamură a spiritualităţii noastre, cu deschidere spre universalitate -, Dan Lupescu este o personalitate marcantă a vieţii culturale din Bănie şi un profesionist al scrisului, în adevăratul înţeles al cuvântului.

Poet neoromantic, prin structură, simbolist, prin cultivarea pe scară largă a simbolurilor, şi modern prin discursul liric, scăpat adeseori din chingile prozodiei clasice -, Dan Lupescu a publicat mai multe volume de versuri, cu titluri dintre cele mai reprezentative şi sugestive: Labirintul amiezii (1983), Răspântia de purpură (1989), Ceas de taină cu BRÂNCUŞI (2001), Ghepardul amurgului (2004), a căror notă dominantă o constituie o simbolistică a luminii.
Dar, cea mai mare noutate pe care o aduce poezia lui Dan Lupescu, o formează aspiraţia spre sincretism. Termenul de ,,sincretism’’ (grecescul ,,synkrethismos’’) desemnează ideea de unificare, întâlnire a artelor într-o sinteză superioară, spre care au aspirat mereu artiştii, un ideal mai greu de atins.
Primul sincretism – un sincretism primordial – a fost cel dintre muzică şi poezie, sinteza muzicii cu verbul, realizată de Orfeu, legendarul cântăreţ trac, prototipul poetului dintotdeauna.
Forme de sincretism au fost şi mai târziu, în simbolism (wagnerism) sau avangardism (pictopoezia).
Pe această linie modernistă, Dan Lupescu preconizează un sincretism între poezie şi artele plastice, tendinţă ce se poate observa încă din volumul Ceas de taină cu BRÂNCUŞI, despre care scriam, la vremea respectivă, că se înscrie într-o formulă nouă şi originală, în spaţiul liricii noastre contemporane, de ,,poezie exegetică’’, transformându-se într-un comentariu liric pe marginea capodoperelor brâncuşiene.
Şi mai spuneam tot atunci că, pe târâmul esenţelor brâncuşiene, timpul parcă stă pe loc. Sau, cum ar fi spus Constantin Noica: ,,vremea nu mai vremuieşte’’ !
Iată, de această dată, Dan Lupescu încearcă un nou sincretism între poezie şi artele plastice, dar acum între poezie şi icoanele pe sticlă, în volumul recent apărut: Timpul Sacru din icoane (Editura ALMA, Craiova, 2013), un volum-album care este, sub toate aspectele, o bijuterie editorială, o raritate bibliofilă.
Dan Lupescu ne demonstrează, prin acest volum, că poezia poate colabora cu teologia icoanei, că poate deveni o exegeză iconografică în versuri, că poate vibra cu modul iconic de a fi în lume, al relaţiei noastre cu Dumnezeu.
Chiar dacă nu toate poemele din acest volum sunt replici punctuale sau comentarii la obiect, poetul reuşeşte să evoce, cum nu se poate mai bine, atmosfera sacră a Noului Testament şi să reinterpreteze motivele biblice.
Acest volum bibliofil nu poate fi înţeles decât printr-o hermeneutică a sacrului, categorie ce presupune prezenţa ,,numinosului’’, a puterii divine, după Rudolf Otto, unul dintre cei mai mari hermeneuţi ai sacrului, prin lucrarea sa fundamentală Sacrul, apărută pe la începutul veacului trecut.
Volumul Timpul sacru din icoane poate fi interpretat şi prin dialectica sacrului şi profanului a lui Mircea Eliade, cele două categorii total opuse, dar care se intercondiţionează şi se presupun reciproc, în viziunea marelui nostru mitolog şi istoric al religiilor.
Timpul sacru este timpul etern, timpul mitic al culturii. Timpul profan este timpul istoric, trecător şi perisabil. La Mircea Eliade, ieşirea din timp se produce atunci când timpul profan se transformă în timp sacru.
Interesul lui Dan Lupescu pentru teologia icoanei se poate observa şi din splendida iconografie a revistei Lamura, a cărei deviză, înscrisă pe frontispiciu, este – nu întâmplător – Nihil sine Deo.



                --//--

12 Mai 2013


 

 

 ÎN Editura Tritonic A APĂRUT:

CONSTANTIN SCHIFIRNEŢ : „FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ ÎN SPAŢIUL PUBLIC. MODERNITATE ŞI EUROPENIZARE” ,


din care publicăm introducerea intitulată

                 FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ
         ŞI MODERNITATE TENDENŢIALĂ


Modernitatea a produs o modificare de esenţă în raporturile creaţiei intelectuale cu comunitatea naţională. Din acest unghi, filosofia a cunoscut o naţionalizare, aşa cum ştiinţa a devenit, în timp, naţională. Ideea este de reţinut fiindcă filosofia a evoluat în strânsă asociere cu ştiinţa în epoca modernă, ambele având ca fundament raţionalitatea şi raţionalismul. După cum scrie Rudolf Stichweh1, ştiinţa modernă a fost ştiinţă universală în secolele XVI-XVIII, deoarece, până în secolul al XVIIIlea, ştiinţa a fost transmisă, într-un mediu internaţional de comunicare, în limba latină. Din secolul al optsprezecelea a avut loc o naţionalizare a ştiinţei. În secolul al XIX-lea, publicaţiile ştiinţifice au fost asumate, în Europa, de către comunităţi ştiinţifice naţionale. Cu toate acestea, evoluţia comunităţii ştiinţifice naţionale a fost însoţită de o diferenţiere internă progresivă a ştiinţei. Perioada modernă a susţinut o infrastructură naţională de organizare a activităţii ştiinţifice desfăşurate de către comunităţi naţionale ştiinţifice şi instituţiile ştiinţifice, integrate în universităţi. Comunitatea ştiinţifică naţională a fost un stimulent puternic pentru răspândirea globală a ştiinţei şi a instituţiilor sale de bază. Această scurtă referire la naţionalizarea ştiinţei vine ca argument în susţinerea tezei despre naţionalizarea filosofiei, iar despre problematica unei filosofii româneşti s-a discutat în ambianţa propice a clarificărilor cu privire la caracterul naţional al celorlalte componente ale culturii. Evaluarea componenţei naţionale a gândirii autohtone se face constant prin raportare la filosofia occidentală, filosofie afirmată, în epoca modernă, într-un cadru naţional. Filosofia românească a urmat acelaşi trend, adică în primele faze ale modernizării a adoptat mai mult principiul preluării de idei din filosofiei universală. Au existat cel puţin două curente de gândire filosofică autohtonă: unul, preocupat de argumentarea universalităţii filosofiei în temeiul rostului ei principal în a descifra adevărul, pornind de la cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, iar al doilea curent era interesat de descifrarea ,,materialului românesc“. Prima direcţie admitea numai filosofia capabilă 10 | CONSTANTIN SCHIFIRNEŢ FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ ÎN SPAŢIUL PUBLIC | 11 să revele adevărul universal dincolo de orice contingenţe naţionale, lăsând în umbră realitatea naţională, pe când cealaltă orientare judeca filosofia în concretul naţional şi etnic. O particularitate a culturii româneşti, şi deci şi a filosofiei autohtone, este discontinuitatea în evoluţia ideilor şi a iniţiativelor culturale. Obsedată de ideea continuităţii, cultura românească nu a reuşit, decât foarte rar, să înfăptuiască o activitate creatoare neîntreruptă. Nici în ce priveşte libertatea de cugetare nu s-a putut asigura continuitate, deoarece perioadele de interdicţie au alternat cu perioadele de exprimare nestingherită a ideilor. Cultura şi cugetarea românească au chestionat limitele capacităţii proprii de creativitate şi proiectele ratate din societatea românească. În continuare, discut modernitatea tendenţială2 ca argument pentru o explicaţii ce pot fi formulate asupra tezei despre particularităţile mişcării filosofice originale într-o societate care a cunoscut şi cunoaşte o modernitate proprie. Spre deosebire de modernitatea realizată în Occident de economia capitalistă şi acţiunea actorilor sociali, în spirit democratic, în spaţiul public, în România modernitatea s-a produs în arii foarte restrânse şi de ea au beneficiat grupuri sociale cu pondere scăzută în societate. Dacă vorbim în termenii unor curente din filosofia românească, lumea românească nu este marcată puternic de valorile, normele, principiile şi criteriile vieţii moderne, încât de aici se poate conchide că lipseşte omul modern, obiectul fundamental al filosofiei. Acţiunile şi ideile despre modernizare, derulate în societatea românească, rămân parţiale şi nefinalizate, iar modernitatea este mai mult o aspiraţie, un ţel de atins dar niciodată pe deplin realizat. Modernitatea tendenţială este o modernitate provocată, rezultat al unei modernizări în ariergardă şi nu al uneia în avangardă. Teza despre modernitatea tendenţială relevă o separare între idee sau proiecte şi acţiuni sau politici. În acest caz ideile au circulaţie în spaţiul public dar fără ca şi acţiunile aferente lor să fie finalizate. Spre deosebire de societăţile cu modernitatea bine structurată datorită fundamentului economic solid, productiv şi eficient, societatea cu modernitate tendenţială pare că nu e niciodată aşezată, modernizările ei sunt mai totdeauna doar tendinţe. Societatea românească nu se confruntă doar cu un proces de trecere de la o modernitate la alta ci mai are încă de parcurs trecerea de la premodern la modern, în paralel, cu trecerea de la industrial la postindustrial. Natura hibridă şi fragmentată a modernităţii româneşti a influenţat şi influenţează încă evoluţia filosofiei autohtone. Nu discut aici despre existenţa sau inexistenţa unei filosofii româneşti. Se ridică însă o întrebare esenţială, anume, filosofii români au făcut parte din elitele fondatoare ale modernităţii? Răspunsul este dificil de oferit în cadrele unui studiu restrâns, dar putem spune cu certitudine, că filosofii români s-au orientat către Europa, fie Occidentală, cei mai mulţi dintre ei, fie Orientală, să amintim aici doar pe N. Crainic, şi mai puţin s-au concentrat pe conceperea unei alternative locale de modernitate, pornită din contextul real al modernizării societăţii româneşti, şi ca o contrapondere la acţiunile de modernizare impusă, de sus, de către elitele politice, nu atât în virtutea propriilor doctrine cât prin preluarea unor modele de organizare şi management din Occident. Ideile filosofilor români nu derivă prioritar din meditaţia asupra proceselor locale de schimbare şi asupra actelor de rezistenţă faţă de căile de modernizare românească. În cultura română nu există nici măcar o analiză filosofică a deformărilor şi a rezistenţei la modernizare şi nici o propunere de alternative ale modernităţii. Nu, mai puţin semnificativ rămâne accentul pe filosofia beletristică în studiul modernităţii româneşti, viziunea eseistică şi literară fiind dominantă. În planul gândirii filosofice autohtone s-a plecat de la premisa că modernitatea este unică, universală, fiecare societate fiind obligată să parcurgă întocmai aceleaşi etape şi aceleaşi procese ca ţările care s-au modernizat. Aşa au gândit raţionaliştii, cu deosebire T. Maiorescu şi şcoala sa - C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, I. Petrovici. Trăsătura fundamentală a gândirii filosofice româneşti este criticismul, şi, în mică măsură, evaluarea diversităţii de proiecte de modernizare, a pluralităţii doctrinelor şi a modelelor de modernitate, din care societatea să selecteze ceea ce este oportun pentru dezvoltarea sa. Spre deosebire de Europa Occidentală, unde idei despre modernitate au fost difuzate de către filosofi şi alţi intelectuali, şi a fost doar instituţionalizată într-o etapă ulterioară, în România nu a existat o bază filosofică proprie a primei modernizări (secolul 19). Rolul filosofiei şi a altor activităţi pur teoretice intelectuale autohtone a fost, prin urmare, mai puţin important în procesul de construcţie instituţională modernă. Modernitatea românească nu se regăseşte, doctrinar, în gândirea actorilor şi agenţilor de modernizare. Practic, nu au existat proiecte de modernizare ci numai interpretări ale modernităţii, prin concepte şi viziuni preluate din gândirea occidentală. Schimbările moderne s-au produs fără a avea un proiect. Semnificativ, în spaţiul public postdecembrist s-a accentuat necesitatea reluării programul paşoptist ca reper al modernităţii, în loc să fie oferită o alternativă doctrinară a perioadei postcomuniste. Chiar dacă toate proiectele de modernizare au fost formulate şi construite de către elitele politice, acestea nu au fost exclusiv de natură politică. Puţini dintre gânditorii români s-au arătat interesaţi de fundamentul economic al modernizării şi al modernităţii la care să fi adăugat elemente filosofice specifice. Revenind la parcursul mişcării filosofice româneşti, trebuie spus că abia în secolul al XX-lea ea cunoaşte o profesionalizare şi specializare, interval când s-a conştientizat că filosofia nu poate să se izoleze de spiritul public. Deşi ideea filosofică s-a impus destul de greu în spaţiul public am spune că filosofia românească s-a constituit, spre deosebire de cea din Occident, în dezbaterea publică, în confruntarea cu istoricii, filologii şi literaţii. A existat o anumită neîncredere în capacitatea românilor de a produce idei filosofice, de notorietate fiind atitudinea sceptică a celui care a impulsionat dezvoltatea filosofiei româneşti – Titu Maiorescu. Acesta ar fi o explicaţie privind lipsa unei secţii de filosofie în cadrul Academiei Române în perioada de până la 1948. O particularitate a modernizării româneşti este aceea că toate proiectele de dezvoltare modernă au fost implementate de către statul român fiindcă el a funcţionat ca principalul canal de modernizare în societatea românească. Procesele de modernizare conduse de stat au fost intrinsec asociate cu modernizarea statului însuşi, cu redefinerea rolului său în societate. Poate nu este întâmplător că aproape toţi filosofii români din perioada antebelică au avut funcţii în stat, inclusiv ca funcţionari în diverse ministere. Edificarea civilizaţiei române moderne nu a avut ca temei o doctrină filosofică autohtonă, ci diverse idei, nu destul de suficient structurate, preluate din gândirea apuseană. Organismul politicojuridic şi cel instituţional românesc modern s-au constituit aidoma celui din civilizaţia occidentală, fără ca el să integreze direcţii esenţiale ale unei concepţii româneşti despre căile de construire a unei societăţi moderne. În consecinţă, nu a existat o reacţie de respingere, din partea gândirii tradiţionale româneşti, faţă de filosofia occidentală, susţinută în dezbateri publice şi în lucrări despre doctrine occidentale. Opţiunea pentru preluarea filosofiilor occidentale o dată cu acceptarea formelor civilizaţiei occidentale s-a făcut împotriva spiritului dominant în spaţiul originar al culturii române - spaţiul răsăritean -, pentru care natura este un cadru dat şi neproblematic: ,,De aceea înţeleptul vorbeşte numai de lume, niciodată despre natură”3. În secolul al XIX-lea, dominat de principiul naţionalităţilor, s-a trecut ,,de la o Europă geografică la o Europă interculturală”, dar această diversitatea europeană era exprimată în limbajul unităţii sub influenţa decisivă a Vestului asupra Estului4. Este interesant, gânditorii români apelează, prioritar, la gândirea modernă, şi nesemnificativ la filosofia antică, şi cu atât mai puţin la cea medievală şi creştină. Ar merita un studiu mai atent al afirmaţiei lui Rădulescu- Motru despre lipsa de profunzime a influenţelor filosofiei franceze, şi în general, a influenţei filosofiei occidentale asupra mentalului românesc. Kantianismul, curentul cel mai răspândit în cultura română modernă, a fost folosit în explicarea şi cunoaşterea societăţii româneşti însă este greu de amintit vreun filosof român de esenţă exclusiv kantiană. Societatea românească nu este singura societate care a împrumutat idei, conduite şi instituţii străine. De altfel, toate marile culturi şi civilizaţii au preluat, uneori masiv, din alte culturi, şi apoi au dezvoltat, ca entităţi autonome, o cultură şi o civilizaţie originale. În cazul românilor, dependenţa de alte civilizaţii nu a încetat, deoarece nu s-a putut stăvili exportul de ideologii străine, fie ele occidentale, fie răsăritene, în nici un moment de-a lungul celor două secole de modernizare. La această presiune continuă s-a răspuns cu modele proprii de studiu pentru a argumenta existenţa unei culturi şi civilizaţii româneşti. De-a lungul perioadei moderne, românii au exprimat, constant, aderenţa lor la spiritul european, însă ei au cautat, prin creaţie şi conduită în spaţiul public, să afirme un mod propriu de a fi european. Ei nu au tins atât la transpunerea culturii şi civilizaţiei europene în spaţiul românesc, cât la sincronizarea propriei culturi şi civilizaţii cu norme şi valori europene. S-a resimţit continuu în gândirea românească tensiunea dintre cultură şi civilizaţie, dintre material şi spiritual, între intern şi extern, între Orient şi Occident, între tradiţie şi modernitate. Tocmai această tensiune este ignorată, nu de puţine ori, în exegezele despre studiile româneşti. Modernitatea, şi implicit europenitatea gândirii româneşti se înrădăcinează în noua viziune oferită localismului, neregăsită prioritar în marile curente de gândire europeană. Cartea de faţă abordează idei filosofice despre modernizare şi europenizare, analizate în lucrări fundamentale ale unor gânditori români, autori de teorii originale: Titu Maiorescu - organicismul şi teoria formei fără fond, A.D. Xenopol - seria istorică, C. Rădulescu-Motru - personalismul energetic, S. Mehedinţi- etnologismul şi ontologia naţiunii, M. Florian - recesivitatea, M. Ştefănescu - definiţia filosofiei prin armonie Toate aceste modele teoretice sunt, de fapt, aplicaţii ale unor teze sau idei şi teorii din gândirea universală la studiul realităţilor româneşti. Ele pornesc de la imperativul necesar al înscrierii indubitabile a societăţii româneşti, dar nu necondiţionat, ca metodă şi viziune, în inevitabilul proces al modernizării, fără însă a se prelua idei, pur şi simplu, din autori străini şi a le transpune aievea în spaţiul autohton. Teoria formelor fără fond, de pildă, este eminamente românească, nefiind prezentă în dezbaterile despre relaţiile cu Occidentul în ţările din Europa de Sud-Est sau din Europa Centrală, o dovadă în plus că în cultura română se prefigura o temă originală. Putem, astfel, constata conturarea unui model teoretic explicativ de construire a civilizaţiei moderne în cadrul naţional - contribuţie indelebilă a gândirii româneşti la gândirea universală. Discutăm despre idei filosofice, afirmate în spaţiul public din România, de către gânditorii amintiţi mai sus. Spaţiul public este acel spaţiu unde au loc manifestări accesibile tuturor. În accepţia lui J. Habermas, spaţiul public se constituie atunci când „interesul public” derivă, indubitabil, dintr-un „consens raţional” întemeiat pe „discuţii practice” între actori sociali: ,,Noi calificăm drept «publice» anumite manifestări atunci când spre deosebire de cercurile închise, ele le sunt tuturor accesibile, în acelaşi fel cum vorbim despre locuri publice sau despre case publice”5. Sfera publică s-a format o dată cu constituirea societăţii burgheze. Actorii sociali reflectă critic asupra statului şi asupra propriilor lor persoane şi expun teme de interes pentru public. Oricine poate interacţiona oricând cu oricine, discutând despre orice. Din această perspectivă, cartea noastră include analiza de elemente biografice ale unora dintre gânditorii studiaţi. Spaţiul public românesc s-a edificat după Unirea din 1859 când chestiunea fundamentală pentru noul stat a fost crearea unui spaţiu naţional românesc, diferit faţă de spaţiul muntean sau spaţiul moldav. În primul rând, statul naţional român putea să funcţioneze în măsura în care îşi asuma un spaţiu public naţional. În al doilea rând, noul stat se înscrisese în direcţia dezvoltării societăţii burgheze, el însuşi fiind consecinţa noului tip de formaţiune socială, cea capitalistă, victorioasă în arealul european. În aceste circumstanţe, capitalismul impune un nou spirit public, concretizat în exprimarea indivizilor şi a grupurilor în spaţiul public, în participarea lor la dezbaterea publică a problemelor de larg interes. Nu trebuie uitat rolul presei în extinderea spaţiului public. Spiritul public românesc datorează foarte mult presei din secolul al XIX-lea. Cu rare excepţii, toţi mari intelectuali din perioada modernă au exercitat, alături de profesia lor de bază, şi activitatea jurnalistică. Spaţiul public românesc a fost construit de pleiada de personalităţi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care au realizat necesitatea edificării unor relaţii noi, moderne şi democratice între membrii unui grup ocupaţional, între grupurile sociale din societate. Acest spaţiu a reunit activităţile ştiinţifice, şcolare, culturale, politice, sociale  

