Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
O inițiativă a Mișcării pentru Progresul Satului Românesc: „FESTIVALUL HORA”
ISTORIC BISERICESC -articole de: Adrian BOTEZ, Stelian GOMBOȘ
DWIGHT LUCHIAN PATTON despre procesul mondial de deteriorare a democratiei
ACTUALITATEA POLITICĂ ÎN FARSE, ACTE PENALE ȘI BLESTEME NAȚIONALE – articole de Magdalena ALBU, Stefan Doru DĂNCUȘ, Alexandru PETRIA, Viorel ROMAN, Mircea POPESCU; Sergiu GĂBUREAC
DOUĂ ARTICOLE DE SERGIU GĂBUREAC
Un exemplu australian
Prof. Dr. Ioan ALEXANDRU:O EROARE CONCEPTUALĂ PRIVIND ROSTURILE ȘCOLII
DILEMELE BASARABIEI – un articol de Iacob Cazacu – Istrati și un altul despre Andrei Vartic, Cuiul Dacic
BISERICA DIN ETER – continuare din numărul trecut
Dan LUPESCU
Adrian Botez
Emil Proșcan
Tudor LEU
Texte de Dan Lupescu, Stefan Doru DĂNCUȘ, Gheorghe A.STROIA, Sandu TICU, Andrés Sánchez ROBAYNA, Mariana CRISTESCU, Ioana STUPARU, Adrian BOTEZ, Lucian GRUIA despre: Romulus COJOCARU, Jacques BOUCHARD, Eugen DORCESCU, Ben TODICĂ, Geo CĂLUGĂRU, Al. Florin ȚENE, Eugen COJOCARU, Florentin SMARANDACHE, Ioan MITITELU, Ecaterina ȚARĂLUNGĂ.- partea 1
Partea 2
Partea 3
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU- continuare 1
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU- continuare 2
DIN FLOCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului - partea 1
„Sârba Băsescu și protestatarii”
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - PARTEA 2
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - CONTINUARE
PAGINA A PATRA
Actualitatea culturală, literară, editorială și artistică

     Romulus Cojocaru – Patriarhul Danubian

 Mare e moartea, peste măsură,/ Suntem ai ei cu surâsul pe gură… - acest distih memorabil al marelui poet de limbă germană Rainer Maria Rilke îmi revine în minte ori de câte ori îmi reamintesc incredibil de luminoasa zi în care l-am condus pe cel din urmă drum teluric pe Marele Maestru Romulus Cojocaru.
S-au dus, iată, deja cinci ani. Nu-mi vine să cred nici acum că a plecat dintre noi.
Oltean nepereche. Mic la stat, mare la sfat. De fapt, de talia lui Constantin BRÂNCUŞI, Titanul din Hobiţa, născut a doua oară la Craiova, răsădit o jumătate de secol la Paris.
Dacă BRÂNCUŞI a întors sculptura mondială la obârşii, la izvoarele primordiale, cioplind himeric lumina, desghiocând, revelând omenimii esenţa condiţiei umane, lamura făpturii divine a stării de zbor întru care ne desăvârşim trecerea/petrecerea pe Pământ -, Romulus Cojocaru a dat românilor, românismului şi panromânităţii  impulsul extrem de viguros, traco-geto-dacic, de a nu-şi uita rădăcinile, de a se întoarce mereu şi mereu la valorile tradiţionale ale satului oltenesc, veghindu-i veşnicia, pentru a nu ni se pierde urma în istorie, ca neam, ca popor de-o vârstă cu lumina.
Cunoscut mai întâi ca poet, dar şi ca autor de romane poliţiste, Romulus Cojocaru s-a impus, în deceniile de la cumpăna mileniilor al doilea şi al treilea, printr-un ciclu romanesc ce a atras atenția criticii literare prin originalitatea scenariului epic și prin duhul oltenesc al scriiturii.
Este vorba de …Ristea împărat (Editura …Scrisul românesc†, distins cu premiul Uniunii Scriitorilor, în 1984), …Împărații (…Cartea Românească†, 1985) și …Nunta (volum publicat la sfârșitul anului 1986), urmat de altele două, reunite cu toate în ciclul de o cuceritoare prospeţime Gura satului.
în finalul primului său capitol, Nunta cuprinde una dintre cheile fundamentale ale viziunii epice a scriitorului: …Satu e sat și e făcut din lume și, dacă e făcut din lume, lumea e ca lumea, vorbește, că de!, de aia e lume. Cum ar fi aia să fie satu mut, să nu se mai audă nimic prin el? Ar fi ca și cum ar intra lumea în pământ și asta nu se poate... Cuvintele aparțin unuia dintre personaje, dar ele exprimă, evident, și crezul naratorului – pe care, surprinzător, Romulus Cojocaru îl exclude din paginile romanului său, excluzând, totodată, comentariul epic.
Este una dintre izbânzile semnificative ale scriitorului, cu atât mai mult, cu cât cititorul – furat de galopul acțiunii epice, orchestrată polifonic, fiecare episod fiind narat în mai multe variante, din mai multe unghiuri de vedere, prin voci diferite, fie ale unor martori oculari, fie ale unor …colportori† de mâna a doua sau a treia, care filtrează prin grilă proprie cele văzute ori numai auzite – nu rămâne nici un moment cu senzația că autorul nu s-ar afla printre personaje.
Inspirat, așadar, din lumea satului oltenesc, romanul …Nunta - ca şi întregul ciclu romanesc Gura satului -se constituie într-o derulare antrenantă de întâmplări și vorbe, într-o succesiune accelerată de …ziceri† și roluri (un personaj = un rol!), după o tehnică aidoma celei cinematografice.
Totodată, structura prozei lui Romulus Cojocaru amintește de aceea a …Decameronului (minus solemnitatea specifică lumii investigate de scriitorul italian) și a …Hanului Ancuței (dar fără ceremonialul patronat de comisul Ioniță, cel ce amână mereu povestea sa fără pereche) – adaptată ritmului, de viață, de spirit, specific unui ținut prin excelență meridional! Oltenia.
Fraza este scurtă, iute ca un șfichi de bici, deseori sincopată, cu treceri neașteptate spre detalii ce par să nu aibă legătură imediată cu cele povestite. Este o lume bine înrădăcinată în tradițiile sale, dar care …adulmecㆠnecontenit întâmplările prezentului, evenimentele ce vor veni.
Fiecare personaj trăiește cu convingerea că se află permanent în centrul acestei lumi, captivată de sentimentul spectacolului, pregătindu-l, așteptându-l, trăindu-l cu ardoare, fără a se sfii să-l anticipeze, să-l comenteze cu detașare ori să ia atitudine demnă, francă, față de cele ce se întâmplă sau urmează să se întâmple.
Nerăbdarea de a spune tot (deși: …O vorbă spusă nu mai e o taină), de a povesti cele văzute sau auzite (…Să vă spun și eu o poveste – formulă ce revine adesea), de a-și da cu …presupusul†, dublată de situarea pe poziția așteptării (…Om trăi și om vedea) ori de câte o reacție onomatopeică (…Hă-hă- hă!†, ascunzând înțelesuri multiple: detașare bonomă, ironie înțelegătoare, causticitate neiertătoare și, nu rareori, teamă deghizată), definește personajele romanului. Personaje care, sub presiunea evenimentelor, a timpului, vor să spună totul dintr-o răsuflare, naratorul așezându-le sub pecetea zicerii neîntrerupte, înfrigurate, a unui inspirat …carnaval† al vorbelor de duh.
Plasticitatea, suculența, savoarea limbajului oltenesc – indiferent dacă …ritualul comunicării are loc peste gard, pe uliță, ori în …cluburile, deloc englezești, ale lui Vian, Percitoru sau Cafadaru, spații de contemplare, de reverie și, după caz, chiar de înfruntare – sunt valorificate inteligent de Romulus Cojocaru, căruia îi reușește, astfel, și o dificilă operație de …arheologie lingvistică†, în genul celor întreprinse de Ion Marin Iovescu, în prozele sale, sau mai ales de Marin Sorescu, în ciclul poematic, de o frapantă originalitate, …La Lilieci.
   xxx
Prin trecerea intempestivă la cele veşnice, scriitorul Romulus Cojocaru ne-a văduvit de scăpărările tainice ale minţii sale sclipitoare, de noi şi eclatante cărţi pe care le trăia, care-l locuiau şi pe care le-a luat cu sine, în dar pentru confraţii ce trecuseră Styxul şi-l aşteptau cu veşti fragede şi vorbe de duh oltenesc: Nichita Stănescu, Marin Preda, Marin Sorescu…
Caldă îmbrăţişare stelară, Maestre !
                                                                            DAN LUPESCU, Craiova,


 Ştefan Doru DĂNCUŞ prezintă:

            PRIMII AUTORI TIPĂRIŢI ÎN PROIECTUL
                      „ÎNTOARCEREA POETULUI RISIPITOR”

Până la data de 2 martie 2012 au fost tipăriţi următorii autori:
 
1.Adrian Erbiceanu (Canada)
2.Eugen Evu (Hunedoara)
3.Gheorghe Mizgan (Bistriţa Năsăud)
4.Cristian Gabriel Groman (Dâmboviţa)
 
Sunt în curs de apariţie, în maximum 21 de zile lucrătoare, următorii autori:
 
 1.Vali Niţu (Dâmboviţa)
2.Rodica Cernea (Galaţi)
3.Violetta Petre (Constanţa)
4.Mariana Rogoz Stratulat (Vrancea)
5.Constanţa Abălaşei-Donosă (Bucureşti)
6.George Coandă (Dâmboviţa)
7.George Filip (Canada)
8.Florin Grigoriu (Braşov)
9.Mihaela Banu (Dâmboviţa)
10.Gheorghe Vicol (Vaslui)
11.Melania Rusu Caragioiu (Canada)
12.Lia Filoteia Ruse (Canada)
13.Marilena Velicu (Constanţa)
14.Ion Roşioru (Buzău)
 
Datorită faptului că unii din autorii înscrişi iniţial au renunţat la proiect dar s-au înscris alţii, numerele de ordine s-au modificat în consecinţă. Vom reveni cu o listă actualizată care va fi postată pe site-ul revistei SINGUR (
www.revistasingur.ro) şi pe alte site-uri partenere (a se vedea lista partenerilor media de mai jos).
De asemenea, autorii ale căror manuscrise au fost considerate îndoielnice din punct de vedere calitativ, au fost eliminate din start (nu se publică lista autorilor eliminaţi); astfel, lista celor care doresc să se înscrie în proiect, rămâne deschisă încă, pentru încă 12 poziţii.
                                                 Director Editura SINGUR,Ştefan Doru DĂNCUŞ




ANTOLOGIA UNIVERSALĂ A POEZIEI ROMÂNEŞTI CONTEMPORANE „MERIDIANE LIRICE” - ARMONII CULTURALE 2012

Revista Armonii Culturale lansează ANTOLOGIA UNIVERSALĂ A POEZIEI ROMÂNEŞTI CONTEMPORANE „MERIDIANE LIRICE” -  ARMONII CULTURALE 2012. Invităm creatorii români de poezie, să participe la realizarea un nou proiect, ce are scopul de a promova poeţii de limbă română de pe toate meridianele globului. Pe lângă promovarea poeziei de calitate, ce respectă valorile perene ale spiritualităţii româneşti, se urmăresc şi:  stimularea interesului pentru poezie a tinerei generaţii, implicit posibilitatea de afirmare a tinerilor poeţi, crearea unui schimb de experienţă motivant şi constructiv, a unui dialog pozitiv şi sinergic. Textele cuprinzând doar poezie nu vor depăşi 6 pagini în format A4; Redactarea textelor va fi făcută în Word, Times New Roman 12 pct, spaţiere la 1 rând, cu diacritice; Textele vor fi expediate până la 1 iulie 2012. Orice material trimis după expirarea acestei perioade nu va fi luat în considerare; Materialele vor fi trimise pe adresa de e-mail a redacţiei revistei Armonii Culturale redactie@armoniiculturale.ro (cu menţiunea „MERIDIANE LIRICE”) şi vor fi însoţite de un CV literar - în rezumat - de maximum 1/2 . Materialele vor fi însoţite - de asemenea (dar nu în mod obligatoriu) – şi de 2-3 referinţe critice (maximum ½ pagină A4 ). Textele expediate în alt format sau cu alte caracteristici decât cele specificate, nu vor fi luate în considerare. Selectarea textelor se va finaliza cu publicarea pe site-ul revistei www.armoniiculturale.ro a listei autorilor antologaţi, până cel mai târziu 15 august 2012. Editarea, înregistrarea CIP şi tipărirea antologiei va fi făcută până cel mai târziu 1 octombrie 2012.
                                                                                            Gheorghe A. STROIA
                                                                         Redacţia Armonii Culturale



Prof. Jacques Bouchard - quebechezul care ne cunoaste istoria mai bine decit multi dintre noi...
Jacques Bouchard, Universite de Montreal:

                     Fanariotii si Iluminismul timpuriu
                         In memoria lui C.Th Dimaras

