Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
DOSAR PENTRU MIERCUREA NEAGRĂ A PARLAMENTULUI
MIHAI BERCA - CRIZA ECONOMICĂ ŞI BUNUL COMUN NAŢIONAL
Memoriu, Marşul forumului ortodox român, HAOS de Rodica Elena LUPU
O PRECIZARE A PROFESORULUI ANDREI MARGA – RECTORUL UNIVERSITATII “BABES-BOLYAI” DIN CLUJ-NAPOCA
ARTICOLE - Liviu ANTONESEI, Al. Florin ŢENE, Corneliu FLOREA
Doua articole recente din presa cotidiană- Ilie ŞERBĂNESCU, Otilia CALOIAN
Articole: Victor CIUTACU, Alexandra Lia GRINDEAN
Apel ACOR
Mesaje pe e-mail
Articol de prof.dr. Adrian Botez
DACIA GENERATIEI DE AUR - Doua studii de IonPachia Tatomirescu şi prezentarea unui profesor român de „ZALMOXIANISM” în universitaţile australiene
ENGLISH VERSION:
Primul european care descoperă America
Primul european care descoperă America - continuare
Primul european care descoperă America - continuare 2
Ce este neozamolxianismul? - de Octavian Sărbătoare
DOUĂ POEME DE RADU CÂRNECI ÎN LIMBA FRANCEZA DE CONSTANTIN FROSIN
UN PRESTIGIOS TRADUCĂTOR ÎN LIMBA ENGLEZA- Adrian Şoncodi
Poeziile lui RADU GYR în limba engleză de George Anca
Dr. DAN BRUDAŞCU NE PREZINTĂ CĂRŢI ALE UNOR AUTORI DIN ŢARĂ ŞI STRĂINĂTATE
TREI SCRIITORI ROMANI DIN STRĂINĂTATE PREZENTAŢI DE OCTAVIAN CURPAŞ
CONSTANTIN FROSIN COMENTAT ŞI APRECIAT ÎN FRANŢA
“POEZIE RECOMANDATĂ DE EUGEN DORCESCU”
LAUDATIO DE GEORGE ANCA
George ROCA ÎŞI LANSEAZĂ A DOUA CARTE ÎN BUCUREŞTI:
RAPTUL SI ABANDONAREA CASEI SCRIITORILOR O DRAMĂ, O ESCROCHERIE, SAU O AFACERE DE REA CREDINŢĂ A CONDUCĂTORILOR ALEŞI ?!
AURA CHRISTI ŞI LIVIU IOAN STOICIU despre patimile legate de Casa Monteoru, sediu al USR
Corneliu LEU - DESPRE CASA SCRIITORILOR, NUMITĂ ŞI CASA MONTEORU
Clara ARUŞTEI - MOARTEA LUI CEZAR CRONICA ADEVĂRULUI (XII)
DESPRE PREŞEDINTELE UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
continuare mai veselă la „CINE ZICE CĂ ALŢII INCITĂ?!” din pagina întâi
Algoritm de calcul al pensiei
POEZIA INTERNETULUI RUBRICA LUI IONUŢ CARAGEA
PASO DOBLE RUBRICA LUI IOAN LILA
« Musca la arat » Din rubrica « Coltul condeierului » semnata de Mircea Radu IACOBAN
RUGACIUNEA UNUI BUGETAR
România lui Băsescu
PAGINA A PATRA

Actualitatea culturală, literară, editorială

Dr. DAN BRUDAŞCU NE PREZINTĂ CĂRŢI ALE UNOR AUTORI DIN ŢARĂ ŞI STRĂINĂTATE

 

 
SOLO JUSTER,
 UN POET AUTENTIC ŞI CEREBRAL

 

 

Recent, am primit, din Israel, de la poetul şi omul de cultură Solo Juster, una dintre cele mai reprezentative figuri ai elitei literare de limbă română din ţara respectivă, o plachetă de versuri intitulată „Laud[ ploii. Poeme”, apărută la editura Autorului REHOVOT în 2010.

Placheta conţine 23 de texte, extrem de diferite ca formulă poetică, trecând de la poemul propriu-zis la catren sau haiku, cu o dezinvoltură ce scoate în evidenţă deplina stăpânire a mijloacelor estetice şi poetice de care este capabil autorul.

Solo Juster, relativ puţin cunoscut în mediile literare din ‚ara noastr[, deoarece e plecat din România de o jumătate de secol, este, după cum am spus, o personalitate extrem de complexă şi autentică a elitei culturale de limba română din Israel. Din 1966 s-a remarcat şi în domeniul presei literare, prin publicaţia – din păcate efemeră – „Lumea magazin”, cu o existenţă de doar 18 săptămâni. Dar, de un sfert de secol, coordonează şi asigură funcţionarea, împreună cu distinsa sa soţie, Mariana Juster, a cenaclului literar de limbă română PUNCT şi a bianualului cu acelaşi nume, care funcţionează şi în prezent.

La realizarea unor numere memorabile ale acestei prestigioase publicaţii de cultură şi literatură română, şi-au adus contribuţia toţi scriitorii evrei de limbă română importanţi ai momentului, trăitori fie în Israel, fie peste hotare – în ţări cum ar fi Canada, Belgia, S.U.A., România etc.

Ca om, nonagenarul Solo Juster are o biografie care impune respect şi care ne demonstrează că a înfruntat, cu demnitate şi mult curaj, efectele deciziei demne şi temerare, luată în anul 1957, deşi i se anunţa o carieră extrem de profitabilă în ţară, la calitatea de membru de partid. În 1960 reuşeşte să ajungă în Israel, împreună cu soţia şi fiica sa, unde, o vreme, lipsurile şi neajunsurile din România continuă fără, însă, a-l descuraja vreodată. Solo Juster este, până în prezent, autor a 12 plachete de versuri (13 cu cea de faţă), care l-au impus în atenţia cititorilor şi criticii de specialitate, atât din Israel, cât şi de peste hotare, aducându-i, implicit, o binemeritată recunoaştere internaţională. Este ştiut faptul că, în 1999, domnia sa primea premiul internaţional acordat în cadrul Festivalului de poezie „Lucian Blaga” de la Cluj-Napoca, iar în 2005, prestigiosul premiu literar ARTZI, conferit la Tel Aviv.

Ca şi în majoritatea poemelor din plachetele anterioare, temele predilecte ale poetului rămân cele legate de cuvânt, de misterele existenţei, de viaţă şi iubire, de familie, dar şi de greu definitul univers de dincolo. Poetul face, încă o dată, dovada, prin această nouă plachetă, a sensibilităţii şi lirismului, completând şi îmbogăţind spaţiul său liric în care gravitatea şi ironia benignă sunt adeseori prezente în aclaşi text poetic.

Ca marea majoritate a creatorilor, are totuşi câteva ţinte lirice pe care nu doreşte să le rateze, dar are, în acelaşi timp, şi nedumeriri existenţiale care conferă textelor sale poetice o sporită aură de interes pentru cititori.

Ceea ce mi se pare un gest de o nobleţe aparte este faptul că, în cuprinsul acestei noi plachete, se numără şi un haiku dedicat memoriei lui Alexandru Mirodan, cel de curând plecat în lumea de dincolo, dar care marchează un moment însemnat în istoria şi cultura israelienă de limbă română.

Ceea ce te impresionează în urma lecturii acestei plachete este sentimentul tinereţii spirituale a poetului nonagenar Solo Juster, ca şi pofta sa ludică şi de viaţă. Fiecare dintre cele 23 de texte, într-o splendidă limbă română, sunt tot atâtea mesaje impresionante ale lui Solo Juster de iubire faţă de limba ţării în care s-a născut şi s-a format ca om şi admirabil creator.

 

 

 
UN HIDALGO CLUJEAN ÎN PRESA

NORD-AMERICANĂ

 

            Ne-a parvenit de curând numărul 100 al publicaţiei "Gândacul de Colorado", ziarul românilor de pretutindeni, avându-l ca director pe Lucian Oprea. Ziarul a fost fondat de acest temerar clujean în anul 2001 după ce el a reuşit să ajungă în S.U.A. şi să se stabilească la Colorado. Plecase din Cluj-Napoca, unde - după absolvirea facultăţii - a lucrat în mai multe redacţii în calitate de tehnoredactor. În această calitate, l-am întâlnit şi-am colaborat o perioadă în vremea în care coordonam departamentul Mass-media - Relaţii internaţionale şi deţineam funcţia de redactor şef al publicaţiilor Primăriei municipiului Cluj-Napoca.

            După angajarea mea în cadrul primăriei, m-am ocupat în mod deosebit de publicaţia săptămânală cu nume banal şi neatractiv, "Curierul Primăriei municipiului Cluj-Napoca", publicaţie cu aspect şi conţinut neatractiv, cu un colectiv de colaboratori din care nu lipseau o serie de veleitari ai scrisului, dar şi personaje care nu aveau absolut nimic de comunicat, dar care se încăpăţânau să agreseze cu textele lor diverse redacţii postdecembriste.

            Săptămânalul cu pricina avea şi un aspect neatractiv, abundând ilustraţiile păşunist-patriotarde sau total neadecvate. Deşi graţie interesului arătat de edilul clujean al momentului şi, mai ales, al fondurilor alocate (fiind printre puţinele publicaţii ale momentului, care reuşea într-o formă sau alta, să-şi plătească destul de substanţial colaboratorii publicaţiei) nu reuşea să se impună şi datorită unei redacţii profesioniste fără experienţa şi cultura necesare realizării unei publicaţii care să îmbine în mod fericit informaţiile de ordin administrativ cu altele din alte sfere, reuşind să atragă atenţia publicului cititor.

De vină, în această chestiune erau şi tehnoredactorii cu care se lucrase şi care dovedeau, pe lângă o vădită lipsă de profesionalism, neatenţie şi dezinteres numeroase numere apărând cu inadmisibil de multe greşeli dar şi cu ilustraţii păşuniste excesiv patriotarde şi, în general, neinspirate. Redacţia era bombardată zilnic cu materiale kilometrice, nu o dată abundând în formule agramate sau comunicând banalităţi sau nimicuri, care nu interesau pe nimeni. La un moment dat, în urma mai multor tehnoredactări făcute în acel moment, după plecarea acestuia, i-am propus să se angajeze lui Lucian Oprea.

Cu aspect de tânăr rebel, cu plete, atitudine şi comportament aproape de boem, poate că unii dintre colaboratori au fost la început neîncrezători în ceea ce priveşte selecţia pe care o făcusem. am observat, chiar la început, o anumită atitudine reţinută în relaţiile directe cu mine, urmând să aflu ceva mai târziu că ea se datorase numeroasele atacuri de care beneficiam aproape zilnic în presa acelor ani. Am constatat însă, chiar de la primele numere ale ziarului că, spre deosebire de ceilalţi colaboratori, Lucian Oprea era cu adevărat un profesionist, că mânca meseria pe pâine şi era foarte pasionat de munca pe care o făcea. Într-un timp relativ scurt, am reuşit împreună să schimbăm faţa ziarului şi, în pofida nenumăratelor lor reclamaţii şi reacţii adverse care au urmat, şi conţinutul acestuia.

Veleitarii despre care vorbeam, obişnuiţi să fie publicat număr de număr, indiferent de tema abordată sau de calitate scriiturii, s-au grăbit să ne reclame edilului din acel moment pentru că nu mai apăreau cu uşurinţa cu care acel lucru se întâmplase până în acel moment. În spiritul respectării adevărului trebuie să precizez că, deşi era bombardat zilnic de telefoane şi reclamaţii din partea celor amintiţi mai sus, edilul municipiului nu a intervenit în sensul aşteptat de aceea şi nici nu m-a impus o anumită politică redacţională, lăsându-ne libertatea deplină în selecţia textelor şi colaboratorilor. Desigur că reclamaţiile nu au încetat, ele îndreptându-se şi spre membrii Consiliului Local aflaţi pe atunci într-un continuu conflict cu primarul municipiului. Chiar dacă pe moment reclamangii de profesie n-au avut succes, mai târziu, unii dintre consilierii locali s-au folosit de astfel de reclamaţii în ideea suprimării definitive atât a acestei publicaţii, cât şi a revistei "Cetatea culturală".

Împreună cu Lucian Oprea am reuşit să facem dintr-o publicaţie ternă, moartă şi fără pic de interes o publicaţie de interes o publicaţie vie, implicată şi combativă, care - în relativ scurt timp - a început să reţină atenţia atât a publicului, cât şi a numeroase personalităţi din mediile culturale şi academice, dar şi a unor importanţi scriitori din spaţiul transilvan. Am reuşit astfel să atragem în paginile Curierului semnături prestigioase, inclusiv ai unor membrii ai Academiei Române sau a unor scriitori valoroşi precum: Dumitru Radu Popescu, Fănuş Neagu, Vasile Rebreanu, Miron Scorobete etc.

La sporirea gradului de interes faţă de publicaţie, a contribuit, în mare măsură, tehnoredactările inspirate datorate lui Lucian Oprea dar şi unei ilustrări profesioniste asigurate de plasticianul Ovidiu Petca.

În relativ scurtă vreme, o serie de intelectuali de marcă ai Clujului, veneau direct la redacţie pentru a-şi procura ziarul dar şi spre a ne lăsa texte valoroase pentru viitoarele numere. În acest context, am decis la un moment dat, ca fiecare al patrulea număr al ziarului să fie un supliment literar, care a premers apariţia revistei "Cetatea culturală". În foarte scurtă vreme, în Curier şi în Supliment, au publicat, şi chiar debutat, o serie de scriitori şi poeţi din municipiu şi din ţară şi-au apărut texte sub semnături extrem de prestigioase, într-o extrem de profesionistă tehnoredactare. După o colaborare de mai multă vreme, pe care am extins-o şi cu publicaţia unor lucrări de sinteze sau chiar albume de artă fotografică, reticenţa iniţială manifestată de Lucian Oprea a dispărut treptat, el ajungând chiar să declare că-i pare rău că se luase după atacurile şi acuzaţiile formulate la adresa mea.