 
                Ion CREANGĂ « SPECTACOLUL LUMII »


 Constantin TRANDAFIR publică un nou volum de critică literară, apărut în condiţii grafice excelente la editura « Premier », Ploieşti, în 2012. Fac acestă mențiune pentru că am avut ocazia să văd, cu ani în urmă, volumul lui G. Călinescu înţesat cu adnotări, trimiteri, adăugiri, note de subsol, o adevărată muncă de Sisif – şi de aici mi-a venit gîndul că volumul maestrului Constantin TRANDAFIR a fost şlefuit cu migală de cărturar ce ştie a preţui valoarea cuvintelor dispuse în fraze cu acea magie cantatorie cu care anticii îşi pregăteau discursurile, scriidu-le ca pe nişte imnuri. Sigur, actul critic este nu numai interpetare, răstălmăcire, analiză, despicarea firului din urzeala scrierii în fîşii mercantile sau adulatorii. De actul critic eu m-am îndoit multă vreme, socotind că e mai bine să mă las pe seama posterităţii ! Chiar criticul susţine că, « în vremurile noastre imediate s-a lansat o intensă campanie de revizuire şi demitizare… » a valorilor « consfinţite (ce) sînt chemate la judecată pentru a li se încerca rezistenţa… » (în timp, aş adăuga eu). Dar Creangă nu mai are nevoie de această « judecată », pentru că pe el l-a sfinţit Eminescu ! Un geniu binecuvîntînd alt geniu ! Cu ce alt scriitor din vremurile lui a mai procedat autorul « Luceafărului » în acest fel ?

« Şi-acel rege-al poeziei… » Am citat acest vers ca să nu se creadă că bat cîmpii în căutarea seminţelor risipite de acest timp ce ne umple existenţa cu curcubeie şi melci de zăpadă. Dar geniul era generos, pentru că el nu se măsura cu clasicii din vremea lui. “E unul care cîntă…” – a urmat răspunsul, în egală măsură, generos.
În actul receptării, susţine Constantin Trandafir, intră “puterea noastră de înţelegere”. Mai jos introduce în analiză “sublimele nimicuri”, care fac parte din opera lui Creangă. Începe apoi o analiză a celor care au comentat ideea că Ion Creangă o fi fost sau nu un scriitor popular sau unul cult. Argumente pro şi contra fin analizate, dar nu ele fac obiectul (şi nici subiectul) acestei expuneri nepărtinitoare !
Uite aici, prieteni, subiect de meditaţie pentru limba română: “...ale cărui basme, traducîndu-se, ar pierde tot farmecul…” Asta am constatat şi eu de cîţiva ani buni, de cînd trăiesc în Franţa. Fiecare cuvînt al limbii noastre materne conţine o metaforă savuroasă, este ca parfumul florilor, ca sclipirea valurilor la malul nisipos al oceanului, ca frumuseţea inegalabilă a plutirii prin aer a petalelor de cireş în luna mai.
Mai în alt loc găsesc un comentariu al distinsului critic referitor la arta lui Creangă: “arta care înfăţişează realitatea aşa cum este ea este şi nu este de condamnat” !
Aici am o părere tranşantă: cine poate reda realitatea ( în orice formă a artei: poezie, pictură etc.)  este Dumnezeu ! Arta este altceva – nu cristalul ce nu străluceşe decît dacă primeşte lumină din afara realităţii lui interioare ! „Dar merită aplauze fără restricţie acele opere de artă care „reflectă” cel mai bine realitatea, transgresînd-o...” – susţine distinsul critic, mentorul nostru spiritual, Constantin TRANDAFIR, în faţa căruia trebuie să îmi scot pălăria cu consideraţie !
În altă parte, bine observă Constantin TRANDAFIR, că şi Creangă, precum Rabelais, are „plăcerea cuvintelor”, voluptatea de a le experimenta”. Păi, nu aşa se urzesc capodoperele ? Şi comentează: „Asemenea lui Panurge, Ipate doreşte să se însoare, dar nu se hotărăşte de teama coarnelor.” Analizarea pesonajelor, cu trimiteri subtile la alte culturi, este demenţial de frumoasă. Criticul are umorul şi talentul de a-l reinventa pe Creangă „ca într-un fabulos spectacol al lumii, ca la începuturi, cînd a fost cuvîntul un rîs zeiesc” !
Notele şi comentariile sînt impresionante ! Ce ziceam ? O adevărată muncă de Sisif !
                                                                                                      Ioan LILĂ

 
 „...ACUM VEDEM CA PRIN OGLINDĂ, ÎN GHICITURĂ,  ATUNCI,  ÎNSĂ, FAŢĂ CĂTRE FAŢĂ”. MAESTRUL PELASGOLOG ŞI COMETA TRANSSUBSTANŢIERII: „COMETE-N CEA DE-A 65-A VALE (ORANJ-POEMELE TOAMNEI)”, de ION PACHIA-TATOMIRESCU


...Avem, pe masa de lucru, un dar cât o viaţă de om, închinată Duhului: volumul de versuri, din Colecţia „COSMOGRAFII”,  al lui Ion Pachia-Tatomirescu („critic literar, editor, eseist, etnolog, filolog, folclorist, istoric (literar, ori al Pelasgo-Daciei, al limbii pelasge > valahe, al civilizaţiilor, al religiilor),lingvist, poet, profesor, prozator, publicist, teoretician literar, traducător”, cum corect şi exhaustiv îl defineşte dna conf. univ. Ana Mugurin, în discursul de prezentare “De la cele bibliografice, la repere din bolta oranj-istoriei literare”, un cu totul erudit text, impresionant, prin ştiinţa asupra operei “pachia-tatomireşti” – text plasat spre finalul maiestuosului volum): „COMETE-N CEA DE-A 65-A VALE (ORANJ-POEMELE TOAMNEI)”, apărut în 2012, la Editura Waldpress, din Timişoara.


...Vârsta umană este socotită, însă, în registrul/ritualul cosmico-sacral (infinit superior, prin exactitate şi prin statornicia ritmicităţii - celui uman...!), al ROŢII-ROTIRII ETERNE – „anotimpurile”: „în cele 260 de anotimpuri ale mele” (cf. Puternic-luminoşi butuci de vie…, p. 152).

Tălmăcind titlul: Poezia este Ardere Autosacrificială şi Zbor Cosmic (fie şi de scurtă durată, precum cel al unei „comete”/om - dar „împins”/avântat energetic, până la zenitul exasperării existenţiale de ...„cometă”/ZEU!), deci este Cunoaştere Sacră, adusă nouă-sublunarilor, prin traiectoria „cometei”, ca-ntr-o Moarte spre Înviere (într-un Nadir Mistic!), dinspre oculta zonă zeiască (dinspre „cosmosul-Mamă” – cf. Preponderent dativ de stil, frunzelor mele de-april’..., p. 9 – viziune panteist-mioritică, asupra Fiinţei Cosmico-Umane – dar şi viziune atotintegrativă întru sacralitatea Limbii Ante-Babel şi marcată de semantica ioanică, a Dumnezeului-Cuvânt şi Frază Dinamică: “Sufletu-mi – diseminat în cireşii-nfloriţi” […]”într-un luminos-preponderent dativ de stil, frunzelor mele de-april’...!), de „foarte sus,/din polul plus” – al Crucii Celeste! Chiar şi de cobori, în „valea oranj a toamnei” (oranjul lui Ion Pachia-Tatomirescu neavând conotaţii politice: este Culoarea Focului Învierii!), rămâi marcat, pentru totdeauna, de Drumul „dinspre polul plus”, întru Sacră Misiune a Verbului Divin, până la cei asupra cărora ai Misiune să-i trezeşti, întru Revelaţie şi Călăuzire.
Dar şi (vom demonstra!): „COMETA” este REVELAŢIA TRANSSUBSTANŢIERII, A RE-CONVERTIRII UNEI PSEUDO-REALITĂŢI  - ÎNTRU DACIA MISTICĂ!

Volumul este împărţit astfel:

I-primele şase secţiuni sunt ticsite de poeme (care, toate,  stau sub semnul cosmicului dinamic-ardent, de la „cometă” la „stea” şi...”retur”!): 1-„Dansul cometei cu sepia”; 2-„Cometa-n lira de-aer-duh”; 3-„Cometa-n apa viorea”; 4-„Cometa oaselor de foc”; 5-„Stea pentru lemn”; 6-„Privighetori-comete de lut”;

II-Exhaustiva şi acribioasa prezentare monografică (dar cât de apăsat, autoritar, insistent, sufocant-monografică, „pe căprării” atitudinal-profesionale şi „pe alizee şi pe uragane” descriptiv-demiurgice!), a dnei conf. univ. Ana Mugurin (de la pagina 254 la pagina 342, evoluează, parcă într-o operă cvasi-autonomizată, „în fereastră”, PERSONAJUL Ion Pachia-Tatomirescu):
-  „De la cele biobibliografice la repere din bolta oranj-istoriei literare: Ion Pachia-Tatomirescu – critic literar, editor, eseist, etnolog, filolog, folclorist, istoric (literar, al Pelasgo-Daciei, al limbii pelasge > valahe, al civilizaţiilor, al religiilor), lingvist, poet, profesor, prozator, publicist, teoretician literar, traducător, de conf. univ. dr. Ana Mugurin / 255; Pseudonime / 255; Studii preuniversitare, universitare şi postuniversitare / 256; Activitate / funcţii: profesor, redactor-şef, director / 257; Apartenenţă la organizaţii profesionale, societăţi de profil/ 258; Debutul în jurnalistică / publicistică  / 258; Publicaţii la care IPT a colaborat, ori colaborează / 259; Debutul editorial / 261; IPT – poetul  / 262; IPT – epigramist şi parodist / 266; IPT şi poezia pentru copii  / 270; IPT – aforismele şi lirosoful  / 270; IPT – prozator pentru copii / 272; IPT – proză-document: Revoluţia din 1989  / 274; IPT – folclorist, etnolog, cercetător al mitosofiei pelasge > valahe / 274; IPT – critic literar  / 277; IPT – istoric literar / 279;  IPT – teoretician literar / 290; IPT – pelasgolog (thraco-dacolog) / valaholog
şi niponolog / 295; IPT – lingvist (etnolingvist, dialectolog, etimologist, lexicolog, stilistician, toponimist) / 297; IPT – istoric al religiilor / 313; IPT – istoric al Valahimii/ 319; IPT – scrieri didactice  / 325; IPT – traducător  / 329; IPT – „editor naţional“ / 333; IPT – premii / distincţii, medalii de bronz / aur, diplome de excelenţă etc. ./ 335; Referinţe despre IPT în volume şi în periodice (1966 – 2012) / 337”.

Dacă n-ar fi fost vorba despre personalitatea culturală, autentic-poliedrică, Ion Pachia-Tatomirescu, ne-am fi apucat de un pamflet (cu privire la…”faraonism” şi “piramide-n timpul vieţii”…), înainte de a ne apuca de recenzarea volumului de poezii. Dar (după trecerea la Arhangheli, a lui Artur Silvestri!), noi NU cunoaştem, cel puţin la ora actuală, vreun om de cultură român (din România!) mai harnic/fertil-dinamic, mai tenace, mai serios-grav, mai monumental-demiurg şi mai aprig/obnubilat combativ, pentru crezuri sfinte (despre identitatea Neamului Valah-Românesc, despre estetica sacră-mitologică, despre istoria identitară valahă, despre necesitatea trezirii etnic-revelatorii a valahilor etc.) - decât pe  Ion Pachia-Tatomirescu.
Şi-n lumea de azi, dacă singur nu-ţi pui în evidenţă valoarea şi aptitudinile spirituale (cu totul invizibile, pentru vulgul grosier şi teribil de frivol ori “pizmătareţ”), exprimate printr-o creaţie monumentală, de-o viaţă, lungă şi largă, de om harnic, onest, dedicat muncilor titanice şi mereu rebele, ale Duhului prometeic (“e-un singur axis mundi prin care Prometeu/coboară în toţi soare din ochi de Dumnezeu/şi-aprinde auru-n întregul aer...” – cf. Şi-aprinde auru-n întregul aer…, p. 69) - cu un spirit de intuiţie mult peste medie…cine şi câţi se obosesc să-ţi privească,  măcar (fie şi sastisit!), meritele muncii însângerate (nu avem pretenţia şi de analiză/hermeneutică, ori de vreo apreciere cald şi sincer entuziastă etc.!) - …vorba (plină de adevăr amar!) a Aminului nostru: “Şi când propria ta viață singur n-o ştii pe de rost,/O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?”…Nicidecum şi nimeni! Aşa că, smerite mulţumiri adresăm, şi pe această cale, dnei conf. univ. Ana Mugurin, care, prin munca sa (foarte apropiată de “tonul, avântul, ritmul şi curajul” celei pachia-tatomireşti!), a revelat (pe drept şi întru îndreptare de Duh), cu atâta metodă, cu atât de înalt profesionalism şi cu insistenţă autoritar-imperială, românilor (pe trei sferturi indolenţi/”zăcaşi”, şi pe jumătate…invidioşi pe…”caprele”-turmă respectabilă, ale vecinului!) - UN DUH ENCICLOPEDIC. Iar românii n-au prea avut parte, în toată istoria lor, de excesiv de multe spirite renascentist-enciclopedice, de prea mulţi…Giovanni Pico della Mirandola…!!!

