Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
„CAIETUL AL PATRULEA AL GRUPULUI DE REFLECTIE PRIVIND DEMOCRATIA REALA” - la a cărui dezbatere participă: Adrian Severin, Daniela Gifu, Mihai Berca, Dimitrie Grama, Corneliu Leu, cu preluări de articole din „THE INDEPENDENT” și „DEUTSCHE WELLE”
BUCURIILE ȘI NECAZURILE ROMÂNILOR A FOST PROMULGATĂ LEGEA ZILEI LIMBII ROMÂNE,Românii din străinătate preocupați de destinul locurilor natale Articole de Ștefana Bianu și Maria-Luminița Rolle, CINE VORBEA DESPRE „ROMÂNIA DREAPTĂ”?! Articole de Alex. CETĂȚEANU, Constantin STANCU, Adrian MAJURU, Gheorghe FUNAR, Mihai GOTIU, Gheorghe-Constantin NISTOROIU
BUCURIILE ȘI NECAZURILE ROMÂNILOR - Partea II
PROZĂ DE CORNELIU LEU, DIMITRIE GRAMA
PROZĂ DE EMIL PROȘCAN,ADRIAN BOTEZ,OVIDIU LUPU
Evenimente literar-editoriale: Constantin LUPEANU, Dan LUPESCU, Lucia OLARU-NENATI
Rememorări: Mircea DINUTZ, Ion NICOLESCU, Recenzii de Al Florin ȚENE, Ada STUPARU, Ioan LILĂ, Geo CĂLUGĂRU, Nicolae GEORGESCU, Gheorghe STROIA despre Marin SORESCU,Petru BIRĂU, Ioana STUPARU, Florin DOCHIA, Diana TRANDAFIR, Aurel Avram STĂNESCU, Cornel BOTEANU Melania CUC, Stela Enachii
DICTATURA OCULTĂ ȘI OBSESIILE DE PE INTERNET - Partea I
DICTATURA OCULTĂ ȘI OBSESIILE DE PE INTERNET - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea I
Partea II
PAGINA A PATRA
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ



EVENIMENTE LITERAR-EDITORIALE:



 

 Un eveniment literar-editorial de prim ordin este apariția unui nou roman de Constantin Lupeanu – „ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT”  în editura Niculescu și cu sprijinul financiar al organizației de drepturi de autor „Copyro”, care își manifestă astfel atingerea cotei unei existențe benefice în planul literelor românești. Scris în tradiția generoasă a alegoriei cu manuscrise găsite întâmplător fără precisa identificare a autorului, aflând astfel calea spre un personaj fabulos și panoramând o evoluție spectaculoasă în straniul univers al unor timpuri revolute, cartea este în același timp plină de simțire și realitate românească. Ba, dacă ar fi să căutăm semnificații în amănunte de spiritualitate, am putea vorbi chiar de „simțire și realitate oltenească” reflectând un acut simț național subliniat cu duioșie în paginile acestei povești căutătoare de adevăr pe meridiane depărtate ale lumii contemporane.
 Prologul care, după toate regulele genului, declină identitatea semnatarului delimitând-o cu fantezie de cea a presupusului autor, poate da o imagine asupra a ceea ce avem de citit. Fapt pentru care îl reproducem mai jos împreună cu epilogul
  



                                                    PROLOG


În dimineaţa zilei de diminică, 29 Ianuarie 1989, soneria de la poarta Ambasadei României din Bangkok – Thailanda, a răsunat de două ori, prelung, semn că persoana care o mînuise era o fire voluntară. Mă aflam singur în toată clădirea şi m-am grăbit să deschid. Cei doi agenţi  economici îmi ceruseră permisiunea să petreacă o zi la Pattaya, în Golful Thailandei, împreună cu soţiile, prietene nedespărţite. Şoferul şi secretara plecaseră la cumpărături. Eu în zilele de sărbătoare ieşeam rareori din incinta ambasadei, spre bucuria subalternilor. Eram şeful misiunii diplomatice române şi îmi împărţeam timpul între urmărirea situaţiei politice mondiale în acel an tensionat şi meciurile de tenis, fiindcă activitatea  umerous   nu-mi lua mult timp, relaţiile  umerous  aproape că nu existau, limitându-se la export românesc de ţesuturi, rulmenţi şi îngrăşăminte chimice, şi acelea date pe mai nimic. Am deschis larg poarta. În faţa mea se afla o europeancă trecută de cincizeci de ani. – Bună ziua! A rostit şi a continuat să vorbească într-o curată limbă româneacă: Pot să duc maşina în curte? Am acceptat fără să solicit alte detalii. Conducea o Mazda 969. După ce a parcat, a coborât din maşină cu un pachet  umerous   sub braţ şi în mână cu un coş cu fructe – obicei thailandez. În mijloc se lăfăia un durian, care mie îmi plăcea foarte mult, de jur împrejur fiind aranjate câteva mango, lizhi şi mandarine. – Sunt Anica Smeu, s-a recomandat, după ce am intrat în salon. Aici, în Thailanda, sunt cunoscută drept Sumalee Wajanassaontorn, iar nu demult m-am înregimentat sub  umerou  umerous ca Wani Ratana Kanya, adică Fecioara Rostirii Nestemate. – Bine aţi venit pe pământul României, Wani Ratana Kanya, am salutat-o, împreunându-mi palmele după obiceiul locului şi înclinându-mă respectuos. – Sunt deci româncă. Am aici cartea vieţii mele şi de aceea am  venit, să v-o încredinţez. Mi-a întins pachetul de sub braţ, apoi mi-a oferit în dar coşul cu fructe. Am stat de vorbă aproape o oră. Anica Smeu mi-a lăsat o impresie profundă. Mă rugase să public mauscrisul sub semnătura mea sau sub un nume  umerou, iar dacă lucrul acesta nu era posibil, să-l depun la Biblioteca Academiei. Va fi descoperit peste ani. Ea urma să se retragă  umerous   din viaţa profană... I-am promis că îi voi îndeplini dorinţa, însă am cerut răgaz de câteva săptămâni, pentru a citi şi eu cartea. Mi-o amintesc şi azi. Potrivită de statură, suplă, cu ochi verzi, inteligenţi şi chip armonios, încadrat de păr şaten spre blond, tăiat scurt şi coafat proaspăt. Purta o bluză verde cu inserţiuni de negru, cu mâneci lungi şi o fustă lungă până în pământ, ambele din mătase thai. Cele câteva bijuterii aveau darul să-I sublinieze feminitatea, fineţea trupului şi a spiritului. În  umerou, Anica Smeu trăieşte într-un  umero pierdut în junglă, spre partea de nord a Thailandei, aproape de Triunghiul de Aur. Înainte de a pleca din Bangkok, mi-a dat adresa templului şi mi-a cerut coordonatele mele din ţară, rugându-mă să îi scriu numai dacă va fi  umerous necesar. Prefera să mă caute ea, dacă ar mai fi avut ceva de adăugat. Am căzut de  umero. Am promis că nu îi voi întrerupe sub nici un motiv meditaţia. Ofer cititorilor însemnarea unor fapte trăite de autoare în comuna Mungaşi, judeţul Dolj, în urmă cu o jumătate de secol.
                     Bangkok, 1 August 1990     Ambasador Constantin Lupeanu

                                                       EPILOG  


La vreo lună după prima mea întâlnire cu autoarea manuscrisului intitulat IENS, i-am telefonat şi am invitat-o să luăm prânzul în oraş, la un binecunoscut restaurant thailandez, la Hotel Royal. Anica Smeu mi-a lăsat aceeaşi impresie de femeie delicată, însă sigură pe ea. I-am lăudat romanul şi am întrebat-o cât la sută era ficţiune. Mi-a zâmbit. – Eu îi spun carte, pentru că nu este un roman. Absolut toate întâmplările sunt adevărate. Până şi unele replici sunt reale, fiind înregistrate întocmai de memoria mea. La început am scris această carte sub formă de jurnal. Peste ani, m-am întâlnit cu Marta, ea mi-a povestit viaţa ei şi am adunat cele două destine în paginile aceleiaşi cărţi. – Vă cred. Pe mine m-aţi cucerit. Aveţi  ume un cititor. Dar nu-mi explic titlul. Ce înseamnă IENS sau Iens? – Aţi învăţat la şcoală limba latină? – Numai doi ani, la liceu... – IENS, scris cu litere mari, este prescurtarea unui dicton. Mie îmi plăcea foarte mult limba latină şi, elevă fiind, obişnuiam să reţin dictoane de tot felul, prin alăturarea primei litere a fiecărui cuvânt, pentru a memora mai uşor. IENS înseamnă: Infinitus est  umerous stultorum, adică: Fără de sfârşit este numărul proştilor. Am ales acest titlu pentru a sugera un  ume mai adânc al întâmplărilor povestite, semn al zbaterii noastre vane pe pământ. Am rugat-o să-mi spună cum a ajuns în Thailanda. – N-a fost deloc complicat, aşa cum ar părea, mi-a mărturisit. Mai greu mi-a fost în această ţară a mea adoptivă, Thailanda, care s-ar traduce prin Pământul oamenilor liberi. Viaţa pe acest petec de pământ am s-o povestesc într-o altă carte, pe care o voi scrie la  umero. Am să v-o trimit şi pe aceea, a promis fără ca eu să i-o cer.  În ziua aceea şi în cursul unei alte întâlniri, din nou la ambasadă, a treia şi ultima, am notat datele care fac obiectul acestui epilog. Întâia oară, Anica Smeu s-a întors în ţară după trei an, în vara anului 1947, cu paşaport britanic, graţie relaţiilor apropiate pe care reuşise să şi le creeze în timp record la Ambasada Regatului Unit al Marii Britanii la Bangkok. A revenit în toamna lui 1948 şi a rămas câteva luni, plimbându-se între Murgaşi, Craiova şi Bucureşti. A urmat o perioadă lungă, în care n-a fost chip să-I revadă pe-ai săi. Părinţii au avut de suferit. Tatăl fusese negustor. I s-a luat prăvălia din Bucureşti, iar el a încercat o vreme să se integreze vieţii la sat. La un moment dat, a adus trei meşteri tocmai de la Hunedoara şi şi-a făcut o căruţă cu dichis, din lemn tare, gândindu-se să se apuce de cărăuşie. Un fel de negustorie pe roţi. N-a apucat. Pământul la donat „de bună voie“ întovărăşirilor care se formaseră la începutul anilor ’50 şi care au fost precursoarele catastroficei Gospodării Agricole Colective Murgaşi şi şi-a luat familia la Bucureşti. Natalia Smeu s-a trezit deodată orăşeancă şi nu i-a picat rău. Băieţii au făcut şcoala în bune condiţii. Filip Smeu a început o nouă perioadă a vieţii sale, aceea de vânzător în magazinele de stat. Şi a revenit la starea de relativă bunăstare şi de împlinire după vreo două decenii, spre bătrâneţe. Ştefan a ajuns medic, iar Lelu  umerous  de istorie, care încearcă să obţină aprobările necesare pentru a face săpături sistematice. El crede că va descoperi urmele cetăţii antice, posibil tezaurul cavalerului templier, coşurile cu galbeni ale grecului şi în orice caz originile comunei. Satul, în prima sa fază, fusese ridicat la o aruncătură de băţ, de cetate. Bani are. Mihai a lăsat prin testament o  umerous  sumă de bani pentru cercetări arheologice pe Dealul lui Moga. Marta s-a căsătorit cu profesorul Constantin Dogaru, care a trăit 92 de ani. După război, au vrut să se aşeze în Murgaşi, însă a fost imposibil: ministrul de atunci al sănătăţii s-a deplasat personal la Murgaşi şi i-a convins că medicina şi murgăşenii vor avea de câştigat dacă ei vor  umer într-un spital modern, în  umerou. Marta s-a  umerou pentru omorul săvârşit, a fost judecată şi achitată, actul ei fiind, până la urmă socotit a fi fost în legitimă apărare, dar cazul a durat şi a stat închisă aproape doi ani. A făcut şi ea carieră universitară şi i-a născut lui Dogaru doi băieţi, care s-au făcut amândoi medici. Pe la sfârşitul deceniului 7, Anica a revenit, de data aceasta cu paşaport românesc. De atunci, cât au trăit părinţii, a călătorit în fiecare an în România. După aceea, i-a invitat la ea pe fraţii ei şi nu s-a  umerou. IENS este întrucâtva expresie a dorului de ţară. Îşi doreşte ca viitoarea încercare să aibă loc tot în Murgaşi, în satul rămas cel dintâi miracol al vieţii ei. Atunci, la mijlocul lunii August 1944, ea şi Mihai au mers întins cu motocicleta până la Balş, unde au cumpărat benzină la un preţ incredibil de mare, cel puţin pentru ea, care nu avusese banii ei vreodată. Ajunşi la Piteşti, au abandonat motocicleta, după ce Mihai i-a scos numărul şi alte însemne de el ştiute. Au mers pe jos, au dormit în Ştefăneştii de Argeş şi au plecat în zori, tocmind o trăsură şi aşa, din sat în sat, au ajuns în Dobrogea. S-au angajat în podgoriile Murfatlarului, la un proprietar turc, au lucrat cot la cot cu ţăranii şi târziu în toamnă turcul i-a urcat pe un pachebot până la Istanbul.  Au tăiat spre Anatolia, unde au rămas câteva luni, apoi şi-au continuat fuga spre Thailanda. Au trăit dintr-o simplă afacere de familie: pâine în ţest şi produse de panificaţie, ajungând repede să aprovizioneze Corpul Diplomatic. Din Turcia Anica a scris părinţilor cu regularitate, de două ori pe săptămână, pentru ca ei să nu se omoare cu firea. După ce s-a aşezat în Bangkok, prin intermediul unui croitor de origine shick, a corespondat cu ai săi prin Singapore, vreme îndelungată, de teama de a nu fi reperată. Punea scrisoarea pentru România într-un alt plic, îl expedia la Singapore, ginerele croitorului acela o primea şi o trimitea la rândul său mai departe. Au învăţat amândoi limba thai şi şi-au continuat studiile, păstrându-şi businessul. Ea a absolvit facultatea de limba engleză, el arhitectura. Câteva ansambluri de clădiri fuseseră proiectate de Mihai and Sons Co. Ltd. Ei n-au avut copii. Înfiaseră doi copii thai, băiat şi fată, care s-au dovedit oameni de valoare, băiatul îmbrăţişând cariera tatălui, iar  umerou a mamei. Cum a trăit cu Mihai? Anica credea că nu ar fi putut avea o viaţă mai frumoasă, în alte circumstanţe. A fost fericită, dacă fericire înseamnă să simţi în fiecare zi că eşti iubit şi respectat, că omul  tău se străduieşte să nu-ţi lipsească nimic, iar calităţile native de luptător şi le pune în slujba binelui, a frumosului. Mihai fusese un răzvrătit, ea îl numea  un „copil-mare“, care  trebuia strunit, îndrumat. Polonez de origine, era de fel din nordul Moldovei. Anica recunoştea că-şi pierduse capul după el, iar iubirea ei crescuse în lunile şi în anii care au urmat, dublată de admiraţia pentru firea lui de luptător, fiindcă graţie lui îşi făcuseră o situaţie de invidiat. Ea îi iertase fărădelegile acelui timp, pe care el le motiva în fel şi chip, deşi era şi el convins că şi-ar fi meritat pedeapsa  umerou. Pentru rătăcirea în care căzuse, încât ajunsese să practice cruzimea şi să tolereze crima, se auto-pedepsise şi nu se mai întorsese niciodată în ţară. Avea o circumstanţă atenuantă: el însuşi nu făcuse nimic rău; poate că generase răul, îl tolerase, dar nu îl înfăptuise cu mâna lui. Asta e tot. Altceva nu mai ştiu. Eu nu am intervenit pe text în nici un fel. Deşi destule situaţii par ireale, mă consolează precizarea Anicăi Smeu că „ umerous toate întâmplările sunt adevărate.“ Îi rog pe cititori să ţină cont că IENS nu este un roman. Anica Smeu şi ceilalţi protagonişti nu sunt personaje, ci exact pe dos ca în piesa de teatru „Şapte personaje în căutarea unui autor“, sunt oameni în carne şi oase care trăiesc  umero de coşmar. Prologul şi Epilogul cărţii îmi aparţin şi se vreau simple note lămuritoare. Rog să fie luate ca atare. Am convingerea că, peste ani, cartea aceasta va fi publicată fără anexe, sub semnătura adevăratului ei autor – Anica Smeu şi cu titlul original – IENS sau Infinitus est  umerous stultorum.   
                          