Bănuiam, atunci când făcea eforturi de a pleca în S.U.A., că nu va mai reveni în ţară, lucru care s-a şi întâmplat de altfel. Nu bănuiam, însă, niciodată că, în scurtă vreme, acolo departe de ţară, Lucian Oprea, sfidând numeroasele greutăţi cu care urma să se confrunte, va pune bazele unei publicaţii extrem de interesante, care - graţie unor abilităţi pe care recunosc că nu i le-am bănuit niciodată - a reuşit să ajungă la numărul 100.

Mult mai important decât această chestiune oarecum statistică, mi se pare că este performanţa de invidiat de a fi câştigat, cu fiecare nou număr, interesul tot mai mare din partea românilor de pretutindeni şi de a fi atras mereu noi şi noi colaboratori, extrem de prestigioşi atât din diaspora, cât şi din ţară, care prin textele lor asigură cititorilor atât o informaţie diversă, cât şi un nivel cultural notabil, care conferă publicaţiei un loc cu totul aparte în rândul publicaţiilor în limba română de peste hotare.

Ne bucură reuşitele publicistice ale lui Lucian Oprea şi-i transmitem confratern şi sincerele noastre felicitări, precum şi noi şi substanţiale reuşite în viitor.

 

 

 

Agresivitatea cu iz hungarist

 

În ultimii ani, constatăm, tot mai frecvent la o serie de acţiuni nu numai de discreditare a valorilor cultural-istorice româneşti ci şi de marginalizare şi discreditare a poporului român şi a istoriei sale la comanda şi adeseori cu finanţarea substanţială a autorităţilor de la Budapesta.

Demersul nu se limitează, doar în mediile de la Budapesta ci transcende fruntariile naţionale ale Ungariei, atât spre est cât şi spre vest. Nu întâmplător în acest sens, ministerul culturii din ţara vecină, finanţează în 1995 cartea lui Fodor Andras intitulată Kinces Kolosvar-Cluj-Klausenburg, apărută la Casa de editură şi tipografie Gloria din Cluj, lucrare care urmăreşte să creieze, pe plan internaţional, impresia că noi, românii, locuitori de drept ai acestui spaţiu ancestral al Clujului roman, nu au lăsat urme demne de interes şi că singurele valori spirituale de reţinut sunt legate de perioada ocupării Clujului de autorităţile dualiste austro-ungare, respectiv de cele horthyste. O şi mai perversă acţiune pseudo-ştiinţifică, este desfăşurată în legătură cu populaţia de origine română care trăieşte în prezent pe teritoriul Ungariei post trianonice de foarte mulţi ani asistăm, la o autentică cruciadă de mistificare a adevărurilor istorice, autorităţile budapestane cheltuind sume considerabile pentru a face posibilă publicarea în tiraje mari a unor lucrări care pun în circulaţie o teză absurdă şi mincinoasă potrivit căreia cetăţenii de origine etnică română din Ungaria post-trianonică s-au stabilit în localităţile de la frontiera comună cu România abia pe la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea[1], deşi o serie de cercetători şi savanţi, din România, dar şi de peste hotare, cu o probitate ştiinţifică incontestabilă, au demonstrat, de nenumărate ori, că românii au locuit aici încă din perioada romană, ei, şi nu majoritarii de astăzi, fiind cei care s-au aşezat primii în acest spaţiu geografic. În afara unui asemenea comportament straniu, este de remarcat şi cenzura aplicată populaţiei de limbă română, a intelectualităţii acestei etnii, care este dornică, dar sistematic împiedicată să scrie propria istorie în spiritul adevărului şi a probităţii ştiinţifice. În toate cărţile consacrate, în ultimii 50-60 de ani, unui astfel de subiect, sub presiunea constantă (inclusiv a ameninţărilor de a-şi pierde locurile de muncă!) a autorităţilor de la Budapesta, cercetătorii de origine română ce trăiesc astăzi în Ungaria sunt obligaţi să contribuie involuntar la această politică anti-românească, fără ca autorităţile şi instituţiile vest-europene să se sesizeze şi să fi pus capăt unui astfel de comportament scandalos şi inadmisibil, de tip fascistoid.

Ungurii de la Budapesta nu ne fură doar istoria, dar ei, în mod constant, încearcă să îşi bată joc şi de organismele democratice europene care tolerează, în mod inexplicabil, un astfel de comportament reacţionar, de tip fascist; şi mai  preciizez încă un fapt deosebit de grav, credem noi, şi anume acela că, spre exemplu, catedra de limbă şi literatură română[2] de la Universitatea Eőtvős Lorand din Budapesta care ar fii trebuit să fie şi să rămână în timp una dintre tribunele de afirmare şi apărare ale valorilor culturale, spirituale şi lingvistice ale poporului român, s-a transformat, din păcate, în ultimii ani de la numirea în fruntea ei a unui activ propagandist al popliticii ungureşti Ambrus Miskolczy, într-o veritabilă tribună de discreditare a culturii şi spiritualităţii româneşti. Amintim, în acest sens, o tentativă mai veche a lui Miskolczy de discreditare, a poetului nostru naţional, într-o perioadă în care la centenarul naşterii sale se încerca revalorificarea de pe poziţii ştiinţifice a moştenirii literare a Luceafărului poeziei româneşti.

Mai recent agresiunea propagandei diversiunii maghiare, spre care sunt, din păcate, atraşi şi o serie de intelectuali oportunişti români, vizează o rescriere a istoriei spaţiului transilvan, de o aşa manieră încât o serie de atrocităţi şi fapte abominabile, criminale de-a dreptul, să fie estompate, punându-se accentul pe false dar făţiş interesate preocupări de rescriere a istoriei, astfel încât să convină foştilor criminali sau torţionari ai românilor transilvăneni. În acest sens, avem în vedere, publicarea recentă a volumului intitulat Sinodul ortodox românesc de la Chişineu-Criş 1849, carte semnată şi de teologul român Ioan Octavian Rudeanu, care, din câte ştim, funcţionează în prezent în cadrul catedrei budapestane, condusă de Ambrus Miskolczy.

Dovedind o sfântă naivitate, autorul român pare să îşi însuşească o serie de opinii admise în general de partea ungară şi care permit o astfel de interpretare încât să fie scuzate atrocităţile şi crimele săvârşite atât la 1848 împotriva românilor transilvăneni cât şi în alte momente dramatice ale istoriei poporului român. Mai mult co-autorul român al lucrării citate, are naivitatea să creadă că aceasta ar reprezenta o premieră istoriografică semnificativă prin faptul că este prima dată când s-a realizat un studiu istoric bivalent român şi maghiar, în deplin acord asupra unui eveniment şi etape istorice, numai că autorul român al lucrării pare lovit de amnezie şi trece sub tăcere, aşa cum place celor de la Budapesta, uciderea mişelească a peste 60 000 de români pe parcursul revoluţiei de la 1848-49.

Dovedind, o abilitate suspectă co-autorul maghiar al lucrării reuşeşte nu numai să treacă sub tăcere astfel de odioase crime, ci şi să lase impresia că în realitate autorităţile budapestane ar fi dat dovada de înţelegere atunci când s-a autorizat desfăşurarea, la Chisineu-Criş, a unui astfel de eveniment. Credem că demersul Budapestei nu este dezinteresat, el urmărind, în realitate, să ascundă lumii ştiinţifice europene şi internaţionale (şi nu numai ei) fapte de o cruzime fără de seamă, care vorbesc ,cât se poate de concludent, despre trecutul, nu chiar foarte îndepărtat, în care înaintaşii celor ce şi astăzi sunt pescari în ape tulburi au cauzat atâtea suferinţe românilor, dar şi altor minorităţi trăitoare pe cuprinsul fostei monarhii bicefale.

Credem că a venit momentul ca Academia Română, precum şi instituţiile de cercetare istorică româneşti competente să intervină ferm şi prompt, până nu este prea târziu, şi să nu mai permită terfelirea şi mistificarea, în interes politicianmist, a adevărului istoric şi subordonarea lui, intereselor revizioniste ale cercurilor budapestane.

Atragem, totodată, atenţia, cu tot respectul, şi Patriarhiei române pentru a-şi atenţiona slujitorii să refuze a se face părtaşi la astfel de demersuri psudo-ştiinţifice şi vădit propagandistice, care, mai degrabă, aduc grave prejudicii istoriei naţionale, chiar dacă ele sunt aparent şi profund mincinos menite a contribui la refacerea punţilor şi colaborării, inclusiv pe tărâm ştiinţific, între români şi unguri.

Problema nu este doar serioasă ci şi gravă; nu am dori ca, într-un viitor nu foarte îndepărtat, să îi numărăm pe teologii români care susţin astfel de demersuri revizioniste şi revanşarde pe liste din care nu lipsesc nume odioase asemenea celui al lui Moldovan Gergely, cunoscut pentru servilismul arătat cercurilor budapestane, cu preţul sacrificării şi trădării propriului său popor. Din nefericire, astfel de demersuri ce ar trebui să slujească, cu adevărat şi  exclusiv, eliminării acelor teze de sorginte fascistă, prezente de ani de zile în istoriografia maghiară, nu vor face decât să dea câştig de cauză, în viitor, cercurilor budapestane care vor folosiisemnătura de astăzi a părintelui Rudeanu, pentru a justifica că, iată, inclusiv un preot român, şi-a însuşit şi a susţinut un astfel de punct de vedere, în baza căruia românii ar fi trebuit să fie veşnic recunoscător autorităţilor maghiare care, şi la 1848, au făcut, cu supra de măsură, dovada cruzimii şi intoleranţei lor faţă de tot ceea ce era românesc.

Sunt întru totul de acord că a venit timpul ca şi sub aspect ştiinţific să contribuim la diminuarea diferendelor şi diferenţelor create artificial şi contraproductive dintre români şi maghiari, însă un astfel de demers trebuie făcut cu mijloace oneste şi prin rostirea adevărului indiferent cât de dureros ar fi acesta sau cât de mult încearcă unii să-l estompeze sau să deturneze sensurile  lui până la căderea în derizoriu, aşa cum avem convingerea că este recentul demers pseudo-ştiinţific semnat de  Ambrus Miskolczy şi Ioan Ocatvian Rudeanu.

 
 
Demontarea unor mituri

 

            Recent, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, cunoscutul ziarist şi prozator Viorel CACOVEANU a tipărit romanul „Învinşii”, carte cu totul singulară în peisajul prozei româneşti a ultimelor decenii.

            Cartea diferă de alte romane şi datorită caracterului său documentar, autorul propunându-şi să abordeze, tema dintr-o altă perspectivă, deşi romanescă, totuşi lipsită de edulcorări sau abordări siropoase, ceea ce o menţine, de la prima la ultima sa pagină, tot timpul, în atenţia cititorului.

            Autorul, deşi nu este un om al locului, doreşte să prezinte, de o manieră mai exactă, obiectivă şi precisă, celebrul „caz Şuşmann”.  În ultimii aproximativ 35 de ani, subiectul a mai atras atenţia şi altor autori, fie parţial, fie complet. Astfel, Constantin CUBLEŞAN, în vol. I al romanului „Un anotimp pentru fiecare. Sezonul crinilor roşii”, apărut la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în 1985, evocă impactul avut în zonă de cazul Şuşmann, cu trimitere directă la suferinţele în propria sa familie. Detalii interesante şi inedite cuprinde şi  monografia „Poieni. Spaţiu, istorie şi spiritualitate”, volum apărut, în 2003, la Casa Cărţii de Ştiinţă şi avându-i ca autori pe Nicolae ŞTEIU şi Gheorghe NEGRU.

            Cea mai tulburătoare mărturie despre ceea ce a însemnat cazul Şuşmann pentru locuitorii zonei Răchiţele, poate fi găsită, însă, în volumul „Cazul Şuşmann în judecata răchiţenilor”, avându-i ca şi coordonatori pe Teofil RĂCHIŢEANU şi  preotul Teodor BOC, volum apărut la Casa de Editură Napoca, în 2005.

            Credem că VIOREL  CACOVEANU a cunoscut toate aceste lucrări, care l-au ajutat să refacă în mod veridic şi credibil atmosfera terifiantă din perioada descrisă.

            Îmi aduc aminte că, la apariţia volumului semnat de Teofil RĂCHIŢEANU şi Teodor BOC, o serie de anonimi au sărit rapid la gâtul poetului Răchiţeanu, acuzându-l că a încercat să mistifice adevărul şi să aducă atingere memoriei celui pe care ei l-au considerat un erou. Abordarea lui VIOREL  CACOVEANU este mult mai curajoasă, pentru că el, nefiind înregimentat în sau tributar faţă de vreo orientare politică, ideologică sau doctrinară, îşi propune şi reuşeşte să arate lucrurile în adevărata lor lumină, scoţând la iveală nu fapte eroice, ci crime odioase săvârşite, la comanda şi din iniţiativa directă a lui Şuşmann de cei care l-au urmat în demersul său.

            VIOREL  CACOVEANU este necruţător, ca un chirurg, care deşi ştie că operaţia pe care urmează să o facă poate fi extrem de dureroasă, dar, convins de justeţea  actului său, operează cu sânge rece, nelăsându-se influenţat de nici un context. Aceasta şi pentru că VIOREL  CACOVEANU are un singur obiectiv, ca om şi scriitor: slujirea adevărului, indiferent cât de crud sau deranjant ar fi el, inclusiv pentru memoria celui considerat până de curând un adevărat erou.

            Spre deosebire de formulele vădit aservite unor interese doctrinare şi ideologice folosite până acum pentru prezentarea acestui caz, Viorel  CACOVEANU vrea să îi ajute pe contemporanii şi urmaşii săi să înţeleagă şi contextul şi factorii interni sau externi ce au contribuit la declanşarea unor astfel de situaţii dramatice. Chiar dacă nu o declară în mod explicit, Viorel  CACOVEANU face vinovată de suferinţele şi dramele trăite de grupul Şuşmann şi de alte grupuri similare din întreaga ţară, inclusiv propaganda americană şi cei care s-au aflat în spatele ei, care au înşelat speranţele a milioane de români angajaţi cu trup şi suflet în stoparea procesului comunizării ţării, dar care, cu mult sânge rece şi cinism, i-au abandonat, deşi ştiau că toţi aceştia se află într-o situaţie fără ieşire, urmând fie să-şi piardă viaţa, fie să cunoască calvarul gulagului comunist. În acelaşi timp, însă, într-un fel foarte singular, Viorel CACOVEANU arată că multe dintre dramele trăite de români în perioada respectivă s-au datorat faptului că în organismele represive ale regimului comunist s-au aflat foarte mulţi reprezentanţi ai unor minorităţi etnice, mulţi dintre ei nefiind în stare a vorbi clar şi coerent limba oficială de stat. Evident, subliniază autorul, că pentru aceştia erau mult mai importantă obţinerea stabilităţii şi liniştii pentru stăpânii lor de la Moscova, decât să apere interesele acestui popor, hotărât să se opună, sub orice formă, inclusiv cea armată, exceselor şi politicii destructive ale noului regim, dar şi abuzurilor şi crimelor săvârşite de reprezentanţii lui. Se găsesc în romanul „Învinşii” al lui Viorel  CACOVEANU şi unii reprezentanţi de etnie română în organismele de partid şi securitate, faţă de care încearcă o înţelegere şi chiar scuză, considerându-i, pe nedrept, în opinia mea, mai degrabă victime ale sistemului în care funcţionau decât autori ai unor iniţiative punitive şi absurde la adresa ţăranilor  revoltaţi din zona Răchiţele.