III-Prezentarea recapitulativă a operei poetice, sintagmatic şi cu, fascinantă,  evoluţia “copertată”, a acestei retroviziuni (cvasi-nostalgice, cvasi-eroice!) asupra propriei demiurgii: “ION PACHIA-TATOMIRESCU: 105 volume (35 personale, 70 colective). Pe segmentul temporal 1971 — 2012”.

…După care, în fine, vine “obştescul” sfârşit, care nu încununează, ci doar marchează, la modul statistic: CUPRINSUL.

...Acum, să ne ocupăm de „trebile” noastre „din degrabă”, de viziunea poetică pachia-tatomirescă, la a „65-a rotaţie a cometei”-viaţă întomnată şi...”văleană/vălenară”. O vale care păstrează valenţele...piscului, prin viziunea de perspectivă, asupra tuturor existenţelor/vădirilor cosmice – în formă şi duh evolutiv.
Fireşte că un „pelasgolog” (scriem cu ghilimele, pentru că onor. Academia Română n-a „brevetat”, nici până azi, această branşă etno-hermeneutică...ba până şi denominativul „thracolog/thracologie” -  hmmm...”beneficiază” numai de rânjete, chipurile, ironice...!) – chiar şi în Poezia sa, rămâne ...”pelasgolog”, ca mărturie şi crez ardent, vulcanic-expresiv: „arborii cu-adânci rădăcini-braţe, strângand/paralelipipedele de granit – de mulţi ani-tone –/ale templelor mele de pe subcarpatice dealuri,/DE PE ÎNGEREŞTI CULMI DE COGAION” (cf. Cu diamantul peniţei-cometă…,  p. 7) . Suit în al nouălea cer, identificat cu “sâga”/piatră originară, “Piatra de Boltă” şi…”Piatra Filosofală” (în registru funcţional-divin), care numai ea poate da mărturie despre identitatea umană (valahă, în particular, şi umană, în general!) şi despre “nunţile” făptuirilor noastre, întru sacralitatea mioritică: “Pietrele dacilor mei vorbiră celor nouă ceruri,/despre cosmica-mi nuntă…” (cf. Învelurată-n ultima zi de cireşar..., p. 35).

El, “pelasgologul”-Maestru, este născut în IESLEA SACRĂ A DACIEI /ARHETIPUL DACIEI MIORITICE-ÎNVIETOARE (precum şi-n “CAZUL EMINESCU”…!)– şi ne dă mărturie despre Eterna Copilărie a Omului Paradisiac – care a visat/poetizat lumea, “printre picioarele de plai ale Daciei noastre/cu lăptos-nemuritoare vaci de rasă, cu nemaipomeniţi/tauri şi zimbri – cărora le creşte doar aurul de-Arutela,/cel de douăzeci şi patru de carate, în coarnele lor/visătoare, solicitate intens, irepresibil, de poetica/impresionantului nostru spaţiu forfecat permanent,/de două milenii şi mai bire,/de la regele Burebista citire..., amin...!” (cf. De la regele Burevista citire..., p. 41) – şi îi adresează saluturi extatice, şi azi, într-o stare de beatitudine zeiască, acestui topos sacru al Cuvântului-Dumnezeu:  „La mulţi ani, zalmoxină din Cuvânt lumină,/la mulţi ani fotonime de Logos...!“ (cf. La mulţi ani, fotonime de Logos...!, p. 45). Adevăratul PELASG nu abdică de la NIMIC din crezurile sale, asumându-şi toate insultele jalnic-ignoranţilor, dintre care cea mai naiv-comică este aceea de… “barbar ignorant”: “Eu, dacul, n-am crezut vreodată şi nu cred/că-n cele zece-mbrădate ceruri,/există găuri-stele, şi nici că stelele-s fixe,/răstignite pe crucea-Yin, de-ars lut, ca vânăta coaptă,/ori pe Yang-crucea de platină,/nici că greierii stelelor cântă din aripi/cu zimţii de raze-ai spartelor orizonturi,/nici că soarele are patru albi cai/şi cvadrigă-n flăcări de luptă,/nici că luna se scaldă-n marea de lapte-a planetei/şi-apoi, cu spuma laptelui nostru, îşi dă pe faţă,/spre-a fi neasemuit de frumoasă,/după cum, profund emoţionate, mărturisesc/aproape toate sufletele ce ne sar printre dinţi,/din gură de rai, dincolo, în invizibila-i arie,/în zona-i ascunsă, traversată cu greu,/printre ochii agresiv-radioactivi/ai extratereştrilor de serviciu.../Mie nici nu-mi vine să cred că-ncep un ocoliş nou/al Soarelui, o rotire solemnă, dialogând astfel/despre cosmos cu înfoiata-mi varză celebră,/ce-are-o infinitate de câmpuri electromagnetice –/câte unul pe fiecare frunză…” (cf. Câte unul pe fiecare frunză…, p. 65).

…Şi, fireşte, un “pelasgolog” şi valahist român (…nici să schimbe numele neadecvat al patriei noastre, din denominativul injust-sclavizant, “România”, “preparat”, după ultimele reţete diplomatice EUROPOIDE…pentru “rromi”, în “SFÂNTA VALAHIE”, nu ştim să se fi zbătut, dincotrova-încotrova, onor. Academia Română!) are de dezlegat şi păzit, ca “oştean de lumină, de gardă la Rai”, înarmat cu Armele Parnasului (“Astăzi, poezia mea valahă este de gardă/în Insula Şerpilor”)  misterele zalomoxiene, nu doar pe cele ale Cogaionului, dar şi pe cele ale Insulei Şerpilor (Sfântă Insulă, cu Templu al lui Zalmoxis-Soarele-Apollon…cât şi topos mitic pentru eroul solar Ahile, îngropat întru Înviere!…Insula Şerpilor, a cărei sacră cauză a fost atât de suspect de prost pledată, de către “eminentul diplomat român”, “marele profesionist” în… ignoranţă jalnică, dl Bogdan Aurescu!), pentru că ambele zone de sacralitate stau sub semnul Lupului Fenrir/ZECE/Demiurgie prezentă în Opera de Creaţie: “ASTĂZI, POEZIA MEA VALAHĂ ESTE DE GARDĂ/ÎN INSULA ŞERPILOR, în vreme ce Ahile îşi strânge/ghintuitu-i chimir lat, peste buric, prinde toartele/imensului cazan de cupru – plin cu miere de răşină –/şi toarnă chilimbarul fluid în marele-i sarcofag/din vârful modestei, dar SÂGOASEI LUI PIRAMIDE,/apoi strigă de-mi reverberează tot cerul de malachit:/„– Să mă ningi cu poeme-fulgi, neîncetat, până-auzi/cum foşneşte nemurirea, în creştetul Cogaionului/părintesc, apoi să-mi lansezi norul de ciocârlii/pentru-al nouălea cer, ca dintr-al zecelea, şi Dumnezeu să-nceapă a mă ninge cu egretele-îngeri – un desant/fără frontiere – peste toate tancurile cu ţevi-tulnice,/aliniate, în plaiurile de-aur-glaspapir ale Daciei noastre,/peste care flutură-nalt, STEAGURI TRICOLORE CU CAP DE LUP...!“ (cf. Şapte izometalice, nr. 1, p. 10).
Deocamdată, Ahile devine doar potenţial anchetator autoritar şi teribil de competent (asupra planetei/umanităţii planetei conduse/administrate de către impostorii sublunari/subcereşti -  umanitate şi administraţie planetară/”subcerească” trecute, versatil şi catastrofal, de la uitarea tendenţioasă, la starea de demenţă violentă, creatoare de viduri semantic-thanatice, în lumea obiectelor/fiinţărilor terestre), nu şi executor al ignoranţei întru cele sacrale, a urmaşilor valahi (şi, de ce nu, şi a “genericilor” administratori planetari-impostori!): “„– Cât creier conţine o baligă, domnule administrator/al subcerescului, câţi neuroni are un ghiocel, o tornadă/(fie ea şi de tuş), un bombardier, o vioară, o fregată,/ o focă, o lubeniţă, o lebădă, un autotransportor-blindat,/un robot, un Turn Eiffel, un ocean, un batiscaf, o rachetă/cu medie rază de acţiune, o electrică locomotivă-diesel,/să faci bine a-mi spune, prompt,/domnule administrator al subcerescului…?!?“/Din păcate, constat/că răspunsu-i încă şi astăzi fără ecou...” (cf. Şapte izometalice, 2, pp. 10-11).

Terapia şi Taumaturgii Valahilor ar fi I- Logos-ul Sacru VOCALICO-LUMINIC/Re-amintirea Originii Sacre şi II- Capul de Lup:

a- “(…)vine alfabetul pelasgo-dac, adică valah, psalmodiindu-mi/cele şapte multimilenar-eroice, de cogaionic jurământ:/„A – Ă – Â (Î ) – E – I – O – U...!“ (cf. idem, p. 11).

b-“CAPUL-DE-LUP” – suprem  simbol zalmoxian, exorcizator, eroic-soteriologic, al pelasgo-thracilor. “SÂGOASA piramidă” a lui Ahile trimite, energic, la studiul monumental, al lui Ion Pachia-Tatomirescu: “LA ÎNCEPUT FOST-AU SÂGA, SÎGETUL, SIGINII, APOI SARMISEGETUSA…(monografia unui cuvânt pelasg>valah)”, Editura Waldpress, Timişoara, 2012 - “sâgă” însemnând, la strămoşii noştri pelasgi (dar cuvântul este păstrat, în valaho-românească, până la începutul  veacului XX -  de către Alexandru Vlahuţă, spre pildă, în a lui Românie pitorească!):  “gresie,  lespede / stâncă” – de la „SÂGĂ” trăgându-se şi numele SarmiSEGEtuzei, dar chiar şi al ...pelaSGilor!

El, Maestrul, ştie că, după fiece restaurare a Paradisului - Devastarea Paradisului a venit/vine, mereu, ciclic! - mai curând dinspre noi înşine, dinspre slăbirea credinţei, veghii, solidarităţii de Duh – şi întărirea celui mai greţos demon, cel al Trădării („Toţi imbecilii-mpăraţi ce-i urmară, INCLUSIV VESTIŢII/RĂZBOINICI ÎMPĂRAŢI RIDICAŢI DINTRE DACI, AU IMBUCĂTĂŢIT/MAI ÎNTÂI DACIA SUD-DUNĂREANĂ…”), decât dinspre “americi” îndobitocite şi…”înrechinato-scrofizate” (de “varii” droguri, catastrofe mondial-financiare/”crize”, banditism terestru etc. - dar şi de cel mai straşnic drog-al-drogurilor: mass media minciunii propagandistice!) : „Toţi imbecilii-mpăraţi ce-i urmară, INCLUSIV VESTIŢII/RĂZBOINICI IMPĂRAŢI RIDICAŢI DINTRE DACI, AU ÎMBUCĂTĂŢIT/MAI ÎNTÂI DACIA SUD-DUNĂREANĂ, redenumind-o-n alt chip/Capadochia, nu Cap-la Dacia, Bitinia/Frigia, răsbotezându-le apoi/ca-n astă zi de cireşar, pe cele dintre Dunăre şi până dincolo de Martea Thracică: Turcia, Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Slovenia,/ori pe cele de la nordul sacrului fluviu al valahilor mei:/Austria, Cehia, Slovenia, Ungaria, România,/Moldova, Ucraina, parte mare şi din Masageţia noastră/strămoşească, dar mai multă-n Rusia:/Hei, tu, eterică Muză, mai pune-o fierbinte ventuză,/iar tu, Americă,/nu-mi mai droga tinerii cu-atâta estetică isterică...! (cf. Mai pune-o fierbinte ventuză..., p. 38) – sau: “nu mai ai nici porc de Ardeal, de tăiat/la solstiţiul de nea – ai numai rechin de Pacific,/ai numai scroafă din rasa marelui alb,/ori negru, de New York...!” (cf. De New York..., p. 192). Ion Pachia-Tatomirescu aduce un aspru, liric şi teribil de îndreptăţit rechizitoriu SUA, precum Henry de Montherlant (1886-1975): „O singură naţiune a reuşit să micşoreze inteligenţa, moralitatea şi calitatea omului de pe aproape întreaga suprafaţă a pământului – şi aceasta nu s-a mai văzut de la Facerea Lumii: ACUZ SUA DE COMITERE DE CRIME CONTRA UMANITĂŢII!!!” – cf. eseul Haosul şi Moartea.

Vina noastră de slăbiciune şi cedare se “caţără” până şi peste…SATANICA PIRAMIDĂ MASONICĂ: “toate-s piramidele Daciei mele, FĂRĂ OCHI ÎN VÂRF…” (cf. Însingurata mea piramidă extraplată…, p. 187).

Maestrul întru PELASGISM/”PELASGOLOGIE”,  Ion Pachia-Tatomirescu, invocă toate zările celeste, ORDONĂ tuturor hulpavelor imperii terestre - să elibereze DACIA MISTICĂ (la al cărei „edenic aer” s-a copt întreaga omenire a Terrei!), pentru că, astfel, îşi eliberează, toţi şi toate din cosmos, Fiinţa/Fiinţarea Cea Autentică: „transpiraţia devine insuportabilă,/şi respiraţia istoriei în prezent se-arată ca inacceptabilă,/şi Dacia blândului meu popor pelasg, adică valah, /rămane tăiată – însă nu rasă de pe faţa pămantului,/cum dictat-a beţivul impărat Traian.../Deşi e târziu, e-al doisprezecelea ceas, vă ordon:/„– IMPERII DIN ACEST CAP AL CELUI DE-AL TREILEA MILENIU,/REDAŢI, ELIBERAŢI AERUL NEPOLUAT, CURAT, AL DACIEI MELE,/EDENICUL AER, DIN PRIMUL EI MILENIU DE ZALMOXIANISM...!“ (cf. Redaţi, eliberaţi aerul edenic al Daciei mele…!, p. 76).

...Ca şi în Memento mori, celebrul poem eminescian, şi la Ion Pachia-Tatomirescu, DACIA este UNICUL  TOPOS SACRU TERESTRU (la care, Totul Cosmic revine, ciclic!) - pe care îl identifică şi de care beneficiază spiritual doar cei iniţiaţi (adică, aşa cum afirma şi Vasile Lovinescu, cei care intră, demni şi cu bună-credinţă şi „aplicaţie”, trecând peste orice forme aparente, de aşa-zisă „modernitate” - în „COLLEGIA FABRORUM”, pentru a construi punţi semantice cosmice, DECI  LOGICE ŞI NOMOTICE, între zalmoxianism şi creştinism): „Spuma laptelui urcă-n ochiul de-azur al munţilor Daciei/mele de aur, fireşte, pe-o bancă proaspătă, de brad,/a telefericului, coborând în amurg, ori pe lună plină,/de pe creasta înzăpezit-artificială, cu telecabina tricoloră,/ în faţa căreia îşi inclină capetele toţi dăcinii/din Gura de Rai şi sufletele-fluturi ale mieilor mei/argintoşi, mancaţi – mai ales la Paşti – de lupoaicele/sure-ale Romei, fără vreo milă vaticană...” (cf. idem, pp. 11-12) – sau, la fel de frumos-expresiv, iniţiatul pelasgo-dac, în…”cuiburi de galaxii” şi ”lansări de meteori”: “să mă viscoleşti o oră-două, cu fulgi-ouă de pitulice,/cu fulgi-stele, cu tot aurul Daciei mele, cu toţi strămoşii/mei nemuritori, prin constelaţii călători – din seară/ până-n zori –, cuibăriţi in galaxii, lansând meteori...?!” (cf. Cuibăriţi in galaxii, lansand meteori..., p. 190).