                                                             Bucureşti, August 2010, Constantin Lupeanu
 


 



Un alt eveniment literar-editorial a avut loc la Craiova prin aparitia cărții lui Dan Lupescu  „Timpul sacru din icoane”din care reproducem mărturisirea autorului


 Lămurire asupra cărţii Timpul-Om, Timpul sacru din icoane


                   Icoana-Catharsis, Armonia-Extaz


 ...Calea, Adevărul şi Viaţa le căutăm dintotdeauna, traversând arşiţă şi viscol, vaduri vijelioase de râuri sălbatice, pajişti înverzite şi coline domoale.
Pieptiş, luăm cu asalt piscurile munţilor – care ai lui Dumnezeu sunt, munţii, nu ai noştri, cum ne încredinţa un cioban vârtos din Masivul Făgăraşului...
 Ne asumăm urcuşuri epuizante, urmate deseori de rostogoliri neaşteptate spre piciorul muntelui, pentru a relua, iar şi iar, cu temeritate sisifică lupta cu Lucifer, lupta cu păcatul adamic...
 De la iubirea bunilor-străbunilor, a părinţilor, soaţei ori soţului, a propriilor prunci, a nepoţilor şi strănepoţilor până la iubirea aproapelui şi de acolo, hăt !, până la treapta supremă a iubirii de Dumnezeu, spirituală iubire, amor intelectualis Dei, e cale lungă şi anevoioasă, plină de hârtoape, mărăcini şi ghimpi necruţători, de capcane, bariere şi vămi nevăzute, dar şi de salturi salvatoare, străluminate de Duhul Sfânt.
 Trimis al Domnului pe Pământ, ţăranul român – Fiu al Luminii – a avut resursele lăuntrice, echilibrul şi scăpărarea minţii, înţelepciunea senină şi rafinamentul armonic de a hălădui, niciodată încrâncenat, ci cu serenitate melodică, pe Via Dolorosa/ Golgota de la Cuvântul/ Logos, de la filozofie până la credinţă şi iubire, spirit şi spiritualitate, apoi la arta de a-I mulţumi statornic lui Dumnezeu, anticipând teozofia celor de care nu auzise niciodată, a celor care, în făptură, nici nu se iviseră pe lume: Paracelsus, J. Böhme, Van Helmont şi R. Steiner.
...Şi au fost astfel create:
- civilizaţia lemnului – a caucelor, doniţelor, lingurilor, albiilor pentru pâine sau pentru legănat copiii, a statuarelor, olimpienelor porţi maramureşene şi gorjeneşti, a stâlpilor de pridvor, streaşinilor şi cocoşilor de pe casă, a stâlpilor funerari, troiţelor şi coloanei cerului ;
- civilizaţia lutului – ceramica de Cucuteni, Gumelniţa, Cârcea, Cârna, Vădastra, Hurezi, Oboga, Şişeşti, Rădăuţi, Suceava, Satu Mare;
- civilizaţia borangicului – maramele străvezii ca vălurile viselor nevisate încă, iile de Muscel sau cămăşile bărbăteşti, alb pe alb, de Podari, cu broderii de o nobleţe nemaiîntâlnită altundeva;
- civilizaţia lânii – cergi cu ape rotate, maronii, de Maramureş, covoare, scoarţe şi chilimuri olteneşti, zăvelci, fote, iţari, bete, şi ipingele albe, burgund ori purpurii, veritabile mantii cu aură imperială;
- civilizaţia pivelor şi a morilor de apă, a cojoacelor, pieptarelor şi chimirelor...
Apoi au răsărit, din sfânt pământul românesc, Titanii: Eminescu, Brâncuşi, Enescu – purtătorii praporilor spiritului naţional, cum îi definea Adrian Păunescu -, Tesla, Traian Vuia, Henri Coandă, Victor Babeş, Gogu Constantinescu, Spiru Haret, Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga, Paulescu, Ştefan Odobleja, Ana Aslan, Justin Capră şi atâţia alţii, mii, plămădiţi lângă ţestul mereu rumen şi cenuşa de sub pirostriile îmbrăţişate de flăcările niciodată stinse ale istoriei noastre vii, ocrotiţi de stabilitatea supremă a mesei cu trei picioare, traco-daco-getica noastră masă înconjurată de scaune-clepsidră tot cu picioare trei (trecut, prezent şi viitor)...
Titani totdeauna botezaţi în lumina magică izvodind din icoanele ţărăneşti - româneşti icoane pictate măiastru pe sticla nemuririi.
 ...Smerit, dar nu îndeajuns totdeauna, târziu, târzior, la cumpăna drumului – Mai e mult până departe ? -, am zărit Focul Sacru, m-am apropiat, arzându-mă uneori, prin iluminări succesive, prin ani, peste ani, de esenţa lumii noastre stră-străvechi: esenţa lui Dumnezeu.
 Nu am căutat, aidoma chinuiţilor nemuririi de la CERN Geneva, Bing-Bang-ul iniţial, Particula lui Dumnezeu, bănuită şi căutată de ei a fi una, unica, dar descoperind două – spre stupectaţia lor, spre consternarea lumii celei păcătoase...
 Precis o vor găsi, acum ori cândva, şi pe a treia. A treia Particulă a lui Dumnezeu. Că doar din Troiţă, din Trinitate ne tragem...
 ...Mi-am căutat doar obârşiile, pentru a înţelege cine sunt (eu şi ai mei), de unde vin, de unde venim, încotro se cuvine să mergem, cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu.
 ...La începutul absolut, când nu exista nici unu, nici zero, pre când haosul simţea, înfiorându-se până la cutremurare, că va fi strivit de iminenţa impunerii ordinii divine, a cosmogoniei magnifice -, Logosul anticipa timpul şi spaţiul.
Întrupare fiind a lui Dumnezeu, Logosul conţinea înseşi principiile Creaţiei – Lumina viitorului spaţiu, viitorului timp, în Lucrare cosmogonică.
...Pentru poet, Cuvântul este încărcat de transcendent. Încărcat şi încercănat. Auroră boreală. Auroră australă.
Scăpărător şi policrom,  polivalent şi gâlgâitor de tâlcuri harice şi de lumina muzicii de sfere este Cuvântul. În egală măsură, aproape în egală măsură, purtător al secţiunii de aur, al numărului de aur...
Fereastră spre Dumnezeu, icoana – pe lemn, pe sticlă, pe zid ori pe pânză fiartă în ulei de in – este ea însăşi purtătoare de transcendent.
Croit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, poetul/omul se mântuie prin cuvânt, oglindindu-se, regăsindu-se în icoana logosului, în icoana de pe peretele dinspre răsărit ori din sufletul lui veşnic viu.
Casa Fiinţei fiind, cuvântul-poem înglobează şi plineşte, desăvârşeşte – dincolo de paradox – Timpul-Om, Timpul Sacru din icoane.
 De la Cuvânt la cuvinte, de la comunicare la comuniune şi cuminecare, poemul de inspiraţie biblică este icoană-catharsis, purtându-ne pe tărâmul armoniei-extaz, al iluminării totale şi izbăvirii.
Expresie a unei culturi tradiţionale şi religioase milenare, de o valoare irefragabilă, din care a purces Europa Veche, icoana pe sticlă din spaţiul românesc pare să-şi fi avut nucleul, leagănul de taină iniţial, matricea şi vatra de creaţie în Transilvania, străvechiul pământ al lui Burebista şi al lui Decebal, cărora temutul (pentru alţii) Imperiu Roman le plătea tribut.
Fie că această artă minunată a icoanelor pe sticlă a iradiat din Ardeal, precum razele Soarelui, spre toate celelalte provincii istorice/ ţări române, fie că procesul genezei lor a fost concomitent sau aproape simultan, cert este că ele – indiferent din ce zare de spirit românesc, din ce punct cardinal al românităţii s-au ivit -, toate dau măsura geniului neamului nostru şi în domeniul fără seamăn al acestei arte de o vibraţie cosmică aparte.
Icoanele tărăneşti pe sticlă sunt izvorul romantismului cosmic românesc dintotdeauna, care a atins culmi absolute la mânăstirile Voroneţ, Suceviţa, Gura Humorului, Moldoviţa, Neamţ, Dragomirna, Agapia, Văratec şi Solca – din Bucovina sau din  Moldova de Sus, ori de la Mânăstirea Dintr-un Lemn, de la Corbii de Piatră, Cozia, Curtea de Argeş, Bistriţa, Hurezi, Arnota, Turnu, Lainici, Polovragi, Tismana, Vodiţa, Sadova, Strehaia,  Brâncoveni, Clocociov – din Oltenia, dar şi în capodoperele de un aer princiar, vag hieratic uneori, al artei absolute a pictorului Sabin Bălaşa din frescele sale copleşitoare ce domină sala paşilor pierduţi a Universităţii A. I. Cuza ori Aula magna a Universităţii Gheorghe Asachi din aceeaşi Capitală Moldavă, în care marele artist a ales să fie înhumat, deşi era oltean get-beget, de pe malurile Olteţului.
...Fără a fi comentarii lirice punctuale la una, la alta sau la mai multe icoane, poemele din această cărticică-album, cărticică-icoană ilustrează spiritul tainic al atât de româneştilor icoane pe sticlă încât valoarea lor europeană şi universală nu îndrăzneşte nimeni să o pună la îndoială.
Fiecare în parte şi toate împreună constituie o replică inconfundabilă, pur românească, a creatorului ţăran din spaţiul carpato-dabubiano-pontic la stilul bizantin şi postbizantin care se regăseşte cu o vigoare de excepţie în celebrele noastre biserici monastireşti, inclusiv după căderea Constantinopolului, şubrezit nu de oştirile musulmane, ci de viclenele cruciade papistaşe al căror scop primordial era, în mod bizar, năruirea Imperiului Bizantin şi, implicit, a ortodoxiei.
Nicăieri în Europa spiritul Bizanţului nu a rodit, nu a fost apărat şi nu s-a perpetuat cu atâta inspiraţie şi profesionalism, consecvenţă dârză şi superbie celestră ca în ţările române, unde exodul creştinătăţii atingea, în acele veacuri, proporţii fabuloase.
...Deşi poemele din prezenta cărticică au fost scrise (cu o singură excepţie) înainte de octombrie 2012 – când scriitorul Corneliu Leu, ajuns la vârsta patriarhilor, a organizat sfinţirea Capelei din preajma Casei cu Lei, Casa-Muzeu de sub respiraţia Munţilor Caraiman (poartă astrală), din staţiunea Buşteni, judeţul Prahova -, ţin să-i mulţumesc pentru imboldul indirect pe care mi l-a dat în construirea acestui volum ilustrat, prin bunăvoinţa Domniei Sale, cu icoane din Capela închinată memoriei Episcopului martir Grigorie Leu, unchiul său.
Caldă îmbrăţişare şi mulţumiri cordiale tuturor celor ce, într-un fel sau altul, au contribuit la zămislirea pruncului literar-iconografic botezat Timpul-Om, Timpul Sacru din Icoane.
Lui Dumnezeu mulţumire, laudă şi veşnică slavă !
                                          
                                                                                                             DAN LUPESCU
 



 



                                       Asociaţia Culturală „Regal D’Art”

          LA MULŢI ANI, LUCIA OLARU NENATI !