Spuneam anterior că avem de-a face cu un roman atipic, pentru că, în cea mai mare parte a sa, eroii şi faptele prezentate nu sunt rodul imaginaţiei scriitorului, ci sunt detectabile în plan real sau în documentele oficiale rămase în arhive şi colecţii. Viorel  CACOVEANU reface, cu o minuţie de fin şi abil artizan, întregul parcurs al activităţii grupului Şuşmann, arătând, cu o precizie mai degrabă de cercetător, decât de scriitor, fiecare moment din desfăşurarea evenimentelor. El surprinde cu fineţea scriitorului rafinat nuanţele care contribuie la prezentarea atmosferei complexe şi dramatice, atât din Răchiţele, cât şi din  interiorul grupului Şuşmann. Deşi ştim cu precizie că toţi membrii acestui grup sunt persoane reale, care au trăit la Răchiţele şi zona Apusenilor, avem impresia că unele din faptele prezentate, datorită bestialităţii lor greu de acceptat,  ar fi doar rodul unei fantezii extraordinar de bogate. Autorul urmăreşte, parcă cu un obiectiv cinematografic, fiecare clipă şi ne poartă într-o suită firească, printr-o abilă schimbare de planuri, prin toată această poveste plină de dramatism şi cu un tragism aproape antic.

            Spre deosebire de toţi cei care au văzut exclusiv componenta eroică a lui Şuşmann şi a grupului său (componentă pe care noi nu o contestăm) Viorel  CACOVEANU vorbeşte, însă, şi de naivitatea şi de credulitatea, dar şi de crimele cu sânge rece dispuse de Şuşmann, atât împotriva propriilor lui colaboratori, cât şi a unora dintre consătenii lui.

            Dincolo de eroismul incontestabil al demersului grupului condus de Şuşmann de a se opune comunizării ţării şi transformării ei într-o provincie a Imperiului Sovietic, rămân, însă, şi crimele odioase şi gratuite pe care acesta le-a săvârşit şi care impun o reconsiderare obiectivă şi nesentimentală a acestui eveniment pentru a nu  face posibilă apariţia unor falşi eroi, cu mâinile pătate de sângele unor oameni nevinovaţi. Pentru că autorul are curajul să afirme: „La drept vorbind, adevărata rezistenţă au făcut-o ţăranii nevinovaţi din Răchiţele, prinşi între două fronturi – al fugarilor şi al statului democratic -  devenind eroi ai acelor vremuri de tristă amintire”.

            Tot  el mai conchide, tot cu multă şi vizibilă amărăciune, că: „atunci, în anii ‚50, nimeni n-a câştigat nimic, nici fraţii, nici securiştii. A fost un război între învinşi, fără învingători. Omenirea câştigă mereu bogăţii, dar pierde întotdeauna pacea”.

            Considerăm că noua carte a lui Viorel  CACOVEANU este una excepţională, care este utilă de citit atât ca roman de ficţiune, cât şi ca document relevant al anilor 50 ai dramaticului secol XX. Credem cu convingere că, orice cercetător care se va apleca în viitor asupra acestei perioade, nu poate evita lectura acestei cărţi, dacă doreşte o înţelegere obiectivă şi realistă a evenimentelor ce au marcat-o.

Dr. Dan BRUDAŞCU

 




 

SI TREI SCRIITORI ROMANI DIN STRĂINĂTATE PREZENTAŢI DE OCTAVIAN CURPAS

 

 CARTEA CU MESAJE


„Mesaje transmise la Radio BBC şi Radio Europa Liberă” de Iosif Ţon – Un apel la recâştigarea identităţii naţionale

 „Mesaje transmise la Radio BBC şi Radio Europa Liberă”, volumul semnat de Iosif Ţon, adună o serie de apeluri calde, pline de sensibilitate umană şi compasiune, rostite la aceste posturi de radio în perioada de maximă glorie a comunismului, de însuşi autorul cărţii.

Trimiţându-ne adevărate „mesaje de dincolo” prin intermediul posturilor de radio BBC şi Europa Liberă, Iosif Ţon a contribuit într-un mod hotărât la căderea de mai târziu a comunismului, pregătindu-ne pentru timpul de libertate ce  a urmat. Mărturia acelor vremuri nu trebuie să piară şi nici ceea ce s-a spus, fapt pentru care nu putem decât să consemnăm cu bucurie o carte cum este „Mesaje transmise la Radio BBC şi Radio Europa Liberă”.

Mesaje din lumea liberă

Însă cine îşi mai aduce aminte în clipa de faţă, de acele vremuri când mulţi dintre noi stăteam în faţa aparatului de radio, ascultând cu teamă şi plini de curiozitate, postul de radio „Europa liberă”? Era ca şi cum preţ de câteva ore am fi evadat din România, dintr-un loc devenit un lagăr de prizonieri în mâna comuniştilor. Sau cine îşi mai aminteşte de semnalul de identificare inconfundabil al postului de radio BBC, în limba română? Ascultând emisiunile difuzate prin intermediul BBC, de la Londra, aveam ocazia să gândim că există un „dincolo” de realitatea cenuşie a epocii de aur.

Toate acestea s-au transformat în amintiri pline de farmec, dar şi de nostalgie, amintiri din vremuri când puteam auzi glasul celor care ne vorbeau din lumea liberă, în genul lui Max Bănuş, Dumitru Stănişoară, Nestor Rateş, Neculai Constantin Munteanu, precum şi Iosif Ţon.

Românii – o naţiune cu principii

Prin mesajele sale, Iosif Ţon a dorit ca românii să nu dea uitării calităţile deosebite care îi distingeau ca naţiune şi popor, înainte de venirea comuniştilor, exprimate prin „bunătate, omenie, demnitate, amabilitate, cinste, dreptate şi adevăr.” Emisiunile radiofonice realizate de către Iosif Ţon au avut ca scop să remodeleze gândirea ascultătorilor din România, în vederea dezvoltării acelor trăsături de caracter care au fost reprimate în mod sistematic de regimul comunist. Astfel, dragostea de adevăr, curajul şi bunătatea, alături de acceptarea de sine, recunoştinţa şi loialitatea, precum şi atenţia acordată problemelor altora, omenia şi mărinimia au fost amplu ilustrate în apelurile transmise către ţară. Era ca şi cum seminţele adevărului ar fi fost aruncate cu speranţă în ogorul românesc, cu credinţa că ele vor rodi, în cele din urmă.

„România are nevoie de vizionari şi de eroi”

„În jurul celui ce cădea în dizgraţia partidului şi a securităţii se făcea un gol imens. Toţi cei ce i se arătaseră a-i fi prieteni căutau să-l evite, nici măcar nu-i mai zâmbeau, pentru a nu fi văzuţi fraternizând cu un duşman de clasă. Atunci s-a ucis în mulţi români floarea aleasă a credincioşiei faţă de un frate, faţă de un prieten. Loialitatea până la capăt şi mai ales, când prietenul sau cei dragi ai lui sunt în necaz şi au nevoie de ajutorul tău, iată o trăsătură de caracter pe care ar trebui să o recultivăm, să o reintroducem în structura alcătuirii noastre lăuntrice.”

În consecinţă, era necesară refacerea naţiunii, a societăţii româneşti, care să fie astfel, eliberată de comunism, de teroare şi de cultul personalităţii. Numai aşa, oamenii puteau să îşi învingă frica de a fi ei înşişi şi să renunţe la măştile impuse de sistem.  „România are nevoie de vizionari şi de eroi... În felul acesta, naţiunea română va reînvia, va renaşte, se va reface şi va intra într-o epocă de lumină şi de bogăţie spirituală...”

„Adevărata libertate”

Mesajele de la Radio BBC au fost într-un mod admirabil complemenate de cele de la Radio Europa Liberă, oferindu-ne ocazia să înţelegem că ne putem elibera de frică, un slujitor credincios al sistemului totalitar.  „Adevărata libertate este o libertate lăuntrică, o libertate a spiritului. Această libertate este condiţionată de Adevăr. Spiritul nu poate fi liber dacă este dominat de minciună. Spiritul este eliberat numai prin Adevăr. Deschide-ţi spiritul faţă de Adevăr. Lumina Adevărului va arunca din tine întunericul minciunii şi dintr-o dată, vei fi liber. Primeşte lumina Adevărului, căci primeşti libertatea şi din clipa când primeşti Adevărul, încrede-te în el şi mergi înainte descătuşat şi liber.”

Apeluri patriotice

În mod deosebit, Iosif Ţon a făcut un apel special pentru oprirea planului de demolare a satelor. De asemenea, el a dedicat o serie de prezentări aniversare la trei sute de ani de la tipărirea Bibliei în limba română. Pe măsură ce comunismul se apropia de sfârşit, mai multe mesaje au fost adresate cu privire la schimbările ce aveau loc în răsăritul Europei. Putem spune că mesajele pe care Iosif Ţon le-a citit la postul de radio Europa Liberă, au avut ca scop renaşterea spirituală a neamului românesc.

La 20 de ani de la Revoluţie şi de la ultimul mesaj adresat de Iosif Ţon la Radio Europa Liberă, consemnat în acest volum, ne putem pune pe drept, întrebarea dacă am reuşit sau nu să ne eliberăm de acel sistem totalitar, nemilos şi aducător de rău. Însă indiferent de situaţie, aceste mesaje rămân de actualitate.
 




SCRIITOAREA VAVILA POPOVICI



„În mine, universul reflectat”
Vavila Popovici
 
Născută pe 24 ianuarie 1935 la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici şi-a descoperit pasiunea pentru scris încă din adolescenţă, când compunea versuri şi citea mult. Ca elevă a liceului teoretic de fete «Unirea» din Tg. Mureş, aceasta urmează în paralel cu şcoala, cursurile Conservatorului (Şcoala Populară de Artă) secţiile pian şi balet. Iată de ce, la acea vreme, viitoarea scriitoare visează să îmbrăţişeze o carieră artistică, însă acest lucru nu este posibil din mai multe motive. Problemele de  sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o pe Vavila Popovici să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte pe aceasta în 1952, în Iaşiul lui Eminescu, pentru a susţine examenul de admitere la Institutul Politehnic, Facultatea de Chimie Industrială. Studentă fiind, destinul i-l scoate în cale scriitoarei, pe viitorul soţ. Cei doi se logodesc când Vavila Popovici are doar 20 de ani, iar un an mai târziu, se unesc în legământul căsătoriei. Mariajul lor durează 31 de ani, până în 1987, când soţul Vavilei Popovici trece în nefiinţă.

Trecutul şi prezentul

După obţinerea licenţei, Vavila Popovici se angajează mai întâi în învăţământ, ca profesor de matematică şi fizică, iar apoi ca inginer, pentru început la Combinatul Chimic Borzeşti, în cadrul unui laborator, ca inginer documentarist, inginer tehnolog. Transferată în interes de serviciu la Combinatul Petrochimic din Piteşti, Vavila Popovici este inginer principal serviciul tehnic, şef birou tehnic-export, până la pensionarea pe caz de boală. După pensionare, aceasta lucrează la domiciliu, ca traducător, efectuând traduceri şi revizii tehnice din limbile rusă şi franceză.

Vorbind despre trecut, autoarea mărturiseşte că deşi ca ingineră muncea adesea peste program, ceea ce era destul de obositor, faptul că îşi făcea profesia din pasiune a ajutat-o să depăşească orice obstacol. Simţul datoriei şi dragostea pentru cariera aleasă, dar şi dedicaţia faţă de familie au avut în cazul său prioritate în faţa scrisului. Ea mai adaugă că şi-a iubit soţul şi la fel de mult îşi iubeşte cele doua fiice (prima venită pe lume când autoarea avea 22 de ani), pentru care şi-a dorit dintotdeauna să fie sănătoase şi deştepte. De asemenea, un loc aparte în inima ei îl ocupă şi nepoata, pe care scriitoarea a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani şi pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. În prezent, Vavila Popovici locuieşte în Statele Unite ale Americii şi este colaborator la diferite publicaţii.

În ţară, Vavila Popovici a făcut parte din colectivul redacţional al revistei «Coloana Infinitului» din Timişoara, «Dor de Dor» din Călăraşi. Actualmente, Vavila Popovici este colaboratoare a ziarului «Argeşul», la pagina de cultură «Săgetătorul», din Piteşti. Autoarea este de asemenea, deţinătoarea Premiului pentru literatură al revistei „Argeş”, mai 2004 şi al Premiului I „Femeia in cultura”, obţinut la concursul „Femina 2008” ediția a X-a , jubiliară (județul Argeș).
 
„Poezia a fost şi rămâne refugiul meu sufletesc!”

Despre Vavila Popovici, autoare a numeroase volume de versuri şi de proză, precum „Singurătatea clipelor târzii”, „Noapte de iarnă”, „Piticul din ceaşca de cafea”, „Îngerul scrie poemul”, „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt bărbaţi buni”, „Jurnal american” sau „Ultima piruetă” – Simion Bărbulescu afirma că este „o personalitate distinctă a liricii contemporane”, urmărind în cărţile sale „îmbinarea armonioasă dintre sacru şi profan, într-o sinteză care o singularizează în contextul contemporaneităţii...” De altfel, referindu-se la creaţia sa, scriitoarea însăşi afirmă că poezia îi este un prieten nedespartit! „Împreuna cu ea”, spune Vavila Popovici, „m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost şi rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu.”