Fireşte, fierea lui Ion Pachia-Tatomirescu transformă poemele în poeseuri pamfletare, îndreptate, cu deplină dreptate/îndreptăţire, spre “contemporanii” noştri blestemaţi, “vulpile roşii”, identificabile şi în persoana “vulpilor postrevoluţionar-decembriste” (“administratori impostori”, de ţări, neamuri şi planetă/Ombilic Cosmic!), care, prin “vulpile” tehnice, prin mass media de propagandă, adică prin Logos Desacralizat şi INVERSAT FUNCŢIONAL, deturnează lumea şi, în speţă, VALAHIA, de la destinul ei, prescris de CERUL PELASGO-VALAH: “Vulpile roşii ale dictaturii roşii/se iepuresc maroniu, ori alb, în urmă/cu mai bine de-o jumătate de secol, fără a li se incendia/viezuinile confiscate de la viezurii alb-negurii .../Vulpile postrevoluţionar-decembriste ale României/mănâncă de două decenii,/şi iepurii de toate soiurile,/şi viezurii alb-negurii, fără frică de sărutul dintre ochi,/dat prin surprindere, de justiţiare lebede-mitraliere,/fără a se teme de fumigene de război, ori de vreun teren/minat, de pe la ciberneticele lor intrări / ieşiri/din vizuinile, din galeriile de aur, însuşite fraudulos,/în baza unor înalte programe de haotizare, în temeiul/unor ultramoderne strategii distrugătoare de sisteme,/de la o viezurime însomnorată şi profund mancurtizată…/Totuşi, chiar şi-n aceste zile ale campaniilor de-alegeri/democratic-parlamentare, vulpimea postdecembristă/nu pregetă să arunce în mulţimile viezureşti, spoliate,/cu clasice bombe confecţionate barbar-junglier,/din argila plămădită-n urina roşcatelor… Mesmerizat,/electoratul viezurin-creştin protestează calm şi civilizat,/caligrafiindu-şi, cu degetul (arătător), lozincile,/pe-aburit-imense ecrane de televizoare plasmate” (cf. idem, p. 12).
Sau, violent-imprecaţional, de “rit” arghezian – identificând/acuzând o stare de anomie cosmică, de gregaritate alienantă şi de entropizare spirituală umană, DE LIMITĂ, în zona valahă: “Părăsiţi imediat lumile mele de-nalt-iubitoare ordine,/de cosmică ordine, că de nu, fără milă, chem unchiul trax,/din evul antiotoman, să vă tragă-n uriaşa pădure de ţepi,/ori chiar eu, cu dreapta-mi mână, vă sting în ochi buturile/luate din ler-de-Crăciun, pe sfert jăruite, în flăcări de prau/cu-nfricoşător trosnet, vă bat cu joarda de-alun, vă-nfund/nările cu fum de tămaie, de steble-busuioace, vid vă fac/în băşici, în burdihane, în toate firidele sistemelor voastre/şi-n toate spaţiile interstiţiale, pun şenilele de la tancuri/pe vertebrele voastre, sau cu toate tunurile trag în voi,/cu toate armele-laser v-atac, v-asediez cu bombardiere/cerul gurii voastre fără fund, v-arunc/neutronicele bombe/în cariatele măsele, vă dinamitez caninii, pun popi să taie limbile voastre păroase şi-apoi vă minez sublinguala arie,/pe voi experimentez toate armele seismice, vulcanice,/meteorologice, vă trimit sateliţi-spioni, rachete de rază/lungă şi medie, în cavitatea voastră vast-bucală, de-ntrece/galaxia, pe loc vă sufoc, vă bag radioactivii nori în trahei,/vă-nfund esofagele cu turbă mocnit-arzândă şi cu sulf,/aşadar, cărăbăniţi-vă definitiv de pe-aici,/cu toate cancerele voastre – active, ori în rezervă/haotizatoare: din trupul de om, din trupul social,/din toate sistemele-i distruse de voi şi corupte,/din sănătatea bolnavă, din învăţământul drogat, virusat,/din armata debusolată, din betejit-văduvita agricultură/şi din reţelele-i de irigaţii, din ogoarele-i pârjolite,/secătuite, din pădurile-mi seculare tăiate şi exportate,/din hidrocentrale prăduite, din mafiotizatele fabrici,/din uriaşe combinate chimice, metalurgice, pomănuite/străinătăţii, din strălucitoarele sonde-ale vechii steme,/din rafinării de petrol, de neuroni, din minele de cărbuni, de-aramă, de-argint, de aur, de fier, de uraniu şi de alte/nemaipomenite bogăţii ale subpămantului dac – sarea,/ţiţeiul, gazul metan –, intrate pe mâini de hahalere,/de neofanariţi, de neostalinişti, de mancurţi, dispăreţi/urgent din toate domeniile mele teluric-celeste, din rai,/din infern, din limb, din materie şi din antimaterie,/din cosmicele găuri negre, din informaterie, din lumatie...!/Cară-te-ndărăt, Haosec, retrage-ţi tentaculele,/că de te mai prind pe-aici, în benzină te-nec, ori te pun/în apa moartă de crapă sâga şi cărămida arsă, roş-vineţiu/de tare, sau îţi trimit fulgere de moarte, despletite/din vatră, până te scot şi din fluier, din huda lui thracă –/lumii întregi de haosită să-i treacă...! Fugi şi tu, de pe-aici, Haosachie calţoasă şi seacă, nu face/să-mi scot sabia-fulger din teacă, neantizându-te, şi etern,/şi oleacă, dincolo de marginea galacticului drum, la riftul
de foc, în haos-valea cu kilometri cubi de scrum... ! “etc. etc.  (cf. Descântecul zalmoxian al unchiului Aethicus Donares de-alungat Haosachele şi Haosachia…, p. 250). HAOSEC – Haos+Sec/STERP/Infertil Cosmico-Semantic. “Penia” hinduistă, deci şi zalmoxiană.

Unele poeme ating forma şi densitatea ideatică a ceea ce Poetul hunedorean, Eugen Evu, numeşte „poeseuri”. Din păcate (sau …“din fericire”?), POETUL  Ion Pachia-Tatomirescu (cel care a introdus, în circulaţie mondială, conceptual estetic de “HOLOPOEM” !) este, totdeauna, din punct de vedere calitativ, superior pamfletarului Ion Pachia-Tatomirescu (prea exasperato-implicat, prea liric – …de la LIRA LUI ORFEU, fireşte!... - în esenţă, prea stăpânit de patima tragică!): în aceste poeseuri, tensiunea Logos-ului Sacru scade simţitor, ducând textul spre zone minore, penibil-banale, coborându-l spre un obiectual steril semantic (autorul textelor volumului fiind total incompatibil, în ESENŢA SA MAGMATICĂ – “Poemul meu lucrează la douăzeci şi două de mii de volţi”- cf. Câte-o pereche de petale pe zâmbet, pe buze…, p. 73 - , şi cu optzecismul, şi cu postmodernismul, şi cu fracturiştii, textualiştii şi intertextualiştii …şi cu atâţia alţi “-işti” …ne-iscaţi şi anti-demiurgi blasfemiatori!) - zone obscure, neconvingătoare, din punct de vedere estetic…

Iată cât de mult se diluează sacralul (intrând într-un labirint sinucigaş al vorbelor!), când este amestecat cu “realitatea” minoră: “Dacă vrei, şi tu poţi să vezi sacrul întreg cosmic,/întruchipat – prin puterea logosabilă dintâi – în mânz,/nechezând foarte-nalt, pe bulevardul sâmbetei la vale,/traversat de-o droaie de-albastre lupoaice cu pui, ce vor/neapărat să se-nfrupte din laptele de Pasăre-Phoenix,/chiar într-a lor des-muritoare Romă, tăiată-n fâşii/de roţile autoturismelor, de ţi se umflă nările şi plămanii/de poluarea, de miasmele omului-motor, ale omului-roată/de cauciuc, ale omului-beton, ale omului-cârtiţă,/ale omului-bufniţă, ori pupăză, ale băligosului elefant/păstorit-călătorit din India…” (cf. Poemul de sâmbătă-seara, pe bulevard, la vale…, p. 21).

Noi ştim că Ion Pachia-Tatomirescu TOCMAI ASTA vrea să demonstreze, tocmai despre înjosirea sacralului, în lumea “modernă”, vrea să ne povestească – dar SACERDOTULUI  i se impun, în liturghia sa, nişte norme, nişte interdicţii de autoiluzionare burlescă/funambulescă. Un Preot nu se va apuca să înjure, în Centrul Sacru/Revelator şi Transsubstanţiator, al Templului, pentru a demonstra cât de derbedei au devenit… “tinerii din ziua de azi”!

Ion Pachia-Tatomirescu este şi trebuie să rămână un sacerdot al CENTRULUI, al TEMPLULUI VALAH – şi să nu se amestece cu mirosurile din forum, ci să se suie pe Acropolis  sau pe Areopag  (ca şi cum ar fi Cogaionul!), pentru a-şi  adresa, către (multiplii) vinovaţi, catilinarele, imprecaţiile profetice şi sentinţele sale. Să “plutească”, chiar, în teribil de frumoasa acuzare, pseudoblasfemiatoare, de fapt, autentic demiurgic-prometeică (se cere a rămâne “în plata Domnului”, adică…neplătit decât cu păstrarea Ouroboros-ului/Cerc Sacral-Demiurgic, cu Eternitatea Duhului Creaţiei întru Lumină, Starea Androginică!), a lui Adam: „De ce, Atoatecreatorule, mi-ai luat coasta în somn/şi mi-ai făcut-o femeie…? Nu puteai să mă laşi întreg/şi antic Androgin, în plata Domnului…?“ (cf. Despre muza adormită, din coastă…, p. 26).

Şi, totuşi, nu-l putem nicicum ignora pe Poetul Cosmico-Taumaturgic (autentic!), care se strecoară printre pasajele propriului text (uneori excesiv de rugos!), printre înjosirile, la care-l sileşte însuşi subiectul minor, degenerat, al stihului său, forjat pentru a fi constant avântat: REALITATEA ISTORICĂ!  – …aşa cum e, spre exemplu, în viziunea/”apocalipsis”, de mai jos: “În acest sens giratoriu, pot fi de folos chiar serii de timbre/poştale cu chipurile mele olimpiene (de pe Internet),/evident, dacă, prin absurd, mai rămân pe undeva,/de personalizat, vreun Soare, vreo Lună, vreo Constelaţie/Lyră, ori vreo altă invizibilă parte a valahului meu neam,/prin zmeurişul stelar-ereditar...” (cf. „Cartea de Identitate“ şi zmeurişul stelar-ereditar..., p. 15).

Când scapă din autoimpusul coşmar al realităţii decăzute, prin istoricizare - Ion Pachia-Tatomirescu (care-şi clamează, cu mândrie, apartenenţa la Transsubstanţierea Câmpiei Joase/Înjosite – adică, la PIRAMIDĂ: “peste oraşul meu de câmpie ca o piramidă extraplată...” – cf. Ca o piramidă extraplată..., p. 29  - PIRAMIDĂ  care numai neiniţiaţilor li se pare “extraplată”, “platitudinea” ei aparentă/”din Prakrti” fiind răscumpărată de Piscul Duhului Umano-Divin, Atitudinalo-Divin!) redevine fantast călăreţ al stelelor şi Pegas-ului, jucând fulgii Logos-ului Sacru, între “desfrâul/Frineea Luminii” şi constelaţii, între “mândruţă/mendruţă” – şi ştimele-Cosânzene, Afrodita-FArineea -  suite până în al nouălea cer, la Spiritele Fiilor şi Fiicelor Amurgului, Fiii şi Fiicele Penumbrei/ANGELOI-ÎNGERI,  păzitori şi călăuzitori spre SCULPTURA ETERNĂ A DACIEI: “În ultimă instanţă, Mandruţo, Farinee-Afrodită,/Veneră-Frinee, Cosânzeană, Farinee-Spuma-Laptelui,/sau cum ţi-o mai spune lumea prin diferite unghere,/îngăduie-mi să te fac, mai întâi, din aurie argilă fierbinte,/să-ţi pun ochii focoşi, din humă azură, sub gene prelungi,/şatirate, să-ţi sclivisesc solzoasele coapse, genunchii,/până dau de lumina dintâi, a genezei, fireşte, puţin/mai la vale – unde-i umbră-parfum şi măru-i în pârgă –/şi-apoi să-ţi prind aburariul de-ale soarelui raze,/razele-acelea ce te-nalţă, negreşit, într-al nouălea cer,/ca – eliberându-te din model – să-ncep şi-a te sculpta/în marmura Daciei mele cu lumini arzătoare, cum numai/sub pielea transparentă a cireşelor coapte, de iunie, afli...” (cf. Ce dacă mi-s, iubită Farineea, dragă Frineea…, p. 17).

 „Ochii focoşi”, “huma azură” – dar şi “solzoasele coapse” (ce frumos, leneş precum o zare de mare Egee…, sună verbul “ a sclivisi”, întru părere de “ferchezuială” îndelungat-inutilă: “să-ţi SCLIVISESC solzoasele coapse, genunchii,/până dau de lumina dintâi” – este, aparent, o operaţiune pentru plăcere, veşnic şi voluptuos, până la desfrâu, amânată – în realitate, este demiurgie, ajungere la Rădăcina Constelativă a Cosmosului!) – sunt semnele divinului-FEMEIE, etern feminină, întru fertilitate cosmic-demiurgică.
Nostalgia “penitentă” a lui Ion Pachia-Tatomirescu, după “paradisul” sacral, originar (“aura noastră de demult, aidoma celei de sfinţi/pictaţi prin bazilici, aură vizibilă, perfectă, nezimţată”), este de-a dreptul romantică, în lepădarea ei de tot arsenalul otrăvit al artificialului şi artificiosului, anti-naturalului/anti-cosmicului (“nu ale electricelor becuri,/nici ale tuburilor de neon”): “Nu pot să-ţi spun mai multe despre nimbul,/despre aura noastră de demult, aidoma celei de sfinţi/pictaţi prin bazilici, aură vizibilă, perfectă, nezimţată,/de pe-acel segment temporal-paleolitic,/dintre orizonturile anilor 30000 şi 9000,/înainte de Hristos: da, pe-atunci, la lumina propriului tău/cap-soare, la înziorarea din grânele razelor tale,/nu ale feştilelor, nu ale felinarelor spânzurate de stâlpi,/de coloane, de sfincşii bucegi,/la fulgeraşele/blânde,/mângâioase-ale pletelor tale, nu ale electricelor becuri,/nici ale tuburilor de neon, îţi puteai/zugrăvi/sanctuarul/din încăperea de neatins, de neîntinat, într-un martie/numai al peşterii tale, îţi puteai împodobi panoul central/de credinţe, cu bizonii-atleţi, cu cerbii în dans,/cu caligrafia găilor din zenit, da, îţi puteai permite/să incizezi în tavanu-ţi de gresie doar la/lumina ta,/nu a altora – întreaga privelişte a fiinţei/teluric-celest elansate, da, în peştera-ţi de domiciliu,/între sâgile-nvelite cu alb-maroniile blănuri de urşi,/în siguranţa marsupiului de mumă-pămant, foarte-nalt/şi-n lung-lat constelat...!” (cf. Foarte-nalt şi-n lung-lat constelat…, p. 32).

Prin supunerea la Sfântul Canon al Iubirii - Moartea şi Viaţa devin/se prind într-o HORĂ SACRĂ/SOLARĂ – dincolo de „oasele vocalelor şi ale consoanelor”, dincolo de fascinaţia luciferică a “solului de sticlă fertilă al Internet-Cerului”, dincolo chiar de “cimitirul urban”, unde “nu se mai dă ora exact-lirică,/pentru că-n cimitirul agrest nu se mai radiotransmite/sacrul buletin meteorologic” – se află EI, Înzeiţii Poeţi-Demiurgi, ipostaze ale lui Orfeu („– Drumu-i cu sens unic, Dalb-de-Pribeag:/să nu cumva să te-ntorci – c-o păţeşti ca Orfeu…” – cf. Că-i cale de-a ajunge în Marele Foc…, p. 136), şi ale Cuplului întru UNU-Zalmoxis – Apollon şi Artemis/Gemenii Pribegi: “DĂLBUŢII-PRIBEGI-POEŢI”, care re-convertesc, spre Sacră Lumină, obscurizatele spre borboros, vorbe “socio-moderne”, adevărate tumori, înjositoare şi ruşinos-gregare, ale Logos-ului Cosmic: “sindicate”, “grevă de avertisment, ori generală” etc. (cf. Poemul iese din sarcofag şi umblă otova prin otavă…, p. 19).
Da, prin EI/“DĂLBUŢII-PRIBEGI-POEŢI”  (“Dalb-de-Pribeag, urcând
Muntele-Diamant, MUNTE ÎN CARE STELELE-S CA ICRELE/LUI DUMNEZEU” – cf.  Bine marcat de geometria fulgerelor de-azi-noapte…, p. 51) se produce operaţia alchimică a Învierii/Re-Spiritualizării Lumii/Cosmosului (cu Omul într-însul, învingător prin recunoaşterea înfrângerii…”modern-progresiste şi democratice”, într-o Împărăţie Divină ETERNĂ, unde domină, de la Originile-Izvoare şi  până în Piscul Cogaionului, singura Realitate -  cea SACRĂ: Zamolxocraţia/Hristocraţia) : “IEŞIREA DIN SARCOFAG”!
Şi intrarea în “hora hierogamică” a nunţii/nuntirii Soarelui cu Luna: “Oricum, nuntirea noastră cosmică se datorează/binomului format doar de Soare şi Lună,/căci Muma-Pământ – ce ne ţine-n peştera-i ca etern/pântec de-aramă – nu ne mai poate vedea-n chip luminos,/acoperit de late frunze viguroase de brusturi…” (cf. Cardinale de la fantana proaspăt-forată-n amiază, 2, p. 24).