Fanarul este acel cartier al Constantinopolului (Istanbulul de azi) pe malul de sud al Cornului de Aur unde, dupa multe peripetii ca urmare a cuceririi otomane, patriarhul ecumenic al Bisericii Ortodoxe s-a stabilit in sfirsit in 1601. De atunci crestinii ortodocsi se vor regrupa in jurul patriarhatului pentru a forma primul grup de nouasprezece familii aristocrate. Acesti fideli ortodocsi, numiti fanarioti, vor sustine de diverse maniere institutia bisericii, vor primi astfel titluri onorifice, dar, drept urmare, vor fi adesea inclinati sa se amestece in treburile atit lumesti cit si spirituale ale bisericii.
Printre barbatii remarcabili care graviteaza in jurul patriarhatului din Fanar se afla doi, care se vor ilustra in mod special ca initiatori ai unei ere noi si vor provoca trecerea elenismului modern de la era credintei la era ratiunii, doi barbati care au studiat la Roma si Padova medicina si filozofia.
Primul este Teofil Coridaleu, nascut la Atena in 1570. Devenit doctor al Universitatii din Padova, va fi profesor de filozofie la Venetia, Zante si Constantinopol. A ramas celebru pentru ca a predat fizica si metafizica lui Aristotel, despuiate de orice interpretare crestina si de orice subordonare scolastica. Patriarhul Chiril Lucaris il va aduce la Constantinopol pentru a-i incredinta conducerea Academiei patriarhale si invatarea (predarea) filozofiei. Decedat in 1646, Coridaleu a fost deci contemporan cu Descartes (1596-1650). Poate pare de mirare ca reinnoirea gindirii filozofice neo-elenice a fost inceputa printr-o intoarcere la aristotelismul antic, dar in aceasta era o afirmare curajoasa a gindirii libere sub egida tutelara a filozofului de la care biserica a ales metoda pentru a-si cladi dogmatismul si apologetica sa. Sa-l prezinti pe Aristotel explicitind materialismul lui originar era tot atit de revolutionar pentru elenismul secolului XVII pe cit ’’cogito’’-ul cartezian era subversiv in Occident. Coridaleu va fi acuzat de calvinism si chiar ateism. Dar abundenta manuscriselor conservate si reeditarea lucrarilor sale dovedesc temeinic ca opera sa raspundea unei noi sensibilitati care, fara a denigra biserica, fara a-i neaga rolul conducator, prepara mentalitatile pentru a primi Luminile Occidentului. Subliniind importanta lui Coridaleu pentru Principatele Dunarene, istoricul Ariadna Camariano-Cioran a concluzionat: ’’Filozofia lui Coridaleu stirneste un interes particular in Romania, caci ea face poate parte din cultura romana mai mult decit din cultura greaca’’.
Cel de al doilea personaj, ridicat de data aceasta chiar din Fanar, care va intruchipa acest spirit intreprinzator si erudit este Alexandru Mavrocordat, nascut in Constantinopol in 1641. Dupa studii de medicina si filozofie in Italia, ca si ilustrul sau predecesor, Alexandru va preda la Academia patriarhala filozofia aristotelica in spiritul lui Coridaleu. Poliglot recunoscut, el va face o cariera stralucitoare ca mare dragoman -mare interpret– al Sublimei Porti si se va ilustra la semnarea tratatului de la Carlowitz (1699). Sfatuitor apropiat al sultanului (mahremi esrar), Alexandru va lua titlul neobisnuit de ’’exaporiton’’ –Exaporitul-, probabil o traducere arhaica a latinescului ’’a secretis’’, adica ’’secretarius’’, in sensul ’’initiat in secrete’’. Succesul invataturilor sale, precum cel al lui Coridaleu, se va manifesta prin numarul de manuscrise, din care unele inca inedite ale acestui prolific autor. Dintre lucrarile sale va fi publicata o ’’Istorie Sfinta’’, la Bucuresti, in 1716. Mai tirziu, in sec. XIX, editorii vor pune la dispozitia publicului un ’’Epistolar’’ si un volum de Frontismata (Cugetari sau Reflexii), dupa cum vom discerne mai degraba influenta lui Pascal sau a lui La Rochefoucauld. In acelasi timp, Alexandru marcheaza la rindul sau inceputul Iluminismului timpuriu neo-elen prin publicarea unei teze de doctorat revolutionare pentru acea epoca, asupra circulatiei singelui si functiei plaminilor. Editat intii la Bolonia in 1664, volumul in latina este reeditat la Frankfurt anul urmator si la Lipsca (Leipzig) in 1682. Tinarul medic-filozof citeaza din Aristotel si Galen, dar se bazeaza mai ales pe teoria lui William Harvey, enuntata citiva ani mai inainte, in 1628. Este empirismul stiintific ce-si face atunci aparitia la greci. Exaporitul a decedat la 23 decembrie 1709, pe vechiul stil, deci 3 ianuarie 1710 stil nou, un an de rascruce in istoria elenismului, dupa cum vom vedea.
De-a lungul celor 30 de ani ce preced aceasta data istorica -anul 1710, Biserica constituie o putere incontestabila care actioneaza in toate directiile. Putem numi aceasta perioada ca aceea a ’’Bisericii triumfante’’, caci biserica exercita o autoritate spirituala despotica asupra credinciosilor. Unii din patriarhi isi vor aplica talentul si energiile in apararea credintei impotriva asaltului modernitatii, atit filozofica cit si stiintifica. Astfel, faimosul Dositei (1641-1707), patriarh al Ierusalimului, ce traieste insa la Constantinopol, vegheaza asupra ortodoxiei (curateniei) credintei, imparte criticile, ataca biserica latina cu o minie prea putin crestina si pronunta excomunicari. El reprezinta un curent important impotriva ’’Luminilor’’ ce se nasc. Nepotul sau, Hrisant Notara (cca 1660-1731), patriarh al Ierusalimului dupa moartea lui Dositei, este mai nuantat insa. Mare calator, revine insa mereu la Constantinopol, unde se gaseste metocul Sf. Mormint. El ilustreaza aripa progresista a bisericii, raminind insa supus traditiei. Astfel, in 1716 publica in greaca, la Paris, un manual de geografie si de cosmologie, explica cu demonstratii matematice teoriile lui Copernic si Tycho Brahe, ale lui Kepler si Descartes cu privire la sistemul heliocentric; sfirseste totusi prin a se supune parerii Bisericii: concluzia sa este ca Pamintul este cu siguranta centrul lumii, de vreme ce Biblia il afirma, iar Aristotel si Ptolemeu o confirma. Totusi, influenta sa se dovedeste decisiva in domeniul educatiei, mai ales in Principatele Romane.
Aparitia ’’Luminilor’’ neo-elenice n-ar fi cunoscut un astfel de succes fara aportul favorabil al Principatelor Dunarene. Fara indoiala, influenta si prezenta greaca in Principate a precedat venirea domnilor fanarioti. Academiile domnesti de la Iasi si Bucuresti, adevarate focare de educatie elena, au fost fondate de domnii romani.
Numai ca, urmare a neincrederii Sublimei Porti fata de domnii paminteni, sultanul a hotarit sa incredinteze administrarea Principatelor fidelilor Imperiului Otoman, grecii din Fanar. Astfel, Ahmet al III-lea il numeste pe Nicolae Mavrocordat, fiul lui Alexandru Exaporitul, la tronul Moldovei, pe 6 noiembrie 1709. Intirziind doar pentru a-si inmorminta tatal, Nicolae ajunge la Iasi pe 25 ianuarie 1710. Va fi pus pe tronul de la Bucuresti in 1715. Prima sa numire incepe deci regimul fanariot in Principatele Romane. Nicolae incepe o reforma adinca a statelor vasale pe care Poarta i le incredinteaza. Ca un demn contemporan al lui Ludovic al XIV-lea si al sultanului Ahmet al III-lea, el aplica o politica de soc -am putea numi aceasta epoca de ’’absolutism chibzuit’’ - in mare de la 1710 la 1730, anul mortii sale.
In istoriografia otomana aceasta perioada de glorie si de deschidere se numeste ’’Epoca lalelelor’’. Ahmet al III-lea trimite un ambasador in Franta, construieste o biblioteca superba in palatul sau de la Topkapi, practica poezia si caligrafia, introduce tiparul in Imperiu, organizeaza festivitati in palatul sau de la Kagithane.
Nicolae Mavrocordat face acelasi lucru dupa puterile sale: intemeiaza o biblioteca unica prin bogatia sa in sud-estul european, la Manastirea Vacaresti, linga Bucuresti. Se inconjoara de eruditi care formeaza o adevarata academie provinciala, dupa moda occidentului. Intretine corespondenta cu episcopul de Canterbury, savanti si oameni politici. Cheama in Principate profesori eminenti, greci in mare parte. Unul dintre ei, Marcos Porphyropoulos, asezat la Bucuresti, va scrie unui corespondent ’’Tot Fanarul este aici; de mult am uitat Constantinopolul!’’ Asemenea sultanului, Nicolae scrie scrisori, mici tratate despre lectura, impotriva tutunului, dialoguri dupa moda lui Lucian, dar si a lui Fenelon, Montesquieu... Scrie primul roman modern al literaturii neo-elenice, al carui interes il depaseste pe cel de ’’beletristica’’: Ragazurile lui Filotheu. Vedem asadar intinderea eruditiei sale: Machiavelli, Montaigne, La Rochefoucauld, disputa dintre clasici si moderni, quiteism-ul, Francis Bacon, Hobbes, politica occidentala si otomana, ca si alte numeroase subiecte. In sfirsit, de-a lungul celor citeva luni de domiciliu fortat pe care le-a petrecut in Transilvania, Nicolae compune un Tratat de indatoriri, care va fi imprimat intii la Bucuresti, in 1719, apoi reeditat la Lipsca, Londra si Amsterdam, cu o traducere latina: un adevarat cod de deontologie a unui supus perfect al lui Dumnezeu si al printului sau.
Cronicile romanesti ne spun ca Nicolae si-a atras uneori nemultumirea boierilor autohtoni pentru masurile luate in folosul poporului. A trebuit sa infrunte o revolta a boierilor locali, care vedeau rau inscaunarea unui strain. Cea mai spectaculoasa hotarire a lui Nicolae a fost de a da pe mina justitiei otomane pe Antim Ivireanul, mitropolitul Bucurestilor, care i se impotrivise. Biserica va trebui de acum sa se supuna puterii politice. Unul din inamicii lui Nicolae va spune despre el ca otomanii l-au pus domn in Principate pentru ca il considerau un ’’muserin’’ - ateu.
Cu iminenta unui conflict cu rusii, otomanii il vor rechema pe Nicolae si il vor aseza pe scaunul Moldovei pe Dimitrie Cantemir, pe care am putea sa-l consideram un fanariot moldovean: petrecuse o mare parte a vietii sale la Constantinopol, studiind in Fanar. Dimitrie este si el un domn absolutist, dar domnia sa va fi de scurta durata: in timpul bataliei de la Stanilesti, in iulie 1711, paraseste coalitia otomana si trece de parte a armatei lui Petru cel Mare. Victoria otomanilor il va obliga pe Cantemir sa-l urmeze pe tar in Rusia. Multi dintre contemporanii sai il considerau ’’grec de origine’’, precum Voltaire in Charles XII. Grecii, de asemenea, l-au considerat ca unul de al lor; astfel, Dimitios Katarzis sau Catargi (cca 1730-1807), jurist fanariot stramutat la Bucuresti, va spune: ’’Faimosul Cantemiris, unul de-al nostru chiar si prin nume’’. Katarzis ii reproseaza lui Cantemir ca a scris Istoria Imperiului Otoman in latina, folosita in Occident, si nu cum ar fi trebuit -in greaca sau moldoveneasca.
Ahmet al III-lea este rasturnat la inceputul lui octombrie 1730, o luna abia dupa moartea lui Nicolae Mavrocordat. In ciuda tulburarilor ce vor urma, fanariotii isi vor pastra influenta. Multi au servit Imperiul Otoman si in multe domenii de activitate, mereu in slujbe unde folosirea culturii lor, a aptitudinilor lor lingvistice si geniului lor politic erau apreciate. Au fost un factor modernizator al natiunii grecesti, dar si al altor natiuni in tarile unde si-au desfasurat talentele de administratori. Pentru a reveni la Principatele Romane, trebuie sa recunoastem ca au transformat societatile moldoveneasca si valaha, punind in practica masuri avangardiste. Astfel Constantin, fiul lui Nicolae Mavrocordat, ce va ocupa pe rind tronurile din Iasi si Bucuresti, de zece ori, va reusi sa aplice schimbari radicale ce dovedesc ca a fost unul din marii reformatori ai tarilor romane. Constantin publica o Constitutie in Mercure de France in 1742, desfiinteaza robia in cele doua principate, reorganizeaza serviciile publice si reorganizeaza impozitele (birurile). Intre 1730 - 1780 Principatele Dunarene sint un imens santier unde domnii, intelectualii, clerul si negutatorii participa la reinnoirea in spiritul unui ’’despotism luminat’’. Fanariotii Mavrocordat, Ipsilante, Ghica, Moruzi, dar si familiile autohtone Racovita, Calimachi sprijina invatamintul, dezvolta tiparul si nego-
tul, intensifica relatiile cu tarile occidentale. Trebuie sa subliniem ca intr-o epoca in care Grecia nu dispunea de tiparnite, numeroase lucrari au fost tiparite in Principatele Romane, fie in greaca fie in alte limbi.
Clerul grec sau vorbitor de greaca a jucat un rol important in difuzarea iluminismului timpuriu. Sa ne gindim la Eugen Voulgaris, de loc din Corfu, care a predat la Academia Athosului, apoi la cea din Fanar, si care l-a tradus primul pe Voltaire in greaca, care a publicat un manual de logica in care modernii se alatura clasicilor. El a lasat numeroase traduceri, inca inedite, de lucrari stiintifice din epoca sa. Desigur, spre sfirsitul vietii, uns episcop in Rusia si-a dezavuat credintele anterioare si l-a tratat pe Voltaire de necurat.
Sa ne gindim la Iosif Moesiodax, nascut la Cernavoda, in Dobrogea romaneasca, care a tradus Filozofia morala a abatelui Muratori. El, care a predat in Principatele Dunarere si a fost haituit pentru ideile sale moderniste, povesteste sperantele si peripetiile sale in faimoasa sa Apologie, publicata in 1780: este vorba aici de primul text literar grec care apartine fara echivoc iluminismului neo-elen.
Evenimentul care face trecerea de la iluminismul timpuriu la iluminismul propriu-zis la greci este publicarea de catre fanariotul Alexandru Ipsilanti, domn al Tarilor Romane, a unui codex de legi in greaca si romana, numit ’’Syntagmation nomikon’’, opera publicata la Bucuresti in 1780. In prefata, legislatorul utilizeaza metafora luminii pentru a vorbi de nevoia de Legi intr-un Stat: ’’... cu cit are trebuinta de lumina unul ce umbla intru intunearec... atit sint trebuinciose si pravilile la o politie...’’ Vedem ca legislatorul cunostea lucrarile lui Montesquieu si Beccaria, instructiunile Ecaterinei a II-a a Rusiei, precum si a altor reforme mai bine cunoscute in sec. XVIII.
Cind comparam Tratatul de indatoriri al lui Nicolae Mavrocordat (1719) cu Syntagmation al lui Alexandru Ipsilanti (1780) nu putem sa nu fim de acord cu judecata lui Paul Hazard, care scria in ’’La crise de la conscience europeenne’’ (1680-1715), ca iluminismul inlocuieste ’’o civilizatie fondata pe ideea de datorie, datoria catre Dumnezeu, datoriile catre print... cu o civilizatie fondata pe ideea de drept’’.
Fanariotii vor continua sa exercite o influenta pozitiva asupra evenimentelor ce vor duce la razboiul de independenta de la 1821, dar alti actori vor lua de acum initiativa activitatilor in aceasta perioada propriu-zisa a iluminismului, alte grupuri sociale, alte grupari ideologice si politice.
Comemoram anul acesta 300 de ani de la trei date marcante ale istoriei fanariotilor.
- Intia este prima numire a lui Nicolae Mavrocordat pe tronul Moldovei de catre sultanul Ahmet III; aceasta numire, datata 6 noiembrie 1709 pe stilul vechi, deci 17 noiembrie pe stil nou, inaugureaza regimul fanariot in Moldova. Domnul Nicolae va veni in principatul sau pe 25 ianuarie 1710, adica 5 februarie pe stil nou, intirziat fiind de decesul tatalui sau Alexandru.
- Al doilea eveniment este cel al disparitiei, la 23 decembrie 1709, adica 3 ianuarie 1710 pe stil nou, a eminentului fondator al dinastiei Mavrocordat, Alexandru, zis Exaporitul.
- In fine, al treilea eveniment este cel al numirii lui Dimitrie Cantemir pe tronul Moldovei, pe 14 noiembrie 1710 pe vechiul stil, deci 25 noiembrie al calendarului gregorian, un an aproape dupa prima numire a lui Nicolae Mavrocordat.
Este posibil sa gindim ca aceste trei comemorari vor da specialistilor ocazia readucerii in memorie si aprofundarea aportului esential avut de fanarioti la modernizarea societatilor si organizarea statelor din sud-estul Europei. Acest aport se identifica cu o perioada pe care eu propun sa o numim ’’zorii iluminismului’’, ’’iluminismul timpuriu’’, o simbioza care mi se pare ca ii asociaza pe greci si pe romani in drumul lor catre iluminismul propriu-zis si lupta lor specifica pentru emanciparea nationala.

                                                                     Sandu Ticu


 ÎNTÂMPINAREA ÎN SPANIA A UNUI POET ROMÂN
Andrés Sánchez Robayna despre:

         Eugen Dorcescu, între esenţă şi existenţă*

       Ce ar fi de spus, mai întâi, în prezenţa unei cărţi atât de neobişnuite precum aceea pe care cititorul o are acum în mână**, este că nu trebuie să ne lăsăm purtaţi de ceea ce titlul – atât de atrăgător în simplitatea lui – ar părea să  indice într-o primă instanţă. Poemas del viejo – Poemele bătrânului trimite, într-adevăr,  de îndată, şi aparent, la versuri ce se scriu în răstimpul din urmă al unei vieţi, şi care pot dezvolta teme îndeajuns de eterogene. Versuri de acest tip – vreau să spun, stihuri ce corespund acestei ultime perioade a vieţii, şi cu o tematică variată – au scris Lope de Vega şi John Donne, Goethe şi Victor Hugo, Giuseppe Ungaretti şi Jorge Guillén. Etapa finală a lui Lope, de exemplu, s-a dorit a fi numită “ciclul de senectute”, chiar dacă în acesta nu totul a vădit atitudini ascetice şi meditatio mortis: au existat de asemenea spaţiu şi timp pentru joc, râs, parodie. Dacă ne gândim, dimpotrivă, la Ungaretti şi la cartea sa din 1960 Il taccuino del vecchio, ceea ce observăm este reunirea obsesiilor pe care deja le cunoşteam din cărţile anterioare ale poetului italian, plasate acum sub “muşcătura” (l’addentare) a timpului şi sub ravagiile sale. “Eu cred – scria Ungaretti – că în poezia bătrâneţii nu există prospeţimea, iluzia tinereţii; cred, însă, că există o asemenea însumare a experienţei, încât se ajunge – şi nu se ajunge întotdeauna – la găsirea cuvântului potrivit, se atinge poezia cea mai înaltă”. Dar temele din taccuino, s-o recunoaştem, continuau să fie diverse: singurătatea, durerea, inima ce încă iubeşte.
       În Poemas del Viejo – Poemele bătrânului de Eugen Dorcescu suntem în faţa unei realităţi ori a unei lumi foarte diferite.  Chiar de la piesa iniţială, ceea ce se abordează şi se explorează în ele este experienţa însăşi a bătrâneţii, această dramatică realitate a unei fiinţe care, de fapt, nu trăieşte, ci îşi supravieţuieşte sieşi, aşa cum ni se spune la un moment dat. Desigur, apar, în paralel, alte teme (de la corporalitate până la “negura” lui Thánatos), dar ele gravitează, toate, în jurul semnificaţiei bătrâneţii, o bătrâneţe ce ajunge la capătul “aventurii de neînţeles a existenţei”. De aici dramatismul susţinut al acestor versuri, profunzimea lor, care este, în acelaşi timp, angoasă şi voinţă de cunoaştere. Despre bătrân se vorbeşte întotdeauna la persoana a treia (“Bătrânul cunoaşte exact…”, “bătrânul a observat…”, “bătrânul se încăpăţânează…”), ca şi cum această distanţă ar permite vocii lirice să obiectiveze realitatea despre care grăieşte, lumea acestei fiinţe “tragice şi nenorocite”, înscrisă între văzduh şi cenuşă. Există, însă, de asemenea, frumuseţe, o “frumuseţe sfâşietoare”, a fiinţei conştiente de finitudinea ei şi de solidaritatea şi armonia cosmosului. Existenţa îşi aşteaptă sfârşitul, şi se predă lui, pentru a avea loc fluxul etern al cosmosului, pentru ca fiinţa să poată urca “treptele veşnic tinere ale eternităţii”.
       Când, în primăvara lui 2009, am citit pentru prima oară – şi printr-un fericit hazard – poezia românului Eugen Dorcescu (Timişoara, 1942), am experimentat senzaţia de netăgăduit că mă aflu în faţa unui autor în care converg unele direcţii esenţiale ale liricii moderne. O adâncă scrutare a sensului transcendenţei – uneori inseparabil unit cu lecţiile misticii occidentale – îşi dă mâna, în această poezie, cu o viguroasă căutare metafizică (“metafizică, nu filozofică”, insista Juan Ramón Jiménez), al cărei centru sau axă este fiinţa în faţa eternităţii. Marea tradiţie a poeziei române, de la Mihai Eminescu până la Tudor Arghezi – o tradiţie pe care în Spania, sau în limba spaniolă, o cunoaştem, din nefericire, cu totul insuficient – , se vede asumată în fiecare vers al lui Dorcescu, sublimată în fiecare din cuvintele sale, şi se leagă cu unele dintre marile procupări care, de la Mallarmé până la Luzi sau Bonnefoy, determină limbajul şi lumea celei mai vii poezii europene a modernităţii.
       Nu va fi inutil să se atragă atenţia asupra lui Dorcescu ca poet european, în ciuda faptului că împrejurările sociale şi culturale ale ţării sale, pe durata prea multor ani, l-au izolat, în mare măsură, în limitele propriei limbi, şi doar în vremea din urmă această operă a început a fi cunoscută în restul continentului. Fiindcă important este că în creaţia lui sunt puse unele din cheile cele mai adânci ale modernităţii poetice, şi într-o manieră foarte specială ceea ce Mario Luzi a numit “dialectica dintre existenţă şi esenţă”, adică necesarul inter-schimb dintre experienţa vitală însăşi şi fondul ontologic în care această existenţă se înscrie. De echilibrul, de solidaritatea dintre aceste două planuri, depinde cuvântul poetic; o dialectică, într-adevăr, “fără de care – adaugă Luzi – poezia, cel puţin în accepţiunea noastră, nu s-ar produce”.
       Cititorul nu doar asistă, în Poemas del viejo – Poemele bătrânului, la această dialectică, ci se cufundă în ea, o simte agitându-se în conştiinţă, între senechismul*** (aici uneori foarte strict), pe care orice meditaţie asupra finitudinii îl implică, în mod necesar, în tradiţia noastră, şi un acut sentiment al dramei, nu mai puţin caracteristic unei părţi foarte semnificative a acestei tradiţii, şi nu doar în admirabila sa fază barocă. Eugen Dorcescu ne pune în faţa acestei drame, cu cuvinte în acelaşi timp nude şi neliniştitoare, cuvinte ce nu renunţă – nu pot renunţa cu nici un chip – la sentimentul misterului, ca şi cum acesta ar fi cel mai definitoriu simţământ omenesc, posesiunea noastră sensibilă cea mai vie.
       Poemas del viejo – Poemele bătrânului, cuvinte consacrate, da, “eliberării, durerii, luminii”, după cum se citeşte în unul dintre texte. Dar, de asemenea, şi înainte de orice, consacrate misterului, acestui spaţiu (şi acestui timp) dintre existenţă şi esenţă care ne întemeiază, şi despre care cuvântul poetic este chemat să fie, mereu, o frumoasă, iradiantă, de nesubstituit mărturie.
Tegueste, Tenerife, 15 de noviembre de 2011
_______
* Text tradus din limba spaniolă.
** Eugen Dorcescu, Poemas del viejo – Poemele bătrânului, Ediciones Igitur, Montblanc (Tarragona), Spania, 2012.
*** Senechism (sp. Senequismo) – Doctrina etică a filozofului Seneca, ce promovează stoicismul şi temperanţa. 