Prof. dr. Lucia Olaru Nenati, scriitoare, publicistă. Dacă e vorba despre Eminescu ori dacă e vreo nedumerire în privinţa lui, gândul ne duce de la sine spre Lucia Olaru Nenati, cea atât de implicată în constituirea muzeală de la Ipoteşti şi în neobosita lui propagare; dacă cineva are de lansat o carte şi vrea să contureze linia adevărului esenţial despre acea carte, transformând lansarea, cât de simplă, într-un eveniment; dacă e de adus la lumină oameni de valoare prea puţin cunoscuţi; dacă vorbim despre istoria teatrului dramatic sau pentru copii; dacă e vorba de vreo participare botoşăneană la vreun congres, simpozion ori festival, sau la câte alte manifestări, unele peste hotare în care imaginea Botoşanilor ori chiar a ţării, are neapărat de câştigat; dacă ne referim la calitate în poezie, în cărţile copilăriei, în proză, eseu sau în articole impecabil structurate ce lasă impresia că nu mai trebuie adăugat sau scos nimic despre subiectul în cauză, sau chiar despre muzică, şi nu de orice fel, ci despre cântecele pe care le cânta Eminescu şi acum le interpretează ea însăşi, iar, mai nou, şi în traducerea unei cărţi importante din limba franceză; dacă îi aflăm numele alăturat de alte personalităţi marcante precum Grigore Vieru, Dan Puric, Svetlana Paleologu Matta, Constantin Ciopraga, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija ş.a., aşadar, fie că e vorba despre  lucruri ce ţin de istorie, tradiţie şi de valorile trecutului, fie că sunt lucruri de stringentă actualitate, de neobosită şi continuă activitate, Lucia Olaru Nenati e mereu la datorie,  îndeplinind parcă o misiune trasată de undeva de sus şi pentru care e conştientă că va avea a răspunde de impecabila ei îndeplinire. Acestei persoane deosebite cu care suntem contemporani îi urăm acum şi noi, ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D´ART” şi redacţia prezentei publicaţii, alături de mulţi alţii care o preţuiesc: “La mulţi şi rodnici ani!”
 
„Poemele Luciei Olaru-Nenati par desprinse din continentul eminescian, care mai aşteaptă să fie descoperit de exegeţii viitorului în adevărata lui dimensiune. Poemul pentru această autoare mereu inspirată este minunea care descătuşează imaginaţii, este cel chemat să-i facă şi pe alţii să vadă vise cu ochii deschişi, fiind ca pâinea  din care împarte tuturor şi după ce satură, aceasta rămâne întreagă”. (Academician Nicolae Dabija)
 
„Lucia Olaru Nenati trebuia sa se nască în Roma antică, să se îndrăgostească de ea Ovidiu şi apoi să o cânte în versuri din îndepărtatul său exil. Sau, să treacă cu paşi melancolici, coborâţi din alte lumi, pe culoarele vreunui castel medieval, dându-le în şoapte, trubadurilor plămadă visurilor de iubire, făcând astfel zidurile cetăţii să se îndrăgostească de umbra iubitei lor. Dar a fost aşa, să se nască în România, cu sufletul acesta dincolo de timp. Şi atunci, i-a fost dat să se îndrăgostească ea de Eminescu. Iar din această iubire s-a născut poeta. Şi din cuvintele-i versuri, a izbucnit un dor tăcut de această ţară-poezie numită Romania”. (Dan Puric)
 
„Apreciată la adevărata ei valoare şi chiar iubită oriunde merge, uneori cu graţie sau cu duritate dată la o parte de la rosturile culturale “acasă”, Lucia Olaru Nenati ilustrează prin chiar munca ei intelectuală conceptul care i-a adus atâta glorie: localismul creator. Fără scrierile Luciei Olaru Nenati peisajul spiritual din acest Nord de ţară ar fi cu mult mai sărac! Şi cei care o adulează şi cei care o contestă, fie că o recunosc sau  nu,  îşi alimentează energiile creatoare şi din construcţiile de spirit înălţate de Domnia sa! Sorbind din cupa plină-ochi cu ingratitudine omenească, Lucia Olaru Nenati traversează viaţa afişând un surâs prefabricat pe chip, dar în fapt “ară” brazde adânci pe Pământul sfinţit de ivirea lui Eminescu!” (Traian Apetrei, ziarist, director al Teatrului „Mihai Eminescu” Botoşani)
„Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul critic a rămas neputincios. Fără acest zid de fiinţe iubite, ne-am destrăma, ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori – , invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.” Relaţia de prietenie cu d-na Lucia Olaru Nenati, care mă onorează şi mă înnobilează, având un singur ţel – adâncirea în spirit, confirmă ,,Declaraţia de iubire” a lui Gabriel Liiceanu. Ne-au fost hărăzite minunate ceasuri de taină ale cuvintelor, descoperind un Om născut anume să ne uluiască, care izvorăşte continuu şi se reinventează permanent, un creator hăruit, ce lasă urme,  intrînd în legendă, de fiecare dată altfel, dar mereu constant în genialitatea sa. Melodia incifrată a cuvintelor scrise sub dicteul unei inteligenţe arzătoare a zămislit o operă originală prin simultaneitatea trăirii şi celebrării actului existenţial. Pentru Domnia sa scrisul este un viciu, o continuă provocare în atingerea absolutului prin cuvânt, trăind jubilaţia eliberării de remuşcări şi resentimente – culminaţia unui mers lăuntric. Adorată de unii, contestată de alţii, ei nu pot adăuga şi nici scădea din valoarea intangibilă a unei conştiinţe artistice ce îşi continuă devenirea, trăindu-şi propriul destin, găsind vieţii sale rima perfectă, demonstrând că ,,singurul surâs al tragediei noastre este creaţia”. (Lili Bobu, notar public)
„Dragă Lucia, In zi aniversară primeşte, te rog, alături de urările ce-ţi vor veni de departe şi de aproape, îmbrăţişările mele, colegul şi prietenul tău, de peste patruzeci de ani. Nu vreau să calc pe urmele altora, spunându-ţi lucruri pe care le ştii, vreau doar să-ţi spun că sunt fericit că am fost mereu în preajma ta şi ţi-am admirat, fără rezerve, talentul, puterea de muncă, sacrificiile şi dorinţa  de a face din cultura botoşăneană o realitate de care trebuie să se ţină cont. Ai reuşit pe deplin. Prin străduinţa ta, de cele mai multe ori nesusţinută de nimeni, numele Botoşanilor a fost rostit cu respect în marile centre culturale ale ţării şi dincolo de hotarele acesteia. Am spus de mai multe ori că Botoşaniul a dat ţării nenumărate spirite înalte, primind în schimb doar câteva, din rândul cărora îi amintesc doar pe Ioniţă Scipione Bădescu şi pe  Mihail Grigore Posluşnicu. Tu întregeşti această listă şi sper ca oraşul care te-a adoptat să răspundă aşa cum se cuvine şi la timpul potrivit plusului de renume pe care i l-ai adus”. (Gheorghe Median, muzeograf – Muzeul Judeţean de Istorie)
„La împlinirea unei rodnice vârste, adresez doamnei Lucia Olaru Nenati, cu adânc respect, alese felicitări şi urări de mulţi ani cu sănătate! Îi mulţumesc anticipat pentru sprijinul acordat în activitatea din cadrul Consiliului Şcolar al Elevilor şi o rog să primească expresia profundei mele consideraţii. Vivat, crescat, floreat!” (Ciprian Iacinschi- preşedinte CŞE, Liceul Teoretic ,,Nicolae Iorga”)
„Din dor de Eminescu a venit la Ipoteşti şi Botoşani Lucia Olaru Nenati, cu dor de Eminescu mângâie şi azi inimile noastre. La mulţi ani şi multe doruri împlinite alături de cei dragi!” (Mariana şi Radu Căjvăneanu)
 
„Acum, într-un moment special pentru distinsa doamnă a culturii, LUCIA OLARU NENATI, doctor în ştiinţe umaniste, membră a Uniunii Scriitorilor şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, aduc aprecieri şi toată consideraţia pentru munca depusă în ani, pe altarul Muzeului din Ipoteşti şi al Teatrului botoşănean, pentru cărţile publicate, care sunt şi vor fi documente peste timp ale civilizaţiei umane. Prezenţa domniei sale în cadrul manifestărilor culturale, prezentările de înaltă ţinută profesională pe care le susţine, muzica pe care o înterpretează pe versurile eminesciene sunt toate o lumină benefică, strălucitoare, sunt o încântare. Îi urez mulţi ani sănătoşi, fericiţi alături de familia frumoasă, care o susţine pentru a crea în continuare, pentru a împlini  proiectele în lucru, şi să rămână mereu ca o stea călăuzitoare peste timp”.
                                                                                (etnograf Steliana Băltuţă)

 
 
 
                VICTORIA MILESCU
             
                       ŞI A FOST EDIŢIA A VI-A...


Fiecare ediţie este altfel, deşi în aceiaşi parametri ai ospitalităţii, ai respectului pentru valoare, ai prieteniei. Fiecare ediţie are loc în plină iarnă, astfel încât frigul şi zăpada pot fi adevărate teste, probe şi încercări care se ivesc în calea invitaţilor la Festivalul ,,Romeo şi Julieta la Mizil“. Acest mic oraş, Mizil, are o inimă mare  şi caldă, altfel cum să ne explicăm că sosesc aici, la sfârşitul lui ianuarie, de la distanţe considerabile, uneori de dincolo de graniţe, academicieni, profesori universitari, poeţi şi scriitori din diverse generaţii, politicieni, ,,personalităţi uriaşe“, după cum aprecia dna deputat Ecaterina Andronescu, prezentă la cea de a VI-a ediţie a festivalului. Şi tot dânsa remarca faptul că dacă această extraordinară manifestare ar avea loc sub egida unui for cultural important, ar avea un impact cu totul special. Da, aici are loc o fericită joncţiune între generaţii, datorată unor oameni cu suflet mare, şi i-aş numi în primul rând pe dl Laurenţiu Bădicioiu, profesor la Liceul ,,Grigore Tocilescu“, gazda evenimentului, şi pe directorul instituţiei, dl Victor Minea. Dânşii, alături de alte cadre didactice, au ştiut să-i mobilizeze, să-i instruiască pe elevii acestui liceu, şi ce copii frumoşi are liceul, să-şi primească oaspeţii ca pe nişte vedete de cinema, printre bliţuri, flori şi mape cu informaţii, au reuşit să convingă sponsori, astfel ca cei care au câştigat laurii concursului de poezie şi de epigramă să primească trofee strălucitoare, medalii, bani, şi toată lumea să se simtă minunat. 
Ediţia din acest an, mi s-a părul cea mai încărcată de emoţie, şi nu puţine  au fost momentele când respiraţia parcă mi s-a oprit. Pentru că aerul avea o densitate maximă de spiritualitate, de frumuseţe, aerul vibra de o înaltă elevaţie culturală. Aici, de fiecare dată, după ce invitaţii permanenţi s-au cunoscut cu nou-veniţii, la o cafea fierbinte, în cancelarie, festivitatea  începe într-o  sală primitoare cu intonarea imnului de stat. Puţine sunt evenimentele la care am avut ocazia să ascult în întregime imnul ţării, într-o atmosferă solemnă, cu întreaga asistenţă în picioare. După prezentările de rigoare ale gazdelor, cei din sală au fost captivaţi şi aproape copleşiţi de  discursurile a doi mari români de dincolo de hotarele ţării, poeţi şi patrioţi, ce slujind limbii române cu arta lor slujesc poporul român de pretutindeni, acad. Nicolae Dabija de la Cişinău, simţindu-se la Mizil ,,nu ca acasă, ci acasă’’, şi acad. Vasile Tărâţeanu de la Cernăuţi. Aceştia au vorbit despre poezie, dar şi despre eforturile românilor de dincolo de Prut de a-şi păstra limba, credinţa, identitatea. Despre identitatea şi demnitatea naţională, despre condiţia intelectualului de azi a vorbit şi ,,patriarhul“ festivalului, binecunoscutul scriitor Corneliu Leu, în stilul său propriu, cu pasiune, curaj şi energie, încheind într-o notă de destindere, tot caracteristică, spunând că a ajuns la optzeci de ani fiindcă a îndrăgit vinul sec  de  Tohani. Cât de emoţionant a fost în patetismul său perfect justificat dl  prof.univ.dr. Al. Popescu Zorica omagiind curajul dlui acad. Solomon Marcus atunci când i-a luat apărarea matematicianului Traian Lalescu, fost ministru de Finanţe, când numele lui era interzis, arătând că acele ,,curbe de sacrificiu“ au fost  o măsură justă la situaţia de atunci a României etc. Cât de emoţionantă îmbrăţişarea frăţesc-solidară a celor doi mari cărturari octogenari. Dacă la ediţia precedentă dl Solomon Marcus ne-a vorbit despre relaţia subtilă dintre poezie şi matematică, acum ne-a amuzat cu o prelegere despre umorul involuntar, din belşug în perioada actuală, citând exemple savuroase extrase din mass-media,  dar şi ,,perle“ ale unor politicieni de azi.  Marele absent la umor de maximă calitate a fost dl prof.univ.dr. Ştefan Cazimir, căruia i-am simţit lipsa, marele maestru în special al umorului lui Caragiale, cel care şi-a legat şi el numele de Mizil.  
Umor involuntar a existat şi în unele texte trimise la concurs, şi mă refer la secţiunea Poezie, unde, ca membră a juriului, am  citit creaţiile a 439 de concurenţi, fiind vorba de poezii cu rimă sau fără, cu o tematică diversă: iubire,  moarte, Dumnezeu, Apocalipsă, poezii dedicate ţării, Mizilului, personajelor Romeo şi Julieta etc. Dacă la secţiunea Epigramă, prezenţa Mizilului  e o condiţie, la Poezie, contează doar valoarea în sine a textelor, indiferent de temă, dar fiind depunctate dacă sunt scrise fără diacritice, cu greşeli de gramatică, de literă etc. Juriul  nu ştie cui aparţin, are la dispoziţie doar texte numerotate de organizatori, identitatea autorilor rămânând necunoscută până la sfârşitul competiţiei. Am descoperit autori care îşi plimbă aceleaşi texte de la un concurs la altul, texte care au fost validate, şi cu care vor să meargă la sigur pentru a primi un premiu. Asemenea lucruri se pot depista uşor cu ajutorul internetului. Aproape mi se strângea inima când întâlneam o poezie bună, dar pe care o găseam apoi publicată în reviste printate ori on line, aflând astfel şi numele autorului. În acest caz, jurizarea nu mai este nici secretă, nici obiectivă, iar concurentul este eliminat pentru nerespectarea regulamentului ce prevede înscrierea cu 4 poezii nepublicate până la finele concursului. A concura cu poezii care au fost publicate ori au fost premiate la alte concursuri e o dovadă de lipsă de consideraţie faţă de organizatori şi lipsă de fair play faţă de ceilalţi concurenţi care au înţeles să respecte regula jocului. Din păcate, chiar poeţi buni, tineri, care nu au ţinut cont de acest deziderat, au fost eliminaţi fiindcă la Mizil concursurile ,,nu se aranjează“. Iar eu sunt adepta principiului că fiecare trebuie să-şi facă treaba onest, acolo unde este,  pentru ca întregul să funcţioneze corect şi armonios. Despre corectbooks, l-am auzit vorbind din nou pe proaspătul parlamentar, dl Sorin Roşca Stănescu, dobândind un trofeu, ,,Romeo la Mizil“,  pentru roşul vestimentar cu care s-a remarcat la ediţia anterioară, propunând o altă variantă a lui Romeo. De la Botoşani, venind cu un tren care a stat 3 ore în câmp, dna Lucia Olaru Nenati, în linia statornicelor sale preocupări eminesciene,  ne-a captivat cu informaţii şi cărţi poştale originale având semnătura lui Matei, fratele lui Mihai Eminescu, care a locuit un timp la Mizil. Dar, cu câte personalităţi a plouat şi a nins, la această ediţie! Simpla lor enumerare ar putea trezi invidia multor festivaluri, cu o mai lungă şi mai împovărătoare tradiţie.  Doar câteva nume: acad. Solomon Marcus, acad. Nicolae Dabija, acad. Vasile Tărâţeanu, scriitorul Corneliu Leu, prof.univ.dr. Nicolae Rotaru, prof.univ.dr. Alexandru Şonea, prof.univ.dr. Radu Gologan, prof.univ.dr.ing. Corneliu Berbente, conf.univ.dr. George Stanca, dr. Corneliu Zeană, Dan Mircea Cipariu, Sorin Preda, George Corbu, prof. univ.dr. Elis Râpeanu, prof. Nicolae Boaru, Vasile Larco, Ioan Toderaşcu etc. Şi ce  privilegiaţi sunt elevii acestui liceu când îşi vor aminti, peste ani, că aici i-au văzut, i-au ascultat pe...Premianţii la Poezie: Marele Premiu ,,George Ranetti“: Marius Grama, Galaţi; Premiul ,,Grigore Tocilescu“: Raluca Dumitran, Câmpina; Premiul ,,Agatha Grigorescu Bacovia“: Cezar Ciobîcă, Botoşani. Premianţii la Epigramă: Marele Premiu ,,George Ranetti“: Ion Diviza, Chişinău; Premiul ,,Grigore Tocilescu“: Grigore Chitul, Bistriţa Năsăud; Premiul ,,Agatha Grigorescu Bacovia“: Florian Abel, com. Grindu, Ialomiţa. Cei care au făcut parte din cele două jurii sunt: Corneliu Leu, Corneliu Berbente, George Corbu, Daniel Cristea Enache, Emil Proşcan, Victoria Milescu, George Stanca, Cristina Ionescu, Nicuşor Constantinescu, Mihai Morar.          
Ca în fiecare an, şi de data aceasta, ne-a întâmpinat la intrare dl prof. Laurenţiu Bădicioiu, îmbrăcat sobru, având pe chip un zâmbet blând. Dar puţini au ştiut atunci ce era în sufletul acestui om ascunzând cu discreţie şi stăpânire bărbătească o tragedie din propria-i familie. Când mi-a spus la telefon: ,,Doamnă, vă rog sa-mi trimiteţi mai repede notele să o mai prind în viaţă pe sora mea, la spital“, am îngheţat. Deşi sora îşi trăia ultimele clipe, profesorul Laurenţiu Bădicioiu şi-a făcut datoria impecabil faţă de concurenţi, invitaţi, faţă de tradiţia acestui festival care merge mai departe. Vă mulţumim, domnule Profesor!       
 