Oricum, DACIA rămâne/va rămâne, neabătut (deşi nevăzut, adică trăind/respirând în Planul Existenţial Mistico-Metafizic, o vreme, cât ţine vântul nebuniei terestre – adică, situarea sub semnul, înjositor şi pângăritor, pentru Fiinţa/Fiinţarea Umană - al  Apei UITĂRII/LETHE!), sub semnul Învierii din propria-i cenuşă a uitării (zănatice…!), sub semnul MĂIASTREI, al PĂSĂRII PHOENIX: „Dacia – prima sacră-mpărăţie din lume –,/scăldată-n eroicul sânge pelasgo-dac, sfârtecată,/încenuşată până-n temelii de-o droaie de barbare imperii,/sortită-i focului fix două milenii, cu numărare/chiar din marmura asta: c-atunci e sorocul, c-abia atunci,/Dumnezeu revine-n Gura de Rai, respiră iar în albul/Cogaion şi REÎNVIE DACIA MAI ZDRAVĂNĂ, MAI DREAPTĂ,/MAI PURĂ, CA PE-O VERITABILĂ MĂIASTRĂ-DACIE-PHOENIX...!“ (cf. Ca pe-o veritabilă Măiastră-Dacie-Phoenix…, p. 144). Dacia Învierii şi Nemuririi, Dacia ETERNEI CREAŢII-CA-DEMIURGIE-DIONYSIACĂ, sub Semnul lui ŞASE+UNU… - DACIE a “TINEREŢII-FĂRĂ-BĂTRÂNEŢE-ŞI-VIEŢII-FĂRĂ-MOARTE: “Îmi lipesc pâlnia urechii de-otava din plai, clar să aud/chemarea Daciei-Mumă: „Din cogaionicii munţi, reveniţi,/neasemuiţii mei războinici-valahi, tot în grupe de şase plus Unu, în Dava Muntelui Mare, să-mi juraţi răzbunare/şi plaiuri curate – că de-i plai sănătos, ca parte a ţării,/şi-ntregului îi merge bine, c-al vostru-i întregu-mpărăţiei/TINEREŢII-FĂRĂ-BĂTRÂNEŢE-ŞI-VIEŢII-FĂRĂ-MOARTE, amin...!“ (cf. Despre grupa de şapte – contrafort valahului neam…, 226).

…Cum şi “MĂIASTRA” brâncuşiană trebuie înţeleasă, restaurată în semnificaţia ei originară, autosacrificial-hristică, prin Neamul Valahilor! – precum se zice şi se înţelege, despre Pasărea PHOENIX (îngenunchind în faţa sfinţeniei umano-divine - “Sfinţii / mi-ard părinţii...” - şi ostracizând, cu supremă hotărâre, zicerea bestială/inumană/antisacrală “Dinţii / rod/părinţii…” -  se simte de departe, în această sintagmă respingătoare, putoarea Fiarei din Om, a Bestiei Apocaliptice : „– Dar Coloana lui Brâncuşi este, bunicule Aethicus,/din trunchiuri de piramidă, turnate-n bronz, fontă şi-oţel,/sudate în perechi, bază mare pe bază mare şi bază mică/pe bază mică, tot aşa, ca, pe trunchiul din vârf, să aşeze/Pasărea Măiastră, psihopompa eroilor valahi din primul/război mondial… Tu de ce sculptezi în lemn de brad/fiecare din cele zece pajuri ce-au în guşă câte o pereche/de capete, de băbat şi de femeie, şi de ce pirogravezi/în baza totemului salmul Sfinţii / mi-ard părinţii...,/nu pe cel ştiut de mine şi de toată lumea: Dinţii / rod/părinţii… ?!?“ (cf. Salmul pirogravat în lemnul acestui totem..., p. 160).

În fiece clipă de Fiinţare, trebuie să păzim şi ascultăm cum cade nu …banul în/din buzunar, ci…”capul-oul brâncuşian”, ca semn al CREAŢIEI/RE-CREAŢIEI ETERNE: “Pălăria ta din puf de lebădă/aduce mai degrabă a cuibar întors, de struţ, din care tocmai iţi cade ou-capul,/brâncuşian...!” (cf. Brâncuşian..., p. 189).

…Din păcate, DACIA SACRĂ  (şi etern-cosmogonică!) mai există, azi, doar sub somnul nostru vinovat-dezonorant-degenerant, născător  de monştri, asomator de Responsabilitate a Fiinţei/Fiinţării noastre, faţă de cosmogonia sacralului din PATRIE (şi vidând de semantică sacrală tocmai… “paradisul” nostru “în destrămarea” necredinţei, “paradis ostenit-blazat-înnocturnat”! - conform superb-thanaticei metafore blagiene!): “Doamne, şi, la urma-urmei, îmi spun/răspicat că degeaba m-am născut în ziua de 24 Ianuarie,/DACĂ, PÂNĂ ASTĂZI, N-AM ÎNVINS NOAPTEA, dacă până-n clipa de faţă n-am realizat nici măcar blânda re-Unire a Daciei/strămoşului meu Burebista, dintre roţile dinţate/ale istoriilor, dintre imperii-cenuşi, dacă până-n clipa/de faţă n-am făcut nici roş-galben-albastra re-Unire/a Daciei strămoşului meu Răgălian, înrădăcinat/într-a lui Decebal nemurire, DACĂ PÂNĂ-N CLIPA DE FAŢĂ/N-AM DESĂVÂRŞIT NICI REVOLUŢIA SUBCEREŞTII JUMĂTĂŢI DE OU DE STRUŢ, OU FRICOS, DIN CARE-A ZBURAT GĂLBENUŞUL ÎN SOARE,/ORI ÎN LUNĂ, ÎNCÂT NU SE MAI VEDE –/ŞI NU PENTRU CĂ M-AM NĂSCUT IMEDIAT DUPĂ MIEZUL NOPŢII:/„NANI-NANI, DACIE VIDATĂ...!“ (cf. Nani-nani, vidule, nani-nani, Dacie vidată…!, p. 212).

Poezia-Cuvânt Taumaturgic, Poemul care vindecă de “emisferă” – este încercată/tentată, luciferic, din timp în vreme, de dorul “tăierii ombilicului” Unităţii Sacre, pentru a face câte o “cură de vulgaritate”, vorba lui Băieşu (poate necesară, pentru a privi şi preţui, corect, apoi, cu ochi vinovaţi şi spălaţi de iluzie, MAGNIFICIENŢA SACRALĂ): “De-un sfert de oră te-aşteaptă/nou-născutul meu poem:/să-i tai ombilicul paradoxist,/ce-i leagă nordul şi sudul,/estul şi vestul,/zenitul şi nadirul,/da, nou-născutul meu poem/cu paradoxist ombilic,/reunind perechile toate/din sacrul întreg cosmic – de-i Dumnezeu,/din sacrul întreg cosmic – unde pure părţi/şi noi mai suntem –, da, să-i tai cordonul ombilical/aşa cum făcut-a marea şi antica zeitate/cu iubirea inefabilă şi indivizibilă/dintre emisferele Androginului,/in acel de neuitat prag de primăvară...” (cf. Despre ombilicul de la emisferarea Androginului..., p. 27).

…Între Liturghie şi Vituperaţie, între invocaţia Logos-ului şi pauzele extatice ale Tăcerii Expresive, între cedarea la ispitire şi eroismul amintirii restaurator-demiurgice, prometeice - între Imprecaţie şi Binecuvântare! - Maestrul PELASGO-VALAHISMULUI, Ion Pachia-Tatomirescu, trecând, precum un Crist, cu picioarele printre cioburi şi ciolane de “vocale şi consoane” -  se învaţă şi ne învaţă cum să exorcizăm pseudo-realitatea, pentru a ne reclădi Fiinţa/Fiinţarea, întru Originaritate, întru Singura Identitate – CEA SACRALĂ!

…“Cometa” poetică, a Transsubstanţierii prin Logos Recuperat, se rostogoleşte, ca avertisment, dar şi la modul punitiv-soteriologic, peste lumea noastră dementă (nu doar cea valahă, ci chiar şi cea europeană şi…terestră, ţinând cont de perfid/insidios-perpetuatele colonii ale hulpavelor imperii [vest-/est apusean/amurgit-răsăritean-europene!]): “Vreau o sabie-brad, un brad-scut cosmic/pentru întreaga Europelasgie,/pentru Europa Întreagă...!” – cf. Sabia-brad, racheta-brad…, p.157), năucită de paraziţii luciferici, ai trufiei/aroganţei imperiale, primitive, din BORBOROS-UL PUTERII GLODULUI… Şi, prin rostogolirea necurmată a “Cometei”, se va revela (fie şi unor veacuri viitoare!), SINGURA REALITATE, acum mistică, atunci vădită extatic: DACIA ÎNVIERII DUHULUI UMAN!

…„...ACUM VEDEM CA PRIN OGLINDĂ, ÎN GHICITURĂ,  ATUNCI,  ÎNSĂ, FAŢĂ CĂTRE FAŢĂ; ACUM CUNOSC ÎN PARTE, DAR ATUNCI VOI CUNOAŞTE DEPLIN” – spune Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni – şi reia, profetic, Mircea Eliade, prin motto-ul, din fruntea romanului său despre Mistica Iubirii – “Nuntă în cer”.

E valabilă această sentinţă apostolică şi pentru vizionarismul pachia-tatomiresc, din volumul de faţă. Şi “toamna” va da-n Primăvară Eternă, sub Lumina “oranj” a percepţiei restabilite/restimulate, a Eternităţii/Sacralităţii redescoperite.
                                                                                     
                                                                                                      Adrian Botez


 

 

 

 EPIGRAMA ROMÂNEASCĂ PE DOUĂ MERIDIANE


                       Absurdul dă în floare
                     cu cât mai plină ţara de umor


     Cine a spus că epigrama-i gen minor ( ba nici măcar atât!) în landul genurilor literare cu ştaif care-şi vor fi câştigat în vreme drept de cetate în lumea cuvântului, cu siguranţă n-a ştiut ce spune.
     Spiriduşul acesta – numai spirit! – a dovedit că nimic din ce înseamnă creaţie literară nu i-a rămas străin.
    A luat din dramă lacrima şi a inventat râsul cu lacrimi.
    De la comedie a împrumutat hohotul de râs şi a remodelat surâsul.
    Din tragedie n-a luat nimic. A preferat s-o ignore cu superbie dându-i morţii cu tifla cât s-o facă să priceapă, blestemata! că omul „ştie” dar că puţin îi pasă atâta vreme cât poate umple cu voioşia lui golul de tăcere, opunând neantului tern solara şi irepetabila lui clipă de eternitate.
    Iată însă că sprinţara epigramă prinde să atace cu dezinvoltură şi absurdul. Cum, care?!
Absurdul acela ridicat „pe culmile disperării” de un Urmuz, Ionesco, Tzara, Cioran, Gherasim Luca ( hai să-l mai amintim şi pe Beckett cu Godot-ul lui, deşi nu prea ştia el de grai românesc!), când comunicarea dintre oameni prindea să devină un dialog al surzilor.
    Şi-a fost ziua de 5 aprilie 2013 când, la o întâlnire de la Chişinău a epigramiştilor români şi … moldoveni (altă absurditate!), George Corbu – mai marele în Uniunea Epigramiştilor din România, poet de aleasă stirpe, în al cărui vers profunzimea şi scânteierea se îmbină cu graţie, a prezentat un grupaj de epigrame din volumul în curs de apariţie – Corbigrame III - , pe care Acad. Mihai Cimpoi le-a  catalogat drept „premieră universală basarabeană” , creaţie prin care epigrama înfruntă absurdul, străpungându-i carapacea de neînţelesuri cu fragila săgeată a râsului - surâs (nu rânjet!) ţintind simboluri pe care omenirea şi le-a adjudecat: Turnul Eiffel, Platon & comp, Mona Lisa, teatrul absurd, Sena etc.
        „Când cântăreaţă-i Mina Lisa,
         Parisu-i ca şi dânsa, chel
         Iar Tanti Sena interzis-a
         Mustaţa Turnului Eiffel”.
    Cine şi-ar imagina-o pe enigmatica Gioconda ( nu aceea care se mărită în nu ştiu care cartier, că de când cu nomadismul democratic „Giocondele” de pe la noi au trecut de la cort la rulotă şi de-acolo la herghelia cailor mâncători de carburanţi, zburători ca vântul prin copacii exilaţi pe la margine de „otorută” de când pădurile au devenit … umbră !), pe Mona Lisa de al cărei surâs doar Leonardo ar fi putut da sama, devenită star pe marea scenă care-i Parisul tot, interpretând „La Cantatrice chauve” în vreme ce Sena, o „tanti”,  leneşă şi nepăsătoare îşi urmează curgerea spre largul apelor din larguri pe sub Podul Mirabeau, în ciuda litaniei ca o dulce legănare tristă „Vienne la nuit sonne l’heure / Les jours s’en vont je demeure”. Şi tot ea, „Tăntica Sena”, ofuscându-se şi interzicând cu severitate „mustaţa Turnului Eiffe!” … Cei care vor fi trecut vreodată pe la orele de franceză în vremea prunciei pusă pe buchea cărţii, îşi mai amintesc poate că La Tour (Eiffel, din Pisa, de la castel, etc.), de atâta admirare a celor care fac le tour (înconjurul lumii sau al grădinii părinteşti), are cochetărie şi, prin urmare nu poate fi decât de genul feminin…Să fie în epigrama aceasta vreo aluzie la cele minorităţi de sex incert? Dracu’ ştie! Deşi până şi el ar fi gata să jure că nu ştie nimic… Unde eşti tu, Toma credinciosule (în puterea artei teatrale) Caragiu, să ne-o spui cu inimitabila ta ingenuitate de sfânt botezat în apele de foc purpuriu ale iadului acela care a jucat tontoroiul pe vieţile noastre, ale tuturor ( că bietul om, năpăstuitul, n-are – când are! – decât o viaţă în care, cu fiecare zi „toate sunt cum n-ar mai fi”)!
    Tot în absurd se înscrie şi politica europeană ( că de cea mondială cine-i absurd să pretindă c-ar avea vreun Dumnezeu!):
            „Ce-au avut de zis au scris
             Platon şi Aristotel –
             Foaie verde de Paris
             Ce oraş este Bruxelles!”
    Prin urmare, logica fost-a, nene, cât a fost! Democraţii ăi bătrâni au lăsat scris urmaşilor de până-n veacul veacurilor, zestre de înţelepciune. Numai că firăvioarele lăstare ale arborelui vieţii s-au dedulcit la verde … de Paris ( fie el şi „foaie verde” de fumat sau de … întors!) când jocurile-s făcute la Bruxelles de câţiva bătători cu pumnul în masa tratativelor duioase de la care robii (plantaţi de-a pururi pe Calea Robilor de pre pământ), aşteaptă de-a surda ( c-aşa-i absurda!) promisele firimituri de la festinul leilor.
      Nu tot în absurd se leagănă şi credinţa noastră că suntem „neam de europeni”?
      Păi, ce vreţi argument mai tare decât c-o
            „ ştiu italicii şi frâncii
            Ce nu ne vor trimite reni
            De nu le vindem lor toţi pruncii.”?
     
      Acum, de! drept îi că, fără reni, adio Moş Crăciun cu Coca Cola, şi-atunci chiar c-am sfeclit-o de tot dacă nici poveştile nu ne mai ajung măcar să ne dezmorţim niţel la vremea pârguirii electoralelor! Cât despre prunci, nu-o bai! Facem alţii gata siliconaţi, gata rumeniţi în incubatoare, numai buni de export…
      Şi uite-aşa, în lumea ce s-ar vrea raţională măcar cu sufletul (că inima este cam de multişor cord – de-acord!), absurdul îşi asigură, iată, în pragul marii Învieri din anul 13 al mileniului trei, reînviere triumfală  prin creaţia poetului epigramist român George Corbu, urmaş al lui Urmuz, fie şi pentru că acestuia timpul nerăbdător nu i-a mai dat răgazul de a scrie şi-o epigramă pe lângă cele opt proze şi-o fabulă care compun esenţiala şi uluitoarea sa opera omnia.
      Cum lipsea poate (asta mai lipsea!) un motto operei urmuziene, George Corbu i-l anexează cu filială plecăciune:
        „Moto-ul epigramelor absurde:

          Din apoftegma zilei cumsecade,
          Din bezna nopţii ajunsă sfetnic rău,
          Veni-ntâmplarea de a-i spune bade
          Lui Demetrescu cratimă Buzău.”