 


                                         AL. FLORIN ŢENE – 70

Un om înalt. Aşa pare, din fotografii, căci, la ora când scriu aceste rânduri, încă nu ne-am întâlnit în... direct, deşi a trecut vreun an de când cu onoare mă aflu între membrii filialei clujene a Ligii Scriitorilor.
Înalt şi drept, cu alură sportivă, prezentabil, elegant, plăcut, politicos, săritor şi generos. O persoană caldă, amabilă, dispusă oricând să-ţi întindă mâna prieteneşte, fratern chiar, atunci când te simte în dificultate.
Cu domnul Florin Ţene şi cu doamna Titina – soţia lui, scriitoare la rându-i, frumoasă, admirabilă mamă şi bunică - mi-a fost dat (fiindcă nimic nu e întâmplător!) să mă întâlnesc şi să mă împrietenesc... pe internet, colaborând apoi ireproşabil.
Domnul Ţene este liderul ideal. Un manager perfect şi un fin psiholog. Ştie perfect ce are de făcut, ştie să îşi impună punctul de vedere fără a provoca frisoane celor din jur, îşi respectă partenerii de lucru, este charismatic şi are ştiinţa şi înţelepciunea de a detensiona situaţii oricât de delicate. Ştie, aşadar, să păstreze dreapta măsură, ceea ce înseamnă foarte mult, mai ales în zilele noastre!
  Pe Al.Florin Ţene şi pe doamna Titina i-am întâlnit într-un moment care trebuia să ivească în viaţa mea, schimbându-mi cursul, stimulată de uluitoarea capacitate de muncă a acestor mai vârstnici confraţi olteni, aşezaţi pe malul Someşului.
Al.Florin Ţene este un om înalt ... nu numai fizic. Este un bărbat de onoare şi de cuvânt, îi plac oamenii inteligenţi şi talentaţi, pe care-i sprijină fără rezerve şi fără orgolii de doi bani, cum se mai întâmplă în această lume, nu numai pe plaiurile mioritice. Vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză. În plus, este un scriitor interesant, care lucrează (din câte pot constata zilnic, văzându-l pe Messenger!) de dimineaţa până seara.
Este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, membru corespondent al Academiei Americană-Română (A.R.A ) din anul 2011, membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada. Semnează poezie, dramaturgie, publicistică, eseu, critică literară. Este tradus în limbile sârbă, engleză, coreană, rusă, franceză.
Dumnezeu a fost bun cu copilul născut în oraşul Drăgăşani, judeţul Vâlcea, la 13 iunie 1942! Are o familie minunată. În 1964 s-a căsătorit cu poeta Titina Nica şi au doi băieţi: Florin, specialist în imagine de televiziune, şi Ionuţ, doctor în Istorie şi masterand în Drept, poet şi scriitor, fondatorul ziarului  „Napoca News”, cu 16 cărţi publicate. Amândoi feciorii, la casele lor, cu copii.
Un Geamăn armonios, care nu a uitat niciodată de unde a plecat, profund credincios, Al. Florin Ţene, care a primit 53 de premii şi diplome naţionale şi internaţionale pentru activitatea literară şi de promotor cultural, nu conteneşte să mulţumească Divinităţii pentru harul dăruit, pentru succesul meritat, pentru viaţa frumoasă alături de minunata sa parteneră de drum.
Nu voi insista asupra palmaresului său, cei interesaţi putând consulta pagina de Facebook.
Rândurile mele sunt un modest exerciţiu de admiraţie faţă de un OM de nădejde, un prieten drag, care se apropie de borna 70, căci,  în ziua de 13 iunie, Al.Florin Ţene va împlini 70 de ani. I-am „măsurat” biografia şi am constatat că tot în 2012 împlineşte 53 de ani de la debutul în poezie şi 38 de ani de la debutul editorial! Ce frumos! O viaţă închinată scrisului, culturii, semenilor!
Mă bucur să fiu prima care, cu profund respect şi adâncă prietenie, îi urează „La mulţi ani!”, încununaţi de  bucurii, sănătate, putere de muncă, cer senin aureolat de iubire alături de cei dragi.
Târgu-Mureş, 24 martie 2012                                                                               MARIANA CRISTESCU



     LUCRÂND LA REACTIVAREA FONDULUI SUFLETESC UMAN

Înainte de a vorbi despre scriitorul Ben Todică, cel mai nimerit ar fi să vorbim despre omul de cultură Ben Todică, o personalitate proeminentă a culturii române din Melbourne, Australia. Asta pentru a sublinia puterea de muncă a celui ce a realizat cutremurătorul film documentar „Drumul nostru”, care activează la Televiziunea Comunitară Română din Melbourne - canalul 31 şi care realizează o emisiune radio în limba română, adresată publicului român din Australia. Fireşte, întâlnirile cu oameni marcanţi ai Diasporei (şi nu numai), cu scriitori, artişti, medici, pastori, actori şi regizori, politologi şi politicieni, ziarişti sau simpli cetăţeni şi-au pus o amprentă benefică pe cultura autorului; aici putem observa cum pasiunea iniţială pentru cinematografie se continuă într-un mod fericit cu fascinaţia scrisului şi atinge punctul suprem cu apariţia celor două volume - volumul „Între două lumi” (Ed. „Atticea”, Timişoara) şi volumul „În două lumi” (Ed. „Singur”, Târgovişte) volume lansate şi în România.
Cunoscut în toată lumea datorită articolelor apărute în presă ori pe multe site-uri de cultură ale Internetului, Ben Todică dovedeşte o tenacitate şi o gândire exemplare în raport cu noua conduită a omului modern, mereu consumat de ideea că nu are timp să le facă pe toate. Ceea ce-şi propune şi în acest volum care conţine, pe lângă interviuri cu oameni din diverse domenii de activitate şi un capitol destinat ecourilor la prima carte („Între două lumi”) este crearea unui tablou socio-uman contemporan. Astfel, fiecare din cei intervievaţi are posibilitatea de a vorbi deschis despre propriile succese şi despre modul cum văd societatea de azi; aceste „filtrări” ale ideilor exprimate fără rezerve creează, cum spuneam, un tablou mult mai complex decât multe cărţi de sociologie apărute în ultimul timp: una este să afli părerea unui singur autor (indiferent cât de obiectiv s-ar pretinde) şi cu totul alta să ai multiple oferte ideatice.
Dincolo de pasiunea pentru artă, Ben Todică este şi un patriot adevărat (oricât de demonetizat poate părea cuvântul!) pentru care nu există ezitare în finalizarea practică a proiectelor propuse. Aproape întreaga sa activitate (şi viaţă) este dedicată spaţiului românesc, rămas astăzi atât de sărac în valori morale. De multe ori, intervenind în mărturisirile interlocutorilor, adaugă un plus de culoare spontană ce provoacă destăinuiri spontane şi în asta rezidă şi frumuseţea acestor interviuri-convorbiri care pot fi citite de oricine şi care n-au tenta voit academică ce îndepărtează potenţialul public, în loc să-l apropie de cuvântul scris.
Volumul de faţă, prin conţinutul său de excepţie, ne spune de ce, cu cât ne apropiem de sfârşit, avem o viziune tot mai globală asupra lucrurilor. Încercând să ne structurăm cumva emoţiile, visurile, sentimentele, evoluţia – am crezut că principiul stratificării va face ordine. Dar cum să te pregăteşti pentru echilibru, îndoindu-te de existenţa lui Dumnezeu sau crezând orbeşte în El? O întrebare esenţială care a diversificat opiniile şi a lovit sistematic în presupusa facere de ordine. Acestui tip de întrebări şi frământări încearcă Ben Todică să le răspundă aducând în faţa cititorului oameni pregătiţi pentru asta.
Se spune că orice revoluţie trebuie să schimbe, să imprime blocului social în care apare, realităţile altor visuri. La noi (românii, n.a.) revoluţia (din 1989, n.a.), în spiritul docilităţii noastre ca popor (aşteptăm să se umple paharul) s-a transformat rapid în ceea ce analiştii politici au numit o vreme „restauraţie” iar apoi „haos economic”. În cursa spre „europenism”, spre „occidentalism”, ne-am pierdut intelectualii, adevăraţii studenţi, oamenii de cultură. Crosul supravieţuirii n-a fost însă abandonat de buticari, agramaţi, semidocţi. Axele acestui început de mileniu sunt bişniţa, corupţia, minciuna ce-au reuşit să impună ritmul unui nou regulament la scară planetară. S-ar putea ca Ben Todică, lucrând la reactivarea fondului sufletesc uman, să fie printre ultimele redute de apărare ale conştiinţei poporului nostru.
Îl felicit şi invit pe toată lumea la acest „festin” al inteligenţei şi culturii numit „În două lumi”, a doua carte a unui mare român care de acolo, din celălalt capăt al lumii, ne spune că n-a uitat de unde aplecat.
                                                                                                            Ştefan Doru DĂNCUŞ



                                         Lansare de carte – Geo Călugăru
                                                 “SFINTE FIRI VIZIONARE”

 Cunoscut pentru modestie, dar, mai ales, ca om de omenie, Geo Călugăru, poet, prozator, critic literar, membru în USR, conducător timp de câteva decenii al Cenaclului Literar Ioan Tecşa, în cadrul Centrului Cultural al M.I.R.A., iar de câţiva ani coordonator al Cenaclului literar Octavian Goga, în cunoscutul sediu Calderon, a îmbogăţit piaţa cărţii, în 2011, cu volumul de proză  “Sfinte firi vizionare”, Editura Perpessicius. Cartea este o monografie istorico-literară, dedicată poeţilor eroi Cezar, Constantin, Titus şi Nicolae T. Stoika şi a apărut sub egida Fundaţiei literar-istorice “STOIKA”, al cărei preşedinte este economistul Stoica Florian Laurenţiu.
 Lansarea cărţii a stârnit un deosebit interes, astfel, rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române a devenit neîncăpătoare. Conform prezentărilor făcute de domnul Florian Laurenţiu Stoica, în sală s-au aflat reprezentanţi din diferite ramuri ale culturii, printre care: scriitorii Ion Lazu, Lidia Lazu,  Gheorghe Grosu, Elis Râpeanu, Florica Gh. Ceapoiu, Constantin Bălăeţ, Ion Gabriel Puşcă, Ioana Stuparu, Doina Bârcă, Gheorghe Marin, Daniel Mihu, Vali Horişcă, actorii Ion Dichiseanu, Gheorghe Arcudeanu, etnologul Ioan T. Alexandru, realizatoare programe Radio România Cultural - Lidia Laic, preotul Moise împreună cu cinci membri ai corului Patriarhiei Române, jurnalişti etc.
 De asemenea, conform prezentărilor lui Geo Călugăru, au fost invitaţi să vorbească despre cartea “Sfinte firi vizionare”: Foarea Necşoiu, scriitoare, profesoară la Liceul Matei Basarab, Ion C. Ştefan, scriitor, director al Editurii Arefeana, George Stanca, jurnalist, realizator programe tv., Emil Lungeanu, scriitor, Secretar general la revista Literatorul, Victor Gh. Stan, scriitor, director Editura Destine, coordonator al Cenaclului Literar Destine, Marian Dumitru, scriitor, director al revistei Cronica Fundaţiilor, Doina Ghiţescu, actriţă.
 Micul expozeu făcut de domnul Florian Laurenţiu Stoica, despre poeţii eroi din familia sa, apoi despre Fundaţia literar-istorică “STOIKA”, ce are ca siglă Stema Heraldică ŞTEFAN STOIKA de Veneţia de Jos, dată de Principele Gheorghe Rakoczy în anul 1649 februarie 13 Alba Iulia. Din micul expozeu a reieşit că lucrarea scriitorului Geo Călugăru, referitoare la familia Stoika, nu este singulară, dovadă fiind alte volume aflate pe masă. « Cântecele religioase Sfinte Dumnezeule şi Cuvine-se, interpretate cu dăruire divină de membrii corului Patriarhiei Române, ne-au introdus cu brio în ceea ce ne-am propus să prezentăm astăzi », au fost cuvintele de apreciere şi mulţumire pe care le-a adresat domnul Florian Laurenţiu Stoica, atât corului cât şi preotului Moise.
 Pornind de la dezvăluiri referitoare la titlul cărţii, Geo Călugăru a făcut următoarea afirmaţie: ”Fie că este vorba de artişti sau de oameni simpli, fiecare se întreabă, la un moment dat, de unde vine, care-i sunt rădăcinile?  Şi, pe bună dreptate, această carte stând mărturie. Studiind materialul documentar despre eroii ce au luptat până la jertfa supremă, eroi care aveau viziuni, care credeau în ceva, mi-a venit inspiraţia pentru titlul Sfinte firi vizionare. Au întruchipat, prin modul în care şi-au trăit viaţa “acele sfinte firi vizionare”, despre care Eminescu, punând faţă în faţă prezentul decăzut şi trecutul luminat de glorie, spunea în poezia Epigonii » : …” Voi credeaţi în visul vostru / Noi nu credem în nimic” (pag. 316).
 Scriitoarea Floarea Necşoiu a fost prima care şi-a spus impresiile. Spicuiri: « Această monografie istoric-literară, ce îmbogăţeşte creaţia lui Geo Călugăru este un pios omagiu adus eroilor poeţi Stoika, aducând în carte nume de domnitori, actori, scriitori, eroi. Am găsit în carte numele: Densuşianu, Vlahuţă, Perpessicius, Macedonski etc. Prin conţinutul său este un volum impecabil. Am aflat, astfel, ce simte o mamă când are un erou în familie, când îi pleacă un fiu pe front, când îi moare un fiu erou; cartea devine un fascinant document al mai multor decenii, mai multor veacuri. Închei cu versul: “Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”.
 S-a observat că această carte a fost privită, în special, cu sufletul. Demonstrează cu prisosinţă Ion C. Ştefan, prin exemplele sale referitoare la arborele genealogic al familiei Stoika, la: “pomul vieţii, adică, exemple luate din comuna mea natală Arefu - Vâlcea, unde în casele oamenilor mai în vârstă, şi nu numai, pereţii camerelor sunt împodobiţi cu ţesături naţionale, covoare de pe care pomul vieţii este nelipsit. La poalele pomului se află copiii jucându-se, iar la vârful pomului este ţesut chipul lui Dumnezeu”. 
 George Stanca: “Am observat un lucru extraordinar în ultimul timp, nevoia de a ne afişa identitatea. Este apreciabil faptul că se fac monografii ale satelor, ale familiilor, ceea ce arată valoarea unui popor. De exemplu această carte în care este vorba despre o familie de români, carieră militară, nume de oameni de seamă. Încă o poveste cu care ne putem mândri noi românii, de a scoate la iveală ceva din neamul nostru. Mulţumim în numele întregului popor, atât cât pot eu mulţumi în numele lui”.
 Emil Lungeanu: “Am rămas foarte impresionat de corul Patriarhiei,  parcă aş fi asistat la o adevărată slujbă de pomenire a fraţilor Stoika – iar asta după ce, în urmă cu câteva zile, la Mănăstirea Sf. Ana din Orşova, mi-a fost dat să particip la o slujbă de pomenire a lui Eminescu însuşi. După cum există sfinţi militari, tot aşa avem şi poeţi soldaţi. Zicea Nichita “Poetul ca şi soldatul / nu are viaţă personală. / Viaţa lui personală / este praf şi pulbere”. Unii “purişti” cred de aici că poetul nu mai poate fi şi altcineva în acelaşi timp. Dar această carte te convinge că pentru  a fi poet nu contează cât scrii. Nu ştiu până unde ar fi ajuns cu opera Constantin Stoika dacă nu ar fi pierit aşa de tânăr, dar atâta cât a scris a fost deja destul pentru a-l valida definitiv ca poet în istoria literaturii. A  fost o plăcută surpriză când am primit cartea şi îl admir pe domnul Geo Călugăru pentru nobilul dumisale demers monografic. Asemenea oameni de o modestie augustă riscă adesea să fie subestimaţi; or, cartea aceasta este un mare travaliu, din care ceea ce se vede aici e doar vârful aisbergului. Ea face genealogia unei familii care s-a umplut de glorie; aş zice că această străveche spiţă aproape că  este o replică românească a familiei de Vere, despre care scriam în romanul “Fantoma Shakespeare”. Ceea ce citeşti aici este o istorie vie, cu ramificaţii şi încrucişări de umbre ilustre, bunăoară  Macedonski şi mulţi alţii.  Am învăţat multe  lucruri noi citind această carte. Ea are şi marele merit să apară într-o epocă în care nu se mai pune preţ pe rădăcini. Or, dacă nu ai rădăcini, te ia vântul. Faptul că Geo Călugăru cultivă rădăcinile celor patru fraţi Stoika îi face cinste. Felicitări pentru această nouă reuşită editorială  Perpessicius! Urez acestui volum un destin la fel de glorios ca al familiei Stoika!”.
 Laurenţiu Stoica: “Am semnale că sunt documente cu familia Stoika de pe la o mie o sută sau nouă sute şi ceva. Se cercetează spre a se afla cât mai multe date”.
 Geo Călugăru: “Prin prefaţa scrisă de Sorina Dascălu, această carte este un gest pios pentru familia Stoika. Concordanţa dintre vorbe şi fapte o exemplific printr-un fragment de la pag. 310 : « Pentru paza acestor porţi sacre, şi-a jertfit viaţa şi sublocotenentul Constantin T. Stoika, în ziua de 23 Octombrie 1916. Cu numai trei zile înainte, în ultima însemnare făcută în jurnalul său, el oferea o elogioasă evocare a cultului eroilor neamului, cult ce trebuia păstrat cu sfinţenie, ţinând vii, sacre amintiri ale celor căzuţi în mod eroic. “Ţara în aceste clipe istorice, are trebuinţă de aceste amintiri sacre. Dacă toţi ne-am gândi cu iubire la morţii scumpi, vom putea să ne împrospătăm puterile sufletelor încercate îndestul acum”. Ultimile cuvinte adresate camarazilor, cu cele din urmă puteri, fiind grav rănit au fost: “Înainte la creastă! Apăraţi-o cu viaţa, iubiţii mei camarazi! (Însemnări din zilele de luptă de Constantin Stoika).      
 Victor Gh. Stan: “Avem aici un arbore genealogic şi un fântânar cu numele Geo Călugăru. A muncit, a intrat prin rădăcina arborelui şi a scos lumină documentată. A scos date cu ciutura, cum s-ar zice. Conţinutul cărţii este presărat cu nume de oameni care s-au devotat culturii neamului românesc. Avem aici pe fântânarul Geo Călugăru şi pe asistentul de lumină Laurenţiu Stoica, prin al cărui aport pecuniar a apărut această carte”.
 La invitaţia lui Geo Călugăru, actriţa şi poeta Lidia Lazu, cu dăruirea care o caracterizează, susţine un scurt recital poetic.
 Cu aceeaşi sensibilitate şi dăruire, actriţa Doina Ghiţescu prezintă din cartea Sfinte firi vizionare (pag. 221), poemul IMN PĂCEI. Acest poem a fost publicat de Const. T. Stoika în volumul “Poezii » - Chişinău, 1928, pag. 85.
 Marian Dumitru lansează un îndeamn publicului să-şi cerceteze originea familiei, să caute cât mai mult, şi vor descoperi fapte importante din viaţa înaintaşilor lor. “Iată ce întâmplare nobilă şi fericită a declanşat această carte. Faptul că am ajuns în anul 2012, spune că personalităţile care vin în această ţară sunt din nişte familii sănătoase, cu credinţă în Dumnezeu. Această  importantă carte de memorialistică, face o mare cinste lui Geo Călugăru, starostele Cenaclului Octavian Goga. Este o carte de istorie, am aflat multe lucruri despre această nobilă familie, cel puţin în spirit, care se întâlneşte cu familii de seamă.  Grănicerii, aşa cum erau membrii familiei Stoika, deţineau pe atunci funcţii considerate de elită”.
 Ion Dichiseanu: “Aveam şapte ani când eram cu părinţii în lagăr. În acea perioadă l-am cunoscut pe Pamfil Şeicaru. N-am să uit niciodată, că atunci când am venit în ţară, tata ne-a pus să sărutăm pământul românesc, la Curtici, la graniţă. Domnilor, am constatat că suntem mai buni după ce citim vieţile oamenilor de seamă”.
 Doina Bâlcă: “Sunt onorată să particip la această frumoasă manifestaţie. Îl felicit pe dl Stoica, fiindcă a pus la dispoziţie dlui Geo Călugăru materialele “Sfătuitori în taină ai lui Dumnezeu”. Şi îl felicit pe autor, referitor la numele despre care se vorbeşte în carte”. Apoi, Doina Bâlcă a citit o poezie din creaţia proprie. Şi tot din creaţia proprie a citit poetul Daniel Mihu, o poezie dedicată eroinei din Gorj, Ecaterina Teodoroiu.
 Din partea Academiei DacoRomâne, Marian Dumitru a oferit Fundaţiei “Stoika”, volumele: Revista nr.1 “Studii şi Cercetări de Dacoromânistică”, Editura Dacoromână, 2011 şi “Octavian Goga”, Editura Dacoromână, 2011 – monografie de Ion Dodu Bălan, iar din partea Fundaţiei Eminescu a oferit revista “Cronica Fundaţiilor”.
 Evenimentul s-a încheiat cu mulţumirile şi urările de bine adresate publicului, de domnul Florian Laurenţiu Stoica. 
                                                          IOANA STUPARU
 