Vavila Popovici a ştiut să îşi clădească din poezia pe care a creat-o un adevărat adăpost   în vremuri când nedreptatea era ridicată la rang de virtute. Aşa se face că deşi în 1988, scriitoarea obţine premiul Editurii Eminescu, nu i se dă dreptul să îşi publice propriul volum de versuri. Motivul? Ca să facă economie de hârtie, Elena Ceauşescu hotărâse să se editeze un volum colectiv, „13 poeţi”, în care Vavila Popovici era unul dintre aceştia. Vorbind despre acele timpuri, când banul, relaţiile şi compromisurile de tot felul erau la putere, Vavila Popovici spune că „nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărţile mele, nu puteam mărturisi gândurile şi întâmplările în acea perioadă a comunismului; sinceritatea nu putea fi pretuiţă, ci speculată şi pedepsită, tristeţea era un păcat.”

Filosofia dintr-o poezie

„Daca iubiţi poezia sau muzica, pierderile, creşterile, curgerile, dacă vă plac geometria şi rigoarea fără să vi se împietrească inima, dacă sunteţi în stare de un dram de nebunie şi un munte de măsură, veţi întâlni filosofia”, afirma Constantin Noica. Şi aşa s-a întâmplat şi în cazul Vavilei Popovici. Metafizica născută din uimirea în faţa rânduirii acestei lumi a însemnat pentru ea un moment când şi-a ordonat răspunsurile la întrebările pe care le-a plămădit văzând şi simţind intens durerea, dar şi acumulând tot mai multe cunoştinţe. Mirarea ei s-a concretizat într-o filosofie asupra vieţii, pe care Vavila Popovici a ales să o împărtăşească, din preaplinul inimii, cu semenii săi, prin una din formele artei. Şi astfel, s-a născut această profundă şi superbă definiţie a poeziei, dintr-unul din poemele sale: „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea şi lumina/ dintr-un tablou al lui Rembrandt./ E marmura de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova.” Interferenţa artelor nu este o întâmplare şi nicio alternativă în creaţia Vavilei Popovici, ci o constantă.

„Anotimp interior”

Om cu credinţă în Dumnezeu şi în Împărăţia Lui, cu ataşament faţă de dreptate, adevăr,  iubire şi libertate, Vavila Popovici consideră că „în tot ce facem şi gândim trebuie să-L avem pe Dumnezeu în viaţa noastră. Libertatea şi fericirea spre care tindem nu se pot obţine decât prin iubire şi dăruire; iubire faţă de aproapele nostru; iubirea care ne este însămânţată în suflet şi pe care trebuie s-o îngrijim, ca această sămânţă să ajungă să rodească”.

Iubirea aceasta înseamnă la Vavila Popovici şi legătura cu strămoşii. Romanele „Cartea mamei”, „Ultima piruetă”, „Albumul cu fotografii” sunt tot atâtea ocazii în care autoarea  îşi recunoaşte nevoia de destăinuire, de sinceritate, setea de comunicare, tocmai din dorinţa de a reînvia o lume în care încrederea în forţele binelui, curajul, compasiunea şi sacrificiul de sine erau valori ce caracterizau o întreagă societate. Despre toate acestea, Vavila Popovici a scris cu inspiraţie, cu putere, cu gust, cu un condei menit să dăinuiască în eternitate. Şi aceasta pentru că Vavila Popovici consimte spuselor lui Gabriel Garcia Marquez: „Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima.” Aşa se face că autoarea şi-a făurit şi ne-a dăruit un minunat şi unic „Anotimp interior”, dăltuit cu migală: „În zilele de vară / când căldura / îmi învăluia trupul, / închideam ochii / şi mă rugam soarelui. / Din prea multă iubire / mă rugam.”
 
Pentru viitor!

Fie ca Dumnezeu să îi umple în continuare sufletul doamnei Vavila Popovici, cu atât de multă iubire, încât cărţile sale să fie alese de tot mai mulţi cititori. Iar volumele pe care nu le-a scris încă, îi dorim Vavilei Popovici să le aştearnă pe hârtie cu aceeaşi dăruire şi belşug de har.


„VIAŢA PE FUGĂ” SAU EXPERIENŢA AMERICANĂ ÎN VIZIUNEA MIRELEI ROZNOVEANU


Roman de factură psihologică, “Viaţa pe fugă” de Mirela Roznoveanu se remarcă prin interesul pentru social, pentru descrierea de persoanje şi evocarea în detaliu a mediului, dar şi prin modul exemplar în care autoarea ştie să surprindă exteriorizarea sufletului, mutaţiile sufleteşti sau interiorizarea lumii în conştiinţa personajelor. Volumul este scris în exil şi zugrăveşte cu măiestrie nu doar Lumea Nouă, ci şi momente cheie din trecutul României comuniste.  

Mirela Roznoveanu, deţinătoare a Premiului pentru literatură comparată 2008

Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numără:  „Civilizaţia romanului” (eseu despre romanul universal; volumul I - 1983, volumul II - 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viaţa pe fugă” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor aleşi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Către o cultură juridică virtuală. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am născut a doua oară în exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizaţia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. În 2008, scriitoarea obţine Premiul pentru literatură comparată 2008 al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România.

Mirela Roznoveanu – o scriitoare româncă în Statele Unite

Născută la Tulcea, într-o familie de intelectuali, Mirela Roznoveanu îşi ia licenţa în filologie, la Universitatea din Bucureşti, cu o lucrare de gramatică istorică. Din ianuarie 1991, scriitoarea se stabileşte la New York. În 1996 aceasta devine membru al Facultăţii de Drept a New York University (NYU) şi ocupă funcţia de cercetător în dreptul internaţional şi comparat, având gradul academic de profesor asistent. În 2005, Mirela Roznoveanu este redactor şef al GlobaLex, jurnal online de cercetare juridică, publicat de NYU Hauser Global Program (Web site-ul jurnalului) şi cercetător cu gradul de profesor asociat. Autoarea este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi membră a Academy of American Poets.

„Viaţa pe fugă”, romanul acestui sfârşit de mileniu

„Fuga prin viaţă sau „Viaţa pe fugă” este unul din cele mai insolite şi mai expresive romane din întregul spectru epic românesc contemporan. Marile evenimente ale acestui roman sunt cu precădere sufleteşti, filozofice, existenţiale. „Viaţa pe fugă” este romanul acestui sfârşit de mileniu”, spune Ion Ţugui.

La fel ca şi în “Platonia”, Mirela Roznoveanu se dovedeşte a fi şi în “Viaţa pe fugă”, un subtil analist al sufletului feminin, evocând încă o dată cu talentu-i caracteristic, viaţa, frământările, dorinţele, preocupările unei femei.


“Doamne, ce este viaţa?”

“Doamne, ce este viaţa?”, se pune la un moment dat, întrebarea, în cartea Mirelei Roznoveanu, „Viaţa pe fugă”. Sau altfel spus, parafrazând titlul volumului, ce fel de viaţă mai poate fi cea trăită pe fugă? Poate tocmai de aceea nu este întâmplător faptul că romanul începe în ajunul zilei de 4 Iulie, în preziua marii sărbători naţionale a Americii. Odihna caracteristică unei importante sărbători ar trebui să devină pentru Angela, personajul principal al cărţii - o emigrantă româncă ajunsă în Lumea Nouă - un mod de existenţă, nu neapărat fizică, dar mai ales, interioară.

De altfel, autoarea nu alege întâmplător ca moment de debut al cărţii, ajunul lui 4 Iulie, ziua de naştere a unei naţiuni. Eroina însăşi are nevoie să se nască încă o dată, din propria-i cenuşă, pe pământ american. Iată de ce, doar atunci când va fi capabilă să înţeleagă că a ales să aibă un alt cămin, departe de ţara natală, în clipa când va reuşi să se lase cu adevărat adoptată de această nouă patrie, Angela va ajunge să se accepte pe ea însăşi şi să renunţe la un stil de viaţă marcat de ideea că orice ar face, continuă să rămână un exilat, o fiinţă ce îşi trăieşte viaţa pe fugă.  

“Era din nou vorba de ţara ei”

Angela, personajul spre care este îndreptat interesul autoarei, este “o femeie încă tânără şi atrăgătoare, căreia i-ai fi putut da orice vârstă, între treizeci şi treizeci şi opt de ani”. Ea reprezintă prototipul femeii moderne, active, în stare să judece lucid. Deşi atrasă de societatea americană eclatantă, eroina nu renunţă să trăiască după un cod interior în care amintirile joacă un rol important. “Apoi, inima zvâcni din nou, ca biciuită. Desigur, era din nou vorba de ţara ei şi de anul 1990. Trecuseră de atunci aproape doi ani...” Aceste amintiri revin asemenea unor flash-uri pe tot parcursul cărţii, evocând un moment de cotitură în existenţa personajului, o ruptură în legătura ancestrală, dintotdeauna, dintre ea şi lumea de acasă. Deşi este o femeie energică şi curajoasă, Angela încă mai are nevoie de un univers al ei, în care se retrage pentru a evada din realitatea cotidiană şi a uita de decepţiile şi greutăţile vieţii de emigrant.

“Acest an şi jumătate de America”

Ajunsă în America, Angela se schimbă psihologic, comportamental şi vestimentar. “Trupul i se schimbase şi el în acest an şi jumătate de America, căuta parcă să se adapteze unei noi caracteristici antropologice. Chiar şi trăsăturile i se subţiaseră, ochii şi părul îşi schimbaseră culoarea, glasul se modificase, cuvintele porneau de undeva, din cerul gurii, pe note mult mai înalte şi mai melodioase.”

Cu toate acestea, eroina nu reuşeşte să treacă pragul despărţitor al celor două medii sociale – cel din care provine şi cel în care o condusese destinul şi unde acum, încearcă să îşi găsească un loc sub soare. În “jurnalul de care nu se despărţea niciodată”, ea notează: “N-am dormit întreaga noapte din cauza tensiunii nervoase şi a luxului deşănţat din camera în care stau. Carpetele, draperiile, cearceafurile, păturile, până şi foile de hârtie cu antetul hotelului mă umilesc. Sunt o săracă, venind dintr-o lume barbară, a lipsurilor şi războaielor fratricide.”

“Nu eşti decât o sclavă”

Noua condiţie socială în care se află Angela stă sub semnul “traumei desprinderii de loc şi de fire, personajul feminin al autoarei devenind el însuşi o coagulare densă de stări şi convulsii”, afirmă Ion Ţugui. Eroina este copleşită de lumea în care trăieşte şi din acest motiv alege varianta de a se refugia într-o realitate paralelă, secundă, din trecut, despărţind astfel aparenţa de esenţă. Sosită în America în căutarea libertăţii, Angela realizează că a nimerit în mijlocul unei societăţi individualiste, în care nu mai este loc şi pentru dramele personale. Mai mult, definiţia libertăţii, aşa cum o înţeleg cei de aici, vine să îi confirme că aparent, ea pornise în căutarea unei himere, atunci când îşi părăsise ţara pentru Lumea Nouă. “Libertatea înseamnă bani şi putere. Nu te lăsa îmbătată de vorbe, nu eşti decât o sclavă.

Deşi Angela vede tărâmul tuturor posibilităţilor  ca pe un pământ al făgăduinţei, port al unei îndelungi călătorii, realitatea căreia trebuie să îi facă faţă, pe măsură ce se desfăşoară, evidenţiază că aici totul funcţionează conform unui mecanism cu anumite legi şi principii, diferite de ceea ce îşi imaginase înainte să plece din România. Iată de ce, schimbările de comportament ale eroinei se încadrează perfect în tiparul situaţiei prin care aceasta trece în prezent. “Fusese considerată o curajoasă, dar în America  descoperea că nu ştie să spună adevărul, din laşitate. “Ţi-e frică să nu te dea afară”, a râs Leslie batjocoritor. “Munceşti mult pentru puţin.””

America, un simbol

Romanul Mirelei Roznoveanu, “Viaţa pe fugă”, este elaborat, dinamic ca stil, dramatic. Staticul rezultă din singurătatea destinului pe care autoarea îl prezintă. În carte se detaşează sondarea morală, puterea de discernământ şi luciditatea analitică a scriitoarei. Personajele sunt realizate prin trasături repezi şi incizii. Aparent, personajul principal al volumului Mirelei Roznoveanu este o femeie, Angela. Simbolic însă, adevăratul personaj principal din  “Viaţa pe fugă” este o întreagă lume devenită fiinţă, o societate, o Cetate numită Lumea Nouă, cu obiceiurile, regulile şi prejudecăţile ei. Arta Mirelei Roznoveanu constă tocmai în ştiinţa portretizării structurii acestei Lumi Noi, căreia îi inventariază atent, toate unghiurile.


                                                                                                                                                Octavian CURPAŞ
                                                                                                                                              Phoenix, Arizona

 

ALT EVENIMENT EXTERN:
CONFRATELE NOSTRU CONSTANTIN FROSIN COMENTAT ŞI APRECIAT ÎN FRANŢA

 

 Jean-Paul GAVARD-PERRET


D’AMOUR,  DE LANGUE ET DE PAIX


 

Constantin Frosin est un maître de la langue. Celle-ci est son bon ange et son démon. Il la vénère, mais de la meilleure façon : en lui faisant des enfants dans le dos. En témoignent les « masques » dont il s’empare ici pour « derrière » eux en dire plus non seulement sur les auteurs dont il parle, mais sur sa propre poétique et sa philosophie pacifique. Les repères qu’il sort des « placards » sont autant de re-pères (et de re-mères). Ils sont là pour dire ce que Frosin cherche à travers eux au fond de lui-même. C’est ce qu’il appelle « pratiquer ce double jeu du ça et du soi » afin de rebondir avec des lectures qui dérangent et qui  enthousiasment.

