Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Un portret
Fragmente din Asfinţit de Europă…”
Fragmente din „Scaunul singurătăţii
Fragmente din „Frumoşii nebuni…”
Final informal despre un prieten informal
Starea naţiunii fără starea de sănătate - Articole de Prof. Dr. Sarafoleanu, Magdalena Albu,Lucian Avramescu
Viermuiala, de Gavril Cornuţiu
Două articole despre „Calul troian la Roşia Montană
Chilipirgiii şi fraierii, de Adrian Botez
Meritele prin care s-a ridicat Ludovic Spiess, de Mircea Bunea
Spicuiri din texte noi şi vechi, de George Roca
COPII NOŞTRI MAI ŞI GÂNDESC: PREMIANTE DIN VASLUI DESPRE MODUL CUM ÎŞI VĂD PROPRIA ŢARĂ
Constantin Frosin prezintă în limba franceză „Eminesciana-Dintre sute de catarge”
ULTIMA ORĂ: Apariţia unei cărţi care aruncă o altă lumină asupra istoriei noastre de după cel de al doilea război mondial
RECENZII SI PREZENTĂRI DE Sergiu GĂBUREAC, Ciprian CERHAT, Stelian GOMBOŞ, Elena M. CÎMPAN, Ioan LILĂ, Al. Florin ŢENE, Const. T. PPOPESCU, Carmen MUSAT-COMAN, Adrian BOTEZ, Angela FURTUNĂ, Antonia BODEA. DESPRE: Voluntariatul în biblioteci, revista „NOI, NU”, Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, Melania CUC, Baki YMERI, George ROCA, Aurel-Avram STĂNESCU, Ion POPESCU-BRĂDICENI, Nicolae COSTEA-TELEAJEN, Ştefan Doru DĂNCUŞ, Amita BHOSE, Dan SANDU, Rodica LĂZĂRESCU, Viorel SAVIN, Ionuţ CARAGEA, Al. Florin ŢENE- PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
Corneliu LEU: CU MULŢUMIRI ŞI RECUNOŞTINŢĂ confraţilor care ne-au citit - articolele scrise în răstimpul dintre cele două apariţii şi ecourile lor primite de la Dimitrie Grama, Prof.dr. Ioan Alexandru, Stelian Cinca, Ecaterina Climpean, Florian Bichir, Dan Lupescu, Lucian Oprea, Constantin Lupeanu, Teodor Damian, Mircea Bunea, Magdalena Albu, Melania Cuc, Ioan Lilă, Viorel Băetu, George Roca, Lucian Hetco, M.N.Rusu, Alexandru Cetăţeanu, Virgil Coman -PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
Comentarii şi ecouri la aceste articole
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea întâi
Din folclorul internetului Partea întâi - continuare
Fine dell primo tempo din folclorul internetului
PASO DOBLE rubrica lui Ioan LILA
Rubrica lui Ionuţ CARAGEA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
Din folclorul inbternetului - continuare partea II
PAGINA A PATRA
Actualitatea culturală, literară, editorială şi artistică

Ultima Oră
 Apariţia unei cărţi care aruncă o altă lumină asupra istoriei noastre de după cel de al doilea război mondial


                MISIUNILE SPECIALE ALE UNUI AGENT SOVIETIC AU                    IMPIEDICAT CA, DUPA RAZBOI, ROMANIA SA BENEFICIEZE
         DE PLANUL   MARSHALL. TRATATIVELE LUI VÎŞINSKI
                                           CU REGELE MIHAI.


„Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un şef sovietic de spioni”, de Pavel şi Anatoli Sudoplatov, a produs consternare la apariţia ei la editura Little, Brown and Co. din New York. Puţine cărţi publicate în America au provocat dezbateri atât de aprinse între istorici ca această autobiografie a generalului-locotenent Pavel Anatolievici Sudoplatov.
Printre dezvăluirile cărţii se numără: modul în care savanţii atomişti Oppenheimer, Fermi, Szilard, Fuchs şi Pontecorvo au furnizat sau au permis transferul de informaţii ştiinţifice esenţiale către URSS; cum a organizat Sudoplatov asasinarea lui Lev Troţki la ordinul direct al lui Stalin; rolul real jucat de soţii Alfred şi Ethel Rosenberg în spionajul atomic al URSS; de ce a inventat Stalin complotul medicilor şi conspiraţia sionistă din URSS, care i-a distrus pe evreii sovietici; cum a creat Stalin criza Berlinului pentru a preveni folosirea de către SUA a bombei atomice împotriva iminentei victorii comuniste în China; cum au organizat Hruşciov şi colegii lui arestarea şi împuşcarea lui Beria pentru a şterge propria lor complicitate la crimele lui Stalin.

Cine este Pavel Sudoplatov?

„SPECIAL TASKS. The Memoirs of an unwanted witness: a Soviet Spymaster” (MISIUNI SPECIALE. Memoriile unui martor nedorit: un şef sovietic de spioni), de Pavel Sudoplatov, Anatoli Sudoplatov, publicată de editura Little, Brown and Co. din New York, 509 pagini
Cititorul se va întreba cine este acest autor şi cum a avut el acces la secrete atât de mari, multe dintre ele rămase neelucidate până acum? Pavel Sudoplatov a fost director-adjunct al spionajului extern sovietic între anii 1939-1942. La 15 iulie 1941, el a fost numit director general al Administraţiei Misiunilor Speciale din Ministerul Afacerilor Interne (NKVD) al URSS. Apoi a devenit directorul general al Direcţiei a IV-a din NKVD, însărcinată cu războiul de partizani contra Germaniei naziste, care invadase URSS la 22 iunie 1941.
În perioada 1944-1946, Sudoplatov a fost şeful Biroului de Informaţii al Comitetului Special al URSS pentrul Proiectul Atomic, care a reprezentat principala sursă de informaţii pentru dezvoltarea tehnico-ştiinţifică a armelor atomice sovietice. Sfera de activitate în care era angajat Sudoplatov a fost realmente extraordinară: răpire şi asasinare; sabotaj şi război de partizani în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial; înfiinţarea de reţele ilegale de spioni sovietici în SUA şi Europa Occidentală. Însă domeniul crucial de activitate în care a fost angrenat Sudoplatov a fost spionajul atomic pe teritoriile SUA, Angliei şi Canadei.
Pavel Sudoplatov a fost arestat după căderea de la putere a lui Lavrenti Beria. În pofida torturii şi a izolării complete în închisoare, acesta a refuzat să se „confeseze”, insistând că acuzaţiile aduse contra lui sunt deformări ale activităţilor sale pentru care el a fost decorat şi promovat până la gradul de general-locotenent. A fost eliberat din închisoare după 15 ani de temniţă grea, dar abia în anul 1992 va reşi să-şi obţină reabilitarea. A rămas un adept al comunismului, el atribuind căderea URSS-ului faptului că oameni inferiori lui Stalin au ajuns la conducerea statului sovietic (pag. XIII). În acest sens el scrie că: „cei care pretind a scrie istoria noastră nu pot reabilita imperiul ţarist şi pe Lenin cu scopul de a-l prezenta pe Stalin drept un criminal, este prea facil, având în vedere intelectul şi viziunea lui. Cârmuitorii victorioşi ai Rusiei au avut întotdeauna trăsături combinate de criminali şi de oameni de stat. În această privinţă se trece cu vederea că Stalin şi Beria, care au jucat roluri tragice şi criminale în istoria noastră, au jucat în acelaşi timp un rol constructiv, transformând Uniunea Sovietică într-o superputere nucleară. Or, tocmai această realizare este cea care a determinat evoluţia ulterioară a evenimentelor din lume” (pag. 5). Acest concept a fost cel mai bine prezentat lumii de către Winston Churchill prin aceste cuvinte: „Când Stalin a venit la putere, Rusia ara pământul cu plugul de lemn. Când Stalin a murit, ţara sa era cea mai mare superputere militară a lumii, întrecută doar de Statele Unite ale Americii”.
 Sudoplatov a refuzat să-i ajute pe istoricii ruşi să se descurce în labirintul arhivelor secrete din Moscova, pe considerentul că Stalin nu poate fi judecat obiectiv prin prisma standardelor de azi şi că el trebuie evaluat în contextul timpurilor în care a condus ţara. De acelaşi refuz ferm s-a izbit şi Jerrold Schecter, şeful biroului din Moscova al revistei americane „Time”, când l-a vizitat pe Sudoplatov la spitalul unde se trata de insuficienţă cardiacă, la vârsta de 85 de ani. Acesta ar fi dus cu el în mormânt tot ce a dezvăluit în această carte dacă Jerrold Schecter nu s-ar fi dus la fiul lui Pavel Sudoplatov, academicianul rus Anatoli Sudoplatov, căruia i-a cerut ajutorul direct şi personal în a-l convinge pe tatăl său să spună ce ştie înainte de moartea sa iminentă.

Cum au furat sovieticii secretul primei bombe atomice

Editorii americani ai acestei cărţi semnalează de la primele pagini ale introducerii că aspectul inedit, adus la cunoştinţa publicului de acest autor militar, este modul concret în care au procedat sovieticii pentru a fura secretele atomice descoperite de savanţii de la Los Alamos, pentru construirea primei bombe atomice. Este clar acum că, fără participarea voluntară la trădare a savanţilor participanţi la Proiectul Manhattan, sovieticii n-ar fi putut copia aşa repede bomba atomică americană. Prima bombă atomică detonată de sovietici în anul 1949 a fost o copie fidelă a bombei americane. Le-au trebuit savanţilor sovietici zece ani pentru detonarea cu succes a celei de-a doua bombe atomice, care a fost în totalitate un produs sovietic.
Prima bombă atomică a fost rezultatul unui efort colectiv intens, coerent şi insistent, care a costat 2 miliarde de dolari şi la care au participat zeci de mii de ingineri, tehnicieni, fizicieni şi alţi specialişti americani. Munca lor a ajuns de-a gata în mâinile spionilor sovietici, care au dus-o la Moscova cu riscul vieţii lor (soţii Alfred şi Ethel Rosenberg au fost curierii sovietici care au sfârşit pe scaunul electric când s-a aflat ce transportau în valizele lor). Mai mult de 90% dintre agenţii recrutaţi de sovietici în străinătate erau de origine evreiască, a căror ură contra lui Hitler i-a făcut să-şi rişte viaţa şi avutul pentru a ajuta URSS-ul în lupta contra Germaniei (pag. 4).
Cum a fost posibil ca savanţii atomişti să transfere sovieticilor descoperirile lor ştiinţifice? Sudoplatov povesteşte că s-a acţionat pe trei idei principale: 1) teama viscerală a savanţilor că Hitler ar putea fi primul care să obţină bomba atomică; 2) egalitatea statutului de puteri nucleare dintre SUA şi URSS va contribui la pacea mondială, altfel s-ar fi anihilat reciproc; 3) exploatarea aroganţei depistate de sovietici la discuţiile secrete cu savanţii atomişti, care se considerau o specie nouă de oameni de stat, al căror mandat depăşea graniţele ţărilor din care proveneau ei (pag. XIV). Deci n-a fost vorba de bani sau alte valori pentru obţinerea colaborării savanţilor atomişti de la Los Alamos. A fost o colaborare voluntară şi gratuită, deşi Stalin era pregătit să plătească eventual sumele necesare pentru transferul tehnologiei nucleare. Chiar dacă directorul Proiectului Manhattan, prof. dr. Robert Oppenheimer, era decedat din anul 1967, familia acestuia l-a acţionat în justiţie pe Sudoplatov la apariţia acestei cărţi, pentru a salva reputaţia savantului. Şi n-a fost singurul scandal provocat de această carte. Statul ucrainian s-a sesizat din oficiu şi l-a dat în judecată pe Sudoplatov pentru asasinarea lui Evghen Konovaletz, eroul naţional al Ucrainei, despre care nu se ştia cine l-a ucis în exil. Sudoplatov descrie în detaliu cum l-a ucis pe Konovaletz, la Amsterdam, din ordinul direct şi personal al lui Stalin, pentru că era liderul ucrainienilor din exil cu acces direct la Hitler şi Hermann Göring.

Misiune în Mexic: uciderea lui Troţki

Un capitol întreg al cărţii este consacrat de Sudoplatov modului cum a organizat şi instruit echipa trimisă în Mexic cu misiunea uciderii celui mai mare duşman al lui Stalin şi unul dintre fondatorii statului sovietic: Leon Davidovici Bronstein, intrat în istorie sub numele conspirativ de Troţki. Se cunoaşte faptul că şi Lenin se temea de Troţki, care-l întrecea ca orator şi ca organizator de geniu al Armatei Roşii. Întrebat de un jurnalist cum explică el succesul constant al cuvântărilor sale în faţa unor săli pline cu oameni atât de diferiţi ca pregătire, Troţki a dat următorul răspuns: „Eu când mă urc la tribună îmi imaginez că sunt în faţa unei săli pline cu idioţi şi că trebuie să vorbesc în aşa fel încât să fiu înţeles de ultimul idiot din ultimul rând al sălii respective”. Cel care l-a ucis pe Troţki, la 20 august 1940, a fost agentul lui Sudoplatov, un comunist catalan cu numele de Ramon Mercader, care n-a reuşit să fugă din locuinţa lui Troţki după ce l-a rănit mortal. A fost prins, judecat şi condamnat de mexicani, care l-au închis timp de 20 de ani. A fost bătut în fiecare zi în închisoare până au reuşit să scoată de la el informaţia capitală: cine a fost ordonatorul crimei comise de el. A petrecut ultimii ani de viaţă la Moscova cu o pensie de general KGB şi a decedat în 1978 la 65 de ani.

Eduard Beneş şi Imre Nagy, agenţi ai Moscovei

Sudoplatov mai dezvăluie că printre agenţii lui plătiţi s-a numărat şi preşedintele Cehoslovaciei, Eduard Beneş, recrutat de NKVD în anul 1938, şi care a facilitat cedarea către URSS a unei părţi din teritoriul ţării sale (pag. 104). Când Cehoslovacia a fost cotropită de nazişti, Beneş a fost scos din ţară de oamenii NKVD-ului, pe căi cunoscute numai de ei. Nimeni n-a ştiut cum a ajuns el la Londra. Sudoplatov scrie că, la plecare, lui Beneş i s-a înmânat suma de 10.000 de dolari, o avere pentru acele vremuri şi i s-a cerut o chitanţă. Cu acei bani Beneş a trăit confortabil la Londra pe toată durata războiului. În anul 1945 s-a dus la Moscova împreună cu Jan Masaryk cu convingerea că va fi repus în funcţia de preşedinte, numai că Stalin îl pregătea pe comunistul ceh Klement Gottwald pentru funcţia supremă a Cehoslovaciei.
După încheierea războiului, Sudoplatov este trimis de Molotov la Praga cu misiunea de a-l determina pe Eduard Beneş să se retragă în linişte din viaţa politică a Cehoslovaciei. În acest scop, Sudoplatov a luat cu el, la Praga, pe Piotr Zubov, ofiţerul NKVD care-l recrutase pe Beneş, şi, mai ales, n-a uitat să ia chitanţa contra căreia îi înmînase acestuia cei 10.000 de dolari. Pentru cazul că Beneş ar putea opune rezistenţă cererii lui Molotov, autorul cărţii scrie că a luat cu el 400 de militari îmbrăcaţi în civil, care ar fi intevenit dacă ar fi fost nevoie. Totul s-a desfăşurat în secret şi fără incidente, Eduard Beneş anunţând public că se pensionează pe motive de sănătate. A murit în anul 1948 (pag. 233-235).
Un alt lider european care este demascat de Sudoplatov ca fiind agent plătit al NKVD este Imre Nagy al Ungariei, despre care scrie următoarele: „Beria avea de asemenea planuri de schimbări în conducerea Ungariei. El a avansat propunerea ca Imre Nagy să fie candidat la postul de prim-ministru. Încă din anii 1930, Nagy a fost un agent NKVD cu normă întreagă, cu numele de cod Volodea, ale cărui servicii erau considerate de mare valoare. Ideea lui Beria era de a avea prin Nagy pe omul său într-o poziţie cheie în conducerea Ungariei. Nagy va executa supus instrucţiunile Moscovei” (pag. 367).

Tito către Stalin: „eu voi trimite la Moscova un singur om şi nu va mai fi nevoie de altul”

Caricatură înfăţişându-l Tito, vândut americanilor. Preşedintele Iugoslaviei era cunoscut pentru părerile contrare lui Stalin
Pagini întregi sunt dedicate descrierii planurilor lui Stalin de asasinare a mareşalul Iosip Broz Tito, preşedintele Iugoslaviei. După trei încercări nereuşite, efectuate de alte cercuri din anturajul lui Stalin, acesta decide să apeleze la Sudoplatov pentru uciderea lui Tito. Îl cheamă la Kremlin şi-i arată o scrisoare olografă şi nesemnată, care cuprindea o propunere de atentat la viaţa lui Tito. După citirea scrisorii, Sudoplatov a demonstrat punct cu punct toate detaliile care probau că autorul scrisorii este fără experienţă în domeniu. Stalin a fost impresionat de sistemul puternic de apărare construit în jurul liderului iugoslav, informaţii pe care Sudoplatov le avea de la un agent al său aflat în garda personală a lui Tito. Chestiunea ridicată de Sudoplatov era că în condiţii de pace se pune problema morală a trimiterii unui agent sovietic la moarte sigură, întrucât el nu avea nicio şansă de a scăpa neprins. În plus, se cunoştea că Tito nu va intra în panică având experienţă personală de luptă în război (pag. 339). Două zile mai târziu, planurile contra lui Tito au fost abandonate de îmbolnăvirea lui Stalin şi decesul său la 5 martie 1953. În biroul lui Stalin de la vila Kunţevo s-a găsit, printre alte documente personale, următoarea scrisoare de la Tito: „Aţi trimis aici trei oameni ca să mă ucidă şi toţi trei au fost capturaţi. Dacă nu încetaţi, eu voi trimite la Moscova un singur om şi nu va mai fi nevoie de altul”. Şochează limbajul specific corespondenţei dintre doi gangsteri.

Finlanda a facilitat Pactul Molotov-Ribbentrop

La 8 aprilie 1938 – povesteşte Sudoplatov – Boris Rîbkin, şeful rezidenţei NKVD din Finlanda, este convocat la Kremlin, unde Stalin şi alţi membri ai Biroului Politic îi încredinţează oficial misiunea de a oferi verbal guvernului finlandez un pact secret, fără participarea ambasadorului sovietic la Helsinki. În schimbul semnării de către Finlanda cu URSS a unui Pact de Asistenţă Mutuală Militară şi Economică în caz de atac din partea unei terţe puteri, sovieticii ofereau finlandezilor siguranţa eternă contra unui război din partea puterilor europene şi privilegii economice reciproce pe o bază permanentă. În această ofertă s-a inclus împărţirea sferelor de influenţă militară şi economică din zona ţărilor baltice care se aflau între Finlanda şi URSS. Guvernul Finlandei a respins oferta, preferând o colaborare cu Germania.
Mareşalul Carl Gustav Mannerheim, preşedintele Consiliului de Apărare al Finlandei, l-a informat pe Hitler despre pactul propus de Stalin, fără să evalueze consecinţele indiscreţiei sale. Hitler a tras concluzia că Stalin este apt pentru o asemenea abordare cu Germania, din moment ce un pact similar fusese oferit Finlandei. Aşa a ajuns Ribbentrop la Moscova, unde a semnat cu Molotov pactul care le poartă numele. Deşi refuzată de Mannerheim, oferta sovietică a produs o sciziune profundă în conducerea Finlandei, fapt care va fi speculat de sovietici la încheierea unei păci separate cu Finlanda în anul 1944. Ca urmare a înfrângerii în război, Finlanda a pierdut 22.000 de mile pătrate din teritoriu în favoarea URSS-ului, iar frontiera de stat dintre cele două ţări a fost mutată cu mult mai spre nord de oraşul Leningrad (azi Sankt-Petersburg) decât prevedea pactul propus de Stalin în anul 1938.
Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în 1939. Molotov, ministul de externe rus, se află pe scaun, în spatele său este Ribbentrop (în centrul imaginii, cu cravată), ministrul de externe al Germaniei naziste; Stalin se află în stânga lui
Sudoplatov aduce şi detalii inedite privind negocierile secrete purtate de Stalin cu Hitler în lunile premergătoare invaziei URSS de către Germania. Astfel, la 10 ianuarie 1941, Molotov semnează cu ambasadorul german la Moscova, Friederich Werner von der Schulenburg, un protocol secret prin care Germania cedează URSS-ului, în schimbul a 7,5 milioane dolari-aur, teritorii ale Lituaniei care aparţineau Germaniei, precum şi dezvoltarea cooperării economice pe toată durata anului 1941. Alt detaliu inedit oferit de Sudoplatov este acela că în consultările secrete dintre Hitler, Ribbentrop şi Molotov privind o alianţă strategică între Germania, Japonia şi URSS, au fost manifestări care l-au condus pe Stalin la iluzia că va putea cădea la o învoială cu Hitler. Din rapoartele spionilor sovietici la Londra (Philby şi Cairncross), Stalin ştia că Hitler căuta insistent o formulă paşnică de soluţionare a litigiilor Germaniei cu Imperiul Britanic înaintea atacării URSS-ului pentru evitarea unui război pe două fronturi. Asta l-a făcut pe Stalin să calculeze greşit că mai are cel puţin un an până la agresiunea nazistă contra URSS. În sprijinul acestei teorii, că Stalin se baza pe contactele sale personale cu Hitler în a-l convinge să nu atace URSS, Sudoplatov aduce şi următorul detaliu semnificativ: în luna mai 1941, Stalin se autonumeşte prim-ministru al guvernului URSS, iar în declaraţia agenţiei TASS privind această schimbare în conducerea guvernului sovietic se comunică publicului larg că Stalin este gata de negocieri internaţionale şi că el va conduce personal tratativele cu Germania. Toate aceste detalii aruncă o lumină nouă asupra circumstanţelor care l-au făcut pe Stalin să ignore toate avertismentele privind iminenta invazie a URSS-ului de către Germania nazistă.

Otrăvurile fără urmă, o specialitate sovietică

Sudoplatov scrie că absolut toţi cârmuitorii sovietici de la Lenin la Gorbaciov au manifestat un mare interes pentru otrăvuri şi administrarea lor secretă oamenilor deveniţi indezirabili. În acest subiect autorul se pronunţă cu competenţă şi autoritate ca specialist militar însărcinat pe linie de serviciu să folosească otrăvuri puternice ca instrumente de asasinare rapidă, secretă şi eficientă a celor condamnaţi politic să dispară.
La ordinul direct al lui Lenin, în secretariatul lui de la Kremlin s-a înfiinţat un laborator în subordinea primului-ministru, numit „Speţialnîi Kabinet”, care avea ca obiect de activitate cercetarea, proiectarea şi fabricarea de otrăvuri puternice. De la acest laborator a cerut Lenin să i se aducă otravă la vila sa de la Nijni-Novgorod (azi oraşul Gorki), unde zăcea paralizat şi informat de medici că sifilisul de care suferea duce în final la demenţă. Stalin a supus spre examinare această cerere Biroului Politic, care a refuzat s-o aprobe. În 1937, acest laborator a fost transferat la NKVD, în subordinea directă a ministrului securităţii statului. Între anii 1960-1970, acest laborator special de otrăvuri purta numele strict-secret de „Laboratorul Toxicologic nr. 12”, aflat în structurile KGB.
Notorietatea acestui laborator continua să fascineze preşedinţii URSS-ului, Gorbaciov fiind interesat despre acesta când aflase că Brejnev afirmase public că Hruşciov era mai uşor de îndepărtat de la putere prin Laboratorul 12 decât printr-o Plenară a C.C. al PCUS.
Otrăvurile acestea nu lăsau urme, iar la autopsie se constatau indiciile unui infarct miocardic sau o comoţie cerebrală. Aşa a fost ucis diplomatul suedez Raoul Wallenberg, la ordinul lui Molotov, care se temea că va povesti în Suedia despre procedeele prin care NKVD a încercat să-l recruteze ca agent de influenţă. La fel a fost ucis jurnalistul bulgar Markov, care, fiind angajat al televiziunii britanice, îl critica constant pe preşedintele Bulgariei, Teodor Jivkov. Otrava a fost administrată prin vârful unei umbrele cu care Markov a fost împuns „din greşeală” pe un pod din Londra. La autopsie n-au apărut urme toxicologice. Cazul a ajuns celebru graţie generalului KGB Oleg Kalugin, care a emigrat în SUA şi a povestit acolo că el a furnizat otrava colegilor săi din Bulgaria.
Potrivit lui Sudoplatov, pe lista celor otrăviţi de autor sunt agenţi-dubli şi opozanţi politici de-ai lui Stalin, Molotov şi Hruşciov. Cadavrele lor au fost incinerate şi îngropate la o groapă comună. „Autorităţile au admis şovăielnic că figuri proeminente ca Iakir, Tuhacevski, Uborevici, Meyerhold şi alţii au fost trimişi pe lumea cealaltă în această manieră. Întrucât până în anul 1965 «Donskoi» era singurul crematoriu din Moscova, este probabil că cenuşa lui Wallenberg, Iejov şi Beria este îngropată în aceeaşi groapă comună” (pag. 271).