 




           Autor român lansat la Biblioteca Centrala din Stuttgart

In fata unei sali pline Forum der Kulturen Stuttgart, Forumul Roman-German si Biblioteca Centrala/Stadtbibliothek au prezentat „Liebe, Revolutionen und andere Freiheiten“ de Eugen Cojocaru. Este traducerea romanului "Big bangs Back" (Ideea Europeana, Bucuresti, 2006), cu un bun succes in Romania, pe care il repeta, acum, in Germania. A primit, deja, o recenzie pozitiva in Süddeutscher Zeitung, cel mai puternic si mai bun cotidian german.
Numerosul public german, printre care au fost prezenti si romani, a apreciat in mod deosebit evenimentul condus de criticul literar si moderatoarea Marion Kadura, aratandu-se foarte interesat de cultura si literatura romana, de istoria trecuta si actuala a Romaniei.
Dupa lectura si discutiile de la podium, serata literara a fost continuata, la un pahar de vin si delicatesuri romanesti, cu placute si animate schimburi personale de opinii intre participanti.  



   UN ROMÂN PROPUS PENTRU NOBEL.
CĂRŢILE  PARADOXALE ALE LUI FLORENTIN SMARANDACHE


...Avem în faţă două cărţi, trimise nouă, într-un plic, de către un român stabilit în SUA - cu o personalitate puternică şi cu o viaţă care, în sine, este, cum ar zice Edmund Hillary, „Înalta aventură” – o „odisee” a înălţimilor (în primul rând, spiritual-existenţiale!):
1- Frate cu meridianele şi paralelele – vol. 6, Ed. Silviana, Rm.-Vâlcea, 2010 – şi
2-Dragă domnule Rotaru – antiscrisori, Ed. Dacoromână TDC, Buc., 2011.
Două cărţi ciudate, precum autorul lor – Florentin Smarandache, o adevărată forţă a Duhului logico-ştiinţific şi informatic. În plus, este propus la Premiu Nobel  pentru Literatură. Curios este, însă, faptul că, până acum, cel puţin, nu i s-a acordat, lui Florentin Smarandache, Premiul Nobel pentru Matematică, Fizică, Informatică... În aceste ultime domenii, cu adevărat (din câte am aflat şi din câte ne putem da noi seama singuri, cu restrânsa noastră cultură ...„realistică”), nu există, în plan mondial, vreun cercetător care să-l merite, la ora aceasta, cu mai mare deplinătate.
Dar, pentru că am afirmat, din start, că avem de-a face cu o personalitate extrem de interesantă, atât prin operă, cât şi prin crâncena aventură a unei vieţi, de o ritmicitate unică a „motorului” voinţei de înfruntare şi umilire a destinului vitreg – considerăm că, unui român-cititor onest, îi va stârni, în suflet (sau aşa credem noi că s-ar  cuveni...!), furtuni de mândrie şi admiraţie, de emulaţie spirituală - aflând câte ceva despre existenţa, la limitele fantasticului, a acestui om...înainte de a afla despre cele două cărţi, pe care avem de gând să vi le prezintăm, spre probarea categoriei straniului  - care domină, în primul rând, fiinţa şi opera literară, ale lui Florentin Smarandache – „cercetător ştiinţific, scriitor, profesor universitar”, de origine română, de la “University of New Mexico, Gallup Campus, New Mexico, Statele Unite ale Americii”.
...Începem, deci (folosindu-ne de datele din C.V.-ul domniei sale):
   
S-a născut la 10 decembrie 1954, în Bălceşti (Vâlcea).  Studii: A absolvit Şcoala    Generală în Bălceşti (1961-1969), apoi Liceul Pedagogic (1969-1972), în Craiova, continuând la Rm. Vâlcea, 1972-1974); diploma de învăţător; stagiul militar, cu termen redus, la Medgidia (1974-1975); a absolvit Facultatea de Ştiinţe, secţia informatică, a Universităţii din Craiova (1975-1979), ca şef de promoţie; obţine doctoratul în matematică (Teoria Numerelor), la Universitatea de Stat din Chişinău (1995-1997).
În Statele Unite, urmează studii de perfecţionare în matematică, informatică şi educatie, la Arizona State University (Tempe) (1991), Pima Community College (Tucson) (1995), University of Phoenix (Tucson) (1996); obţine şi un Masterat în Informatică; studii postdoctorale la New Mexico State University (Las Cruces) (1998), University of New Mexico (1998, 1999), National Science Foundation (Chautauqua Program, University of Texas, Austin) (1999), şi Los Alamos National Laboratory (Educational Networking Support Program) (Gallup) (1999). În iunie-iulie 2009, lucrează ca profesor cercetător vizitator la Air Force Research Laboratory in Rome, NY, SUA.
Iar între 15 mai - 22 iulie 2010, ca profesor cercetător la ENSIETA (Brest, Franta).
Activitate: A participat, ca elev şi student, la olimpiade şcolare de matematică, obţinând premii şi mentiuni locale şi naţionale (1967-1974) şi a condus cercuri de matematică, în liceu şi la universitate; a participat la Olimpiada studenţească “Traian Lalescu”, Cluj-Napoca (1977); a participat la diverse sesiuni ştiinţifice, pentru studenţi, în Craiova şi Iaşi (1978-1979); a pregătit şi selecţionat echipa elevilor marocani (Rabat), pentru Olimpiada Internaţională de Matematică din Paris (1983).
Profesii: În perioada 1982-1984, este profesor cooperant în Maroc, predând matematicile în limba franceza (Lycée Sidi El Hassan Lyoussi din Sefrou). Revine în ţară, continuând activitatea didactică; profesor la Liceul “Nicolae Bălcescu”, din Craiova (1984-1985). În anul 1986, nu poate obţine viza de ieşire din ţară, pentru a participa la Congresul Internaţional al Matematicienilor, de la Universitatea din Berkeley (California) şi face greva foamei; publică o scrisoare de protest în Notices of the American Mathematical Society (Providence, RI), în care solicita libertatea de circulaţie a oamenilor de ştiinţă; se interesează de soarta sa Dr. Olof G. Tandberg, secretar la Academia de Ştiinţe din Stockholm, care îi telefonează din Bucureşti. În perioada anilor 1986-1988, Inspectoratul Şcolar Judeţean Dolj nu-i mai acordă post, din motive politice, fiind obligat să supravieţuiască din meditaţii. În toamna anului 1988, obţine, cu greutate, un paşaport de turist pentru Bulgaria. De aici, trece în Turcia, unde cere azil politic. Este deţinut în lagărele de refugiaţi politici din Istambul şi Ankara (1988-1990).
Emigrează în Statele Unite ale Americii în 1990, unde lucrează ca inginer de software, la corporaţia Honeywell, din Phoenix (Arizona), specializată în calculatoare (1990-1995); profesor adjunct de matematică la Pima Community College, din Tucson (1995-1997); din 1997, este asistent universitar de matematică, la University of New Mexico (Gallup), în 2003 devine conferenţiar universitar, iar în 2008 - profesor universitar.
Între 2007-2009 este Şef de Departament.
În matematică, a introdus gradul de negare al unei axiome ori teoreme (vezi “geometriile smarandache care pot fi parţial euclidiene şi partial neeuclidiene”, 1969,
www.gallup.unm.edu/~smarandache/geometries.htm ), multi-structurile (vezi “structurile smarandache unde o structura mai slaba conţine insule de structuri mai puternice”), şi multi-spaţiile (combinaţii de spaţii heterogene) [www.gallup.unm.edu/~smarandache/algebra.htm ].
Lucrările sale în Teoria Numerelor s-au bucurat de o anumită popularitate internaţională, deoarece matematicieni români, cât şi străini (din SUA, Canada, Japonia, Brazilia, Franţa, China, Bangladeş, Italia, Bulgaria, Spania, Suedia, Australia, Rusia, Cehia, Olanda, Chile, India, Ungaria) au scris 29 cărţi şi câteva sute de articole, note şi probleme propuse, despre aceste noţiuni. În 1997, la Universitatea din Craiova, s-a organizat Prima Conferinţă Internaţională asupra Noţiunilor de tip Smarandache, în Teoria Numerelor, cu participarea unor cercetători din ţară, dar şi din Suedia, Franţa, Rusia şi Spania.
Publicaţii: Din 1970, a început colaborarea la revista şcolii, “Năzuinţe”, apoi la alte periodice româneşti şi străine (vreo 50 ştiinţifice şi, peste 100 - literare). Şi-a tradus o parte din lucrări în franceză şi engleză, altele i-au fost traduse în spaniolă, portugheză, italiană, esperanto, rusă, sârbă,  japoneză şi arabă. Colaborări cu poeme şi piese de teatru, la 42 de antologii româneşti, franceze, italiene, americane, indiene şi coreene.
Prolific autor, co-autor, editor şi co-editor a 150 de cărţi publicate de circa patruzeci de edituri (printre care edituri universitare şi tehnice, edituri profesionale ştiinţifice şi artistice, precum Springer Verlag, Pima College Press, Moorhead State University, Universitatea din Chişinău, ZayuPress, Haiku, etc.) - din zece ţări şi în mai multe limbi, şi peste 200 de articole şi note (unele se pot încărca din site-urile de la LANL / Cornell University
http://arXiv.org/find si CERN),  în matematică (teoria numerelor, geometrie neeuclidiană, logică), fizică, filozofie, literatură (poeme, nuvele, povestiri, un roman, piese de teatru, eseuri, traduceri, interviuri), rebus (careuri, enigmistică) şi artă (experimente în desene, picturi, colaje, fotografii, artă pe computer) - în română, franceză şi engleză, dintre care: Formule pentru spirit (debut editorial, 1981- sub pseudonimul Ovidiu Florentin); Le sens du non-sens, Problemes avec et sans ... problèmes!, Fes, Maroc (1983); Antichambres/Antipoésies/Bizarreries, Caën, Franţa (1989); NonPoems (poeme de avangardă), Phoenix (1990); Only Problems, Not Solutions!, Chicago (1991); LE PARADOXISME:  un Nouveau Mouvement Littéraire, Bergerac, Franţa (1992); Dark Snow, Phoenix (1992); NonRoman, Craiova (1993); MetaIstorie (trilogie teatrală), Bucureşti (1993), pe care-a tradus-o în engleză, sub titlul "A Trilogy in pARadOXisM: avant-garde political dramas" (ZayuPress 2004); Întâmplări cu Păcală (piese de teatru pentru copii), Fugit.../ jurnal de lagăr, Bucureşti (1994); Collected Papers, Vol. I, II, III, Bucureşti, Chişinău, Oradea (1996, 1997, 2000); Scrieri Defecte (proză scurtă), Craiova (1997); Distihuri Paradoxiste, Afinităţi (traduceri), Norresundby, Danemarca (1998); Întreabă-mă, să te-ntreb! (interviuri), Târgovişte (1999); Outer-Art (album de artă), Cântece de Mahala, In seven languages (poeme), Oradea, 2000; A Unifying Field In Logics. / Neutrosophy. Neutrosophic Probability, Neutrosophic Set, and Neutrosophic Logic, Rehoboth, SUA (2000). A editat, printre altele: Second International Anthology on Paradoxism (cuprinzând 100 scriitori de pe glob), şi Third International Anthology on Paradoxism (distihuri paradoxiste de la 40 poeţi de pe glob), Oradea (2000).
A propus extinderea probabilităţilor clasice şi imprecise la 'probabilitate neutrosofică' - un vector tridimensional, ale cărui componente sunt submulţimi ale intervalului ne-standard ]-0, 1+[.
Din anul 2002, împreună cu Dr. Jean Dezert, de la Office National de Recherches Aeronautiques din Paris, se ocupă de fuziunea informaţiei, extinzând Teoria Dempster-Shafer la o nouă teorie de fuzionare a informaţiei plauzibile şi paradoxiste (numita Teoria Dezert-Smarandache:
[
www.gallup.unm.edu/~smarandache/DSmT.htm ]).
În 2004 creează un algoritm de Unificare a Teoriilor şi regulilor de Fuziune.
În fizică, a introdus paradoxuri cuantice şi noţiunea de 'nematerie', formată din combinaţii de materie şi antimaterie, ca o a treia formă posibilă de materie - prezentată la Caltech (Conferinţa Anuală din cadrul Societăţii Americane de Fizică, 2010) şi Institutul de Fizică Atomică (Magurele, 2011).
Pe baza unui manuscris din 1972, când era elev la Rm. Vâlcea, publicat în 1982, a emis ipoteza că 'nu există o barieră a vitezei în univers şi se pot construi orice viteze'
 (
http://scienceworld.wolfram.com/physics/SmarandacheHypothesis.html ).
Această ipoteză a fost confirmată, parţial, pe 22 septembrie 2011, la CERN, când s-a demonstrat, experimental, că neutrinii muoni circulă cu o viteză mai mare decât viteza luminii.
Pe baza ipotezei sale, a propus o Teorie Absolută a Relativităţii – care să nu producă dilatarea timpului sau contractarea spaţiului, sau alte paradoxuri relativitice, care sunt, mai degrabă, ficţiune, decât realitate. Apoi şi-a extins cercetarea la o diversificare a Parametrizării Teoriei Speciale a Relativităţii (1982):
http://fs.gallup.unm.edu/ParameterizedSTR.pdf .
În filozofie, a introdus conceptul de 'neutrosofie', ca o generalizare a dialecticii lui Hegel, care stă la baza cercetărilor sale în matematică şi economie, precum 'logica neutrosofică', 'mulţime neutrosofică', 'probabilitate neutrosofică', 'statistică neutrosofică'.
A generalizat logicile fuzzy, intuitivă, paraconsistentă, multi-valentă şi logica dialetheistă la 'logica neutrosofică' (in Dictionary of Computing de Denis Howe); în mod similar, a generalizat mulţimea fuzzy la 'mulţime neutrosofică': [
www.gallup.unm.edu/~smarandache/neutrosophy.htm ]
În literatură şi artă a fondat, în 1980, curentul de avangardă numit paradoxism, ca un protest împotriva totalitarismului - curent care are mulţi adepţi în lume. Constă în folosirea excesivă, în creaţii, a contradicţiilor, antitezelor, antinomiilor, oximoronilor, paradoxurilor. A introdus 'distihul paradoxist', 'distihul tautologic', 'distihul dual'. Experimente literare a realizat şi în drama sa Patria de Animale, unde nu există niciun dialog, iar în O lume Întoarsă pe Dos, scenele sunt permutate, dând naştere la un miliard de miliarde de piese de teatru distincte! Piesele lui s-au jucat în România (Teatrul I.D.Sârbu din Petroşani, Teatrul Thespis din Timişoara), Germania (la Karlsruhe), şi Maroc (la Casablanca, unde Patria de Animale a obţinut Premiul Special al Juriului Internaţional):
[
www.gallup.unm.edu/~smarandache/a/Paradoxism.htm ].
În 1993, a efectuat un turneu în Brazilia (Universitatea din Blumenau etc.).
La bibliotecile de la Arizona State University (Tempe) şi University of Texas (Austin) sunt depozitate manuscrise, reviste, cărţi, fotografii, casete, videocasete, privind activitatea sa creativă, în două colecţii speciale, numite The Florentin Smarandache Papers.
Invitat să conferenţieze la U. Berkeley (2003),  NASA Langley Research Center-SUA (2004), NATO Advance Study Institute-Bulgaria (2005), Jadavpur University-India (2004), Institute of Theoretical and Experimental Biophysics-Rusia (2005), Bloomsburg University-USA (1995), University Sekolah Tinggi Informatika & Komputer Indonezia-Malang si University Kristen Satya Wacana Salatiga-Indonezia (2006), Universitatea Minufiya (Shebin Elkom)-Egipt (2007), Air Force Institute of Technology Wright-Patterson AFB in Dayton [Ohio, USA] (2009), Universitatea din Craiova - Facultatea de Mecanica (2009), Air Force Research Lab si Griffiss Institute [Rome, NY, USA] (2009), COGIS 2009 (Paris, France), ENSIETA (Brest, Franţa) - 2010, Academia Română – Institutul de Mecanică a Solidelor şi Comisia de Acustică (Bucureşti - 2011) etc.
A prezentat lucrări la multe Conferinţe Internaţionale de Fuziune a Informaţiei ori a Senzorilor {Australia - 2003, Suedia - 2004, SUA (Philadelphia - 2005, Seattle – 2009, Chicago - 2011), Spania - 2005, Italia - 2006, Belgia - 2007, Canada - 2007, Germania - 2008, Scoţia - 2010}.
A prezentat lucrări şi la Conferinţele Internaţionale IEEE GrComp (Georgia State University at Atlanta - 2006, Kaohsiung National University in Taiwan – 2011).
În anul 2011 a primit Premiul "Traian Vuia", al Academiei Române pentru Ştiinţe Tehnice, apoi Doctor Honoris Causa, de de Academia DacoRomână din Bucureşti - 2011, şi de la Universitatea Beijing Jiaotong (BJTU) din China – 2011, iar în 2010 - Medalia de Aur pentru Ştiinţă, de la Academia Telesio-Galilei din Anglia, acordată la Universitatea Pecs, din Ungaria.
AFILIERI:  membru al Societăţii de Ştiinte Matematice din România (1980-); Mathematical Association of America (1983-1990); American Mathematical Society (1992-); Academia Oamenilor de Ştiinţă Români (1993-); ARA (1999-); Poetry Society of America; Uniunea Scriitorilor Români; International Poets Academy (India); La Société Les Amis de la Poésie (Franta); Association "La Licorne" (Franta); Académie Francophone (Franţa); Societatea Română de Haiku; Academy of American Poets; Modern Languages Association (SUA); Centre d'Études et de Recherches Poétiques Aquitaines (Franţa); International Writers and Artist Association (USA); World Union of Free Romanians (Anglia); Free Romanian Writer Association (Franta); World Academy of Arts and Culture (SUA); Liga Culturală Oltenia; East and West Literary Foundation (SUA); World Poetry Society (India); World Poetry Research Institute (Corea); Societatea Mihai Eminescu (Australia); referent la Zentralblatt für Mathematik (Germania) (1985-).
Premii: A obţinut 16 premii literare, dintre care: Premiul special la proză, Concursul National Marin Preda, Alexandria (1982); International Eminent Poet, Madras, India (1991); Diplôme d'Honneur en poésie fantaisiste, L'Académie des Lettres et des Arts du Périgord, Franţa (1992);  La Médaille d'Argent pour l'ensemble de son oeuvre, Bergerac, Franţa  (1992); Grand Prix, 4~ Edizione del Premio Internazionale di Poesia e di Narrativa Goccia di Luna, Bastremoli, Italia (1993); Premiul de Excelenţă al Revistei Haiku, Bucureşti (1997); Best Poet Award of Rio Grande Press, Amarillo, Texas, USA (1998); Premiul revistei "Lumina", pentru eseu şi contribuţii personale, Novi Sad, Iugoslavia (1998); Diploma de Onoare a Societăţii Anton Pann, Rm. Vâlcea (2000); Premiul “Podul lui Traian”, la Festivalul Internaţional  Drumuri de spice, Uzdin, Iugoslavia (2000).
A fost nominalizat pentru Premiul Nobel în Literatură, pentru anul 2011, pentru cele 75 de cărţi literare publicate ( vezi
http://fs.gallup.unm.edu//2011NobelPrizeInLiterature-nomination.pdf ).
A vizitat 40 de ţări, despre care a scris în memoriile sale (vezi Galeria Foto:
http://fs.gallup.unm.edu/photo/GlobeTrekker.html ).
BIBLIOGRAFIE:
Sute de articole, cărţi şi recenzii s-au scris despre activitatea sa internaţională.
Cărţile pot fi încărcate din:
Biblioteca Digitală de Ştiinţe:
http://www.gallup.unm.edu/~smarandache/eBooks-otherformats.htm
şi din Biblioteca Digitală de Literatură:
www.gallup.unm.edu/~smarandache/eBooksLiterature.htm .
***

