Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
Prof.univ dr. Mihai BERCA si Corneliu LEU cu o privire din interior
Prof.univ dr. Mihai BERCA și Corneliu LEU cu o privire din interior - continuare
Semnal de alarmă tras de Emil PROSCAN și mesajul acd. Dinu C. GIURESCU
Dwight Luchian PATTON despre procesul mondial de deteriorare a democratiei
Grupaj de articole documentare despre sfârșitul democrației privit din afară
CINE EŞTI TU, MĂI, FRANKS-ULE – de Adrian BOTEZ
Ultima oră: Banii luati de Băsescu de la FNI
Valeriu MATEI : REZISTENŢA ROMÂNILOR BASARABENI
RECENTE COMUNICATE DEVENIND ISTORIE
DIN ISTORICUL ACESTUI PĂMÂNT ROMÂNESC – semnează Igor CAȘU, Mihai CIMPOI, Ion HADÂRCĂ,Mircea DRUC, Leonida LARI
ECOURI LA ROMÂNII DE PRETUTINDENI – semnează:Mircea POPESCU,Iacob CAZACU-ISTRATI
Victoria MILESCU și poezia de maturitate
Ionuț CARAGEA, citate și aforisme
Florentin SMARANDACHE și stilul minimalist al jurnalului de călătorie
Semnează: Acad. Alexandru SURDU, Marian BARBU, Dan LUPESCU, Constantin STANCU - EVENIMENT EDITORIAL: „Democrația constituțională” de prof dr.Ioan ALEXANDRU - DESPRE PROZA LUI CONSTANTIN LUPEANU
PAUL ARETZU – vârf de lance al poeziei de azi
LINIŞTEA LUMII SAU CĂUTAREA CERULUI LA ADRIAN BOTEZ
Scrisoare din Germania de Eugen COJOCARU
Intreviu cu prof. dr.I.B. Iamandescu, autorul „muzicoterapiei”
Studiul unui singur termen local: SÂGA (1)
Studiul unui singur termen local: SÂGA (2)
Studiul unui singur termen local: SÂGA (3)
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea III
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea IV
Extinderea regulamentului e-mailurilor
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea V
PAGINA A PATRA
ACTUALITATEA CULTURALA, LITERARĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ

               EVENIMENT EDITORIAL

Prof. Dr. Ioan ALEXANDRU


                     Democrația constituțională


Democraţia constituţională - utopie şi/sau realitate este o carte unică în peisajul doctrinei filosofico-juridice din ţara noastră şi sunt convins că va lansa un subiect ce va constitui prilej de frecvente şi aprinse dezbateri ştiinţifice atât în lumea juriştilor, cât şi a filosofilor.
Prin această lucrare prof. Ioan Alexandru, un jurist cu evidente afinităţi interdisciplinare - şi spun acest lucru gândindu-mă atât la Tratatul de administraţie publică, premiat de Academia Română pentru lucrările apărute în 2008, cât şi la lucrarea Interdisciplinaritatea - noua paradigmă în cercetarea şi reformarea administraţiei publice, apărută la Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010 - a înţeles că judecăţile filosofice, sau mai bine zis analiza filosofică, pot aduce lumină în zonele de graniţă relativ obscure ale cunoaşterii juridice.
Evitând cu dibăcie o abordare ideologică, semnalează faptul că, în condiţiile în care mulţi teoreticieni s-au instalat "într-un confort intelectual tipic faimosului postmodernism, care tinde să ne facă să credem că nu ni se mai poate întâmpla nimic foarte grav", ar trebui, totuşi, să înţelegem că "în fond democraţia este doar o componentă în procesul de evoluţie, de progres, ceva care devine o aspiraţie a oamenilor şi care nu se realizează totuşi de la sine. Democraţia, ca şi prosperitatea, nu apare de la sine la un anumit moment doar adoptând nişte acte normative". După cum însuşi autorul recunoaşte, cartea "nu se vrea o analiză a nivelului de realizare concretă a democraţiei constituţionale în ţara noastră, ci urmăreşte să aducă în atenţia cititorilor principalele teme abordate în doctrina politică şi juridică în această materie, oferind cel puţin parţial informaţiile necesare formulării unor răspunsuri" la întrebarea subînţeleasă încă din titlu, şi anume: dacă teoria asupra democraţiei constituţionale este un mit sau poate deveni o realitate.
Cu toate acestea, în ultimul capitol Perspectivele democraţiei constituţionale nu-şi poate ascunde dezamăgirea atunci când face o scurtă retrospectivă a stării de fapt şi câteva prudente observaţii cu privire la perspectivele democraţiei constituţionale în România.
Pornind de la teza subsemnatului potrivit căreia "contemporanii noştri sunt nevoiţi să gândească altfel pentru motivul evident că se gândesc la altceva decât erau obişnuiţi s-o facă cu mai mult de un secol în urmă", la care adaugă şi faptul că gândesc nu doar la altceva, ci şi altcumva, şi că "acest altcumva a fost determinat de marile descoperiri ştiinţifice ale secolului al XX-lea care au demonstrat existenţa unor noi principii ce au răvăşit logica binară permiţând consacrarea logicii trinare", autorul conchide că modul nostru de a gândi trebuie să evolueze de la "sau asta sau cealaltă" spre "şi asta şi cealaltă" şi să acceptăm că logica trinară ne dezvăluie că totul este o mişcare permanentă de evoluţie şi involuţie, ceea ce se întâmplă şi cu democraţia constituţională. Nu ne rămâne, sugerează în final prof. Ioan Alexandru, decât să urcăm cu răbdare treptele cunoaşterii democraţiei constituţionale şi să acceptăm totodată că "există anumite limite ale cunoaşterii, un fel de censură transcendentă cum îi zicea Lucian Blaga care ne împiedică să cunoaştem … ceea ce este de necunoscut". Cu alte cuvinte, nici mit nici realitate, ci doar un ideal.
                                                              Acad. Alexandru Surdu

 
 