Reciclarea spionilor la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial

La invazia URSS-ului de către germani era o lipsă mare de specialişti în domeniul spionajului. Sudoplatov cere – şi Beria aprobă – scoaterea din închisori a 140 de foşti ofiţeri NKVD arestaţi în anii 1930. „Dosarele arătau că ei au fost arestaţi la iniţiativa şi din ordinul direct al lui Stalin şi Molotov. Din nefericire, Shpigelglas, Karin şi Maly, preotul maghiar, fuseseră deja împuşcaţi” (pag. 127). Preotul Maly a fost omul care i-a recrutat şi dirijat la Londra pe spionii britanici MacLean şi Philby din reţeaua Universităţii Cambridge. MacLean a lovit sever interesele economice ale României pe vremea când ea era pe lista ţărilor beneficiare ale Planului Marshall. Ca şef al cancelariei ambasadei britanice la Washington, MacLean avea acces la corespondenţa secretă a ambasadei cu şefii de la Londra. Astfel, dintr-o telegramă cifrată primită de la ministrul britanic Bevin, MacLean află că URSS nu va mai primi din Germania reparaţiile de război convenite la Ialta ca să fie plătite de nemţi timp de 5 ani, deoarece refacerea economiei URSS şi a Europei de Est se va face prin Planul Marshall.
Fiind în solda NKVD, MacLean trimite lui Stalin o copie a telegramei de la Bevin. Sudoplatov descrie consecinţele dramatice ale acestei telegrame: „Asta era total inacceptabil deoarece va împiedeca consolidarea controlului nostru în Europa răsăriteană. Însemna că partidele comuniste deja instalate în România, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria vor fi deposedate de pârghiile economice ale puterii. Şase luni după ce Planul Marshall a fost refuzat de Uniunea Sovietică, regimul pluripartidelor din Europa de Est lua sfârşit. La instrucţiunile lui Stalin, Vîşinski a trimis un mesaj cifrat lui Molotov, aflat la Paris, care cuprindea în sumar raportul lui MacLean. Pe baza informaţiei lui MacLean, Stalin l-a instructat pe Molotov să obstrucţioneze implementarea Planului Marshall în Europa răsăriteană. Vîşinski personal a condus tratativele cu Regele Mihai al României pentru abdicarea lui, garantându-i o parte din pensia sa” (pag. 232). Aşa a pierdut România miliardele de dolari nerambursabili ale Planului Marshall.
„Sora” NKVD-ului era serviciul de spionaj al Armatei Roşii, cunoscut după iniţialele sale în rusă: GRU. Sudoplatov scrie că şi GRU se ocupa de asasinate, cu precădere ale dezertorilor şi ale agenţilor dubli, inclusiv în perioada postbelică, atunci când însărcinat cu aceste misini de suprimare era generalul-maior Markelov (pag. 425). Ilustrativ pentru orizontul global al lui Stalin este următorul dialog citat de Sudoplatov: „Mi s-a redat de către Vetrov, aghiotantul lui Molotov, ulterior ambasador în Danemarca, ce a spus Stalin lui Molotov: «Hai să ne dăm acordul pentru înfiinţarea Statului Israel. Asta va fi o durere în cur pentru statele arabe şi le va face să întoarcă spatele către britanici. Pe termen lung asta va submina total influenţa britanică în Egipt, Siria, Turcia, Irak.»” (pag. 296). Au trecut 63 de ani de atunci şi influenţa britanică în ţările menţionate mai sus a rămas o amintire.

Gorbaciov, un lider urât de ruşi

Sudoplatov oferă detalii negative pentru reputaţia lui Gorbaciov ca şef de stat. De exemplu, Gorbaciov a refuzat să le spună polonezilor ceva despre actele privind genocidul comis de sovietici la Katyn, unde au fost ucişi 21.857 de ofiţeri polonezi, la care trebuie adăugat numărul civililor polonezi împuşcaţi acolo, preoţi, magistraţi, profesori, elita Poloniei, un total înfricoşător de 35.000 de victime nevinovate (pag. 277). Abia Elţîn a făcut asta, după căderea URSS, dând Poloniei copiile actelor din arhivele KGB. „Gorbaciov şi Iakovlev s-au comportat ca şefi de partid obişnuiţi, exploatând numele democraţiei pentru a-şi întări propria lor bază de putere. Au fost naivi ca oameni de stat şi au trăit sub iluzia că pot să-şi depăşească rivalii şi să se menţină la putere... El şi Şevardnadze au fost incapabili de a negocia concesii economice din partea Occidentului, în schimbul retragerii Uniunii Sovietice din Europa de Est” (pag. 428). Când Gorbaciov a văzut, în toamna lui 1990, că scapă din mână controlul ţării a ordonat KGB-ului şi forţelor armate să pregătească legea marţială. Ca să-şi asigure sprijinul lor, a dublat salariile tuturor celor care aveau un grad militar (pag. 425). A scos dosarul lui Beria de la Procuratura Supremă şi l-a dus la cabinetul său de la Kremlin, de unde a dispărut. Gorbaciov nu are un bun renume printre concetăţenii săi şi sondajele de opinie din Rusia confirmă constant acest lucru.



                                 BIBLIOTECA PUBLICĂ ROMÂNEASCĂ Şi VOLUNTARIATUL
 
Abia acum, cand marcam Anul European, International sau Mondial al Voluntariatului, ma gasesc, eu, Sergiu Gabureac, sa spun ca o viata intreaga de BIBLIOTECAR PUBLIC m-am bazat pe voluntari. Mult timp nici nu am stiut ca asa se cheamau acei semeni care mă ajutau să derulez diverse proiecte culturale.
A trebuit sa vina iar Europa, americanii (prin dragul nostru Paul Baran),  sa afle ce mai faceam noi prin biblioteca publica romaneasca. Asa cum unii cauta sa ne invate noi servicii de biblioteca, care in multe biblioteci publice se practicau inca de dinaintea primului Razboi mondial.
 
Ura ! Am găsit limba română, pe acest laptop de voiaj ! Ştiam, de la Grigore Moisil, că nu calculatorul e idiot ! Să continuăm.
După cum spuneam, serviciile de bibliotecă nu s-au prea schimbat în cei 2600 de ani de la apariţia primei biblioteci publice în actualul program Homo sapiens. Democratizarea accesului liber la informaţie a revoluţionat întreaga Grecie antică. Între timp, s-au schimbat doar tehnologiile, tipurile de suport pentru informaţii, cărţi, dar asta e o altă problemă. Serviciile de bibliotecă public au rămas, însă, aceleaşi.
Ceea ce nu avem noi, în România, sunt spaţiile pentru BIBLIOTECA PUBLICĂ, una dintre cele cinci instituţii civilizatoare obligatorii pentru o comunitate locală. Poate, fără nicio exagerare, chiar cea mai importantă ! Informaţia = cunoaştere = putere !
A început Spiru Haret, una dintre marile minţi vizionare ale poporului român, un program de construcţie de şcoli, biblioteci şi aşezăminte culturale, dar l-au mâncat grupurile de interese ale timpului său !
Aveţi marea şansă să vă aflaţi, în acest moment*, la Baia Mare, într-una din cele opt-nouă biblioteci publice construite în România ! Atenţie ! De când există România !
Şi nu construite de statul român, cum ar fi fost firesc, ci de o comunitate locală judeţeană, la presiunea unui om de toată isprava, prietenul nostru, Theodor Ardelean.
Fără îndoială, în Maramureş, există oameni inteligenţi, aleşi locali, care sunt cu adevărat, în slujba semenilor lor. Să ne amintim marile tradiţii culturale ale Maramureşului (mulţi nu ştiu că în evul mediu Maramureşul era cât pe-aci să fie o ţară românească independentă) şi este suficient pentru a afla cum a fost posibilă realizarea unei asemenea construcţii la standarde mondiale.
Au fost, cu siguranţă, în realizarea unui asemenea poiect ambiţios mulţi voluntari. Bravo maramureşenilor !
 
*
De fapt, întreaga noastră activitate biblioteconomică se bazează pe voluntariat. De la utilizatorii, care vin în mod voluntar la biblioteca publică, care restituie voluntar documentele, împrumutate în mod voluntar, până la cei care ne ajută, tot în mod voluntar, în organizarea şi derularea proiectelor noastre culturale (dezbateri, mese rotunde, simpozioane, lansări de carte, expoziţii, cursuri de toate genurile: iniţiere în limbi străine, iniţiere în teatru, muzică, clubul cinefililor, navigarea în opt paşi pe internet [la unele filiiale am ajuns la peste 20 de serii de absolvenţi, în special promoţii de seniori (de la 60 la peste 70 de ani)], organizare de cluburi de informare şi lectură în cămine de bătrâni şi centre de copii instituţionalizaţi, organizare de filiale în stăinătatea (Spania, Italia) unde sunt mari comunităţi româneşti), în R. Moldova ş.a.m.d.
Ei sunt adevăratele vip-uri ale unei comunităţii: educatori, învăţători, profesori, preoţi,medici, actori, muzicieni, academicieni,  poliţişti, sportivi de performanţă, ingineri, plasticieni, scriitori, specialişti în IT sau elevi isteţi, conducători de cenacluri, preşedinţi de asociaţii, fundaţii, societăţi ştiinţifice, comerciale ş.a.m.d. şi nu supermediatizaţii tv: criminali, violatori, găinari, piţipoance, care de care mai analfabetă şi cu un comportament de primă mârlandeză, capi ai lumii interlope locali şi naţionali, parlamentari de doi lei, care au dus România pe treapta cea mai de jos a dezvoltării şi prosmicuităţii …
*
Recent, la o întâlnire, în cadrul Zilelor Bârlădene, am pus o întrebare naivă acad. Mihai Cimpoi şi poetului Nicolae Dabija: - Cum clanurile mafiote naţionale, de pe cele două maluri ale Prutului, s-au putut uni atât de repede, iar oamenii de cultură tot caută de peste 20 de ani căi de comunicare ? Aici se simte, puternic, lipsa voluntarilor ! A adevăraţilor patrioţi !
*
Cu siguranţă, colegul meu, Horia, va prezenta reportajul realizat (vezi www.bibliotecametropolitana.ro) cu prilejul ultimului târg de voluntariat, care a fost o reală surpriză pentru comunitatea de ong-uri bucureştene.
Ultimii voluntari pe această listă sunt bibliotecarii publici, cu salarii, care, în lumea civilizată, pot fi considerate doar mici stimulente [bibliotecarii publici români fiind cras discriminaţi faţă de alţi bibliotecari români  (cu alţi 25% minus la salarizare; faţă de angajaţii Bibliotecii Naţionale a României sau cu unele biblioteci specializate, care nici nu au contacte atât de puternice şi stresante cu membrii comunităţii)].
Cei mai mulţi bibliotecar publici îşi fac cu dragoste şi profesionalism meseria, uneori în condiţii deloc de invidiat, deseori în spaţii mai mult decât meschine şi insalubre.
Curând voi ieşi din sistem. Pot afirma că am avut o mare şansă să practic o meserie extrem de plăcută, deloc uşoară. Am fost în dialog cu zeci de mii (mai nou şi, mai ales, pe internet: mail, facebook, twiter, diverse bloguri) de oameni de toate condiţiile, din toate categoriile sociale. Nu exagerez deloc. Se poate verifica. Are dl Google un sistem de monitorizare !?!
Nimic nu este mai plăcut, în meseria noastră, ca atunci când semenul tău vine să găsească o soluţie la problema care îl frâmântă şi tu îi dai rezolvarea. Se uită la tine ca la o minune. Am avut multe asemenea momente de maximă satisfacţie în viaţa mea de bibliotecar public.
Să ne amintim, permanent, că am avut înaintaşi celebri: Demetrios din Phalera, Euclid, Plotin, Galen, Arhimede, Philo, Ptolomeu, Erathostene, Strabon, Teocritus, Herodot ...pe care lumea îi ştie ca specializaţi doar într-un anumit domeniu, dar ei, la bază, au fost bibliotecari publici. Adică oameni cu o pregătire enciclopedică. Ceea ce se capătă în timp. În mult timp. Am mai spus un agent SRI, spre exemplu, se formează mult mai uşor decât un bibliotecar public. Oricând putem dovedi acest lucru.
Practicăm o meserie care a jucat un rol capital în stocarea, conservarea şi răspândirea informaţiilor şi cunoştinţelor umanităţii. Marii bibliotecari au jucat un rol important în manipularea marilor conducători ai lumii şi, de ce să nu recunoaştem şi noi facem deseori acest lucuru cu mulţi dintre cei care apelează la serviciile noastre !
Nu de puţine ori chiar în interes personal. Lichele au fost şi sunt şi în rândul nostru. Ele se văd de la distanţă. După maşină, după vilă, casă de vacanţă, ca urmare a comisioanele de tot felul însuşite de-a lungul timpului. Legal (!), dar total immoral !
Nu asemenea modele bibloteconomice româneşti trebuie urmate, ci oameni de tipul: Onuc, Florica Pop, Ardelean, Doina Popa (ca să dau doar câteva nume actuale), oameni care ard pentru biblioteca publică românească. E timpul să amintim de Gheorghe Popescu, care a format sute şi sute de bibliotecari, G. T. Kirileanu, bibliotecar şi om de taină al regalităţii româneşti, Zamfir de la Constanţa, Oprea de la Galaţi, Pop Tamaş de la Mureş, Lupu, Traian Brad de la Cluj, Păpurică, Voinescu de la Buzău şi mulţi, mulţi alţii. Mari anonimi şi civilizatori ai comunităţii unde s-au dedicat acestei meserii cu tot sufletul.
Ei nu au venit la BIBLIOTECĂ împinşi de cineva sau că nu aveau unde lucra, ci BIBLIOTECA PUBLICĂ i-a ales pe ei !
În concluzie, fără voluntari, mai toate instituţiile civilizatoare ale unei comunităţi de oriunde de pe planetă, nu au cum să-şi îndeplinescă nobila misiune de a fi în slujba semenilor, misiune mai mult decât necesară în a-i ajuta şi a le uşura existenţa.
 
29.05.2011
 
* Mesajul a fost transmis cu prilejul Conferinţei Naţionale a ANBPR (mai, Baia Mare). La cererea mai multor colegi din ţară îl fac public. Poate, poate unele autorităţi vor înţelege ceva. Să meargă la Baia Mare, la Sibiu, la Piteşti, Cluj-Napoca, la Râmnicu Vâlcea, la Piatra-Neamţ, la Constanţa … şi să vadă ce înseamnă o bibliotecă publică românească apropiată, cât de cât, de standardele lumii civilizate. Şi mai ales să înţeleagă că nu este un loc de petrecere a timpului liber, cum cred mai toţi analfabeţii timpurilor noastre. (gsm)
 
                                                                                    Sergiu Gãbureac, bibliotecar public membru ANBPR

 





                  REVISTA „Noi, NU!” O CONSTANTĂ CULTURALĂ
                                    ÎMPLININD UN DECENIU


                                                                        Reproducem articolul „De 10 ani. Vă mulţumim !” scris de editorul  Ciprian Cherhat


În luna aprilie se împlinesc 10 ani de când revista Noi,NU! se citeşte online. A apărut la initiţiativa unor studenţi care, la o pauză de cafea şi ţigară în fostul bar de la subsolul B.C.U din Cluj-Napoca, credeau că printr-o astfel de iniţiativă nu ar


face decât să intre în acel spaţiu al dialogului noii generaţii care are şi trebuie să aibă dreptul de a zice ceva. De a zice ceea ce nu le place, de a scoate la lumină ceea ce alţii încearcă să îngroape, de a rupe lacătul tăcerii celor care se complac în stadiul în care cei care au luat frâiele puterii din ţara asta l-au ferecat peste glasul şi aşa sfâşâiat al poporului trezit din comunism dar rămânând totuşi cu pumnul în gură.
De-a lungul celor 10 ani ne-am dat seama că demersul nostru este unul inutil cu atât mai mult cu cât am observat că orice iniţiativă este repede înnăbuşită chiar de către persoane de la care ai aşteptări mai mari. Cu toate aceastea nu am renunţat. Chiar dacă a urmat sfârşitul anilor de studenţie pentru toţi cei care am iniţiat acest demers şi limitarea timpului alocat pentru proiect, revista a continuat. Şi a continuat datorită celor care au observat în revista noastră un mijloc liber de exprimare: Colaboratorii. Celor care au trimis materiale şi ne-au convins că un astfel de demers nu ar trebui oprit. De aceea, tuturor celor care aţi publicat în revista Noi,NU! daţi-mi voie să vă mulţumesc. Fără ajutorul dvs. cu siguranţă revista nu ar mai fi existat.

Iniţial aveam întâlniri pentru a discuta despre sumarul revistei. Ulterior acestea s-au rărit discuţiile fiind purtate mai mult prin telefon sau email. Acum toate discuţiile se poartă doar pe email. Pentru că fiecare suntem în altă parte dar toţi împreună vrem să continuăm. Nu mai suntem nici studenţi şi nici atât de tineri ca la început. Dar cel puţin avem convingerea că rostul revistei Noi,NU! încă nu s-a risipit. Rămâne o revistă de atitudine şi cultură scrisă de toţi cei care vor să se exprime liber.

Am fost întrebat de mai multe ori cine suntem şi dacă avem ceva de ascuns din moment ce nu apare nicio informaţie pe site despre cei care stau în spatele revistei. Nu ar trebui să fiţi surprinşi dacă vă spun că noi suntem dvs. adică cei care ne citiţi şi ne trimiteţi articole pentru publicare. Nu suntem persoane publice, nu am publicat cărţi, nu am apărut la televizor, nu suntem ziarişti de profesie şi nici afiliaţi vreunui partid sau organizaţii. Pur şi simplu este un proiect început când visam iar acum îl continuăm pentru că, treziţi la realitate, ar fi păcat să renunţăm la vise.

În cei 10 ani am trecut prin mai multe schimbări de format. Primele 5 numere le readucem online acum. Le puteţi citi în formatul original pe pagina principală a siteului. După cele 5 numere am trecut la un format nou, cu baza de date, şi ne propunem să  republicăm toate articolele . Din păcate nu putem adăuga articolele printr-un simplu click şi vor trebui publicate manual. În acest sens va exista o secţiune nouă numită De 10 ani unde vom publica, periodic, articole care s-au pierdut din mediul online şi dorim să le readucem unde le e locul astfel încât aici să puteţi citi tot ce s-a scris în Revista Noi,NU! în aceşti 10 ani într-un singur loc.

O mare problemă a fost timpul alocat pentru publicarea articolelor de când ne ştim. Au fost şi perioade lungi de timp în care nu am publicat nimic mai ales datorită timpului limitat şi a resurselor reduse. Am rămas şi singur iar atunci ajutorul a venit de la colaboratori. Scopul fiind astfel atins: revista este a dvs., a celor care doresc să se exprime liber. Si dvs. sunteţi parte din Noi,NU! şi sperăm să rămâneţi alături de noi.

Iată de ce acum, după 10 ani, încercăm un alt format care ne permite să publicăm mult mai repede toate propunerile dvs. Sperăm astfel să vă apropiem mai mult de noi şi să vă convingem că merită să publicaţi în revista noastră. Chiar dacă am făcut tot posibilul să finalizăm noul format, din păcate, nu am reuşit în totalitate motiv pentru care acest format încă nu este finalizat urmând să-l finalizăm în zilele următoare adăugând noi funcţionalităţi. Aşa cum ne-am bazat pe sprijinul dvs. în aceşti 10 ani ne bazăm şi în continuare. Iar dacă nu aţi mai publicat de mult în revista noastră vă relansăm invitaţia de a deveni colaboratori.

De asemenea rămânem deschişi oricăror propuneri, sugestii sau observaţii în ceea ce priveşte revista. Aşteptăm persoane care doresc să se altăture echipei noastre nu doar ca şi colaboratori ci şi ca redactori. Într-un fel e impropriu zis redactori pentru că nu avem o redacţie. Fiind online totul se desfăşoară online. Nu trebuie decât să publicaţi periodic pe siteul nostru şi apoi să ne spuneţi că doriţi să deveniţi redactor. Pentru acest lucru nu cerem decât implicare, idei noi, propuneri şi un mic timp dedicat revistei.

Aş fi dorit să-i amintesc pe toţi cei care au colaborat cu revista noastră în cei 10 ani. Dar pentru că numărul colaboratorilor este unul foarte mare şi din dorinţa de a nu scăpa pe cineva nu o voi face. Trebuie însă amintiţi cei care au făcut parte din prima echipa redacţională şi care au pus bazele revistei Noi,NU!: Adrian Nicula, Nadia Tudorică, Adriana Rusu, Micul Prinţ (Florin Ceşa) şi subsemnatul. Ulterior numărul colaboratorilor a crescut iar cel a redactorilor a scăzut. Nu pot să nu-i amintesc şi pe cei mai vechi colaboratori: Gabriel Gherasim şi George Roca care încă ne sunt alături. De asemenea chiar de la început Ciprian Dobrescu ne-a asigurat suportul pentru existeţa online şi încă o face. Însă mulţumirile mele merg şi către toţi cei care au scris, scriu şi vor scrie pe siteul nostru.

Nu sunt adeptul planurilor mari de viitor. Însă sunt convins că revista Noi,NU! îşi va găsi întotdeauna resursele de a supravieţui şi va fi mereu un loc în care întotdeauna cineva va avea ceva de spus. Pentru că, chiar dacă fără şanse de reuşită, acestă parte din internet este un loc al exprimării libere. Nu suntem asociaţi cu nimeni şi nici nu vom fi. Suntem independenţi şi credem în asta. Şi spun fără şanse de reuşită întrucât se ştie că în ţara noastră atitudinea e doar la nivel de discurs. Din păcate presa din România susţine acest discurs bazat doar pe interese. Politicul a sfârtecat tot. Inclusiv atitudinea...

De Alexandra Svet si demersul ei mai ştiţi ceva ?

Dar probabil totul ţine de felul de a fi al poporului român...

Cu toate acestea Revista Noi,NU! se citeşte online de 10 ani. Vă mulţumim !


 


 

       A TREIA FORŢĂ – ROMÂNIA PROFUNDĂ




                              Autori: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon. Editura „Logos”, Bucureşti, 2008, 367 pagini

 
Motto: “Nu ni se potriveşte nici un model extern de civilizaţie: nici cel sovietic, nici cel american, nici cel nipon sau german. Ar fi trebuit să fim lăsaţi să creştem organic, dinlăuntrul nostru. Cred că schema de bază, arhetipal-seminală, a fiinţei noastre se găsea undeva în duhul vechiului sat valah: care sat, murind cu zile, ne-a lăsat de izbelişte, la mijloc de drum, între preistorie şi electronică. Nu avem un pattern, creştem şi descreştem aiurea, după legi haotice, stejari în ghivece, lupi în seminare marxiste, ingineri căutând petrol şi oţel şi negăsind decât cimitire de folclor şi limbă.” (Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal).
 