…Acestea sunt “veştile” de pe Internet.
Acum, trebuie să mărturisim că, atunci când am văzut, pe copertă, titlul: “Frate cu meridianele şi paralelele”, vol. 6 – gândul ne-a zburat la un Josef Conrad (cu Proscrisul din Arhipelag...), la Karel Čapek, cu Impresiile sale de călătorie (din Spania, Italia, Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia...) -  ...ori la Jean Bart al nostru, cu Europolis-ul lui...sau, chiar, la „călătorul” nautic Radu Tudoran!
...Nu. Nu e nimic din toate astea.
Cartea are XI capitole: 1-Pe aripile…zborului, în Dayton-Ohio!; 2-Paradoxuri în “Noul Mexic”; 3-În Bălceştiul natal, România; 4-Bursier la…Air Force; 5-Fortul Stanwix; 6-În oraşul lui Bill Gates; 7- Cascada Niagara; 8-Alaska; 9-Yellowstone; 10-Un oltean la Paris; 11-În Marea Caraibilor.
…La prima vedere, nu avem de-a face cu călătorii spre nişte spaţii noi, fascinante, obsesive etc. – pare că ni se dau doar stricte şi seci informaţii, extrase dintr-un ghid turistic (mediocru), ori internetistico-mecanice (deci, “la îndemâna” oricui…şi total neutrale, de parcă  autorul nu ar călători într-o geografie reală şi într-o istorie vie, ci într-o geografie televizată şi într-o istorie extrem de vagă, complet virtualizată!): “Long Island Sound (estuar în Oceanul Atlantic, între statele New York şi Connecticut), lângă oraşul Bridgport” (p. 36); “Orville (1871-1948), Wilbour Wright (1867-1912), SUA: la 17 decembrie 1903, la Kill Devil Hills, în statul Carolina de Nord, cei doi fraţi din Dayton, Ohio, au efectuat, pe rând, fiecare, câte două zboruri în linie dreaptă” (p. 40); “Cutremurul din 1964 a provocat 100 de morţi, iar străzile 4 şi 5 din Anchorage au fost distruse. A avut magnitudinea de 9,1 pe scara Richter şi a durat 4,5 minute” (p. 141); “În hotelul <>, un tablou despre moartea exploratorului britanic, cunoscut sub numele de Căpitanul Cook, în Golful Kealakeua, din Hawaii, la 14 februarie 1779. El a explorat Noua Zeelandă (între 1768-1771), a descoperit insulele Hawaii (denumite de el Sandwich, în cinstea sponsorului expediţiei sale), în 1778 – şi a navigat în Oceanul Antarctic între 1772-1775” (p. 136); “Portul Anchorage are cea mai mare mare din lume” (p. 149); “În religia creştină, vinul reprezintă sângele lui Hristos, proclamat ca atare la consiliul din Lateran, în 1215” (p. 181); “Insula Jamaica e descoperită de Columb, în anul 1494, dar colonizată slab de spanioli” (p. 192) etc.
Deşi aceste informaţii  - “de ghid turistic”/”agenţie turistică” (contactată direct sau pe/prin Internet)! – ori de dicţionar de buzunar! -  supra-abundă (dând impresia puternică a unei realităţi artificiale, pur livreşti: s-ar insinua, printre rânduri, sugestia că, în zilele noastre, nici nu merită să te mişti din patul tău comod, putând urmări, “pufos” şi fără niciun risc aventuroso-existenţial asumat -  “spectacolul lumii” la TV, ori navigând pe Internet!) – cei care ar afirma că omul lipseşte din carte – s-ar înşela amarnic!
Greşit! Omul există, şi încă din plin, cu nenumărate ofuri, şi amărăciuni, şi nostalgii de…ne-neutralizat (pe lângă contactele, profund înviorătoare, cu oameni majori, din breasla cercetării ştiinţifice…precum prof. univ. dr. Zhang Wenpeng, David Schmidley, preşedintele UNM/Univ. New Mexico, prof. univ. emerit dr. Paul Wang etc.)! Dar, când şi când, omul îşi presară, în text, chiar şi “impresii organice”, provocate de climă (“Am un frig în mineeee …de parcă mi l-a băgat cineva cu o pompă!” (p. 155),  sau convingeri viscerale, “de maţe împestriţate” (“Să nu-i văd şi să nu-i aud pe niciun coleg de la Universitate…nu le deschid e-mail-urile…sunt în vacanţă. Mi-s dragi ca sarea-n ochi (mai ales cei de la administraţie)!” (p. 137) … - însă (prea rar, din păcate!) şi cu poezie discretă, “în flux scurt”, “telegrafic” (precum este şi existenţa umană, în acest univers demenţial de grăbit!)… -  …firavă, adevărată, delicată: “În împărăţia apelor, meduzele amintesc de nişte balerine” (p. 154).
…Pe oriunde peregrinează, cu conferinţele sale (despre propriile revoluţii, în matematică ori în fizică şi-n logică-informatică) - din Ohio până în Alaska,  ori de la Paris şi până în Caraibe, românul Florentin Smarandache duce cu el necazul şi sentimentul de revoltă, contra nedreptăţii (real-imediate sau potenţiale), trăind în cadrul unei societăţi umane grav şi teribil de penibil “deraiate” spiritual (“Acum ştiu de ce oamenii beau şi-i înţeleg: să uite de viaţa asta mizerabilă şi fără sens, manipulată de cei bogaţi şi cu putere. Merg pe la conferinţele astea ca să-mi pun creierul la contribuţie, să nu lenevească. Să fiu permanent în situaţii de învăţare, asimilare şi creaţie” - p. 177; “Sunt prea bătrân pentru lumea asta, pe care n-o mai înţeleg”- p. 190)  - şi amintirea strâmtorării sau chiar strâmtorarea endemică – traduse, toate, în obsesia “costurilor” – de la onorarii de conferinţă şi până la produse ori servicii: “Am primit, ca onorariu, un cec de 250 $” (p. 16); “Cu autobuzul 24 (biletul 2 $), ajung din centru la Space Needle (Acul Spaţial); 16 $ intrarea” (p. 114);  „E sâmbătă şi am fost în Utica, la Walmart, ca să-mi  cumpăr o păturică subţire (10 $), o lingură şi un cuţit (dar n-am avut încotro, a trebuit să iau un pachet de patru bucăţi, din fiecare – 1 $ + 1 $ )” – p. 91; “Lilia voia şi ea să vândă căciuli şi ciorapi împletiţi de ea, însă îi trebuia aprobare de la primărie, iar taxa era scumpă (100$)” (p. 138); “Un film despre mirabila auroră boreal. 8, 75$ intrarea” (p. 145); „Plecat cu trenul din orăşelul Seward. 119 $” (p. 152); “Plătesc 17 euro pentru numai două beri” (p. 176); “Mi-e foame şi cumpăr un sandwich de 3,80 euro (cu salam, brânză şi puţine vegetale)” (p. 183); “Te-agaţă vânzătorii peste tot. Şi nişte preţuri mai mari ca-n America (n.n.: în Jamaica/Montego Bay)! Fostele colonii engleze sunt scumpe. 4 $  intrarea pe plajă” (p. 189); „Pe plaja Groovy, din Montego Bay, o gustare la restaurant – preţ ridicat” (p. 189) – şi (deşi nerecunoscută!) expresia nostalgiei originilor: „Am fost pe destule litoraluri, pe 3-4 continente, dar cel mai mult mi-a plăcut (fără nicio chestie de patriotism) la Marea Neagră; Eforie Nord a fost plaja mea preferată. Parcă mai îngrijit, mai animat şi plin de viaţă. Mi-amintesc de gogoaţa înfuriată cu ciocolată (dulce ca mierea, caldă), de peştişorii mărunţi, prăjiţi, ce-i ronţăiam şi-i înghiţeam ca pe seminţe, de porumbul copt, ori bând bere şi mâncând mici la terasă” (p. 189); „Închiriem un taxi pentru o zi: 120 $ şi mergem la Ocho Rios (Opt Râuri – în spaniolă)” (p. 191); „20 $ intrarea, de persoană, pentru un tur de 45 de minute la Grota Verde” (p. 195) – totul, dublat de amintiri matriceale: „Îmi aminteam de Peştera Muierii, din Polovragi, judeţul Gorj, unde am fost în tabără când eram în clasa a şaptea. Aici se ascundeau în special femeile şi copiii, când năvăleau turcii; bărbaţii erau plecaţi la oaste, să lupte” (p. 197) ; „Cumpărăm (2,5 $/100 g) rom jamaican” (p. 200); “Taximetriştii îţi spun un preţ când te urci în maşină şi-ţi cer alt preţ (mai mare!) când cobori!” (p. 210) etc. etc. 
…Nimic, nici măcar Parcul Yellowstone, nu-l trezeşte pe autor dintr-o stare de apatie (de fapt, o atitudine profund resentimentară!) şi abulie “anti-socială” şi “anti-cosmică”, în care însăşi natura “se prezintă” …ne-conform cu standardele de “cost” (…de energie a atenţiei!) şi “imagine” servită -  normale (cel puţin aşa ne creează impresia autorul volumului, un adevărat “grognard” napoleonian, în lumea pigmeilor escroci “capitalişti”…cam troglodiţi, în mentalitatea lor, exclusiv “profitardă”) – de pe un mal şi de pe celălalt, al Atlanticului: “Maluri de piatră la gheizere (s-au format) şi o baltă ca un abis care duce în fundul pământului. Când erupe, se-aude vuuu, vuuu…parcă-i infernal. Mai degrabă interesant, decât  frumos, la Yellowstone” – s.n. (p. 163); “La 6,20 dimineaţa, am ajuns la Paris. Am schimbat în aeroport 300 $  şi am primit 169 $ (aproape jumătate!)” – s.n. (p. 173)...
…Şi îşi încheie cartea, aparent triumfalist, în realitate chinuitor – cu, mereu, aceeaşi obsesie (cât reactiv-conştientă, cât subliminală) a “costului capitalismului”: “Am ajuns a doua zi în Dallas, la Motel 6 (58,89$, iar taxiul de la aeroport 28 $). Veni, vidi, vici! Am câştigat experienţă de viaţă, noi informaţii şi impresii” (p. 220).
…”Am câştigat experienţă şi impresii…”.
Poate…Mai curând, şi-a completat colecţia de nemulţumiri şi frustrări socio-financiare şi… cosmice!
…Pentru că nu există, nicăieri în carte, semnele “călătoriei iniţiatice”. Cel puţin, nu în ce priveşte spaţiile  - de dincolo de Atlantic, sau…vest-europene (…ceea ce nu-i major diferit, ca mentalitate a profitului şi a batjocoririi valorii autentice, într-o lume dominată, tot mai înspăimântător, de ignoranţă şi de impostură! – …la Paris, îi povesteşte, “pe şerveţele”, unui amic “de breaslă” – dr. Athanasis Chantis, cercetător în materie condensată, “grec după tată, rus după mamă, s-a născut în Uzbekistan, dar a trăit în Grecia” : “I-am spus cum e ridiculizată Ipoteza Smarandache – că nu există viteză limită în Univers)” – s.n., p. 173)! În schimb, călătoria spre “inima” (neaflată!) a satului său natal, Bălceşti (pentru a se auto-recupera spiritual-existenţial!) tentează o acţiune de “regressus ad uterum”. Nereuşită – şi revelatoare de TOTAL NEREUŞITĂ ADAPTARE LA LUME, din pricini de dezrădăcinare: “Nu-mi mai place în România, nu mă pot adapta în America…” (p. 84).
…Acest volum 6 al cărţii “călătoriilor” bombănitoare, ale celui care-şi ascunde frustrările identitare, în cercetări furibunde, scânteietoare (mai curând  …explozive!) - ascunde, în fapt, un Ahasverus al spaţiilor pe care nu le poate umple cu sine - şi al minţii pe care n-o poate goli (întru descoperiri pur-ideatice!), îndestul de febril, pentru a nu-şi mai aminti problemele identităţii umane…ale Patriei (uneori negată, dar mereu evocată!).
***
La fel stau lucrurile şi în cazul cărţii de “antiscrisori” – “Dragă domnule Rotaru”. Titlu: “Un mare cărturar şi om de suflet, ION ROTARU” – apoi: “Omul Rotaru s-a dovedit modest, popular, deschis şi de-o cultură enciclopedică. (…) M-a cuprins şi pe mine în această capodoperă” (p. 4)  - n.n.: Istoria literaturii…hmmm. 
Când am citit aceste prime rânduri, mai mult decât apologetice, parcă extatic-religioase (se simţea febra celui ce-şi caută, în viaţă, eul modelar obiectivat!) – ne-am zis: “Ce Dumnezeu, doar am fost coleg de filială USR cu Ion Rotaru, la Bacău! Mi-a mâncat un ceas întreg, apoi, la Focşani, într-un restaurant de întâlnire a scriitorilor, povestindu-mi, cu o vulgaritate de gândire de-a dreptul greţoasă, cum şi-a tăiat el scroafa, de Crăciun…! Ce-mi vine dl Smarandache cu tămâierile astea …<>?! Probabil, plăteşte cu vorbe frumoase, faptul că Ion Rotaru l-a prins în grotesca şi atât de fetid-meschina lui <> ”.
...Nu. Nici de data asta, prima impresie nu era valabilă. Ciudat şi surprinzător (ca totdeauna!), Florentin Smarandache, „de la începutul anului 1988”, când purta „o corespondenţă înverşunată” cu Ion Rotaru, sau, mai degrabă, cu umbra ne-scriitoare/încăpăţânat şi îndelung tăcută  a criticului băcăuano-bucureştean (care a asasinat promoţii întregi de liceeni români, cu Analizele şi sintezele lui atât de insipide, că-ţi venea să-i strângi de gât pe examinatorii „administrativi” de la bacalaureat, care-ţi cereau să le ştii... „pe de rost”!) – devine, pe parcursul cărţii, o entitate de Duh independentă! Se demonstrează, astfel, de către un paradoxist  (Florentin Smarandache se situează în poziţia de ctitor-părinte al acestui curent avangardist, zice-se... – ...snob, zicem noi! -  pentru care România şi Terra, mai ales în momentele acestea de degringoladă axiologică şi spirituală TOTALĂ, de impostură intelectuală din ce în ce mai agresivă, eclipsând grav orice valoare de Duh autentică, răstălmăcind ameninţător, brutal, semantica tuturor mesajelor de Duh! – nu este pregătită şi, deci, de care, deocamdată, cel puţin, NU ARE NEVOIE! - ... poate doar în mediile celor invertiţi cu Duhul... - ...”academicii” smiorcăiţi!), paradoxul de a-şi forma personalitatea PRIN NEGAREA MODELULUI: când Florentin Smarandache ajunge la acrostihul „NU MAI AM RĂGAZ PENTRU NIMIC” – apare şi independenţa sa fiinţială şi expresivă; prin negarea „modelului”, se afirmă noua fiinţă spirituală, explodată (cvasi-tragic! – mânjită/pângărito-sfinţită de toate umorile uterine ale şovăielilor sălbatice şi ale îndoielilor sinucigaşe!) din crisalida propriilor adulări paradoxale:
„Vreau să vin în Piaţa Aviatorilor să vă epatez, sunt cinic. Am fugit în America să mă ratez
cu succes!
(...)M-am gândit paradoxist de multe ori paradoxist la corespondenţa noastră paradixist. Câte scrisori paradoxist v-am trimis? Paradixist! De aceea, paradoxist, îndrăznesc să paradoxist cu Dvs. (...) de câte ori nu l-aţi citat în (n)a(s)mintita d-voastră D-voastră d-Voastră istorioară literară (istoriucă, adică poveste)? (...)
P.S.: Aveţi o poză la îndemâna şi îndepiciorul d-voastră” (p. 107).
...Şi îşi sfârşeşte procesul de ...”de-placentizare rotariană” şi de auto-idetificare (amar-ratată, întru...anti-literatură, precum „elveţianul” româno-evreu Tristan Tzara!) astfel: „Vă răspund într-o doară...(n-am zis: într-o doagă!). (...) Aţi înţeles, dar, c-am primit romanul dvs. Scrieţi foarte plastic, cu vocabular bogat, atrăgător, iar ca semne de punctuaţie folosiţi...virgula (unora?)” – s.n. (p. 117).
Noroc că dl Ion Rotaru, Dumnezeu să-i ierte grelele de pagini păcate, avea o sensibilitate de...pachiderm! Altfel, iritantul „părinte” de curent avangardist l-ar fi tras în frigarea...morală, cu acea...paranteză otrăvită!
...Deocamdată, aspectul ludic domină (cu excesivă autoritate), asupra dimensiunii estetice a textului. Nu ştim, încă, dacă Florentin Smarandache va putea să iasă (curând), din starea infertilă de frondă permanentă, şi să devină un CREATOR AUTENTIC ŞI, MAI ALES, CONSTANT. Şanse ar avea. Destule! Tocmai am vorbit despre modul cum s-a autocreat un om, Florentin Smarandache, prin...Florentin Smarandache şi umbrele sale damnate. Con-damnate (om şi umbră) la co-existenţă şi la eternă căutare, eternă peregrinare... „Neutrosoful”  Florentin Smarandache, „frate cu meridianele şi paralelele” eului său, atât de brutal şi, totodată, atât de timid sondat şi...niciodată aflat-fixat, definitiv...!
...decât în FORMULE (...pline de geniu, e drept!).
Paradoxal...???!!!
                                                                                      Adrian Botez