                                                             Marin Sorescu,
              Jurnal inedit – VI, 1965 - 1981


 ,,Zilele Marin Sorescu” desfăşurate şi în acest an în Craiova aduc în atenţie noi apariţii editoriale care vin să completeze profilul plurivalent al marelui scriitor. Astfel, celor cinci jurnale de călătorie apărute până în prezent prin grija profesorului universitar George Sorescu li se adaugă un nou volum care  ilustrează interesul scriitorului pentru notarea experienţelor şi a impresiilor  sale din călătoriile care l-au purtat în prin lumea întreagă.
Căutând să reţină faptul pur de viaţă, Marin Sorescu rămâne la structura jurnalului-document. Volumul Jurnal inedit – VI, 1965 - 1981 cuprinde însemnări din călătoriile în câteva zone europene: Belgia, – 1965, Germania – 1967, Italia - 1968, Serbia – 1970, Finlanda – 1976, Spania – 1979, precum şi în România – 1975, 1977, 1979, 1981, călătorii legate de evenimentele culturale la care scriitorul a participat alături de nume prestigioase din ţară şi din străinătate. Specificări vom găsi la nivelul fiecărei călătorii, cu treceri surprinzătoare de la  momentele culturale de marcă la care este invitat, întâlniri, conferinţe, premiere etc., la cele de reverberaţie intimă: întâlnirea tandră cu o poetă japoneză,  dezamăgirea primului contact cu Parisul, impresii despre modul de viaţă şi obiceiurile finlandezilor. Cu o neostoită sete de cunoaştere, totul îl interesează, de la marile momente de cultură, la destinul oamenilor simpli pe care îi cunoaşte în călătoriile sale, deşi nu de puţine ori, mărturisea: ,,Vreau acasă!”.
De asemenea, interesant este un set de însemnări din anii 1975 – 1981, în care se detaliază  evenimente din viaţa culturală şi literară românească, întâlniri ale scriitorului cu alte personalităţi, proiecte şi realizări literare, publicarea unor volume, premiera unor spectacole dramatice, preocupări zilnice etc. Jurnalul devine, în acest fel, o mărturie nu numai a unei biografii personale, ci şi una a epocii, în care se regăsesc şi evenimente excepţionale, unele marcând şi sensibilitatea propriului eu: lupta cu cenzura, urmărirea de către securitate, conflictele din Uniunea Scriitorilor în cazul plagiatului lui Eugen Barbu, relaţiile poetului cu Nichita Stănescu, colaborarea cu Liviu Ciulei, întâlnirea cu Ion Caraion, evenimente privind moartea lui V.G. Paleolog. De asemenea, câteva componente din ,,Jurnalul craiovean” aduc în atenţie instituţii, scriitori, oameni implicaţi în diverse arii de cultură, excursii etc.
Ceea ce surprinde este consemnarea, alături de aceste evenimente marcante, şi a lucrului comun, a impresiei de moment, a gândului fugar, la fel de importante pentru scriitor. Filele jurnalului probează interesul pentru istorie, pentru artă, privind obiceiuri şi tradiţii populare. Nu în ultimul rând, jurnalul conţine şi o cale de intrare în laboratorul în care se petrece metamorfoza realităţii în poezie, în modul sorescian, cu totul original. Astfel, pentru poet, vapoarele sunt ,,aşchii finlandeze” plutind pe ocean, Baltica e un ,,castravete sărat”, vaporul este ,,o grădină care se plimbă pe mare”, iar faţa de masă este o ,,hartă marină”. Două plute din parcul Craiovei îi par ,,corăbii antice”. Germeni pentru creaţiile ulterioare? De altfel, vom regăsi în paginile jurnalului şi numeroase poezii, izbucniri lirice spontane, cu motive surprinzătoare, unele preluate şi prelucrate ideatic şi prozodic în volumele sale.
Lectura integrală a jurnalului aduce la lumină şi firul roşu care conduce spre  scopul fundamental al numeroaselor călătorii ale scriitorului care observă, descoperă, constată, admiră sau este dezamăgit şi se confruntă, nu de puţine ori, cu oboseala sau condiţii improprii. Astfel, călătoriile sale apar nu doar ca o experienţă de cunoaştere, ci şi ca o provocare spirituală, o dorinţă de integrare în orizonturile culturale pe care le cercetează, în căutarea răspunsurilor la întrebarea care îl frământă: ,,cum zboară poezia, cu ce fel de aripi, pe care meridian înnodat la un capăt” .  Regăsim, mărturisită clar, şi convingerea că scriitorul contemporan trebuie să depună eforturi pentru a fi cunoscut în lume, că ,,şi românii ar trebui să înveţe că opera lor trebuie ajutată să trăiască”  .
Apărut în condiţii grafice exclenete, cu sprijinul Consiliului Judeţean Dolj şi al Bibliotecii Judeţene ,,Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, volumul este un document cultural, unul de viaţă, dar şi o mărturie a unui spirit larg deschis spre cunoaştere, spre umanitate.
                                                                                                    Ada Stuparu
 
                         AUTORITATEA VALORII CULTURALE


Se pare că termenul „autoritate“ nu prea are multe tangenţe cu  cultura. Valoarea în sine nu e autoritară în spaţiul artistic, în cadrul căruia un creator de operă valoroasă nu ar avea de ce impune judecăţi asupra altor creaţii. Spre deosebire de ştiinţele exacte unde o judecată profesională exprimată de o persoană competent are toate şansele să fie cea definitivă, deşi erori de percepţie s-au petrecut şi în domeniul ştiinţelor.
Opera este mai întâi recunoscută şi apreciată, asociată cu o anumită valoare, urmând ca, abia pe seama ei, să se constituie autoritatea autorului. În prezent, lucrurile stau de multe ori invers. Mulţi autori sunt promovaţi prezentaţi, impuşi prin mijloacele de informare, astfel încât publicul ajunge adesea fascinat de o operă, despre care i se spune până la saţietate că e valoroasă. Opera devine valoroasă, în urma unui act de autoritate impusă. De fapt, aşa s-a făcut şi în trecut, prin sistemul public de învăţământ, cu  autorii zişi „clasici“, bătuţi în cuie, de parcă n-ar fi ezistat şi alţii de talia lor. Până la urmă totul se reduce la a şti dacă valorile au o existenţă „în sine“, sau dacă măcar pot funcţiona la modul universal şi etern, sau dacă ele nu sunt decât constructe locale şi cu valoare comunitară impusă de ideologii. Aşa cum la noi au fost impuşi scriitori care au făcut jocul ideologiei comuniste, ca D.R. Popescu, A,.Buzura, Lăncrăjan, Beniuc, Banuş, V.Porumbacu, etc.
Mă gândesc ce şanse are o valoare culturală de a fi cunoscută sau nu de către publicul căreia i se adresează.În aceste condiţii problema se pune în funcţie de amploarea potenţialului public. Deşi nu trebuie să omitem că între valoare şi receptare nu e întotdeauna o corespondenţă fidelă. Anumite demersuri specializate ar putea fi adresate numai unui public restrâns. După aprecierile mele cred că nu a fost natural să fie publicate, în regiumul de tristă amintire, criminal-comunist, volume de poezie cu tiraje de zeci de mii de exemplare. Era posibil ca poezia să aibă la fel de mult public cât teoria lui Galois.Practic volumele nu erau citite decât de o mână de iubitori de poezie. Restul volumelor îngălbeneau în biblioteci sau mai târziu ajungeau la DCA.
Cine pretinde mai mult de o mână de cititori avizaţi, interesaţi sau documentaţi pentru un anumit demers liric- trebuie întors la Heisod, spre o mai dreaptă meditare asupra rosturilor poeziei.În acest context, putem răspunde afirmativ că fiecare valoare ajunge cândva să fie receptată de publicul specializat, de critic sau, în anumite cazuri, numai de istoria culturală înalt specializată. Cineva  va ajunge să analizeze fiecare rând scris, să analizeze fiecare tablou, chiar dacă aceasta se va petrece dincolo de limitele intenţiei iniţiale a respectivului mesaj; aşa cum se analizează literar în present vechile poeme egiptene sau hitite. Doar se ia act de ele, însă nu mai putem şti ce au însemnat cu adevărat, la nivelul originar al mesajului.
După părerea mea, e mai reconfortant să-ţi adresezi poemele unui public restrâns, întradevăr iubitor şi înţelegător de poezie: e o ipoteză eliberatoare şi îţi îngăduie să te exprimi mai bine decât ipoteza contrară.
Să ne gândim ce s-ar putea întâmpla cu receptarea unui mesaj cultural la publicul românesc, pe scară largă, în anul 2012. Să considerăm ca exemplu un roman cu un tiraj de câteva mii de exemplare. Cred că o receptare corectă presupune existenţa unui public atent şi interesat, un mecanism al criticii de receptare coerent şi aşezat pe baze solide de tradiţie şi prfesionalism, un complex de factori care nu sunt sigur că s-ar întruni complet în România ani în şir, în revistele dedicate respectivului domeniu. Astfel de situaţii sunt palme pe obrazul celor care îşi exercită liniştita somnolenţă pe pernele levantine ale paginilor cu cronici de artă. Mai adaug faptul că unele cronici sunt plătite de autori pentru a fi lăudaţi, iar în altele se plătesc poliţe pentru lucruri de natură personală pe care, ca scriitor,  le cunosc şi mă interesează, numai ca iubitor de adevăr în cultură. Sper că e vorba de un mecanism de receptare culturală care va evolua în timp: are destul loc să se îmbunătăţească.
În unele cazuri, cum ar fi cele independente de idiom, cum este pictura, are şanse să fie promovată ca o valoare culturală originală în Europa şi pe mapamond, dar literatura, mai ales cea scrisă într-un limbaj dificil traductibil, în jargou sau grai local ori care  discută probleme specifice (românitate, istoria noastră pe care numai noi o înţelegem etc.), va avea mari dificultăţi de receptare pe alte meridiane.Aceste cărţi nu vor fi citite, oricâtă valoare i s-ar atribui în România. Mai sunt şi alţi factori care intervin în procesul de receptare a unui text românesc într-o altă limbă: tematica, limbajul textului originar, calitatea traducerii şi, nu în ultimul rând, interesul publicului pentru spaţiul cultural de unde provine demersul în perioada în care se încearcă promovarea. Sunt momente când România trece neobservată şi ne interesantă pentru unii cititori din anumite ţări. E o realitate cu care trebuie să trăim şi care invită la reflecţie. Însă, sunt convins că oricând ar putea avea şanse un roman bine scris care să discute probleme fundamentale ale condiţiei umane, care să răspundă exact cerinţelor genului şi aşteptărilor publicului cultivat european sau nord-american.
Există în ţara noastră, azi, o goană constantă a unor autori pentru premii. Nu luăm în considerare că acestea sunt date şi pe... ”ochi frumoşi “, şi pe trocul „anul acesta îţi dau premiu ţie, la anul îmi dai tu mie“, sau „jumi-juma“. Pentru această maladie nu există leac. Singurul test al unui demers cultural e rezistenţa în faţa publicului interest şi avizat. Orice altceva invită rîsul şi cred că Bunul Dumnezeu ne-a lăsat vanităţile pentru a face România mai veselă.
                                                                            Al Florin ŢENE
 