Am încheiat, în urmă cu câteva ceasuri, şi cu o oarecare întârziere, lectura volumului, scris „la patru mâini, două suflete mari şi două caractere tari” de eseiştii Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon şi recomandată cu multă sinceritate şi responsabilitate de către către Actorul, Regizorul creştin, Apologetul şi Mărturisitorul autentic Dan Puric. În mod normal, aş lăsa să treacă de la câteva zile la săptămâni, care să lase ebuliţia lecturii să decanteze lin într-un text. Unele dintre recenziile mele sunt departe de momentul primei lecturi cale de mai mult de un an. De data aceasta nu va mai fi la fel, scriu la cald, adică la roşu. Voi mai face, mărturisesc dintru început, ceva ce consider a fi impardonabil, un lucru pe care mi-l refuz din principiu: o recenzie la persoana întâi. În raport cu cărţile pe care le citesc, sunt prea mic, nu exist. Volumul celor doi autori nu m-a întâlnit altfel, nici nu m-a lăsat mai mare. Poartă însă cu el o încărcătură de Prezent care provoacă cititorul la o reflecţie făţişă, fără jumătăţi de măsură. Un Prezent agresiv ca o îndrăgostită care vrea să ştie: „Mă iubeşti?” şi căreia nu-i poţi răspunde decât afirmativ sau negativ, dar musai cinstit. Nu te poţi angaja în faţa acestui tip de întrebare decât la persoana întâi, strict personal. Deci şi prin urmare, aşa voi face. Am terminat lectura cu certitudinea întâlnirii cu unul dintre cele mai importante texte despre lumea noastră redactat în România, senzaţie pe care n-am mai avut-o niciodată de la Omul recent a lui Horia Roman Patapievici încoace. Rog ca această din urmă observaţie să nu-mi fie judecată prea dur, neputând spune, la urma urmei, că citesc toate lucrările care se publică pe la noi, nici măcar pe toate care merită acest efort. Este o impoliteţe faţă de contemporaneitate, dar este preferabil aşa, zic eu, decât să fiu nerecunoscător celor ce ne vin din trecut. Observaţia asemănării dintre cele două volume nu este, cred, lipsită de importanţă, şi o voi relua în partea finală a recenziei, acolo unde voi încerca să schiţez câteva anticipări ale impactului pe care îl va avea A treia forţă: România profundă.
 
Aşadar, iată, în răstimpuri, în orice cultură apar cărţi care dinamitează ideile considerate până atunci a fi de neconstestat. Cărţi inclasificabile, care deschid drumuri, redefinesc perspective şi creează un climat nou. Nu cred că greşesc când afirm că A treia forţă: România profundă, cartea scrisă “de patru mâini şi două capete” - de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, cu postfaţa semnată de Gheorghe Fedorovici, şi cu interviurile realizate cu cei doi autori şi protagonişti de către Silviu Man, va măsura cu precizie cât de permeabili am rămas la idei cu adevărat noi, cât de ancoraţi suntem în realitatea zilelor noastre şi, mai cu seamă, adevăratul nostru apetit nostru pentru libertate – acea libertate nemediată de nici o instanţă politică ori slogan publicitar.
 
A treia forţă: România profundă nu este bricolaj conceptual manufacturat de doi universitari. Autoritatea autorilor Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon nu provine din niscaiva fraze lungi şi ameninţătoare, delicat-ininteligibile, nici din docte şi ţepoase note de subsol, ci din faptul că ei ştiu să ţi se adreseze direct, franc, iar nu cu identitatea tupilată după tufişul unor concepte costelive şi arabescuri “telectualiste”. În cartea lor – scrisoare-manifest, iar nu poligon pentru patinaj teoretic – se vorbeşte, în cel mai viu şi mai asumat mod cu putinţă, despre ştirbirea fundamentelor lumii, despre lipsirea progresivă a omului de omenie, despre creşterea deficitului de România în România şi alte probleme ce nu pot fi acoperite prin înnodarea de silogisme, ci doar prin mărturisire. Iar Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon mărturisesc, vorba aceluiaşi I.D. Sîrbu, citat mai sus, “despre tot ce nu ţi se poate lua la percheziţie”.
 
Ce înseamnă a gândi? Eugen Ionesco spunea: “A gândi înseamnă a gândi de unul singur”. A gândi nu înseamnă însă a jongla cu termeni prestabiliţi – a gândi există numai în afara locurilor comune şi ale prejudecăţilor vremii. Noi ne-am obişnuit să credem că vremurile noastre ne dăruiesc libertatea, ceea ce n-a făcut nici Evul Mediu (pentru că “hm, obscurantist”), nici secolul XIX (pentru că „vai, monarhist”), nici perioada interbelică (pentru că, “ah, Cioran-Eliade-Ionesco”). De-abia acum, după 45 de ani de comunism şi 21 de ani de tranziţie, printr-un miracol pe care nimeni nu încearcă să şi-l explice, ni se pare că ne-am trezit, un pic buimăciţi, în cea mai bună dintre lumile posibile. Libertatea noastră cea nouă s-a născut prin “spargerea prejudecăţilor” lumii celei vechi ... Ce uităm însă, tot aruncând diatribe împotriva vremurilor trecute, este că în locul vechilor prejudecăţi, timpurile moderne ne-au făcut cadou altele, mai subtile, mai rafinate, mai adaptate noii noastre identităţi, de posesori de drepturi, carduri bancare şi ferestre cu geam termopan. În loc să gândim singuri, ne-am învăţat să cântărim lumea în termeni vagi şi smulşi de realitate, să ne raportăm existenţa nu la oameni, ci la instituţii, şi să etichetăm definitiv adevărurile incomode pentru a nu fi perturbaţi din reveriile noastre progresiste. Acesta este unul dintre marile merite ale volumului A treia forţă: România profundă – acela că demonstrează, cu argument limpede şi maximum de blândeţe, că şi lumea în care trăim suferă de grosolane imprecizii şi de insuportabile locuri comune. De exemplu: imaginea noastră despre “capitalism” este indisolubil legată de aceea a unor bănci şi corporaţii uriaşe, care rulează în circuitul economic sume ameţitoare. Nu ne putem, deci, închipui un aşa-zis capitalism la scară umană. Aici intervine Mircea Platon, dând exemplul unui model de capitalism antibancar practicat de negustorii Franţei de dinainte de Revoluţie, care – în chip uimitor – evitau împrumuturile şi care nu aveau obsesia consumului şi a maximizării cu orice preţ a profitului (elemente fără de care nu poate fi imaginat “capitalismul nou”). Desigur, contraargumentul cel mai la îndemână ar fi să afirmăm că exemplul este lipsit de relevanţă, fiindcă aceasta se întâmpla de mult, în vremuri imemoriale, nu acum şi aici, “în cea mai bună dintre lumile posibile” ... Dacă am aduce însă această obiecţie, am uita, în mod nepermis, că circuitul lumii nu este liniar şi că o creştere cantitativă nu înseamnă neapărat un progres (“Chiar şi despre o tumoare se spune că se află în progres” –Giovanni Sartori).
 
Într-un stil imbatabil, cu floreta lucidităţii învelită într-o teacă stilistică de mare rafinament, Mircea Platon ridică masive semne de întrebare deasupra utopiilor prefabricate cu care ne alimentăm zilnic: - iluzia dezvoltării României prin rapt: “România îşi va fi revenit când va avea nu cinci miliardari, ci 30.000 de croitori buni, nu când va avea cinci baroni ai impexurilor agricole, ci doar când va avea o economie ţărănească prosperă şi 200 de soiuri de vin bun” (Ce-a mai rămas de apărat? Micul întreprinzător);
 
- iluzia democraţiei imaculate: “După cum observa Victor Davis Hanson, sistemul actual are încă de dat un răspuns la întrebarea dacă democraţia e posibilă în lipsa existenţei unei clase de ţărani, de fermieri, de yeomen, de răzeşi, a căror independenţă economică şi virtuţi rustice de autosuficienţă, spirit de întreprindere, stocism, şi prudenţă au stat la baza ideii democratice din vremea Greciei antice şi până în secolele XIX-XX.” (Ce-a mai rămas de apărat? Satul);
 
- iluzia dreptei intolerante: “Nu forţez pe nimeni să fie ortodox, îl ascult pe cel care îmi vorbeşte de altă credinţă, dar nu accept să fiu “tradus”, să fiu redefinit, reeducat, să fiu forţat să devin altceva sau să renunţ la părţi din credinţa mea sau din practica ei liturgică. Darul lui Dumnezeu e să ne iubim fiind diferiţi – chiar duşmani -, nu să ne iubim pentru că suntem la fel. Pentru că trebuie să-l iubim pe El în noi, nu pe noi.” (Cum poţi fi conservator fără să fii legionar şi fără să fii de stânga);
 
- iluzia învecinării dintre conservatori şi legionari: “Punctele unde se operează desprinderea de Mişcarea Legionară sunt cele referitoare la: cultul violenţei şi folosirea atentatului politic ca răspuns la terorismul de stat; tehnoccratismul elitelor (cultul “intelectualilor”); legat de acesta la rolul covârşitor al statului în viaţa economică sau spirituală, rol pe care conservatorii moderni nu îl mai pot pretinde, importantă fiind acum restaurarea libertăţii omului după deceniile de manipulare comunistă şi pavlovianism social; antisemitismul şi teoria conspiraţiei iudeo-masonice, o pervertire doctrinară a realităţii care cere instrumente mult mai nuanţate de înţelegere şi acţiune decât determinismul conspiraţionist” (idem);
 
- iluzia unui creştinism al elitelor, aseptic şi urban: “Intelectualii spiritualişti se vor introvertiţi într-o “biserică interioară”. Vor să fie singuri cu Dumnezeu. Dar le ia multă bibliografie ca să ajungă acolo. Unui ţăran român îi lua doar o îngenuchere. Uneori, prin părţile Basarabiei, şi câteva gâturi de tărie.” (Ce-a mai rămas de apărat? “Ortodoxia babelor”);
 
A nu se înţelege că omul timpurilor noastre – fie că locuieşte la Lyon, Boston, Oradea sau Galaţi – nu ar avea deloc capacitatea de a distinge între realitatea înconjurătoare şi realitatea simulată, născută din prejudecăţile despre care vorbeam mai sus. Omul poate încă intui răul, dar numai în manifestările lui cele mai vizibile – ale nepăsării civice sau ale trucurilor politice. Neîncercând să caute cauzele prime ale răului ce-l înconjoară, el – constată Ovidiu Hurduzeu – sfârşeşte prin a-l echivala numai cu mizeria copioasă. Orizontul nostru de sensibilitate este micuţ şi, în miopia noastră, credem că de îndată ce nu vom mai arunca gunoaiele pe jos, vom putea să ne numim “civilizaţi”, uitând că civilizaţia nu înseamnă neapărat omenie. Nu văd, de exemplu, dacă ar putea fi preferabilă limba dezinfectată, de cauciuc, a corporatiştilor, înjurăturii cleioase de Strehaia: “În România, el nu vede decât gropile din asfalt, corupţia politicianului şi şpaga funcţionarului din spatele ghişeului, mitocănia semenilor săi (dar nu şi pe a lui însăşi). În mintea sa toate ar trebui să funcţioneze ca-n Elveţia, dar habar n-are cât l-ar costa o Elveţie românească. Nici sclavii fericiţi ai Americii nu văd mai departe de vârful nasului: îl înjură pe Bush pentru preţul ridicat al benzinei, dar continuă fiecare să meargă la birou într-un SUV de cinci tone. Se arată vag îngrijoraţi de “global warming”, dar sunt speriaţi de-a binelea că fabricile se închid, ţara se dezindustrializează iar viitorul se mută în China şi India. Enorma aglomerare de mijloace redundante, proliferarea superfluului şi a insignifianţei, epuizarea realului prin secătuirea resurselor naturale şi deşertificarea ordinii simbolice, prin virtualizare, viteza paroxistică imprimată fiecărei activităţi umane însoţită de imobilitatea gândirii critice – într-un cuvânt hipercomplexitatea, acţionează prin mii şi mii de cauze tangenţiale şi interpuse. E greu să le desluşeşti din habitaclul automobilului.” (Hipercomplexitatea păguboasă)
 
Odată ce diagnosticul corect a fost pus, tratamentul este necesar. Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu nu întemeiază o doctrină sau o ideologie, nu propun regulamente noi şi noi organigrame. Oferă un drum de urmat, iar nu rezultatul de dobândit la deadline-ul vreunui cincinal. Omul înfăţişat de Forţa a treia nu este Om Nou, nu este secreţia ambiguă a unor minţi înfierbântate care vor să încerce încă un experiment social"la maniere de Pavlov. Nu un alt om mutilat prin aderarea la noi canoane exterioare, ci omul întors înspre matca sufletului său. Nu partizani, nu adepţi, nu purtători de insigne şi drapele, ci oameni – fără majuscule, oameni în carne, oase şi suflet ... Oameni care nu trăiesc pentru a se încadra în vechea dihotomie: “Hoţ versus Prost”. Oameni care nu jubilează la gândul că au să-şi îngroape viaţa undeva pe ruta birou – hipermarket. Care ştiu că “a te realiza” nu înseamnă a avea un frigider ticsit. Care nu au nevoie de manuale de PR şi comunicare pentru a se face înţeleşi. Care nu fac binele doar pentru că aşa se recomandă la televizor în fiecare sâmbătă seara şi care ştiu că, orice ar spune cercetătorii americani, copiii pot creşte cu hrană catodică pe bază de desene animate sângeroase şi filme cu împuşcături. Oameni normali.
 
În cele din urmă, este bine să ne întrebăm, după ce lectura ia sfârşit: şi acum? Ei bine, fără să-mi arog daruri profetice, voi risca să dau nişte răspunsuri, jumătate în serios, jumătate răspunzând unei provocări agonice. Ziceam, la începutul acestei recenzii-eseu, că A treia forţă: România profundă, aminteşte tulburător de Omul recent. Din diverse motive de ordin personal, am citit această din urmă lucrare „la spartul târgului”, când valurile pe care le-a suscitat se domoliseră. Horia Roman Patapievici era deja instituţionalizat şi cuminte ca un berbec jugănit, nimic din violenţa răzvrătitului nu mai apărea în persoana lui publică. În Discernământul modernizării aveam ulterior să asist la echilibristica puerilă a celui care jinduieşte să păstreze varza (discernământul tradiţional) fără să lovească, în numele Tatălui, capra (modernitatea). După varii alte luări de poziţie de sorginte neoconservatoare, filosofenii pe tema 9/11 şi deliruri hipercompetente despre Islam m-am lămurit: omul se golise de substanţă, fusese vampirizat, devenise de-al lor. Îndrăznesc să spun că, pe termen scurt-mediu Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon sistemul îi va asalta şi pe ei cu tentaţia confiscării.
 
În mediile României epidermice, cred că nu se va întâmpla aproximativ nimic. Cartea va fi vag citită, eventual adulată pe ici pe colo, apoi peste ea se va depune praful uitării. Toată lumea o ştie, şi o ştiu şi autorii prea bine: cărţile nu schimbă lumea. Atunci când par s-o facă, schimbarea e antrenată deja, cărţile doar o înregistrează après coup, şi o cristalizează. În starea în care sunt lucrurile, este chiar lucid să ne întrebăm dacă ceva mai poate fi schimbat, iar dacă da, în ce fel, în bine sau în rău? Textele sacre vorbesc despre o ultima parte a ciclului cosmic ca despre o perioadă de violenţă, de rătăcire şi de ignoranţă aproape totală. Ar fi o trufie să identificăm timpurile noastre cu cea mai neagră perioadă din Kali-Yuga, dar ar fi o lejeritate să îndepărtăm aprioric această supoziţie. În ambele cazuri însă, repet, cărţile nu pot schimba nimic de la sinea lor, oricât de oneste ar fi ca opere de discernământ.
 
Este drept să ne întrebăm, în cele din urmă, ce va reprezenta această carte pentru România profundă. Iarăşi, sunt nevoit să zic, nimic. Acolo unde profunzimea nu este atinsă de cangrena modernităţii, lucrurile vor continua să curgă pe făgaşul lor şi fară acest text, la fel cum o carte bună despre ecologie nu influenţează cu nimic natura, care ştie să-şi vadă de ale ei şi fără concursul specialiştilor. Acolo unde România profundă se retrage în faţa kitsch-ului, a manelizării şi a mârlănizării, lucrurile vor merge în rău, după cum au apucat. Pe ici pe colo, câte un adolescent va găsi nişte confirmări ale intuiţiilor sale adânci, iar revolta lui va căpăta, poate, substanţă şi sens.
 
Dar să ne întoarcem iar la autori. Din punctul de vedere al pragmatismului de gospodină care a invadat până la cele mai fine interstiţii ale vieţii noastre, A treia forţă: România profundă trebuie să pară de un donquijotism desuet. Este genul de carte care se scrie pentru a te achita de o datorie de onoare faţă de conştiinţa proprie, este cartea care capătă deplin sens dacă eşti convins că, până la urmă, totul este doar între tine şi Dumnezeu, e sfidarea perfectă care trebuie adresată postmodernităţii pentru a demonstra că eşti, în pofida tuturor lanţurilor cu care te-a zăvorât, un om liber. A treia forţă ... Este orice, dar numai o întreprindere rentabilă nu. Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon sunt într-un moment de graţie. Au scris o carte onestă. Celor cărora adjectivul li se pare zgârcit, îi asigur că nu este aşa, în vremurile noastre în care minciuna şi înşelătoria par simple convenţii adoptate în vederea reuşitei. Au provocat sistemul, deşi s-ar fi putut strecura şi ei în „elitele” globalizate şi dezîntrupate. Din punct de vedere spiritual sunt însă, pe prag, cu această critică a lumii moderne. Pot face cale întoarsă, cedând sistemului care va încerca „să-i recupereze”, jugănindu-i cu onoruri, ca pe Horia Roman Patapievici. Ar fi păcat. Pot rămâne liniştiţi şi confortabil acolo unde stau deja, incoruptibili, criticând amar până la sfârşitul vieţii agresarea României profunde (scriindu-i, eventual, după ceva vreme, epitafuri). Ar fi la fel de păcat. Sau îşi pot continua drumul mai departe, dorindu-şi ceea ce orice creştin trebuie să-şi dorească, nici mai mult, nici mai puţin decât sfinţenia. Povara acestei cărţi, integrală, este cea a autorilor, şi în egală măsură a celor care o vor trăi şi interioriza cum se cuvine, şi vai celor care se vor apropia de acest text pentru a se întoarce comod la ale lor, după ce-l vor fi înţeles...
 
Drept urmare, acum la sfârşitul acestui eseu – recenzie, mulţi dintre cititorii volumului A treia forţă ... se vor întreba: despre care Românie vorbesc Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon? Şi trebuie să admit, cu imensă părere de rău, că vor avea impresia că se află în faţa unui pseudo-concept intelectualist, a unei convenţii de laborator. Lipsa nu va fi însă de partea autorilor, ci a cititorului. Şi asta pentru că mulţi dintre noi trăim într-un loc aflat în deficit cronicizat de profunzime. Locuitorul României deşertificate despre care vorbeşte Ovidiu Hurduzeu va crede că este împins la un exerciţiu livresc fără rost, experienţa sa reducându-se la unul din multele oraşe „europene” tipice ale României, în care abundă „posibilităţile” dar în care oamenii interacţionează vag, epidermic, fără să-şi împărtăşească nimic, în care se comunică, dar nu se intră în comuniune.
 
Cu alte cuvinte, mă veţi acuza, cititori ai acestor rânduri, de pesimism, şi-mi veţi reproşa poziţia paradoxală, de admirator fără rezerve, sceptic în ceea ce priveşte consecinţele. Nu-mi permit, vă asigur, derapajul unor asemenea sentimentalisme. Lumea noastră este, după cum scrie undeva marele filozof Platon, în dezordinea lăsată în urma Zeului, după plecarea lui. Ca lucrurile să revină în matcă, este nevoie ca Zeul să se întoarcă, nici mai mult, nici mai puţin. Până atunci, cărţi ca A treia forţă: România profundă ne sistematizează dorul, ceea ce nu-i deloc puţin, şi în acest condiţii sunt sigur că veţi fi de acord cu mine ...
 
Prin urmare, acum la încheierea acestui material, voi susţine cu toată convingerea şi responsabilitatea, că Forţa a treia este cea mai coerentă pledoarie pentru normalitate într-o vreme în care acest termen este pus sub semnul întrebării cu înverşunare iresponsabilă. România normală apărată de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon nu este nici Românie păşunistă adormită suav pe “Mugur de fluier”, nici teocraţie musculoasă, ci o Românie ordonată, în care economia nu este pârghie de control a ingineriei sociale, cultura nu este terenul de joacă al celor mai mici dintre demagogi, rebranduiţi ca “manageri”, Biserica nu practică autismul instituţional, politica nu este circ, iar justiţia nu-i contorsionistă angajată la negru în circul politic. O Românie alcătuită din oameni, nu din funcţii: “Dacă sistemul economic actual, îţi oferă o prostituată, personalismul îţi propune o nevastă drăgăstoasă; în loc de un hamburger, înfulecat la volanul maşinii, o friptură într-o grădină de vară, la un pahar de vorbă; în loc de mall-ul impersonal, magazinul din colţ unde vânzătorul îţi spune pe nume; în loc de o filozofie abstractă, un om întreg care-ţi vorbeşte; în loc de revoluţii, utopii şi experimente, născute din haos şi plictiseală, evenimente desfăşurate în rânduială.” (Ceva şi cineva). Aşadar, ce am putea face, atunci, fiecare dintre noi? s-ar putea încă întreba un sceptic. Pentru început, răspunsul ar fi: să nu uităm că, după cum spune Ortega y Gasset, “lamentaţia bolnavului nu este numele bolii de care suferă”. Să încercăm, cu alte cuvinte, să vedem cât mai departe, atât în afara, cât şi pe dinăuntrul nostru. Şi să nu ne pierdem speranţa, uitând că zarurile, înainte de a fi aruncate, au fost temeinic măsluite ...
 