                                        DESPRE PROZA LUI
        CONSTANTIN LUPEANU

                         PRIN OCHEANUL VIEȚII,
                  DINTR-O AMBASADĂ ROMÂNEASCĂ


Având o activitate editorială prolifică – poezie, proză, eseistică, traduceri de anvergură din literatura asiatică –,  poliglotul diplomat Constantin Lupeanu și-a făcut cunoscută activitatea în mod alternativ : prin cea de natură administrativ – publicistică și prin cea de natură exclusiv literară.
 Cum de prima sunt autorizate să ofere depoziții ministerele de resort ale României (și nu numai !) în spațiul cărora se păstrează arhiva de profil, pentru cea de a doua – fiind de interes public -, trebuie să se ocupe critica și istoria literară.
 Ceea ce declanșăm și noi acum, având punct de plecare în romanul O lume de sfincși (USR – 2004).
 Titlul scrierii (de 384 pagini) ar incita la multiple dezbateri în spațiul românesc,  luând în calcul cele două cuvinte care îl compun – unul mai enigmatic decât celălalt.
 Termenul „lume” ne conduce spre un orizont de natură filosofică, numai că scriitorul, însoțindu-l de un nehotărât „o”, îl complică și mai mult în existența lui. Se lasă astfel deschisă calea spre diversitate, potențând ideea de popas, fie într-un spațiu al abstractului, fie al concretului.
 Termenul de „sfincs” este prea rar circulant în limba română. În cultură însă, este reținut pentru definirea unor realități de mitologie asiatică. Ele au intrat selectiv ca emblematice atunci când descoperirile arheologice din spațiul carpato-danubiano-pontic cereau comparații.
 Conștientizând în zeci de rânduri miza subtextuală a sensurilor cuvintelor, Constantin Lupeanu accentuează (târziu, în roman, la p. 380) o posibilă explicație în context, a titlului.
 (În această privință, s-ar cuveni o dezbatere științifică despre evoluția mentalului auctorial la români, pornind de la Învățăturile lui Neagoe Basarab..., să zicem, deci, din sec. al XVI-lea, trecând spre titlurile cronicilor românești, până la Țiganiada , lui Ion Budai Deleanu, apoi, urcând în timp, până în zilele mileniului al treilea.
 Poate că există o asemenea inițiativă deja împlinită, de care eu nu știu.
 Și totuși ! Între cele două cuvinte, cu trimiteri îmbietoare spre abstract, filosofie și mitologie, scriitorul așază (nu la derută, ci la convingere !) determinantul... meschină.
 Și acum întreaga formulare : „La naiba cu diplomația, cu lumea meschină a sfincșilor”. (Până aci, „impenetrabilii sfincși” erau socotiți diplomații comuniști din ambasadă care au rămas împietriți la aflarea veștilor despre revoltele decembriste de la București și din țară).
 Enunțul cu pricina dislocă toată activitatea de până aci, din două motive principale. Unul este al iubirii împărtășite care pune presiune pe diplomat. Al doilea vizează condițiile prielnice – de exprimare liberă și de acțiune individuală responsabilă -, create după Decembrie  ̓ 89 pentru toți românii, oriunde s-ar fi aflat în lume.
 Eliberarea de închistarea și convențiile politice reprezintă recâștigarea demnității și a vocației funcției diplomatice pentru care s-a primit investitura.
 Ei bine, până la această nouă situație, „ieri”, văzută ca un ideal greu de atins, autorul desfășoară strânse pânze epice din interiorul ambasadei României în China. Ea este văzută nu ca la Zamiatin sau Orwell, ci închisă între ziduri și acestea între alte ziduri și tot așa ca în răspândita păpușă rusească matroșca. 
 În „Precizare”, atașată, cu siguranță, la încheierea scriiturii, autorul se mărturisește incisiv: „Am început să scriu acest roman în ianuarie 1990, pe când eram șeful misiunii diplomatice române din Bangkok, Thailanda. Mă aflam în această țară din anul 1988. În consecință, întâmplările și toate personajele sunt creații ale imaginației mele și nu au nicio legătură cu Ambasada României la Beijing sau cu vreo ambasada și cu nicio persoană reală.
 Se subînțelege, de asemenea, că scrierea cărții la persoana întâi (...) nu identifică sub nicio formă personajul principal Mircea Murg cu subsemnatul”. – Constantin Lupeanu
 Citind și recitind un asemenea text, în primă instanță, el se prezintă ca un mea culpa, în fața cititorului de duzină, de doxuri interbelice și de literatură proletcultistă. Pentru cititorul titrat întra-ale scrisului, adică pentru cel care nu efectuează „lecturi infidele”, se admite întreaga substanță narativă conținută de roman, fără a mai avea nevoie de o astfel de „precizare”. Mai cu seamă că romanul oferă puține date despre China – câteva descrieri de străzi, de stări ale naturii, efemere delicii gastronomice ș.a. – care pot fi întâlnite în orice altă țară asiatică.
 Pentru cititorul profesionist, adică pentru criticul literar, „precizarea” lui Constantin Lupeanu este trecută la ... știut, deja vu . În Franța există chiar o colecție coord. de J. – B. Pontalis, intitulată  L ̓ un et l ̓ autre, Connaissance de l ̓ inconscient . Deci, psihologia, cu participarea ei științifică modernă, a venit în ajutorul literaturii biografismului, încât Philippe Lejeune a și rostit... în scris : je est un autre . De ce n-am subscrie și noi acelui moi aussi ?!
 Totuși deducem că scriitorul a avut un plan bine conturat de la începutul lucrului la acest roman, mizând pe două coordonate : a) de spațiu și b) de timp. Liantul acestora și dincolo de ele, formele de instalare și de statornicire ale iubirii. În prim plan – iubirea dintre Mircea Murg și Nicoleta Nistea, numele de alint, Lala. El, consilier cultural al ambasadei, necăsătorit. Ea, cercetător în istorie veche, trimisă de la București pentru investigarea arhivelor din China în vederea descoperirii și verificării existenței relațiilor dintre vechii daci și poporul chinez.
 În plan secund, Constantin Lupeanu distribuie prezențele diplomatice de la departamentele : economic, politic,militar, administrativ etc. Adică , de la ambasador,  până la portar și serviciile de telefonie.
 Cum fiecare serviciu are un .... șef, la rându-i, acesta are o soție. Scriitorul îi nominalizează pe toți – fie separat, fie în cuplu. Incisivitatea prin care romancierul îi fixează pe tabla de șah narativ aduce aminte de un slogan teoretic, cândva la modă, nu numai în spațiul românesc ! : personaje tipice și împrejurări tipice. Numai că romancierul nu le face hatârul să-i fixeze în posteritate! 
 Arma lui, în majoritatea cazurilor, este ironia; dar și satira ori grotescul, caricaturalul. În public,  prin exprimări neaoșe și mai cu seamă prin fapte.
 Și uite așa, ridicolul se află în largul lui !
 Citească-se următoarea răbufnire împotriva celor care trag cu urechea: „ Urechi pline de balele sufletelui lor pervers, urechi încărcate de catran, negre ca iadul, urechi clăpăuge, aplecate hidos deasupra (ori dedesubtul ?) dreptului omenesc la o oază proprie”. (stil de pamflet à la cronicarii munteni, Macedonschi, N.D.Cocea, Tudor Arghezi ș.a.)
 Iată o altă ieșire în arenă cu făclia aprinsă a cuvântului : „Oare toate telefoanele din ambasadă erau ascultate ? De două ori vreau să zic, de gazde și de români ? Și cine asculta și tria înregistrările acestea efectuate în ambasadă ? Te pomenești că umilul nea Grig e colonel de securitate. O fi general ?”
 Toate aceste sincope de gândire, limbaj și comportament ale personajelor le fixăm în categoria estetică a urâtului. Vârful de lance al acestuia îl reprezintă invenția de stare civilă, atribuirea de nume : Pipicuță, Pițigoi, Captare, Troscot, Gât, Pupăză, Țuț,Zilă, Bărduț, Paru, Freamăt, Întuneric, Untaru, Udrea, Javrilă.
 (În privința derizoriului, văzut cu ochiul liber, numai G. Călinescu, în romanul Bietul Ioanide a folosit  același procedeu, investigând mediul universitar bucureștean).
 O zăbavă de interpretare se impune în suita diminutivelor din numele diplomaților : luare în derâdere, alint zgomotos, subevaluare, imprecații, demegogie, slugărnicie etc. Metoda este tipic românească prin transferul din limba vorbită în arealul literar cursiv. Este un întreg insectar cu achiziții nebănuite !
 Cunoscutul estetician spaniol Eugenio d Ors făcuse  câteva precizări legate de fixarea unui personaj viabil, având în vedere următoarele etape de structură : prototip, tip, ectip și arhetip.
 La scriitorul Constantin Lupeanu se găsește o întreagă defilare de „măști râzânde puse bine pe un caracter inimic”. Personajele se știu că sunt filmate de fiecare dată, chiar și în viața de familie ( În roman, se află mereu deschisă ușa spre suspiciuni, spionită, în maniera lui care pe care, bârfă și colportări de informații distorsionate, dar puse pe seama cuiva , pentru credibilitate, deși sunt falsuri. Este un soi de „magnetizare” burlescă, desprinsă parcă din comedia D  ̓̓ ale carnavalului.
 Toate acestea sunt ale omenescului românesc transplantat într-un spațiu asiatic (oricare ar fi el !). Asemenea manifestări se depărteazăă de miezul politic al activității tuturor. Tartorele politicii „viabile” rămâne ambasadorul. Denominarea lui de Gogu Javrilă vorbește de la sine.
 Romancierul are obiceiul de a construi fiziologii armonioase, mai tot timpul în context, după obiceiul scriitorilor europeni de secol 19. Se deduce că tușele mai abitir îngroșate sau mai en passant trasate sunt legate de individul care cere autorului (vorba vine !) să-i mai povestească ... o faptă, o năzbâtie. Ce o ieși după aceea, numai pe scriitor îl privește !
 Pentru a nu persista în zgomotul făcut de rețeaua diplomaților, mai niciodată la suprafață, ambasadorul caută să le stăvilească avântul prin adunările de partid. Dacă vede că nu poate în niciun fel, intră și el în jocul spionitei, declașând impulsuri și fapte erotice cu o „distinsă” redactor de la o revistă de turism tipărită pentru lumea asiatică. Ea a fost cândva studentă în capitala României. Numele ei -  Maureen Dee Mattingly. Ambasadorul a rămas tot un ... fost , venit din mediul rural, chiar dacă a trecut prin funcții de raion și de regiune. Așa că limba română, circumscrisă zonei agricole,  și „indicațiile tovarășului” au rămas netulburate și în misiunea lui de ... amant.
 Escapadele erotice ale ambasadorului au loc în afara spațiului ambasadei. De aci începe creșterea și descreșterea insului fără vocație diplomatică, încălcându-se flagrant principiul unității de grup și de comunitate. În același timp, Constantin Lupeanu ne spune subtextual că asemenea acte de voluntarism necontrolat puteau duce oricând și oriunde la o situație de abandon radical. Exemplul sinuciderii Agripnei Javrilă rămâne pilduitor.
 Tot în afara spațiului ambasadei situăm și mișmașurile de comerț gen bussiness ale familiei Pipicuță. Afaceri, care, odată descoperite, îi degradează pe făptași,  trimițându-i în țară, fiind informat și ministerul de resort. Numai că după escala făcută de avion în Pakistan, cei doi revin clandestin în China, căutând să-și perfecteze afacerile. Iar în perioada Evenimentelor din Decembrie ̓ 89, ei reapar în ambasadă, afișându-se, chipurile, ca disidenți. Încep reorganizarea ambasadei, în numele democrației despre care auzeau și ei pe calea undelor și a imaginilor video de pe satelit. Toate înfăptuite până la sosirea telexului de la MAE.
Așa ar arăta excrescențele nediplomatice ale românilor din ambasada asiatică. Despre cele pur diplomatice – fățișe manifestate conform așteptărilor adică a principiilor de funcționare normală, evenimentele sunt de natură casnică,  punctate fiind de consilierul cultural, un fel de axis mundi al tuturor, mai întotdeauna din umbră, dar cu țintă precisă. Mircea Murg se arată a fi un dirijor versat. În viața de familie,  un însingurat, până când se îndrăgostește de tânăra văduvă Lala. În ambasadă, diplomat de carieră.
 Prozatorul Constantin Luppeanu cu vădite antecedente editoriale în varii ramuri ale exprimării literare, atinge câteva vârfuri de aur în mai toate scenele de iubire descrise cinematografic. Alternativ, de fiecare dată, i-am avut lângă mine – la întâlnirea cu asemenea scene de măreție epică -, ba pe Ibrăileanu, cu Adela lui, pe Duiliu Zamfirescu , cu Sașa, pe Călinescu,  cu Otilia, pe Sadoveanu, cu atâtea eroine, pe Marin Preda, cu Simina și pe ..., și pe...,- ca să mă limitez doar la câțiva prozatori români clasici. Ce ne facem însă că scriitorul de reală și vădită cultură asiată, nu-și poate abandona stilul molatec, diafan parcă picurând din Cântarea Cântărilor ori din rubaiatele lui Omar Khayyam sau din modernitatea arabă a lui Kahlil Gibran – Profetul, de ce nu ?, a lui Mircea Eliade, începând cu Maitreyi.
 Scriitorul român, cu atâtea deschideri culturale în literatura universală, vede în iubire jertfă și înțelegere, înălțare deschisă spre ceruri, spre Divinitate. Numai că romanul, fiind scris la persoana întâi, acel eu (nu altul !) trăiește și pământean clipa întâlnirii cu iubirea într-un mod demonic, de contopire, ca la începuturile ... facerii.
Câteva secvențe în maniera clasicilor români (A) și în maniera clasicilor antichității (B):
A „Ceaiul ni s-a pregătit la masă, într-o ceremonie simplă, cu gesturi
studiate, sub ochii neîncrezători ai Lalei. Ceștile fără mânere aveau capace. Ne-am încălzit mâinile în jurul lor, câteva minute, cât trebuia să se decanteze, apoi(...). Stăteam unul lângă altul, pe aceeași latură a mesei, cu fața către interiorul ceainăriei. Umerii ni se atingeau. Ne uitam uneori unul la altul, vorbindu-ne fără grai”.(A1).
 „O săptămână întreagă ne-am văzut zilnic, fie și numai pentru câteva minute. Ajunsesem să ne cunoaștem destul de bine. Îmi plăcea din ce în ce mai mut, recunosc. Nu atât ca femeie. Era un companion desăvârșit. Lala știe să întrebe, să tacă, să se entuziasmeze, să se înduioșeze, să se revolte. Are o fire iscoditoare și analitică. Îndeosebi mă impresionează promptitudinea în replică și justețea aprecierilor. Rareori greșește”.(A2)
 Modernitatea din A2 este vizibilă prin apelul la o sintaxă sacadată, în care enunțurile din propozițiile scurte se susțin într-o fraternitate deplină.
 Până la „clipa fericirii” în doi, când principiile yang și yin trebuie să-și intre în atribuții, dubitația scriitorului se afișează deschis (cap. 17): „De la „vulcan” la „mister”, esența Lalei se cere cuprinsă în mai mult de patru versuri. Oare o voi sugera eu în acest roman?”
 B „Lala, am repetat după o pauză, punând eventual accentul pe silaba a doua, a alintare, nu sunt pregătit  pentru o declarație de dragoste, dar cred că ai observat și singură sentimentele pe care ți le port. Astăzi(...) mă gândeam să vin cu o parabolă...”(B1)
 „Alteori dispăreai zile în șir și eu mă trânteam în pat și analizam gesturile, cuvintele. „Doamne, îmi ziceam, „oare să mi se fi părut? Sunt o exaltată!”(B2)
 „Am aprins toate becurile. S-a apropiat de oglindă și a examinat inelul, apoi s-a admirat pe sine, mișcând mâna în toate pozițiile, răsucindu-se, fandosindu-se. O lumină născută din sentimentul fericirii îi cuprinsese fața. Ochii, mari, ardeau. A venit la mine și mi-a întins-o să- i sărut mâna pe care își pusese inelul,  apoi mâna dreaptă”. „ S-a apropiat de oglindă și a examinat inelul, apoi mâna dreaptă”(B3).
 „I-am alintat umerii, am coborât mâinile în jos, mângâindu-i sânii, lăsându-mi palmele pe mijloc, peste pântec, în mișcări circulare, mai lente și mai repezi”.(B4)
 B5 „...iubindu-ne dur, aproape sălbatic. La sfârșit, am rămas mult timp îmbrățișați, tăcuți. Din când în când, palmele amândurora se plimbau peste trupul celuilalt, buzele ni se împreunau. Când am socotit că se apropiase timpul plecării, m-am răsucit în pat și am sărutat-o pe gât și pe piept, pe sânii acoperiți de sudoare(...). M-a mângâiat și m-a sărutat, la rândul ei, de la frunte până la tălpi, șoptindu-mi: „De data asta, nu greșesc. Nu. Sunt sigură. Vei fi omul meu, indiferent de forma pe care vei dori să o dai relației noastre”.
 În reluarea dulcegăriilor de ... iubire, capitolul 22 atinge apogeul. Patru expozeuri de afirmații sigure „Lala nu era frumoasă”, încărcate de suite de complimente luminoase, ca în literatura asiată, configurează imaginea unei zeițe, a unui mit femnin („Sânii tăi – două zambile/Bile, bile, bile. Mi le/Dai să le sărut cu palma,/Pe-ndelete și de-a valma ?”)
 Scriitorul s-a pronunțat decisiv : „Lala este prezentul continuu”(B6)
 Capitolul 23 impune una dintre precizările noastre bibliografice – Cântarea Cântărilor („Cât de frumoasă ești, draga mea, cât de frumoasă ești ! Ochi de porumbiță ai, umbriți de negrele-ți sprâncene, părul tău, turmă de căprioare, ce din munți, din Galaad coboară”).
 Mai întotdeauna natura nu participă la frământările personajelor. Poetul Lupeanu, cu experiență îndelungată în arta cuvântului, notează sec cele proiectate la acest capitol : „Vremea se înăsprise, devenise nefavorabilă adăstării în parcuri.Copacii se desfrunziseră,  cu excepția câtorva pini decorativi, aflați câte unul  la fiecare colț al grădiniței de formă pătrată. Florile se trecuseră. Iarba nu exista”.
  Foarte pe aproape sunt și scenele în care se revelează prezența altei frumuseți feminine, pe care o garantează personajul Maureen Dee Mattingly. Descrierea se face tot după un tipic de fiziologie – mai întâi, fața, apoi vestimentația, proveniența ei, gestica mișcarea pasului ș.c.l.
 Zice romancierul, în cunoștință de cauză :
 „Seara, la o recepție la hotel „Beijing”, am întâlnit-o pe Maureen Dee Mattingly.
- Te-am căutat de câteva ori, mi-a spus.
Am zâmbit, iscodind-o. Maureen Dee avea o frumusețe fascinantă, acaparatoare. De data aceasta, se-nveșmântase în piele, din cap până în picioare...” (Și urmează prezentarea fiecărei componente a vestimentației).
Dacă pentru Lala, și pentru Lady Dee textul narativ curge înălțător, scriitorul potențând admirabil frumosul și sublimul, pentru celelalte femei din ambasadă, jocul de-a curtezanul (cu măsură, întotdeauna supravegheată ) trădează un misoginism asumat. Diplomatul Mircea Murg mai trece pragul, nu cu scopuri erotice, ci provocatoare, în obținerea unor informații, în descoperirea unei alte trăsături de  caracter a soțului, prin tehnica ricoșeului. Luăm două exemple – Ninel Țuț și Agripina Javrilă.
 -„Doamnă Ninel, i-am spus, dv. sunteți ceea ce se cheamă o femeie frumoasă, râvnită de aproape orice bărbat care vă întâlnește. Vă mărturisesc că v-am remarcat dintru început și că mi-a făcut întotdeauna plăcere să vă țin companie.
 Mă privea radioasă. Ochii i se încărcaseră cu vrajă, dilatați. Surâdea, cu buzele întredeschise. Evident că îi făcea plăcere să audă complimentele pe care i le ofeream”.
 Secvența reprodusă despre portretistica personajului feminin apelează atât la vorbirea directă, cât și la cea indirectă. Ca actant activ, dinamic, scriitorul își rezervă dreptul să constate direct, dar să și reflecteze.
 A se înțelege că scriitorul dorește cu tot dinadinsul să fie pătrunzător în notele sale de observație, să nu fie excesiv de subiectiv, declamând eufisme.
 Așadar, un portret trasat de o mână sigură pe instrumentele de lucru.
 Agripina, soția ambasadorului, neavând rang diplomatic, fusese repartizată la ... cultural, să se ocupe de arhiva misiunii. Nu era nici membru de partid. Participa la ședințele comuniștilor din ambasadă doar când era invitată. Ea îl avea ca șef direct, la munca de birou, pe Mircea Murg.
 Comportarea acestuia era ...colegială, mai rar se întâmpla să fie chemată în biroul „șefului” cu un dosar ori cu vreun text de telex.
 „Calculele... polițiste” îl conduc pe consilierul de la ... cultural să dezlege „o enigmă detectivistă” pe urmele ambasadorului Javrilă : Așa încât, apropierea de soția lui, în special când acesta se afla în mrejele amantei, îl determină să-i adresezeAgripinei diverse complimente. Nu întotdeauna acestea sunt ortodoxe sau  au vreo acoperire cumva în realitateade fapt.
 Ca să ne inducă ideea de conviețuire pașnică, prozatorul Lupeanu – neglijând „precizarea” de la începutul scrierii, se lansează în consemnări docte despre Bejing, geografie și istorie(în cap. 15), negoț și oameni („Negoțul, speculația financiară le sunt proprii (chinezilor). Nu întâmplător au fost supranumiți „evreii Asiei”. Chinezul cumpără și vinde orice, într-o curgere permanentă”.)
 În totul, dincolo de secvențele mele ... critice, complexitatea întregii narațiuni oferă destule detalii despre viața presupus reală dintr-o ambasadă asiatică.Ocheanul timpului se plimbă (selectiv) încolo și încoace. Așa încât viziunea cinematografică inculcată fiecărui capitol poate surprinde pe vreun contemporan tendențios, căci prozatorul și-a stabilit schelăria și viziunea la ... catedrala narativă cu mult înainte de curgerea politică a Evenimentelor din Dec.  ̓ 89. Ele au dat cap și începătură la misiunea stabilizată fără riscuri și suspiciuni
 Linia axială a romanului se numește dragoste /iubire și ea este afirmată când compact, când secvențial, până la difuz. Pentru edificare, în planul general de semnificații, am aplica teoria cercurilor concentrice care se dezvoltă într-un mediu lichid, atins în forță de un obiect contondent.
xxx
 Scris la persoana  întâi, fără de a crede că autorul omniscient nu-și îngăduie să-și transfere anumite opțiuni sau obsesii, preferințe ș.a., prin distribuire inegală tuturor actanților pe care îi are ca parteneri în dificilul proces al imaginației. Numaidecât, romancierul părăsește plutonul executanților și iese în forță cu mărturisiri tranșante, dar nu de șoc ! Iată doar, câteva, formulate de un expert diplomat : 1) „Trădarea în iubire și trădarea de țară nu pot fi nicicum stăvilite, de vreme ce și-au găsit sălaș în inima cuiva”.
 Indirect, prin glasul lui Gogu Javrilă, auzim : „Cine are parte de dragoste, să nu-i dea cu piciorul”. 2) „Politica ne scotea din minți(...). Zile și săptămâni de-a rândul, întâlnirea cu Lala însemnase evadare. De la munca diplomatică, din ambasadă ca dintr-o fortăreață, de la fostele mele preocupări și chiar de la realitate”. 3) „Ne-am mișcat într-acolo, intrigați, curioși. Omul e lacom de evenimente”; „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus și nu scapi; „Îngrijind morții, prețuim viața”.
 Dialogul purtat cu personajele a fost apanajul aproape exclusiv al romanului popular de secol 19, în căutarea de cititori interesați și avizați (vezi la francezi, și nu numai !, Eugène Sue, Paul Féval; la români, I.M. Bujoreanu, Nicolae Filimon). Mai târziu, obiectivitatea narativă a prins teren tot mai întins, chiar și când literatura istorică ori psihologică au dislocat (legal) teoriile înaintașilor. Curios însă că după apariția postmodernismului, formulele de adresare – „dragi cititori”, „iubiți cititori, să iertați neștiința” s-au îndeșit. Ba, autorul însuși li se adresează acestora, dacă nu umilitor, oricum cameleonic : „Povestitorul nu știe „totul” despre viață, adesea simte cum personajele închipuite de el încep să-i alunece printre degete, nemaiputându-le stăpâni, pe deplin”.
 Aflat în fața cititorilor – judecători supremi ! - ,  romancierul își continuă pledoaria în a se disculpabiliza prin substituire : „Ele (personajele) îi impun comportamente  și replici diferite de cele pe care el le hărăzise inițial, aidoma unor copii scăpați de sub tutela părinților. Să fie aceasta o lege a artei ?” Și pe loc, retorica autorului alunecă spre legendă și basm, până la teoria reîncarnării.
 Și numai așa retorica ia proporții, coborându-se în lumea viselor. Murg visează șerpi. „După zodiacul chinezesc, eu aparțin anului șarpelui. Gogu Javrilă era iepure”.
 Mistica lui eu personagial s-a spulberat definitiv, intrând, prin transfer, în irealitatea atemporală a credințelor.
xxx
 Scriam mai sus despre viziunea cinematografică oferită de prozatorul Constantin Lupeanu care încorporează din mers virtuțile poetice ale aceluiași. Nu e loc suficient pentru argumentarea extinsă a afirmației. Facem trimitere la scena sinuciderii Agripinei și desprindem câteva pasaje edificatoare: „Un țipăt de femeie mi-a umplut urechile. Un țipăt ciudat, ca un plânset, având în el jale și nu groază de impactul care avea să-l curme brusc. Simt încă în urechi șuierul acela de pasăre fără cuib, tânguire tristă, părere de rău și deziluzie, ca îngânarea unei doine a vremurilor de bejenie(...) . Punerea în cuvinte a întâmplării mi se pare înceată (...)
Numesc acum impactul cu pământul bătaie de aripă, și așa a și fost, o foșnire scurtă, departe de tăria cu care un trup omenesc se izbește de pământ , după o cădere în gol zece – cinsprezece metri. Atunci a răsunat în noi toți ca un bubuit nemaipomenit, zguduindu-ne cu forța de șoc a unei bombe, el fiind amplificat de starea de lucruri  din ambasadă.”
 Este și în textele excerptate de noi prezentă viziunea poetului care, pentru sensibilizare, stăruie în etajarea tragicului, venit parcă din antichitatea tragicilor greci. Și tot așa se derulează consemnarea „faptelor”  care au urmat – lumânări, regrete, învinuiri, informații către Ministerul de Externe și către Consiliul Frontului salvării Naționale. Starea însăși a povestitorului i se pare a fi fost influențată de stelele cerului : (Ele) „sclipeau rece, indiferente la ce simțeam noi, deși la distanța aceea extraordinară la care se aflau erau o masă incandescentă. Răceala lor era sugerată de gerul care se lăsase pe pământ”.
xxx
 Câteva obiecții :
 * Finalul romanului își subțiază țevăria semnificațiilor. Devin neverosimile schimbările diplomatice, de după 1990, dacă demagogia, slugărnicia de dinainte, declarațiile de adeziune la noua cauză s-au reinstalat și la ambasadă; adică, la vremuri noi, tot noi !
 * După capitolul 37, care reproduce scrisoarea Lalei, Lupeanu notează : „Am răspuns scrisorii (Lalei) cu cinci poeme de dragoste”.
 În spațiul lirico-epic al acestora, se descifrează de-a binelea influența asiată la nivelul limbajului poemelor.
 * Întrebare : mai erau ele necesare, poemele,  după ce se obținuse nivelul de sus al narativului de referință? Și ca totul să atingă diluția, în ultimul capitol, se insinuează legalizarea căsătoriei – Lala / Mircea Murg la Biserica Ortodoxă din Harbin.
 * Punctum.
xxx
 Dincolo de puținele fisuri de structură ale  romanului, cu acțiune deschisă și închisă, stilul textelor lui Constantin Lupeanu, la toate nivelele de comunicare, este matur și bine organizat, cu zeci de inserții subtextuale care provoacă și decid calitatea unei modernități viabile.
 Prin plasamentul subiectului, și al subdiviziunilor acestuia în Asia, scriitorul se alătură unor înaintași români, care au confirmat că literatura exoticului tinde să devină tot mai mult o cunoscută reală cu beneficii de referință și în Europa.
 Pentru România, procesul cunnoașterii directe a lumii și culturii asiatice are relevanță,  începând cu personalități ca Nicolae Milescu Spătarul și Dimitrie Cantemir. Iar, mai târziu, prin Mircea Eliade, orizontul religiei a convertit staticul gândirii europene într-un polimorfism al interpretării dinamice, creatoare.
                                                                                                                         Marian Barbu
 