      Să ne bucurăm că tot unui român i se datorează  înscrierea  epigramei în absurdul cel cu  certificat de nobleţe întru întregirea creaţiei literare din acest început de mileniu  pe planeta noastră albastră ca o portocală. Pentru că, de-ar fi să-i dăm crezare poetului, ar cam trebui să admitem adevărul (absurd) potrivit căruia
          „Captivă-n înveliş de urdă
           Scânceşte epigrama-n vrac
           Sub dominaţia absurdă
           A postmodernului i pak…”
         Se cuvine să-i urăm (epigramei, nu autorului!) vânt bun în marea nebunie a lumii în care doar câinii se mai uită cu iubire la om (să vadă dacă este!). Dar cel mai adesea, nevorbitoarea făptură o rupe la fugă la vederea celui care mai cuvântă…
       Se cuvine să-i urăm şi autorului, acest mare lucid marcat de o nemăsurată tristeţe cu care ştie să ne vindece de propria noastră amărăciune prin administrarea unei sănătoase doze de râs-surâs, bună intrare în rândul celebrilor săi înaintaşi într-ale absurdului din ţara (lumea) asta plină de umor…

       M-a încercat odată îndoiala că epigrama ar avea ceva serios de „spus” când sunt parcă prea mulţi poeţii care cochetează  cu ea, confundând gluma gen „Hă, hă, hă!”–  satâr de basse cuisine, cu umorul subtil – laser, bisturiu în mâna unui chirurg de înaltă clasă:
         Mulţi poeţi atinşi de morbul
         Epigramei, scriu de zor…
         Şi, scriu bine, întrebai corbul?
         Zise Corbu: Nevermore.
      Să rămână mai mic numărul celor care scriu epigramă, promit să nu mai scriu şi eu.
       E absurd!
       Şi totuşi epigrama a dat în floare în regatul absurdului.

                                                                                              Paula ROMANESCU

 

 CONTINUÎND  O TRADIŢIE DE LA CRAIOVA,
LA MONTREAL FIINȚEAZĂ UN CENACLU
AL EPIGRAMIȘTILOR DE LIMBĂ ROMÂNĂ


 

ședința lui viitoare este anunțată prin comunicatul de mai jos:



COMUNICAT DE PRESA - Invitatie la Cenaclul epigramistilor "PASTOREL TEODOREANU" la Montreal, joi 30 mai 2013

Epigrame, glume, fabule și poezie scurtă

Colectivul epigramiştilor români, din Montreal, vă invită la o nouă întâlnire cu vervă şi amuzament, joi, 30 mai 2013, orele 18, la Centrul Comunitar 6767, Cote-des-Neiges, etaj 6, unde va avea loc Cenaclul Păstorel Teodoreanu. Acest Salon al Distinsei Epigrame, aşa cum mai este cunoscut, reprezintă o continuare a Cenaclului Redivivus, înfiinţat, anterior, la Craiova, capitala Olteniei, începând cu anul 2006.

Gazda ospitalieră va fi Asociaţia Culturală Română, care a acceptat propunerea de a fi amfitrioana promovării epigramei, o premieră necesară pe aceste meridiane.
Potrivit regulilor stabilite, gala umoristică urmează să fie condusă, prin rotaţie, în scopul de a da evenimentului spontaneitate, prospeţime, naturaleţe şi competitivitate colegială.
Conform hotărârilor luate la constituire, colectivul Cenaclului Păstorel Teodoreanu nu este subordonat asociaţiilor româneşti, dar este de acord să aibă relaţii de bună colaborare cu toţi cei care doresc reciproca.
Televiziunea K2-TV RO Montreal, va fi prezentă, pentru a înregistra dialogurile, pline de savoare, glazurate cu nelipsita candoare. Alte detalii vă oferă emisiunea săptămânală, Vocea Românească, difuzată la Radio CFMB, din Montreal şi puteţi consulta site-ul getbeget.org.
Pentru informaţii suplimentare, puteţi apela coordonatorul proiectului, memorialistul Ion Anton Datcu, telefon: (450)622-6845
TRANSMIS de Ion Anton Datcu, în numele colectivului epigramiștilor din Montreal
 
K2-TV RO Montreal, ca televiziune privată, își rezervă dreptul de a difuza acest cenaclu Pastorel Teodoreanu, cu titlul permanent
Epigrame, glume, fabule și poezie scurtă
  în cadrul Emisiunilor Culturale și Muzicale

 
 
    
      
                   DOUĂ LOGODNICE STELARE EMINESCIENE:
         