            LA STIHIILE LUMII: „PARASCA” , DE IOAN MITITELU

...A apărut o nouă carte a scriitorului IOAN MITITELU (după Picătura de acid, Amintiri din sufragerie, Vinul de post, Pe gaura cheii, Apocalipsa după nea Grigore, Lighioane second-hand): PARASCA - o microantologie, alcătuită  din trei părţi:
1- Cartea I: Galeria  ciudaţilor – povestiri (10),
2- Cartea II: Un sat numit Curseşti - jurnal de portrete-amintiri (10) - şi
3- Cartea III: Cutia cu maimuţe - articole gazetăreşti (36).
...Valoarea estetică a celor trei „cărţi” este, fireşte, inegală (ţinând cont şi de speciile şi stilurile, atât de diferite, pe care IOAN MITITELU le abordează). Dar un numitor comun există: forţa de expresie (fie în registrul dramatico-tragic, în care sunt compuse povestirile – fie în registrul sarcastico-amar, în care sunt scrise articolele jurnalistice). Şi, din păcate, ar mai fi un numitor comun: lipsa unei ultime corecturi atente (chiar şi la Cuprins, unde, la p. 237, în loc de titlul Lehamite, apare: 23.07.2010 20:08!), înainte de editare...
...Dar să ne ocupăm de ceea ce străluceaşte, nu de umbrele aleatorii!
...Proza lui IOAN MITITELU nu este una „fantastică” (aşa cum este „acuzată” şi proza lui Mircea Eliade!), ci una de vaste deschideri mitologico-arhetipale. Autorul ştie să povestească, dar, în primul rând, ştie să descrie şi să orânduiască primordiile-arheii, pentru a-l ajuta şi pe cititor să le perceapă mişcările lor, profund semnificative şi imperative, în dinamica Lumii/Cosmos.
Universul prozei lui IOAN MITITELU este unul plin de bezne şi stihii, care se zvârcolesc apocaliptic.
...La rădăcinile lumii se produc cutremure care dizlocă nu doar pământul, aerul, apele şi focul – ci şi conştiinţele oamenilor. Aceste seisme aiuritoare produc viziuni onirice, intrări într-o altă lume, subterană sau aeriană, prin starea de vis: o lume în care stihiile lucrează, dezlănţuite, să surpe şi năruiască lumea aceasta. Dar, mereu, există un „Atlas-Anteu” uman, care propteşte prăbuşirile, îmblânzeşte şi ameliorează zguduirile, scuturările pământului şi subpământului, ale apelor şi furtunilor aerului (adică, ale elementarităţii cosmice, care nu mai rabdă, parcă, această specie umană terestră, cu grave dereglări ale Sensibilităţii, Armoniei, Misiunii şi  Duhului) – scuturări/seisme „de după asfinţitul soarelui”. Atlas-Anteu şi ...fraţii săi titanici exclud orice expresie a violenţei oarbe (chiar şi „vocea tare”! – „mult îi mai place tăcerea şi să fie luat în seamă” – p. 39), complet lipsite de subtilitate metafizică, a modernităţii barbare  - exprimată prin „buldozere” („Şi şeful voia o acţiune <>. Cu buldozerul...” – îşi încheie autorul povestirea a patra  - ...naratorul este sarcastic şi obosit, teribil de obosit, numai cât a privit/contemplat truda lui Atlas-Anteu, făcută cu „roaba” lui uriaşă!). Dar miza este şi ieşirea din labirintul „contului infernal” (Lumea Numărat-În-Cifrată), al existenţei demonizate. Pentru că numai diavolul este neîncrezător şi...NUMĂRĂ TOTUL (până şi...”iubirea”!): „Dumneata, de exemplu, eşti se ştie precis, al câtelea copil născut în anul naşterii dumitale, ai fost al mai ştiu eu câtelea la catalog, ai atâţia ani, ai un salariu de atâţia lei, ai un număr şi al câtelea locuitor al ţării eşti, al câtelea înscris în cartea de imobil, ai cumva ipotetic înscris pe spate un număr şi când mergi pe stradă, în autobuz, în tramvai şi, de ce nu, chiar în inima femeii iubite” (cf. p. 45) – spune Isidora, fiica Titanului-Tofanului.”
 Această trudă de Atlas-Anteu şi de Sisif o împlineşte, în povestirea Dealul fără nume – Bătrânul Zeu al Izbăvirii discrete, prin truda subterană - Titanul-Tofan : „Spusese <> (...) ca şi cum ar fi rostit o sentinţă, o sentinţă magică, în faţa căreia ar trebui să cadă toate calculele artificiale ale celorlalţi oameni, sentinţă în faţa căreia niciun argument viitor, oricât de întemeiat, nu mai are valabilitate” – cf. p. 39).   Şi Bătrânul Zeu-Mântuitor Discret-Secret al Lumii spune/dezvăluie „trimisului” modernităţii troglodite, Simiuc: „Ai făcut rău că m-ai oprit de la lucru, tocmai după asfinţitul soarelui. Pământul simte asta şi porneşte la vale numai noaptea, în tăcere, hoţeşte, caută să mă păcălească, se strecoară uşor, de numai eu pot să-l simt. Eu îl cunosc de mult, de când mă ştiu pe lumea aceasta, ehei, de când îl cunosc eu, şi cred că şi el mă cunoaşte pe mine. Să nu vorbeşti tare, pământul acesta se supără întotdeauna, dacă strigi aici. Mult îi mai place tăcerea şi să fie luat în seamă...” – cf. Dealul fără nume, p. 39.
...Lumea noastră este plină de prostie şi de nesimţire, dar şi de violenţă de toate tipurile, transformând spaţiul Duhului uman într-o închisoare, cu...tribunal permanent: omul, tot mai lipsit de bună-simţire şi de reacţie (dar şi cel VIU şi TREAZ!), devine „inculpat” – şi această violenţă grotescă devine contagioasă, de la „şef” la „subordonat” (Simiuc-trimisul „şefului”, la Sisiful-Anteu - „se îmbolnăveşte”, la nivel de Logos,  de la... „şef”!): „Dacă numitul  Gheorghe Tofan (...) de parcă ar fi fost la tribunal” (cf. p. 38).
...Fiica titanului Tofan (Isidora, „studentă la ASE”) are „cârje” şi, din pricini de suprasensibilitate extremă, este nevoită (ca pentru a echilibra „senzorialitatea” scăzută a lumii terestre!) să devină...schizofrenică, dublându-şi personalitatea într-o Păpuşă-Isidora, neatinsă de invaliditate/Boala Cifrelor Pământului: „-Pentru mine trăieşte ea – şi Isidora îşi trecu drăgăstos palma peste faţa zâmbăreaţă a păpuşii (...) dumneata n-o auzi cum respiră, fiindcă mă auzi pe mine, eu doar pe ea o aud, acum ea nu mai poate fi inclusă în niciun cont omenesc, a reuşit să se rupă de lumea cifrelor, să nu mai aparţină tuturor, nici măcar mie, ci numai eu să-i aparţin ei” (cf. p. 45)  - ...de aceea, Isidora-invalida este disperată (gata să se predea stihiilor enorm-reactive ale pământului („căzu zgrepţănând cu unghiile în duşumea, ca şi cum ar fi vrut să fugă pe acolo” – cf. p. 47), când cârja atinge Păpuşa-Isidora – este disperată ( şi numai LACRIMA poate degaja forţe soteriologice!: „în lumina săracă a candelei se văzură două boabe mari şi limpezi izvorând din ochii aceia  frumoşi” – p. 47) de „contagiunea” prin magie simpatetică (prin atingere cu obiectualitatea invalidităţii Lumii-Cârja, pe care Isidora-Hristos a acceptat s-o ia asupra ei, numai să rămână intact nucleul de puritate şi sănătate, conţinut în „Păpuşa-Isidora”: „Palmele micuţe ale fetei (n.n.: Păpuşa-Isidora), cu unghiile îngrijite minuţios (...), urmărind contururile de la părul blond şi până la tălpile picioarelor modelate în plasticul acela roziu” – cf. p. 44.
...Bătrânul Zeu, Tofan-Atlas/Anteu  şi Sisif („...apoi, fără să vrea, gândul îl purtă iar la munca de Sisif, la care se supunea de bunăvoie bătrânul acela”- cf- p. 46) – este, în această lume (zvârcolită de stihiile născute de propria versatilitate sinucigaşă a omului...) - ... este UNU (demn Hristos al mântuirii subterane, de necontroversat-„de nescuturat”, între primordii!), precum divinitatea creatoare şi mântuitoare: „Eu sunt Tofan, sunt Tofan şi PORT CIFRA UNU”! (cf. p. 47).
...În ordinea valorii estetico-arhetipale, adică a efectelor mişcării primordiilor - trebuie citată şi citită povestirea Clopotele.
...Într-aceeaşi atmosferă apocaliptică (de data aceasta, creată prin elementarul activ al Apei!), la un „canton pipernicit”, „doi oameni” ca „două momâi negre” aduc, pe targă, un om în plină dezagregare a trupului fizico-eteric, un om, ca un mecanism stricat (de către o divinitate infantilă!), care geme („din când în când”), tot mai înăbuşit-sfâşietor, bolnav de CANCER...: „un bărbat slab, galben, cu nasul ascuţit de boala necruţătoare şi care, dacă nu ar fi gemut din când în când, făcând să-i freamăte nările aproape străvezii, ai fi crezut că este mort de mult şi numai o minune mai ţine părţile componente ale corpului legate între ele, ca să nu plece care-încotro, precum la o jucărie mecanică ale cărei legături tainice au fost desfăcute de un copil obraznic” – cf. p. 28.
Cancerul este Mistica Boală a Lumii Post-Cădere Adamică – ne comunică şi Mircea Eliade, în nuvela Les Trois Grâces. Cu leacul în însăşi Fiinţa Umană, în Însuşi Chinul Hiperbolic al Bolii.
...Aici, IOAN MITITELU a „plantat” două personaje care trudesc, prin însăşi existenţa lor/viaţă, să afle Leacul Exorcizării Apocalipsei Cancerigene a Lumii – al Exorcizării de Înecare prin Lipsă de Întrebare Parsifalică:
1-este Anonimul de la Canton („un om îmbrăcat nepotrivit cu anotimpul, jegos şi neras”, care „părea că dormitează cu fruntea sprijinită de un băţ noduros, rupt din cine ştie ce gard. Cum stătea aşa nemişcat, la prima vedere, părea că face şi el parte din mobilierul încăperii” – cf. p. 26) – Anonimul Atemporal, aparent pasiv, dar deţinând Axa Lumii-„băţ noduros”, rupt din „gardul” care separă Lumea (degenerată spiritual!) de Adevărul Logos-ului/Ordinii Ei Secrete. Anonimul-de-la-Canton desface-ELIBEREAZĂ Logos-ul, de pe un ghem invizibil (şi, tocmai de aceea, considerat, de ceilalţi, ca aparţinând Lumii Absurdului!). El vorbeşte, deci rânduieşte, după Firea Logos-ului Cosmic, despre Condiţia Umano-Cosmică, exprimată, emblematic, prin/de către Pictorul Hristic  – Van Gogh! „Nu orice om a înţeles de ce Van Gogh şi-a tăiat urechea, acest gest a fost un act de libertate, a fost în sensul lumii lui plăsmuite, chinuite de himere, un certificat al libertăţii spirituale” – cf. p. 32 - ...da, lumea aceasta este chinul himerelor, dar re-plăsmuirea ei, prin Actul Divin al Libertăţii Spirituale (care include şi, eventual, renunţarea la o ureche vizibilă, pentru o URECHE INVIZIBILĂ, CARE SĂ AUDĂ PRIMORDIILE/MUMELE LUMII!!!), este semnul şansei soteriologice! (pe la ureche pleacă „minţile” învechite-degradate – „femeia de la canton făcu un gest semnificativ cu mâna în jurul URECHII” – cf. p. 29 - ...dar tot pe-acolo vine Noua Raţiune Existenţială a Lumii!) – şi
2-Femeia Instinctuală, de la Canton (”Cantoniereasa”) – care nu mai repetă gestul diogenian, al utilizării lămpii, întru căutarea umanităţii (cum face femeia-soţie: „Lampa, daţi-mi lampa!” – cf. p. 29), ci, instinctiv, îşi dă seama de Adevărul Libertăţii Anonimului :„...<> – ...dar tăcu deodată, având senzaţia că a spus ceva care nu se cuvenea” – cf. p. 32. Da, nu se cuvenea să se contrazică! Pentru că tocmai ea, Cantoniereasa, este sol dinspre Nevăzutul Transfigurator-Re-Armonizator (cunoaşte relaţia de subordonare transfiguratoare a Omului, de către Elementaritatea APEI: „A te duce, înseamnă moarte curată. Într-un an cu APE  tot aşa, a luat o căruţă cu cai cu tot, de au găsit-o, hăt devale, la marginea sălciilor. Pe căruţaş nu l-au mai găsit” – cf. p. 30) – şi dezlănţuie (tocmai prin moartea corporalităţilor inferioare! – „Bătrânul ieşi afară şi strigă: <>” – cf. p. 33) - Armonia Celestă, Muzica Sferelor, ca Eliberare Mistică a Umanităţii, dinspre Închiderea Celestă, spre Explozia Deschizătoare de Ceruri, dinspre Confruntarea Letală a Primordiilor, spre Armonizarea Lor în Noua Lume Postapocaliptică/”Noul Ierusalim” ioanic – prin realizarea, in concreto, a Principiului Uniunii Contrariilor (NUNTA ALCHIMICĂ!), enunţat, explicit, în Tabela Smaragdina, a lui Hermes Trismegistos (“... <>)  - : „...cele două clopote care prevesteau sonor închiderea şi deschiderea BARIEREI începură să sune înalt şi melodios (...). Auzi ceva, ascultă cu luare aminte şi, deodată, fu inundată de o bucurie imensă. De undeva, din dreptul satului, se auziră învăluitoarele glasuri de clopote, plutind victorioase, pe deasupra volburii APELOR, împrăştiind noaptea, spărgând-o în ţăndări” – cf. p. 33.
Spune Alchimia: “Operaţia centrală a Artei Iubirii constă în glorificarea Naturii ajutând-o să realizeze <> cum ar fi lumina şi materia. Rolul Artistului (cuvântul artist are sensul de cel care realizează arta alchimică n.n.) este, în primul rând, de a pregăti <> care constituie această materie, numită şi femeia operei, pentru a o face aptă să primească sămânţa luminoasă a bărbatului, provenind din <>. Această uniune este posibilă în virtutea legii analogiei enunţată în Tabla de Smarald, care este atribuită legendarului Hermes Trismegistos: <<... Ceea ce este jos este precum ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este precum ceea ce este jos; altfel este împlinit miracolul Totului>>. Într-adevăr, după cum remarca Limojon de Saint-Didier, datorită faptului că <> şi <> sunt asemănătoare – unii spun că ar proveni din aceeaşi rădăcină – <> – cf. yogaesoteric.
...Nu vom insista asupra celorlalte povestiri: Trenul din zori are, şi ea, dimensinuni arheice, prin Pustiul Vieţii, dublat, însă, de aleatoriul moarte-viaţă, al „fetiţei tătăroaice” (care învie şi moare, indiferentă la APĂ – pentru că apa NU ERA FÂNTÂNĂ...deci, refuza existenţa primordială!) – situată în zona „Căii Ferate” – unde „învietorul” Fetei (dar şi „asistent al Morţii”!), Mihu, se predă „trenului” (echivalentul Fulgerului Fertilizator al lui Zeus!) care „l-a lovit în cap”, pentru a-l separa/discerne, spiritual, de Impotentul-Decapitatul  „Nenea” („Nenea fusese pur şi simplu decapitat de o schijă” – cf. p. 12), Cel Depărtat de Fântână: „Mi-a spus că visez aşa din cauză că nu am copii. A spus că eu sap la izvorul vieţii, dar n-am să reuşesc nimic, aşa mi-e scris, copiii sunt dincolo de acel perete de lut, susurul apei e şoapta lor, adresată soarelui, copacilor şi florilor”. Da, Mihu, „lovit în cap” de tren, a ajuns, pasămite, acolo, DINCOLO, unde ...” susurul apei e şoapta lor/copiilor, adresată soarelui, copacilor şi florilor”...!
...În povestirea Parasca, abia finalul justifică titlul: gunoierul Crăcană (adică Cel cu Semantică Despicată!) îl ucide pe un „celebru” interlop (imens, incredibil de imens, fizic!), tocmai pentru a-i dovedi unei ţigănci-gunoier (Eros-de-Taină, Demascator, în sensul primordial al cuvântului: DEZVĂLUITOR DE MISTER SPIRITUAL!), Parasca, faptul că el nu e...identificabil cu ”gunoiul”, cu starea morală de „cioropină” şi de „nenorocit”! Răzvrătitul vrea să şi oficializeze această  non-identificare cu „nimicul” ( sematica fiinţării sale, exasperate de „vântul” neantului - trebuie să devină...„crăcănată”/divergentă! – adică să „dezlipească” siamezii existenţiali:          1-Identitatea-Falsificată-prin-Rutină - de 2-Fiinţa/Fiinţarea Spirituală!), prin auto-predarea la Miliţie, pentru o crimă incredibilă (prin proporţiile fizice, iar nu prin înverşunarea spirituală, evidenţiată prin sonoritatea paşilor lui!): „Porni mai departe şi se miră singur ce tare răsună acum paşii lui” – cf. p. 24.