                         PAUL ARETZU – vârf de lance
                                    al poeziei de azi


 Iconoclast ca Macedonski, rebel precum Rimbaud şi însetat de înnoire ca Arghezi, Urmuz, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, B. Fundoianu, Geo Bogza, Gellu Naum ori Verlaine, Valéry, Mallarmé, A. Breton -, poetul european Paul Aretzu este un spirit pe cât de răzvrătit, pe atât de neliniştit, tinzând, de la o vârstă,  către perfecţiune, către împăcarea cu sine, cu lumea, cu Dumnezeirea.
 Născut la 29 mai 1949 în Caracal - pe malurile Oltului, scăpat, la Cozia, de chingile Carpaţilor Meridionali şi  domolit, în Ţara haiducului Iancu Jianu,  de îmbrăţişarea Câmpiei Romanaţiului -, Paul Aretzu trăieşte destinul febril al legendarilor fraţi gemeni Castor – muritorul şi Pollux – nemuritorul.
 Constelaţia care-i ghidează destinul îi îngemănează, sub acelaşi arc de lumină, pe Blaise Pascal şi Jean-Paul Sartre (verb reprezentativ : a gândi), alături de Tudor Arghezi, Federico Garcia Lorca, A. S. Puşkin, Jules Verne, Jack London, dar şi de Nicolae Iorga, Petru cel Mare, mareşalul Ion Antonescu, George Bush, Johnny Weissmuller.
 Transpus în poezie, spiritul răzvrătit şi strigătul existenţial al poetului - care, în 1973, îşi adjudeca licenţa în română-franceză, la Facultatea de Filologie a Universităţii din Craiova, într-o strălucită promoţie: Daniela Crăsnaru, Ioana Dinulescu, Victoria Hioară, Lili Mureanu (Ana Andreescu) – poartă pecetea forţei vitale de nestăvilit a personalităţilor din zodia Gemenilor, dar şi fiorul dramatic al lui Robinson Crusoe, stăpânul insulei care-i el însuşi, ori răscolitorul răcnet de luptă, cvasianimalic, dar izbăvitor, al Solitarului absolut din jungla lumilor terestre: Tarzan, condamnat la supravieţuire, prin luciditate maximă şi adaptabilitate dusă la extreme.
 Măcinat de întrebări ce par fără ieşire, copleşit uneori de un noian de stări de anxietate, poetul Paul Aretzu are mari disponibilităţi lăuntrice, găsind limanul, ţărmul salvator, fie asumându-şi structura de gânditor profund şi meticulozitatea celui ce gândeşte singur sau, dimpotrivă, căutându-şi salvarea în vivacitate, exuberanţă şi expansivitate.
 Deloc sentimental, afişând sânge rece în teritorii lirice unde alţii ar da rapid vamă temperamentului înfierbântat din te miri ce ori jalnicelor accente melodramatice, profesorul de o viaţă de la Colegiul Naţional  Ioniţă Asan din Caracal, membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România şi redactor şef, de câţiva ani, al revistei Ramuri din Craiova nu este câtuşi de puţin un spirit închistat în formule consacrate. Programatic, el refuză orice model, poemul născându-se din dicteu automatic, aşternut pe hârtie parcă în transă, în jocul luminilor şi umbrelor dintre stările de trezie şi vis.
În primele lui cărţi de poezie – Carapacea cu sunete (1996), Orbi în Paradis (1999), Diapazonul de sânge (2000) -, Paul Aretzu aruncă punţi insolite spre tărâmul suprarealismului, încercând ca – la cumpăna mileniilor al doilea şi al treilea – să clădească pânza de păianjen a unui alt avangardism, al treilea în spaţiul literar românesc, demn de trecut pragul secolului al XXI-lea.
În nota autorului despre cea mai recentă apariţie editorială a sa – volumul antologic Ştergerea completă a feţei -, el face mărturisirea şocantă conform căreia îşi propusese să renege ceea ce a scris înainte de Cartea Psalmilor.
Citind şi recitind antologia, apreciem că acel gest de renegare a primei etape de creaţie ar fi fost unul nesăbuit, aducându-i mari deservicii în descifrarea gestaţiei poemelor sale de la începuturi până azi, în definirea evoluţiei laboratorului de creaţie şi a vârstelor lirice parcurse.
Pe de altă parte, toată creaţia lui Paul Aretzu, care are nou capăt de drum Cartea Psalmilor, este anticipată de creaţiile lui de început, curge organic din primele sale volume.
Supliment orfic, cel dintâi capitol din Carapacea cu sunete (1996) începe tranşant, ca o gravură cu incizii sigure, care te pune în gardă asupra teritoriului în care ai intrat:
„omul gri trece cu imenşi paşi prin acvariu/ scoate trompeta, ţâşnesc fulgere peste zidul de piatră/ căzând pe gânduri el se târăşte pentru a-şi scrie jurnalul (s. n.)/ vălătuci de fum îşi iau zborul din grămezile de frunze”.
De reţinut că, în volum, poemele acestui ciclu au acelaşi „titlu” – câte o steluţă. În Cuprins, ele sunt marcate prin primul vers.
Într-o atmosferă hieratică, demnă de Urmuz, din treaptă în treaptă, acest om gri îşi dezvăluie apucăturile stranii:
„el jură în gând să devină alt om”;
 „simte că fiecare secundă devastează o nouă realitate”;
renumiţi, dascălii săi „l-au acomodat la real./ l-au scos din haos. după care, uneori, tânjeşte”;
„în timpul războiului de pomină are prima viziune (...)/ omul gri + iubita gri = pândă şi exaltare/ se gândea: timpul – o instituţie”.
Străin în aparenţă, „omul gri s-a trezit în interiorul unei scoici/ (...) nu avea trup/ numai un ochi”.
Deşi nu are o mie de ochi, precum legendarul Argus, ci unul singur, asemenea Ciclopului, dă o raită prin cosmos, are un stop-cadru la întâlnirea cu timpul:
„urmează-mă, i-a spus leul (n. n. timpul) omului gri/ dar omul gri s-a frecat la ochi fiindcă nu zărea nici un/ leu/ îi simţea numai respiraţia devoratoare”;
 desface o cutie de conserve: „o nouă realitate”, „vânătoarea poate începe (...)/ îşi trage peste el pielea de leu” (n. n. pielea timpului).
După întâlnirea de gradul zero cu „clasicismul, bah, zice omul gri/ realismul, se strâmbă/ romantismul, se ţine de burtă să nu verse/ simbolismul, îşi astupă pe rând nările şi-şi suflă mucii/ în cenuşă/ expresionismul, i se ridică părul în cap/ dadaism, futurism (oh !), lettrism, postmodernism, dă cu/ tifla, urinează în foc/ supra realisme, supra realisme”,
 aşadar - după tevatura depăşirii tuturor „ismelor” – omul gri iese să ia aer, „începe să vadă materii de origine spirituală/ în el ţâşnesc cuvinte vizibile”;
constată că, singur fiind, stă în bibliotecă, „îşi aprinde luleaua altei (s.n.) realităţi (...)/ se leapădă de sine”
şi, finalmente, constată că este singurul om gri din lume.
Alter ego al vârstei păcătoase, nesăbuite, omul gri „scoate limba la icoana/ atotputernicului” (n. n. scris cu iniţială mică).
Neconştientizându-şi încă nimicnicia, soarta de veşnic perdant în disputa cu timpul, observă că „în mărul de pe masă viermele (n. n. timpul) sapă tranşeele unui danţ”, pe când el, omul gri, se gândeşte „la arta de a crea real/ apoi fuge în tunel cu visul ghemuit în cap”.
Din neasemuită dragoste – de sine: narcisism -, vorbind singur, omul gri „s-a dedublat”, unul dintre ei „desfăşurând la iuţeală un steag plin cu/ molii a plecat spre gheţurile veşnice ale Siberiei”.
După alte câteva aventuri, luând lumea în răspăr,  însăşi viaţa se preschimbă în omul gri, „precum cuvântul în ureche”;
„omul gri este o bucată de realitate în mers care îşi/ întinde mâinile înaintea ploilor/ omul gri are chip nou în el”;
deschide cartea, îşi pipăie sufletul: „zâmbeşte şi tu, îi spune oglinda alcătuită din negre/ negre litere ”;
„deodată toate poemele se întorc în gura lui şi devin/ lebede tăcute”;
„crescut în oglindă omul gri/ (...) se împiedică în vânt”;
spală vasele, priveşte iarba cum răsuflă, trage cu urechea la zori, „o ţeavă de puşcă sparge fereastra clintind tot cerul/ bunavestire” (n. n. alt cuvânt de referinţă din Sfintele Scripturi notat cu iniţială mică).
Pentru ca, în cel de-al 26-lea episod al acestui poem, Supliment orfic, construit asemenea rachetelor în trepte, poetul să se dezbrace de acest om gri,  să-l execute fără ezitare: „ce om descompus e omul gri/ fără folos/ cuvintele unei limbi à rebours/ adios”.
Spiritul de cow-boy al lui Paul Aretzu se desparte de propria-i fantoşă – omul gri – printr-un gest ferm, cavaleresc, descărcând pistolul drept în inima alter egou-lui său, pentru a-şi putea vedea nestingherit de drum prin Texasul mexican al cuvintelor.
Alcătuit din nouă poeme, tot fără titluri, ciclul razele corporale începe cu un hai-ku, gen al esenţelor: „ascuns în bibliotecă/ ascult foşnind copacii din cărţi”.
În alt poem, de serviciu la observator, poetul trăieşte sentimentul că „e atât de târziu, fără frunze tremură pe deal via/ soldaţi înzăpeziţi bat în geamul înstelat, iau cu asalt/ bucătăria/ trenuri zgârie liniştea (...)/ imperiile dorm sub zăpezi (...)/ lume de bâlci, lume văzută prin lacrimi, stup de sunete/ zburător/ singur sângele gâtuie omul interior (s. n.).
 Aşadar, poetul a făcut saltul de la vârsta omului gri la aceea a omului interior.
Poemul următor este concentrat ca o inscripţie în piatră: „ar trebui un efort, o încordare/ căci suntem înzăpeziţi/ iar noaptea este împietrită/ iar secolul amorţit/ ar trebui trei degete unite să scapere un chibrit”. Trei degete unite reprezintă, la creştini, Trinitatea.
Ciclul se încheie cu un vers-zăvor: „da, secolul este religios” – care anticipează, parcă, viitorii psalmi ai lui Paul Aretzu.
Deşi bănuim că, nu rareori, abia îşi ţine  în frâu ispita jongleriilor cu idei şi cuvinte, în genere spiritul ludic, de care nici un creator adevărat nu este străin -, Paul Aretzu evită, inspirat şi cu diplomaţie, fervoarea, căderea în extreme a junilor avangardişti de acum un veac: din preajma, din vremea şi de după primul război mondial, ca şi a maturilor de după al doilea mondial – WW II.
Aidoma lui Brâncuşi, care a ales, la 1905-1907, pentru Sărutul şi Cuminţenia Pământului – borne în sculptura lumii –, tăietura directă în piatră, poetul nostru optează pentru formula litaniilor scrise dintr-o răsuflare, nu cu cerneală clocotind de imbolduri neostoite, ci săpate, pentru eternitate, în piatra rece, de neclintit, rezistentă la intemperii, a unor cariatide, stele tombale sau frontispicii de temple sortite să dăinuie peste vecii.
A nu se înţelege, din cele afirmate mai înainte, că versurile sale sunt greoaie, încremenite, lipsite de graţie şi delicateţe.
Mărturisiri şi solilocvii (verbum visibile) constituie primul poem-fluviu din volumul de debut al lui Paul Aretzu. Are 173 de versuri albe - fără punctuaţie, dicteu automatic (desigur în aparenţă), dictare a zeilor, frescă bizantină, pictată cu frenezie, aproape în transă, vârtej de vitralii vibrante, precum acelea ale lui Chagal, care împodobesc şi dau viaţă sediului Knesset (Parlamentul Ţării Sfinte).
Poem antologic, de citat integral, poem-catedrală, Mărturisiri şi solilocvii… dă o primă imagine despre maturitatea unui poet rasat, care – dincolo de paradox – este pe cât de hormonal, pe atât de livresc. Este asemenea lui Nichita Stănescu, din care par să vină unele stări de spirit/ stări de taină, dar şi vocaţia pentru o anume arhitectură a poemului, ca şi pentru construcţia zvâcnită, în galop prin noianul de clipe, minute, ani, secole, milenii…
În schimb, Într-o expoziţie, penultimul poem din Carapacea cu sunete,  are foarte vagi ecouri din Marin Sorescu. Cel din urmă: High infidelity, prin trecerea dintr-un cerc în altul, aminteşte destinul lui Iona: „când încercam să trec peste graniţe, peste sârma ghimpată/ evadam într-alt lagăr, într-altă prejudecată/ şi totuşi şi totuşi. merg desculţ pe un teren minat/ nu există scăpare. în mine toate orologiile bat”.
Volumul din 1999, Orbi în Paradis, debuteată cu Prolog (în cer): scriade sau fecerea poemului. Nu înţelegem de ce fecerea şi nu facerea, dar… aşa apare şi în Cuprins. Paul Aretzu recurge, în premieră absolută pentru el, la raportarea la Dumnezeu, căruia i se adresează, de trei ori,  cu apelativul doamne, scris necreştineşte, cu literă mică la început.
Următoarele două poeme, fără titlu, au spirit de hai-ku. Primul: „l-am întrezărit pe dumnezeu şi mi-am simţit/ pe dată ochiul greu/ infectat cu metafore”. A se reţine, dumnezeu caligrafiat cu iniţială mică. Unii, rău voitori, ar zice …aşa cum procedau ateii fanatici. Gândul ne fuge la poema Am zărit lumină de Marin Sorescu, cu toate că inscripţia lirică a lui Aretzu nu are nicio rezonanţă soresciană. Al doilea sună astfel: „dacă n-ar fi ceasul de pe noptieră/ ce minunat ar fi timpul”.
Iată aşchii din poemele ce se înşiră ca mărgelele magice pe o aţă fermecată:
„noi suntem nomazi, plictisiţi de frumuseţe./ noi respirăm vorbe. am cunoscut paznicii/ de idei, mâncătorii de sens, ierarhia./ noi de acum/ ne împleticim în libertate”;
„stam în societate, în lume/ cu un poem de lapte în braţe”;
„eu scriam pentru mâncătorul de poezie/ care e nemuritor şi care e frumos./ scriam deghizat. cu un ciob/ pe o piele trandafirie de girafă scriam”;
„numai poeţii ştiu că viaţa e o idee/ şi de aceea ei plâng şi suspină/ cu poeme. şi de aceea mor/ înainte de vreme./ de aceea ei cresc ciuperci de sticlă./ de aceea limba lor este biblică” (s. n.).
Prefigurând o abia sugerată Răstignire, Troiţă este un catren de o frăgezime eminesciană, însă fără niciun ecou din Eminescu:
„peste poemul transparent din minte,/ ca în afumatele icoane/ eternul călău (n. n. timpul) m-a întins/ bătându-mi în palme creioane”.
După un alt catren, cu sunet apodictic, dictat parcă de zei:
„teurgie: am transformat
mişcarea în vorbire, adică
energia în entelehie,
adică gestul în muzică”,
Paul Aretzu face saltul la un sacadat poem ce pare dispus ca o proză – ocupă toată lăţimea paginii de carte -, însumând 227 de rânduri, acoperind nouă pagini şi un sfert din volumul antologic. Debutul este fulminant:
„a venit, în fine, vremea să scriu. să mă uit în oglindă şi să/ văd în ce lume am nimerit. a venit vremea să mă fac sfânt (s. n.)/ să mă îngrop de viu în cuvânt. căzut din cerneala timpului/ în alfabetul poeziei, cu buze opărite de gând. fiecare cuvânt/ al lui dumnezeu (n. n. iarăşi cu iniţială mică !) ascunde mai multe cărţi. fiecare clipă de la/ el  este o stea care dârdâie. am făcut contract. ucaz. el îşi/ pusese coroana pe al său obraz. să ne spălăm pe mâini de/ scrisuri. cei ce suntem tangente la infinit”.
Desfăşurarea este, în continuare, de oratoriu ori, mai degrabă, de ocean primordial, dezlănţuit, la începuturi de lume:
„am orbit de poezie şi am chiorât de/ tragicomedie. şi sunt pregătit să nu mor. în astă vară am/ scos acest minereu de poem. e aici, pune limba, respiră-l. o/ vulpe veselă îmi miroase ochii”;
„scris şi spus,/ născut nu compus. timpan auzind voci celeste, papirus trimis sufletelor din lumea cealaltă, buze sângerând de/ sunete”;
„vorbesc despre muzică necântată/ vreodată, aflată în instrumente neconstruite încă”;
„caut cuvinte care să nu se evapore”;
„iar eu, care mi-am aprins faţa pe veci de la coama/ unui leu ţin voci la beci. ţin chibritul într-un vas/ comunicant. din nou poem”;
„pentru a face faţă primăverii, poetul fruntaş scrie cu/ bidineaua peste un întreg oraş. îmi târâi picioarele prin/ paraclis, cu o biblie în buzunar. spune îngerul privind spre/ călău: mă junghie o aripă rău”.