 

Parmi celles-ci, rien que du beau linge : de Ungaretti à Cioran. Du grand poète italien aux  « jarrets d’acier », Frosin propose une lecture lacanienne qui vaut bien des analyses exhaustives. Cette vision a le mérite d’être incisivement  drôle, tant le poète roumain sait dire le plus sérieux avec humour - ceux qui lisent sa poésie le savent. Par le nom et le prénom du poète italien et leurs possibles « racines », Frosin fait déjà le tour de l’œuvre. C’est un exploit d’autant plus probant qu’il n’a rien d’artificiel - mais on laissera au lecteur le plaisir de la découverte… Pas question de révéler les clés de l’essayiste qui  apparaît ici dans sa plus profonde originalité. Un tel article à  lui seul peut renouveler les études ungarettiennes, et on espère que ce livre sera traduit en italien.

 

Comme Ungaretti, Frosin parle à l’intelligence, au cœur et à l’écart des cuistres. Comme lui, il se bat (sans violence) pour ses convictions « au milieu de ce désert qu’est cette terre des hommes » donc et entre autres des écrivains qui ne se font pas de cadeau. Le poète roumain en  a été parfois la victime, et cela l’a profondément blessé. D’autant que le poète ne pose jamais. Il avance, il fait, il croît à la Poésie. Il croît même comme Ungaretti qu’elle peut sauver (un peu) le monde et il a raison, car tant qu’il y aura des poètes il y aura des hommes. Les réflexions rassemblées ici sont autant de leçons (sans préchi-précha)  de vie et de foi. Leçon de morale, si l’on veut. Car les remarques pertinentes de l’auteur pourraient constituer un recueil de germination des règles de la vie. Elles seraient à suivre par n’importe qui, afin que le monde aille un peu moins mal. On ne peut donc pas limiter ce livre à un livre de « critique ». Ce n’est pas seulement un analyste qui parle. Mais le poète qui cherche chez ses pères et ses pairs matière à se transsubstantier, à passer de l’abstrait au concret même si la poésie de Frosin se mue en métaphysique. Mais ce n’est pas pour nous déplaire. D’autant que celle-là garde chez les poètes roumains une saveur particulière. Frosin en témoigne. Cioran aussi. Et le premier lecteur du second encore plus. Les œuvres des deux Roumains possèdent un point commun : elles apparaissent  à travers le clair-obscur de leur humour. Plus noir chez Cioran, il est parfois plus « joué » comme si l’auteur s’était muselé dans une marque de fabrique – que contredisent d’ailleurs ses journaux intimes.

     Frosin, à partir de la tradition roumaine des masques populaires traditionnels - qu’on retrouve en ex Europe de l’Ouest plus en Italie ou en Belgique  qu’en France -, se mue lui-même en artisan de masques. Mais pas n’importe lesquels. Parfois il est l’homme sérieux, le professeur engagé dans les institutions pour faire bouger les choses (et il les fait bouger). Parfois il est sinon l’opposé, du moins un autre (« Je est un autre » c’est bien connu…). Dans ce va-et-vient permanent, de fait Frosin n’emprunte pas de masques : il les soulève. Comme si l’effet de leurre (et, tout compte fait, la littérature en est un) produisait la vérité. Et moins qu’un Cioran, il ne prend pas de pose.  Le seul « masque » qu’il revendique, est celui de la langue française dont il est l’ardent défenseur. Mais l’artificier n’hésite pas à choisir  parfois le rire plutôt que les larmes. Même si son rire est comme celui de Cioran « tantôt jaune, tantôt sous cape, tantôt entre ses dents ou entre deux malheurs ». Il demeure néanmoins toujours là, en fil rouge. Et qui sait lire Frosin sait facilement le discerner même sous les belles paroles qui « n’écorchent ni la langue, ni l’oreille, ni les autres ».

 

Frosin - et il le prouve dans ce livre - est quelqu’un de fidèle. Il aime la langue française, mais ne renie jamais sa Roumanie et la langue roumaine. Il restera Roumain dans son âme et sa chair, sous les traits de la langue française, conscient que la différence culturelle assure identité et authenticité. Il est tout autant fidèle au français et aux Français. Mais c’est aussi un citoyen du monde. Il est donc tout en « dépit » de son aspect rangé,  un  non-conformiste. Il aime autant l’action que les mots. Et l’on espère pour lui qu’il tombera toujours plus sous les mots que sous les maux. Bref, qu’il demeurera l’inverse de Cioran « tombé sous les maux, à force d’avoir aimé les mots ». Mais le face à face entre les deux écrivains roumains se prête parfois à un jeu de miroir.

 

Les facettes de Frosin - qu’on retrouve à travers ce qu’il dit des autres - sont autant de parcelles de son « je » en ses diverses strates. Son « pas au delà » (Blanchot)  dans les frontières de la langue française, font de lui un écrivain atypique. Il a de quoi offrir au patrimoine universel. Jusqu’au point de l’enrichir de ses propres valeurs, de son propre combat tous azimuts. Comme un Cioran, il trouve sans cesse des ressources pour se considérer lui-même avec détachement. Pour preuve, ici, les hommages qu’il adresse à des poètes roumains hélas trop méconnus tels (et entre autre) Adrian Erbiceanu  qu’il définit comme « un poète à part, qui, se réclamant discrètement des gândiristes/penséistes et traditionalistes, est en train de devenir déjà un classique en vie » ou encore Ion Manea qui s’honore à souligner les connotations le plus souvent négatives de ces piètres personnages dont  la fuite lui inspire un art de la fugue.

 

Il faudrait aussi parler des pages importantes que Frosin consacre à l’hégémonie de l’anglais et à l’art de la traduction. L’auteur prend là un autre « masque » : celui du polémiste (quoiqu’il s’en défende)  et cela lui va bien. Par exemple, lorsqu’il souligne que la plupart des traducteurs ne parviennent pas à dépasser la version tel qu’on l’apprend au lycée… Frosin sait combien écrire et traduire participent souvent du même mouvement.

 

Mais avant d’en finir sur le sujet, l’auteur propose une confession importante : « De vous à moi, j’étais à la dérive… j’étais vraiment en quête d’identité… ou d’une identité… Il me manquait l’écrivain que je pouvais être, mais je chérissais davantage le traducteur que j’ai été du premier moment où j’entrepris d’étudier le français ». Débutant parmi des avancés, il devait tout le temps traduire ce que disaient ses professeurs  et ses camarades : « dans un premier temps, traduire les autres, ensuite traduire moi-même, mes pensées ». De cet effort tout est parti, selon le principe que ce qui ne tue pas, rend plus fort. Grâce à la traduction (et sous diverses formes), Frosin s’est découvert poète lui-même « à cela près que je suis fils non pas de mes œuvres, mais de mes traductions » écrit modestement l’auteur « au point que je peux me dire traducteur-poète, et non pas poète, traducteur, etc. Autant de gagné, à la fin ! ». C’est une manière de faire un sort au père castrateur comme au grand-père castrateur dont parle en fin d’ouvrage Frosin au sujet de Sartre. Son livre se termine ainsi – avant un éloge de la paix - sinon sur une pirouette, du moins sur une manière de faire un sort à toute forme de tyrannie même celle de l’amour…

 


REVENIND ÎN ŢARĂ PUBLICĂM “POEZIE RECOMANDATĂ DE EUGEN DORCESCU”

 

 
POEZIA
LUI
MARCEL TURCU




Poezia lui Marcel Turcu, în întregul ei*, a fost şi este calificată, de mai toţi comentatorii, drept suprarealistă – fapt justificat, până la un punct, de aparenta ei non-transparenţă (deşi a înţelege nu înseamnă neapărat, şi doar, a decoda instantaneu, a “pricepe” la nivel denotativ), de extraordinara dezinvoltură a asocierilor lexico-semantice, de neîngrădita libertate a expresiei în general (măcar la o primă abordare). Dar aplicarea acestei etichete (suprarealist) – demers hermeneutic foarte comod, de altfel, căci scuteşte de efort – nu poate satisface un cititor atent, dispus, ba chiar încântat, să intre într-un dialog prelungit, de fond, de oarecare anvergură, cu textul. Şi când spun «cititor», înţeleg chiar « cititor »,  un cititor avertizat, e drept, dar nu, în mod obligatoriu, critic de profesie, eventual şi de vocaţie. (E locul să precizez că eu nu sunt absolut deloc critic literar, încât tot ce scriu acum trebuie luat ca o simplă impresie de lectură). Iar această impresie de lectură îmi spune că, în cazul poeziei lui Marcel Turcu – poet viguros, profund, inconfundabil – , aparenţa, da, poate îndreptăţi amintita încadrare. Esenţa, însă, nu. Cel puţin din punctul meu de vedere. Fiindcă poezia lui Marcel Turcu are un « conţinut », recuperabil intelectual, receptiv la o abordare meta-fizică, nu este, pur şi simplu, dicteu automat. Aş zice, chiar, dimpotrivă. Dar această dezbatere este, oricum, marginală.

*

O lectură referenţială, imediat decodificatoare, se dovedeşte, într-adevăr, cu totul inoperantă. Textul poetic al lui Marcel Turcu nu poate fi descifrat cu o atare metodă. Şi aceasta, din pricina dispersiei voite, generalizate, din pricina ruperii logicii superficiale, curente, bătătorite, a logicii minime, ce guvernează enunţul comun (fie el liric ori prozastic). La nivelul generativ al scrierilor lui Marcel Turcu acţionează acel brainstorming de care se pomeneşte adesea, şi pe care l-am invocat şi eu cu diverse prilejuri, comentând, aşa cum m-am priceput, unele manifestări ale artei moderne (în genere). Aşadar, nu dicteul automat (comportament estetic pasiv), nu emisia necontrolată de informaţie, stăpâneşte în acest teritoriu liric, ci un brainstorming asumat (comportament estetic activ), conştient de sine, el însuşi rezultat al unei optici originale asupra existentului (asupra fiinţei).

*

Pornind din acest punct, vom constata că stratul lexical, cel morfologic, cel sintactic, cel imagistic, cel prozodic conţin şi îndreaptă spre receptor semnale, nu semne – adică tot atâtea ferestre şi uşi ce se deschid şi arată în direcţia sensului: O uşă; a doua: o fereastră deschisă simetric – / Întredeschisă – următoarea uşă – are dreptul:/ Poate să intre în asimetrie…// O uşă; a doua: fereastra deschisă simetric – / Un surâs; o uşă: a doua// Fără nume ; ruah, fără nume… (Să ne amintim că ebr. ruah, ca şi gr. pneuma, are, concomitent, semnificaţiile de « vânt » şi de « duh »).
Prin aceste ferestre şi uşi, accedem la căile ce duc (ce ne pot duce) la (mai degrabă, înspre) sens. Aceste căi sunt axele, coordonatele lumii evocate de text: Descentrat; fericit; dezaxat/ Resemnat şi retras cu smerenie/ Mult prea departe de/ Axă: ADIEREA / locul liber!...// Adierea. « De m-ai odihni, primesc şi te/ Primesc » – spune awa Ghelasie.
Trei repere se impun în citirea, în cunoaşterea (şi recunoaşterea) acestui univers,  ale acestei meta-lumi, ce nu doreşte (nici nu trebuie să dorească, de ce, mă rog, ar dori aşa ceva ?) să copieze, cu agremenetele consacrate, să reproducă, adică, în poezie, facil, ceea ce contingenţa oferă simţurilor, emoţiilor şi raţiunii adaptative spre cunoaştere.
Cel dintâi dintre aceste repere ni se pare a fi orientarea spaţială. Ea se referă, cvasi-exclusiv la verticalitate, necunoscând (neadmiţând, nefiind interesată de) alt vector în afara celui desemnat de binomul sus – jos : Scrie sus dar nu ninge:/ Jos scrie / pretutindeni / scrie/ De asemeni/ Scrie flambat ; scrie ubi sunt dar/ Nu ninge ; scrie tot mai sus:// Nu mai ninge...

Cel de al doilea reper, pe traseul urmat de explorarea acestui cronotop propus de poezia lui Marcel Turcu, constă în identificarea conţinutului. Ce anume umple acest recipient volatil, eterat, marcat cu stricteţe doar la vârf (sus) şi la bază (jos) ? Marcat cu stricteţe, dar, trebuie să insistăm, nedefinit, non-senzorial. Conţinutul acestei lumi (am anticipat, de altfel) este însăşi dispersia.  Asemenea căilor (virtuale) ce succedă semnalelor, asemenea dez-axării, des-centrării, eliberării eului de tirania contingenţei sarbede şi sterpe din unghi intelectual, imaginativ şi chiar afectiv-emoţional, aidoma verticalităţii, care, precum un stâlp nevăzut, susţine învelişul acestui recipient de azur, construieşte cadrele, eşafodajul de rezistenţă ale unei lumi sui-generis, ale unei lumi unde zburdă, libere şi pure, fiinţe fără chip, fiinţe de gând şi de spirit, dispersia, numai ea, este realitatea conţinutului. Ninsoarea, ploaia, polenul, dar şi cuvintele sunt manifestări ale dispersiei în lumea concretă, în imanenţă, sunt întrupările ei, în sensul etimologic al cuvântului :  Ninge sus/ Cavernar/ Ninge sus – // Ninge-se pe buze, murmuz./ Apoi revenirea: ninge-ar – // Ninge rivière: articulare purg – /Articulaţiile ning,/ Rivière… Se poate adauga faptul că dispersia este enigmatică, eventual şi iraţională (este asociată cu Sfinxul : Ninge iraţional, ajurat : cu pori mari de Sfinx – / Ninge: vizită în interiorul vizitei: ninge ).