...Omul zăpezii aduce în discuţie Primordiile de la baza Apei şi Pădurii Originare/Paradisiace, „bântuită” de Lupul Fenrir Zalmoxian : „Aşa sunt eu, trebuie să simt sub talpă (n.n.: identificare cu propria Fiinţă Cosmică!) zăpada iernii şi pământul reavăn al primăverii, să fiu alături de copacii care îmi dau linişte şi pace, să simt mirosul mugurilor care plesnesc şi foşnetul frunzelor vara” – cf. p. 56” – şi amănunţind simbolistica Învierii Metanoice: „Aici în mijlocul pădurii mă simt eu bine. E linişte tot anul şi doar iarna mai vin lupii mei să mă salute, urlând sub fereastră (...) e o haită nu prea mare, doar vreo şapte lupi (n.n.: pentru re-plăsmuirea fiecărei zile a Genezei!), care poposesc adesea aici şi dorm chiar sub ferestra de la dormitor” – cf. p. 56. Revelaţia Armoniei „de sub zăpezi” (de dincolo de Moartea necesară Învierii!) se face prin Logos Poetic minulescian, re-creator de mitologie, de illo tempore, a acelui „a fost odată ca niciodată”: „A fost un vis/Un vers/O melodie/Ce n-am cântat-o poate niciodată”...
...Spaima, din povestirea omonimă, este groază de implozia morţii, în universul oglindit AICI. Exorcizarea de această spaimă a „huruitului” prăbuşirii în moarte (pe care Femeia a auzit-o, prima oară, la moartea Soţului ei, şi, acum, este obsedată că o va auzi, prevestitor, pentru lăcomia morţii, care-i poate răpi, unul după altul, şi copiii, ca prelungiri existenţiale/fiinţiale ale Soţului!) se produce prin spargerea/BLOCAREA Oglinzii, ca Spaţiu Tranzitoriu şi Veşnic Premonitoriu, spre Moarte: „Se aplecă şi începu să adune cu luare aminte cioburile, sorbind cu luare aminte acea linişte profundă, lăsată parcă dintr-odată. Parcă se risipise un blestem” – cf. p. 66.
...Singuraticul, ca şi Lupău, sunt povestiri despre retragerea din lume, în „vizuina” singurătăţii purificatoare: între Copac şi Crucea Vieţii, Străinul Aventurilor Planetare Perpetue se opreşte la...Spânzurătoare („Este o legătură între copacul ce creştea aici şi omul  care şi-a dus crucea sa până aici” – pentru că: „...l-au găsit după trei zile, spânzurat de stejarul singuratic, ce era aici unde stăm noi acum. L-au dat jos, apoi au tăiat şi stejarul, aşa cum se face, de obicei cu orice copac de care s-a spânzurat cineva” – cf. 74. Spânzurarea este, însă, năzuinţă exasperată spre Zbor şi Cer...Spânzurătoarea este...JUMĂTATEA VIZIBILĂ A CRUCII!!!
...Lupău (cel frate cu câinii şi cu Lupul Fenrir Transfiguratorul!) este copilul Ion, care se mută în vizuina lupilor, pentru a scăpa de versatilitatea oamenilor (propriul frate, Mitrică, refuză să-l recunoască, la întoarcerea din vârtejul războiului! – şi nu-l invită la nunta sa, ci-i dă o damigeană de vin bun, cu care Lupău...va zbura pe deasupra tuturor  – „de aici, de pe prispa hambarului, vedea totul...vălmăşagul acela aiuritor” – până când sigurătatea lui este „împuşcată” în efigie, damigeana devine uter...urmând „regressus ad uterum”: „detunătura ceea de armă parcă i-ar fi dat un semnal: desfăcu dintr-o mişcare dopul damigenii şi bău îndelung, fără oprire”) – apoi „sări peste gardul” Lumii... Iar din sat „ a dispărut pentru multă, foarte multă vreme” – cf. p. 94).
...Oraşul este demonic. Oraşul aparţine proştilor/prostiţilor/demonizaţilor. Cine face „UNGHIUL DREPT” al schimbării vieţii-cu-Logos, a satului, pentru viaţa-fără-Logos, a oraşului  - riscă. Lasă în urmă „copilăria”. Găseşte „aici, în miez de noapte, la marginea unei păduri negre parcă nesfârşite, aproape de un mormânt al cuiva ce va veghea acolo veacurile, punctul acela de unde trebuiau să înceapă un alt drum, intuind poate, dar nerealizând pe deplin că, din vechime, oamenii observaseră că unghiul drept duce la o serie întreagă de consecinţe” – cf.  p. 85.
De regulă – consecinţe nefaste...!
Bătrânul, din povestirea omonimă, afirmă, despre oamenii ne-locului/orăşenii, că sunt/au devenit marionete, obiectualităţi mecanice, „înşiraţi ca nişte păpuşi ce se mişcă trase de aţă, aşa cum am văzut odată la bâlci” (cf. p. 77): sunt uniformizaţi în gândire, mai curând decerebraţi – şi nu mai percep gravitatea simbolurilor Lumii, nici măcar...GARA-CA-FINAL (se cred, ca orăşeni „puşi în viteză şi-n orbire, de diavol” – ieşiţi din timpul mitic/sătesc/sărbătoresc, al Ceremoniei Vieţii): „(...)toţi se duc spre gară, merg pe cealaltă potecă, de pe partea mai lină a dealului, pe aici li se pare că dealul ar fi prea pieptiş, cu toate că eu cred că doar li se pare” – cf. p. 77.
...De aceea, Cartea II – Un sat numit Curseşti – reţine, întru eternitate, numai chipuri de-ale celor născuţi/născute la sat/întru sat...adică acolo unde s-a născut, cum zice Lucian Blaga, şi „veşnicia”!
...Chipuri de păduri  - acum, jefuite de străin! – cf. Un loc minunat, numit Curseşti, p. 96: „Cred că sentimentul de descătuşare de rău, pe care ţi-l dă liniştea maiestuoasă a pădurii, nu poate fi egalat de nimic” – ...probabil că de aceea, acum, azi, ne simţim, cu toţii, încătuşaţi: „Vă rog, atunci când aveţi timp, în nopţile cu lună, să ascultaţi cum plânge codrul românesc, răpus de securi şi trimis ca buşteni, peste multele hotare ale lumii. Să ştiţi că, de fiecare dată când un arbore măreţ cade sub tăişul securii, se rupe  ceva şi din sufletul nostru, chiar dacă pe loc nu conştientizăm asta...” – cf. p. 98.
...Dar şi chipuri de oameni ticăloşiţi, de vremuri, sau...născuţi strâmb, cum a fost cazul cu Vasile Cristea, care „i-a tras cizmele mortului (n.n.: un aviator rus, doborât în luptă) şi le-a luat cu sine. Imaginea aceasta m-a urmărit întreaga mea copilărie şi parcă simt şi acum un nod în gât, când mă gândesc la acel nefericit de rus, care a trebuit să meargă desculţ în mormânt” – cf. p. 101.
...Chipul, luminat ca de un extaz religios, al lui Hărpău-junior, când a auzit „aria Ducelui de Mantua, din opera Rigoletto, de Giuseppe Verdi”: „...aproape în şoaptă a zis: <>” – şi concluzia trasă, cu mult bun-simţ şi înţelepciune, de autorul cărţii: „...oamenii geniali pot crea opere nemuritoare, care să fie perfect accesibile tuturor” – cf. Giuseppe Vedi la Curseşti, p. 105.
...Chipul lui Costică Tănase, „nume preluat de la celebrul Constantin Tănase, ce fusese învăţător în satul nostru...” – cf. Costică Tănase, p. 107.
...Chipul Tananicăi, urgisita de Dumnezeu („mică, sfrijită şi urâtă, părea că s-a născut deodată bătrână... locuia într-un fel de bucătărie de vară de-a lui Pavăl”), dar care se mândrea cu copiii ei, făcuţi cu bărbaţi împrăştiaţi...(cf. Tananica, p. 118).
...Chipul lui Suta Killi, „venit direct din neolitic” (numele i se trăgea de la răspunsul dat învăţătorului, la întrebarea câţi ani are: „are suta kili ani”!)...şi chipul ”moaşei Andonoaia” – atât de mândră când era numită, de oameni, „moaşa”...”într-un sat pârlit, de la marginea judeţului Vaslui”!...şi al lui Gică Huşanu – „un tip încrâncenat, tăcut, cu o privire cruntă, cu mutră  de haiduc de codru des, care, în absenţa unui alt Huşanu care îmbătrânise, era recunoscut drept prim ghiogar al satului” – cf. Suta Killi, p. 124 – care stătea pe un scaun şi asculta, ceasuri întregi, visător şi îndrăgostit... „doi guguştiuci”!
...Nimic, din toată această galerie de oameni ciudaţi, din toată această atmosferă de lume normală (chiar şi în „striurile” cele mai ciudate ale ei!) nu mai poate fi întâlnit ori, cât de cât, refăcut – AZI!  Deci, numele Cărţii III – Cuşca cu maimuţe, reflectă (cu realism tragic!) starea de teribil regres spiritual (...şi starea de spaţiu concentraţionar, în care a re-intrat, după acea îndepărtată epocă stalinistă, România, prin...românii ei, de data asta! – români îndrăgostiţi de toate minciunile propagandistice, români non-reactivi, la nivel vital... -  şi ticăloşiţi, şi trădători, şi...), probabil ireversibil, a...”noii lumi”, postdecembriste...!
...IOAN MITITELU se dovedeşte, ca gazetar, un nonconformist sadea: nu respectă niciun „tabu”, dintre cele stabilite (precum cele 10 porunci veterotestamentare!),  de către  „cocoana” numită...”political correctness” – ŞI MINUNAT PROCEDEAZĂ AUTORUL, dezbărându-se de tot „harnaşamentul” neo-cenzurii „moderne”, iudeo-masonice – şi, astfel, devenind (de foarte multe ori), prin stilul său frust (dar între limitele decenţei şi fără a face uz de nicio expresie deocheată/deplasată, precum fac majoritatea jurnaliştilor de azi, din întreaga lume!) – mult mai credibil, în alegaţiile sale!!!
...Numai datorită acestui curaj eliberator-întru-sine, IOAN MITITELU reuşeşte să ne re-înveţe noţiuni sfinte, precum acelea de „patrie”, „patriotism”, „neam”, „Adevăr” etc.
Despre UDMR: „Noi nici măcar nu avem nevoie de minciuni (n.n.: ca ungurii!), de calomnii, ca să le răspundem, ci avem de partea noastră  adevărul – şi nu  putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL! Şi  Adevărul este de partea noastră!” – cf. p. 158.
„UDMR-ul (...), cea mai extremistă organizaţie a unei puteri străine, prezentă în România, nu a făcut altceva decât să ducă o politică de şantaj, prin care şi-a putut atinge toate obiectivele” – cf. p. 171.
Despre învăţământ/”dascăli”: „De unde să ştie sărmanele capete de lemn, că persoanele care depun cu precădere efort fizic, sau se bazează pe automatisme în munca lor, nu pot şi n-o săînţeleagă niciodată ucigătorul efort intelectual, depus de un dascăl bun?! Consumul psihic al educatoarelor, învăţătorilor, profesorilor este imens, cu mult superior efortului cu care se confruntă alte persoane, care lucrează în alte domenii. Tocmai din acest motiv, cadrele didactice au nevoie de un timp mai îndelungat de recuperare psihică, decât alţi angajaţi!” – cf. p. 174.
Despre  Băsescu Traian: „Curat tâmpiţi, Măria Ta, Mircea I de Murfatlar! Fiindcă dacă nu erau tâmpiţi aceştia, chiar aşa de tâmpiţi mai anul trecut, încât să te voteze, acum cred că ai fi făcut cărări bătute pe la DNA şi instanţele de judecată din România, pentru a explica dispariţia flotei şi alte matrapazlâcuri mânărite de matale!” – cf. p. 188.
Despre vremurile comunismului ...”romantic” (de fapt, vremuri de refacere, cu toată INIMA, a PATRIEI SFÂRTECATE, după al doilea război mondial!), comparate cu falsa „democraţie” iudeo-masonică, din contemporaneitate:  „Acum realizarea unor asemenea obiective ca Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu, Agnita-Botorca – nici nu este de conceput. Atunci, tinerii înţeleseseră că fac gestul acesta spre binele lor şi al ţării – şi de aceea munceau mutând muntele din loc, doar cu roaba şi lopata, fără să ceară, în momentul ACELA, nimic ţării, care, şi aşa, era secătuită, după ieşirea dintr-un greu război (...). Deci am putut încă o dată să văd (...) cum este poluată mintea tinerilor  din ziua de azi, cărora să li se pară minunat că sunt liberi să plece aiurea, ca să muncească zi-lumină, ca sclavi prin ţări străine” – cf. p. 218.
Despre Nicolae Ceauşescu, anul 1968 şi scriitorii români: „Aveam, în 1968, un conducător tânăr, ferm şi plin de energie, care a înfierat, în faţa propriului popor şi în faţa tuturor popoarelor oneste din lume, această acţiune mişelească a uni tratat militar, aşa-zis defensiv (...) Ca să intre, atunci, în Brigăzile Patriotice, Paul Goma a scris: Deşi am făcut închisoare pentru delicte politice, în momentul de faţă, când Patria se află în pericol, cer să fiu primit în PCR, ca singura forţă organizatoare a rezistenţei patriotice, întru apărarea pământului românesc, contra agresiunilor dinafară, oricare ar fi acelea. În aceleaşi împrejurări, Paul Goma îşi aminteşte că au făcut cerere şi au fost primiţi scriitorii Alexandru Ivasiuc, Aurel Dragoş Munteanu, Mariana Costescu, Adrian Păuneascu, Paul Schuster şi mulţi alţii (...) Puţini mai înţeleg astăzi asdemenea sentiment, fiindcă mintea le-a fost poluată de tâmpeniile debitate de criminalii ajunşi la conducerea ţării, după decembrie 1989, când a început să moară, puţin câte puţin, SPIRITUL ROMÂNISMULUI ” – cf. pp. 220-221.
Despre „aportul” alogenilor, la destructurarea României: „Mă îngrozesc şi la gândul că eu şi urmaşii mei aparţinem unei naţiuni urgisite, căreia trei naţiuni crescute precum şerpii la pieptul său, i-au adus o faimă sinistră. Şi această treime sinistră numeşte, în ordine: jidanii, ţiganii şi ungurii” – cf. p. 236.
Despre ...”Revoluţia Democratică”, din 1989: „Deci, rezumat în câteva cuvinte, deviza noii revoluţii ar putea suna aşa: <>, completat de îndemnul criminalului de drept comun, fostul Corneliu Coposu, de a nu mai lăsa piatră peste piatră, din ceea ce se construise cu sudoare şi chiar cu sânge, în epoca socialistă” – cf. p. 243.
...Nu înţelegem cum de nu apare, în textul lui IOAN MITITELU, în legătură cu nelăsatul „piatră peste piatră, din ceea ce se construise cu sudoare şi chiar cu sânge, în epoca socialistă” – şi numele lui Petre Roman-Neulander, care a lansat „privatizarea pe UN LEU!”
...Mă rog, poţi să fii sau să nu fii deloc de acord, cu unele dintre afirmaţiile şi acuzaţiile lui IOAN MITITELU, din Cartea III – dar de gândit (dacă ai cu ce...!), îţi dă de gândit, orice frază din textul său. „Hit me, but listen to me!” N-ai decât să-l înjuri, cititorule! – dar, mai întâi, citeşte-l! Şi încearcă să-i pui frazele în contextul descris şi analizat de el, de autor.
...În plus, dezvăluirile şi formulările jurnalistice ale lui IOAN MITITELU sunt pline de expresii deosebit de savuroase, pe deasupra de tot sarcasmul şi obida şi amărăciunea lor funciară. ŞI (SE) DAU MĂŞTILE JOS!, de pe feţele tuturor saltimbancilor şi escrocilor veacului XXI - al României şi al Terrei!!!
Aşa că...vă invităm să le citiţi, spre a vă purifica, întru ONESTITATEA EXPRESIEI (ESTETICE)  A  ADEVĂRULUI VIEŢII UMANO-DIVINE!
                                                                                                           Adrian Botez