 PETRU BIRĂU sau policromia ca modul expresivităţii ideilor


Abordarea personalităţii artistice a pictorului Petru Birou, pictor şi scriitor, de către Dumitru Velea, un excelent eseist, a făcut ca albumul PETRU BIRĂU arta ca reînceput şi adăpost, apărut la Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu“, Petroşani, 2012, să fie o îmbinare între cercetarea fenomenului cultural, din unghiul original al pictorului, cu speculaţia filosofică a fondului spiritual pe care aceasta îl presupune.
Albumul având următoarele capitole: I - Cumpăna muntenului, II - “Firul vieţii“, III - Locuri privilegiate istoric, IV - Cimitirul Vesel de la Săpânţa şi “Ţapiul isăşitor“, V - Peisajul ca reînceput al lumii, VI - Portretul auroral, VII - Natura statică, VIII - Cartea ca început şi oglindă, - 1 - Linie şi cuvânt, 2 - Culoare şi poveste, 3 – „Eclaboussures de soleil” şi oglinda, IX - Mama şi matricea arhaică şi X - Fişă biografică Petru Birău, cuprinde un întreg evantai despre viaţa şi opera artistului.
În acest frumos Album, cuprinzând toate datele biobibliografice necesare pentru a evidenţia portretul unui artist ajuns la maturitate, Dumitru Velea glisează între critica de artă şi hermeneutica filologică, fiindcă ambiţiile eseistului ţintesc către o viziune coerentă şi globală asupra dinamicii spirituale prefigurate în opera pictorului abordat.
Autorul abordează pictura lui Petru Birău din punctual de vedere al rădăcinii sale, exprimată, ”prin întreaga sa familie, în această matrice stilistică, restrânsă genetic la omul de munte, geographic la Cimpa, aşezare pe partea de nord a Jiului Estic, din Munţii Dacilor.“ (p. 8).
Dumitru Velea ştie să se ridice uşor deasupra operei lui Petru Birău, investigând-o şi analizând-o în şiruri de conexiuni care iluminează o personalitate în conexiunile ei; având înzestrarea analogiei rapide şi a scenariului de idei, plonjează uşor în mitologie şi religie, iubind coerenţa şi armonia teoretică. Toate acestea datorită picturilor studiate.
Opera plastică a lui Petru Birău îi dă posibilitatea autorului să se exprime în concepte, astfel că precizia formulării, plasticitatea stilului, proprietatea expresiei îl ajută să contureze cu precizie lucrările de pictură ale celui care semnează expresivul tablou Nunta momârlească (executat în 1992, ulei pe carton, 70/100 cm). Erudiţia intră în discursul său numai în măsura în care serveşte precis şi eficient argumentaţia şi, atunci când o face, Dumitru Velea are grijă să meargă cu argumente la rădăcinile operei lui Petru Birău, la semnificaţia originară a acesteia.
Având zece expoziţii personale, 15 de grup, şi alte câteva în străinătate, precum şi şapte cărţi publicate, prezent în mai multe Dicţionare, Petru Birău este o personalitate ce stă sub semnul plastic al arhaităţii şi al zodiei intelectului.
Albumul sugerează efortul sintetic şi totalitar al artistului plastic, criticul făcând o lucrare de ordonare şi consolidare raţională pe o operă inefabilă, subtilă prin chiar esenţa ei misterioasă. Preocuparea pictorului este de a nu lăsa „actele” artistice într-un tipar încremenit, întrucât simţul său artistic se exprimă cu claritate în limbajul culorilor rupte din mediul în care creează. Iar dicţiunea ideilor din eseul lui Dumitru Velea e un mod de expresivitate a intelectului. Inteligenţa sa critică se consumă în nenumărate ceremonii ale investigaţiei şi interpretării, în formulări eseistice care prind memorabil esenţa evoluţiei artistului. Cercetând picturile lui Petru Birău, Dumitru Velea face, în acelaşi timp, şi un efort spiritual de a sesiza subtextul filosofic al practicii artistice. Distincţiile au subtilitate, disocierile dau la iveală un simţ foarte fin al nuanţei, iar siguranţa tonului conturează cu precizie portretul artistului abordat. Studiul despre Petru Birău luminează o „tradiţie” prinsă în actul metamorfozei spirituale. Efortul cristalizării de la origini până la artist, prin trecerea de la psihologia înaintaşilor la pictorul Petru Birău, coagularea sacral-filosofică prin consolidarea ecclesiocratică, formă de explorare a totalităţii prin pictură şi text, ne conduc spre un portret al artistului plastic cât mai valid şi coerent în fundamente.
Prin acest Album, ne comunică despre temeiurile noastre româneşti doi artişti, ai condeiului şi penelului, deosebiţi, personalităţi ce ne-au dat prilejul de încântare şi de iluminare culturală.
                                              Al. Florin Ţene
 
 
                MIRCEA DINUTZ
           (24 sept. 1948 – 19 februarie 2013)


La 19 februarie a.c., s-a stins din viaţă scriitorul, publicistul şi criticul literar Mircea Dinutz, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Născut la Bacău la 24 septembrie 1948, Mircea Dinutz a urmat Facultatea de Filologie de la Institutul Pedagogic (1967-1970) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română (secţia latină) din Bucureşti (1971-1975). După absolvire, a lucrat în câteva oraşe din ţară, din 1984 stabilindu-se în Focşani. Împlinirea menirii de dascăl a cunoscut-o, ca profesor titular, la Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” şi la Colegiul Naţional „Unirea”, activitatea didactică fiindu-i încununată cu Ordinul „Meritul pentru Învăţământ în grad de Ofiţer, pentru abnegaţia şi devotamentul puse în slujba învăţământului românesc” (2004).
A publicat peste 500 de articole de critică literară, cronică de întâmpinare, eseuri, recenzii, articole de opinie, pamflete în numeroase reviste din întreaga ţară („Caiete critice”, „Convorbiri literare”, „Viaţa Românească”, „Ateneu”, „Acolada”, „Vitraliu”, „Literatorul”, „Bucovina literară”, „Vatra veche”, „Plumb”, „Spaţii culturale”, „Ex Ponto”, „Argeş” ş.a.). Din 2008, a fost redactorul-şef al revistei focşănene „Pro Saeculum”.
A semnat prefeţe şi postfeţe, a alcătuit patru ediţii critice, a elaborat, în colaborare, monografiile „Virgil Huzum” şi „Ioan Larion Postolache”, precum şi lucrarea „Textul literar. Orizonturi de lectură”.  A publicat volumele: „Marin Preda – Patosul interogaţiei” (1997), „Popasuri critice” (2001), „Florin Muscalu” (2007), „Tablete de duminică” (2008), „Ioan Dumitru Denciu” (2009). „Scriitori vrânceni de ieri şi de azi” (2011), „D’ale democraţiei” (2012) şi „Anamneze necesare” (2012).
     
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
                                                           prof.. dr. RODICA LĂZĂRESCU
 

             TIMPUL S-A OPRIT ÎN LOC PENTRU POET,
                   AMINTIRILE DESPRE EL, NU!



   Bate un vânt rece. Rafalele sunt ca tristeţea care m-a cuprins rememorând zilele de acum  un an. Tristeţea urmărită de acei ochi negri, pătrunzători. Poetul avea ochi negri şi adânci. O energie puternică se revărsa din ei. O lume rămasă nedefinitivată, în creaţia ei, cu ţărmurile spălate de marea trecere. O imagine se zbate să fie mereu în prim plan dându-le pe celelalte la o parte, aceea când l-am văzut prima dată, la Biblioteca „Vasile Voiculescu” (Buzău).
Un om simplu, cu tenişi în picioare, ochelari negri de soare... A scos o carte pe care a scris ceva. Mă uitam gata să zâmbesc gândind, doar n-o fi scriitor! S-a ridicat şi s-a dus la masa invitaţilor, poetul Ion Gheorghe lansa două cărţi, i-a întins volumul. S-au spus multe nume acolo, dar nu am reuşit să identific persoana de la un metru de mine cu unul din ele. Am plecat de acolo puţin intrigat de prezenţa bătrânului cu aer extravagant, atipic. L-am reîntâlnit la Râmnicu Sărat la o lansare de carte a lui Constantin Marafet. Marin Ifrim l-a prezentat: poetul Ion Nicolescu. „Bătrânul” a păşit în mijlocul sălii, conştient de efectul prezenţei sale, ca un senator în amfiteatrul roman, ca un Socrate în Agora. A început să recite. Avea un timbru inegalabil „se repară Curtea Veche/ cu trufaşele ei grote...”.
 
Te cunosc pe tine, mi-a spus, după evenimentul cultural, la o cafea eu, o apă, dânsul. Îl cunosc şi pe unchiul tău, am fost colegi de liceu la Haşdeu. De atunci ne-am întâlnit des. Eu am păstrat în amintire doar momentele în care zâmbea şi recita.
Privirea lui era puternică chiar şi pe patul de spital, deşi dusă în fundul ochilor, era totuşi o flacără ce se zbătea în vântul vieţii. Îl vizitam zilnic mai puţin  când  eram de servici. Poetul şi jurnalistul Marin Ifrim mă anunţase că este în spital. Într-una din zile, am fost amândoi în vizită să-i ducem cele necesare; i-am făcut o poză. Ce ruşine m-a cuprins! I-am făcut-o cu telefonul deşi aveam aparatul la mine şi chiar dânsul îmi mimase, să-i fac, semnul clikului pe aparat. Oriunde venea la evenimentele literare ştia că am aparatul la mine şi lua câte o poziţie sobră  să-l pozez. Omul acesta suferea,  ochii lui de zimbru înfrunta durerea şi singurătatea. Dar în spital mi se părea nu ştiu cum, o poză. Cei din salon îl priveau cam  ciudat. Era normal. Nu înţelegeau,  de ce se perindă atâta lume la  acel bolnav?! Li se spusese lor că era poet, dar...
Miercuri  15 februarie 2012, l-am gasit întins, cu glasul topit, mi-a cerut apă. Spunea ceva în engleză Help! My God! Întindea mâna la mine. S-a uitat în ochii mei spunând mai mult şoptit: „Vreau şi eu o cămăruţă, la tine...”. Nu ştiam cum să reacţionez. M-a întrebat iar în engleză dacă-l înţeleg, i-am raspuns tot în engleză, cu oarecare stângăcie gândindu-mă la ce vor zice ceilalţi din salon. Atunci a zâmbit. Am încercat să-l liniştesc. Nu a vrut sa mănânce nimic. Cerea apă. I-am dat apă. Am plecat cu o strângere de inimă spunându-i că a doua zi nu puteam veni. „Ne vedem vineri!” am spus. A dat din cap, mi-a strâns mâna... „o cămăruţă”.
Vineri urma să mă duc la dânsul. Cu zece minute înainte de a pleca m-a sunat Marin Ifrim: „Teo, a murit Ion Nicolescu !”. Doar imaginile frumoase le-am păstrat, în rest nimic nu contează. Pentru mine a fost un privilegiu să fiu în preajma sa în ultimile sale zile. Eram elev şi fredonam un cântec interpretat de Nicu Alifantis:  „Noi cavaleri ai doinei noi liberi cetăţeni/ din dragoste ne naştem din soare şi polen/ aluat al nemuririi păstori şi militari/ cu podul palmei viaţa ne-o mângâi şi ne-o ari/ noi freamătul de codri, noi lănciile lui/ noi nu suntem o ţară onor a nimănui” (Alma Venus). Nu mi-a trecut niciodată prin minte că voi sta lângă autorul versurilor pe patul de spital şi să-mi spună: „Fă-mi te rog un masaj, la spate!”
 „Dumnezeu să-l odihnească-n pace!
„(...) peste toată mascarada/ turma stelelor se mână// am rămas singur cu strada/ şi cu poezia-n mână//(...) dar Constantin dar Brâncoveanul/ zace-n Bosfor fosforizat// şi capul lui umblă ca banul/ după un trup decapitat// şi nu-i dă nimeni trupul mim/ avem istorie frumoasă// avem puterea să iubim/ cu sufletul întins pe masă//” (Cântul LXXXIV).
Poem în memoria lui Ion Nicolescu:

URMA POETULUI

Ochii zimbrului, în frâu, treceau
Călători în altă lume,
În timp ce-n viaţă nestruniţi
Urcau iubind pe orice culme.

Azi nu era poetul pregătit,
Fără de veste, să devină ieri.
Zăpada de pe brazi l-a îngropat,
Când încă număra la primăveri.

Ghirlanda clipelor încremenite
Va curge peste lespedea de stihuiri,
Unde va bate timpul, ca pe frunze,
Zburând în gânduri amintiri.

Pe cer  o stea s-a aşezat de-a curmeziş,
Aşa cum i-a fost şi firescu'
Păzi-va duhul ei peste Carpaţi,
„Mioritiada” lui Ion... Nicolescu.