Poezia lui Paul Aretzu este aidoma ochilor săi vii, pătrunzători, expresivi – ferestre/ fântâni ale sufletului. Arguti oculi – ochi care vorbesc -,  cum ar zice anticul Ovidiu, exilat la Pontul Euxin.
Grele de întrebări, dar vânjoase precum acelea ale condorului sud-american, aripile poetului din Romanaţi au sprinteneala şi velocitatea, sonoritatea şi ecoul, perpetuat parcă la infinit, al rândunicii cu cântec răsunător: arguta hirundo.
Chiar dacă unor comentatori grăbiţi s-ar putea să nu le convină această etichetă: Aretzu este argutus poeta – creatorul liric, de azi, cu glas armonios şi vers de o expresivitate remarcabilă.
Vânând mereu himera poeziei, el poate rosti, aidoma lui Ilarie Voronca, Ştefan Roll ori Saşa Pană:
„Singura certitudine: poemul. Singura cuminecătură: poemul” -, dincolo de efemeride rămânând numai „bazaltul paginii de manuscris”.

Trăitor la Curtea cu miracole a veacurilor XX-XXI, în care dansul imaginilor – cale lactee - devine seducător, Paul Aretzu îşi asumă, cu smerenie, menirea de cronicar meticulos, poezia sa de notaţie atestând rafinamentul şi rigoarea cu care îşi exercită rolul de „secretar al subconştientului”, martor şi actor ferm implicat în clădirea zorilor mileniului al treilea, care nu poate exista decât dacă ne întoarcem cu chipul, cu fiinţa noastră spre PreaBunul Dumnezeu, al cărui Duh Sfânt ne locuieşte.
Cele 14 piese lirice din ciclul alfabetizarea, care încheie volumul Orbi în Paradis, sunt o antecameră străvezie a psalmistului Paul Aretzu, căruia – în perioada când scria aceste poeme – poate nici nu-i trecea prin cap că se va lua la trântă, în anii următori, cu versetele biblice.
Chit că suntem conştienţi că operaţia noastră de citare selectivă dă seamă în mică măsură despre farmecul şi semnificaţia acestor creaţii, dacă nu cumva, dincolo de voinţa noastră, chiar le schilodeşte, extragem, în continuare, frânturele – ochiuri din vitralii încărcate de îndoieli şi căutări febrile ale ieşirii din labirintul prea terestrei vieţuiri/ viermuiri:
„înlăuntrul poemului un lux aparte: azilul, castroane de/ tablă, melcii timpului”;
„splendidul leu râios care a murit”;
„în afara poemului: exilul în care pornim de-a-ndărătelea”;
„am început noua carte. a cuvântului în ipostasuri. a/ înmulţirii chipului dat cu var. a învierii, după cum s-a/ prezis”;
„omul o virgulă, un va urma în acest cosmos”;
„şi vine în vizită la noi călăul, îşi scoate cartea şi citeşte/ întruna, foarte preocupat/ are gluga trasă peste faţă şi citeşte o carte roşie ca o mică/ inimă/ pe care o ţine în palmă”;
„apoi, dintr-o dată, umed, poemul” (n. n. precum pruncul la naştere);
„iubito, îmbrăţişează-mi sufletul cu gândul/ să-mi poată ieşi în linişte din poeme cuvântul”;
„dincolo de zid e alt zid. dincolo de viaţă e altă viaţă./ stă el aplecat în atelierul de clipit, meşterind la icoană./ înviază culorile, mai pune aripi la sfinţi. se tot miră/ în sine-şi cum de i-a venit o asemenea idee. cu un/ deget lung îşi mângâie ochiul. căci e ora la care sosesc/ viziunile, cititorule”;
„în umbra poemului el este/ muritor”;
„dincolo de icoană e altă icoană”;
„poetul şi-a scos pana de la naftalină. şi-a scos şi călimara/ de la popreală. trecea pe la poarta lui domn călău. şi-a scos/ pălăria. ochii lui erau de înger paznic de oase sfinte./ iar limba lui era plină de vânătăi. şi-a scos ochii complet./ şi-a scos limba pe dată. urmează o invazie cu bucăţi de/ oameni,/ prescuri vii/ e foarte bine aşa. ah, aici vom încheia citatul./ fiind timpurile foarte grele”.
Primul ciclu din volumul Diapazonul de sânge (2000) se numeşte dependenţa de alfabet. Dar nu are trimiteri la toate cele 27 de litere ale alfabetului românesc, ci doar la 11: o singură vocală – e şi zece consoane – d, g, h, l, n, p, r, t, v, x, urmate de un poem-punte: moartea trebuie să te găsească pregătit. De la hematii, ADN, nous, apeiron, eidos, sperma, psyche, onoma -, poetul face piruete ştrengăreşti ori sarcastice printre freud, jung, balzac, tao („ne obligă să dormim înveliţi în hârtii fiindcă/ noi suntem scrisul” (s. n.), cartea lui iov, ouroboros („un câine avea un om şi-l ţinea legat sub pom”), spitalul de nebuni, mallarmé („până la cer, doamne, se înalţă/ crinul axiologic. m-am încălţat în bocanci de zeu şi/ am suflet de porumbel”), epilepsie: „sunt flacăra de la lumânare, sunt limba clopotului,/ sunt vocala din rugăciune”; „trăiesc din cuvinte”; „cine nu are semnul tau va pieri/ eu nasc încet un prunc din inimă” (n. n. poemul).
Din ultimele două piese ale ciclului cităm versurile: „acasă este, deocamdată, numai cartea de rugăciuni”, respectiv, „stau în cercurile timpului şi aştept să redevin copil”; „dacă eu mor, tu mori, el moare”.
Poemul de trecere are miresme din Jorje Luis Borges, Ion Ţuculescu şi Mircea Eliade: „în faţa ta se deschide biblioteca infinită”, „te-ai îmbolnăvit de ochi şi te-ai vindecat prin citit,/ nu ştii nimic despre lumea subterană/ timpul este sacru (s. n.), nu este bălegar. el trebuie suferit,/ suportat/ călătoreşti cu corabia peste marile ape, trecând/ pe lângă sfinte icoane ce ajung până la cer”; „ieri nu înseamnă nimic/ scrii la noncarte (s. n.)/ strigi în gând sunt pur, sunt cathar. am intrat/ într-un sunet”.
Ajuns la ultima frontieră, a lepădării de mâlul păcatelor şi a purificării prin iubire, Paul Aretzu scrie provocatorul poem de 543 de versuri intitulat cântarea cântărilor sau amantul universal. Într-un bal al metaforelor insolite, poetul răscoleşte şi răstoarnă toate aşteptările („râcâi de pe ea cuvintele,/ propoziţiile, textele: mă invadează note muzicale. neume./ psaltichii. pa, vu, ga, di, ke, zo, ni”), o gratulează pe iubită cu calificativul de superartă !, se bâlbâie de atâta noroc, ia înălţimea secundei, se scaldă într-o imaginaţie de foc, aidoma lui Iona („Mamă, mai naşte-mă o dată !... Şi încă o dată !...” – scria Sorescu) consumă magia naşterii repetate, simte că i s-a făcut frică de eternitate…
Cavalcada imaginilor atinge ritmuri de neimaginat: „scriu poemul cu buze într-un alfabet surdo-mut. umblu cu/ glezne legate pe un drum de hârtie. am urechi luminoase şi/ duc în braţe clopote borţoase/ prin acest nemărginit parc, tălpile mele sunt aceste frunze/ în formă de inimă pe care calc/ pe iubită o mângâi cu degete de bibliofil. În părul ei/ desluşesc toate alfabetele: ebraic, grecesc, latin, chinez,/ chirilic. cu plăcere de caligraf/ umflu cu un pai lumina felinarului pe care iubita/ îl ţine pe genunchi/ ăia stăteau pe vine şi plângeau. aveau guri ascuţite. stăteau/ pe lângă pereţi. faţă de plânsul lor, cuvântul era un surogat,/ egal cu zero, mut” (s. n.).
Acest poem include, într-o frenezie nebună, dominată, la un moment dat,  de un teribil aer sexozofic (nu lirozofic, nu erotozofic !), o coborâre în infern, dar nu precum aceea a lui Orfeu în căutarea Euridicei.
Invocaţia adresată divinităţii pare a atinge ţărmurii blasfemiei: „la începutul poeziei este cuvântul/ neascultat, încălcat apoi cu o bunăvestire este totul/ însămânţat. dă-ne, doamne, şi nouă niţel geniu din coapsele/ tale divine, din/ ţâţele tale dulbine”.
Abia ieşit din groapă, întors din infern, poetul se întreabă: „cu ce cuvânt să-l numesc pe Dumnezeu (n. n. în şfârşit, prima oară scris cu majusculă) când toate/ cuvintele/ sunt încă pline (…), de unde să iau cuvântul nevorbit, curat/ iar Dumnezeu mi-a zis: din toate să iei, numai din imaginea/ interzisă nu. (…) mă voi lepăda/ de acest timp poetic. voi pune de o parte beţişoarele/ de la tobă, instrumentele muzicale din lemn de chiparos,/ voi găuri chimvalul răsunător/ pe cuvântul meu de iubitor”.
Vârsta de lut a poetului Paul Aretzu se încheie cu inscripţia un epilog, punct de frontieră spre Psalmi – semne de iubire:
„lasă-te pătruns, fiindcă el te iubeşte
 dintr-odată aveam alt glas, alt scris
 mângâie-l pe aproapele tău
 înviază-l
Dumnezeu e viaţă şi vis
ne plimbăm prin anticariate
cu o mie de ani înainte de apariţia diavolului (…)
sufeream de o supraluciditate (…)
asta e viaţa mea: salariat al morţii
mă aşteaptă Uriel, îngerul căinţei”.
Pentru prima oară, poetul se gândeşte la supralumină, analizează cuvinte sacre, devine rabin de cuvinte, locuieşte în viziunea conform căreia „poezia este o margine a limbajului”, recunoaşte că e preacovârşit, ceea ce îi provoacă sfârşitul poemului – „la care vom ajunge noi cu toţii, cititorii”.
 