                                                                                                                                Drd. Stelian Gomboş
                                                                                                                     „Confluente romanesti”

 

 

               Melania Cuc prin SEMNE (ÎN)SEMNATE

      Este bine să credem în semne. Dar semnele vin de undeva, din cer sau de pe pământ, uneori ca nişte semnale, nu au autor şi trec neobservate dacă nu ştim să oprim clipa, să trăim ce ne-a fost dat sau să ne lăsăm purtaţi de val. Unele dintre semne capătă valoare numai după ce le-a trecut momentul, valabilitatea, intrând în folclorul lui „ţi-am spus eu”. Nu e mai puţin adevărat că faţă de semne suntem destul de circumspecţi, întrebându-ne bănuitor „oare ce să în-semne”?  Credinţa în semne este constructivă; ea dezvoltă o atenţie sporită la detaliu, la timpul semnului şi la urmările lui. Într-un fel, ne conştientizează de unele pericole, de urmări.
      Melania Cuc, scriitoare cu 25 de cărţi, este ea însăşi un semn, un semn bun al faptului că trebuie să ducem mai departe însemnele artei. Melania Cuc tace şi scrie. Melania Cuc tace şi pictează. Melania Cuc tace şi vorbeşte. Frumosul nu-i dă pace. Şi atunci îl aşează într-o pagină de carte, pe o pânză dintr-un material neconvenţional, într-o emisiune în direct. Frumosul ei artistic nu e la îndemâna oricui. Femeile ei cu aripi sunt întruchipări ale unei fantezii bogate. Expoziţia intitulată SEMNE, deschisă recent la Centrul Cultural Municipal din Bistriţa e o invitaţie de a trece dincolo de aceste semne, de a ne căuta pe noi  în spatele imaginii, de-a ne găsi, dacă nu în întreg, măcar într-un strop de lumină. Imaginea generală a operei poate fi sintetizată într-un simbol reprezentând un snop legat în orice situaţie, fie că este de grâne, de flori (în sens concret) sau de linii, de priviri, de culori, de gânduri, de vise (în sens abstract). Adunarea în mănunchi, de la mâna care simte această realitate şi până la ochiul care se bucură de împlinirea formei, face ca energiile să se adune, ca nişte vectori de idei, în jurul fiinţei, reprezentate atât de diferit, de multiplu. Toate acestea vin de mai înainte, din trecut, şi trec de noi. Nu suntem decât resturi ale trecutului. Ajungem coperte, rame, dantele. Cărţile, tablourile sunt resturi din noi. Totul poate fi refolosit, cu alt sens. Cine ar fi crezut că dintr-o sită, dintr-un material banal, rest textil, se poate dezvolta o altă lume, suprapusă. Şi, parcă, tot mai mult, împărţirea la noi înşine dă cu rest.
      Melania Cuc nu este doar un nume al Bistriţei, dar şi al istoriei literare contemporane şi al celei plastice. S-a spus că Melania Cuc scrie precum respiră, dar ea uită câteodată să mai tragă aer în piept, dând totul şi neluând nimic.
        Semne am văzut şi-n cărţile ei, proaspăt lansate: trei la număr, impar, putând fi adunate şi ele într-un buchet de semnificaţii. „Vânătoare cu şoim” (Editura Dacia XXI, Cluj- Napoca, 2010) e o carte de tablete şotron. Tableta la Melania Cuc nu are nimic ironic, nici pamfletar, ca-n bilete, „Bilete de papagal”. Aceste specii mici, create pentru flash-uri ale memoriei, reuşesc în condensarea lor să dea tărie de foc gândului care altfel s-ar stinge. Tabletele sunt aranjate sub forma unui joc din copilărie, cu reguli bine stabilite. Cine n-a sărit şotron în copilărie mai are prilejul să recupereze timpul pierdut citind şotronul format din tablete. Melania Cuc porneşte la vânătoare însoţită de şoim, în care am văzut inspiraţie, putere, semn al victoriei. Mărimea tabletelor este aceeaşi pentru fiecare, ca şi cum Melania Cuc ar fi proprietara unui pat al lui Procust, care ştie să comprime pe placul ei, pe placul nostru: „Eu sunt numai o jumătate din linguriţa cu bucuria şi durerea umanităţii”.
      „Lebăda pe asfalt” ( Editura Anamarol, Bucureşti, 2010), poeme, e un paradox. Lebăda, simbol al balerinei din Lacul lebedelor, ajunge în cotidian, pe asfalt. Amestec de senzualitate şi îndârjire, de rană şi vindecare. De fapt, o anume latură de războinic o caracterizează pe Melania Cuc de-a lungul întregii ei creaţii. La nivel lexical, apar cuvinte din sfera aceasta războinică – revolver, soldat, bombe –compensând parcă fragilitatea ideii: „Liniştea mea la maturitate/ Este cu mult/ mai fierbinte decât lumânarea”, dar „ Pe aici nu se trece!/ Latră degeaba şi claxoanele./ Nu se mai găsesc kamikaze/ Bucuroşi să poarte cătuşe, / Să-şi golească buzunarele... Cum să vă spun, oare?/ E crimă, beznă, război.../ Pacea asta convenţională/ Conflagraţia în care/ Până şi păpuşa barby/ Are rochie de şerj cazon/ Cu rezistenţă la gloanţe.” Trecând peste aceste încercări, Melania Cuc ştie „să bea semne de dragoste/ pe săturate”.
      „Jurnalul de la Lăpuşna” ( Editura Nico, Târgu – Mureş, 2010) este un model pentru felul cum ar trebui să se respecte şi să se considere artiştii între ei. Cu sau fără şoim, lebădă sau asfalt, fiecare împlineşte un destin.  Scris în timpul taberei de creaţie de la Castelul Lăpuşna, jurnalul Melaniei Cuc este unul descriptiv, mai mult decât de idei, este o imagine în oglindă, inversă, a ceea ce înseamnă „Jurnalul de la Păltiniş”. El marchează o activitate culturală, o întâlnire înaltă, unde spiritul e la el acasă, unde creatorii sunt ocrotiţi şi răsfăţaţi, dar ei rămân în continuare sănătoşi, fără a avea nevoie de tratament ca-n „Muntele vrăjit”. Oameni şi locuri se regăsesc în paginile acestui jurnal, ca-ntr-o echipă, ca-ntr-o prietenie pecetluită de aceleaşi idealuri, de valori adevărate.
       În aparentul amalgam de cuvinte, propriu Melaniei Cuc,  o idee centrală capătă foarte bine contur, demolând aparenţa de discurs necontrolat. Dând la o parte foaie după foaie, petală de petală, ca-ntr-un joc secund, matur, se remarcă o tehnică bine stăpânită de scriitoare, căreia îi reuşesc, într-un exerciţiu impus, texte cu dimensiuni aproape fixe.  Frapează această constrângere şi libertate totodată care fac casă bună şi dau impresia unui studiu îndelung asupra obiectelor, deşi Melania Cuc mărturiseşte că scrie în timp record, aproape la comandă. (Comanda ei, comanda editorului...).
           Acestea au fost operele Melaniei Cuc, ale anului 2010. Un posibil cuprinzător portret al artistei, pentru că „Autoportret”-ul (Editura Nico, Târgu- Mureş, 2010) a fost lansat la înfiinţarea Clubului „Boema”. Este greu să scrii patru cărţi, apropiate în timp, şi ele să nu semene una cu alta. Totuşi, Melania Cuc reuşeşte să fie altfel cu fiecare apariţie editorială, în acelaşi timp rămânând în stilul ei, deja consacrat.

                                                                                                                                     ELENA M. CÎMPAN

 



                                       ÎNSEMNĂRI DESPRE
                DOUĂ VOLUME DE VERSURI ŞI UN ROMAN



O să încerc să scriu despre despre poeziile şi valoarea poetului Baki Ymeri, care este concis şi metaforic prin excelentă („Cu sânii tăi străpungi nopţile, / Cu pântecul tău roteşti soarele”); de obicei, în poezia modernă, se bate şaua ca să priceapă iapa, care este la păscut; glumeam ! e bine că se scrie multă poezie... pe mine mă bucură orice poet, mai ales cei "alesi" („Şi te-neci tot mai goală / Şi nu-i nimeni să-ţi prindă / În agrafa din poală / Părul greu ca o beznă/ Tremurând lângă gleznă.”) Locuind în Franţa de vreo cinci ani, numai internetul mă mai ţine aproape de limba romană... Şi ce limbă minunată... („Numai zeiţele se pot lăuda / Cu acelaşi cutremur / al sînilor / atunci cînd păşesc”) Cît despre mine, nu vă luaţi după cele auzite... nu am orgoliul ăsta... scriu şi eu, cum pot, cît simt... şi, mai ales, sînt romancier (de, mă laud, că n-are cine!!!), dar, mai ales, nu sînt critic, sînt cristic.
Ziceam că se scrie multă poezie în patria noastră limba romană şi e bine că se scrie, pentru că în oceanul lingvistic în care înnotăm cu toţii, valurile se prăbuşesc peste malurile strivite de stele şi nuferi albaştri. Un poet uluitor de delicat este Baki Ymeri: „Eşti ca boarea cea uşoară / Ca o poftă legănată / La un piept de domnişoară. / Eşti, oricând, ca niciodată. / Niciodată nu ştii când / Eşti ca pasărea furată / De văzduhuri pe pâmânt.”
Neavînd uneltele necesare ale unui critic, ca să-i analizez poezia, îmi asum bucuria de a scrie numai despre ceea ce îmi place mine. „Atât de dulce / Încât / Buzele tale / Pun două amprente / Cu zmeuri de miere / Pe buzele mele.”
 Citindu-i poemele, m-am trezit în faţa unor tablouri pline de graţie, cu tuşe delicate, amintindu-mi de François Boucher, unde tablourile capătă o coloratură emoţionantă. Să pomenim numai de „Diane sortant du bain” sau de „Blonde Odalisque”. Şi asta face Baki Ymeri, pictează delicate scene emoţionante, pe fundalul cărora parcă auzi sonata „Claro de luna” a lui Beethoven. Dar, dincolo de simplitatea desăvîrşită a emoţiei pure, se desfăşoară mai multe straturi de lectură, pe linia marilor poeţi, ca la François Vilon: „Où sont les gracieux galants / Que je suivais au temps jadis, / Si bien chantant, si bien parlant, / Si plaisant en faits et en dits”. („Le testament”, XXIX). Sau la Rimbaud („Ophélie”): „Sur l’onde calm et noir où dorment les étoiles / La blanche Ophélie flotte comme un grand lys”. Şi linia asta poate continua cu Pierre de Ronsard (Odes I, 17): „Mignonne, allons voir la rose...” Uite aici perfecţiune: „Vino, iubito / Sã devenim vecinii luminii! / Tu nici nu ştii / Cã în faţa ta / Existã biblioteci neguroase! / Vino, am şoptit. / Deschide aceste antice cãrţi / Şi lasã-mã / Sã-ţi mângâi trufia!”
Bakim Ymeri este un poet adevărat şi, mai ales, important în pieisajul liric romanesc: „De ce mă vrei? / M-ai întrebat. (...) Nevăzute albine / Îţi desenau pe buze o inimă. / De ce mă vrei? / M-ai întrebat. / Nevăzute albine / Se trudeau să poarte prin aer / Tremurul inimii tale.”*

*BAKI YMERI:Poeme alese din volumele „Kaltrina”, 1994, „Dardania”, 1999, „Lumina Dardaniei”, 2004 (apărut sub egida Muzeului Literaturii Române), „Drumul iadului spre Rai”, 2005.



                                    * * *
 
„Trei ciobani,/ un deal şi‐o vale,/ soare gaben ‐ un dovleac,/
turma s‐a oprit la umbră/  
pe‐o costişă, sub copac.”
(Pictură naivă)

Ai zice că George Roca  umblă la sensibilitatea cuvintelor, reinventînd nu metafora, ci culoarea, cu o dezinvoltură ce vine din delicateţea şi sensibilitatea sufletului său poetic. Poezia asta trebuie citită sub un alt unghi, dincolo de suprafaţa poemelor intenţionat calmă, pentru că sunt mai peste tot câteva niveluri de lectură. Dar să nu facem afirmaţii gratuite:  „Acolo,/ pe insula fericirii noastre/ este veşnic primăvară.”

Simplitatea este desăvîrşită, emoţionînd prin meşteşugul cu care poetul George Roca îşi identifică arta poetică, „Acolo” devenind „numai acolo”, absolutizînd mesajul. Şi, desigur, „primăvară” se identifică în absolut cu tinereţea veşnică a spiritului, a poeziei în cele din urmă.

Uite altă gamă, plină de muzicalitate: „S‐a născut din stropi de ploaie/ Ce cădeau pe‐un vârf de munte/ Apă ce ţâşnea năvalnic/ Din fisuri mari sau mărunte.”  Stropii de ploaie cădeau „pe-un vîrf de munte”, asemenea cuvintelor ce „cad” din vîrful creionului.

Încet, cu răbdare, literă după literă, imaginile se conturează din propriul lor interior metaforic, la suprafaţă ţîşnind poezia delicată şi vie: „În inima ta,/ am descoperit un buchet de flori/ care,/ din când în când,/ dar destul de des,/ îl dăruieşti prietenilor dragi/  pentru a‐i face fericiţi./ Aceştia, la rândul lor,/ te răsplătesc cu o mângâiere/ pe/ fruntea ta de poet.// Se creează astfel/ o armonie divină/ care te face să sari/ mai uşor peste/ găurile negre ale Universului.”

Eu nu sunt critic, ca să disec poezia şi să-i descopăr suprafeţele, aşa că mă mulţumesc  - neavând uneltele necesare unei analize detaliate - să descopăr frumuseţea desăvîrşită şi, la George Roca, am avut ce să găsesc. Iată cîteva metafore: „văzut‐ai fluturi mândri/ zburdând în dans erotic/ sau un apus de soare ce se‐îneca în noapte?”
Şi: „într‐o zi te‐ai însurat cu ploaia”.

Sau „Ars poetica” a lui George Roca: „Pe sânii-ţi proaspeţi de fecioară/ Am pus doi crini, sub braţ zorele,/ Pe pântece inimi din frezii/ Însăgetate cu lalele./ Mai jos întins‐am o garoafă/ Iar pe genunchi, pusu‐ţi‐am roze,/ La glezne albe flori de nufăr,/ şi între degete, mimoze!/ Pe alba pernă pus‐am cale/ Şi mândre flori de paradis…/ Păreai o zână minunată/ Parcă venită dintr‐un vis./ Aşa impodobită‐n flori,/ Eşti cea mai splendidă mireasă/ Privindu‐te eu te ador/ Iubito, dulcea mea crăiasă!”*
George ROCA este un poet adevărat !
________________________
* ROCA George, Evadare din spaţul virtual, Editura Anamarol, 120 pag.


                                                                           ***

Un umor fin, de bună calitate, străbate ca un fluviu subtil acest roman* bine ţinut în frîu de autor. Acţiunea începe brusc (şi asta ţine de tehnica autorului, de stilul lui inconfundabil) cu descrierea spaţiului în care se va desfăşura acţiunea:
„Baraca lungă cu birourile conducerii era poziţionată pe malul Canalului. Se avea, astfel, perspectiva întregii lucrări. La distanţă se zărea un câmp întins, verde, cultivat cu porumb, un drum de pământ bătătorit şi o fermă părăsită de atâta căldură.”
    Într-o singură frază se ţese atmosfera şi se descrie scena ca la teatru cînd se trage cortina şi se aprind reflectoarele. La teatru însă, pentru a spori tensiunea, apare un personaj care priveşte publicul îngîndurat: „O să fiţi voi, spectatorii, capabili să-mi înţelegeţi arta scenică ?” În romanul lui Aurel-Avram Stănescu în fruntea acţiunii soseşte „o motoretă… o minunăţie ! Bijuteria avea 99 cmc, dar a declarat la Poliţie numai 49, a scăpat astfel de taxe, impozite...” Bineînţeles că ea va duce acţiunea mai departe, mai ales că nici nu era nevoie de permis de conducere pentru ea. Că participarea motoretei este esenţială, autorul precizează ce simte motoreta: „Erau neobosiţi şi abia îi aştepta motoreta să se avânte mai departe !”
    Nu vreau să vă povestesc acţiunea, pentru că o să vă leneviţi şi nu o să mai citiţi romanul. Eu vă stabilesc numai nişte jaloane, ca să puteţi să navigaţi destinşi. Şi merită să citiţi acest roman, pentru că personajele sînt vii, frumoase, netensionate de angoasele zilei. Iată scena de la nuci: „Laur(...)zăreşte două fete ieşind din ierburi... Erau agronoame, economiste, dar ce contează? Nu interesează pe nimeni dacă erau  măritate sau vaccinate. Şi-au adus aminte de Bucureşti, de complexul Agronomie, de tinereţe şi le venea să plângă şi le venea să râdă...”
    Şi aşa, cu mici, dar delicate crochiuri, acţiunea avansează: Se strică motoreta şi băieţii nu se mai pot duce la întîlnire cu fetele. „Erau tineri, erau drăguţe, dar îi aşteptau muncitorii, ţăranii şi generalul!”
    În capitolul doi, Laur discută cu secretarul de partid de pe şantier. Auzi aici tensiune damatică: „-Domnule Rebegilă, mie nu-mi plac şedinţele! / -Tu nu vezi că aici nici nu facem şedinţe? Canalul este prioritar, producţia primează.”
    Nu-i asta demagogie curată, triumfătoare ? Şi acum iată portretul secretarului de partid: „Laur, cu ochii blegiţi de hâţânarea ritmică a arcurilor, îl privea admirativ cum se ambalase; părea că-şi expune ideologia sa  proprie şi personală.” Aici, „proprie şi personală” este o expresie delicioasă, bine folosită de autor.
    În capitolul trei, „Trădarea”, „Liniştea pusese stăpânire pe ţărm, nu erau valuri, zgomotele de pe şosea se pierdeau în imensitatea spaţiului, iar lumina amurgului se cernea estompată după un nor şi fiecare avea impresia că acel colţ de lume numai pentru el fusese creat.” Tabloul este pictat cu o pensulă fină, de o mînă de maestru.
    În capitolul următor, „Excluderea”, autorul concluzionează cu umor: „   Şedinţa a durat trei minute, faptele erau grave!”
     „La o margine de lume”, capitolul următor, „marea necuprinsă, plaja pustie, vara încinsă” – ce frumos ! – „ieşeau din mare ţinându-se de mâini cu apa şiroind pe trupuri.” Autorul se foloseşte aici de acele subtile instrumente ale prozatorului, tensionînd cu delicateţe sentimentul de iubire dintre un bărbat tînăr şi o fată.
    Şi tot aşa, înaintînd, „Domnul Moroianu, când intra în clasă, arunca catalogul până la catedră, ca la baschet, şi se deschidea la întâmplare, astfel alegea elevul care să răspundă, de obicei cel din mijlocul paginii, în orice caz era una din cele mai epuizante ore pentru el (pentru elev). În patru ani nu a greşit ţinta decât o dată, plasamentul a fost calculat greşit şi profesorul a executat mişcări haotice de echilibrare spre amuzamentul tuturor, fiind nevoit să culeagă catalogul cu foile îndoite de pe jos.”
    Mai dăm un citat, pentru frumuseţea lui:   „A doua zi, dimineaţa, vedeau uimiţi cum soarele a răsărit voios, zgomotele satului reveneau la viaţă şi îi mulţumeau bunului Dumnezeu pentru minunăţiile naturii şi apa rece din fântână.”    
    Desigur, un critic literar are instrumente specifice meseriei. Eu nu am, aşa că scriu numai despre ce îmi place mie. Şi romanul lui Aurel-Avram Stănescu se desfăşoară bine, pentru că: „Nu este totul rotund ca o picătura?!” Aurel-Avram Stănescu este un scriitor talentat!

                                                                                                                        Ioan LILA
                                                                         * Aurel-Avram  Stănescu „Adevărul dintre noi”, roman

 




                                                     Cristalizarea hazardului

    Faptul că Ion Popescu-Brădiceni,în Cristalizarea hazardului,Editura Napoca-Star,2008,n-a fost furat în întregime de mirajul metodei,deşi construcţia sa teoretică este temeinică şi clădită pe lecturi serioase,e o probă că instinctul său critic a rămas intact şi nealterat de vanităţi metodologice.Eseurile incluse în acest volum sunt un produs al sintezei dintre concept şi metaforă,dintre idee şi stil,fapt subliniat în prefaţă de Virgil Bulat  evidenţiind că autorul este un scriitor prolific,pentru care scriitura înseamnă pasiune,bucurie,minunare în faţa frumuseţii decelate în creaţia altora,satisfacţie în descoperirea unor sensuri inedite de interpretare a acesteia.
    Ion Popescu-Brădiceni are opţiunea pentru discursul critic,dar,nu numai conceptual,ci şi metaforic,el este apropiat atât faţă de opera comentată,dar şi scriitorului.A abordat un evantai de cărţi,autori,repere trnsmoderniste,ontoretica literaturii,noua teorie a culturii şi multe alte probleme ale literaturii contemporane ce interesează specialiştii,dar şi cititorii împătimiţi.Acesta fiind un teoretician avizat al noului concept al transmodernismului,componentă a noului curent globmodern(descoperit ,teoretizat şi “botezat” de subsemnatul).
    O unitate teoretică există totuşi în această carte,în ciuda faptului că abordează o diversitate de cărţi scrise în diferite stiluri,şi ea vine din practicarea cu supleţe şi parcimonie a poeticii,a subtextualităţii sau supratextualităţii şi hermeneuticii operelor analizate,fie că abordează scriitori clasici contemporani:Marin Sorescu,George Stanca,Gheorghe Grigurcu,Ioana Dinulescu,Horia Gârbea,Valentin Taşcu, Gabriel Chifu,dar şi mai tinerii în ale scrisului ca:Gheorghe Drăghescu,D.M.Drăgan,Horia Muntenuş,Voichiţa Pălăcean-Vereş,Dinu Virgil,etc.
    O parabolă a literaturii poate fi considerată această carte de excepţie,în care interpretarea textelor literare e urmată îndeapropape de construcţia teoretică autoreflexivă şi riguroasă.Teoria transmodernismului(ca parte integrantă a globmodernului) trăieşte în această carte forma ei cea mai subtilă,căci conceptul e o dedublare a intuiţiei critice,iar hermeneutica o deghizare a analizei.Scenariul critic ascunde,prin urmare,o schemă teoretică,precum scoica poartă în sine perla.
    Cartea lui Ion Popescu-Brădiceni,familiarizată impecabil cu critica şi teoria literară modernă,cu o bibliografie bogată,e o radiografie chiar a spiritului teoretic din perioada postrevoluţionară:opţiunile autorului postulează o viziune deja consimţită de  exegeza mai nouă,trăgându-şi rădăcinile din Serge Doubrovsky:din naratologie şi lingvistică,dar mai cu seamă din semiologia textului.Abundenţa de referinţe bibliografice,exegeza lui Ion Popescu-Brădiceni poate fi înţeleasă,simbolic,şi ca un symposion al ştiinţelor literaturii:poetica,hermeneutica,retorica,lingvistica,naratologia,gramatologia,fenomenologia,etc,sunt convocate în textul autorului,pentru a da seamă de identitatea literaturii.
    Acest eclectism superior,altfel controlat ireproşabil,nu e departe însă uneori de rezumatul deghizat,de adaptare şi nuanţare,care sunt forme de obnubilare a originalităţii.Inovaţia trăieşte la limita dintre parafrază şi citat,dacă nu socotim marca subiectivităţii şi facilitatea de a reformula,sistematiza şi reorganiza într-un discurs propriu toate achiziţiile de până acum ale ştiinţei literaturii.Totuşi limbajul critic,chiar dacă specializat,are supleţe şi proprietate.Eleganţa expresiei ia adesea o turnură aforistică,semn de asumare reflexivă a actului teoretic:Poemul pare a fi o însemnare de caligraf,dar şi un exerciţiu de înseninare.
    Rigoarea şi fineţea sunt,în cazul lui Ion Popescu –Brădiceni,două forme ale spiritului critic care pune demonstraţia şi intuiţia la baza unei noi hermeneutici:în înfăţişarea lor siameză,critica şi teoria,analiza şi sinteza,precizia şi rafinamentul se simt reciproc şi se întărâtă,fără a se putea înfrunta vreodată pe viaţă.Autorul este un analist temeinic şi înzestrat,care ştie să conjuge în chip fericit acribia,analiza cu spiritul critic.