      Teodor CABEL, Buzău , Februarie 2013
---------------------------------------------
Sâmbătă, 16 februarie 2013, la Buzău s-a comemorat un an de la trecerea poetului Ion Nicolescu la cele veşnice. S-a sfinţit la cimitirul „Dumbrava” crucea ridicată acestuia de domnul Doru Enache, cu o contribuţie simbolocă şi din partea unor scriitori. Au participat Doru Enache, Mircea Costache, Emil Niculescu, Viorel Frâncu, Dumitru Dănăilă, Prof. Titi Damian, Stan Brebenel, Ionel Zaharia, Ion Răduş, preot Tudose Alexandru, Dan Camer, Ion Gătej, Teo Cabel, Florescu Dan. Pomenirea s-a făcut la Fundaţia Sf. Sava cu binecuvântarea părintelui Milea Mihail.
---------------------------------------------
Ion NICULESCU (semna: Ion NICOLESCU), poet neconformist, boem, anticomunist. Doctorand în filozofie. Născut la 19 ianuarie 1943, Buzău, decedat la 19 februarie 2012. După absolvirea Liceului „B.P. Haşdeu" din Buzău, a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Debutează în ziarul „Steagul roşu" din Bacău (1956). Colaborează cu versuri şi reportaje la „Luceafărul", „Viaţa Buzăului", „Munca", „Scânteia tineretului", „Contemporanul", „Amfiteatru", „Gazeta literară", „România literară", „Viaţa românească", „Cronica", „Tribuna" etc. A publicat 6 volume de poezie: „Indulcenţe” (1969), „Ironice” (1970),  „Mioritiada” (1973), „Retorica” (1975), „Vox populi vox dei” (1979), „Scrisori de serviciu” (1986), un roman „Voi de colo de la Biaritz” (1979) şi o piesă de teatru despre Eminescu, intitulată „Şi totuşi Eminescu”, care a fost publicată înainte de 1989, fiind jucată la Teatrul Naţional Bucureşti după revoluţie. A fost poetul artiştilor avangardişti din anii ’70, autor al unor versuri cântate de Nicu Alifantis sau de Florian Pittiş, apreciat de Ion Barbu sau de Al. Piru. (GR)
 
 DESCĂTUŞAREA, PRIN MĂRTURISIRE, DE SUFERINŢĂ


Cea mai proaspătă carte, ca apariţie editorială a scriitoarei Ioana Stuparu este romanul „Vera”, apărut la Editura DacoRomână, consemnând, spre satisfacţia mărturisită a autoarei, premiul „MIHAI EMINESCU” PENTRU PROMOVAREA VALORILOR TEMPORALE DACOROMÂNEŞTI”, acordat de ACADEMIA DACOROMÂNĂ, însemnând tipărirea gratuită a cărţii.
 Scriitoarea Ioana Stuparu, intim convinsă că, talentul său creator vine, în totalitate, de la Dumnezeu, cu sfială, îşi mărturiseşte recunoştinţa: „La ceasuri de taină,/ Luminările Tale,/ Nuferi albi în abis./ La marginea grotei,/ Dulcea mea trudă,/ Sfeşnic târziu”.
 La scriitoarea noastră, intensitatea trăirii, evenimentelor de către personajele romanului, Maria Mireanu, Vera, Andrei, Mănoiu, medicul atât de înzestrat profesional pentru tratarea afecţiunilor psihice de care se ocupă, dar şi cu o incredibilă capacitate de a se apropia de pacienţi, îşi află echivalentul în păstrarea lor în memoria sufletului, astfel că, în celălalt timp, al mărturisirii, foarte important pentru scriitoare, să-şi afle aceeaşi intensitate şi prospeţime ca şi în timpul trăirii întâmplărilor.
 Maria Mireanu, însoţită de soţul său, după lungi ezitări, simţind că supărările repetate, pe fondul firii ultrasensibile, ce-i fusese dăruită de Dumnezeu, au rupt acel echilibru lăuntric, garant al stării de normalitate, a acceptat să consulte un medic specialist, care să decidă calea de urmat.
 Ceea ce îi este dat să vadă, în acel spital, o sperie atât de tare încât îşi doreşte să plece cât mai repede de acolo. Întrebările, pe un ton prietenos, puse de doctor, au efect liniştitor şi, modul în care-i vorbeşte de Secţia de nevroze, unde urma să fie internată, spre a fi supravegheată de chiar medicul, care o consultase, o determină să accepte internarea.
 În apropiere de patul său, în salonul nr. 4, în care fusese repartizată, se afla patul unei tinere, care, după cum avea să constate ulterior, din când în când, făcea nişte crize, alertând, nu numai pacienţii din salon dar şi pe asistentele care le vegheau.
 Treptat, între Maria şi Vera s-a creat o relaţie apropiată ca între mamă şi fiică, Vera amintindu-i de fiica ei Lia, pe care o iubea nespus.
 Blândeţea cu care-i vorbea Maria Mireanu, o determină pe Vera să aibă încredere în ea şi, în frecventele plimbări în curtea spitalului, să-şi dezvăluie acele întâmplări neplăcute, care, prin repetare, au traumatizat-o încât a ajuns, aici, unde, Dumnezeu i-a scos-o în cale pe Maria Mireanu.
 Pe măsură ce Vera îi povestea Mariei, injuriile şi bătăile pe care le încasase de la tatăl său, atât mama ei cât şi ea, când îi lua apărarea, crizele se împuţinaseră şi, parcă nu mai erau aşa de violente.
 Un tânăr, suferind şi el, făcuse obsesie pentru Vera, spunându-i c-o iubeşte, rugând-o să-l iubească şi ea şi să nu-l respingă, cum făcea de fiecare dată.
 Insistenţele lui ajunseseră să-i provoace Verei crize, iar Maria încerca din răsputeri, să-i explice lui Andrei că trebuie să aibă răbdare până ce se va însănătoşi şi atunci, cu siguranţă, nu-l va mai respinge.
 Un personaj pitoresc, un dulău uriaş, pe cât de fioros pe atât de blând, le însoţea în plimbările lor, împreună cu un căţel, care se culca lângă el, simţindu-se ocrotit. Athos, căci aşa l-au botezat, le asigura, fie şi numai prin prezenţă, liniştea necesară destăinuirilor. Atât Maria cât şi Vera erau conştiente că, dacă i-ar fi mărturisit bunului doctor Mănoiu, acele lucruri pe care le ţineau zăvorâte în sufletul lor, din jenă, desigur, l-ar fi ajutat şi s-ar fi ajutat mai mult chiar şi pe ele însele, uşurându-i acestuia demersul de a le descătuşa de poverile, ce le purtau în sufletele lor chinuite.
 În cele din urmă, Vera îşi ia inima-n dinţi şi-o roagă pe Maria să-i povestească doctorului Mănoiu, toate acele grozăvii, pe care i le mărturisise ei, protejate de blândul dulău Athos. O determinase să se hotărască astfel şi faptul că, doctorul Mănoiu semăna foarte mult cu unchiul Toni, pe care-l iubea enorm şi a cărui moarte, cauzată de un infarct, o dase peste cap. Asemănarea doctorului Mănoiu cu unchiul Toni îi aducea oarecare alinare.
 Nu după mult timp, Maria este externată iar Vera nu suportă plecarea fiinţei atât de apropiate şi crizele reapar, cu o frecvenţă şi intensitate sporită. Maria revine la un control şi mai zăboveşete câteva zile până ce simte, cum copilul ei, pe care-l simţea alături de unde îi era locul, îl simte, graţie grijii doctorului Mănoiu, revenit la locul său.
 Având acele date care-i permit să-şi eficientizeze tratamentul, graţie Mariei, care îi povestise totul despre Vera şi trăsese perdeaua şi peste propriile-i intimităţi, doctorul Mănoiu reuşeşte să le însănătoşească, atât pe ele, cât şi pe Andrei şi să le dăruiască întreaga putere de a se bucura de viaţă şi prea plinul ei.
 Finalul romanului e surprinzător. Maria Mireanu aflându-se într-un spaţiu, care-i sporea bucuria de a trăi, Pasajul de la Universitate, a observat doi tineri studenţi ţinându-se de mână şi vorbind cu însufleţire.
 Din curiozitate, s-a apropiat de ei, având grijă să nu fie văzută. Erau Andrei şi Vera, o pereche care, nu cu mult timp în urmă, părea de neconceput.
 O lecţie despre forţa vindecătoare a artei, a scrisului literar, oferită, cu talent şi după toate regulile artei de o scriitoare, mereu proaspătă şi surprinzătoare – Ioana Stuparu.

                                          GEO CĂLUGĂRU
 
                                                          Breviarul lui Talpes

Al treilea breviar laic, ed. militara, Bucuresti 2012, 240 p.,   completeaza viziunea privind teologia, filozofia, istoria, revolutia,   trazitia, reforma la moldo-valahi, la romani si a imperiilor, a lumii   din jurul lor, probabil, a celui mai avizat doctor in istorie, editor,   autor, senator, ambasador, ministru, seful administratiei   prezidentiale, director al Servicilului de Informatii Externe. (vezi   recenzia anexata Breviarul marelui Hidalgo)

Moldo-valahii fac parte din fostului Imperiu Roman de Rasarit,   Bizantin, Otoman si sunt la fel de dezorientati ca bulgari, sarbi,   bosnieci, albalezi, macedonieni, greci, algerieni, tunisieni, libieni,   egipteni, palestinieni, israeliti, iemeniti, irakieni, kurzi, turci,   ciprioti, libanezi, sirieni, geogieni, ucrainieni si basarabeni. (vezi   chestiunea oriental) Care-i rostul lor, de cine apartin ei, care-i   steua lor polara? Istambul, Moscova, Roma? Transilvania, maramuresul,   Crisana, Bantul au facut parte din Sfantul Imperiu Roman si numai din   1918 sunt impreuna, uniti cu cu moldo-valahii.

In calea musulmanilor, moscovitilor, occidentalilor si mereu sub   vremuri: moldo-valahi nu au intrat in calculele de putere recunoscute   drept componente posibile, ci ale acelora de formule marginale   subordonate la centre de polarizare, de aceea cultura Ploconierii si   Plangerilor la Poarta revine constant in atentie. (p.127)   Transilvanenii uniti cu Roma au o alta cultura, chiar daca refuza sa   fie despartiti de fratii lor ortodocsi, care inca cred ca sunt un   model si ii trag de un secol in jos pe toti romanii.

Eseurile paradoxale din Breviar ne reamintesc de cele ale iezuitul   spaniol Baltasar Gracian y Morales (+ 1658). Politic incorect.   Paradoxuri. Talpes face referire la profetii Israelului, Noul   Testament, Politica si Etica nicomahica a lui Aristotel, Arta   razboiului a lui Sun Tzu,  Summa lui Toma d´Aquino, Pitagora, Martin   Luther, Nietzsche si ne reaminteste de reperele Alexandru, Cezar,   Traian, Decebal, Tristan si Isolda, Ghinghis Han, Romeo si Julieta,   Napoleon, Marx, Lenin, Churchill, Stalin ... Hitler. (p.159)

Dezastrul romanilor de dupa anul crucial 1989 este creionat foarte   precis si acid. Daca la 4 august 1817, consulul Frantei la Bucuresti,   Formund, ii scria ducelui de Richelieu: Nu s-a vazut ceva mai trist   decat viata acestui popor valah, prada tuturor umilintelor sclaviei,   ajuns sa se bucure cand nu mai are nimic de dat, asteptandu-si   mantuirea doar de la nemasurata lui saracie (p.49) De doua decenii se   uramreste acelasi lucru?

In zilele noastre, noi romanii, traim un moment comparativ celui   evidentiat de Sun Tzu, fugarindu-ne inteleptii in convingerea ca,   oricum nu ai pot repara ce a fost stricat, asa ca mai bine dam totul   la lichidat. (p.69.) Furtul ca protest, politica de stat si strategie   de supravietuire? Domane ajuta! De ce va mira tupeul, obraznicia,   insoltenta, impertinenta, duplicitata si perfidia pe care le probeaza   fiecare dintre alesii nostrii? Mai ales tineri. Ceilalti, cei mai in   varsta, fiind banditii care ii manipuleaza. (p.167)

Dupa un film bun, spectatorii simt instinctiv nevoia de a-si povestii   pasajele favorite sau simpatia pentu o actrita, un actor sau altul, o   critica pozitiva sau negativa par deplasate. Acelasi sentiment te   incearca la finele lecturii si celui de al treilea Breviar, care   inpreuna cu celelalte doua si mai ales cu In umbra marelui Hidalgo   sunt greu de inlocuit in intelegerea destructurarii si globalizarii la   romani ajunsi in Europa fara unirea cu Roma. Lectura nu este deloc   facila, dar luand fiecare ideia ca o pietricica, unele sunt chiar   pietre pretioase, se poate reconstitui un mozaic fascinant la marginea   Imperiului Roman de Rasarit, Bizantin, Otoman. Romanii sunt numai de   jure, nu si de facto in Ruropa.
                                                                      Prof. Dr. Viorel Roman
 
 Trei cărţi comentate de Ioan LILĂ
 
            Florin Dochia: „Elegii de pe strada mea”