Conştient de faptul că este creat – asemenea fiecăruia dintre noi – „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, că este biserică umblătoare, în care sună, răsună toate marile, gravele întrebări asupra menirii şi destinului în lume, al său ca poet, al nostru ca purtători ai unor trecătoare trupuri de humă, Paul Aretzu face un salt spectaculos, spre orizontul poeziei de inspiraţie biblică, demonstrând că are cutezanţa de a-l însoţi pe titanul Tudor Arghezi în galaxia psalmilor.
Numai că psalmii lui Paul Aretzu – din Cartea Psalmilor (2003), Urma lui Uriel (2006), Cartea cu anluminură (2010), Psalmi cu anluminură (2011) – nu au nici cel mai vag ecou din poezia religioasă a lui Arghezi, care s-a zbătut toată viaţa, s-a răstignit şi sfâşiat „între credinţă şi tăgadă”.
Dacă David (1013-973 înainte de Hristos) – rege al evreilor după Saul, psaltist şi proroc, care l-a învins pe uriaşul Goliat şi a stabilit capitala viitoarei Ţări Sfinte la Ierusalim – a scris 151 de psalmi (ultimul fiind considerat necanonic), incluşi în Vechiul Testament drept Carte canonică, Paul Aretzu nu a cutezat să adune decât 75 în Cartea Psalmilor (semne de iubire) din anul 2003.
Alegem câteva mostre revelatorii.
Psalmul 1: „Ziua şi noaptea pe Domnul Îl visez aievea, eu care am fost bolnav de realitate” .
În Psalmul 2, Paul Aretzu se autopercepe în postura lui Hristos, dar şi a lui Iov: „Eu sunt încoronat cu piroane şi cu spini ca un arici. Sunt/ acoperit de bube, de scuipat şi de lacrimi. Om în pustiu”.
Psalmul 3: „Eu nu scriu în limba în care vorbesc, eu nu/ vorbesc în limba în care gândesc./ Sunt plin de limbi multe, Doamne. Căci poezia este o/ magie”.
Psalmul 5: „Doamne, tu eşti proprietarul cuvintelor: între/ ele o femeie naşte cu gingăşie copilul Mântuitor./ Doamne, vreau să-mi retrag toate cuvintele şi să încerc/ iar...”.
Psalmul 6: „Mie îmi pare rău şi de boaba de grâu şi de boaba de mei./ Un bâlbâit albastru este psalmul meu./ Deschid condica de taină şi scriu tulburat: Domnul este cu/ mine (...)/  Scriu cartea dublă, cu pagini duble, cu două feluri de litere,/ cu două feluri de adevăruri, cartea despre viaţă şi despre/ moarte. Scriu „citirea” lui Dumnezeu (...)/ Domnul moare şi înviază în text. Scriu peste alt scris./ Sunt tulburat ca în prima zi de şcoală”.
Obsesia palimpsestului, a scrierilor în straturi succesive, chiar aplicarea tehnicii unei asemenea scriituri a avut-o şi Marcel Proust, prietenul de o viaţă al Prinţului Bibescu, soţul Marthei Bibescu, personalitate fascinantă a Europei interbelice, încununată cu mari premii ale continentului.
S-ar putea ca Paul Aretzu să ştie, în plus, că exemplarul cel mai vechi al Psaltirii – datând din secolul al patrulea după Hristos, însumând 490 de pagini, caligrafiate cu cerneală din pigmenţi de fier, pe un pergament – a fost descoperit în 1984, într-un cimitir al creştinilor copţi din Al-Mudil, localitate din vecinătatea platoului Giseh, pe care se înalţă marile piramide egiptene.
Făcut sul, pergamentul cu acea Psaltire străveche a fost pus drept pernă sub capul fetiţei de 12 ani înmormântate acolo. Tot aşa, psalmii lui Paul Aretzu pot avea rol de carte de căpătâi, care să-l însoţească pe poet şi pe cititorii săi în căutarea izbăvirii de cele lumeşti şi întru credinţa în Dumnezeu.
Psalmul 7: „Doamne, fă oasele mele să zboare şi nu să intre în pământ/ ca un plug”.
Psalmul 9: „Doamne, îţi vorbesc cu buzele lipite de pământ. Întoarce/ pielea ochilor mei de la frumuseţile trecătoare. Dă ochilor/ mei mana Scripturii, dă-mi vedere cerească”.
Crâncena luptă cu timpul – sub care se plasează cvasitotalitatea creaţiilor lui Paul Aretzu – este dusă, în Psalmul 12, până la o interogaţie menită sfidării acestuia: „Părinte, există cu adevărat timp ? (…)
Doamne, fă-mă blând hermeneut al credinţei, căci Tu eşti Dumnezeu al dumnezeilor şi nu Dumnezeu al unor copii (…)
Doamne, învaţă-mă scrierea cărţilor (…)
În vanitatea mea, credeam că fără mine n-ar exista timp (…)
Dă-mi, Doamne, un toiag bun pentru drumeagul/ cuvintelor, fă-mi timpul îndurător” (s. n.).
Îndoiala, neliniştea, lipsa de credinţă în propriul eu îl duc pe autor până într-acolo încât îi cere Demiurgului ceva ce numai un poet de talia lui Aretzu ar fi putut solicita: „Caută-mă, Doamne, fiindcă sunt rătăcit, apucă degetele mele. Crede în mine, Doamne” (Psalmul 16).
Psalmul 46: „M-ai învăţat, Învăţătorule, să vorbesc şi să scriu. Cine intră/ într-o carte intră într-o sămânţă./ Acum Duhul Sfânt scrie în inima mea cartea Evangheliei,/ acum Dumnezeu îmi vorbeşte prin tăcerea tăcerilor”.
Psalmul 54: „Unde este fânul pe care l-am cosit acum zece ani ? Unde/ este fratele meu din copilărie ?/ Să mori cu dragoste, cu toată dragostea, pentru Domnul/ tău./ Deasupra mormintelor, galaxia cuvintelor”.
Psalmul 61: „Doamne, ca un cocon creşte psalmul din Cuvântul fără/ început şi fără sfârşit”.
Încununarea cărţii, cheia de boltă  o constituie Psalmul 75, care ar trebui citat integral. Decupăm, din lipsă de spaţiu, doar începutul: „Bisericile sunt seminţe ale Duhului, căzute din cer./ Eu mănânc pâine răstignită.(…) Psalmul este cuvântul întrupat” –
şi finalul: „Sunt un om pierdut şi nemaigăsit de nimeni. Cu ochi/ gânditori./ Doamne, vreau să-mi retrag toate cuvintele şi să încerc/ iar…”  (s. n.)
De o certă originalitate, psalmii lui Paul Aretzu pendulează între iubire/ lumină/ credinţă şi mântuirea prin cuvânt/ Cuvânt (Logos, Dumnezeu), în poeme cu amplă rezonanţă -, în care faldurile barocului par ceva firesc, înglobând uneori chiar drapaje/ falduri cu substrat oracular.
Cartea cu anluminură (2010) cuprinde 117 poeme, al căror model este versetul biblic. Dacă la Nichita Stănescu iubirea este leoaică tânără, la Paul Aretzu – călător neobosit în căutarea absolutului – timpu-i dictator tânăr. Singura salvare a poetului este o nouă scriere, sub oblăduirea ramurii de aur.
Temele naşterii şi morţii, ale intrării şi ieşirii din timp revin obsedant.
P. 268: „un cioc de înger îmi bate la ziuă în piept./ n-aveam nicio rană şi sângeram,/ fiind orbit de un verset scris într-o limbă veche./ Dumnezeu vorbind în ger” (…).
P. 270: „mort şi îngropat lângă groapă, în mijlocul/ drumului. suflet ţinând în braţe/ evangheliarul ilustrat cu anluminură”.
P. 272: „sângele tău are memorie”.
P. 273: „scrisul ca o pată de sânge căzută pe zăpadă”.
P. 283: „şi înnoptându-se/ aşteptam înnoirea timpului”.
P. 285: „în tăcerea viitorului/ în dezmărginire, încolţeau cărţile/ din spinii cuvintelor./ aşadar, ochiul înroşit al fratelui Cain./ vârsta la care se moare”.
P. 291: „primii paşi în istoria sacră. pe lângă păsările/ troiţelor ciugulind în răzoare.// în alte limbi. şi cu dichisuri poleite./ carte suflată de duhul pre limba rumânească”(s. n.).
P. 297: „ca orice începător în citit/ am orbit de la lumina literelor dintâi./ (…) orbecăiam după ştergerea completă a feţei./ ca un învăţăcel, eram martor la luarea vieţii prin citit./ la înălţarea la cer prin citit./ la încolţirea ochiului./ la a doua venire a vederii. amin”.
P. 298: „alcătuit din cuvintele vieţii mele. spuse, nespuse”.
P. 299: „ieşi din brazda ta, fă-te pagină de carte,/ suflet de o zi îndopat cu litere moarte”.
P. 312: „întind sulurile cu scrisul de jos în sus. al/ oamenilor vechi.  pe când intru în ceata cântăreţilor/ din biserică”.
P. 318: „limba/ timpului aleargă în cerc precum un animal priponit”.
P. 327: „fiindcă acel sfânt om era sub formă de poartă,/ intrând şi ieşind prin sine./ fiind loc înfricoşat./ şi Dumnezeu îşi va aminti de el la masa Lui”.
Piesele lirice de la pagina 340 până la pagina 366 pot fi citate integral.
De la
poemul – om întins pe jeratic şi poemul se zvârcolea cu omul în el
sau de la mărturisirea umilă: „mă poţi învia oricând. chiar dacă n-am murit./ mă poţi găsi în cimitirul viilor, lucrând anluminura./ vrabie singură pe câmpul cu brume”
şi de la poemul insectar la miner al cuvintelor
până la „icoanele sunt vii”, „din icoane cad mere coapte, sângerând”,
sau la soldatul păcii, răscrucea luminii şi curgerea spre izvor, „până nu ne dau aripile crucii (…) până când mâna întinsă nu ajunge la fruct” -, creaţia lirică a lui Paul Aretzu s-a domolit, odată cu urcarea Golgotei timpului/ vârstelor, trecând de la clamarea patimilor şi a sângelui clocotitor la meditaţia gravă, mustind de tâlcuri nebănuite.
Taifunul suprarealismului, din prima fază de creaţie, uneori cu stranii, ostentative accente de sexozofie, a lăsat loc împăcării, cuminecării, rugăciunii.