 EUGENIA ŢARĂLUNGĂ – ENDO, META, EPI, PARA TEXTE LIRICE

Eugenia Ţarălungă a debutat cu volumul de versuri mici unităţi de percepţie (Editura Muzeul Literaturii Române, 2002), cu care a obţinut premiul de debut al USR. Din anul 2004 deţine rubrica Breviar editorial la prestigioasa revistă „Viaţa românească” din Bucureşti. Despre acest volum s-au spus lucruri definitorii pentru demersul liric al poetei, pe care trebuie să le menţionăm, întrucât volumul biu. poeme şi texte-bloc (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010), pe care-l comentăm, îl completează pe primul (deşi Dan C. Badea nu credea că un nou volum în aceeaşi formulă expresivă ar fi de dorit).
Criticii şi poeţii au remarcat următoarele aspecte stilistice:
- dezinvoltura „de tacla”, imaginile învolburate şi de o prospeţime primăvăratică (Al. Cistelecan);
- bogăţia limbajului (neologisme, termeni din toate domeniile) care maschează senzualitatea liricii (Dan C. Mihăilescu);
- expresia dură şi şăgalnică totodată (Geo Vasile);
- simbolurile familiare din zona diafanului (Dan C. Badea);
- limbajul care sparge tiparele obişnuite ale poeziei româneşti (Ruxandra Cesereanu);
- flash-urile ironice (Marin Mincu);
- frazarea neostentativă şi subtilă (Ioan Es. Pop). Şi tot el conchide admirabil, sintetizând astfel poezia Eugeniei Ţarălungă: „E ca şi cum un spadasin în duel cu sine însuşi s-ar răni sub stern încă înainte de a porni împotrivă-şi şi, în locul replicii neiertătoare, ar face o neaşteptată reverenţă.”
Voi trece acum în revistă observaţiile (extraestetice) făcute de critici privind semnificaţiile micilor unităţi de percepţie, utile demersului meu de relevare a aspectelor gnoseologice din poezia românească (începând cu Nichita Stănescu). Aşadar, micile unităţi de percepţie reprezintă:
- fragmentele pulverizate ale fiinţei noastre, care îşi caută coerenţa tinzând la refacerea totalităţii (Al. Condeescu);
- „centri pulsatili din a căror variată şi fină întrepătrundere de efecte se compune obiectul liric (o fenomenologie a iubirii), se proiectează pe o pânză atât de subţire, încât obiectul se aplatizează, până într-acolo că poate deveni evanescent.” (Dan C. Badea);
- „cuante de energie re-semnificantă” care „traduc ritmul respiraţiei interioare”, „nodurile unei ordini ascunse, într-o continuă şi discretă reaşezare, care scapă controlului nostru” (Florin Caragiu);
Acum pot să-mi etalez viziunea mea asupra poemelor şi textelor-bloc din volumul biu (cu bonus poeme α pentru elfi) semnat de Eugenia Ţarălungă (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010). Fără-ndoială, autoarea este pasionată de structura fizico-chimică a lumii (atomi, cuante) şi mai ales de miracolul alcătuirii fiinţelor vii (întâlnim referiri la cromozomi, mitocondrii etc). De aceea, micile unităţi de percepţie îmi par, similar atomilor fizici, cele mai mici stări sufleteşti care îşi mai păstrează identitatea. În volumul de debut, Eugenia Ţarălungă realizează o introspecţie microcosmică până la aceste ultime particule de stări sufleteşti. Demersul continuă şi în volumul pe care-l disecăm, aventurile lui biu fiind iniţiatice. De această dată, avem şi unităţi macroscopice, fiinţele umane.
 
A sosit momentul să dezvălui cheia prin care interpretez poezia gnoseologică în genere. Din acest punct de vedere, poetul se poate situa în următoarele ipostaze:
- în aparenţă, privind aparenţele;
- în aparenţă, privind esenţele;
- în esenţă, privind aparenţele;
- în esenţă privind esenţele;
- în imaginaţie pură, după ce a pulverizat esenţele.
Pe care palier o putem situa pe Eugenia Ţarălungă? (Regia îmi cere acum să luăm un moment publicitar pentru a mări suspansul).
 
După părerea mea, din punct de vedere gnoseologic, poeta reprezintă un caz aparte. Ea se situează în interiorul existenţei şi rămâne ancorată acolo. Trosc! Dar nu-i atât de simplu. Existenţa, pentru Eugenia Ţarălungă reprezintă aparenţa sau esenţa? Aici e aici! Cred că pentru poetă aparenţa şi esenţa sunt sinonime, cu alte cuvinte, acestea reprezintă aceeaşi curgere heracliteană, neexistând, în existenţa noastră efemeră, repere absolute, eleate (Dumnezeu, suflete nemuritoare, iubire absolută, artă eternă etc).
 
Eugenia Ţarălungă cercetează analitic (avalanşă de organe, ţesuturi şi nume proprii – bărbăteşti, fireşte – culese din anatomia umană, stau mărturie), mărunţind existenţa până la mici unităţi de percepţie; dialoghează cu semenii; descrie faptele oamenilor dar nu le comentează/judecă. Cu bună ştiinţă, rămâne captiva condiţiei umane şi nu îşi permite nici o privire din afară: „Eu am crezut că mecanismul acesta are un joc/ un spaţiu de libertate între piesele componente/ când colo totul e intricat ţeapăn/ nu doar moartea aduce rigoarea de neabătut/ rigor mortis/ limitări ale gradelor de libertate hiene/ aferente traiului în comun pe planetă// nu doar tu eşti prins de viu în urzeala asta/ în bătătura de cânepă aspră/ cât de flexibilă e pânza asta de sac?” (sac fără sipet)
Deşi relaţiile sociale sunt nedrepte, poeta nu se revoltă, doar constată (e şi acesta un mod de protest pasiv, desigur): „sunt la mâna altora/ alţii mă ciufulesc, alţii mă poticnesc, mă îngenunchează,/ mă vântură, mă tranşează, mă fulgeră,/ mă centrifughează până la decantare” (casa luminată a sărbătoare).
Poeta ţese pânza sa lirică împletind mai multe fire: al existenţei, al absurdului condiţiei umane (în descendenţă existenţialistă), al ironiei etc. Dacă le-ar folosi numai pe primele două, urzeala s-ar destrăma. Dar ironia şi ludicul conferă rezistenţă ţesăturii. Pe pânză sunt brodate toate problemele lumii: creştinismul în derivă, amănuntele zilnice ale vieţii noastre fără sens, degradarea omului până la instinctele primare, comportamentul inuman al unor mame etc. Nu sunt uitate problemele specific româneşti, aflate la ordinea zilei: agitaţia politică (revoluţia, sau ce o fi fost, demonstraţia maraton de la Piaţa Universităţii, deprecierea valorilor în perioada postdecembristă etc.).
În această urzeală existenţială „biu (un alter-ego al poetei) află că există”. Călătoria sa, de la începutul volumului, se desfăşoară, cum ar zice Mircea Eliade, în interiorul sufletului său. Întrucât în lirica Eugeniei Ţarălungă esenţa nu există, „drumul spre centru” de care vorbeşte istoricul religiilor, toate evenimentele au aceeaşi importanţă. Dacă nu există un centru privilegiat, acesta se află pretutindeni sau nicăieri.
 
În condiţia noastră de fiinţe muritoare, nimic nu se poate împlini. Poeziile de dragoste, fruste şi tandre, sunt „dureros de dulci”: „golit de sânge acum, dreptul care, atunci când îl pusesem peste el, genunchiul meu flectat peste genunchiul lui întinşi amândoi, el spusese că a crezut că va începe brusc să leviteze. nu s-a întâmplat aşa. ba, mai mult, nu s-a întâmplat nimic de atunci.” (marţi, cândva ziua mea bună, 12 iulie, o zi înainte de 13...). Nu mă pot abţine să nu citez acest fragment dintr-o poezie de dragoste care vizează, la modul postmodernist hiperironic, absolutul: „habar nu avem cum vedem/ şi de ce uniunea aia mistică e posibilă/ câteodată/ pe alocuri/ şi fără manuale şi reviste sau imagini pe google/ de ce 2 devin una şi cred că asta-i pe vecie/ cred atunci momentan// şi sângele li se amestecă/ şi respiraţiile li se amestecă/ şi sistemele solare/ atomii cât de mici/ vederi viziuni şi căutări pe google/ futaiuri mistice pe alocuri” (de ce 2 devin una şi cred că asta-i pe vecie).
Acum să revenim la registrul grav. Concluzia deprimantă a cărţii ar fi că nu putem ieşi, din lumea care ne ţine captivi, decât prin extincţie: „mie nu mi-a reuşit nimic pe pământ”; „tu ai vrea ca viaţa asta să nu se mai sfârşească/ eu n-am ştiut niciodată cu ce s-o umplu/ şi nici nu mi-a păsat de umplutură/ lasă, noi o să avem copii în cer” (sânge îndesat între copertele abia depărtate).
Din viziunea unei lumii descentralizate, decurge atenţia acordată, cu egală măsură, tuturor problemelor omeneşti, grave ori minore deopotrivă. Iată câteva evenimente contemporane tratate cu ironie, inteligenţă şi condescendenţă: „am ajuns în rândul lumii/ am şi eu un mall la colţul nordic al blocului/ un hipertemplu al cumpărăturilor de sezon/ preţul spaţiului din jur crescuse brusc/ nu ştiu dacă preţul timpului cauzase asta” (orice încăpere devenea briliantă).
Deşi nu pare la prima vedere, poezia Eugeniei Ţarălungă este gnoseologică. Dar judecăţile autoarei rezultă, prin ricoşeu, din descrierea evenimentelor, astfel alese încât să devină semnificative, simbolice, simptomatice, nu din comentarea acestora. Îmi pare că poeta poartă o mască pentru a-şi ascunde fragilitatea sufletului. Acesta se dezvăluie, pe alocuri, în poezia de dragoste sau în atenţia pe care o acordă suferinţelor/ problemelor umane. Există totuşi, ca ideal, o lume mai bună spre care poeta tinde fără entuziasm: „noi, îmi închipuiam eu, făcând parte dintr-o altă lume, superioară, mai albă, cu rădăcini doar în spectrul multicolor al lumii fizice, aşa credeam. Spre ce gonim? Spre ce ne târâm?” (13 iulie).
În prefaţa cărţii, Ruxandra Cesereanu afirmă că Eugenia Ţarălungă aduce noutăţi în lirica românească. Autoarea confirmă observaţia, cu o notă de autoironie: „scotocisem în căutare de cuvinte şi extinsesem graniţele/ elastic/ toate graniţele până la limita de rupere/ eram obişnuită cu dinamitări de tot felul// mereu industria militară acaparase/ cercetarea de vârf în toate domeniile ştiinţifice// numai cuvintele scăpaseră monopolului” (roboteam până ajungeam la gândire).
 
Într-adevăr, fiecare poet autentic, şi mai ales original, extinde spaţiul liric, adăugându-i noile imagini create de el însuşi. Şi Eugenia Ţarălungă (originală până în măduva oaselor) a înnoit atât lexicul poetic (cu neologisme, termeni ştiinţifici, selectaţi cu precărere din ştiinţele sale preferate: biologia, anatomia, fizica şi chimia), cât şi imaginaţia lirică (prin asociaţii neobişnuite de cuvinte, descoperind noi perspective de relevare a sufletului nostru).
                                                                                  Lucian GRUIA





      ANTOLOGIA UNIVERSALĂ „COMORI DE VISE”

Editura Armonii Culturale are plăcerea să vă semnaleze apariţia Antologiei universale „COMORI DE VISE” (Poveşti, povestiri, amintiri) 2012.
Lucrarea, antologhează 23 de autori români, din Europa, Canada şi Statele Unite: Cristian Petru Bălan (Chicago, SUA), Elena Buică (Toronto, Canada), Angela Burtea (Brăila), Ovidiu Creangă (Toronto, Canada), Andreea-Maria Dănilă (Şugag, Alba), George-Nicolae Stroia (Adjud, Vrancea), Gabriel Dragnea (Bucureşti), Emil Druncea (Feteşti, Ialomiţa), Mariana Zavati Gardner (Norfolk, Anglia), Vasile Sevastre Ghican (Tecuci, Galaţi), Ramona Sandrina Ilie (Focşani, Vrancea), Rodica Elena Lupu (Bucureşti), Ionel Marin (Focşani, Vrancea), Năstase Marin (Galaţi), Speranţa Miron (Galaţi), Maricica Stroia (Adjud, Vrancea), Geta Mocanu (Galaţi), Ştefan Radu Muşat (Bucureşti), Ioan Muţiu (Bucureşti), Daniel Roxin (Bucureşti), Aga Lucia Selenity (Braşov), Mariana Vicky Vârtosu (Focşani, Vrancea), Gheorghe A. Stroia (Adjud, Vrancea). Motivaţia unei astfel de lucrări este pe cât de simplă, pe atât de înălţătoare, având în vedere că lucrările destinate copiilor şi, implicit, tuturor celor cu suflet de copil, sunt din ce în ce mai slab reprezentate în peisajul cultural românesc actual: „Nimic nu se compară cu vârsta inocenţei, protejată de bătăile de aripi ale îngerilor providenţiali şi pământeni, deopotrivă. Comori de vise se adresează tuturor celor ce poartă în suflet Copilul şi Copilăria, indiferent de vârstă sau poziţionarea „fizică” în vastul existenţial cotidian.
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971