Poetul Florin Dochia ascultă cântecul stelelor pierdut într-o modestie care îi stă bine, pentru că este princiară: „Mă voi întoarce în lumina de dincolo de obscuritate / cum se-ntoarc muntele întotdeauna / în grăuntele de nisip, /cum se-nchide el acolo şi doarme /cu toate animalele, /şi cu toate pădurile, /şi cu toate torentele, /şi cu alpiniştii lipiţi de stâncile antropomorfe, /ca nişte desene rupestre /pe care numai eu le mai văd uneori, /când sânul tău se dezbracă de plajă /şi se cufundă în valuri.” (Elegia 37) Detaşarea de realitate îi dă acesteia, realităţii, un suav sens poetic, pentru că poetul nu are timp să bată câmpia inundată de mărăcini, el şlefuieşte mantia de zăpadă a lumii şi a-i citi poeziile este un chin pe care mi-l asum cu bucuria christicului ce şi-a crucificat trecutul în fervoarea viitorului: „Se întâmplă să pierzi zi de zi /la loteria unui Dumnezeu nepăsător, /les jeux sont faits, rien ne va plus! /scrie pe fruntea Sa luminoasă /şi tu nici n-ai apucat să alegi /un număr sau un cuvânt, /tu încă n-ai iubit şi n-ai urât, /n-ai gustat din nuriturile terestre, /n-ai ascultat cântarea cântărilor, /nu te-ai privit în oglindă, /n-ai citit psalmii lui david /şi nici reclamele la pasta de dinţi /şi la conservele de peşte, /les jeux sont faits, rien ne va plus! /eşti anunţat, /adică programul cu publicul s-a-ncheiat /mâine este lunga zi liberă, /se vor ridica rugăciuni către cer, /se va sacrifica mielul cel blând, /pentru ca şansa să-i ajute pe cei norocoşi.” (Elegia 38) Este multă cultură metafizică aici, bine filtrată de sensibilitatea poetului: „Ploaia vine ca o iubită uitată, /mereu în momente nepotrivite, /iubesc ploile, /spune o femeie altădată frumoasă /şi de ce nu ar fi crezută, /şi pe ea a uitat-o cineva, cu siguranţă, /şi pe ea nu o aşteaptă nimeni, /de asta se ascunde sub ierburi, /în curtea castelului, /va fi o peluză frumoasă /pe care se vor juca nişte copii orfani, /recuperaţi de călugări din războaiele lumii, /şi femeia tare se va bucura, /tare se va bucura, /va veni ca o ploaie /într-o după-amiază de august,/ când leneveşti pe nisipul fin /al unei plaje închipuite. (Elegia 41) Cu ani în urmă, un alt visător perpetuu, Saint-John Perse, se lansa într-un discurs poetic fascinant, dar la Florin Dochia emotivitatea trăirii se înscrie în limitele grandioase şi geniale ale metaforei: „Am găsit urechea lui van gogh /în fântâna lui duchamps, /era udă de o apă albastră, /ca şi cum, copil fiind, /vărsasem cerneală /pe istoria artei moderne /de la începuturi până în prezent. /Acum e ca un tatuaj pe inimă, /ca şi când aş fi în armată, la infanterie, /rătăcit în lanuri de grâu şi de secară /peste care corbii planează flămânzi” (Elegia 42), pe când la Saint-John Perse predomina intensitatea culorii, detaliul metaforic: „Frémissement alors, à la plus haute tige engluée d’ambre, de la plus haute feuille mi-déliée sur son onglet d’ivoir.” Şi, atunci, ce altceva este poezia? Florin DOCHIA este unul dintre cei mai profunzi scriitori ai momentului, care tinde să atingă desăvârşirea, cum numai zeilor le este permis!
 
 Diana Trandafir
                     „Poeme cu ceasuri şi flori”


O scriitoare din Romania (Cîmpina prahoveană), Diana TRANDAFIR, pe care nu am avut onoarea să o cunosc, ca să-i sărut mîna cu veneraţie, a publicat două volume de poezie, care nu numai că m-au încîntat cu profunzimea sensibilă a autoarei, dar mi-au şi redat încrederea în perenitatea artei poetice pe plaiul nostru Mioritic ! Mai au timp poetele să se dedice poeziei ? Casa, muncile zilnice, copiii... Ei bine, cînd talentul este incontestabil, poeta se detaşează de condiţia ei feminină şi scrie. Şi bine face ! Ziceam că este bine că se scrie mult în Romania. Parcă o mulţime de scriitori au stat ascunşi în spatele operelor lor. Eu nu sînt critic, nu am orgoliul ăsta, cum, de altfel, nu am nici un orgoliu ! Îmi place să mă plimb pe străzile zilei şi să fiu întrebat cît este ora. Dacă am norcul ăsta; dacă nu, nu, îmi văd de drum. Mai ales că nici nu am ceas ! Cele două volume au titluri semnificative pentru valoarea lor: “Translucide” şi “Poeme cu ceasuri şi flori”. Să începem cu primul, care este, la fel ca şi celălat volum, structurat în trei capitole, deşi ele nu reuşesc să spargă unitatea tulburătoare a volumului: “Altă ninsoare”, “Inteligenţa umbrei” şi “Doamna cu rozariu”. Şi iată de ce: pentru că alta este, de fapt, esenţa intimă a volumului structurat în tematici pline de graţie. Oglinda, de exemplu, cu toate tainele ei neînţelese, în care ne pierdem pe noi înşine şi ne regăsim parcă mai diafani ! Şi iată poeziile: “Ochean” – “albul oglinzii”, “Ego” –“Nu mai rămîne decît apa oglinzii / rece şi grea”, “Nocturnă” – “secunda întoarsă pe dos”, “Nume” – “lumina se unduieşte”. Alte poezii sînt picturale: “Roata” - “culorile ar cădea peste lucruri”, “Finis” (opus corona ?) – “Pe glezna dreaptă înfloriseră / cîteva lacrimi”, “Poezie” – “aplic un strat subţire de / iluzie”, “August” – “holda seamănă tot mai mult / cu singurătatea luminii”, “Situaţie limită” – “Cădeau norii din cer / ca nişte sfinţi alungiţi / de pe rama orizontului”, “Pastel matinal” – “rănile boltite ale dealului / sînt înflorite”, “Frică” – “alături se întinde cîmpul / cu floarea soarelui / sus cerul cu nori cenuşii “, “Policrande” – “Pictînd aşteptarea / pe sînii rebeli”. Trimiteri subtile la cultură: “Strigătul” la Brîncuşi – “Strigătul cocoşului / umple golul cu lumină albă”, “Singurătate în cafenea” la Edgard Allan Poe – “Never more”, “Reglare de conturi” la Proust – pagina cu salcîmi / daţi în floare”, “În ceasul al doisprezecelea” la Gide – „pentru o clipă m-am oprit din scris / cînd să alunece nu ştiu unde / pana de vultur murind”, “Noiembrie” la Lucian Blaga – “păsările se lovesc de peretele zilei”, “Altă ninsoare” Gauguin – “tabloul cu floarea soarelui”, “Pictură” la Biblie, “urma păsării în aer” - “Ochiul” la Nichita Stănescu, “Naufragiu” la Henriette Yvonne STAHL. Şi vin acum la rînd poeziile pe care eu le-aş cita în întregime şi le-aş semna fără nici o ezitare, dar cum să o rănesc în felul acesta pe graţioasa scriitoare Diana TRANDAFIR ? Şi iată poeziile: “Veşmînt”, “Somn”, “Spectru”, “Întîlnire”, “Altă ninsoare”, “Noapte”, “Spectacol”, “Copilărie”, “Visul”, “După nuntă”, “Don Quijote”, “Istorie”, “Natură moartă”, “În van”, “Vameş” ! Şi citez la întîmplare, pentru a nu crea senzaţia că alung fluturii din aerul gîndirii: “Lucrurile privesc obosite / de prea multe naşteri / somnul începe în ele / trece dincolo de mine / prin sita îngerilor / încearcă să nu mai existe / decît prin venele lor albastre / fragile / de pe la tîmple.” ( “Spectru”) Şi o altă poezie, care nu are nevoie de comentariul meu: “Piatra şi marmura / îşi scot inima la vedere / Ca un soare alb trimite săgeţi / ce se strecoară în retină / Lumina îngheagă arcul de triumf / se unduieşte în torsuri / în bărbi încîlcite / în sîni şi pe pulpe / în vis de zeiţe şi zei nenăscuţi // Inima parcă începe să tremure.” (“Michelangelo”) UNELTE ŞI INOROGI, SENTIMENTALE, MIRESME AMARE „Oare cum e să fii / căutător de comori / printre ruine ?” Aici este cheia, în aceste trei versuri, pentru a descoji aceste fructe şi a le gusta miezul savuros. O minimă observaţie, dar esenţială: cifra trei are o semnificaţie magică pentru Diana Trandafir. Nu la sfînta treime mă refer, ci la acel principiu care nu concepe, pentru a nu cădea, mai puţin de trei picioare la o masă. Mărturisesc cu emoţie că sînt deja bătrîn (de vreo zece minute !) şi că îmi scriu cu disperare cărţile (bune, rele – nici nu mai are importanţă, pentru că nu mai pot să le public, şi mai sînt şi sărac pe deasupra şi pe dedesubt !). Şi, cu toate astea, cele două volume m-au captivat de la primele versuri, aşa că am lăsat totul la o parte şi m-am delectat cu aceste poezii după principiul (nefilozofic !), care susţine că prima impresie contează ! Iată prima poezie din ciclul “Unelte şi inorogi” O să observaţi imediat că inorogii poetei au gust de zăpadă ! “S-a obişnuit să depăşească / mereu linia continuă / Locuieşte într-o ceainărie / unde întoarce mereu / cheiţa ceasului de pe perete / Avea cîte un prieten / la fiecare colţ de stradă / dar au ajuns cu toţii în rai / Cu cît lipsesc mai mulţi oameni / cu atît sufletul lui acoperă totul / şi începe să împrăştie / un miros de mosc şi lămîie / Duhul acesta micşorează / cruzimea ceasului / cu mecanism demodat / atent la vedeniile din somn / pînă trec podul” (“Curgere”) Iată că am citat întreaga poezie care mi-a adus aminte de “La chanson d’un dadaïste / qui avait dada o coeur / fatiguait trop son moteur / qui avait dada o coeur. “, dar aceste patru versuri nu scad cu nimic delicateţea poeziei, dimpotrivă. Acum ar trebui să fac un comentariu inteligent, dar mă abţin, pentru că poezia nu trebuie povestită, ea este emoţie pură sau nu este nimic ! Să mai citez o poezie: “Aezii privesc spaţiul / pînă devine concav / madonele încep să se tînguie / cu ochi rugători / Sunetul harpei e doar / o floare de carne / strecurată într-o batistă împăturită / ca un trifoi în album / Catedralele îşi ştrangulează / turnurile stropite cu var şi lumină / incendiind noaptea / pînă cînd se topeşte / Iubitele dispar tot mai grăbite-n iatacuri / să-şi devoreze captura / o dată cu visul mîntuitor” (“Poetică”). Ar trebui acum să citez poezia următoare (“Blues”) – “foc neclintit / printre fluturii galbeni”). Sau “Clişee cu imagini”, cîntecul de lebădă al poetei Diana TRANDAFIR ! (“nisipul trupului meu”). Toate poeziile au acel parfum indefinit al cuvintelor, ce sînt puse unele lîngă altele ca să redea emoţia pură a talentatei poete. “Mîngîierile tale / din casa de iederă”, “În atelierul de potcovit inorogi / viscolul se topeşte / cu pleoapele strînse / şi genunchii la gură”, “Există atîtea zăpezi / din care să-ţi faci un contur”, “În jurul gleznelor mele / şi în spaţiul curb dintre noi”, “încăperile goale / despărţite de lume”, “Din harpă pot răsări / oricînd / două răsuflări gemene / ca două aripi de ceară”, “Era seară şi apele verzi / tresăltau deodată cu cerul”, “Dimineaţa miroase a măr fermecat / şi a libelulă hrănită cu smirnă”, poezia “Reduta” (pag. 42) ar trebui citată toată, pentru că în ea s-a cuibărit arta poetică a poetei! “Vrei să găseşti îngerul verde“ – iată o culoare care apare obsedant în poemele autoarei, şi bine face, pentru că verdele este culoarea eternităţii. Şi îi mai plac culorile roşu şi galben ( Gauguin ). “Ia-mă la braţ şi plimbă-mi / sufletul puţin”. “Mă îmbrac într-o piele de crin” (“La est de Eva”) Poezia “Pe plajă” este de o candoare atît de delicată... încît trebuie să o citez toată: “Să ne întîlnim din nou / unde ne-am iubit astă vară / cu mîinile împletite / topind şerpi între degete (iar o trimitere discretă, la “Thalasa” lui Macedonski !) / şi sorbind seceta / odată cu nisipul clepsidrei // Trupurile încă puteau să mai strige / atît de puternic / încît să cutremure cerul // dar noi am tăcut “. “degetele ei lungi / ca o jerbă albă de crizanteme” (Pe plajă”). Şi acuma un “Avertisment”! – “poligonul de tragere / unde se sălbăticesc stelele / şi se fac păsări de pradă” ! Găsim mai încolo şi “livada cu vişini” a lui Cehov ! “Autumnală”, “Inocenţă”, “Anamneză”, “Sincronism”, “Fluiditate”, “Zbor”, şi “Căldură mare”, ar trebui citate în întregime, dar deja am depăşit măsura cu aceste minunăţii de poeme scrise cu sufletul şi cu talent!
 