Cel de al treilea reper este mişcarea. Aceasta poate fi ascensională (levitaţia, passim), pluridirecţională (vizând « departele », « exodul », « celălalt sublim ») sau – straniu ! – staţionară, dacă o putem numi aşa, adică animată de un dinamism din care lipseşte deplasarea, o mişcare pulsatorie, spasmodică – Catedrală Du-te Vino:imens discurs de arce suple – /Chip al meu des-figurat/ Arc reflex arierat – // Ne-ndreptăm către ?/ Nu! –  De reţinut, ca vibraţie de profunzime, definitorie, zborul spre marea negrăita beatitudine, pe care « suprarealistul » Marcel Turcu o evocă, memorabil, aşa : De ziua Venerei/ Ori – poate joia : sub Jove/ Într-una din zilele : din pătratul ori rombul acela seducător – / Într-una din zilele probe : Levitezi.../ Şi-ajungi departe, în celălalt sublim: ajungi singur…

*

Care sunt sensul, rostul, definiţia fiinţei, în economia acestei ontologii artistice? Vom fi (plăcut) surprinşi, dar deloc miraţi, să constatăm, mai întâi, că fiinţa, în viziunea lirică a lui Marcel Turcu, este tripartită, aşa cum ne-o dezvăluie – interesant! – şi antropologia biblică (1 Tesaloniceni 5, 23): Uitat-am paşii: i-am depus într-un tren ce-a luat-o-n sus…// Mă deplasez adesea în vechea mea urnă placentară:/ Suntem din nou împreună toţi trei – / Eu; ea şi sinele/ De curând configurat, conurbat împrejur: eram toţi!... Apoi, ea, fiinţa, este incertă, “absentă din gravitaţie”, “levitând” spre “departe”, spre (de ţinut bine minte!) “celălalt sublim” (vezi supra). În fine, pretutindeni şi întotdeauna, fiinţa este însoţită de idee: După colţ/ E ideea – / Medelnicând…// …Sunt sărac şi alb:Aproape inutil – /…/Ideea e după colţ:/ Indestructibilă; finetă – / Seducătoare…

Ţelul ultim, aşadar, ţinta existenţială (şi, decurgând de aici, chiar dacă indirect, într-o fericită subsidiaritate, programul estetic) sunt configurate în cel puţin două poeme emblematice -  Sublimul 2 şi O linişte sepia. Un prim palier are în vedere aşa-zicând metoda prin care imanenţa plată şi greoaie poate fi obligată să lase a se întrezări transcendenţa – anume: “ruperea de ritm”. Ruperea de ritm, ieşirea din monotonia percepţiei plafonate, declanşează amintitul brainstorming, care, la rându-i, cum am încercat să probăm, deschide accesul spre abisul textual. Celălalt palier, ţelul propriu-zis, spre care năzuieşte eul angajat în marea dispersie, este reprezentat de “celălalt sublim” (invocat mai sus), de “morfosculptura” divină : ...şi ce ruperi de ritm ai reuşit Dumneata/ Acolo sus, în văzduh, Domnule?!//…// Ci clare întinderi de mână: adevărate/ Heteronomii – / Domnule!...// Doamne, ce morfosculptură reuşeşti colo sus?!

*

Opresc aici analiza în sine, mult prea sumară, desigur, a poeziei lui Marcel Turcu. Adaug doar câteva încheieri de ordin teoretic, pe care parcurgerea textului poetic, precum şi transferal lui în metalimbajul interpretării le fac posibile şi chiar le impun. Notăm, pentru început, că avem a face cu un lirism ferm, viril, dominator, autoritar, câtuşi de puţin sentimentaloid, completamente nedescriptiv – în pofida unor pasaje de mare plasticitate  (Din latenţa lor, zorile, ne izbiră în faţă/ Înspăimântător de albastru – / Precum o instalaţie exotică, nouă...; sau : Ca desert.../ Cu avioane-n foi de viţă/ Ni se serveşte / Cerul !) –  , ironic, uneori (rime gratuite : ...cu/ Ast lumen-haiduc n-aş putea să mă duc mai departe de nuc…).

Vom constata, apoi, dacă aprofundăm mesajul, că autorul încearcă, deliberat sau nu, să realizeze un echilibru între revelaţia noetică (sunt citaţi filozofi, gânditori, scriitori), revelaţia pnevmatică (sunt citaţi părinţi ai Bisericii, stâlpnici) şi religia naturală (zei : Kore, Venera – vineri etc.), dominanantă fiind, totuşi, revelaţia pnevmatică: Numărul mare de descendenţi ai Bisericii:/ Ai tuturor semnelor, consemnelor/ Din mediana drenată a domului – / Din sigiliul harisim al Domnului : din/ Catenele Mari ale Crucii – ...; sau: O uşă ; a doua : fereastra deschisă simetric – / Un surâs ; o uşă : a doua// Fără nume ; ruah (subl. n., E. D.), fără nume:/ Puţin vânăt vânt (subl. n., E. D.) şi romb pe / Atât.

Se poate decela, în sfârşit, la temeiul impulsului liric, şi al conştiinţei estetice, o – vagă – confruntare a marilor arhetipuri (Masculin/ Feminin) : Poemul acesta va întrerupe prin atingere/ Deformarea scheletului/ Uman.../ Stimulându-i elanul; orientându-i creşterea/ Într-o direcţie necunoscută…//…Metisă, scrierea ; androgin, autorul..., resursele manifestărilor de suprafaţă (fenotextul) fiind situate, mereu, foarte adânc şi foarte departe, în fundamente.

*

Marcel Turcu scrie, deci, o poezie a non-imanenţei, o poezie de factură intelectuală, ce ajunge la spirit dinspre raţiune, mai degrabă decât dinspre inimă. Scrierile sale dejoacă ceea ce numeam altundeva farsa ontologică (pretenţia imanenţei de a fi realitate), o deconspiră prin luciditate, o devoalează şi o dizlocă demolându-i limbajul mălăieţ, perfid, disimulant. Dispersia este substanţa de contrast, feminină, pe ecranul căreia se impune masculinitatea aspiraţiei verticale înspre Ruah, înspre Spirit. Totodată, în planul strict al comunicării, poezia lui Marcel Turcu îl obligă pe cititor să se smulgă din rutina şi lenea limbajului, dar nu prin artificii, acrobaţii şi experimente puerile (forme de evaziune şi de neputinţă), ci printr-o revizuire dramatică de mijloace şi de perspectivă.
S-a scris, şi se scrie, puţin despre poezia lui Marcel Turcu. Nepermis de puţin. Poate n-a sosit, încă, vremea. Nu ne îndoim însă că vremea aceea va veni.


*Mă refer, explicit, la volumul Ofiţerul stărilor de spirit, Editura Mirton, Timişoara, 2008, dar am convingerea, cunoscând bine şi celelalte cărţi ale autorului, că observaţiile formulate aici vizează scrisul lui Marcel Turcu în ansamblul său : Tăcerile renului (1974), Levitaţie (1979), Voluptatea drumului (1980), Sublimarea pasiunilor (1988), Unchiul meu, aerul (1996), Contestreno (1999), La trapez general (1999), Ningeniu (2002), Alaun (2003), O problemă a jafrilor (2004), Ibis speculari (2004), Cuţit pentru lectură (2006), Ofiţerul stărilor de spirit (2008), Ofiţerul 1 al stărilor de spirit, ediţie bilingvă, română-germană (2009).



POEZIA VALENTINEI BECART SAU DESPRE «NEANTUL IDENTIFICĂRII»


Poezia doamnei Valentina Becart (Undeva, un poet, Editura on-line Semănătorul, 2010) se întemeiază pe absenţă, în sensul ontologic şi metafizic al acestui termen. Nu pe absenţa, pur şi simplu, a ceva sau a cuiva anume (ar fi prea simplu, ar fi minor), ci pe absenţa de sine – şi din sine – a fiinţei înseşi, pe incompletitudinea fără leac a făpturii umane, care, după cădere, şi-a ratat, iremediabil, şansa de a fi fericită:
 
drumul
zace împietrit în tăcere
aşteptând răbdător – pasul şovăielnic...
anotimpurile
nu-şi pierd nici ritmul
şi nici farmecul împlinirii...

doar eu
mă poticnesc din când în când
ne-înţelegând
de ce – urcuşul e atât de greu
şi nopţile atât de adânci –

nici o stâncă
nu şi-a ferit privirea
când trăsnetul a lovit-o...
numai amintirile rătăcesc
în cenuşa drumului
şi sufletul meu
fără întrebări şi fără răspunsuri
fără Dumnezeu...
numai eu.
numai eu...

Locul ei, al acestei fiinţe alungate din Eden, „ce-a cutezat mult prea sus/ spre ‘grădini’ nepermise...”, fiinţă dinaintea căreia se deschid căi fără sens şi drumuri fără ţel, este o permanentă şi echivocă “răscruce” (18, 50) – spaţiu al oportunităţilor multiple, adică, de fapt, al oportunităţii irosite:

… seminţele le-a aruncat
undeva,
la o răscruce de drumuri –
… acolo m-am născut eu…
mereu la un pas de pericol,
mereu la un pas de salvare…
dar, fără îndoială,
la o răscruce,
la o răscruce…

În ce mă priveşte, în mai multe rânduri, am îndrăznit a numi omul exact aşa: fiinţa care şi-a ratat şansa. Atunci, demult, la începutul începutului, Adam a fost aruncat în istorie şi, spre a se orienta în labirintul ei, în dedalul exterior şi lăuntric, urmaşilor săi li s-a dat, drept unic şi infailibil ghid, Legea. Nu le rămâne decât s-o asculte. De notat că autoarea are conştiinţa acestei „aruncări” („aruncat am fost în lume”), asociind-o, însă, cu beatitudinea Haosului şi cu nostalgia după “repaosul” increatului (cf. Din nou să fiu repaos, 18; vezi infra).

Aşadar, arhitema acestei poezii fiind absenţa (în înţelesul pomenit), vom asista, pe de o parte, la eflorescenţa unei suite de teme şi motive, ce decurg din această instanţă tutelară (reminiscenţa – imposibilitatea de a uita pierduta stare de graţie, nostalgia, dorul, tânjirea nedefinită şi continuă, ca o maladie nevindecabilă (32, 47, 59), deruta gnoseologică, agnosticismul ezitant, dispersia, entropia universală („frunze”, „ploaie”, „lacrimi”, „ninsoare”, „nisip”), căreia, timid, pare a i se opune, când şi când, „cuvântul”, ca singură, poate, forţă antientropică („Din jocul vieţii/ mă voi desprinde/ cuvânt împlinit furişat în liniştea secundei”), „labirintul singurătăţii” (35), întâlnirea, repetată, cu „abisul”, cu „adâncul”  şi, drept corolar, cu „neantul”, termen dominant etc.), iar pe de alta, la o manieră compoziţional-stilistică armonios şi necesar pliată pe un asemenea mesaj: textul meandric, vag rimat (rima cade, deseori, acolo unde cade şi accentul semantic), fluctuaţia ritmului, potrivit cu denivelările simţământului (întotdeauna disforic), construcţia liberă de constrângeri, specifică lamentoului, elegiei, cu delimitarea secvenţelor – fapt original – nu atât prin titluri, cum se obişnuieşte, ci prin procedeul, foarte interesant, şi, în cazul dat, foarte productiv, al repetării versului final (repetare ce prelungeşte nedefinit ecoul şi marchează resemnarea, împăcarea, acceptarea deciziei divine):

… nu plânge…
fiu al depărtărilor!
mă vei găsi – pe un ţărm pustiu –
flacără stinsă
şi tu … îndurerat
mult prea târziu
mult prea târziu…

Acestea mi se par a fi, în linii mari, temelia şi structura de rezistenţă ale textului. Tensiunea şi dinamica lui sunt determinate de drama pe care o trăieşte eul contemplativ şi meditativ, la cel de al doilea palier gnoseologic – acel palier guvernat de intuiţie, străjuit de teroarea neantului şi însoţit de angoasă. Dacă, sub raport tematic, sâmburele acestei poezii este absenţa de sine a fiinţei, sub raportul spectacolului liric avem a face cu lupta dintre trup (soma) şi suflet (psihe) – nu cu cea dintre carne (sarks) şi duh (pneuma), de care vorbeşte magistral Apostolul Pavel. Otrăvit de efluviile angoasei, crezându-se pe marginea neantului, sufletul (sediul afectelor) este sfâşiat permanent de incertitudini, de tristeţi imposibil de numit, de dor, ba chiar de o nedisimulată thanatofilie:
 
De ce m-ai smuls
din Haos
- vitregindu-mă -
de splendoarea „nefăcutului"
şi m-ai redat „vederii"
modelându-mă...
cu mii de ochi
privindu-mă
adulmecându-mă...

gândindu-mă
că aruncat am fost
în lume
să port povara
- născutului fără vină -
cu mii de ochi
rugător ... te caut
şi te implor – Stăpâne
ascunde-mă - de mine -
ascunde-mă...

… sunt pradă vrerii tale
îndură-te -
şi redă-mă
liniştii din Haos...
din nou
să fiu - repaos -
repaos...

Uneori, rareori, de fapt, imanenţa, trupul (contactul nemijlocit cu ambianţa) pare a prelua iniţiativa, propunând aparenţa drept esenţă şi ceea ce este trecător – veşnicie:

Nu vă lăsaţi înşelaţi
de dogme
ce vă promit o „lume viitoare”…

chiar dacă adevărul doare

numai aici, pe Pământ
veţi fi aproape de Soare
de bucuria dimineţilor
când
din adâncul nopţilor de veghe
răsare ca o minune
tânără, viguroasă,
albă floare
ziua neumblată
păşind agale…

Slăviţi Pământul
ca pe-o sfântă… scăldătoare
cu nobil parfum de sărbătoare…

Dar această farsa ontologică nu poate înşela eul, fiinţa. Sufletul reintră în chinul lui, în iadul lui, în purgatoriul lui, urmându-şi, prin „labirintul singurătăţii” (35), calea spre „ţărmul promis” (59), în care crede şi nu crede:

Şi iată-l
vâslind spre miazănoapte…
cu greu
scăpând de pânda adâncului
şi cu ochi dureros… cătând în depărtare
ţărmul promis -
şi lumina adevărului
ce l-a osândit
la zadarnica trudă a „întoarcerii” -
în care
ca un biet muritor
a crezut…

O singură dată (din câte mi-am dat seama), fiinţa întrezăreşte cel de al treilea palier gnoseologic, cel al revelaţiei, unde sălăşluieşte iluminarea (şi, eventual, extazul). Dar străfulgerarea, intensă şi impresionantă, este de scurtă durată:  

Din retina timpului
mă voi smulge
 punct luminos
liber să fiu -
în singurătatea tăcerii divine
tăcerii divine…

Elanul este ameninţat permanent de cădere, după cum prăbuşirea este mereu atenuată de năzuinţa spre zbor. Spaţiul poeziei Valentinei Becart este, deci, intervalul dintre neant şi paradis, iar substanţa ei umană – intervalul dintre intuiţie şi revelaţie. Starea lăuntrică dominanată rămâne angoasa (sau, mai curând, efectele ei) – angoasa latentă, nezgomotoasă, dar tenace, care împinge sufletul într-o sinceră şi adâncă melancolie, într-o disperare liniştită, decentă. Totul alunecă spre ceea ce autoarea numeşte “neantul identificării” (altfel spus, spre neantul, spre vidul, spre eşecul căutării de sine). “Neantul identificării” (48) este una din definiţiile privilegiate ale acestui lirism, poate cea mai adecvată dintre toate câte i s-ar putea căuta şi, eventual, găsi:
 
Zideşte-mă
în adâncul Creaţiei Tale
să-ţi fiu eu -  muză şi flacără albastră –
ce-ţi vor sta de veghe
ca o blândă alinare
în nopţile de căutare
prin neantul identificării
cu fragilitatea gândului întrupat,
întrupat…

Valoarea unui text literar (a unei creaţii artistice în genere)  stă, după opinia mea, în cantitatea de fiinţă pe care acea creaţie o conţine în structurile ei generative şi pe care, concomitent, este capabilă să o transfere convingător în structurile sale discursive, în procesul şi actul concret al comunicării. Poezia de factură exitenţialistă a Valentinei Becart, vorbind, cu insistenţă, obsesiv, despre destinul incomprehensibil al acestei fapturi, ea însăşi, uneori, de neînţeles, care este omul, nu poate fi abordată decât din perspectiva analitică şi axiologică pe care o impune meditaţia (rezolvată estetic) asupra fiinţei. Substanţa, generoasă în sine şi deplin asumată de autoare, îşi găseşte, cu talent, cu pricepere, cu naturaleţe, expresia pe care cititorul – fie el ingenuu sau avertizat – o aşteaptă şi o acceptă.