Ştiind că semnul creatorilor adevăraţi îl constituie afirmarea unui stil propriu, Paul Aretzu şi-a făcut un program din a-şi consacra/impune un limbaj poetic propriu, o expresie personalizată atent şi discret, tinzând către un vocabular specific şi chiar o sintaxă singulară, definitorie pentru el. Fiecare dintre psalmi se încheie cu versuri antologice, care deschid calea către următoarea psalmodiere a poetului, cititor al Sfintelor Scripturi. Izbânda sa în această direcţie este pe cât de dificilă, pe atât de onorantă, demnă de laudă.
Convingerea reliefată mai sus ne este susţinută de întreaga antologie cu titlu de ritual: Ştergerea completă a feţei (colecţia OPERA OMNIA – Poezie contemporană, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2011, 382 p.).
Gestul ştergerii chipului – subliniem, cu virtuţi de ritual străvechi – îl aveau strămoşii noştri, traco-geto-dacii, îl perpetuăm şi noi, românii, înainte de a ne aşeza la sfânta masă, îl au şi chinezii. La ei, şerveţelele fierbinţi, din fibră moale de bumbac, au efect de liniştire profundă, cu îmbieri la reculegere.
Ştergerea chipului te rupe de trepidaţia, de nimicniciile lumii curente, te pregăteşte pentru trecerea în tărâmul de taină cu hrana oferită de Divinitate, hrană care nu-i doar de ordin material, ci şi spiritual.
Orice masă constituie un prilej minunat de tăinuire cu convivii, de comunicare şi comuniune cu Dumnezeu.
La Paul Aretzu, Ştergerea completă a feţei nu înseamnă câtuşi de puţin ştergerea identităţii. E vorba, fireşte, de spălarea de impurităţile acestei lumi, de luarea vălului beznei de pe ochii poetului  clarvăzător şi înainte mergător, copleşit de contingent. Desigur, e vorba, înainte de toate, de renaşterea sa într-o altă dimensiune: spirituală, în Lumina Divină.
Ştergerea completă a feţei este cartea iertării, mântuirii şi învierii lui Paul Aretzu – poetul  autentic din inima Romanaţiului şi a Olteniei, care, la fel ca Arghezi, a debutat editorial abia la vârsta de 47 de ani.
Dincolo de vremi şi mode, el rămâne o  voce distinctă, de prim plan în arealul de aur al poeziei româneşti din zorii mileniului al treilea. Umăr la umăr cu Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, Valeriu Anania,  Eugen Dorcescu şi Tudorică Mihalache, reputaţi autori de poeme de inspiraţie biblică, Paul Aretzu se înscrie într-o familie de referinţă , nefiind cu nimic mai prejos de aceştia.
Lirica sa ne duce cu gândul la o afirmaţie memorabilă a lui Octavian Paler din cartea Un muzeu în labirint. Istorie subiectivă a autoportretului (Editura Cartea Românească, 1986) : „Oracolul de la Delfi nu era, poate, decât un spectacol organizat pentru a da pelerinilor ocazia să vadă sfatul înscris pe frontonul templului lui Apolo: Cunoaşte-te pe tine însuţi”.
Conştient, asemenea lui Nietzsche, că un om poate fi apreciat numai după cantitatea de singurătate pe care o îndură, Paul Aretzu ne convinge că filozofia sa de creator autentic poate fi rezumată în cuvintele: Privesc înlăuntrul meu, deci exist.
Sau: Numai cine se caută pe sine îl găseşte pe Dumnezeu.
Răsturnat în oglindă, acest adevăr sună aşa: Numai cine îl caută pe Dumnezeu se găseşte pe sine.
                                                          DAN LUPESCU
 LINIŞTEA LUMII SAU CĂUTAREA CERULUI LA ADRIAN BOTEZ


Liniştea lumii  este un titlu neobişnuit pentru Adrian Botez , spirit tumultuos, energic şi revoltat pentru mersul spre haos al lumii în care trăieşte, o lume care a uitat valorile curate ale creştinismului, o lume a căderii în gol… E un popas în mişcarea sufletului spre infinitul spre care tânjeşte poetul, oprirea care se regăseşte în psalm, pentru că există psalmi în care apare brusc acest semn – oprire! Cuvintele se prefac în peisaj, în cântec, în imn, în vis, în speranţă, dar sunt acolo, cu adevărul lui Dumnezeu în consoane sau vocale…
Adrian Botez este un scriitor aplecat spre rânduială, îşi organizează volumele în cicluri care să reziste, anotimpuri ale poeziei, iată că şi acest volum are mai multe părţi, legate între ele, simbolice, cu deschidere spre vibraţiile lumii:
Cartea I: LINIŞTEA LUMII;
Cartea a II-a: VÂRTEJURI;
Cartea a III-a: DINCOLO DE ZARE.
Volumul mai cuprinde OPINII CRITICE şi secţiunea PERSONALITATE ŞI OPERĂ, toate legate de mesajul poeziei lui Adrian Botez, aducând explicaţii, argumente, texte, pretexte şi bucuria lecturii şi a scrisului.
Un volum complex în care autorul pune accentul pe valorile creştine, pe mărturia lui Dumnezeu în lume, pe rezistenţa creştinului, pe revelaţia personală, particulară, pe literatura ca şoaptă în cetate, şoaptă care pentru alţii, necunoscători, pare ţipăt, ţipătul zimţat de la miezul nopţii…
Brusc, în poezia lui Adrian Botez apar temele care pot aduce liniştea unui suflet ce tânjeşte să vadă dincolo de zare, prins în vârtejurile lumii, în valurile care zguduie lumea şi timpul în care trăim, pentru a produce netimp!
Aşteptând florile, mântuirea, zăpezile, primăvara, sărbători de primăvară, metamorfozele, Visul Grădinii  - toate devin elemente ale aşezării lumii în matca iniţială, cele care susţin posibilitatea existenţei ca realitate prin cuvinte, în Cuvânt. Dar lumea e prinsă în tentaculele aruncate de tsunami în această parte de univers, pentru că apar umbrele: singurătatea de acasă, instabilitatea, vremuri fără ceas, jocul leprei în lume, spasmul cosmic, paştele orbilor (!!), conversaţii cu un asasin. Dar speranţa se coagulează în posibilitatea vederii cu inima dincolo de zare: iubirea ca valoare, Hristos ca stâncă în vârtejurile lumii, mustrarea Domnului, supraidentitatea.  Pendulând între poezia lirică a lui Octavian Goga, între cuvintele potrivite ale lui Arghezi sau metafora lui Nichita Stănescu, volumul lui Adrian Botez este unul al căutării echilibrelor posibile într-o lume care şi-a pierdut orizontul, iar oprirea pare o soluţie…
Autorul, într-un moment de împăcare cu sine, dedică volumul soţiei, Elena, ca semn al reîntoarcerii în matricea familiei…
Prezenţa Grădinii în construcţia volumului este tânjirea poetului după raiul pierdut, dar posibil a fi visat, gândit, trăit prin imnul dedicat munţilor, anotimpului, florilor…
Îngerii sunt bolnavi de roua dimineţii, iar Hristos visează într-o stea, raiul e aproape şi totul e promisiune sau clipă captată de poet în poemele sale. Dumnezeu cu barba în palme priveşte dincolo de orizontul mării, apa botezului curge spre noi rădăcini, trupul poate fi de rază, animale ucise de prea multă blândeţe… Prezenţa lui Hristos în peisajul lumii, Duhul Sfânt mişcând poemul: „a fâlfâit Duhul Sfânt peste mine/de-am simţit - …o, în sfârşit – că e bine…!/ nu există frică-nici moarte: să ştii//numai om Dumnezeu vrea ca iarăşi să fii/…va trimite - la tine – alai cu făclii:/povesti-vei – tihnit – ce durere-i în glii…/” – A TRECUT DUHUL SFÂNT.
Atâta linişte declanşează delirul în primăvară, ca posibilitate a salvării: „o Doamne – Ţi-ai deschis comoara-n/ceruri/nu se mai văd arhangheli la creneluri:/nu merit izbăvirea – dar mă simt izbăvit/în tot arde frăţia – deşi toţi m-au hulit!” – DELIR DE PRIMĂVARĂ.
Dar luciditatea poetului îl prinde în oglinda ei: partea corectă câştigă din ce în ce mai rar, trebuie să se schimbe ceva în lume din temelii, demnitatea umană a  pierdut ritmul în faţa vârtejurilor de toate felurile… (Balada şi rugăciunea lui Joan Sala I Ferrer Serrallonga). Dumnezeu poate să mântuiască, Dreptatea e Mireasa de Taină a lui Hristos, crima e legea celui tare, Hristos lăcrimează pe frunţile noastre uscate. Paralela bine-rău demonstrează că răul poate fi învins prin binele pe care omul îl poate face în lumina divină, e o baladă a celui care tânjeşte după reformă, după schimbarea  cea mare, după liniştea lumii care poate da roade în fiinţele noastre. Poetul e neîndurător cu negustorii burtoşi care au scos lumea la mezat, e prezent şi şmecherul cu aureolă în buzunar, patronul de stele,  paiaţele lumii. Privind din perspectivă divină, Adrian Botez vede clar nevoia lumii după Dreptatea lui Dumnezeu, pentru că dreptatea oamenilor nu mai are efect, dreptatea oamenilor s-a stins pe un munte care s-a topit.
Străinătatea de acasă pare semnul depărtării de sine, pierderea identităţii, câinele mort în şanţ, copaci scheletici care cerşesc milă într-un secol al maşinăriilor de toate felurile, maşinării care imprimă viteză fenomenelor, e un „suflu al aroganţei”!
Metaforele poetului sunt sugestive: spinările cerului se ating, se freacă una de alta, masa la care scrie are mereu alte dimensiuni, nici un lucru nu e la locul lui! Luciditatea se mişcă în liniştea lumii, spiritul omului atras de miracole, de mântuire lucrează prin cuvinte, prin rugăciune, prin apropieri… Sunt vremuri fără ceas: „păsări vremuiesc cu glasuri sure/vremea nu mai ştie cum să fie/vântul bate parcă stă să-njure/ o lume lividă – vineţie/” sau „ Dumnezeul lumii e cenuşă/n-a lăsat pe nicăieri vreo uşă/” – VREMURI FĂRĂ CEAS.
Sfârşitul de vremuri fără de timp se vădeşte  prin prezenţa Păsării Cenuşii, care îl priveşte pe poet în ochi, e moartea care are îndrăzneala să arunce fulgere cenuşii într-o lumea a culorilor căzute din curcubeu şi este o dungă, fizic, inexplicabilă, căderea perspectivelor, orizontul care s-a topit în moarte.
Poate că imaginea cea mai dură şi care depăşeşte durerea fizică e prezenţa fiinţei alunecate în moartea cea de toate zilele: „trag după mine un cadavru,-n salturi/nu mă trezesc – nu ştiu unde-l ascund:/nu-s vinovat – ci blestemat de–nalturi…/şi lepra-ncape-n timpul tot mai scund/. – ADVERSARUL.
Speranţa, însă, e după zare, acolo, în aproapele din inimă: „aerisind luminile în păsări/ne sprijinim de cer spre-a trece-n linişti:/acolo nu-s recolte şi nici mirişti/ doar cântec de incendii hialine/”- ACOLO.
Dincolo de zare e un pisc de rugăciune, un munte care se poate urca prin stăruinţă sau încăpăţânare, munţii dau argumente pentru o altă viaţă, curg pâraiele din cer, muntele visa un om… E, desigur, Muntele Dreptăţii lui Dumnezeu! Muntele acesta a fost văzut de proorocul Isaia (vezi Biblia), a fost urcat de Iisus, e motivul poemelor lui Adrian Botez, care se topeşte, după considerente divine, într-o lume în faliment.
Natura e parte a speranţei, natura e parte a creaţiei şi puterii lui Dumnezeu de a reforma cele văzute: verdele plin al grădinilor, albastrul sever al cerului, grădina, boarea din grădină, păsările cântă prin copacii din rai, lumina cerului, mările lumii, porţi enigmatice, cirezile faptelor, ploaia de rouă ca o ploaie spirituală, aer sfânt, o lume proaspătă ce trimite la un alt cer şi un alt pământ din Apocalipsă (vezi Biblia).
Despre sine Adrian Botez mărturiseşte: „n-am fost bun - nici/rău: un oarece/ om// am văzut ape-n amurg/ le-am înfruntat – am văzut/ munţi în răsărit – şi/ m-am înălţat/” – MĂRTURIA LUI DISMAS.
În ultimul poem al cărţii care poartă un titlu frust şi mărturisitor – C.V. DE CIOBAN AL CERULUI, autorul se vrea un biruitor, un luptător, unul care ştie sensul bătăliei spirituale şi care are argumente la înaintaşii săi, purificaţi de un foc divin. Se poate observa şi o anumită oboseală la poet, viaţa e un joc în care energiile se strivesc, se duc: „Doamne – stinge-mă undeva/între ape mari – cu ţărmuri ameţitor/depărtate – ţărmuri pline de/ lacrimi”. – DOR DE STINGERE.
Dar lumea tânjeşte după liniştea dintâi, e o lume în care Paştele s-a modernizat, care vrea altceva, dar nu găseşte: „nu-L mai plânge – astăzi – nimeni pe Hristos/ nimeni nu-i mai simte dorul Lui de noi/ Crucea-I grea n-o îndurăm – direct – pe os/ nici hidosu-i strigăt – horcăind în toi/ … nevinovată carne să înghită/ în vina lui mereu deschisă-i poftă/ oricine-i pregătit – smerit – să mintă/ să cumpere privata lui Golgotă…/  - MODERNIZAREA PAŞTELUI.
Poet incomod, dar pregătit să se ierte pe sine şi să-şi recunoască limitele, Adrian Botez recunoaşte că nu poate evada din această lume în care îşi cântă şi cântă nedesăvârşirea, ca etapă spre omul de dincolo de zare. Versurile sunt dure, cuvinte aparent nepoetice strivesc corola poemelor şi aduc mirare cititorului clasic de poezie, dar cel care citeşte Scriptura ştie că sunt acolo cuvinte mult mai dure şi că Dumnezeu vrea să ne recunoaştem ticăloşia.
Stilul său pendulează între clasic şi modern, virgulele sunt înlocuite de linia care desparte cuvintele, ideile capătă astfel putere, versurile sunt sentinţe pentru cititor, uneori cuvintele curg simplu, cadenţat, alteori se caută complicat şi simbolic, e un simbolism creştin, cu pecetea lui Hristos, vocalele strigă, consoanele caută liniştea nopţii, vechi linii ale literaturii române se regăsesc în scrierile acestea tulburate de vis şi dorinţe neîmplinite, lumea se deschide în faţa poeziei ca o carte a Privirii Extatice… Poate că poetul ar trebui să-şi cenzureze uneori discursul liric pentru a lăsa aurul din gând să iasă la suprafaţă, prin versul cercetat de şapte ori…
Luminiţa Aldea scria despre Adrian Botez: „Întâmplarea a făcut să citesc poezie scrisă de domnul Adrian Botez şi să exclam fericită: Iată Poetul! … Tema dominant-esenţială a poeziei domnului Adrian Botez este credinţa – raportare la divinitate. Toate celelalte teme pălesc sau sunt mici, prin comparaţie cu tumultul şi vibraţia înălţător – sfâşietoare a căutării căii spre Cer.” – Luminiţa Aldea, Cornul Luncii/Suceava – Scrisul ca destin.
                                                                                                    Constantin Stancu

             Scriitor român, autorul cărţilor:  POEZIE - 1-Jurnal din marea temniţă interioară (Axa-Botoşani, 1998); 2-Rog inorog (Salonul literar-Focşani, 1998); 3-Povestea unui colecţionar de audienţe (Corgal Press-Bacău, 2003); 4- Epopeea Atlantică (Corgal Press-Bacău, 2003); 5- Eu, barbarul (Casa Scriitorilor-Bacău, 2005); 6- Crezuri creştine - 70 de sonete cruciate; Van Gogh – perioada Borinage (tumorile artei), Casa Scriitorilor, Bacău, 2005. 7-Nu mai ridicaţi din umeri! (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2007); 8-În contra demenţei de astăzi în cultura română (Ed. ProPlumb, Bacău, 2008); 9-Aici –  la-ntâlnirea tuturor câinilor, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2009; Cartea Profeţiilor, Ed. Rafet, 2010, Liniştea lumii, Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011, Obârşii, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2012. PROZĂ: volumul Basme- pentru copii, pentru oameni mari şi pentru foarte mari oameni  (Corgal Press-Bacău, 2004). CRITICĂ/HERMENEUTICĂ:1- Prigoniţii cavaleri ai Mielului  -  despre poezia cultă aromânească (Ed. Dimândarea părintească, Buc., 2000); 2- Spirit şi Logos, în poezia eminesciană  -  pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textului eminescian (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2005); 3–Loja Iohanică Românească – ION Creangă, ION Luca Caragiale, IOAN Slavici  - pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2006) –; 4-Cei Trei Magi ai prozei româneşti (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade) – şi Epoca Mihaelică :  pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Mircea Eliade (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2007); 5- Opera scrisă a lui Corneliu Zelea Codreanu – între vizionarism şi alchimie naţională, Criterion Publishing, Bucureşti, 2009. ESEURI: 1-Ruguri – România sub asediu, Carpathia Press, Buc., 2008 (postfaţă de dr. Artur Silvestri); 2-Cartea Cruciaţilor Români, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2008; 3-„Cazul Dacia...”, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011etc.