 Aurel Avram STĂNESCU « Abstracţiuni cantabile »
MOTTO: « Je ne sais pourquoi
Mon esprit amer
D’une aile inquiète et folle vole sur la
mer. »
Paul VERLAINE
Sub semnul astral al lui Paul VERLAINE se regăseşte pre sine Aurel Avram STĂNESCU în volumul «Abstracţiuni cantabile», publicat într-o excelentă formă grafică de editura PIM, Iaşi, 2012 – editură ce trebuie menţionată pentru profesionalismul ei. Calitatea grafică a volumului este indiscutabilă! Toate scrierile din acest volum stau sub zodia complexă a vieţii: “Umbre de fum privesc disperat pe ferestre” (“Programarea omului. Atac”) Asta este drama umanităţii: Ce ne aşteaptă dincolo de aceste umbre existenţialiste ? Poetul trebuie descifrat cu atenţie, pentru că în sufletul lui vibrează poezia eternităţii ! La “Abstrcţiuni cantabile “ eu aş adăuga “suav-dramatice”. Iată cum se naşte poezia în sufletul lui Aurel Avram STĂNESCU: “Ieri am visat oglinzi prăfuite, / livezi în crepuscul; / omătul topit curgea în suspine” (“CRIPTICA”). Poezia lui are profunzimea limpede a lacurilor montane! Şi apoi: Viaţa este drumul pe care mergem, cu sufletele pline de iubire, până ne pierdem de noi înşine! “acei ani frumoşi şi fermecaţi (...) cu dungile subţiri şi arse de pe grătarul de metal.” Adică, arderea interioară, trăirea cu intensitatea valurilor care macină malurile şi îneacă cerul într-un vis visceral de zăpadă purificată! Impactul cuvintelor în crearea poeziei doar din delicate tuşe picturale, fără de violenţa pe care viaţa o aruncă, impudică, în lumea reală. Astfel, realitatea capătă valenţe poetice, livreşti. “la mine pe stradă trotuarul are altfel de bolovani” (...) “plîng cu un ochi”! Dar nu pe stradă, ci în suflet, vrea el să ne spună cu instrumentele artei poetice! Ochiului interior îl obseda şi pe Nichita Stănescu... care îl considera ca pe o pecete a sufletului, ochiul fiind obsesiv prezent ca starea de graţie a percepţiei vieţii! Dar, cu toate că scriitorul îşi asumă trăirea sufletească în versuri pline de graţie, cu sensibilitate, el nu şi-o deplînge, ci o metamorfosează în iubirea aia absolută, de care sîntem cu toţii însetaţi. Poetul este un visător absolut: “Iubeşte-mă laconic în cuvinte” (“Iubire indecisă”) Nu este ăsta adevărul vieţii ? Tăcerile ne adîncesc în pierderea de sine, avem nevoie de mîngîieri fastuoase, asta este poezia, vrea poetul să ne transmită. Pe fruntea lui plutesc desăvîrşite “draperiile amurgurilor”! În Constanţa, unde trăieşte Aurel Avram STĂNESCU cu familia lui, se află bustul lui Publius Ovidius Naso, şi o paralelă poate fi gîndită, pentru că pe amîndoi îi uimeşte proiecţia sentimentului de iubire în viaţa asta prozaică, din care ne putem salva numai cu metaforele poetice ale vieţii. Iată ce scrie pe soclul bustului lui Ovidius: “Aici zace Ovidius Publius zis Naso, / Care-a iubit femeia, talentu-i l-a ucis ! / Trecătorule, dac-ai iubit vreodată, un pic cărarea las-o / Şi zi-i să-i fie somnul mai dulce ca un vis !” Iar scriitorul nostru zice: “Ţi-am căutat inima prin deşert, / pe-ntinderi de nea am găsit-o desfrunzită “ (...) “sufletul – l-am hrănit cu smirnă şi au răsărit chiparoşi; “ (“Deşertul negru”) Nu este aici cea mai pură imagine a iubirii prin arta poetică? Ce poate fi mai cutremurător? În “Impulsuri”, pag. 12, (“sufocat de cuvinte”), poezia curge delicată: “drumurile sînt presărate cu flori” (...) potecile, cărările, drumurile sînt pline / de lapte şi miere.”, pentru că, în poezia “Cercuri exclusiviste”, să se detaşeze de sine însuşi, pentru a avea o percepţie mai profundă a poeziei la cea mai emblematică trăire: “probabil în alte vieţi am fost un bard nemulţumit / de  starea lucrurilor.” Sigur, “draperiile amurgurilor” îi definesc poezia şi trebuie să subliniem încă o dată graţia interioară, pentru că versurile curg din propria lor metaforă, adîncind-o: “draperia amurgurilor ratat / în uzura fanteziilor deja împlinite.” Şi acum începe să se expună privirilor interioare ale poetului materia gîndirii profunde: dacă dragoste nu e, nimic nu e! Aşa se termină o epistola a lui Pavel, în Biblie, aruncîndu-ne într-o mare neliniştită ! Şi viaţa, atunci, la ce se raportează ? “las-o să viseze toată viaţa”, dar apoi revine, ispăşit prin iubire: “şi lîngă tine, / lipit de tine... / te-aş fi privit pînă în adîncuri.” Poate fi descris un alt simţămînt mai profund al vieţii ? Şi începe, ca la Voltaire, „A Mem du Châtelet”: «Si vous voulez que j’aime encore / Rendez moi l’âge des amours;» Henry Miller i-a spus lui Anaïs Nin: «vivre est plus important qu’écrire sur la vie.» Între aceste două extreme, Aurel Avram Stănescu alege sentimentul nostalgic: «Eşti singura (…) / îţi scufunzi scrisul ermetic / în cochiliile pietrificate ale melcilor.» (…) «şi să ascund frumuseţea zilei numai în tine ! » Şi urmează adevărata trăire: «Ţi-am căutat inima prin deşert, / pe-ntinderi de nea am găsit-o desfrunzită (…) sufletul - / l-am hrănit cu smirnă şi-au răsărit chiparoşi ». Şi iată o poezie pe care nu o analizăm, ci o lăsăm să se exprime prin ea însăşi asupra vremelniciei speranţei din sufletele nostre însetate de iubire. O reproduc pentru a nu se crede că trunchez poeziile, dar nu am aici nici intenţia şi nici spaţiul pentru a rescrie întregul volum: («Ieri iubeai într-un fel»): «Viaţa - / un joc în care iubeşti să nu fii singur, / te amesteci în săli de bal / şi faci tumbe neîntrerupte / pierzîndu-ţi harul unei apetenţe fără margini. / Cursorul nedoritelor promisiuni / se zbate dramatic, / controlează recompense / într-o nouă zi în care iubeşti altfel.» Iată cît de emoţionantă este trăirea poetului: “Era atît de fericită, voia să-mi şoptească: Hai acasă, în odăile noastre cu lună, vino în patul meu, la sînii mei, mi-e dor de tine, mi-e dor de noi.” Aurel Avram STANESCU este un poet remarcabil, «la nesfîrşit / în jocuri paralele.» - cum afirmă el însuşi în poemul « Luna se multiplica nehotărîtă.»
 
    MELANIA CUC, ÎN CONTINUĂ CĂUTARE DE
  LOCURI, DE FIGURI, DE TERITORII MEREU NOI


Poetă, prozatoare, ziaristă, eseistă, pictoriţă: Melania Cuc poate adăuga, încă, în numele său, în condeiul şi fapta sa, multe şi diverse alte calităţi de acest fel, ţinând, parcă, să ne spună că provincia este enciclopedică iar intelectualul de provincie este absorbit de idealul universalismului. Impresionant este modul cum îşi ţese autoarea opera literară: volume de poezii alternează bine calculat cu proza scurtă, eseurile şi articolele de gazetă pigmentează, din când în când, rafturile (sau, mă rog, raftul cu cele 28 de titluri ale sale realizate până acum). Nu cred că este o indecizie a fixării într-o (singură şi solidă) zonă ci, după câte am observat citind oarecum ritmic cărţile sale, una se explică prin alta, se continuă, se reia. În toate tronează imaginea, Melania Cuc fiind în continuă căutare de locuri, de figuri, de teritorii mereu noi. E ca şi cum ai vedea tot cu alţi ochi acelaşi peisaj general, din unghiuri diferite. Nu se repetă nicăieri, dar totul pare o repetiţie generală în vederea unui spectacol care mereu se amână.
Acest roman al său, numit „Vara leoaicei”, cucereşte prin coborâşuri şi urcuşuri, un fel
de sinusoidă care pune în mişcare nu numai relieful, dar şi timpul, şi sufletele oamenilor, şi istoria. Prezentul, practic, nu există: din când în când îl ghiceşti într-o adunare de snobi, într-o negociere de anticari, într-o aventură (repetată) de-a căutatul comorilor prin grote. Există, însă, trecutul, cu o adâncime maximă în vremea cavalerilor cruciaţi – şi cu ridicări spre actualitate (care actualitate nu înseamnă, însă prezent, ci doar ceva perceptibil prin ceea ce ne pune la îndemână prezentul) – şi există ceea ce s-ar putea numi fantastic şi care ar putea fi o proiecţie în viitor.
Fantasticul Melaniei Cuc, însă se îmbină cu S.F.-ul şi nu dăinuie în materia epică, ci mai mult în imaginaţia cititorului. Complicele autoarei, cititorul, este stârnit, obligat sa recurgă la instrumentalul pe care i-l oferă mai ales filmul actual de groază – şi se autolinişteşte, astfel, într-o lectură plăcută, chiar pleziristă. Istoria străveche (medievală) are, ca instrument de aducere în atenţia aceluiaşi cititor fidel, obiectele de artă. Lungi şi amănunţite descrieri de obiecte vechi, „de artă” sau numai vechi, îi dau autoarei posibilitatea creării unei atmosfere admirabil ţesute în jurul personajelor. Ar mai fi de căutat ceva între aceste instrumente: aşa cum S.F.-ul foloseşte la imaginaţie, lumea obiectuală la atmosferă – ar trebui ca pentru descrierea sufletească să avem la îndemână cuvântul. Melania Cuc nu se lasă ispitită de cuvânt, îl păstrează pentru vreun volum de versuri care va urma, probabil, după acest roman. Foarte economicoasă cu istoria (pe care, repet, o atmosferizează prin lucruri, nu recurgând la tratate, documente, istorii etc.) – autoarea este la fel de calculată cu expresia necesară descrierilor sufletului interior, face psihologie mai ales simbolică, elaborează trăiri din câteva trăsături şi mai ales din locuri comune.
Romanul maschează, oarecum, un eu singuratic în căutare de locuri şi lumi potrivite. Există un spirit al locului care cheamă şi este căutat, sunt umbre în pereţi şi şoapte omeneşti în frunzişuri, dar nu pare a exista destin, legea de bază a fantasticului. Acesta este înlocuit cu deducţii logice, în cheie actuală. O tensiune între straturile de personaje te ţine locului în lectură, un dialog cu autorul constructor se iveşte de la sine: simţi că-şi va construi personajul aşa, şi nu altfel, că tu însuţi ca cititor, l-ai construi altfel, că se pote şi în alt mod (deci, dacă destin nu este, logica aranjamentelor poate lucra în voie).
Simţi, cu alte cuvinte, intenţia de şantier, de laborator, invitaţia creatorului către uneltele şi realizările sale, chiar către recitirea carţilor comune. O atomizare continuă a realitaţii, ca tendinţă de stabilire în tabel, de definire, te face să urmezi firul narativ – rezultatul fiind o carte oarecum cărnoasă, biologic devorabilă, ca să zic aşa. O carte frumos gândită, realizată întocmai cum şi-a dorit autoarea, care se va aşeza în raftul înfăptuirilor sale, nu ne îndoim, în mângâierile multor cititori.

                                                                      Nicolae GEORGESCU
---------------------------------------------------------------
*Prefaţă la volumul „Vara leoaicei” de Melania Cuc. Editura ZIP, 2012
 
 Editura ARMONII CULTURALE prezintă:

CORNEL BOTEANU - ÎNAPOI LA POVESTE

În colecţia LIRIK a  editurii ARMONII CULTURALE a apărut, de curând, o nouă carte intitulată „ÎNAPOI ÎN POVESTE” (versuri) de prof. dr. CORNEL BOTEANU (Baia de Aramă, Mehedinţi)

„Întreaga operă a poetului mehedinţean este generatoare - pe faliile «tectonice» ale poeziei, de seisme existenţiale, în care sunt amestecate vibrato-urile ancestrale (remanenţele istoriei), cu sinergiile omului modern, rezultând o lirică bine închegată, simetrică şi construită în jurul unei idei îndrăzneţe, cu finalitate şi consistenţă. Prin alăturarea elementelor mitologice cu elemente ale ştiinţei moderne, se amplifică energiile, se creează rezerve de epos, prelungind valenţele mitului în realitate, efectul fiind al unei realităţi traversate de personaje unice, conferind poetului puterea de a asocia cu uşurinţă realităţii construcţii imaginare, o doză de fantastic necesară, elementele indisolubile ale unei lirici de calitate: nici duşmanii nu îndrăzneau/ să se atingă de casa ta/ fiul lui scopelinos/ din theba/ pentru că era înconjurată/ de aura poeziei/ ca de un scut antirachetă. (Lui Pindar)” – Gheorghe A. Stroia

„Înapoi în poveste este o carte de referinţă pentru biografia poetului Cornel Boteanu, cărturar, etnolog şi scriitor al unei aşezări unice, Baia de Aramă, locul unde viaţa se îngână cu povestea. O carte de referinţă pentru că autorul şi-a definitivat vocaţia poetică, bazată pe o clarviziune lirică proaspătă, convingătoare şi învăluitoare, de o simplitate profundă,  construită în cercuri concentrice, cu pana atentă atât la naşterea textualistă a poemului, cât şi la umbrele şi luminile cotidianului sau la referinţele din antichitatea greco-latină, în spiritul lui Kavafis.” -

                                              Constantin Severin (Suceava)
 

                            LANSARE LA TORONTO

         Cenaclul “Grigore Vieru” din Toronto, Canada, a lansat romanul„Singure în faţa sorţii” de  Stella EnachiiCartea poate fi vizualizata/procurata la adresa: 
http://www.lulu.com/shop/stella-enachii/singure-în-faţa-sorţii/paperback/product-20603213.html

Pentru a scăpa de ravagiile crizei economice din ţară, moldovenii iau calea străinătăţii. Astăzi, sute de mii de cetăţeni au părăsit Moldova în căutarea unei căi de supravieţuire. Pe fundalul migraţiei în masă s-a născut şi s-a întărit un fenomen foarte negativ – traficul de fiinţe umane. Cele mai afectate de acest fenomen au devenit femeile. Înşelate de poveştile frumoase despre viaţa din Occident şi de promisiunile de angajare la un lucru bine plătit, ele acceptă serviciile traficanţilor şi se pomenesc în condiţii de adevărată sclavie în bordeluri. Moldova a devenit una dintre sursele principale de prostituate pentru Europa. Femeilor li se iau actele şi banii, ele sunt bătute, violate, forţate să se prostitueze, iar în caz de nesupunere, chiar şi ucise.... Femeile sunt lipsite de asistenţă medicală şi posibilitatea de a lua legătura cu rudele. Structurile criminale s-au împletit cu succes cu organele de drept locale, victimele traficului devenind absolut lipsite de apărare
 
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971