                        ***


                                                    
“Bătrâna frunză “


    De la Vasile Voiculescu încoace puţini sunt poeţii care au abordat  sonetul. Acel gen de poezie lirică, cu formă fixă, alcătuită de patrusprezece versuri, cu aceeaşi măsură, repartizate în două catrene cu rimă îmbrăţişată şi două terţine cu rimă liberă.
    Printre autorii care au abordat acest gen de poezie, puţini la număr, în comparaţie cu pleiada numeroasă de poeţi din istoria literaturii noastre, enumăr câţiva cu scopul de a scoate în evidenţă evantaiul destul de redus al celor care s-au încumetat să abordese sonetul:Dimitrie Anghel, Gheorghe Asachi, Cezar Bolliac, Panait cerna, Mihai Eminescu, Şt.O.Iosif, Cincinat Pavelescu,  George Topârceanu, Elisabeta de Wied, Ştefan Petică, etc.
    Am făcut acest succint excurs pentru a evidenţia îndrăzneala harnicului poet Nicolae Costea Teleajen în abordarea sonetului în volumul “Bătrâna frunză “ ce cuprinde 185 de sonete, apărut la editura TIPO-MAN, Ploieşti, 2011.
    Autor a 31 de volume cu o tematică diversă, de la proză, monografie, poezie până la istoriografie, Nicolae Costea Teleajen în volumul “Bătrâna frunză “ îşi pune întreagul să talent în slujba sonetului, ca expresie a virtuzităţii.
    Cunoscător excelent al poeziei, Nicolae Costea Teleajen este sedus mult de himera clasicităţii, împletind totuşi, cu  aceasta cu achiziţiile liricii contemporane,  vizibilă nu atât în substanţa viziunii, cât în prozodia incantatorie, cizelată, aproape narcisiacă. O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie impecabilă descoperim în cele 185 de sonete, scrise îmn perioada 1975-2010.Clasicismul prosodic al  acestora  e însă mai degrabă o formă de îmblânzire a convulsiilor lăuntrice, un act de exorcism:”dar azi, sunt fără tine, singur/ Ca o albină-n miez de floare/ Când nu găseşte-n al ei mugur/ Nici cât un vârf de ac, o boare... „( Şi totuşi…)
    Fizionomia sonetelor acestea nu bate la ochi. Actul lor de naştere e smuls din registrul sonetelor lui Voiculescu.Aceeaşi înclinaţie spre melancolie, spre imageria ambiguă, deopotrivă diafană, şi fantastă, într-o manieră ceremonioasă, aproape intimă, familiară:” Când ea din nou mă cată/ Să-mi spună: să înduri/ Privirea mea de-arsuri/ dacă mă ştii de fată!“(Doar eu ).
    În aceste sonete descoperimn un sentiment al căutărilor, provenit din presimţirea degradării lumii şi a decăderii ei în metafizic. Imaginile sunt diafane, metaforele contureaz o lume a universului poetului.
    Expresia barocă ascunde în spatele virtuozităţii o percepţie a trăirilor eului într-un” luminiş de stele“(Ca un ocean ).
    Fiorul, misterul, aerul ceţos, experienţele alchimice, imprevizibil thanatic sunt câteva din trăsăturile acestor sonete care stilizează extincţia, o adulează, o îmblânzeşte.
    Excepţionala capacitate de a da carnaţie obsesiilor, de a le închide în versuri rafinate şi eclatante se consumă însă, nu o dată, în exerciţii de virtuozitate, în decorativism frisonat de stările psihice ale poetului.
    Nicolae Costea Teleajen este un poet admirabil ce trage sonetul înspre experienţa intimă.
                                                                                                                                                                
Al.Florin ŢENE

                          PATRUZECI DE SECUNDE

Ştefan Doru Dăncuş
Bărbatul la 40 de ani (vol. I)
Editura Valea Verde
Sighetul Marmaţiei 2011


„Ani întregi se par ca clipe,  clipe lungi se par ca veacuri”, după cum scria Eminescu. Astfel am perceput această carte, din care, la patruzeci de ani, mă priveşte Ştefan Doru Dăncuş. Este o vârstă la care omul, mai cu seamă bărbatul, primeşte total lumea în el însuşi. Şi odată cu lumea vin şi locuitorii ei, oamenii, cu gesturi care pot schimba rotirea galaxiilor sau care pot să nu însemne nimic. Cu locuitori mult mai răspândiţi pe planetă, brazii, animaluţele mici şi mari, florile sau munţii. Din descoperirile acestea vin realităţi paralele, imaginate sau posibile, limitate doar de legi străine şi nefireşti pe care scriitorul le simte a fi pe cale de dispariţie. Din acest punct al unei amare înţelegeri, Ştefan Doru Dăncuş acceptă crucea, primeşte oamenii locuind în lumea din el însuşi, dar şi toate durerile lor, spre izbăvire, alinare, iertare şi vindecare.

Patruzeci de ani e vârsta la care altădată medicii tradiţionali ai bătrânei Indii, păstrători din tată în fiu ai tainelor îndeletnicirii lor, puteau să îşi înceapă menirea. Vârsta la care focul patimilor trupului se aşază lin în matca lui, când copacul crescut în primăvară, ajuns în vara lui, poate da roade. Ştiinţa sufletului este cea mai înaltă ştiinţă, spunea un învăţat indian. Pentru că desăvârşirea începe acolo, la vârful vârstelor. Pentru Ştefan Doru Dăncuş, medicina este în mod obligatoriu necesară acestei clipe a lumii, dar numai medicina sufletului, aceea a vechilor daci, care, asemenea bătrânilor doctori indieni, vindecau mai întâi uitările şi bolile sufletului. Sufletul lumii pare că e bolnav astăzi, sau făcut cu voie a fi bolnav. Iar Ştefan Doru Dăncuş, ajuns la capătul descoperirii fiinţei sufletului său, se împărtăşeşte fiecăruia dintre cititorii cărţii lui. Nu este decât un drum, un tren care trece prin gări şi prin lume, se opreşte şi pleacă mai departe, mereu mai departe. A ajunge până la sine însuşi nu e simplu, omul trebuie să-şi afle întrebările şi răspunsurile, durerile şi bucuriile, întunecările şi luminile, rănile şi dragostea.

Cu un iscusit simţ al observaţiei, Ştefan Doru Dăncuş află: „...tătă lumea naşte odată şi-odată” (pag.47) îi spune bunica. Alături de el o pisică din blană va făta. E o secundă simbolică a unei făuriri, a unei (re)naşteri de sine. Nu spunem cu toţii că „ne-am născut”, adică ne-am făurit pe noi înşine? Şi deşi aflăm mai departe că în ziua aceea nu s-a întâmplat nimic deosebit, suntem învăţaţi să auzim, să ascultăm atent. Citind, aflăm foarte multe, că se întâmplă miracole mai mici sau mai mari tot timpul. Acum, în clipa acestei pagini, se opreşte brusc până şi orologiul lumii. Un ticăit regulat, mânuit de un ceasornicar poate străin. Linişte (nu „liniştea pasageră”, aceea îngăduită de stăpâni văzuţi ori ne), linişte fizică şi poate mai mult. Să vedem, adică să privim, apoi să mirosim, adică să simţim. E clipa magică a transformărilor. Iar mai pe urmă vin semnele:  „Am început să desenez nişte semne. Cuprins de entuziasm, ca un copil în faţa unei jucării necunoscute, am continuat să desenez, ceea ce fac şi acum. Îmi plac semnele acestea, sunt frumoase, rotunde, au senzualitatea doamnei directoare de dimineaţă, au mirosul din care se nasc marile probleme ale lumii” (pag.49). Din semne se naşte apoi scrisul, percepţia unui altfel de cod, al râului care gândeşte, mai calm, mai filozof, mai înţelept: „am aflat ce înseamnă oglinda”. Iar cartea curge mai departe cu naturaleţea aceasta, deşi omul ce o scrie poate fi aproape posedat de scris, cu preţul corespunzător de plătit.  Asta pentru că „fiecare secol s-a însângerat cu artiştii lui” (pag.77). Fără ca nimeni să se fi întrebat vreodată de ce.

Descoperirea pe care o simţim crescând se poate rezuma (simplu, dar foarte complicat) la: „e clar că dincolo de omul fizic trăieşte o dublură spirituală căreia nu prea vrei să-i acorzi atenţie sau, mai precis, puţină libertate, te temi de evaziuni ca asta de noaptea trecută, iar când, fără să vrei, te laşi dus de val, cauţi fuguţa sunetele primordiale ale naşterii, familiarismul cert al materiei” (pag. 76). În timpurile căderii aproape totale în capcana materialităţii, un fragment ca acesta poate revela răspunsuri unor căutători de cauze. Spre finalul volumului, dobândim apropierea de sfinţenia propriei fiinţe, dincolo de coaja (sau masca) aşezată pe fiecare de legile pe cale de dispariţie. Şi asta numai după ce afli „ora putreziciunii, descompunerea cu o protagonistă care cere, prin blestemul cărnii ei, pământul, blânda şi în sfârşit materna îndurare de tine a lutului, rămas fără nici o descoperire ştiinţifică de ultimă oră, dar cântărit cu cea mai de preţ unitate de măsură a universului, iubirea” (pag. 59).

Statisticile sociologilor spun că un bărbat atinge un maxim existenţial la 38 de ani, posibil plus-minus 2 ani, îngăduiţi rigidităţiilor statisticii. Maturitatea deplină însă umple ochii de lacrimi, poate dezlănţui urletul interior al neputinţei de a alina toate durerile şi nedreptăţile lumii. Bărbatul la patruzeci de ani îşi conţine în el puiul de om, copilul, adolescentul, tânărul. Ca un căpitan al propriei corăbii, poate scruta orizontul mărilor lui existenţiale şi se poate îndrepta către acel „cap compas” al liberei alegeri. Şi la fel de conştient se poate îndrepta spre bătrânul care se află tot în el. Lumea însă, odată privită cu acest fel de a privi, nu mai poate continua să fie aceeaşi. A fost văzută în toată complexitatea ei nesfârşită de posibilităţi. Un lucru care pe unii îi poate speria foarte mult, dar nu şi pe acest deosebit fel de privitor care este artistul.

Uneori, poveştile de dragoste par că se rup brusc, se retează. Din diverse cauze, fără importanţă poate, dar cu consecinţe dureroase. Dincolo de căutarea febrilă a urmelor lăsate prin casa lor de o femeie, de nevoia vitală a jumătăţii de fiinţă, se simte acel ceva care poate fi numit dăruire de sine pentru dobândire de sine. Ar fi dragostea, dar cum să afli ceea ce ai până nu dăruieşti acel ceva? Femeia căutată se află deja în el însuşi. Şi tot acolo sunt toţi locuitorii lumii interioare pe care Ştefan Doru Dăncuş o explorează cu setea unui căutător. Atrage aşa pe cel care citeşte spre posibilele întrebări şi căutări personale. E un merit al acestei cărţi-treceri din goana trenului pe şinele de gânduri trăite cu adevărat.  Interesantă e provocarea de a accepta consecinţele făuritoare de realitate ale gândului (vezi pag.45, 46), un nivel de responsabilizare obligatoriu unor necesare treziri. Acest lucru îl simt a fi cel mai important în împărtăşirea lui Ştefan Doru Dăncuş.

Spre final sunt aşezate unele comentarii din virtualul online, la fragmentele lansate de autor. Constaţi pe acastă cale rezonanţe nebănuite în cititori, un semn de forţă al scrierii.

„Nici un cuvânt al acestei cărţi nu este întâmplător” (pag. 61), lucru cum nu se poate mai adevărat odată ce aflăm aceste cuvinte din declaraţii scurte ale unor oameni identificaţi numai prin iniţialele numelor. Sunt mărturisiri, voci interioare percepute în exterior. Cele trei personaje de 40 de ani din povestea de la sfârşit se pot întâlni în preajma oricăruia dintre noi, în orice oraş. Sfinţii pot fi acum alături de noi, coborâţi printre noi şi e cum nu se poate mai trist că nu mai ştim să-i vedem. Urmează strigătul, găsit într-un târziu în testamentul unei femei: „De ce I-ai ridicat la cer, Doamne? De unde să ştim noi, buimăciţii secolului acestuia, pe cine înjurăm? Cine mai vinde cărţi, mai vine la cafenea, mai filmează zidurile oraşului şi ochii lui Ioan? Unde să mai mergem, Doamne? Pe cine să mai credem? De ce ne laşi atât de singuri în preajma apocalipsei?” (pag. 98). Volumul acesta îşi aşteaptă cu nerăbdare continuarea.

Deasupra tuturor acestor crâmpeie insistent fotografiate de stră-văzătorul autor, regăsim parcă „ani întregi se par ca clipe, clipe lungi se par ca veacuri.” În umbra cortinei însângeraţilor artişti ai secolelor, marile spirite se întâlnesc. Cortina uitării şi mai cu seamă înlăturarea ei aparţine însă fiecăruia dintre noi. Ştefan Doru Dăncuş a izbutit. E un semn deplin de conştienţă şi conştiinţă din ce în ce mai rar în scrierile recente.
„Unde să mai mergem, Doamne?”...

                                                                                                                         Constantin P. POPESCU

 


       LANSAREA PRIMULUI MANUAL DE LIMBĂ SANSCRITĂ
                                                   DIN ROMÂNIA    
                


La sediul Bibliotecii Dimitrie Cantemir, Str. Viitorului, nr.52 (Piaţa Gemeni) a avut loc lansarea primului „Manual de limba sanscrită” din România, elaborat de Amita Bhose şi apărut la editura Cununi de stele.

Amita Bhose (Calcutta, 1933 – Bucureşti, 1992), cercetătoare a operei eminesciene, doctor în filologie (1975 cu teza Influenţa indiană asupra gândirii eminesciene), scriitoare, traducătoare, profesoară, este personalitatea care a creat o punte de legătură între culturile României şi Indiei. Din 1971 până la moartea sa, în 1992, a trăit în România, „ţara pe care a iubit-o poate mai mult decât mulţi dintre români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). În India a publicat  traduceri în bengali din poezia română contemporană, din Sadoveanu, Marin Sorescu, iar piese ale lui I.L. Caragiale, Mihail Sebastian au văzut lumina rampei. În 1969 a apărut, în bengali, limba maternă a lui Tagore, volumul Eminescu: Kavita (Poezii), prima traducere a lui Eminescu în Asia.

Manualul de limba sanscrită este rodul muncii de câţiva ani pe baza experienţei didactice dobândite la Universitatea Bucureşti, unde a susţinut cursuri practice facultative de limba bengali (1972-1991), limba sanscrită (1978-1991) şi civilizaţie indiană. O experienţă  – de notat că a ţinut cursurile numai în limba română – care i-a permis formarea unei metodologii a predării  limbilor bengali şi sanscrită cursanţilor români. Deşi limbile sanscrită şi bengali au avut regim de curs facultativ cu asistenţă de 2 ore pe săptămână, studenţii acestor cursuri au reuşit să traducă texte literare, unele traduceri fiind publicate în revistele româneşti. Periodic erau susţinute spectacole literar-artistice şi sesiuni de comunicări ştiinţifice de profil indian, la care-şi dădeau concursul studenţii Amitei Bhose. Nici o altă secţie de limbi orientale nu a avut o activitate atât de bogată. Cu alte cuvinte, nici un alt cadru didactic nu le-a insuflat studenţilor atâta pasiune pentru cultura de profil. Absolvenţii  cursurilor repartizaţi în provincie corespondau cu domnia-sa, trimiţându-i exerciţii şi traduceri pentru control.

Manualul, structurat în trei volume, cuprinzând aproximativ 600 de pagini de manuscris, în ciuda apariţiei întârziate, după aproape 20 de ani de la definitivare şi tot atâţia de la moartea autoarei, constituie un pionierat în direcţia studierii  sanscritei. În 1990 nu exista o astfel de lucrare în română şi  nici într-o altă limbă europeană. Astfel, Manualul reprezintă un  valoros instrument de lucru pentru toţi cei interesaţi de limba divină –  oameni de cultură în general şi nu neapărat cu pregătire de specialitate.

Primul volum cuprinde 256 pagini, al doilea fiind în curs de culegere computerizată la editura Cununi de stele, fiind prevăzut în planul editorial al anului în curs.

În cadrul lansării au fost evocate personalitatea şi opera Amitei Bhose de către Lelia Rădulescu, Elena Andronache, Carmen Muşat-Coman. Au fost prezentate manuscrisele autoarei şi, în premieră, după 20 de ani de la susţinerea ultimului curs de limba sanscrită de către Amita Bhose, planşele de lucru ale domniei sale.
Amănunte despre activitatea Amitei Bhose se pot afla pe site-ul: www.amitabhose.net

                                                                                                                                     Carmen MUŞAT- COMAN

 



    CARTEA VESTIND DIN TRECUT, DESPRE VIITOR:
          “AMINTIRI DIN SAMSARA”, de DAN SANDU



Apărută la Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, în 2011, cartea lui DAN SANDU, „Amintiri din Samsara” (cu o întâmpinare prefaţatoare uluit-strategic aşteptătoare, a lui Calistrat Costin) stârneşte, ca mai toate cărţile sale, probleme şi, deci, exerciţii  de inteligenţă, de conştiinţă - şi problematizări deosebit de grave. Motto-ul, extras din Oana Orlea  (cea care „a învăţat meseria de deţinută”! – cf. Ioan Cândea, Mântuirea prin suferinţă, Alba Iulia, 2009), este sugestiv, în acest sens: „Mă îngrozeşte uitarea colectivă. A ţine minte nu înseamnă a te da cu capul de pereţi în fiecare dimineaţă. A ţine minte înseamnă a-ţi trăi viaţa firesc, fără a pierde vreo fărâmă din marile şi micile bucurii pe care ţi le oferă ea, dar şi a şti, în sinea ta, că ştii şi a transmite mai departe. A poseda trecutul e o formă de bogăţie care ne împiedică să pierdem sau să ne stricăm viitorul”. Capcană: viitorul vine, legic, peste puterile noastre de a întrerupe comunicarea temporalităţilor. Viitorul osmozează, treptat, cu trecutul, peste capetele noastre – prin legea cosmică a Samsarei indice.
Numai un ignorant şi un om lipsit complet de spirit de observaţie, nu-şi dă seama că volumul „Amintiri din Samsara” se aseamană, într-un anume sens, cu...”Amintiri despre viitor”, al lui Erik von Däneken. Acolo se vorbea despre civilizaţii terestre (cu obârşia în extraterestricitate, probabil...), aparent, dispărute - dar cu elemente reiterate, parţial, în civilizaţia aşa-zis „modern-contemporană”. Aici, în cartea lui DAN SANDU, se semnalează, cu o subtilitate amară, elemente reiterate (ba, chiar hiperbolizate!), în prezentul „contemporan”, ale unei „civilizaţii” pe care doar fraierii o mai consideră ca fiind  „definitiv revolută”...
…Definiţia pentru Samsara sau saṃsāra :  “ciclul de reîncarnări sau renaşteri din hinduism, budism, jainism, sikhism şi alte religii înrudite cu acestea.Termenul de „samsara” este strâns legat de noţiunile de „avidya” şi „karman”. Samsara desemnează circuitul existenţei în lume pe baza formulei naştere-moarte-renaştere. Potrivit faptelor din viaţa anterioară, omul se reîncarnează, urmând ca şi după această viaţă să urmeze o alta” – cf. Mircea Eliade,  Alchimie asiatică (Alchimia chineză şi indiană, Cosmologie şi alchimie babiloniană), Humanitas, 1991.
…Începutul volumului (volum de 86 pagini, cu 75 de poeme) conţine versuri original-pregătitoare, pentru o parte a doua, care dă impresia de postmodernism, de citare din presa antedecembristă…
De fapt, sunt mesaje de avertisment, pentru nu doar o societate românească, în care toate o iau razna, spre paleoliticul inferior al istoriei… – …ci, mai ales, pentru o lume terestră contemporană, care se întoarce tot mai indiferentă şi iresponsabilă, să deschidă şi să accepte noi temniţe, noi posibilităţi de univers concentraţionar, “la lumina zilei” – în spatele acestor “realizări” fiind forţe uluitor de lucide şi îmbinând făţărnicia cu o strategie cinico-sadică, distructiv-apocaliptică de Duh, inversând, cu voluptate infernală, toate preceptele creştine, primul şi cel mai important fiind însuşi conceptul de “mântuire a omului”, după care urmează cel de…”facere a lumii” (mereu, dracul proclamă “Lumea Nouă”! – a se vedea şi porecla Americii/SUA…) : “Din şcolile elementare/din licee şi/ facultăţi/trebuie înlăturaţi profesorii/de valoare/care se bucură de popularitate…/Locurile lor trebuie ocupate/de oameni numiţi de noi,/având un nivel de pregătore slab/sau mediocre” (Mântuirea omului, p. 40) – sau: “Trebuie ca la facultăţi/să ajungă cu prioritate/sau în mod exclusive,/ cei care nu sunt interesaţi/să se perfecţioneze//la nivel înalt,/ci doar să obţină/o diplomă”  (cf. Facerea lumii, p. 43) – adică, ATUNCI, Petre Roman ori Samuel Bruckner-Silviu Brucan – iar azi, EBELE şi “anastasele”, “tălmăcenii” şi “botişii”, “ialomiţenii” şi “tineii” (toţi având, în spate, pe “baciul isăresc”, pe Cel cu Ochi de Sticlă!) . Da, noi, subsemnatul, dăm mărturie că ultimii ani, cei din “noul mileniu”, înseamnă desfăşurarea, cu deplin succes (nici iniţiatorii lui nu sperau la aşa “hal” de success…la conştiinţe atât de obediente şi handicapate/lipsite grav, de orice rest de morală!) – la toate nivelurile învăţământului actual, a acţiunii “Impostura naţională şi globalistă”, a sclavagismului intelectual, prin extirparea sau marginalizarea brutală a valorilor autentice, şi promovarea nulităţilor servile, perfect adaptate la a deveni gardienii şi călăii, cinici şi sadici, ai celor pe care-i înlocuiesc, întru trimful nonvalorii naţionale şi mondiale! Non/Anti-Axiologia Rediviva! – …“curat întru samsara”!
…Pentru ca, dincolo de şcoală, să se obţină lipsa totală de profesionalism, care înlesneşte şi întreţine, perfect, şantajul şi corupţia şi haosul social-moral, întru Gloria…PĂPUŞARILOR (României şi Lumii: să ne detaşăm, încât să privim către “competenţa distructivă” a lui …Jeffrey Franks sau “inteligenţa” şi moralitatea unor lideri mondiali, precum Clinton, Bush, Berlusconi, Sarkozy sau… D.T.K.-ul FMI-ului! - …şi a atâtor altora, ieşiţi “din aceeaşi fabrică” de obrăznicie şi agresivitate impostural-infernală!
…Întru triumful hărţuirii, supravegherii draconice şi, în cele din urmă, al arestării Duhului (din cărţi, din biserici/religie – “ecumenismul” masonic fiind principala cale de năuceală spirituală terestră!, din mass media etc. – până la “mântuirea” prin mancurtizare şi îndobitocire perfectă): “E necesar să fie puse/sub observaţie tipografiile/bisericeşti,/arhivele,/conţinutul predicilor,/cântecelor,/al educaţiei religioase,/dar şi cel al ceremoniilor/de înmormântare…” (cf. Ochiul Lui Dumnezeu, p. 38). Şi, evident, nu sunt sub supraveghere continuă doar “predicile bisericeşti”, ci sunt urmărite, cu înverşunare necruţătoare, şi cursurile-“predici”, de la catedrele de orice specialitate, din licee şi universităţi…Orice instituţie are camere de supraveghere, iar distrugerea intimităţii, a nevoilor libertăţii Duhului s-au dovedit (prin Big Brother-ul mondialist) cumplite hiperbole: ceea ce, în comunismul stalinist, era doar testare a Estului European -  prin globalism  - devine “Poliţia Terrei”! Comunismo-stalinismul a existat, în secolul XX, ca experiment local, REUŞIT (prin martirizarea, exterminarea, “frângerea cerbiciei”, în lagărele şi temniţele României Crucificate),  pentru ca în veacul XXI, “mengelii” omenirii  să aibă curajul de a ieşi…întru aplicarea terestră a celor învăţate, testate şi “reuşite”, în special în “poligonul românesc”.
…Fireşte, zona spirituală cel mai greu de învins este aceea religioasă ( a se vedea, în zilele nostre, “experimental lui Moise din Buzău, cu “scoaterea icoanelor din mediul public”) – de aceea, şi conţinutul agresiv mai mare, în ce-i priveşte pe “activiştii” de serviciu (dar saurienii, bolnavi de agramatism, ai  politicii stalinist-globaliste, “miros” faptul că lupta este nu izolată, ci…cu “gemenii Duhului – “cultura” provenind din placenta “cultului”!): “Din lipsa muncii culturale /asociaţii religioase, mai ales Oastea/Domnului, care sub influenţa religiei/atrăgea masele largi ale ţărănimii/muncitoare pe calea bisericii/şi abonamentele erau tot religioase…” (cf. Cultul liber, p. 39). A se observa că sintagma “abonamente religioase” nu caracterizează limbajul stalinist (pseudo-revolut…), ci cel al globalismului ecumenist, unde, spre pildă, la bisericile scientologice şi umaniste, se intră pe bază de…ABONAMENT!!!
…De la înălţimea “Porţii Raiului” (“Sus la poarta Raiului” –  metafora incipitului de volum, însemnând perspectiva normalităţii sacrale, de dincolo de “tusea muscălească” – cf. Taximetrie, p. 7 – “taxiul” fiind “vehicolul provizoriu” poetic, precum “luntrea lui Charon” - pentru dobândirea PERSPECTIVEI ASUPRA ISTORIEI UMANITĂŢII!), precum şi a “plămânilor”, sufocaţi de istorie şi de interdicţiile adevărului istoric - se “scuipă adevăruri” (“alte versuri negre şi parşive/îşi trimit plămânii/la plimbare/scuipă adevăruri”).  Pe lângă şi complementar cu cele care ţin de asfixia “dăscăliei” oneste, terorizarea şi desfiinţarea Misiunii de Ravvi (“…la anu' poate vreo cruce/servind drept material didactic” – Angusta, Sfântă Tristeţe, p. 9 – “angusta” sugerând, dublu: şi “augusta”, Imperiala şi Demiurgica  Misiune a Învăţătorului Hristic - dar, pe cealaltă faţă a simbolului, fiind înscrisă “mangusta”, cea care ucide Şarpele Înţelepciunii: “Să fiţi înţelepţi precum şerpii şi blânzi precum porumbeii”, se adresează Hristos, către Sfinţii Apostoli, trimişi întru Misiune!) – se produce catastrofa continuităţii generaţiilor, cu automatisme fie tiranice, fie înregimentat-iresponsabile: “Recrutarea elevilor se va face/prin grija organizaţiilor de partid/sindicate şi a conducerilor de întreprinderi, instituţii…” – ieri, pentru a striga: “Stalin şi poporul rus libertate/ne-au adus…”, azi, pentru a slăvi Unicul Partid, dimpreună şi în frunte cu, neînvins…Cârmaciul său “traian” (a cărui “gândire transcende Galaxia”… - declară ţuţerul Traian Ungureanu…: ”are mama trei căţei,/cine-i pupă-n cur pe ei?” – cf. Chirilice, p. 20).
…Şi, pentru a linişti spiritele neliniştite ori cârtitoare, vom zice că, şi stalinismul dejist (şi, parţial, ceauşist), şi americanismul globalist, au “glorioase realizări” : “glorioasa Armată Roşie/după lupte eroice, a eliberat/Câmplungul” (că-i trebuia!, ca şi bazele americane de azi, că-s de la Deveselu ori de la M. Kogălniceanu, ce importanţă mai are?!), sau: “nu poţi fi comunist (n.n.: azi, globalist!) /adevărat/nu poţi îndeplini sarcini bune/de răspundere/-fără a învăţa (n.n.: azi, după manualele alternative, care-ţi distrug discernământul şi identitatea multimilenară!)/-fără a studia (n.n.: ieri, cât de intangibilă era Armata Sovietică, binecuvântată de “Ţarii Kremlinului” -  azi, cât de deştept şi invincibil e americanul, binecuvântat să crape, din ordinul Casei Albe şi a…petroliştilor şi negustorilor de armament!)… - cf. Tov (1), p. 10.
…Şi, pentru că nu e nicio diferenţă  esenţială, între o ocupaţie şi…următoarea, poporul român, după ce şi-a rupt palmele ovaţionând tot ce i-a stat în faţa ochilor, adoarme, ostenit de atâta…paradă! … - uitând că ar mai fi o a treia soluţie: să-şi construiască şi rezolve SINGUR destinul, nici după indicaţii de la Kremlin, nici de la Casa Albă, ci din…mintea şi bunul-simţ şi din geniul lui…tustrele anesteziate, azi: “Nu-i nevoie de educaţie/ne-am săturat de ştiinţă/dar ne trebuie docilitatea…/…Este nevoie de şefi şi/de sclavi……….” (cf. Lumina vine de la Răsărit, p. 83).
…Şi asta, TOTDEAUNA!
…În definitiv, lumea, de ieri sau de azi, nu-i nici bună, nici  rea (la modul absolut şi incomentabil): este…”istorie”! Atât! Dar, spune Blaga, românul a tot sabotat-o (pe “doamna” asta Istorie), pentru că nu i-a plăcut duhoarea ei…Va mai reuşi, oare - din nou şi din nou?! Sau ar trebui, poate, ca “mămăliga să explodeze”, şi să devenim, în mic, ceea ce China este în mare: o existenţă terestră nu doar remarcabilă (deci, bună de furat şi de sclavaj…”modern”!), ci şi respectabilă, dacă nu chiar temută…?!
…Tot istoria, ca fiind “urmele paşilor Lui Dumnezeu pe Pământ”, îşi va spune ultimul cuvânt, şi în ce priveşte România, şi în ce priveşte avertismentele, extrem de grave şi intelligent încifrate, ale lui DAN SANDU. …Un lucru rămâne, însă, cert: dacă, din nou, scriitori de o remarcabilă inteligenţă şi rafinată intuiţie, precum este şi DAN SANDU - simt nevoia, din nou, iar şi iar, să încifreze (ca pe vremurile considerate, naiv, ca…”definitiv revolute”!), pentru a nu le fi azvârlite cărţile în cel mai groaznic coş “cenzurativ”  (“coşul” imperturbabil al UITĂRII/IGNORĂRII DEPLINE, conforme cu…”political correctness”!...şi, azi, ştim, din “cazul Eminescu”, “cazul Blaga“, “cazul Radu Gyr”, “cazul Dan Botta” etc. etc.  - cât de îngrozitor de eficiente sunt aceste metode ale “asasinatului în viaţă”!) – înseamnă că aburii infernali ai tiraniei deja ne-au cuprins şi lucrează (cum altfel decât îndârjit-distructiv!), asupra fiinţei şi fibrei personalităţii noastre! “Deşteaptă-te, omule!” - …sau, dacă istoria rămâne un dat implacabil, “samsaric-renăscător” – “NAŞTERE-MOARTE-RENAŞTERE” (de fapt, stimulat de forţe occult-infernale terestre, să re-nască şi să prolifereze şi să se fortifice -  aparent… întru veşnicie!) care trebuie judecat în toată complexitatea lui şi “la rece”: “Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii” …şi ai destinului impus de alţii, mereu de alţii…şi nu mai…“vegetaţi blandianic”!