                                     SVETLANA PALEOLOGU MATTA
             
                                  ŞI LUCIA OLARU NENATI

          
   Anul 2012, prin Editura „Ateneul Scriitorilor” din Bacău, ne-a propus o carte („Existenţa poetică a lui Bacovia”) a cărei conţinut se află legat, în sensul cel mai bun, de spiritul în armonie divină a două dintre “logodnicele stelare eminesciene”: Svetlana Paleologu Matta şi Lucia Olaru Nenati. Textul Svetlanei Paleologu Matta despre Bacovia, intitulat la începuturi „Existence poetique de Bacovia”, reprezintă teza de doctorat a autoarei (susţinută în 1955) şi publicat sub formă de carte în 1958.  Aportul Luciei Olaru Nenati la apariţia acestei cărţi, în 2012, este uriaş: traducerea textului în limba română, studiul introductiv, interviul cu autoarea, medalionul biobibliografic, anexele şi îngrijirea ediţiei.
             Medalionul biobibliografic al Svetlanei Paleologu Matta, aşa cum l-a conceput Lucia Olaru Nenati, ne arată a fi o luptătoare în înfruntările cu obstacolele vremurilor şi destinului: „Svetlana Paleologu Matta s-a născut la Bucureşti, la 22 august 1928. Tatăl său, de origine germano-chiliană, a fost inginer, iar mama sa, ruso-polonă, a frecventat ca studentă cursurile lui Iorga. După experienţa traumatizantă a separării părinţilor, şi-a petrecut anii copilăriei în sudul Basarabiei. Revenind la Bucureşti în urma războiului, a urmat cursul superior, inclusiv bacalaureatul, la Şcoala centrală, după care a frecventat cursurile profesoarei Lidia Cristian la Conservator şi cele ale maestrului Camil Ressu la Belle Arte. Aceşti ani de intense valori formative au fost urmaţi de expulzarea familiei sale în Elveţia (tatăl având această cetăţenie) unde a urmat studii de romanistică la Zurich, cu Theophil Spoeri şi Arnald Steiger, şi la Paris cu Jean Boutiere. În 1955 îşi susţine doctoratul cu tema „Existence poetique de Bacovia”, care a fost publicată în 1958. Urmează intrarea în învăţământ ca profesoară de franceză la licee, timp de 15 ani, şi de literatură şi civilizaţie franceză la Şcoala de interpreţi din Zurich. O docenţă în română în cadrul comparativ o readuce sub veneratele bolţi academice pentru 22 de ani. În 1990 se încheie viaţa sa profesională prin manifestări de simpatie din partea studenţilor într-un entuziasm comun.
           Locuind de mulţi ani la Lugano, împreună cu iubitul său fiu, campionul de şah Vladimiro Paleologu, ea a dat la lumină câteva lucrări de mare profunzime şi valoare perenă. Astfel, cartea sa „Eminescu şi abisul ontologic” prefaţată de Nicolae Steinhardt şi apărută la Aarhaus în 1988 a fost reeditată la Bucureşti în 1994 de către „Editura Ştiinţifică” şi apoi la Editura „Augusta” din Timişoara în 2007, fiind primită cu multă preţuire de-a lungul timpului de către spiritele avizate ale culturii române. Al doilea eseu, „Jurnal hermeneutic”, consacrat şi el problematicii eminesciene, într-un cadru lărgit (metafizic-alchimic, social-politic), a fost editat de către Editura „Clusium” din Cluj. Cartea intitulată „Calicantus. Scene din viaţa lui Cristal” îi apare tot la Editura „Augusta” în anul 2005 şi constituie o meditaţie şi o rememorare a unei vieţi în care întâlnirea şi comunicarea cu mari spirite ale culturii sunt comorile cele mai de preţ. Preocuparea pentru universul proustian se materializează prin apariţia în 2011, la Munchen, a cărţii în limba franceză intitulată „Galaxie Proust”.Deşi aflată departe de ţară, în toţi aceşti ani a colaborat constant cu articole şi eseuri de aleasă ţinută intelectuală în publicaţii româneşti…”.
         O prietenie deosebită s-a legat între Lucia Olaru Nenati şi Svetlana Paleologu Matta, ultima locuitoare în Lugano, Elveţia. Prietenia s-a cimentat pe baza existenţei unor virtuţi literare de ambele părţi, dar şi profilului moral al celor două partenere. Posesoarea unei „eredităţi atât de tulburătoare, de amestecată, în care se simte sângele tatălui chilian, efluviile ruseşti ale liniei materne, reminiscenţele poloneze şi germane din familie, dar având şi acces prin educaţie, prin studiu, prin locuire, la atâtea limbi şi culturi, – germană, franceză, italiană, helvetă – mai fiind în contact şi cu atâtea medii” , rămâi uimit cum de s-a putut manifesta remarcabil şi în cultura română. Vizitată în 2005 de Lucia Olaru Nenati, dialogul celor două s-a transformat într-un interviu publicat în cartea în discuţie. Casa sa, „…adevărat locaş al spiritualităţii, în care lucrurile poartă pecetea studiului, a unor relaţii intelectuale de elită, vedem aici cărţi sau fotografii ale unor oameni de mare valoare, dintre care mulţi nu mai trăiesc”, (…), îi dă posibilitatea Luciei Olaru Nenati să transforme interviul într-un regal sinestezic dat de polifonia vocilor interioare, aflate într-o permanentă armonie în relaţia investigator – investigat. Răspunsurile Svetlanei Paleologu Matta nu sunt nici subtile şi nici violente, ele îşi menţin ritmul lin pe care îl propune întreaga poezie eminesciană.
Ambele, „logodnice stelare eminesciene”, după cum le-a gratulat cu ani în urmă Paul Anghel, punându-le pe o listă de „păzitoare a templului eminescian”, dau prin discuţia lor o cale regală în studiul lui Eminescu. Calea Paleologu Matta în studierea lui Eminescu este o adevărată metodă: 1. se începe cu Heidegger („Ontologia” şi al său „lichtung”); 2. urmează Kant (eventual şi Platon); 3. Nietzsche; 4. se trece la români, primul fiind Vianu; 5. Călinescu; 6. Eminescu se începe cu poezia „La mijloc de codru des” (pentru a descoperi iubita); 7. se citeşte cu atenţie „Peste codru stă cetatea”(are structura „Luceafărului”); 8. spre final, pentru o bună înţelegere, „Luceafărul”.
           Discuţia este plină de referiri la Eminescu: 1. „şi-n idei e o mare muzică la Eminescu”; 2. „Eminescu trebuie scos din balcanism şi pozitivism, adică din provincialism, şi redat lumii”; 3. „de la Ştefan Teodorescu am preluat atât ideea de a-l aplica pe Heidegger la Eminescu, cât şi natura kantiană a lui Eminescu venită dinspre platonicism”; 4. „am descoperit că Eminescu e imaginaţie fiindcă imaginaţia este facultatea umană cea mai fundamentală, deoarece acolo este şi gândire şi ştiinţă şi tot”;
5. „Eminescu este tovarăş cu Nietzsche”; 6. „Eminescu se găseşte peste tot, căci e şi în cer şi pe pământ şi la el sunt şi zei, sunt şi oameni, el este peste tot”; 7. „deşi l-am citit cu râvnă pe Vianu şi pe Călinescu, am înţeles că pentru Eminescu eu trebuie să lucrez într-o cu totul altă zonă”; 8.”Draga lui nu era Micle, era fata de la Ipoteşti”; 9. „Am citit că Heidegger vorbea de „lichtung”, acolo unde se află „deschisul”. Apoi am citit poezia lui Eminescu „La mijloc de codru des”, despre care se spune că era aparent, o poezie veselă, cu păsări, lac, şi cu un luminiş cu apa unde se reflecta cerul şi stelele, dar, o! şi „chipul dragei mele”. Or, eu am aflat deja cine era draga lui”; 10. „Aşadar, din această poezie unde apare luminişul, apare chipul fetei de la Ipoteşti. Şi-atunci am avut revelaţia! Acolo era Hedegger. Poemul nu mai era unul vesel! Acolo era în centru fata pe care el o caută peste tot şi care îi apare în vise, în Dacia, în Walhala, peste tot şi aceasta este partea cea mai pură a lui. Şi atunci am început să văd!”; 11. „De aceea este Eminescu un poet tragic, căci el vede moartea în faţă. De obicei oamenii fug de moarte. Dar el nu fuge, o priveşte în faţă – contrar lui Boileau care spune că „nu poţi privi soarele şi moartea”; 12. „…deodată am găsit altă poezie, „Peste codru stă cetatea”, care mi s-a relevat a avea structura „Luceafărului” şi de atunci am făcut să se interfereze tot timpul cele două poeme. Acolo am văzut imagini din „Luceafărul” şi chipul acelei fete despre care Eminescu spune „E o floare de pe mare / Cine cată-n ochii-i moare”; 13. „Abia citindu-l pe Eminescu care spunea undeva: „Cine eşti tu?”, abia atunci, prin Eminescu, l-am înţeles pe Heidegger!” etc.
           Înalta factură intelectuală a discuţiei, ideile prezentate derivate din profilul partenerelor de dialog, ne conduc adesea spre clarificarea unor concepte precum ontologie, axiologie, Timp (nu cel din calendare) sau fenomenologie. Despre ultimul concept, cel al fenomenologiei, Svetlana Paleologu Matta spune: 1. „este ştiinţa care te învaţă SĂ VEZI”; 2. „a reabilitat prioritatea sentimentului. Nu cele goale, facile, exterioare, ci sentimentul ca forţă primordială a omului”; 3. „ne-a învăţat că poeţii mari văd dublu, văd fantastic, văd ceea ce ceilalţi nu văd”; 4. „fenomenologia nu este nici ceva obiectiv, nici subiectiv”; 5. „este ceva ce merge în căutarea unui fior”; 6. „ea studiază fenomenul, ceea ce apare în faţă. De pildă, un scaun este un obiect. Nu interesează culoarea sau mărimea lui, ci doar dacă stau comod pe el, adică contează doar raportul ce se stabileşte între subiect şi obiect”; 7. „fenomenologia ne mai învaţă că nu există o clipă prezentă, un prezent pur. Ci acesta este o aură a trecutului şi prezentului. Prin aceasta înţelegi mai bine ce înseamnă prezentul şi începi să înţelegi cu totul altfel. Şi Heidegger a zis că prezentul este viitorul care trece prin trecut”; 8. „fenomenologia te face să înţelegi că totul e o adevărată reţea, nu e doar o linie”; 9. „ fenomenologia te învaţă că trebuie să umbli cu mâinile curate, nu să faci speculaţie! Trebuie să mergi după nişte lucruri reale, deşi sunt imaginare, dar şi imaginaţia este reală. Aici e o mare mină de adevăr” etc.
          Privirea înapoi a Svetlanei Paleologu Matta nu are numai tentă autobiografică, deşi este foarte interesantă pentru cititor, ci şi o evocare a mentorilor sau a persoanelor cu care a intrat în contact. Steriade, Ressu, Lidia Cristian, Mircea Eliade, N. Steinhardt, Constantin Noica, Ştefan Teodorescu, Paul Anghel, Edgar Papu sau George Vulturescu. Despre Nicolae Steinhardt spune: „…a fost un om atât de special! El avea o capacitate de a se exprima repede, direct, spontan şi just, cu multă puritate. Era foarte cult şi profund”.
          În concluzie, cititorul va descoperi în „Existenţa poetică a lui Bacovia” (Ed. „Ateneul scriitorilor”, Bacău, 2012, 182p.) o discuţie în care domină disponibilitatea afectivă şi obiectivitatea documentaristică, deoarece, spune Lucia Olaru Nenati, „…ne aflăm într-un spaţiu unde parcă sclipesc idei, strălucesc intuiţii şi o lume specială a inteligenţei, a frumuseţii şi, mai ales, a prieteniei, căci pe noi ne leagă o relaţie specială care s-a stabilit mai întâi pe cale epistolară, prin scrisori care au devenit nespus de preţioase, cred, pentru amândouă şi care ne-au dus într-o relaţie de colaborare, şi o anume prietenie profundă, sper, definitivă…”. (Va urma)
* * *
          Personalitatea multiplă a Luciei Olaru Nenati, dublată de marea sa capacitate de a empatiza cu autoarea, se poate vedea în traducerea textului despre Bacovia al Svetlanei Paleologu Matta. Un text substanţial, scris sub impulsul conştiinţei că, după cum o spune ea însăşi, „ de la Eminescu poezia română este ca o cavitate care nu se va umple decât în epoca contemporană prin două mari apariţii: George Vasiliu – Bacovia şi Tudor Arghezi”. „Existenţa poetică a lui Bacovia”, studiu finalizat în 1958 în limba franceză şi adus abia în 2012 în faţa românilor prin traducerea textului, după cum am mai spus-o, de Lucia Olaru Nenati, are o structură care se bazează pe câteva calităţi ale autoarei: studiile muzicale, cele de pictură şi lecturile făcute cu metodă, după un plan, nu de multe ori sugerat de câţiva mentori. A înţeles de la filozoful Paul Deleanu că dacă „vrei să scrii despre Bacovia trebuie să-l citeşti pe Kirkegaard”. Şi a făcut-o, imediat văzând că „Bacovia este acolo. Adică asta înseamnă să mori fără să mori”. A înţeles de la Arnold Steiger că „nu trebuie studiat Bacovia doar pentru ca să-i acceptăm pe români, ca o concesie, ci că prin Bacovia, de pildă, România devine un adevărat occident”. Tot de la Steiger a înţeles că după Bacovia ar trebui să-l studieze pe Eminescu. Şi a făcut-o!
Victor Teişanu în „Un reper exegetic bacovian” (vezi adevărul.ro), ţine să sublinieze despre această carte: 1. „avem o primă, cronologic vorbind, valorizare editorială critică a acestui insolit univers poetic”; 2. autoarea „dovedeşte aptitudini hermeneutice ieşite din comun prin analiza structurilor intime, atât de stranii ale marelui liric din Bacău”; 3. „de notat mai întâi spiritul apusean, absolut liber, în care este privită poezia bacoviană”; 4. „exegeta nu ezită să-l aşeze pe Bacovia lângă G. Trakl (…) considerându-i pe amândoi la originea expresionismului poetic european” etc.
        Studiul Svetlanei Paleologu Matta debutează printr-o inspirată asociere a categoriei duale Moldova – Bacovia cu alta, arbore ce se usucă – vâsc, semn că poetul de la Bacău va fi supus unui tratament hermeneutic, simultan cu o terapie specifică fenomenologiei: „Atunci când un arbore se usucă de bătrâneţe, trunchiul său îngăduie să apară vâscul care îi bea restul vieţii şi-i grăbeşte sfârşitul. Am putea spune că Bacovia este vâscul timpului nostru. Dar jocul raporturilor est mai subtil şi ciudat: căci dacă el este vâscul, el este în acelaşi timp şi o parte din arbore – aşadar comuniunea – şi deci efect al propriei sale cauze. Bacovia este sumbrul simptom al decristalizării. Acesta este un semnal de alarmă.”
         Autoarea stabileşte bine zona de construit destinul la Bacovia.. Gabriel Liiceanu fixează acest spaţiu ca o zonă –tampon între entropie şi plenitudinea divină. Considerentele lui Liicenu vin dinspre o idee a lui Pascal, aceea că „problema construirii destinului ţine de o situare a omului”, şi care se pliază perfect şi pe credinţa Svetlanei Paleologu Matta, fapt excepţional, exprimată de aceasta încă din 1958. Pascal, foarte bine aprofundat de autoare, dădea omului condiţia de fiinţă medie, cu posibilităţi de a alege între existenţe extreme ale lumii: între zero şi infinit, între nimic şi totalitate, între înger şi demon. Unde se află Bacovia? Ne-o spune autoarea: „Perpetua aneantizare a lui Bacovia este o rană profundă, existenţială, o crestătură în propria sa carne. Răul său este viu şi ia astfel o direcţie. Pe verticalitatea Dumnezeu – Satan, Bacovia se orientează în jos, el coboară scara pe negativ. Această coborâre este bântuită de viziuni halucinante, infernale”.
        Bacovia este văzut şi din perspectivă macrospaţială, mai simplu spus chiar de autoare, dinspe zona geografică Aici pista de lucru a autoarei se transformă într-o punte care face trecerea de la o psihanaliză foarte personalizată la fenomenologie: „Toată această Moldovă istorică a Evului mediu este subconştientul profund al lui Bacovia.(…) Dar, surclasată, depăşită de principatul valah, Moldova este o lume care dispare. Încă superioară prin arta sa, prin tradiţiile sale, Moldova, contemplativă, încearcă un refugiu în trecutul său. (….) Bacovia se asimilează cu decăderea Moldovei.(…) Dezbrăcat de viaţă, în Sinele său moldav şi patriarhal s-au stratificat vieţile strămoşilor săi, nostalgiile haotice. Plictisul locuieşte în Bacovia, preexistând ca o acumulare seculară de pe vremea voievozilor .(…) La Bacovia, dimpotrivă, nu există nici o urmă de balcanism sau de rustic. Este singurul occidental care vine cu substanţa sa exclusiv citadină. Acesta nu va fi nici marele oraş, „aterio – scleroza globului” baudelaireană, nici zidurile cu culori neutre ale lui Utrillo, ci ceva specific: provincia moldavă cu atmosfera sa tipică, cu barăci vechi de unde emană regrete îndepărtate. (…) Moldova este un pământ de istorie, de ruine – ciudat, decolorat, suspendat în vreo tradiţie şi vreun vals depăşit în care tipul eşuatului îşi plimbă plictisul moştenit de-a lungul generaţiilor.”
         Veritabilă demonstraţie de forţă, studiul Svetlanei Paleologu Matta face o fixare spaţială a poeziei bacoviene care poate fi greu demontată pornind de la faptul că întreaga operă ţine ombilical de geografie: 1. „occidentalitatea la marginea Europei”; 2. „Bacovia este un occidental la gurile Dunării”.
Reţinem principalele idei ale Svetlanei Paleologu Matta despre Bacovia: 1. „trebuie să deconstruim existenţa sa poetică pentru a regăsi în spatele ei un om incomplet, fără bază corporală, ros de contradicţii până în străfunduri”; 2. „Bacovia este victima timpului nostru”; 3. „Bacovia = societatea noastră”; 4. „poet al singurătăţii, discomfortul lui Bacovia se manifestă în chip îndreptăţit prin această nevoie de singurătate”; 5. „ este cucertitudine ironistul care trăieşte abstract dar care nu poate marca totodată un decalaj între el şi conflictul său care se sfârşeşte tăios şi fără ieşire”; 6. „de formaţie occidentală ca Blaga sau Barbu, Bacovia este produsul unei duble eredităţi, a unei coabitări în care animus european se reuneşte cu anima ancestrală, moldovenească”; 7. „este produsul unei duble eredităţi – a unui dublu rău – unde criza care conduce la epidemia defetistă postbelică (Celine) se asimilează cu decăderea Moldovei. Beţia, dezolarea pun stăpânire pe ţinuturile moldovene locuite încă de vechii boieri, anacronici, retrograzi”; 8. „ dar nimeni nu exprimă mai bine Moldova decât Bacovia, cu atmosfera ei de ploaie şi descompunere, cu marea sa melancolie apropape endemică”; 9. „bacovia îi evocă pe decadenţi, pe simbolişti – familia sa spirituală – mai ales pe Verlaine, adică acea faună mereu beată, târându-şi sfârşitul lamentabil al vieţii cu care, de altfel, se compară”; 10. „frumosul cuvânt melancolie, lăsat moştenire de Eminescu, se întunecă la el, apare din străfunduri ca o muzică dureroasă şi invadează întregul vers”; 11. „ce este acest plumb care dă titlul celei mai bune plachete de versuri a poetului? Acesta este o veritabilă găselniţă a lui Bacovia, un „truvai”; 12. „plumbul lui Bacovia este prototipul, expresia cea mai deplină a greutăţii, al celui de-al patrulea element: Pământul mort; 14. „în afară de erudiţia lui Bacovia şi de familia spirituală căreia noi îl ataşăm, el rămâne în subconştientul său legat şi de spaţiul său geografic”; 15. „ca şi Holderlin sau Baudelaire, şi Bacovia este poetul unei expresii parcimonioase, lapidare”; 16. „limba lui Bacovia, nonimaginativă, austeră, se explică prin forţa sa foarte apropiată de magia primitivilor”; 17. „Amor de plumb, întors” – această povară surdă şi apăsătoare – îl exprimă pe Bacovia cel atins până în străfunduri de rău, de descompunere, cel lovit de viciu în însăşi sursa vieţii, săpate de ftizie”; 18. „el este ceea ce rămâne după, ceea ce trăieşte moartea. Şi este disperarea; Bacovia este un disperat, aici este marele său secret; el este ros de „urât”, acela care înseamnă angoasa”; 19. „ca şi Proust, Bacovia are această tehnică nouă a descompunerii timpului – timp care este înfrânt, condamnat – apropiindu-se de noul tip al omului modern. Bacovia nu este timpul său, el este în afara lui, exact pentru că el este în timpul nostru – „Timpul de Plumb”; 20. „în dezechilibrul său, în disproporţia sa, Bacovia nu se află niciodată într-o deplină unitate, ci totdeauna în dedublare”; 21. „ de ce această plictiseală, acest dezgust la Bacovia? Înţelegem ciudata rană a sufletului său: este vorba mereu de eul său imens care-l macină, tortura de-a se apleca asupra lui însuşi în teribila devorare de sine. Această combustie interioară sporeşte puterea golului care apare şi-i ia conştiinţa prizonieră; or golul este exact corespondentul spaţial al plictisului”; 22. „pentru Bacovia zăpada este iarnă, moartea existenţei. În ciclul determinismului cosmic ea este o regresie unde viaţa reintră în materie, în starea originală, haotică, a elementelor: potopul”; 23. „Bacovia este ultimul supravieţuitor, singurul care populează cu existenţă o iarnă”; 24. „această substanţă secundă a lui Bacovia, violetul, se află într-un raport de polaritate vis-a-vis de plumb; pe de o parte, precipitatul greu, pe de alta vibraţia transparentă, violetă a aerului”; 25. „inima lui Bacovia bate şi ea pentru magie: oglinda conferă violetului său amploare şi reverberaţie cosmică”; 26. „arta lui Bacovia este atât de pură încât conţinutul emoţional şi expresia sa fuzionează: încărcătura fatidică se mulează în construcţia poeziei şi se repartizează în trei, aşa cum cere tragedia antică; 27. „Bacovia este condamnat să fie singur. El se asimilează plantei, acestui val de viaţă vegetativă, pasivă, existentă în noi”; 28. „cazul lui Bacovia, caz tipic al disperării – aceasta este faimoasa boală a morţii, cea mai teribilă şi torturantă contradicţie pe care a născut-o existenţa şi care constă, pur şi simplu, în a nu putea muri”; 29. „pe verticalitatea Dumnezeu – Satan, Bacovia se orientează în jos, el coboară scara pe negativ”; 30. „Bacovia este vândut diavolului. Replierea asupra lui însuşi, golul său, plictisul său sunt categoric demoniace”; 31. „bacovia refuză civilizaţia, însă nu chiar în maniera unui Rouseau, nici în cea a unui Gauguin, plecat către sălbăticie cu scopul de a găsi în flora şi fauna tropicelor, natura primordială”; 32. „la Bacovia, dimpotrivă, nu există nici o urmă de balcanism sau de rustic. Este singurul occidental care vine cu substanţa sa exclusiv citadină”; 33. „Bacovia reprezintă toată Moldova de Jos, decadenţa sa istorică, inhibiţia resimţită biologic chiar prin corp, auditiv prin aceste sunete dizarmonice şi false, ori vizual, prin noroi, prin fum, prin ruine. Bacovia este strigătul de dispariţie al întregii Moldove”; 34. „fenomenul Bacovia constă tocmai în contemporaneitatea sa naturală cu Occidentul, fără decalaj”; 35. „temeiul poeziei sale rezidă în timp şi în muzică”; 35. „şi totuşi Bacovia rămâne captiv în universul său de plumb; 36. „Bacovia este pictorul lucid şi teribil al răului modern, al civilizaţiei vădit obosite şi pe care o refuză” etc.
Încheiem cu însemnarea din „Jurnalul” lui Soren Kierkegaard, datată 9 iunie 1847 şi pe care autoarea o aşază chiar la începutul studiului, convinsă fiind că „acestor cuvinte le-a răspuns ca un ecou din celălalt capăt al Europei, un alt martir al existenţei – Bacovia”: „Încă din fragedă pruncie săgeata durerii s-a instalat în inima mea. Atâta timp cât ea rămâne acolo, eu pot fi ironic, dar dacă va fi smulsă, eu voi muri.” (va urma)
* * *
          În momentul în care mi-am propus să citesc „Existenţa poetică a lui Bacovia”    (Editura „Ateneul Scriitorilor”, Bacău, 2012 ), un studiu excepţional scris de Svetlana Paleologu Matta, mi se părea un lucru foarte simplu. Cunoşteam, în linii mari, evoluţia  interpretării operei lui Bacovia, iar prin 2003 sau 2004 citisem atent  „Aisbergul poeziei moderne” a lui Gheorghe Crăciun, carte care m-a făcut să-l privesc un pic altfel pe Bacovia. Acolo se vorbea despre poezia tranzitivă ( sau denotativă), despre care Gheorghe Crăciun spunea:1. „este scrisă de tipul liric denotativ, preocupat de cotidian şi nu de transcendent, de mesaj şi nu de limbaj”; 2. „e directă, democratică, mizând pe metonimie şi nu pe metaforă”; 3. „ s-a născut o dată cu poezia reflexivă simbolică”; 4. „ea respinge în întregime postulatele „purităţii”, „ermetizării”, „obscurităţii” limbajului din poezia modernistă”; 5.”face limbajul cât mai permisiv comunicării, îl deschide făcându-l cât mai verosimil”; 6. se adresează direct cititorului, apropiindu-se direct de poezia existentă în lucruri”; 7. „ea nu mai separă lumea în poezie şi real, unde poeziei îi revenea un spaţiu ideal, epurată de concret”; 8. „are în vedere o sensibilitate umană reală”;  9.” pactul cu realitatea al poetului tranzitiv este de cele mai multe ori un pact al adevărului, al autenticităţii şi sincerităţii, al mărturiei documentare şi mărturisirii” etc.
                Gheorghe Crăciun crede că poezia tranzitivă începe cu Bacovia, cel din „Stanţe  burgheze”, la noi, iar din afară cu Witman, Ezra Pound, Pessoa sau Kavafis. În acelaşi timp ne  atrage atenţia că: 1. „depoetizarea programată, crudă, nu este automat poezie tranzitivă”; 2. „antipoezia, avangardele şi formele de lirism metatextual şi metalingvistic fac parte din alt tip de poezie modernă; 3. „să nu o confundăm cu limbajul comun”. Critica  a sesizat bine gestul  lui Gheorghe Crăciun, acela de a inventa, introduce şi impune conceptul de poezie tranzitivă pentru a apăra generaţia optzecistă care, prin abolirea  comunismului în  România,  stătea suspendată, dispărându-i rădăcina ce-i  alimenta aşa-zisul  lirism. Gheorghe Crăciun „le-a dat” optzeciştilor o rădăcină, Bacovia.  După un timp, vine Lucia Olaru Nenati şi, scoţând la lumină exegeza Svetlanei Paleologu Matta despre opera bacoviană, adaugă o tulpină nu doar pentru a justifica o generaţie sau alta, ci  chiar occidentalitatea întregii literaturi române  generată de ratarea istorică a destinului, după cum bine remarca şi Mihai Cimpoi. Studiul introductiv propus de Lucia Olaru Nenati, contrar uzanţelor, este unul exhaustiv şi  permanent lămuritor. Autoarea acestui studiu  ţine să precizeze : „Această lucrare apărută fără nici o popularizare şi lipsită de difuzarea firească – afectată deci de factorul ingerinţei istorico – politice în planul sociologic cultural, în primul rând la nivelul esenţial al instanţei de difuzare – a întârziat decenii până să ajungă la cunoştinţa lumii literare româneşti, pătrunzând doar sporadic aici prin diferite modalităţi accidentale, circulând, aşadar, oarecum în samizdat până când a ajuns să fie invocată de importanţi exegeţi ai operei bacoviene…”.     Studiul introductiv  propus de Lucia Olaru Nenati  îşi depăşeşte  prin dimensiune şi calitate propria condiţie, devenind o adevărată exegeză la exegeză, demersul instituind trei profiluri: Bacovia, Svetlana Paleologu Matta şi Lucia Olaru Nenati
                În altă ordine de idei, voi recunoaşte un lucru despre care nu pot spune că ţine de metodă: când iau hotărârea să citesc o carte nu încep cu prefaţa, cuvântul înainte sau studiul introductiv. Fac aceasta din dorinţa de a nu interveni cu şabloane în actul gândirii. Consider că un studiu introductiv citit  înaintea textului m-ar influenţa, mi-ar anula posibilitatea de a intui singur unele  semnificaţii. Acesta e motivul pentru care scriu acum despre „Cuvântul introductiv” al Luciei Olaru Nenati şi nu înainte de a scrie despre interviul cu Svetlana Paleologu Matta  sau  textul exegezei acestei autoare.              Cunosc chiar şi ultimele puncte de vedere despre poezia lui Bacovia. Elena Pârlog vorbeşte despre cele trei dimensiuni ale poeziei  bacoviene: 1. prima dimensiune – „intensitatea coloritului”; 2. a doua dimensiune – „acuitatea sunetului instrumentului muzical ce acompaniază senzaţia”; 3. a treia dimensiune – „ a plumbului”, care e legată de faptul că sentimentele lui Bacovia au volum, sunt asemenea unui basorelief căruia îi poţi pipăi rotunjimile”.  Altcineva, de la Chişinău, Ivan Pilchin, pune „plumbul”  în legătură cu epoca în care apare volumul cu acelaşi nume ( 1916, în preziua războiului de întregire): „…este spiritul timpului care domină minţile şi lasă amprenta asupra destinelor umane. E vorba de epoca de glorie a glontelui de plumb ce şi-a atins apogeul odată cu Primul Război Mondial”.
                Lucia Olaru Nenati   dă  cititorului avizat ”lista” celor care au ştiut de lucrarea Svetlanei Paleologu Matta şi au prezentat-o doar „pour le connaisseurs” :  Constantin Călin ( „O exegeză străină despre Bacovia. Dr. Svetlana Matta. Existence poetique de Bacovia” în „România literară” nr. 38, anul IV, 1971, pag. 32),  Mihai Petroveanu ( „George Bacovia”, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1969), Edgar Papu ( „Fiinţa poetului” în „Luceafarul” din 27 noiembrie 1988), Vasile Fanache ( Bacovia. Ruptura de utopia romantică”, Cluj, 1994), Theodor Codreanu ( „Complexul Bacovia”, Biblioteca şcolarului, Editura „Litera Internaţional”, 2003, Bucureşti – Chişinău), Mihai Cimpoi ( „Secolul Bacovia”, Editura „Fundaţia Culturală Ideea Europeană”, 2005, Bucureşti), Constantin Trandafir ( „Poezia lui Bacovia”, Editura „Saeculum”, 2001, Bucureşti) sau chiar Ion Caraion ( „Bacovia. Sfârşitul continuu”, Editura „Eminescu”, 1975, Bucureşti; ediţia a II-a, Editura „Cartea Românească”, 1979), despre ultimul  ţinând să precizeze un aspect important : „… cu toate că poetul nu dă semne că ar fi cunoscut această lucrare deşi, nota bene!, această sintagmă fusese prefigurată în chiar titlul capitolului „Mourir sans cesse” din cartea exegetei elveţiene”.
                Revenind  la „lista” de mai sus, autoarea studiului introductiv extrage  de la fiecare măcar o referinţă  prin care  să pună în valoare ideea cunoaşterii existenţei acestei exegeze despre Bacovia:  1. „Multe din disocierile teoretice şi observaţiile stilistice        ( câteodată neaşteptat de subtile) ale Svetlanei  Matta le consider ca pe un bun câştigat pentru exegeza bacoviană” (Constantin Călin); 2. „…lucrarea ne-a părut remarcabilă prin adâncimea, unitatea şi noutatea interpretării – mai ales la data respectivă – radicală prin ideea unui Bacovia poet al existenţei tragice” ( Mihai Petroveanu ); 3. „Trebuie să mai adăugăm că Svetlana este şi o constantă descoperitoare de priorităţi ale noastre. Această calitate se desprinde încă din cartea de acum două decenii despre Bacovia. Departe de a fi văzut în autorul „Plumbului” un simbolist întârziat, autoarea identifică într-însul – împreună cu Trakl şi concomitent cu el -, pe promotorul întregii lirici expresioniste mondiale” (Edgar Papu );  4. „…este tot ce s-a gândit mai profund despre Bacovia în deceniul al cincilea fără continuatori pe măsură”; „meritul capital al autoarei e că arcuieşte peste timp preexistenţialismul creaţiei kirkegaardiene cu acela al modernilor, Bacovia devenind o excepţională punte de trecere” ( Theodor Codreanu ) etc.
             Frapată de originalitatea ideilor şi stilul cuceritor al Svetlanei Paleologu Matta,  Lucia Olaru Nenati pune accent şi pe viziunea  „tinerei doctorese” : 1. „Bacovia nu se încadrează, ca în exegeza internă românească, doar între elementele naţionale de comparare – fără însă ca acestea să lipsească – ci se raportează în chip firesc, organic şi fără complexe, la zestrea poetică şi chiar filozofică europeană, relevându-i consonanţele de acest fel şi astfel având capacitatea de a defini fără ezitări profilul existenţei poetice bacoviene din perspectiva culturală europeană şi nu doar din cea naţională”; 2. „ …atitudinea poetică bacoviană, aşa cum se petrece ulterior şi cu poezia eminesciană, este evaluată atât cu mijloacele poetice cât şi cu cele filozofice”; 3. „Pentru evaluarea hermeneutică a profilului existenţial – poetic bacovian, exegeta se sprijină în pătrunzătoarea ei demonstraţie pe nume autorizate ale gândirii europene şi nu numai (…), citând însă şi nume româneşti”; 4. „Lucrarea conţine idei remarcabile, unele chiar insolite, înserate într-o evoluţie analitică de mare intuiţie şi abilitate hermeneutică”.
                Apoi, îngrijitoarea ediţiei,  descoperă  latura spengleriană a autoarei tocmai acolo unde aceasta consideră  geografia şi istoria  ca  mediu determinant, totul pornind de la un spirit al locului (spiritus loci ) european şi unul occidental la marginea Europei, cel moldovenesc. Notează Lucia Olaru Nenati:  „ Autoarea configurează mai întâi decorul poetic european, cu acea pierdere a paradisului şi cu acea apetenţă a dezintegrării existenţialiste, manifestată, de pildă, în deformarea chipului omenesc în viziunea lui Picaso ori în alienarea „Străinului” camusian, conchizând că „în marginea Occidentului, Bacovia înregistrează marea dezbatere din cultură care pune în priză întreaga Europă”. Notabilă este şi ipoteza eredităţii bacoviene duble care adună în filonul identităţii sale emergenţele sufletului european, dar şi pe acelea ale Moldovei istorice, „ultimul bastion al Europei” care, după ce a contribuit prin atitudinea unor voievozi precum Ştefan cel Mare, „la structura şi unitatea Occidentului”, a rămas dpă Marea Unire fără statutul demnităţii sale de odinioarîă, devenind o zonă a contemplativităţii şi a refugiului în trecut. Ca atare, fiind aşadar produsul unei duble eredităţi – a unui rău dublu – Bacovia nu poate fi conceput în afara spaţiului său geografic natural, „târgul” Bacăului şi nimic nu exprimă mai bine Moldova decât Bacovia…”.
                Studiul introductiv completează fericit structura unei cărţi  despre Bacovia, Lucia Olaru Nenati scoţând în relief, folosindu-se de argumentări solide, toate  punctele tari ce rezultă din textul Svetlanei Matta.
                                                                                     Georgica Manole