                                                                                                                                                  Eugen DORCESCU

 

…ŞI UN LAUDATIO DE GEORGE ANCA

 

 ALFA


Când a apărut Marele Alfa de Alexandru George (1970), studiul său dedicat lui Tudor Arghezi a putut trece, mai mult decât un debut „insolit” (arghezian?) în contextul comunismului, drept o punere la punct a întregii istorii literare, o mănuşă aruncată literaturii române. Am crezut chiar c-ar fi vorba de un alfa dedublat. Mai târziu, autorul, pe altă temă, se confesează, în perpetuitate: “Cu ocazia publicării la ed. Minerva a antologiei mele Masca de proză insolită şi fantastică românească m-am lovit de mirarea şi oponenţa faţă de primul calificativ: nimeni nu ştia ce înseamnă, cu toate că m-am silit din răsputeri să explic inocenţa lui, căci înseamnă doar neobişnuit... Până la urmă cenzura supremă, nu editorială, a procedat „logic”: mi l-a suprimat.” (CONEXIUNI nr. 14, aprilie 2006).
A început cu alfa-poezie, spre a se apleca mai apoi, asemeni lui Zampano la sfârşitul filmului lui Fellini, asupra prozei, inclusiv critice, lista crispantă a operelor sale – semne, întâmplări, inducţii, dimineaţa, seara, toamna, greaţa - lăsând în picioare „infinitul de virtualităţi necunoscute”. Ce să se fi ales ori nu (încă: George a lăsat pentru a fi citit postum un roman care, ne sugerează, ar putea fi comparat cu Il Gattopardo al lui Lampedusa), ce să mai crezi, în ce şcoală: „Şcoala de la Târgovişte n-a existat” (Mircea Horia Simionescu), şcoala „prozatorilor târgovişteni, căreia (Alexandru George) i se afiliază şi îi este integrat de câtăva vreme” (Tudor Cristea).
Eminescu - „duhul suprauman” - vs Arghezi - „dezordinea genială” vor fi făcut loc, fie şi autopolemic, perechilor: exegeză-confesiune, ironie-erudiţie, abstracţie-comunism. „Intelectualul lui Alexandru George ştie să fie abject cu graţie” (Valeria Manta Tăicuţu).
Alfa, Marele Alfa, a se citi împreună: Arghezi, George.
Din Marele Alfa: „unul din cei mai mari şi mai cunoacuţi scriitori ai vremii noastre”; „la bursa valorilor literare actuale, cota lui Arghezi e extrem de scăzută”; falsa recunoaştere; „momentul său” „n-a exista niciodată”; „a avut parte ca niciun alt scriitor român de un climat de dispută şi de contestaţie”; „am intrat în viaţa expresiei cu zăticnire”; „cazul aproape unic al unui poet care nu-şi găseşte timbrul original şi personalitatea decât în pragul împlinirii vârstei de 50 de ani”
După încă 40 de ani, despre sine (cf. Brâncuşi: „relativement que moi”/ meme):
„Informaţia mea culturală, ca să nu-i zic cultură, era legată de repere şi de sisteme de valori ce se elaboraseră în timpul epocii libertare a românilor, care erau foarte greu de gândit în timpul unui regim de opresiune. Faptul că eu am fost atras şi am scris despre scriitori destul de caracteristici pentru stilul liber al culturii române, începând cu Caragiale-tatăl şi terminând cu Caragiale-fiul, Tudor Arghezi şi alţii, scriitori cu limba foarte slobodă şi cu drept de a-şi spune opinia, făcea ca să manifest o anumită înclinaţie spre o anumită literatură.
În momentul în care a venit comunismul eram tânăr, n-aveam decât 18 ani, dar am prevăzut destul de clar nenorocirea care o să se întâmple. Eu m-am ţinut şi am rezistat numai dintr-un instinct şi dintr-o consecinţă a educaţiei mele, dar şi din faptul că îmi dădeam seama că valorile pe care le impune comunismul sunt false. Cum s-au şi dovedit. Şi cei care au servit comunismul, în marea lor majoritate, au opera falimentară, pentru că aproape nimic nu se mai poate cita din literatura apărută după 1948 şi până la mijlocul anilor ’60.”(Inerviu cu Alexandru George de Angela Baciu, 22 aprilie 2010)
80 de ani de viaţă - 40 de la Marele Alfa, „începutul”, revanşa implicită, poate nemuritoare, la „putreziciunea poeziei”. N-a fost citit cât temut, dar şi simţit ca un titan ascuns în revolta libertăţii sale luminate.
Astăzi (5 mai 2010), m-a sunat Puşi Dinulescu şi am vorbit mai mult despre Alexandru George. E un mare prozator, în primul rând. Din dâra lui Mateiu Caragiale. Un prozator adevărat, ca Ştefan Bănulescu, Fane Stoian. E mai bun decât se dă voie să fie recunoscut, ca şi în cazul lu Vasile Lovinescu, un fel de zonă crepusculară. Ar merita să fie membru al Academiei, împreună cu Mircea Ivănescu.
Atunci de ce numai Mateiu sau Galaction (Călifar) şi nu şi Steinbeck? George din Georgescu, precum Ahoe, dar şi Al-George tatăl, poet, care şi el a lucrat la Biblioteca Academiei.
Îl cunoşteam, din loja asfaltului, pe alt George (contras tot din Georgescu, pe renunţarea la nobleţea inflaţionată, şi politic, a sufixului): Ahoe, flmboaiant trubaduresc boem . În Delhi, l-am găzduit pe Al-George, indianistul, fiu de poet (publicat postum şi în Honolulu, de Ştefan Baciu), fost bibliotecar la Biblioteca Academiei, asemeni lui Alexandru George. Altfel m-a prins Marele Alfa. Autorul părea neverosinil, iar dacă va fi existat - o mască a unui alt Arghezi.
Poate că poezia devenise un alibi platonian al rebeliunii pe viaţă, în proză. L-am receptat zgudit, din zguduirea de sine a justiţiarului, aparent excentric, Alexandrul George. La vremea aceea nu-ţi dădea mâna, mai firav decât apărătorii deodată şi ai tăi, să pariezi. Se pare că singurul care a pariat pe sine, până azi, a fost însuşi mizantropicul gânditor literar şi năpraznic ţintaş în literaţii totalitari.
Ce studii argheziene se mai puteau scrie după Putrefacţia Poeziei? M-a speriat Marele Alfa.. Nu şi pe voi? Jubilasem vinovat citind în Revista Fundaţiilor ce glosa Şerban Cioculescu despre poezia religioasă a lui Arghezi. Mult încoace, chiar am fost fericit, oricum surprins, să aud la Târgu-Mureş o comunicare a lui Corneliu Moraru pe acelaşi subiect (să mă şi hazardez, aici, că, prin tunelul jungian mai repera radarul Marelui Alfa, necum al Puterfacţiei).
„Să mai ţinem seama că marxismul pe care comunismul îl adoptase (după multe controverse) drept doctrină oficială unică, era de fapt o utopie futuristă, promiţând fericirea tuturor oamenilor ca pe o consecinţă a unei revoluţii generale şi a abolirii sistemului numit de el „capitalist”. Or, cum în mod vizibil acest lucru nu survenise încă, proiecţia în viitor rămăsese şi ea o temă obligatorie a gândirii de acest tip, şi o consolare pentru toate eşecurile, niciodată numite aşa, ci doar „obstacole” întâmplătoare încă nu înlăturate sau depăşite, mici erori de regie, fapte de ignoranţă măruntă. Exclamaţia lui Lenin „Să visăm!”, de multe ori întâlnită în practica activistului porpagandist, este în contrazicere totală cu ceea ce enunţase „ştiinţa” marxistă şi se pretindea în viaţa de fiecare zi a supuşilor.
Dar cu atât mai mult e o literatură întreagă întemeiată nu pe visul compensator, ci pe năzuinţa unei cu totul alte lumi. Or, în comunism a existat acest tip de literatură, cel puţin ca un simptom îngrijorător pentru spiritul său logic, cu privire la absurditatea programului... general.
Eu fusesem atras de ea, interesat cum eram de proza de tip psihologic, prelungind marea experienţă a lui Proust sau Joice, dar şi Thomas Mann sau Ald. Huxley, numai că, la debut, pentru a-mi uşura intrarea în literatură într-un moment de accentuată liberalizare de la sfârşitul anilor ’60, am improvizat aproape două volume de proze scurte cu subiecte fanteziste, mergând până la fantastic, dar şi cu o netă coloratură umoristică, ceea ce le apropia de simplul joc distractiv. Iar succesul lor mi-a dat curajul ca, după aproape două decenii, să propun publicarea unei masive antologii de proze fantastice şi insolite româneşti în care nu se cuprindeau şi cele de science-fiction. Chiar şi aşa, mi-am pus probleme tipice cuiva care se prezenta în faţa cenzurii cu o temă destul de periculoasă, totul începând cu auto-cenzura, care m-a făcut să mă întreb: cum se potrivesc textele „mele” cu ideologia promovată de Partid? Şi, trebuie să mărturisesc că n-am găsit nici un răspuns.”(Conexiuni, art.cit.) - Alexandru George.
"Tânărul Alexandru George, lucrând în catacombe, cu un cuvânt pe care el însuşi l-a folosit repetat pentru a-şi descrie situaţia în anii cei mai duri ai comunismului, pleacă de la Proust într-o căutare nu atât a timpului pierdut şi a epifaniilor memoriei involuntare, cât a proceselor prin care amintirea se împleteşte cu ficţiunea şi oamenii din perspectiva eului narator se transformă în umbre. Căutarea mai e şi a unui timp netrăit, pentru a fugi din timpul trăit: a unui timp istoric personalizat prin imaginaţie, printr-o convingătoare translaţie imaginativă a ocupaţiei ruseşti a României după Cel de al Doilea Război Mondial, aşa cum a trăit-o autorul, în episodul central al ocupaţiei nemţeşti a Bucureştiului în timpul Primului Război Mondial (...). - Matei Călinescu. Ar fi vorba despre Alexandru George - Oameni şi umbre, glasuri, tăceri (roman); postfaţă de Alexandru George, 2008, 624 p. Pagini de la 27 de ani, bine că nu de la 18, ca ale Marelui Alfa, detronat din orice precocitate de Octogenarul Tainic Alexandru George




 

ULTIMA ORĂ:
RONI CĂCIULARU NE PREZINTĂ UN ROMÂN-AUSTRALIAN CHIAR ÎN ZIUA ÎN CARE  ÎŞI LANSEAZĂ A DOUA CARTE ÎN BUCUREŞTI:

 

 UN TRUBADUR  AL SPATIULUI VIRTUAL

     - Interviu cu poetul, publicistul şi artistul grafician GEORGE ROCA,
redactorul şef al publicaţiei americane "ROMANIAN VIP"-