…Altfel…ia ascultaţi ce scrie autorul, pe Coperta a IV-a: “…addig kell utni az olahot a mig var csepeg csontjabal…” (ADICĂ): “…valahul trebuie atâta bătut, până îi curge sânge din ciolan…”.
Mda. Chiar aşa! De AICI încolo (dacă nu vom fi atenţi) va începe, prin Tragedia Uitării – TRAGEDIA NEAMULUI ŞI A OMENIRII – …CĂLĂII LUMII (MEREU...”RE-NĂSCUŢI”!) ABIA AŞTEAPTĂ!!!.
                                                         

                                                                                     ***

                  „TOTUL (PREA) NOU”..., PE FRONTUL CĂRŢII ŞI ARTELOR:
          „LECTURA – CALE  SPRE TĂRÂMURILE ARTEI” –
                    coordonator: RODICA LĂZĂRESCU


...Sub mâna energic-coordonatoare a doamnei prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU, de la Colegiul Naţional „Ion Creangă”, din Bucureşti, a apărut, la Editura Gabriel 2005 („Creată ca să lumineze”), Bucureşti, în primăvara lui 2011, cartea „Lectura – cale spre tărâmurile artei”. Această lucrare sintetizează tot ce s-a scris, spre a se dezbate, la Ediţia a IV-a a Simpozionului dedicat lecturii, simpozion cu participare intern-românescă (comunicări din 22 de judeţe şi din Bucureşti) şi internaţional-românească (participanţi din Republica Moldova – 3, din Canada – 2, din Japonia – 1 şi din Australia – 1). De data aceasta, faţă de ediţia de anul trecut, conexiunile Artei Lecturii cu celelalte Arte sunt explicite şi, în general, rafinat îmbinate, precum „corespondenţele” baudelaire-iene.
Lucrările s-au desfăşurat pe cinci secţiuni, care au dat naştere, în carte, la tot atâtea capitole activ-meditative (cel puţin, în intenţie) : I – Incursiune printre arte (14 lucrări); II – Incursiune prin literatură (17 lucrări); III – Incursiune prin mitologie şi istorie (7 lucrări); IV – Lectură, carte, bibliotecă (13 lucrări); V – Concretizări (20 de lucrări).

Organizarea materialului, tehnoredactarea, corectura, coperta lucrării (foarte sugestivă, pentru cele cuprinse... între coperţi!) – sunt opera (exclusivă şi integrală!) a aceleiaşi harnice, iscusite şi extrem de exigente (în primul rând, cu sine!) doamne prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU. O muncă teribilă, mai ales când nu totdeauna te întâlneşti, în organizarea acestor simpozioane şi în sintetizarea materialelor lor, cu... „onestitatea în carne şi oase”... mai ales în aceste vitrege vremi (din punct de vedere spiritual), în care mulţi vor „să iasă în faţă”, prin mijloace nu mereu şi constant... „ortodoxe”!!! De aceea, munca de „plivitor/grădinar” al unei astfel de lucrări este una care nici nu poate fi evaluată, vreodată, la justa (şi cumplit de trudita) ei valoare...!

Cum se declară în Argumentul (deschizător de carte) al doamnei prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU, „dată fiind tema acestei ediţii, multe lucrări au fost bogat ilustrate cu fotografii, postere, ppt-uri, documente html, filmuleţe, ilustraţii care, din motiv de ordin tipografic, nu au putut fi incluse în acest volum. Din aceleaşi motive, am renunţat la bibliografiile indicate de autori, în finalul lucrărilor şi, în unele cazuri, la mottouri”.

Lucrarea coordonată de doamna prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU are multiple merite – dar lasă loc şi la cel puţin o întrebare severă, pe care o vom pune spre sfârşitul prezentării. Evident, nu doamna prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU răspunde pentru atitudinea intelectuală a „contributorilor” acestei lucrări.
Să începem, cum e şi firesc, şi onest – cu meritele (incontestabile).

Este o alcătuire/structură riguros-ştiinţifică, deschide perspective ideatice largi şi fertile, în domeniile artelor, favorizează discuţii şi dialoguri interesante inter-arte, readuce în discuţie profunzimea semantică a unor termeni, rar uzitaţi, din cultura antică, dovedind că vremurile noi sunt extrem de sărace în invenţii (autentice şi viabil-operatorii!) şi revelaţii cultural-artistice ideatic-fertile (deşi, nu trece bine anul şi se găseşte câte unul care se proclamă „buricul pământului” şi „Demiurgul/Ctitorul”, fără dubii, întru Arta Cutare... sau Curentul Artistic Cutărescu!).
Poate cel mai substanţial câştig (semantic – nu neapărat şi de eficienţă) al lucrării: ideea că „lectura” este şi devine tot mai mult un concept cu limite lărgite. „A lectura” nu mai înseamnă, aici, doar „a citi o pagină de carte”, ci şi a descifra codurile celorlalte arte: lectură de imagine, lectură de culori, lectură de forme cultural-arhitecturale, lectură de semne istorico-arheologice, lectură de efecte sonor-muzicale etc.

Să luăm secţiunile pe rând.

I – INCURSIUNE PRINTRE ARTE
Se fac corelări (unele fascinante):
1 – între pictură şi literatură, ba chiar între heraldică, pictură şi literatură (cf. Ekfrasis, stemă şi mise en abyme – sau conexiuni între heraldică, pictură şi literatură – de prof. dr. Elisabeta Lăsconi Roşca, Colegiul German „Goethe” – Bucureşti, precum şi „Privirea în abis” – punct de întâlnire între literatură şi pictură, de Daniela Maria Andraşciuc şi Gheorghe Andraşciuc, Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”, Sighetu Marmaţiei, jud. Maramureş – sau: Breughel, noaptea de război şi jocul, de prof. Laura Marilena Dănăilă, Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, Galaţi – sau: Feuchtwanger şi Goya. O plimbare narativă printre operele plastice, de prof. drd. Simona Ardelean, Liceul Pedagogic „Gh. Şincai”, Zalău, jud. Sălaj – ori interesantul studiu al prof. Cristian Sava, Colegiul „Ion Creangă”, Bucureşti, despre reprezentările plastice ale celebrei Judecăţi a regelui Solomon: Înţelepciunea regelui Solomon etc.);

2 – între literatură şi filmografia modernă (Literatura şi cinematografia – încercare de studiu comparativ, de prof. Steliana Mihaela Lambru, Colegiul Militar Liceal „Dimitrie Cantemir”, Breaza, jud. Prahova), sau chiar cu cea de tip ultramodernist, videoclipul – cazul studiului prof. dr. Iuliana Crânguş, de la Liceul Bulgar „Hristo Botev”, Bucureşti (Scene din viaţa de azi, în cultura străzii – lectura unui videoclip), care, pentru a putea crea o comparaţie/contrapunere între „scenele din viaţa ieri” a României (propuse de cărţile unui N. Filimon, Caragiale, G. Călinescu etc.), cu „scene de azi”, din existenţa românească, se foloseşte de un videoclip relativ cunoscut – Americandream – ilustrând, de fapt, kitsch-ul de existenţă românescă actuală, stimulat „viguros”, evident, de blestemul globalizării amalgamante întru haos – umilitor de umanitate, dez-identitar şi schizofrenic-alienant – globalizare distrugătoare nu doar de identitate naţională, ci şi de cultură autentică: „...prin lectura de imagine, videoclipul s-a dovedit destul de ofertant (...): Ion Iliescu în postura de preşedinte, rostind un discurs în originala-i engleză cu accent de Moscova; masa patriarhală, cu ciorbă (...), dar cu Coca-Cola pe masă; (...) un bătrân costumat în Moş Crăciun, căutând ceva recuperabil prin coşul de gunoi stradal (...)  o căruţă, alături de un Mercedes, printre blocuri-ghetou, gri (...). O altă temă centrală a videoclipului pare a fi fenomenul globalizării, al americanizării societăţii româneşti, prin abandonarea trăsăturilor de specific naţional, în favoarea celor americane, promovate prin comerţ, cu reclamele aferente (...)”. Concluzia „lecturii de imagine” a videoclipului Americandream este una fără niciun fel de... „perspectivă luminoasă”: „Toate aceste elemente conturează nişte <<scene din viaţa de azi>> care înfăţişează, cu ironie amară şi autoironie, o societate românească alienată, haotică, fragmentată, complexată, deziluzionată, căutându-şi salvarea, pseudo-identitatea – în copierea unui model străin, impus de globalizare. Totul este un vis American, de fapt o himeră a fericirii, a autorealizării individului (<<I can be want I want to be>>), însă cu preţul scump al pierderii demnităţii, identităţii, într-o lume – tăvălug, neiertătoare”. Trist, nici măcar tragic, ci dezintegrator de umanitate… „pe tăcute”. Adevărat, dar neînchipuind (măcar) vreo şansă de scăpare…

3 – sugestii totalizante, în stil maiorescian, sugerând „corespunderi” depline, pe toate fronturile, între arte („Ca nişte lungi ecouri ce se unesc profund / Într-o misterioasă, adâncă unitate, / Întinsă ca lumina, ca nesfârşita noapte, / Parfum, culoare, sunet de-a pururi îşi răspund”): Literatura şi pictura: paşi de dans – de prof. Viorica Remeş, Grup Şcolar „Mihai Viteazul”, Zalău, jud. Sălaj: „Ca şi pictura, muzica, sculptura, literatura transfigurează realitatea, căutând sensul adevărului existenţei”. Adevăr şi truism, deodată – inutil şi inutilizabil, într-o lume degradată fizic şi, mai cu seamă, moral-spiritual, o lume înjosită, care, mai curând, caută „adevărul” prin gunoaie, decât prin expoziţii de pictură…;

4 – se „rătăceşte” şi o lucrare rolandbarthiană („gradul zero al scriiturii”), cu aplicaţii pe textele elevilor: Ispita lui „a traduce”. Retuşul unui manifest, de prof. Anca Vieru, Colegiul Naţional „Petru Rareş”, Suceava;

5 – Sincretismul cuvintelor, în care prof. drd. Georgiana Căliman, de la Colegiul Naţional „Elena Cuza”, Bucureşti, pune în discuţie, pe de o parte, romanul „en vogue” al lui Tracy Chevalier, Fata cu cercel de perlă, raportat la opera picturală a lui Jan Vermeer van Delft, din veacul al XVII-lea olandez – pe de alta, corespondenţa dintre literatură şi muzică, ilustrată de romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt, Viaţa lui Mozart, care „nu numai că include un CD, dar care e construit pe baza corespondenţei dintre literatură şi muzică (...). Miza acestui roman autobiografic epistolar este întâlnirea scriitorului cu muzica lui Mozart, la vârsta problematică a adolescenţei”.
Frumos – dar cam elitist, fără „ţintă reală” – nu credeţi?
***

II – INCURSIUNE PRIN LITERATURĂ – începe printr-un studiu harnic, dar fără „descoperiri” speciale: „Pictura cuvintelor sau audiţie colorată…” – lectura în cheie sincretică asupra culorilor, a sunetelor şi a cuvintelor, în poezia lui George Bacovia, de prof. dr. Florina Rogalski, Şcoala Centrală, Bucureşti. Tot asupra lui Bacovia „atentează”, dar, de data acesta,  asupra prozei (proză poetică, fireşte!) acestuia (cu multă „aplicaţiune”, trebuie să recunoaştem!) şi prof. Camelia Melania Marin, Liceul Teoretic „C. A. Rosetti”, Bucureşti: Proza bacoviană – poezia unui autoportret.
Poate ar fi de remarcat şi studiul comparatist (cu vagi tuşe de snobism vetust, precum şi doamnele scriitoare/artiste despre care se face vorbire…deh, vremea trece – neluând integral, cu ea, totdeauna, şi valoarea!), al prof. drd. Carmen Georgeta Ardelean, Liceul Pedagogic „Gheorghe Şincai”, Zalău, jud. Sălaj: Artă, psihologie şi literatură la Hortensia Papadat-Bengescu şi Virginia Woolf.

…Virgil Huzum – un orfic la hotarele modernităţii, de prof. Mircea Dinutz, redactor-şef Pro Saeculum, Focşani, jud. Vrancea – este rezumarea, bine stilizată, a unui studiu, mult mai amplu, de istoria literaturii, prin care farmacistul poet focşănean, „înrăit” meloman (şi transpunând patima muzicii, în poemele sale!), Virgil Huzum, este salvat (cu drept cuvânt!), de Mircea Dinutz, de la uitarea nu doar a con-urbanilor săi, ci şi a conaţionalilor, prea grăbiţi spre frivolităţile modei şi foarte puţin dispuşi să-şi încerce/verifice (măcar „din an în Paşti”!) struna orfică interioară – şi să şi-o pună în armonie cu scriitorii/Duhurile cele mai expresive, ale unui popor…

…Nu pentru că este organizatoare sau găzduitoare-prin-carte a comunicărilor despre care facem, aici, o scurtă trecere în revistă, cu comentarii mai aplicate sau mai puţin… – dar ideea doamnei prof. dr. Rodica Lăzărescu de a face o incursiune prin „cuhnea” literaturii române este, deocamdată, şi salutară, şi insolită (făcând abstracţie de observaţiile călinesciene, în aceeaşi direcţie, culinar-literară) – şi, mai cu seamă, aduce un suflu de viaţă, de nonconformism (foarte rafinat, însă, din punct de vedere formal!), precum  şi…arome ademenitor-ispititoare, printre scorţoşeniile ştiinţei literaturii şi comparatismului (aceasta neînsemnând că excursul domniei sale nu ar fi sistematic executat şi cu toată patima hermeneutică „implementat”): De la arta culinară la arta literară – sau despre arta înghiţitului în sec, în faţa unei pagini de carte. Defilează, prin faţa (din păcate, DOAR) ochilor noştri, mese încărcate şi bucate îmbelşugate, din paginile descriptive ale lui Anton Pann, Filimon, Negruzzi, Creangă, Caragiale, Călinescu, Voiculescu, şi (rege al regilor „cuhniei”! – voi, ceilalţi artişti, „hai, ia daţi-vă deoparte, măi păcătoşilor, că numai aţi crâmpoţit mâncarea”) – Mihail Sadoveanu!

…Nu se putea să lipsească, din această lucrare sintetică despre… apetitul lecturii, în România postdecembristă, „pila” dlui N. Manolescu – Mircea Cărtărescu şi… Travestiul lui…„sonor”: „Travesti”, un roman sonor, de prof. Maria Ştefania Manea, Colegiul Naţional „Ion Creangă”, Bucureşti.

Un studiu remarcabil este şi cel cu iz borges-ian: Biblioteca, topos labirintic, în literatura lui Mircea Eliade: prof. drd. Aurelian Daniel Tache, Colegiul Naţional „Constantin Carabella”, Târgovişte – are în vedere, aici, romane cunoscute şi, îndeobşte, citite de elevi: Romanul adolescentului miop, Gaudeamus, Maitreyi, Isabel şi apele diavolului. „Drumul către centru, prin parcurgerea celor 7 inele ale iniţierii, devine calea prin care este recuperată, prin conştientizare, deci prin anamneză, unitatea primordială”.  

Pentru „simţul său muzical înnăscut”, prof. Florentina Maria Românu (Şcoala cu clasele I-VIII, Rusca-Teregova, jud. Caraş-Severin) aduce în discuţie opera puţin cunoscută a lui Sorin Titel: Universul poetic al personajelor, în opera lui Sorin Titel.

Ultima lucrare de interes a acestei secţiuni: Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – un spirit umanist în pantheonul literaturii şi al muzicii universale, de prof. dr. Florina Rogalski. Mărturisim că am citit acest text nu în memoria criticului şi comparatistului Zoe Dumitrecu-Buşulenga (pentru care nici n-am avut, deci nici nu-i păstrăm, acestuia, vreo stimă!), ci în aceea a pocăitei şi înţelepţitei călugăriţe de la Văratec…

***

III – INCURSIUNE PRIN MITOLOGIE ŞI ISTORIE

La secţiunea aceasta, ne întâlnim cu lucrări al căror conţinut incită, prin inedit, prospeţime şi profunzime a viziunii. Autentice şi modelare comunicări ştiinţifice, unele chiar strălucitoare – demne de un Simpozion eminamente elitist. Vom vedea, mai  jos, dacă acesta e „de bine” şi dacă aduce patriei (în contemporaneitate) un „ce folos”...

Prima dintre ele ar fi aceea a „assistant” prof. dr. Carmen Săpunaru Tămaş, Osaka-Electro Communication University, Japonia: Mit şi ritual, în motivul „soarelui ascuns”, din vechile cronici japoneze: „O caracteristică deosebit de interesantă a miturilor japoneze este faptul că reuşesc să includă în câteva rânduri un număr impresionant  de teme şi motive universale”. O cultură şi o civilizaţie care are, ca zeitate a Soarelui, o... zeiţă (Amaterasu) – nu poate decât stârni interes. „Una dintre ţesătoarele divine se sperie atât de tare, încât se împunge cu o suveică în zona genitală şi moare, moment în care Amaterasu, pe jumătate speriată, pe jumătate furioasă, decide să se retragă într-o peşteră şi lumea  întreagă se scufundă în întuneric” (similitudinea cu Greuceanul românesc credem a fi destul de străvezie!). „Amaterasu este văzută atât ca obiect al veneraţiei, cât şi ca prima femeie-şaman din tradiţia japoneză (...) Ieşirea soarelui din peşteră reprezintă succesul ritualului, victoria luminii asupra întunericului, a ordinii asupra haosului, a fertilităţii asupra forţelor distructive”.