O MICA ISTORIE A LITERATURII LA MAREA NEAGRA


Nu sunt mulți aceia care au avut prilejul să cunoască nume mari ale literaturii române din ultimele decenii altfel decât din manuale, publicații literare și fotografii. Volumul „Marea scriitorilor. Între Olimp și zidul Puterii”, coordonat de Ozana Cucu-Oancea, adună o seamă de mărturii care, situându-se la intersecția dintre memorialistică, notație psihologică, anecdotă politică și istorie literară, prezintă dintr-o perspectivă inedită impresii și amintiri culese „pe viu” despre scriitorii români contemporani și viața socio-literară ante- și postrevoluționară. Paginile cărții abundă de momente spumoase, palpitând de viață, adesea relatate cu umor, dar marcate uneori de accente nostalgice sau melancolice, momente petrecute de și între oamenii condeiului în vacanțele de la Casa de creație și odihnă a scriitorilor „Zaharia Stancu” de la Neptun.

Volumul cuprinde texte semnate de:
Petre Anghel Liviu Antonesei Radu Baiesu Stela Banescu Ana Blandiana Andreea Brumaru Poezia Buchholzer-Preda Leo Butnaru Sandra Caruceru Tudor Chirila Serban Gabriel Cismarescu Alexandra Coliban Ada Condeescu Daniela Crasnaru Daniel Cristea-Enache Constantin Cublesan Ozana Cucu-Oancea Iarina Demian Simona-Grazia Dima Gabriel si Georgeta Dimisianu Andreea Drogeanu Ioana Flora Horia Garbea Marius Ghica Geta Hajdu Irina Horea Teodor Hossu-Longin Florin Iaru Grigore Ilisei Dragos Iuga Voichita Ivascu Corneliu Leu Tudor Leu Toma George Maiorescu Nicolae Manolescu Angela Martin Alexandru Matei Ana Mazilu Gabriela si Mihaela Modorcea Iulian Neacsu Eugen Negrici Adina Nicolescu Raluca Oancea Mircea Oprita Lucia Papahagi Irina Petras Barbara Pitut Ioan Pitut Valentina Pitut Laura Poanta Petru Poanta Adrian Popescu Mihnea Popescu Mira Preda Nicolae Prelipceanu Aurel Rau Dan Rotaru Ovidiu Rotaru Radu Runcanu Tudor Runcanu Alina Salcudeanu Gheorghe Schwartz Bianca Selejan-Gutan Constantin Stan Alexandru Darie Stancu Tudor Stancu Dragos Stoica Liviu Ioan Stoiciu Coman Sova Alex Stefanescu Domnita Stefanescu Elena Stefanescu Cristina Tamas Sorana Tupan Dragos Turtureanu Nicolae Turtureanu Aurelia Ulici Mihai Ungheanu jr. Doina Uricariu Eugen Uricaru Ioana Uricaru Delia Vaida Lucian Vasiliu Lucia Verona Calin Vlasie Radu Voinescu Varujan Vosganian Ileana Vulpescu
 SCRISOARE DIN GERMANIA
   
CARTE FRUMOASĂ, CINSTE CUI TE-A SCRIS...
  

Și să le fie țărâna ușoară! De ce vă expimați așa?, mă întrebați. Pentru că au cam murit... Cine?, exclamați uimiți. Atât cărțile, cât și scriitorii de anvergură!, răspund eu impasibil. Cum se poate, replicați indignați, librăriile sunt pline de cărți, sute și mii te întâmpină încă de la intrare... Tocmai de aceea!, continui  imperurbabil.
    Una din cauzele principale este pletora de un anumit tip de cărți, al unor pretinși scriitori, ce vin ca un tsunami peste vechiul „Țărm al Syrtelor” (Julien Gracq) al marii literaturi, înghițind și distrugând puținii autori buni. Pentru că  trăim acum apogeul perioadei pe care Graham Green o numise încă de la apariția fenomenului, în anii ’50: „epoca comedianților” (sic cacofonie!).
   Într-adevăr, cine știe cum era lumea culturii și o librărie până la sfârșitul anilor ’80, nu poate să nu fie lovit de fiecare dată de un infarct sufletesc și spiritual, când intră în imensele „hale” de maculatură actuală: containere (nu e exagerare) întregi de cărțulii așteaptă să fie cumpărate la prețuri de nimic!! Magazine speciale vând cărți noi și mai vechi „la kilogram“ pentru (țineți-vă bine!) 0,50-1,00 Euro... Găsim la această „(in)cultură en-gros“ și un Joyce, Proust, Hesse, Camus, Balzac, Flaubert ș. m. a.!
   O editură e considerată „neserioasă“ și „minoră“, dacă tipărește mai puțin de 250-300 de titluri pe an, cele mari au mii în portofoliu… De unde atâta valoare la acest imens potop de hârtie, când e cunoscut că procentul nu e mai mare decât la pescuitorii de perle: la câteva sute, chiar mii de scoici, găsesc doar una.
   În anul 1988, la terminarea facultății, îmi făceam planuri să plec din țară și am vândut circa 150 de cărți bune din biblioteca mea particulară de 1.000, de care ziceam că mă pot despărți, să nu fie prea multe de transportat. Am dat un anunț în ziar, iar a doua zi le-am vândut pe toate, în câteva ore, la prețul inițial, de multe ori chiar dublu! Azi nu aș vinde aceleași cărți nici la un euro kilogramul!  Cum s-a ajuns la asemenea deteriorare imensă a marii culturi!?
   Înainte, fiecare națiune și epocă avea 1-2 scriitori geniali, 3-4 foarte buni și 8-10 buni. Ei toți dădeau 4-5 cărți pe an și tot așa „aerate” arătau și librăriile, revistele literare și comentariile criticilor începând cu secolul 19. Așadar:  fiecare cititor își făcea imediat o imagine clară asupra  „pieței cărților” datorită numărului restrâns și vizibil al ofertei.
   Astăzi, conform studiilor statistice, suntem bulversați și sufocați de peste un milion de titluri pe an!! Nu toate sunt beletristică, observați pertinent. Da, așa e, dar tot rămân 100.000 din această categorie numai în spațiul de limbă germană – ceea ce e imens. Cum poate reacționa și știi bietul lector obișnuit, ce dorește (ca oricine, nu!) o carte bună. Și criticii profesioniști au renunțat de mult să facă o selecție, mai mult, să le citească și se observă, nu rareori, că recenziile publicate sunt făcute la repezeală, după doar o scurtă și superficială „frunzărire”.
   Cu acest subiect se ocupă recent editorialul revistei LITERATURBLATT (Stuttgart, 4/2011) cu titlul semnificativ Un sentiment neplăcut de saturație de Irene Ferchl: „Se impune tot mai mult bănuiala că *starurile* și *operele* lor sunt doar niște baloane umflate de marketing, interșanjabile și repede uitate ale acestor *descoperiri* ridicate în slavi.“
   Totuși, se vinde încă bine, dar ce, e întrebarea esențială. La o cercetare atentă remarcăm că sunt mai mult așa-numitele „all-age-books“ – adică “scriituri” ce vor să statisfacă gustul publicului de la 6 la 99 de ani... O invenție tipic americană, inaugurată de lumea holywoodiană comercială. Bineînțeles, un asemenea ghiveci coboară ștacheta calitativă la media de vărstă de 8-10 ani și nu poate avea niciodată valoarea literaturii nici măcar la nivelul scriitorilor buni ai unei epoci. 99% din ele, constată critica literară Ulrike Frenkel, „sunt lumi ale fanteziei pline de zâne, dragoni, făpturi ireale”, ce demonstrază infantilizarea maselor celor ce încă binevoiesc sa mai citească. Cunoscutul critic german, Helmut Karasek, a fost întrebat înt-un interviu ce părere are despre seria Harry Potter. Răspunsul sarcastic: Scuzați, dar am trecut de mult de vârsta respectivă!
   Era și înainte literatură „grea“, în sensul de cultivată, formativă și informativă de decodare a unei epoci și a societății umane, dar ei, Galsworthy, Balzac, Gide, Th. Mann, Malraux, Camus, Steinbeck, Dreisler, Hemingway ș. a. erau nu numai pe rafturile marii burghezii și intelectualității, ci aproape la toate celelalte clase sociale: functionari, învățători, personal medical mediu,  muncitori, țărani.
   Astăzi e rar să vezi în Germania ingineri, architecți, doctori, chiar profesori de liceu etc., ce au o bibliotecă acasă! Singurele „obiecte“ tipărite ce pot fi detectate la ei sunt, eventual, albume de călătorie și cărți de gastronomie. Conform unui studiu recent, în Germania 65% din populația sub 35 de ani nu mai citește!! Un elev al unui liceu de elită din Stuttgart îmi mărturisea în 2004, că doar încă un coleg din toată clasa mai citește – cum campania de cucerire a creerelor tineretului prin telefoane mobile, jocuri electronice si internet a făcut mari
progrese de atunci, ne putem imagina situația dezastruoasă de acum...
   De aceea, se poate afirma că pentru „citit“ (nu pentru literatura adevărată) e bună și această scriitură de infantilizare – cel puțin există un mic procent, ce mai ia o carte în mână. Nu trebuie să ne mirăm în acest context revelatorul exemplu al Statelor Unite, unde mari autori contemporani ca John Irving, John Updike, Frentzen ș. a. vând o carte foarte bună la cifra ridicolă de 10.000 exemplare, ce se consideră un mare hit! La o populație de aproape 400 milioane avem un procent infim de cititori: 0,002!! Ray Bradbury observa încă în anii ’60 în ce directive ia politica țării sale: Pentru a distruge o cultură, nu e nevoie să fie interzise cărțile, e de-ajuns să-i faci pe oameni să nu mai citească!
   Să ne amintim România anilor ’60-’80, când noile apariții marcante de proză și poezie contemporană, dar și clasicii se vindeau în ediții uriașe de 100-200.000 de exemplare, la o populație comparativă de doar 22 milioane! 
   Așa se explică fenomenul solistei germane Lena, Premiul Eurovision 2010, care, recunoaște mass-media autohtonă, nici nu știe să cânte, dar e adulată de 85 de milioane!! Am dat un  exemplu din muzică, mai vizibil decât în literatură, ca o dovadă a efectului nefast al influenței și presiunii mediale și politice, ce nu ține cont de calitatea artistică. Iată cum a fost și e răspândită acultura la fel de repede și intens ca McDonaldurile - calitatea, garantat aceeași.
   O altă cauză importantă a dispariției literaturii adevărate e politica marilor concerne mediale, mai ales SUA și Germania – Random House, Bertelsmann, Springer, de a tipări intenționat o mulțime de mediocrități cu subiecte restrânse: crime abominabile, horror, sinucideri, boli, catastrofe și alte elucubrații fără  tangență cu realitatea. De fapt, aceasta se și dorește, strategia fiind întâlnită de prin anii ’80 în filmele noului Hollywood încăput pe mâna băncilor. Ele au eliminat fără scrupule stilul marilor realizări precedente cu formula simplistă și simplificatoare: action, brutalitate, sex&horror!
   Nivelul actual al marii majorități a produselor îndreptățește numirea autorilor  ca “scribălăi” - iată câteva exemple edificatoare: o franțuzoaică nimfomană și-a lansat opera magna cu “viața ei intimo-pornografică”, o tinerică  nemțoaică fără nici un talent sau experiență literar/ă își transpune pe hărtie elucubrațiile demne de un adolescent psihopat, fixat pe excrețiile propriului corp ori diareea verbală  a  unui cântăreț (agresiv, acultural) tot neamț, idol al multor milioane sunt noile „staruri” ale marilor edituri, ce au format actualmente un alt nivel de receptori, ce gustă și apreciază pornografizarea și infantilizarea în masă.
   Există și azi scriitori de mare talent și forță narativă, dar ei sunt ignorați și îndepărtați intenționat (a se citi cauzele în studiile mele Necesitatea vitală a artistului – (România) Șocul viitorului, Ed. Ideea Europeana, București, 2006 și  Postmodernismul și non-arta în Arta – Concept și istoric, Ed. Clusium, 2003) de casele editoriale dirijate din umbră de marele capital. Statele superbogate ale lumii pretind că nu au cu ce subvenționa cultura: închid teatre, case de tineret, catedre de științe umaniste, proiecte de literatură și artă etc., dar, în același timp, aruncă miliarde de euro pentru proiecte aberante și futile: Hamburgul construiește de ani buni o imensa clădire a noii filarmonici, ce a costat până acum 1,5 miliarde și încă nu se știe când va fi gata. Sigur e doar că nu vor mai fi bani nici pentru femeia de servici!! În Berlin s-a construit un complex de clădiri ce a costat 500 milioane de euro până la abandonarea sa, când s-a constatat că a fost fals planificat. La Stuttgart au fost închise câteva teatre și case de tineret pentru că nu ar avea câte 10.000 de euro pentru subvenționarea lor - exemplele pot continua la nesfârșit. Același oraș își permite să arunce 10 miliarde de euro, tot din banii cetățenilor, pentru un proiect inutil de construcție, în fapt o imensă afacere imobiliară a politicienilor cu mafia industrială și bancară locală!
   Scriitorii și cititorii de tip clasic, autori și perceptori de cultură de calitate, au fost și sunt întotdeauna critici la adresa societății în care trăiesc. Să-i menționăm pe Eugène Sue, John Steinbeck, „tinerii furioși” englezi și americani ai anilor ’50, Camus, Sartre ș. m. a. La moartea lui Malraux au fost aproape 200.000 de persoane pe Champs Élisées dorind să însoțească sicriul împodobit cu statueta sa preferată: o antică statuetă de alabastru a unei pisici. Ei au devenit prea periculoși astăzi, de aceea ni se propun ca “idoli/eroi”, de prin anii ’80, tot felul de fotbaliști, models, baschetbaliști, cântăreți de duzină, ce se mândresc în interviuri că nu au citit nici o carte în viața lor!! Mulți din acești distrugători (nu creatori) de cultură câștigă nemeritat milione, chiar sute de milioane pe an. La o sindrofie în Monte Carlo, un jurnalist al unei reviste cunoscute a vrut să schimbe căteva vorbe cu pilotul de Formula 1, Michael Schumacher, dar a fost repezit arogant și dur: El e un nimic, cum îndrăznește să-i vorbească!?
   În epocile precedente, clasele sus-puse, mijlocii sau de jos, toți afirmau că modelele lor sunt din cultură: Voltaire, Shakespeare, Joyce, Malraux, Sartre, Noam Chomsky, Simone de Beauvoire, Picasso, Monet, da Vinci, Gide, A. Huxley, Monet, Brâncuși, Platon, Noica, Marin Preda, Amza Pelea, Eminescu... nu numai de înaltă valoare artistică, dar și o ținută morală ireproșabilă.
   Marii creatori își predau operele editorilor și aceștia le tipăreau fidel, în respect și venerație. Acum citim la fiecare apariție mulțumiri encomiastice la adresa editorilor și a lectorilor responsabili „fără de care cartea nu ar fi apărut”, ca să citez un C. D. Florescu...  Scriitorașii sunt școliți în marketing, medial etc. ce și cum să scrie după rețetele șoc ale detabuizărilor brutale: transvestiți, canibali, bisexuali, femei frumoase și necunoscute, lumi exotice! Ei primesc și comenzi politice, cum e cazul „menționatului” de mai sus sau Herta  Müller, ce a luat ca răsplată Premiul Nobel după mari presiuni (ne)diplomatice.
  Azi, Zeitgeist-ul se mândrește cu saltimbanci și comedianți, spre a reveni la Graham Green și, de ar reînvia, s-ar speria dezgustat de noua dimensiune a prostirii. Brutalitatea și minciuna, pornografia și egoismul stau cocoțate pe înaltele și înzorzonatele piedestale ale idolilor societății. Ele au înlocuit fostul „opiu al popoarelor” – religia abuzată pentru „ținere în frău” – cu noua „religie a aculturii și infantilizării”! Knowledge is power... Exact – iar cine nu știe, e sclav!
                                                                                                      Eugen COJOCARU
                         Ritmul trezeste instinctele,
                                      melodia emotiile,
                              iar armonia inteligenta