     L-am cunoscut pe o stradă din internet. Acolo, într-o casă de la o anume intersecţie, să zicem a timpului cu gândul, el face o revistă, o revistă bună şi interesantă, pe care o răspândeşte în lumea de pretutindeni... "Romanian VIP" - aşa se numeşte revista la care mă refer şi la care  colaborez de un timp destul de însemnat. Ea apare în Statele Unite şi este realizată de George Roca tocmai de la Sydney, din Australia, el fiind şi un virtuos al însufleţirii computerului. M-a impresionat acest om prin ştiinţa sa de a-şi respecta colaboratorii, prin francheţea sa şi deschiderea intelectuală de care dă dovadă. Dar nu numai atât!       Pe lângă faptul că poetul George Roca este un sclav şi un trubadur al spaţiului virtual de pe internet, el este un umanist, în sensul cel mai frumos şi imediat al cuvântului - adică un om de omenie, pentru omenie, pentru înţelegere şi apropiere între oameni, indiferent de pe ce punct al pământului ar fi ei, fie el România (în primul rând!), fie Australia - pentru că acolo trăieşte domnia sa acum, cu familia, fie din Israel, Canada, Statele Unite, unde îşi găzduieşte "romvipul", sau aiurea. Peste tot are prieteni. Prietenia e un lucru sfânt pentru GR (cum obişnuieşte să se semneze în grabă!); e un lucru greu de înfiripat, dar, zice el, mult mai greu de menţinut. GR crede că numai astfel oamenii pot simţi cu adevărat că sunt oameni: atunci când au prieteni şi ştiu să şi-i menţină şi să se facă acceptaţi ca prieteni. Cred că are dreptate.       După cum cred că are dreptate, şi atunci când spune într-o poezie: "Încercăm cu toţii să supravieţuim/ În secolul acesta al turbulenţei/ creându-ne în imaginaţie/ mici insule/ unde evadăm atunci/ când nu mai putem face faţă/ uraganelor şi cutremurelor/ care ne înconjoară"...  Este poet şi ziarist. A scris, a editat, şi figurează în conducerea mai multor reviste şi ziare. Iar toate aceste publicaţii care sunt la activul său, la un loc, ajung la cca. 50. Este o carte de vizită concludentă, mai ales că, întotdeauna, GR a militat pentru aceleaşi idealuri democratice, de dragoste faţă de oameni, de normalitate şi înţelegere, de frumos şi curăţenie sufletească.        Stă în Australia, dar nostalgia, dorul rezonează profund şi aparte pentru Ardealul copilăriei sale, pentru România, pentru oamenii cu care se întâlneşte în aceeaşi limbă românească. Este loial, totodată, şi ţării în care trăieşte de vreo treizeci de ani. Se consideră şi e considerat australian, s-a asimilat şi-şi trăieşte cu demnitate dualitatea, contopindu-se în pluralitate pe fiorul "venşic tânăr şi ferice" al spaţiului carpato-dunărean.        Este acum redactorul şef al revistei de notorietate publică pe care am amintit-o. Acolo, la "Romanian VIP", printre mulţi alţii, semnează şi condeie israeliene, precum sclipitorul scriitor umorist şi critic de artă, dr. Dorel Schor, sau  scriitorul plurivalent şi  eseist Zoltan Terner, ziarista  Lucreţia Berzintu - condei gazetăresc de o valoare intelectuală cu totul deosebită, pictoriţa de excepţie şi de anvergură - Liana Horodi-Saxone (care este şi jurnalistă), ori publicistul de o rarisimă seriozitate şi rezonanţă - Mirel Horodi. "Eu - îmi spunea domnul Roca - trimit articolele pe care le editez pentru revistă şi altor publicaţii prietene. Să le vadă, să se bucure, să le citească şi să le publice dacă vor! Şi uite aşa se creează legături sănătoase între de pe mapamond. Şi astfel ne cunoaştem mai bine, ne apreciem şi ne împrietenim chiar... De obicei trimit materialele la peste 150 de adrese: conducători de redacţii, editori, jurnalişti, scriitori, prieteni. Aceştia sunt răspândiţi în întreaga lume. Din Nigeria până în Noua Zeelandă, şi din Israel până în Canada". Iar de Hanuka, după ce m-a felicitat cu eleganţă şi căldură, menţionând că mai e în conversaţie, prin computer, cu încă vreo câţiva "simpatici" israelieni de limbă română, a avut grijă să ne "reproşeze": "În loc să ajutaţi doamnele la făcutul de latkes, să lustruiţi hanukiaua, sau să căutaţi dreidelul prin dulap, staţi pe (la)  computer... la taclale cu australienii!"...       Am încă atât de multe de spus despre acest om care, recunosc, "mi s-a lipit de suflet, ca marca de scrisoare"! Nu e însă spaţiul cuvenit. Şi, cinstit să fiu, mi-e mai la-ndemână să-i pun câteva întrebări, ca să completăm, cumva,   portretul. Căci, cred eu, merită să-l cunoaştem. E un om adevărat. E un om cum aş vrea să fie mai mulţi decât sunt! Şi-i mulţumesc că a acceptat această convorbire publică.   Roni CĂCIULARU: Mai întâi, domnule Roca, pentru a da o anume specificitate convorbirii noastre, sunt curios - ce legături aveţi sau aţi avut cu evreii? Am văzut  că ne cunoaşteţi tradiţia...   George ROCA: Distinse domn! De la neamul evreiesc ai de învăţat multe! Legături? A-m-i-c-a-l-e! Unii - pâinea lui Dumnezeu, alţii - mai greoi... dar toţi cu substanţă! Dacă îi cunoşti, îţi dai seama că poţi crea cu dânşii relaţii preţioase! Tradiţia se învaţă, se studiază... Ştiţi ce zicea Petre Ţuţea? "Evreii au geniu religios. Ei au creat două religii, iudaică şi creştină. Mai glorioase nu văd religii în lume. Sunt o rasă superioară, sunt părinţii religiei noastre. Pentru ei cultura înseamnă religie. Restul este artă şi ştiinţă."    RC: Mai aveţi şi alte cunoştinţe în Israel? Aţi vizitat vreodată Ţara Sfântă?   GR: Cum să nu am?! Multe cunoştinţe! Prieteni din copilărie, colegi de şcoală, amici "virtuali", corespondenţi de la revistele cu care colaborez. Nu am fost niciodată în Israel. Sper că în viitorul apropiat voi face aceea vizită mult-dorită. Poate voi lansa şi o carte... Sunt fascinat de limba ladino. Am călcat chiar pe urmele lui Maimonide pe la Toledo şi Cordoba. Aş vrea sa traduc in limba română vechi poezii din ladino... Poate se naşte o carticică...    RC: Poate! Ar fi chiar de dorit. Ca să fiu sincer, mi-ar place să gust şi eu din aşa ceva, ca dintr-un vin vechi cu parfum de dragoste şi istorie... Dar voiam să vă-ntreb: cum apare această ţară veche-nouă a mea, Israelul, în Australia, prin ochii dv., sau ai vreunor colegi, prieteni, oameni de litere? Vă întreb asta pe dv., pentrucă amândoi avem în inimă câte  două ţări, una, desigur, mai presus decât alta, plus lumea toată, oamenii de pretutindeni, dacă nu chiar şi întregul univers... - şi  în nici un caz nu putem vorbi de  o duplicitate măruntă şi nenorocită. Şi fiind locuitori ai universului, aş vrea să ştiu cam cum apare Punctul unde mă aflu, după părerea dv...   RG: Israelul apare foarte controvers pentru cei care nu îl cunosc... Pentru cei care nu îi cunosc zbaterile, bucuriile şi simţămintele, pentru cei care nu ştiu cum se face dintr-un deşert o grădină... Desigur, aici, sunt foarte mulţi care studiază în profunzime realizările acestui stat ancient/modern, cum zic australienii, de la a cărui independenţă - Yom Ha'atzmaut - au trecut de curând 62 de ani! Ca sa critici ceva trebuie să cunoşti serios şi profund acel subiect! Peste tot sunt oameni buni sau păcătoşi, din Australia până în Israel sau România. Nu se poate generaliza nimic! Singurul lucru de apreciat este poziţia fiecăruia pe podiumul valorilor.        RC: Sunteţi un om bolnav, d-le Roca... Suferiţi, după diagnosticul pe care singur vi l-aţi pus, printr-un cuvânt inventat de dv., suferiţi de TEMPUSFUGITOZĂ. Îmi spuneaţi nu de mult: "După o zi hectică de treabă - făcând aici grafică publicitară - e o plăcere să mă mai ocup şi de "românaşi", lucrând la revista Romanian VIP. Muncind, fără nici un fel de retribuţie, la editarea - inclusiv ilustrarea şi ţinuta moral-estetică a acestei publicaţii, mă relaxez, căci o fac cu plăcere, cu pasiune, cu patimă... !". Domnule Roca, aş vrea să prezentaţi puţin această publicaţie care a reuşit deja să-şi câştige o notorietate publică absolut apreciabilă.   GR: Bolnav, să trăiţi! De "tempusfugitoză"! Adică... bolnav de fuga timpului! Ei, prea vreau să le fac şi eu pe toate! Şi grafică, şi scris de cărţi şi editare la reviste, şi corespondenţe cu prietenii, şi interviuri (sic!). Dar bine că pot, că sunt încă sănătos, optimist şi vesel... Desigur că mă ajută mult şi familia care caută să mă înţeleagă!  RC: Şi reuşeşte?   GR: Reuşeşte. Dar nu-i uşor. E însă frumos!   RC: Sunteţi redactorul şef al  unei publicaţii americane în limba română. Dar dumenavoastră locuiţi  la Sydney, în Australia. De unde până unde legătura aceasta, care vă "mănâncă" atâta timp?   GR: Revista "Romanian VIP", mi-a fost deschisă pentru a "mă desfăşura" de către directorul acesteia, doamna Adina Cicort din Dallas. Dânsa m-a numit redactor şef fără ştirea mea, fapt care a "proiectat" o mulţime de bulgări de zăpadă spre capul meu. De fapt povestea e mai simplă decât se crede. Adina a născut al doilea copil, şi m-a rugat să îi ţin locul o perioadă. Şi eu m-am conformat! Revista oferă spaţiu virtual pentru cei care doresc să-şi promoveze scrierile. Eu sunt omul de mijloc! Cel cu finisările, cu editările, cu promovările şi, când e cazul, cu încurajările. Principalul este să scoatem un produs de calitate pe care să-l citească cu interes şi plăcere din ce în ce mai mulţi internauţi. În urmă cu ceva timp eram redactor la revista "Agero" din Germania. Atunci atinsesem cifra record de 12 mii de accesări pe zi! Mă zbat să fac acelaşi lucru şi la revista "Romanian VIP" din Dallas. Şi vă spun un secret... suntem pe-aproape! Dar nu numai acest lucru este important! Important este să se simtă şi corespondenţii noştri bine. Astfel încât să producă materiale de calitate, care să satisfacă gustul cititorului. Nu fug dupa senzaţional şi nu public lucruri şocante, numai de dragul de a atrage cititorii. Promovez şi destui debutanţi ( cei care-s valoroşi, se-nţelege) - toţi am trecut pe-acolo - ajutându-i să se cizeleze şi să prindă curaj în a scrie. Îmi plac scrierile frumoase, bune şi deseori le "împopoţonez" cu o grafică atractivă, sau le editez într-o formă care să fie cât mai uşor de citit. Nu-mi plac textele compacte, fără paragrafe, fără pauze de respiro. Cititorul trebuie să îşi mai tragă sufletul când are de citit un text pe ecranul calculatorului. Altfel oboseşte şi... pleacă! Un exemplu negativ mi se pare că este chiar acest răspuns al meu. Vedeţi ce lung este !? Celelalte răspunsuri la întrebările dumneavoastră sunt mai scurte, par mai clare şi sunt mai plăcute la citit. Nu-i aşa?    RC: Nu-i aşa! Se zice despre câte cineva: "E lung şi prost!". Da' câtă vreme omul e înalt şi deştept, nimeni nu-i poate contesta valoarea, din cauza lungimii lui... E drept, însă, că scurtimea, densitatea materialelor dau nerv, fac bine presei. Totuşi, de la caz al caz... Scurtimea articolelor ajută mult, desigur, şi la aspectul grafic al unei publicaţii, ceea ce este esenţial în atragerea şi menţinerea cititorului. Vorbiţi-mi, dacă vreţi, de graficianul şi artistul fotograf, care este George Roca, şi care este de asemenea atât de prezent şi la "Romanian Vip".   GR: Designul şi grafica au fost pasiunea mea de când mă ştiu. Deseori am mâncat o pâine bunicică din această meserie. Desigur trebuie să lucrezi îngrijit, să ţii pas cu "moda", să atragi prin calitate şi prin concepţie vizuală. Pe vremuri, când locuiam în Bucureşti executam proiecte - desen tehnic - pentru studenţii străini de la arhitectură. Apoi am lucrat fotografie artistică. Am făcut poze şi pentru şcoli, dar şi pentru vedete. Acum sunt pasionat de grafica digitală! Mai o siglă, mai un afiş, o copertă de carte... Trăiască programul "Photoshop" care face minuni dacă ştii să-l manevrezi. Puteţi vedea unele lucrări accesând adresa de web: http://reteaualiterara.ning.com/profile/GeorgeROCA   RC: V-aş ruga, domnule Roca, să schimbăm puţin culoarea "spirituală", ca să zic aşa, a interviului nostru: vorbiţi-mi un pic de dragoste, de altruism, de zbaterile dumneavoastră "existenţiale"...   GR: Consider că dragostea de oameni este cea mai importantă. Să te porţi frumos cu ei, să-i înţelegi... şi atunci se vor apropia de tine cu braţele deschise. Fiecare om are un buchet de flori în suflet... Trebuie să ştii cum să le simţi! Altruism? Asta înseamnă să actionezi dezinteresat şi cu bunăvoinţă în favoarea altcuiva. A-i face cuiva o bucurie însemnă că ai posibilitatea să o faci, fapt care îţi aduce deseori mulţumiri, bogdaproste şi prietenie. Zbateri existenţiale? Depinde la ce nivel de viaţă visezi. Al meu ajunge până la înălţimea corpului meu fizic... 1.77 m. Dacă vrei să fii mai înalt, trebuie să te zbaţi mai tare în lupta pentru existenţă. Şi asta înseamnă efort în plus, stres, invidii chiar... Bucuriile materiale nu le pot înlocui pe cele spirituale. Banii nu aduc întotdeauna fericirea. Desigur, totuşi, că de o viaţă confortabilă avem nevoie cu toţii!...    RC: Sunteţi un om fericit? Ce vă doriţi? Ce regretaţi? Ce proiecte aveţi?   GR: Încerc destul de tare să fiu cât mai fericit, chiar dacă mai simt cu vârsta o durere pe ici pe colo, sau mi se mai "îneacă corăbiile" din când în când. Lumea noastră nu este perfectă, dar... depinde cum vezi lichidul magic din pahar. Eu îl văd pe jumate plin. Îmi doresc să fie pace şi să fim sănătoşi. Regret că nu am mai mulţi copii... Proiecte? Să scriu... mai mult!   RC: Văd că nu prea vă place să intraţi mai dânc şi mai pe larg în propriul dumneavoastră suflet! Cel puţin, nu prin acest interviu...   GR: O fac însă prin versurile mele; acolo sunt mai "apărat", dar şi mai deschis... Şi-apoi, vorbeam de dimensiunile unui material. De ce să-l lungim pe ăsta? Poate vom mai realiza un interviu.   RC: De ce nu! Pe când o nouă carte, semnată de dv.?   GR: Pe curând, domnule Căciularu, pe curând. Va fi o carte de interviuri. Titlul ei: "De vorbă cu stelele". Editura "Anamarol", Bucureşti. Mai, 2010.  RC: Mi-ar face plăcere să admir şi eu "stelele"dumneavoastră. Şi ştiu că cititorii israelieni de limbă română iubesc cerul şi stelele...   GR: In Ţara Sfântă cerul e mai aproape şi stelele pot străluci în deplinătatea frumuseţii lor; aşa cred eu...              

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971