...Aproape la fel de plin de magie şi bună aplicare hermeneutică este studiul Povestea mărului, al prof. dr. Marcela Graţianu, Colegiul Naţional „Octavian Onicescu”, Bucureşti – urmărind dezvoltările semanticii şi simbolismului mărului, de la antici (Catullus, Sapho, Grădina Hesperidelor... – sugerând, în mod egal, nupţialitatea, paradisiacul sferic-absolut, cât şi... „fructul fals”!) – până la Biblie, unde este „fruct al arborelui cunoaşterii”, poveştile bretono-celtice, unde mărul este şi obiect de magie, şi contragere a universului – şi poveştile româneşti, unde mărul e simbol triplu: al iniţierii, al dragostei, al recunoaşterii (se trimite la Prâslea cel voinic şi merele de aur, dar şi la Voinicul cel fără de tată, Făt-Frumos cel rătăcit, Poveste ţărănească, Pasărea măiastră) – dar şi, prin culoare şi tăiere în jumătăţi, simbolizează yin-ul şi yang-ul, cele două principii cosmice, antagonice şi complementare, cosmogonic-demiurgice.

După opinia noastră, cel mai valoros studiu al acestei secţiuni este cel al cercetătorului George Liviu Teleoacă: Devenirea prin lectură: de la poemul Memento mori, la Columna lui Traian. Păcat că spaţiul acordat unei lucrări de simpozion nu permite o mai largă dezvoltare a niciunui subiect – pentru că ideile dlui Teleoacă sunt de o rodnicie remarcabilă şi extrem de bine-venită, pentru aceste vremi fără crezuri. Scena XXIV de pe Columna traianică ne priveşte, cu osebire: „Savanţii din Europa întreagă, şi nu numai ei, aveau datoria să vadă şi să-nţeleagă, dar, cu toate acestea, au trecut cu nepăsare, atât pe lângă elocvenţa plastică a scenei de pe Columnă, cât şi pe lângă precizarea, de excepţie, transpusă de Eminescu, în poemul Memento mori. S-a rătăcit, astfel, cheia sacră a identităţii noastre, prin care ne legitimăm menirea în lume, respectiv rămânerea ca factor activ în lume. Întru salvarea noastră şi a lumii (sic!) suntem chemaţi să recuperăm urgent această tragică eroare a istoricilor, pentru a stopa ruina, la care te expune pierderea adevăratei identităţii şi acceptarea obedientă a unor identităţi măsluite, de unii ca Roesler sau Keramopulos.
    Măcar acum, după ce am plătit, cu secole de suferinţe imense, secolele noastre de uitare şi de neglijenţă intelectuală, trebuie să luăm aminte că, prin regulile clasice de compoziţie, scena XXIV de pe Columnă conferă Dragonului Dacic acelaşi rang de rege al zeilor, pe care îl are Zeus în Olimp. Spre deosebire, însă, de Zeus (Jupiter) care n-a ieşit din Olimp, Dragonul Dacic, ca hieroglifă pentru numele Unicului Ziditor Transcedental, reprezintă semnul sub care s-a făcut istoria, pe larga arie dintre Persia şi Britania, până la anul 1485 d.Chr., aşa cum a arătat Whitney Smith, fostul director al Institutului American pentru Drapelele Lumii.
    Întrucât viaţa religioasă a prezentului o continuă pe cea din perioada Renaşterii, Dragonul Dacic se dovedeşte a fi, şi acum, reperul sacru al lumii, de unde şi rolul determinant pe care trebuie să ni-l asumăm în edificarea unităţii religioase, motiv esenţial pentru a păstra nedevalizată, nepângărită şi întreagă Grădina Maicii Domnului.
    Slujirea nu-i trufie, ci datorie” .

                                                   ***

 IV – LECTURĂ, CARTE, BIBLIOTECĂ

Din această secţiune am remarcat, cu bucurie, intervenţia (frustă şi de mare înţelepciune! – exact ceea ce lipseşte omenirii contemporane, spre a nădăjdui în salvarea esenţelor şi, deci, a Duhului ei!) a lui Ioan Miclău, marele român din Australia: Sunt român şi punctum, oriunde aş trăi în lume! „Pentru scriitorul român de pretutindeni, tradiţia eposului literaturii române rămâne un izvor veşnic şi sfânt, nesecat, izvoditor de noi doruri, de amintiri şi speranţe, întotdeauna cu iubire pentru neamul său”.
Remarcăm celelalte lucrări, doar prin titlu: Lectorul model al Poveştii fără sfârşit (este vorba despre Poveste fără sfârşit, de Michael Ende), de prof. drd. Marcela Cristina Iuga, Colegiul Naţional „I.M. Clain”, Blaj), Corelaţia dintre artă şi lectură, de prof. Mihai Florea, Liceul „Traian Vuia”, Bucureşti, A citi – a nu citi – aceasta este întrebarea, de prof. Mirona Olivia Crişan, Colegiul Tehnic „Dorin Pavel”, Alba Iulia (în care ne aşteptam, mai curând, să apară problemele reale, de lectură, ale elevilor şi ale tineretului „internaut”, în genere – şi mai puţin… Platon şi Coleridge! – este descurajant exhibiţionismul intelectual, într-o problemă atât de urgentă, cum este aceea a „lecturii”-ca-izvor-de-reînţelepţire-a-lumii). Biblioteca, o poartă deschisă spre univers, de prof. drd. Diana Socaciu, Şcoala cu clasele I-VIII, Blaj – …foarte romantic şi preţios şi pretenţios titlu, dar nu folosesc nimănui titlurile frumoase, într-o lume contemporană, în care criza cunoaşterii prin reflecţie/meditaţie, stimulatoare de identitate umano-divină, iar nu prin rulare de imagini imbecilizantă şi pulverizantă de identitate – este una gravă şi teribil de adevărată…
Mai lipsea doar Lectura filmică a cărţii (de prof. Cecilia Barbu, Colegiul Naţional „Ion Creangă”, Bucureşti) şi apologia tehnicii computerizate, în lucrarea De la lectură la arta… digitală!, de prof. dr. Mihaela Ştefan şi prof. Cornelia-Andreea Cojocaru, ambele din Bucureşti – pentru ca premizele atentatului împotriva Duhului umanităţii să se datoreze, în proporţie de peste 60%, complicităţii noastre (foarte generoase!), cu asasinii Duhului nostru, cu rău-voitorii lumii contemporane, una plină de capcane, care de care mai fascinantă!
…Deci: lectură (mă rog…), carte (să zicem!) – dar BIBLIOTECA LUMII (biblos = carte, iar theke = dulap, cufăr – „templul învăţăturii, locul de tezaurizare a culturii şi civilizaţiei umane”, cf. Carl Thomas Rowan), de unde izvorăsc fluviile Duhului, aflat în efervescenţă aproape auto-demiurgică  (pentru că Biblioteca Babel, a lui J.L. Borges, are o existenţă a ei, AUTONOMĂ faţă de om, dar în legătură directă cu Transcendenţa şi cu Efectele Ei în Cosmicul-Uman!) – UNDE-I?!

                                                     ***

V – CONCRETIZĂRI

...Exact unde speram să găsim, în sfârşit, problemele autentice, cu care se confruntă profesorul, şi soluţionările lor, în lupta sa bravă cu mult prea „relaxatul” elev de azi, aflăm cu totul altceva (dacă nu neaşteptat, cel puţin cu totul nemulţumitor!): infoteca (da-da, tocmai în momentul când criza moral-spirituală a tineretului omenirii izvorăşte, proiectiv, din disfuncţionalitatea esenţelor transcendente ale BIBLIOTECII!!!), softul educaţional ... – şi iar Între carte şi film (de prof. dr. Odarca Bout şi prof. dr. Raluca Lozbă, Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”, Sighetu Marmaţiei, jud. Maramureş) – toate, numai mofturi de inspectorate şcolare! - scârbos şi scabros de obediente, unui ministru absolut impostor (într-ale educaţiei), precum este dl Daniel Funeriu.

Elevul nu trebuie „sedus” (cf. Lectura – pasiune şi atitudine, de prof. Rita Cîntiuc şi prof. Daniela Ceredeev, Vatra Moldoviţei, Suceava) prin postere (noi am zice că nu trebuie „sedus” deloc... ce, a devenit, deja, şcoala, bordel de pedofili?!), ci trebuie EDUCAT! Cu rafinament, artă discursiv-revelatorie, à la Ioan Gură de Aur, cu MULTĂ ştiinţă de carte (dar, deja, a apărut generaţia profesorilor prost pregătiţi, şi cu ochii pe avionul de... Australia!) – şi, evident... fermitate! O fermitate rezultată, însă, din AUTORITATEA ŞTIINŢIFIC-DIDACTICĂ ŞI DE HAR. Dar acestea, se vede treaba, nu mai sunt „la modă”... de parcă educaţia poate fi „modă”, fără ca viitorul planetei Terra să devină, succesiv şi complementar... „modei” – Apocalipsa, ori, cine ştie, o altă stare spirituală/mutaţie genetică, precum aceea sugerată în Planeta maimuţelor... – dar, din păcate, „flendurit-înjosită” ca vai de ea,  fără şansa rafinamentului din final!

Studiul de caz „Dimensiunea religioasă a existenţei” – o posibilă cheie de descifrare a artei – de prof. Iulia Magdalena Grecu, Liceul de Artă „Ionel Perlea”, Slobozia, jud. Ialomiţa) ar fi putut deveni interesant, dacă nu s-ar dovedi, în cele din urmă, curată pierdere de timp şi acţiune de mare pericol spiritual, prin zăpăceala „transdisciplinarismului şi interculturalismului ecumenist”: „(...)Tema ca atare mi-a asigurat o predare transdisciplinară, căci informaţiile necesare înţelegerii şi aprofundării acestui studiu vizează domeniul religios, istoric, psihologic, axiologic”. Dacă nu vă place „formalismul practician” al lui Coresi, atunci de ce daţi temă acasă, doamnă profesor – şi, în special, de ce tema constă în comentariul scris, asupra unui psalm impresionant, de o poeticitate imponderabilă, precum La apa Vavilonului? Poezia religioasă trebuie să devină, integral, stare a Duhului, iar nu să călcaţi peste ea, cu cizmoşenia... pixului!

...Observăm, cu melancolie, câtă influenţă nefastă au, în învăţământul românesc contemporan... GRADAŢIILE DE MERIT! Profesorul, bietul şi săracul, ar face şi lucrări despre beneficiile bombei atomice, pentru dezvoltarea bobului de fasole... numai să nu scape nenorocita aia de gradaţie, printre degete! Iată, în sfârşit, un punct unde noi şi dl Funeriu suntem de acord: Jos cu gradaţiile de merit!, ca să se liniştească, odată, neliniştitul profesor famelic (sau, poate, lacom...?), şi să se apuce de predicat adevăruri, iar nu să fie apelpisit şi obsedat de cum să facă „mai frumos” (în faţa superiorilor, din inspectorate şi minister!) şi cum să fie mai la... „moda obedienţei” sclifosite, dar tot atât de lipsite de demnitate: „Executaţi îndoirea din şale, în faţa şefului – numărul 2.549!” (numărul indică felul „îndoirii”, iar nu ordinea şefilor... „respectaţi” cu nasul!).

...Cât despre „Senzorialismul”/„simţirismul” şi plezirismul lucrării prof. Adina Sorohan (Colegiul Naţional „Lucian Blaga”, Sebeş, jud. Alba), din Receptarea textului liric prin simţuri – pur şi simplu, nu ne interesează... – altfel, deveneam fan al „epicureanului” Sebastian Vlădescu!

***
...Se impune, deci, o concluzie: dacă Simpozionul de anul trecut (Ediţia a III-a) avertiza, cu gravitate, asupra pericolelor dispariţiei, treptate, a lecturării de carte, de către tineri – Simpozionul de anul acesta parcă ar constata ori:

1) eliminarea (între timp şi într-un mod cu totul ocult!) a pericolului dispariţiei dimensiunii meditative a omului (pentru că tinerii de azi, axiomatic, vor fi generaţia matură, deci călăuzitoare, de mâine... – ...ce fel de călăuze, fără simţul elementar al orientării spirituale şi al percepţiei Duhului Meditativo-Reflexiv?!) – ori:

2) dezangajarea „luptei cu inerţia”, lipsa totală de soluţii spiritualiste şi, deci, propunerea (implicită) a necesităţii adaptării tineretului contemporan la... toate formele răului, oricâte vor fi fiind ele şi oricât de distructive de fibră umană se vor dovedi, în cele din urmă (atât de... „în urmă”, încât nu va mai fi loc de întors!) .

...Da, multe dintre lucrări (mai cu seamă cele din secţiunile 4-5) au un grad înalt de „ştiinţificitate” preţioasă (aproape... poetică! – de fapt, vinovat conformistă, faţă de o lume care vrea să elimine omenia din om...!), pot deveni lucrări de cercetare la Institutul de literatură comparată... – ...dar cu ce salvează asta situaţia dezastruoasă a „educaţiei” tineretului contemporan, care tineret (în majoritatea lui) nici nu mai cunoaşte sensul cuvântului „educaţie” – deci, nu dă „doi bani vechi” pe actul regal-cvasitranscendental (prin consecinţe!), al EDUCAŢIEI...?! Practic, odată cu scoaterea orei de Dirigenţie din orar, noi am înţeles perfect de unde şi spre unde bate vântul..., dar această certitudine ar trebui să diminueze gradul de „servilism ştiinţific” al dascălului de şcoală – şi să-l mărească pe acela de... rezistenţă/re-activitate pro-educaţională – ...adică, PRO-NATURĂ UMANO-DIVINĂ!

...Frumoasă şi interesantă, cartea coordonată de doamna RODICA LĂZĂRESCU.
Dar, din păcate, nu tot ce sună frumos şi stârneşte interesul (care poate fi, între altele, ori unul ludic şi vremelnic, ori unul nociv-maladiv!) este, totdeauna, şi deosebit de folositor, în perspectiva viitorului planetei Terra.
...Altfel, dacă volumul de faţă  se adresează, cumva, cercetătorilor atmosferei spirituale a altei planete decât biata noastră Terra – atunci, da (şi numai!) : CELE MAI SINCERE ŞI CALDE FELICITĂRI!!!



                                                                                   

 

                         CARTEA NOULUI IOV:
          „EXILAT ÎN STRIGĂT”, de VIOREL SAVIN

Volumul de poezii (parcă rătăcit printre scrierile sale dramatice!), ultimul apărut, al omului de teatru şi scriitorului băcăuan VIOREL SAVIN – „Exilat în strigăt” (115 pagini - poemele, profund originale, fiind precedate de un motto din Iov, 23, 2 – Iov mărturiseşte curăţenia sufletului său şi se lasă la judecata lui Dumnezeu: „Şi de data aceasta/plângerea mea/este luată/tot de răzvrătire/şi totuşi/mâna mea/de-abia înăbuşă/suspinele mele”)  - este, întru adevăr, o carte de mărturisiri, făcute cu sinceritate/onestitate de Duh liminară, dusă, uneori, până în preajma brutalităţii – nici măcar o clipă, însă, neatingând hotarele vulgarităţii. Ba chiar cu bucuria mistică a mărturisirii Durerii şi Nedreptului Îndurat, întru re-descoperirea şi împlinirea funcţiei cathartice şi soteriologice a Poeziei: „o piatră străbate/umbrele lor/şi mă loveşte în piept.//Doamne,/cu câtă bucurie/o ridic!...” – cf. Cu câtă bucurie...!, p. 16.

Sunt 10 poeme cu titlul Strigăt – ceea ce sugerează obsesia, aproape „pipăirea” dureroasă a presentimentului unei iminenţe  a apropierii clipei de întrerupere a mesajelor terestre, a faptului că mesajul său PERSONAL-POETIC are importanţă cosmic-ameliorativă, pentru alţii/ceilalţi (atitudine hristic-altruistă, întru Eros Agapé): „nu-mi lăsaţi timp să vă rog/să fiţi mai buni” – cf. Supravieţuire, p. 20 – deşi, alteori, Poetul este dominat de un soi de mazzochism al receptării unor „mesaje” (aproape)...contondente,  malefic-reactive, din partea celor pe care Poezia sa vrea să-i binecuvânteze-exorcizeze: „ura voastră/îmi este/chiar dovada iubirii/ce vă port!” – cf. Strigăt (1), p. 25 – sau, dimpotrivă, de seraficitatea Poemului celui Mare, care, tocmai pentru că este unul cu conţinut metafizic inimaginabil-major, trebuie să fie amânat (voluntar, conştient de nimicnicia şi grosolănia materiei!), până la metanoia deplină a cuvintelor: „aş fi putut scrie în noaptea aceasta/Poemul cel Mare!/dar nu am făcut-o...” – cf. Poemul cel Mare, p. 22; că scrierea, înlocuind ek-stasa iniţiatică a Ascetului Meditativ întru Eternă Potenţialitate, produce macularea Paradisului-Poem/Stare de Fericire-Revelaţie Deplină:  „dar eu am aflat deja că în lume/hârtia/de-ar fi rămas imaculată/semenii mei/ar fi fost fericiţi!” – cf. Ura, p. 34.
Avem de-a face cu o carte a deplinei maturităţi, o carte a bilanţurilor pline de curaj, deşi semănată, foarte des, şi cu obsesii senecte şi chiar funeste („îmbrăţişat trupul meu /de mucegai”- cf. delicatele  introspecţii ale strugurelui nohan, p. 24; sau: „sufletu-mi prea mult durut/(...)stă şi-aşteaptă amărâtul/(...) îngerii să-i dea sfârşitul” – cf. Elegie la Luncani, p. 10; sau: „an de an tot mai sus urcă pământul/în oasele mele” – cf. Destin, p. 30; şi chiar extraordinarul, aproape mirificul paradox al celui care pleacă, întru dedublare fiinţială, odată cu Fructul Piersicii-Poezie, întru Marea Călătorie a Re-Iniţierii: „şi miros tot mai plăcut/putrezind”, cf. piersica – nemulţumirile şi motivaţiile ei senzuale, p. 12) – întrerupte de delicatele  experimente poetico-elixirice, dar şi cu zvâcnituri de revoltă contra resemnărilor senecte, cu  încercări de frondă juvenilă verbalo-formală: când apropieri de caligramele apollinaire-iene (la noi, mai curând vasluianul Ion Gheorghe Pricop îndrăzneşte, până la capăt, autentice intersectări cu neo-formalismul lui Guillaume Apollinaire...), când şiruri finale de semne exclamative, când titluri ortografiate exclusiv cu minuscule...Nu, calitatea Poeziei lui VIOREL SAVIN stă, în primul rând, în vigoarea expresivă a mărturisirii!

...Poetul VIOREL SAVIN dă mărturie că, dincolo de ek-stasa poetică, este un om. Dar nu oricum „om”, ci ipostază a Omului Eroic, al unei...”Rase Eugenice”, în sensul benefic şi stimulativ-emulativ al termenului... – o „rasă” care îi contrariază pe toţi ceilalţi oameni: cine s-ar aştepta ca greutăţile şi obstacolele vieţii să-l fi înăcrit pe Omul-Poet, cine crede că apropierea morţii îl covârşeşte ori înspăimântă, se înşală profund, nu ţine cont de Duhul Vitalist al acestui Atlet, POETUL - care nu se lasă exilat...cel mult, se autoexilează, în ceva ce rareori devine strigăt autentic, dar foarte des rămâne spunere fermă şi îndesată, cu invective cât se poate de clar rostite, cu o dicţie de adevărat slujitor al cvadruplei muze: Euterpe (a Poeziei Lirice), Calliope (a Poeziei Epice), Thalia (a Comediei), până şi Polyhymnia (a Retoricii), dar niciodată admiţând-o pe Melpomene (a Tragediei). Nu, pentru VIOREL SAVIN, lumea aceasta, degradată spre ură şi non-armonie, nu este decât o zonă de  bătălie/polemos/polemică dură cu răul - pentru Poet, ea este zonă de iniţiere/re-iniţiere, prin SUFERINŢĂ REVELATORIE – căci, pentru cei puternici, ea e locul pentru a deveni şi mai puternici...chiar cu riscul de a nu obţine transcenderea i-mediată. Niciodată a autocompasiunii! Poetul îi dispreţuieşte şi-i compătimeşte, uimit - cu înţelegere, dar şi cu maliţie fină, pe cei ce-l cred asemeni lor, un bocitor narcisiac: „aveţi atâta nevoie /să credeţi/ că mor trist.../însă eu /vă dezamăgesc şi ridic/cu infinită bucurie/piatra ce mă loveşte” – cf. Drumul întoarcerii – în loc de prefaţă – p. 5.

Uneori, Poetul se dezlănţuie (cam pe la marginea Retoricii Jurnalistice şi, deci, parţial, ieşind din Poezie...!), în diatribe extrem de vehemente, împotriva relelor întocmiri, din societatea inventată şi construită de oameni (arătarea Târfei Babilonice: „vreo lichea punctiformă/şuntează lichele importante la vârf !/(...)eşti pomenit/când o târfă locală/se deschiloţează cu frenezie/în Capitală” – Desfigurarea Soarelui şi, deci, aparenta cvasi-eliminare a forţelor benefice, din lume: „după soarele mâncat de molii” – cf. Interior, p. 47; Multiplicarea Iudei, „în regimul” Scrisorilor/Satirelor eminesciene”: „otrepe cu feţe-ngălate de zâmbet/ ipocrit căutau să mă                            << onoreze>>/cu strângeri lipicioase de mână” – strângerile de mână devenind sinonimul Sărutului Iudei, din Grădina Ghetsemani – cf. Scrisoarea I către băcăuani, p. 50; Bâlciul Deşertăciunilor Balcanic/Balcanizat, într-o extensie de Haos Amoral Dezgustător şi Exasperant-Proliferant: „şi mai vedeam omeneşte tăifăsuind/laşi nemiloşi/defăimători ticăloşi/haini/proştii tuturor ocupaţiilor înrudiţi în pohfală/jigodii pofticioase de măriri ilicite / oameni de bună credinţă greşind/oameni curaţi/murdărind/învăţaţi susţinând aberaţii (...) farisei chezăşuind fapte viclene/cu onoarea lor terfelită...” – dar, din orice rău, iese, pentru cel înţelept, ceva bun, ba chiar rezultă paradoxul autoregenerării spirituale, PRIN CONTRAST: „înotam în propria-mi sudoare/ca într-un lichid amniotic (...) simţeam cum devin /perfect/pentru a mă naşte din nou” etc. etc. etc.).
Alteori, însă, Poetului, devenit-ipostaziat în Hristul Durerii, Compasiunii şi Taumaturgiei Cosmice („Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”) , prin efectiva TRĂIRE-CA-LUPTĂ/SUFERINŢĂ, în această lume -  i se face milă de adversarul/adversarii său/săi, straşnic strunit/struniţi şi pornit/porniţi de demonul urii, al lovirii şi  însângerării semenilor – total inconştient/inconştienţi că orice rău făcut, după înţelepciunea religioasă (creştină şi buddhistă, egal!), se transformă în bumerang (după ştiuta zicală: „Bine faci, Bine găseşti -  Rău faci, rău găseşti!”, sau după sentinţa biblică: „Ce faci, face-ţi-se-va!”) şi are efect de introducere în spirala dement-alienantă şi-n labirintul violenţei (violenţa - ca instinct josnic/înjositor şi incontrolabil), transformate în porniri halucinante, activ-reflexive, bestial-suicidare: „omule ai  milă de tine/omule/nu mă lovi - /îţi faci rău:/ atroce/îţi creşte pofta/de sânge!” – cf. Strigăt (2), p. 41.