Intreviu cu prof. dr. I.B. Iamandescu autorul „muzicoterapiei”


Preferinta pentru muzica de calitate nu tine cont doar de educatie, ci mai ales de inteligenta, iar ascultarea muzicii are aproape numai efecte benefice. Profesorul Iamandescu a realizat primele studii de muzicoterapie din Romania, in cadrul catedrei de Psihologie Medicala si Psihosomatica a UMF "Carol Davila" din Bucuresti.

Este adevarat ca muzica ne poate face sa simtim mai putin durerea?

Muzica joaca un rol mult mai important decat am putea crede. in Antichitate se mergea chiar pana la folosirea flautului in dreptul zonei afectate de lumbago. Dincolo de asta, muzica si-a dovedit posibilitati terapeutice in plan psihologic si somatic. De exemplu, efectul antalgic, de combatere a durerii, a fost evidentiat intr-un mod spectaculos la femeile care faceau chiuretaj uterin. Cele care au ascultat numai muzica au simtit mai putin durerea decat cele care au luat calmante. Muzica se utilizeaza foarte mult in ginecologie, acum si in chirurgie.

Ati studiat efectele muzicii asupra organismului si ati scris un tratat de muzicoterapie in acest sens.

Am scris primul tratat de muzicoterapie receptiva, iar peste o saptamana-doua va aparea o noua editie a acestui tratat, care a fost imbunatatit prin contributia a noua personalitati din domeniul muzicoterapiei internationale. Aceste personalitati m-au ajutat sa largesc cadrul acestei abordari si sa incerc sa introduc muzicoterapia la noi in tara ca specialitate muzicala, lucru care este pe cale sa se realizeze si cu ajutorul cadrelor didactice de la Universitatea de Muzica din Bucuresti si al mai multor psihologi. Numai ca este un domeniu foarte pretentios, care cere cel putin trei ani de formare si acum este o tatonare in aceasta directie. Cartea despre care va vorbesc se adreseaza in primul rand melomanilor.

Este eficienta orice melodie care ne place sau gusturile se discuta?

Orice muzica este eficienta, in mod sigur, dar s-a dovedit ca piesele din repertoriul clasic si romantic activeaza cel mai mult creierul. Chiar daca exista asa-numita muzica preferata (unul vrea romante, unul vrea rock), exista tomografia cu emisie de pozitroni care arata cum muzica lui Mozart activeaza 99%-100% din scoarta cerebrala. Si, in general, muzica simfonica si de camera activeaza creierul in proportie de 90%, spre deosebire de muzica usoara sau tangoul, de exemplu, care activeaza creierul in proportie de 50%.
Mai mult, nicio muzica nu poate depasi pragul pe care il atinge muzica baroca, de exemplu, ale carei unde sonore au frecvente care se inscriu in zona de activare optima a activitatii cerebrale. Daca ascultam muzica baroca, neuronii capata un ritm de activitate ciclica intre 8 si 12 cicli pe secunda, ceea ce se intampla numai in cazul geniilor! Numai ca geniile il au permanent, in vreme ce omul care asculta muzica il are doar cat asculta muzica, dar este suficient, pentru ca imbunatateste memoria.

Inseamna ca ar trebui sa ascultam muzica in timp ce invatam?

Da, muzica in stil baroc in special, adica Bach, Telemann, Handel. O doctoranda a mea, psihologul Liliana Neagu, a dovedit ca persoanele care invata folosind acest fundal sonor obtin performante cu 40% mai mari la testele de memorie. Poate ca mai tarziu se va putea ca in salile de clasa sa se puna muzica in surdina ca fundal sonor, care sa nu distraga atentia, dar care sa favorizeze memoria.

In afara de stimularea memoriei, ce alte efecte mai are muzica? Si ce tipuri de muzica clasica sunt cele mai indicate?

Muzica baroca are efecte foarte bune, slava Domnului, si pentru relaxare, si pentru terapie, dar aici, sigur, ii putem include si pe Mozart, pe Beethoven, pe Wagner. De asemenea, efectul antalgic este mare si la muzica preferata. in studiile mele, am pus muzica pe care a vrut-o fiecare, chiar si muzica populara gen "Uhai, bade". Si aceasta a avut efect antalgic. Dar am pus si muzica clasica si aceasta a avut mai mult succes! Stiu acest lucru pentru ca am avut un aparat care te ciupea si provoca durere, iar intensitatea senzatiei era inregistrata, aparatul spunea cat te doare. Eu va pot spune ca am avut Zona Zoster, cu dureri mari localizate la ureche, am crezut ca am otita. Am ascultat la casti "Amurgul zeilor" de Wagner - saseore, de la ora doua la opt dimineata. Ma mai durea foarte putin cand am ajuns la medicul ORL-ist.
In alta ordine de idei, o cercetare recenta a colectivului nostru a demonstrat o scadere considerabila a glicemiei pe fondul auditiei muzicii clasice. Toate aceste cercetari nu au alt rol decat sa convinga marele public, dar si lumea medicala, de valoarea muzicoterapiei si sa pregateasca atmosfera in tara noastra pentru introducerea muzicoterapiei ca specialitate complexa, pe care trebuie sa o practice fie un muzicolog cu pregatire de psihologie, fie un psiholog cu educatie medicala, fie un medic care sa aiba o cultura muzicala deosebita si notiuni de psihologie.

Se spune ca plantele cresc mai bine, ca vacutele dau mai mult lapte pe muzica de Mozart. Este adevarat?

Da. Si nu numai Mozart, muzica clasica, muzica armonioasa. Pe de alta parte, ascultand un discurs al lui Hitler, plantele s-au chircit, s-au ofilit.
Difera impactul pe care il are muzica asupra noastra daca o ascultam in cadrul unui concert la Ateneu, de exemplu, sau acasa, la casti?
La un concert, efectul este maxim, deoarece sunt trei factori implicati: in primul rand, concentrarea este mult mai buna, te duci la concert ca sa asculti muzica. Pe de alta parte, este vorba de actiunea sunetelor asupra corpului, intregul corp este invaluit de aceste efluvii sonore la modul direct. Si apoi, conteaza caracterul emotiei colective. Este vorba de fenomenul de contagiune emotionala care potenteaza trairile. Si caracterul de eveniment pe care il are participarea la un concert este important.

Sunt artistii, in general, si persoanele care canta, in special, mai sanatosi, mai fericiti sau mai putin stresati decat ceilalti?

Aici este vorba despre muzicoterapia activa pe care eu nu am analizat-o, deoarece este mult mai putin la indemana oricui sa cante in casa, sa cante la un instrument chiar, poate cel mult sa cante intr-un cor. Nu sunt studii foarte exacte in acest sens, inca nu avem o statistica si in stiinta nu poti sa mergi numai pe impresii. Dar se pare ca muzicienii traiesc mai mult - cu unele exceptii regretabile, desigur. Uitati-va la marii zei, Herbert von Karajan, Arthur Rubinstein, la 94 de ani canta la pian, Pablo Casals. Muzica stimuleaza imunitatea, iar cine are o imunitate mai buna traieste mai mult. Cel putin din punctul acesta de vedere se poate spera. Dar ascultand muzica, efectele sunt cu siguranta benefice.
Sa revenim la gusturile muzicale.
Vreau sa retineti un lucru. Nu exista obstacol pentru a beneficia de efectele muzicii asa-zise grele. Nu este valabila ideea ca-ti trebuie neaparat o educatie muzicala. O educatie muzicala favorizeaza un contact mai usor cu aceasta muzica, dar oamenii care sunt foarte inteligenti apreciaza un astfel de gen indiferent de cultura lor muzicala. Dovada stau notele pe care ei le dau pieselor din repertoriul simfonic si de camera. Cele mai noi cercetari pe care le-am facut pe plan international sunt in domeniul muzicodiagnosticului, este un concept prin care reusesc sa imbogatesc examenul psihologic prin felul in care bolnavul descrie, pe baza impresiilor personale, ce ii sugereaza muzica pe care o asculta, fara sa stie cine este compozitorul sau cum se numeste piesa. O sa va dau un exemplu: o femeie de serviciu, cand a ascultat un fragment de Wagner, "Calatoria lui Siegfried pe Rin", o muzica accesibila, frumoasa, a fost extrem de impresionata si a descris exact ce a vrut sa spuna Wagner, dar intr-o forma modificata, adaptata secolului: si-a amintit de o calatorie a ei nu cu luntrea, ci cu autobuzul, in care vedea locuri frumoase. I-am spus ca are un nivel de inteligenta ridicat si mi-a zis ca a fost buna la carte, dar n-a putut sa continue. insa copilul ei este olimpic! Deci avea gena aceasta, dar nu s-a putut realiza.
''Muzica lui Mozart activeaza aproape 100% din scoarta cerebrala.''
Ritmul trezeste instinctele, melodia emotiile, iar armonia inteligenta

Ce le transmiteti tinerilor care asculta muzica "suparata", zgomotoasa?

Sa nu abandoneze o astfel de muzica, dar sa nu devina prizonierii ei, sa incerce si altceva. Sa o asculte la petreceri, mai ales muzica usoara de buna calitate, muzica de film. Si mai ales, sa cante ei insisi, intr-un cor, la un instrument. Ii dezvolta mult. Anihileaza efectul stresului si le finiseaza personalitatea. Ii face mai complecsi.

Dar manele?
Manelele, daca vreti, sunt foarte bune pentru exacerbarea instinctelor. Si am spus tot. Dar exacerbeaza si instinctul de agresivitate, nu doar pe cel sexual, care e bun. Muzica manelelor activeaza toate organele si aparatele "de la buric in jos", ca sa zic asa, in timp ce muzica cealalta - "de la buric in sus".

De ce se intampla asa?
Manelele inseamna in primul rand ritm, iar ritmul stimuleaza instinctele. Melodia stimuleaza afectivitatea, emotiile, le rafineaza, iar armonia sonoritatilor, orchestratia stimuleaza inteligenta. "Bolero"-ul lui Ravel, dupa parerea mea, este exemplul de muzica completa: are un ritm obsedant, este melodic si are o orchestratie care creste progresiv. Acesta este exemplul de muzica in care gasesti toate cele trei trasaturi.

Risca sa devina oarecum "autisti" cei care asculta muzica la casti in mijloacele de transport si in toate momentele in care vor sa evadeze?

Nu inseamna ca muzica ii face autisti, ci ca aceia care au aceasta inclinatie spre introversie se izoleaza cu ajutorul muzicii. Unii evadeaza si pe calculator. Si eu zic ca in lumea muzicii e mai bine decat in cea a calculatorului. Iar muzica poate fi un ecran foarte folositor pentru studiu, dupa cum spuneam. Revenind insa la casti, atentie la riscul hipoacuziei! in Germania, o treime din tineri sunt hipoacuzici, iar Germania nu este o tara din lumea a treia, ca noi.

Aveti un compozitor preferat?

imi place foarte mult Haydn. Mi se pare un rezervor de optimism extraordinar, o baterie care te incarca. Preferintele acestea sunt insa si in functie de starea de spirit si de activitatea pe care o faci. Sigur, si Mozart, si Bach, si Wagner. Beethoven ramane insa Beethoven. Reprezinta omul cu toate dimensiunile lui, cu toate calitatile si cu toate defectele lui. Pe langa el, toti ceilalti sunt ingeri. Iar Bach este... cum sa zic. Bach este infinitul.
''O educatie muzicala favorizeaza un contact mai usor cu muzica grea, dar oamenii care sunt foarte inteligenti apreciaza acest gen indiferent de cultura lor muzicala.''
''Manelele exacerbeaza instinctele. Activeaza toate organele si aparatele , ca sa zic asa, in timp ce muzica cealalta actioneaza . ''
Una din doua

- Instrument sau voce? Ce preferati sa ascultati?

Instrument. Dar si opera sau liedul.

- Muzica clasica sau ambientala? Care ne relaxeaza mai bine?

Muzica clasica (pe cei inteligenti!).

- Concert in sala sau la casti?

Ambele, cu preferinta pentru concertul in sala.

- Beethoven sau Mozart? Care compozitor ne ajuta sa ne concentram mai bine?

Bach (rade). Poate si Mozart.

                  Sursă: Mariana Minea, adevarul.ro

CV Ioan Bradu IAMANDESCU
- Medic si psiholog
- Data si locul nasterii:11 decembrie 1942, Bucuresti
- Studiile si cariera:
- Licentiat in medicina si in psihologie
- Presedintele Societatii de Psihosomatica Aplicata si Medicina Comportamentala din Romania
- Seful catedrei de Psihologie Medicala si Psihosomatica a UMF "Carol Davila" din Bucuresti pana in martie 2011, actualmente profesor asociat
- Medic primar alergolog la Clinica Gral Medical Colentina
- Autor a 22 de carti in domeniul psihosomaticii generale si psihoneuroalergologiei
- Autorul monografiei "Muzicoterapia receptiva" in 2004, reluata si imbogatita impreuna cu un colectiv international in 2011
 
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971