 

 
 Dincolo de daruri sunt oameni care aşteaptă să fie citiţi


Pe unii scriitori oneşti, în ciuda faptului că nu au popularitate şi nu sunt prezenţi în librării, îi descoperim pe Internet sau în reviste din provincie şi ne bucurăm de impactul pozitiv pe care cărţile lor îl au asupra sufletului nostru. Un exemplu ar putea fi şi volumul bilingv de versuri „Dincolo de daruri” / „Beyond gifts”, semnat de Ileana-Lucia Floran şi publicat la editura Emma 2012. Mai mult de atât, după cum precizează şi Silviu Guga în prefaţa cărţii, „Ileana-Lucia Floran şi-a adus o contribuţie esenţială la renaşterea culturală a Orăştiei, oraşul Paliei, oraşul unde a debutat Liviu Rebreanu şi care a fost atât de îndrăgit de Dominic Stanca.” Ca o completare, reamintim cititorilor că autoarea se implică de câţiva ani în viaţa literară românească, fiind preşedinte al Asociaţiei Culturale „Florema Design” şi promotor cultural prin concursul de creaţie literară „Visul“ şi revista culturală „Visul“.  

Titlul cărţii nu este doar o invitaţie la sursa generozităţii poetice – sufletul – dar şi un strigăt de ajutor, „un continuu S.O.S.” („Alfabet dificil”, pag. 68). Dincolo de daruri întâlnim dezamăgirea, rătăcirea, pierderea şi neputinţa de a reveni în trecut pentru a schimba macazul vieţii. În locul omului plin de energie şi sentimente împlinite descoperim omul absent, autoarea, „învinsă de obişnuinţă”, „rămâne pe veci în sclavie, baladin la curtea unui rege afon” („Abandonarea realului”, pag. 24). Simţim în poezie „teama care cuprinde, învăluie şi seduce” („Punct de sprijin”, pag.28), regretul pierderii persoanei iubite, regretul trecerii, astfel încât tristeţea nu poate fi alungată, „este doar o repetiţie generală”. („Repetiţie”, pag. 40).  
Poeta simte din când în când şi nevoia răzvrătirii, mărturisind că nu vrea să mai fie „copacul fără frunze, care-şi înalţă crengile până când se descompun” („Copacul”, pag. 48), că mai are „tupeul să lupte, măcar s-ajungă în propriul său vis”, ea „trăind în visul altcuiva...” („Lucruri ciudate”, pag. 52). Paradoxal, tot ea spune că „am scuturat pomul cunoaşterii / şi stau, acum, deznădăjduită, / între fructele căzute / fără curajul de-a le culege. („Poate”, pag. 56). Cu alte cuvinte, prea multă „filozofie” în versuri, prea mult „poate” şi prea puţină acţiune, determinare, indecizia autoarei influenţând nota finală a cititorului.
Dar poeta nu ne minte, ea scrie exact ceea ce simte, trecând prin tot felul de contradicţii sufleteşti, încercând să răspundă tuturor întrebărilor care-i trec prin minte, încercând să găsească o cale de ieşire din labirintul amintirilor, mergând pe firul ariadnic al unei poveşti de dragoste, „ca un simplu şi veşnic călător / cu inima căzută în humă / şi cu viaţa mereu trăită pe jumătate” („Fenomen în oglindă”, pag. 92).
                                                                                     Ionuţ Caragea

 
Ultima carte despre întuneric, întâia carte despre lumină?


Volumul "Ultima carte despre întuneric", publicat în 2012 de editura Ortoepia din Deva, este semnat de Bianca Dan, o autoare care foloseşte un ton dur, percutant. Ovidiu Vasilescu menţionează în generoasa prefaţă că a citit această carte cu aceeaşi religiozitate cu care i-a citit pe Georg Trakl şi Edgar Allan Poe.
Nota introductivă a autoarei o găsim, oarecum, nefolositoare ("Şi întunericul din noi visează", pag. 11), un poet nefiind obligat să-şi explice intenţiile şi nici să deconspire tainele creaţiei sale. Poezia vorbeşte de la sine, nu este problema poetului cine reuşeşte sau nu să înţeleagă mesajul liric.
Încă de la începutul volumului suntem martorii unui jurnal personal cu tristeţi şi angoase provocate de lipsa unui personaj despre care autoarea spune, fără a practica lamentaţia: „aş bea otravă / doar să te văd că respiri” (pag. 13). Ostentativ, folosind bisturiul talentului său („poezia se simte ca lama unui bisturiu pe corzile vocale”, pag. 59), aceasta taie cu poftă din carnea vie a întunericului şi extrage otrava unor versuri care par, uneori, cinematografice. Un pic de horror, un pic de Frankenstein (pag. 24), un pic de răzbunare şi sadism într-un univers poetic ca o „orgie apocaliptică din care se vor naşte tsunami” (pag. 79). Autoarea spune clar: "am vrut să scriu ceva hard / dar mi s-au aburit ochelarii /... / unica tortură pe care mi-o permit eşti tu" (pag. 26). O dedublare întunecată a personalităţii cu scopul de a tortura realitatea şi, în acelaşi timp, de a suporta tortura realităţii, acceptând consecinţele nefaste ale unor fapte şi alegeri care dor, dar care nu subjugă. Se transformă pur şi simplu în artă.
Ce îi lipseşte Biancăi Dan, dacă am vrea să ne inspirăm pozitiv din versurile sale? Poate explozia dragostei, acea trambulină de la întuneric la strălucire, de la agonie la extaz, de la păcate originare (pag. 78) la mântuire. În expozeul ei despre întuneric, autoarea pare a fi descumpănită de "arta privitului in gol" (pag. 34), unde "iubirea e rezultatul incert al unei posibile ecuaţii", nimic mai mult. Nu se întrevede speranţa, până şi îngerii, la care ar trebui să se roage, sunt doar "cai de povară" (pag. 35). Însă poezia, chiar şi în acest stadiu pesimist, obsesiv, are rolul ei. Face din suferinţă şi despărţire nişte stări (concepte) mai tolerabile. „Închipuie-ţi o lume în care nu se scriu poezii” (pag. 36), ne avertizează poeta care subzistă ca o „cenuşă în urna îmbrăţişării”, din pricina unui personaj pe care nu-l mai iubeşte (pag. 38), ea iubind doar „psihoza care îmbracă diverse forme” (pag. 41), „asistând la funeraliile propriilor cuvinte” (pag. 44).
Şi ce mai rămâne dintr-o fiinţă răvăşită de amintirea iubirii, după „singurul deşert pe care-l traversează spre Mecca”? (pag. 50). Doar o „fată de paie” (pag. 56), mama ei culegându-i „toate frunzele din păr, tot ce-a rămas după furtună”. Poeta se întoarce în inima mamei sale, „ca-ntr-un lan de porumb din care au zburat toate păsările”. Frumoasă şi sensibilă întoarcerea la copilărie şi valorile familiale, chiar dacă iubirea a lăsat un gol „ca un ecou în groapa Marianelor” (pag. 89) sau „ca un sarcofag în care vieţuieşte noaptea” (pag. 68), un sarcofag plin de „unelte de scris” (pag. 73).
   Nici moartea nu lipseşte din acest volum, îmbrăcând diferite nuanţe şi personificări,  definiţiile despre ea având, deseori, valori aforistice. Este invitată la un „blind-date”, fiind „jumătatea mea” (pag. 19). Este „un interludiu universal / o pistă de unde ne luăm zborul / involuntar” (pag. 37) sau „o mixtură ieftină pe care o bei / atunci când vrei să te vindeci de dragoste” (pag. 63). „Are un limbaj bifurcat” (pag. 81), devine „o rutină” (pag. 92) sau „o incizie  / făcută pe întuneric de un călugăr orb” (pag. 42) şi „mă ajută să trec strada / într-un desen animat pentru oameni de paie” (pag. 74). O moarte care, chiar dacă „mă acuză de plagiat” (pag. 75), „o exersez zi de zi” (pag. 96) ca pe un „fluviu risipit în albia trupului” (pag. 103).
La sfârşitul volumului, autoarea grupează 15 poeme în proză despre întuneric, mai ample, mai meditative, amintindu-ne de pesimisul lui Cioran şi Nietzsche sau de cugetările Anei Blandiana. „Privesc”, „sunt” şi „eşti” sunt epicentrele cutremurului sentimental din primele trei poeme, cutremur care o transformă pe poetă într-un profund filozof, fenomen rar întâlnit în lirica feminină contemporană, unde se mizează mai mult pe natură şi eros. Chiar dacă femeia care iubeşte „suferă de un deficit de atenţie, care se manifestă atunci când plouă prea încet sau ori de câte ori vibraţiile tale ajung să-mi dărâme pereţii, ”, chiar dacă „a îmbătrânit şi dragostea, uitată în coşul cu rufe murdare” (pag.109), poeta nu suferă de acelaşi trist tratament din partea celor care preţuiesc cu adevărat arta şi valorile umane. Entuziasmul lui Ovidiu Vasilescu din prefaţă şi îndemnul lui „Ionuţ Copil” din postfaţă sunt pe deplin justificate: „Scrie Bianca Dan, scrie, că scrii bine.” 

                                                                             Ionuţ Caragea
 
 
 DISCLAIMER:
Toate părerile, punctele de vedere, afirmaţiile, atitudinile şi detaliile informative reprezintă angajarea fiecărui autor în parte. Portalul nostru nu îşi însuşeşte responsabilitatea pentru conţinutul articolelor publicate. Fiecare link şi articol pe care îl prezentăm are propriul copyright © şi răspundere personală pentru conţinut.

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971