...Deasupra tuturor dezlănţuirilor frenetic-infernale (frenezie având ca motivaţie, pentru Satana, dar prin intermediar uman! - presentimentul apropierii Judeţului din Urmă şi al excluderii finale a Răului, dintre personajele Teatrului Cosmic!), deasupra tuturor ipostazierilor sabatice ale Bacăului-Infern, însă, tronează Efigia Nemuritoarei Armonii/Re-Armonizări Cosmice prin POEZIE: STATUIA LUI BACOVIA! : „ în timp ce aleşii tăi de elită/se zbat cu disperare să strâmbe/tot ce prea drept li se pare/tu/ atât de înduioşător/şi dezorientat primeşti/ dispreţul magnoliei/ce înfloreşte / lângă/statuia lui Bacovia...!” – cf. Şi totuşi nu pot părăsi Bacăul, p. 42. Fie şi numai prin Efigia Poetului/Poeziei – VIOREL SAVIN crede, cu tărie, că spaţiul, odinioară mitic, al Bacăului (astăzi, parcă ireversibil infernalizat!), se poate exorciza, chiar pe... „Buza Apocalipsei”!

...Şi mai există, fireşte, pentru orice creştin autentic (şi Poetul VIOREL SAVIN dă mărturie şi semn că este!), o ipostază soteriologică trepidantă, dinamic-cosmică, în emersie şi imersie, totodeodată: aceea Supremă, Hristică – A FI BUN CONDUCĂTOR DE DURERE, pe Golgota Strigătului „Eli, Eli, lama sabachtani...?” - ...a lua asupra ta, cum spune Dostoievschi, „toate păcatele lumii”: „exilat/în strigăt voi călători/atâta timp/cât vor mai fi/oameni buni/conducători de durere!” – cf. Strigăt (10), p. 113.

...Uimitoarea Carte de Poeme a lui VIOREL SAVIN este, integral, o lecţie de Bravură în Suferinţă, o lecţie de Atitudine Hristică, Atotcompătimitoare Lucidă (afară de sinele său, total expus intemperiilor vieţii-Trăire Efectivă şi Hiperbolizat-Maximizată!), Grav Taumaturgică  (dar total asumat, precum şi total conştientizat, integral disecat trupul fizico-astral, spre minuţioasă exorcizare, într-un joc retoric necruţător!) – dar şi avertizatoare de Vertigiile Apocaliptice, al căror miros se simte, tot mai pregnant, în nările dilatate de nelinişti mistice!

                                                                                                                                    prof. dr. Adrian BOTEZ




                     DESPĂRŢIREA DE POEZIE,
                  DESPĂRŢIREA DE TINEREŢE…



Volumul intitulat Suflet zilier semnat de Ionuţ Caragea reconfirmă modernitatea unui scriitor ferit de tentaţiile experimentului, dar atras de asumarea realului, a introspecţiei şi a psihanalizei culturale ce coboară, împreună, prin fericită osmoză, într-o poezie a existenţei, implicată în devenirea autorului mai mult decît în delectarea auditoriului ce este luat drept martor la catastrofe şi accidente, miracole şi magii personale. Ionuţ Caragea se zideşte, astfel, în materia dintotdeauna a poeţilor adevăraţi: deghizarea viului în imaginar histrionic. Niciodată un poet nu trăieşte mai deplin această stare de degustare a propriilor ipostaze, în toiul unor regizări şi încarnări resimţite psihic ca adevărate primeniri, însoţite de deconstruiri şi contemplări. Ceea ce finalmente poetul reuşeşte să fixeze în operele lui este tocmai gustul demascării, parfumul final ce însoţeşte actul de demachiere a eroului principal în procesiunea ce se desăvîrşeşte în culise, după ce piesa s-a terminat, după ce aplauzele au încetat şi cînd tăcerea îl învăluie pe actor cu tentacule de caracatiţă. Magia ia sfîrşit, aura de mister se risipeşte, iar scena succesului se îndepărtează de poet precum un covor fermecat care porneşte în zbor către alte orizonturi. Omul rămîne ţintuit pe malul ce separă realitatea de ficţiune, siguranţa de îndoială, atras fiind şi de una şi de cealaltă în acelaşi timp, obligat de aceea să se scindeze între două iubiri imposibil de împlinit, fiecare luată în parte ori luate împreună. Într-o astfel de stare, a doua problemă căreia nu i se poate sustrage este ispita unei morţi premature, fie a poetului, fie a omului, drept remediu pentru tensiunea schizoidă ce tractează fiinţa auctorială spre tărîmuri psihice insondabile.
Tonul, din nou elegiac, ce botează şi această nouă carte a lui Ionuţ Caragea, reafirmă obsesia poetului pentru tema morţii, pentru developarea multiplelor instantanee ale sfîrşitului omului, al civilizaţiei, al lumii, al universului, al armoniei şi al ordinii… De unde şi grija (o îngrijorare diluată, ferită de patimă, lipsită de imperativul moralistului), ca la Montaigne, pentru viaţa care, dacă nu poate fi trăită oricît, nu merită trăită oricum… Din loc în loc, poetul alege procedura unui exerciţiu de exorcizare, îşi este de aceea propriul critic, devenind propria conştiinţă care se autodevorează, iar acest exerciţiu de confruntare cu sine şi de confirmare a sinelui, fie şi în eroarea umană, îl transformă într-un posedat incorigibil al stării de tristeţe. Din acest joc, inteligenţa autorului alege un echilibru fin între transa literară şi sinceritatea existenţială, făcînd apel, cu măsură – şi cu o intuiţie de bun augur –, la conştiinţa implicită ce rezultă în urma dialogului dintre conştiinţa sa literară şi conştiinţa critică (un tandem ce defineşte, de altfel, personalitatea artistică a lui Ionuţ Caragea, personalitate ce este fidelă unui program estetic şi etic, fiind dominată de o ruminaţie obsesiv-compulsivă şi afiliată maniacal nevoii de a denunţa lipsa de sens şi lipsa de miez a clipei ce desparte viul de ne-viu, esenţa umană de starea de fiinţă aleatoare).
Dincolo de lectura propriu-zisă a textelor lui Ionuţ Caragea, interesantă este şi lectura de fundal, a caligrafiei stării de exil cu care şi acest scriitor, cum şi alţii din diaspora românească actuală, îşi tensionează şi magnetizează actul literar. Textele suportă, astfel, o transfigurare din specia iluziei şi a mirajului întîlnite de cei rătăciţi în deşert (şi oare cum să nu-şi fi pus amprenta asupra autorilor români din exil şi pe textele lor condiţia de îndepărtare de vatra natală, starea de pendulare între două limbi şi două culturi?). Plecarea din România şi din limba română este o traumă imensă pentru orice autor. Urmată de distorsiuni majore. După emigrare, cel exilat frecventează limba română doar ca pe o stare de comunicare alternativă în ţara de emigraţie aleasă, iar toate acestea implică o modificare a psihicului originar – cel construit iniţial numai din cărămizile expresivităţii limbii române – , şi o complicare progresivă şi conflictogenă a acestui suflet rebotezat în cel puţin încă o limbă nouă, dacă nu în mai multe; finalmente are loc conversia către o esenţă psihică multiculturală mozaicată, de cetăţean al lumii, imposibil de evitat. Ceea ce apare ca fiind, pentru un exilat, durerea despărţirii de cultura natală din punct de vedere moral şi somato-psihic, devine la acelaşi, acum în ipostaza de autor, obsesia pentru exprimarea vidului, dar şi pentru exprimarea transei schizoidiei (a fi între două lumi ce se concură, a fi între două culturi adesea incompatibile, a fi linia care separă şi care nu uneşte) sau pentru exprimarea angoasei în faţa unei existenţe mult prea complexe în clivaje pentru o gestionare fericită. Critica românească actuală nu este încă suficient de receptivă la aceste subtile mutaţii ce au loc în literatura română, în natura sa şi în utilizarea limbii române, datorită scriitorilor români actuali din exil şi datorită condiţiei lor speciale. În această epocă dominată de schimbări profunde şi alterări de esenţe, cînd toată cultura română se modifică prin fenomenele accelerate şi cantitativ importante pe care le reprezintă exilul şi tehnologiile comunicaţionale, critica literară funcţionează ca un instrument vetust, anchilozat, discriminatoriu, care operează fie cu şabloane autentic (şi bizar) xenofobe (frica, de altădată, de străini, a cumulat în ultima vreme şi frica de scriitorii români din diaspora), fie cu respingeri şi plasări ale exilului românesc la periferia culturii noastre, definită în mod neadecvat, şi astăzi, numai prin elementele ei geografice statale, deci tributare primatului autohtonist. Această critică se dovedeşte încă incapabilă să aloce locul cuvenit scriitorului român din exil, cel care scrie, adică, în limba română cu o încărcătură şi cu exigenţe psihice (de comunicare şi de expresie artistică) diferite de cele ale trăitorului cotidian în limba română, care a rămas la vatră. Criticii obtuzi mai degrabă îi delegitimează de la statutul de scriitori români pe scriitorii români din exil, refuzînd meditaţia serioasă asupra acestui capitol al literaturii noastre. Frica de revizuire a ierarhiilor deja stabilite de ceauşism şi perpetuate de neocomunismul românesc postdecembrist a rămas la fel de importantă ca acum douăzeci de ani şi la fel de nocivă precum o descriseseră Monica Lovinescu, Gheorghe Grigurcu, Alexandru George, Eugen Negrici, Mircea Martin, eu însămi, în nenumărate intervenţii de-a lungul timpului. Urmînd acest integrism, unor scriitori contemporani marcanţi din exilul politic românesc şi care scriu numai în româneşte, precum Norman Manea, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca sau Paul Goma, nu li s-a alocat pînă la ora actuală – nici de către statul român, nici de către critica oficială actuală – statutul şi locul meritat în Panteonul literelor româneşti sau recunoaşterea publică meritată şi cuvenită. Ba, dimpotrivă, liderii de opinie ai acestei critici oficiale actuale continuă să intoxice opinia publică românească din plin cu afirmaţii precum aceea că scriitorii români din exil sînt acolo, în timp ce ei, scriitorii români rămaşi la vatră sînt aici, creînd între acolo şi aici elementele definitorii ale unor graniţe imposibil de trecut, deşi ariile definite aparţin în egală măsură limbii române şi culturii române. Această logică reprezintă astăzi echivalentul rejecţiei neocomuniste postdecembriste a diasporei române conţinută în binomul: cei ce au mîncat salam cu soia versus exilul românesc care nu a mîncat salam cu soia, deci care nu are, chipurile, aceleaşi drepturi cu trăitorii din interiorul României. Aceste primejdioase logici care însoţesc critica oficială neagă dreptul scriitorilor din exil de a scrie şi de a fi validaţi ca scriitori de limba română şi de a se prevala de tratamente onorabile, inclusiv de logica elementară a scrisului, conţinută în principiul lui Eugen Lovinescu, mărturisit încă de la începuturile sale: „ne ignorăm forţa interioară; cu ajutorul unei foi de hîrtie putem cuceri tot universul“.
Nici Ionuţ Caragea, nici alţi poeţi plasaţi în exilul românesc contemporan (deşi nu au fost şi dizidenţi politici), nu sînt scutiţi de tratamente lipsite de adecvare din partea unei părţi a criticii oficiale din ţară, la care resentimentul şi integrismul xenofob şi exilofob funcţionează în dauna conştiinţei sănătoase a actului hermeneutic. Autorul continuă, însă, să-şi utilizeze forţa morală pentru a hrăni prin cărţile sale credinţa în literatura română, în etosul şi eposul ei, oriunde în lume se va fi vorbit româneşte. Autorul îşi asumă cărţile cu forţa interioară a exilatului care resimte şi respiră o poezie de limbă română ce funcţionează astăzi ca un semnal de alarmă împotriva dovezilor de disoluţie a civilizaţiei româneşti.
Poezia lui Ionuţ Caragea suferă şi în acest volum de acea melancolie est-europeană ce devine deja drog, la a nouăsprezecea sa carte. Iar intoxicarea, în egală măsură salvare, continuă să aibă loc cu euforie şi mister, prin metamorfoza scriiturii în act de supravieţuire, cînd autorul ştie că totul e distrugere: într-o zi voiam să plec definitiv/ dar îmi era frică de anumite lucruri/ nu voiam ca ceilalţi să fie trişti din cauza mea („Trebuia să trec şi prin asta“, p. 18):

într-o zi s-a întîmplat ceva numit revelaţie
mi-am privit sufletul şi un gînd fabulos
a deschis poarta unei lumi nevăzută de nimeni
atunci am început să scriu
să dau formă acestei miraculoase salvări
mi-am acceptat orice experienţă
a trupului a durerii ca pe o secundă în plus
în care puteam să-mi desăvîrşesc creaţia
şi mai mult de atît să le dau şi celorlalţi
un motiv să existe

Acest fragment conţine mărturisirea, făcută cu acribie de spovedanie, a mecanismului creaţiei, care este unul vecin cu starea nevrotică: sublimarea tensiunii afective şi morale, care este una dureroasă, se face prin miracolul scrisului şi al împărtăşirii în faţa unei instanţe publice şi cu speranţa supravieţuirii propriei capcane. Pe firul subţire ţesut de cuvinte, poetul păşeşte singur, ca un acrobat neverosimil, peste hăul existenţei de nesuportat, învingînd teama de a face această călătorie riscantă, cu miză capitală, fără nici o plasă de salvare, asumîndu-şi orice final. De aici lumea suspendată, de feerie sumbră şi cîteodată prea pătimaşă:

miroase a ars nervii cedează
ca nişte siguranţe electrice
mă privesc în oglindă
ochii două găuri negre
prin care nimicul absoarbe iluzia
oasele aliniate într-un instrument muzical
în care suflă doar moartea („Florile sîngelui“, p. 22).

Sentimentul de închidere şi de autism, de izolare şi de recluziune domină tonalitatea versurilor din acest volum: sînt omul cu mîinile în cătuşe lovind pereţii inimii/ nimeni nu mai aude nimic (p. 23); nu ştim că linia infinitului/ începe cu linia palmelor noastre (p. 29); inimi folosite/ pe post de cartele/ credit consumat la fiecare impuls/ ne dezbrăcăm cuvintele/ haine cochete (p. 37); doar zborul cu ochii închişi/ pe aerul aripii lipsă/ cînd aerul e sufletul tău călătorind/ între lumile cuvîntului (p. 41); deodată devin sclavul unei lumi/ în care mîntuitorul a murit pe crucea/ unui păianjen ce-şi ţese pînza/ între zbor şi lăcomia pămîntului (p. 57).

Precum acele flori de lemn japoneze ce se desfac în apă, obsesiile lui Ionuţ Caragea legate de moarte sînt inventive, devenind ele însele o trăire anticipativă a finalului: că nimic nu contează că pulberea pămîntului/ în care se odihnesc oasele/ va fi absorbită de gurile negre şi flămînde/ ale universului (p. 18); ou clocit/ de pasărea oarbă/ a morţii (p. 20); oasele aliniate într-un instrument muzical/ în care suflă doar moartea (p. 22); stratul gros de cenuşă ocupă forma predestinată/ adevărului ultim (p. 23); moartea filmează cu camera ascunsă (p. 29); Doamne, sufletul meu îşi schimbă cămaşa/ de la o moarte la alta scheletul rămîne/ acelaşi vestigiu al unei vieţi mult prea scurte (p. 31); să vină cineva să îmblînzească moartea/ animal şi pasăre de pradă (p. 50); dar moartea îşi săpase cu mult timp înainte/ o groapă şi se ascunsese/ aşteptînd încolţirea (p. 51).

Metabolismul volumului este susţinut de introspecţii şi filozofeme privind geneza cuvintelor şi a poeziei, iar autorul înjghebează stoic, cu un oarecare sentiment de epuizare, cîteva definiţii demne de reţinut: dacă nu ar exista poezia/ cuvintele ar fi îngropate adînc în umbrarele conştiinţei/ ca nişte prunci/ ucişi de Irod (p. 46); îmi ţin poemul în mine la fel cum îmi ţin respiraţia/ îl simt zbătîndu-se/ lovindu-se de toţi pereţii/ căutînd o rană prin care să iasă/ să devoreze liniştea şi albul (p. 44); atunci eu poetul fosila civilizaţiei/ voi scrie şi-i voi aduce aproape/ pe cei care-mi lipsesc atît de mult/ familia mea prietenii mei cei mai buni/ îngerul meu cu forme de femeie (p. 47); faţă în faţă poetul şi cuvîntul/ cine va ridica primul mîna/ cine va rămîne în giulgiul/ paginii albe?(p. 49).

Deşi diferită de toate textele din volum (majoritatea fiind vizitate şi animate de un spirit sorescian), poezia finală, Testament, încheie lectura cu o reverenţă neaşteptată, tudoriană, ce revarsă o prospeţime arhaică, în dulcele stil clasic, aşezată pe sinceritate şi pe premisa bunei credinţe cu care autorul, deşi vulnerabil, se lasă explorat:

Testament

acesta e poetul ce-şi duce singur dorul
pe drumul fără-ntoarceri – destin alambicat,
ce-n faţa neputinţei şi-a dat tăcut onorul,
cu rîsul şi cu plînsul pe veci stigmatizat.

acesta e poetul ce s-a uitat pe sine
în inimile lumii, în versul sincopat,
ce şi-a urmat himera în gînduri orfeline,
în tainică unire cu-aceea ce-a trădat.

acesta e poetul aflat în agonie,
cu mîinile rigide, de zei exonerat,
ce-nchide testamentul pe foaia de hîrtie:
atît a fost să fie, atîta v-a lăsat (p. 71)

O iubire din trecut, fie ea Alexandra, Eva, Maria, ori Miriam, Sabia sau Ana, urcă pentru o clipă să-şi viziteze muza şi să o re-vrăjească. Dar timpul, inexorabil, a muşcat deja din carnea poetului anii tinereţii şi cărţile ce l-au ţinut în viaţă prin poezia lor. Ionuţ Caragea ne sugerează că va părăsi pentru o vreme aceste întîlniri apoteotice cu genul liric, pregătindu-se pentru naraţiune, construcţie şi salahoria prozei. Însuşi Testamentul ce anunţă teatral finalul spectacolului poetic declamă schimbarea de registru.
În economia carierei sale de scriitor, personalitatea creatoare a autorului se va modifica profund: avem convingerea că prozatorul care urmează să ne surprindă cu romane şi nuvele va avea structura celui ce a supravieţuit unei cure severe de dezintoxicare. Adesea, maturitatea creatoare deplină se cucereşte numai după ce tinereţea a fost resimţită, prin poezie şi romantism, ca o ameninţare cu moartea sau ca o moarte clinică.

                                                                                                                                                      Angela Furtună
 
 





             “Întoarcerea statuilor “ de Al.Florin Ţene

   
Volum antologic `70, “Întoarcerea statuilor “, de Al.Florin Ţene, apărut la Editura DACIA xi, 2011, înmănunchiază semnificativ un număr de 70 de poeme din diferitele volume ale autorului, într-o sinteză a problematicii poetice care i-a alimentat universal creaţiei.

    Titlul volumului “Întoarcerea statuilor “ sugerează imaginea statuară a inspiraţiei, a muzei Poeziei în ipostaza împlinirii artistice prin raportare la metafora “Fuga statuilor “ ce denumeşte un volum de poeme apărut în 1979, ale aceluiaşi autor.
    Aici se înserează discret dar obsedant visul poetic al eului liric, suferinţa şi efortul fixării misterului în cuvânt:”Doar eu ştiu înserarea/ când statuile din parcul singuratic/ îşi rup armura veşniciei/ şi coboară pea lei/…/ Un gând îndrăzneţ/ îmi scapă din arcul dorinţei/ lovind în clopotul cerului “( Fuga statuilor, pag.18).
    În “Micul voievodat de la marginea râului “, spaţiul natal al poetului, eul liric descifrează o lume de miracole învăluite într-un aer diafan cu care visează să se contopească.
    Aici se regăsesc timpul şi copilăria, fixate în rugăciunile mamei, aici trăieşte starea de graţie care-l mută în poveste, ca în poemul”Farmec “:”Mai apoi din feerie/ Gândul şi-ar dori soţie/ Însă zânele prind veste/ Şi se mută în poveste“.( pag.21).
    E un universe admirat de filiera maternă ocrotind visele copilului predestinat poeziei ; Chemarea Cuvntului ]ntrupat ]n profilul Poetului se desprinde astfel ca o primă şi semnificativă nelinişte între motivele conţinute în volum.
    Răsfirat  în “Flori de dragoste “ pentru tot ce-l înconjoară şi înmănunchiat în cântec spre stele cu însemnele pământului poetul îşi regăseşte identitatea în blagianul somn prin rotunjimile tainice ale reliefului încrustat cu patima cuprinderii în cuvânt: “Aici a dormit poetul/ unde i-a stat capul / iarba a încolţit asemeni ideilor”.(pg.29. ).
    Dealtfel fiinţa sa se regăseşte în esenţele locului ţâşnind în lumina viţei de vie, în foşnetul boabelor dulci, rod al sevei, al sudorii şi al soarelui.Trupul şi sufletul, o devenire, poetul trăieşte clipele, tremurând închegate în cupe de muguri, în bronzul toamnei sunând în frunza viei, în eternitatea dorului de mare, în puritatea răcorii dimineţilor de vară.
    Născut să descifreze taina cuvântului, el poposeşte la “Cina cea fără de taină “ căutând înţelesul a ceea ce e condiţia existenţială.Un ingenios imaginar poetic transferă nichiţian abstractul în gesture aparent prozaice, purtătoare însă de sensul tainic al împărtăşirii din mister:”Au venit zdrenţuiţi de verbe prietenii la cină/ în găuacele nucilor să le-mpart nimicul/ din palmă/ în mâini bătătorite de adjective c-un blid de lumină“.(pg.66 ).
    Despre permanenţa în veşnicie vorbeşte “ Nucul dintre două veacuri”,” iarba creşte ca o rugăciune a zilei“( Sonată pentru creşterea ierbii); toate regăsite în “Gloria Limbii Române “care, chiar traversată de incidenţe istorice se împlineşte în sensul mioritic al patriei, în verbele poemului.
    Fascinaţia infinităţii descătuşează eul în privirea aţintită spre “amiaza cerului de hârtie “, în aripa înmuiată în seva frunzei picurată de rouă.
    Spre dorul inefabilului zborul se poticneşte în lutul cuvântului născător de furtuni răscolind vârstele istoriei, niciodată dreaptă, mereu retezâmd aripile ceasului lunecând spre veşnicie:”A ieşit istoria în stradă ca o nebună/ e noapte, oamenii latră la lună/ şi câinii ascultă cântându-le în strună “.( Incident istoric, pg.71).
    În spiritual umoristic al poetului Marin Sorescu, autorul redimensionează “Universul Cunoaşterii “, abordat cu tonul unei plăcute cozerii din care însă Imensitatea speră să-şi reveleze substanţa, ca în poemul:”Vorbind cu Nietsche “( pg.82), “Spiritul ne încinse cu o centură de foc/ şi ardeau de nerăbdare la baza muntelui/ să punem timpul, aşa cum a fost, la loc “,(pg.82. )
    Se regăsesc teme filozofice tratate pe un ton familiar, uneori umoristic; personalităţi marcante din patrimoniul cultural universal participă le dezbateri, abordate în mod voit mucalit, dar cu un clar mesaj ce avertizează de după :”Cortina cerului:””Cortina cerului s-o deschid am dorit, Dar îngerii maşinişti m-au împiedicat s-o fac./ Cu bisturiul minţii tăiat-am un pătrat însorit/ şi-am privit scena celor ce tac “.(“ Spectacolul de dincolo de cortina cerului” pg.84).
    După un periplu prin lumea cuvântului înveşmântat în mantia metaforei, poetul Al.Florin Ţene salută „Întoarcerea statuilor „ în dansul diafan al viselor poetice fiinţate în minunata sa creaţie artistică.

                                                                                                                       Antonia BODEA

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971