Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Corneliu LEU: FALSE ETICHETE DE GENIALITATE LITERARĂ
Cultura de criză de Adrian Alui Gheorghe
MARI SCRIITORI AI UNEI GENERAŢII CE NU TREBUIE UITATĂ - Două studii de Ion Pachia Tatomirescu
PROFESORUL DE LA „SORBONA” TITUS BĂRBULESCU, O BIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ ŞI O BIBLIOGRAFIE A LITERATURII EXILULUI ROMÂNESC Horia Stamatu ,Testamentul lui Eugen Ionesco
ZOE DUMITRESCU BUSULENGA: Insemnari la senectute
VASILE VOICULESCU ÎN ROMANELE DOCUMENTARE ALE LUI FLORENTIN POPESCU
UN POET LA DUNĂRE CU TREI SECOLE DUPĂ OVIDIU
Comorile romanesti de la Viena
Napoleon SAVESCU: CUIUL DACIC
Zamolxe din Dacia - schiţă biografică de Octavian Sărbătoare
Urme aproape româneşti în Elveţia
Viorel ROMAN : Negustorii de popoare
Constantin FROSIN prezintă în traducere franceză: POÉSIES D’ADRIAN BOTEZ
Tudor Nedelcea şi Gheorghe Pârja - DOUĂ PORTRETE DE CĂRTURARI ZUGRĂVITE DE DAN LUPESCU
Ambiţie şi performanţă la Mizil – de Lucia OLARU NENATI
Recenzii de Magdalena Albu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, D. Sauca, Duşsn Baiki, Ion Dumitru, referitoare la Marcu Botzan, Biblioteca română din Freiburg, Proiectul Banaticus, Nicolae Gudea, Suzana Deac, Ligza Diaconescu, Toader T. Ungureanu.
Versuri de Nicolae NICOARĂ-HORIA, Ioan LILĂ, Melania CUC, Adrian BOTEZ, George BACIU - Partea I
Partea II
Partea III
Din folclorul internetului – partea I
Partea II - Cugetările lui Mark Twain
Rege Francez din genealogia lui Stefan Cel Mare
Cugetările lui Brâncuşi
Din folclorul internetului – partea a II-a
Din folclorul internerului -partea II (b)
Cântece dăruite de Familia Aznavour
PAGINA A PATRA
ACTUALITATEA CULTURALĂ LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ

DOUĂ PORTRETE DE CĂRTURARI ZUGRĂVITE DE DAN LUPESCU

                                                                    Tudor Nedelcea

    Mândru de obârşiile sale mehedinţene, profesorul Tudor Nedelcea s-a dovedit, mai ales în ultimele două decenii, un mare iubitor de români şi românitate, de românism şi panromânism.
    El şi-a câştigat notorietatea de preţuitor, admirator şi valorificator avizat al operei, al Lucrării întru Duhul Sfânt al Limbii Române a unor personalităţi de excepţie, venind de peste veac ori contemporani cu noi şi, poate, cu veşnicia.
    Tudor Nedelcea s-a născut în amurgul celui de-al doilea război mondial, aproape de Bunavestire, în comuna Tâmna, acolo unde venise pe lume remarcabilul poet, critic şi istoric literar Emil Manu, autorul primei monografii despre Ion Minulescu şi întemeietorul revistelor Societăţii de Ştiinţe Filologice din România: ,,Limbă şi literatură română’’, respectiv, ,,Studii de literatură universală’’.
    În aceeaşi gură de rai din judeţul Mehedinţi îşi are obârşiile prof. Univ. Dr. Mihai Miltiade Nenoiu, solist fagotist, ctitorul Cvintetului Naţional ,,Concordia’’, autorul manualului exhaustiv ,,Fagotu’’, - poet şi prozator dintr-o stirpe nobiliară cu totul aparte.
    Şi tot în acest ţinut miraculos al DacoRomâniei, la Tâmna, a văzut lumina lumii, a copilărit şi a făcut primii paşi spre zarea împlinirilor Vasile Spătărelu, cel ce avea să devină unul dintre marii compozitori ai noştri, rector al Universităţii de Muzică din Iaşi.
    Dragostea de plaiurile natale, respectul faţă de valorile tradiţionale, modestia şi buna cumpănire a rosturilor sale în familie, în comunitate, în viaţă, Tudor Nedelcea le-a deprins din fragedă pruncie, în ograda părintească – în care roiau încă opt fraţi şi surori -, la şcoala din satul natal, iar mai apoi la Liceul ,,Traian’’ din Drobeta Turnu-Severin.
Acest sfânt lăcaş de învăţământ românesc a fost ridicat la standarde europene, cu un secol în urmă, de celebrul director Theodor Costescu, care avea totdeauna uşa deschisă la istoricul Nicolae Iorga, prim-ministru.
Printre multe altele,Costescu a dispus construirea căminului internat de la Severin după proiectul unei renumite şcoli secundare din Viena/ Colegiul Terezianum.
Theodor Costescu a confecţionat, pe cheltuiala proprie, câteva sute de biblioteci, pe care le-a înzestrat cu cărţi şi le-a trimis, în perioada interbelică, fraţilor români din Timocul sârbesc şi din Timocul bulgăresc.
În aceeaşi perioadă, pe când medicul militar Ştefan Odobleja descoperea principiile psihologiei consonantiste şi punea bazele ciberneticii, un alt mehedinţean cu har, Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa realiza Revista ,,Izvoraşul’’, la care erau abonaţi toţi învăţătorii şi preoţii din România Mare şi pe care zeci de ani a distribuit-o gratuit românilor de la sud de Dunăre.
Liceul ,,Traian’’ i-a prenumărat printre absolvenţii săi pe cei ce aveau să devină academicienii Alexandru Dima şi Şerban Cioculescu, cărora, la distanţă de 20-25 de ani, le-au urmat scriitorii Ilarie Hinoveanu şi Romulus Cojocaru, regizorul Geo Saizescu şi actriţa Ileana Stana Ionescu.
Am insistat asupra acestor detalii pentru a înţelege, cu toţii, climatul ce dăinuia în anii în care şi-a început formarea ca personalitate viitorul cercetător Tudor Nedelcea.
Stabilit în Craiova - imediat după încheierea studiilor superioare, la Universitatea din Bucureşti -, el are înţelepciunea răbdării, negrăbindu-se deloc în a se impune în prim-planul vieţii culturale de aici, deşi a fost, dintru început, salariat şi director al unor importante instituţii de profil.
Între Elena Farago, laureată de trei ori a Academiei Române, a râvnitului Premiu parizian ,,Femina’’ (1924) şi a Premiului Naţional pentru Literatură (1938), între Elena Farago, Mariana Leferman, Nicolae Băbălău şi tânărul  doctorand Lucian Dindirică, Tudor Nedelcea rămâne figura directorului ambiţios şi exigent al Bibliotecii ,,Aman’’, cu un profil sui generis.
Putem afirma că el a respectat îndemnul  concentrat în minereul aurifer al proverbului care grăieşte aşa: ,,Să nu pleci niciodată la drum lung fără merinde şi încălţări trainice’’.
Aşa că, până în preajma lui 1989, şi-a continuat studiul aplicat, riguros, concomitent cu parcurgerea bine cumpănită a paşilor spre titlul de doctor în ştiinţe, sub oblăduirea redutabilului academician Dan Simonescu, care afirma că, aici, în Craiova şi în Oltenia, se află ,,epicentrul spiritului românesc’’, după ce, în prelungirea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga accentuase realitatea că Oltenia reprezintă ,,măduva romanităţii noastre’’.
De la Biblioteca Judeţeană ,,Alexandru şi Aristia Aman’’ – Dolj, Tudor Nedelcea a migrat la Editura ,,Scrisul Românesc’’, iar de acolo la Institutul de Studii Socio-Umane ,,C. S. Nicolăescu-Plopşor’’.
Este perioada în care Tudor Nedelcea îşi descoperă progresiv gustul pentru carte – nu doar ca lector avizat, cu ochi de şoim, şi de editor al volumelor altora, ci chiar de autor, care se ia, el însuşi, din ce în ce mai mult în seamă.
Şi iese încrezător în arenă.
Cadenţa de metronom, în domeniul editorial, şi-o dezvăluie Tudor Nedelcea cu deosebire în ultimele patru ...cincinale.
Chinuit al nemuririi, în sensul dat de Victor Papilian personajelor din trilogia sa romanescă, el merge concomitent pe două planuri:
1. lansează colecţia ,,Români uitaţi’’ – în care publică mari personalităţi contemporane din jurul României, precum Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Vasile Tărâţeanu şi reeditează lucrări fundamentale scrise de Theodor Capidan, Ioan Maiorescu, George Vâlsan, Ioan Neniţescu ş.a.;
2. încredinţează tiparului studii sub propria semnătură, precum: ,,Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni’’ (1995), ,,Eminescu, istoricul’’ (1998), ,,Interferenţe spirituale’’ (2002), ,,Moldovean, vlah sau român?’’ (2008), ,,Eminescu şi realsemitismul’’ (2010).
Experienţa incontestabilă, câştigată în urma acestor preocupări constante, reiese cu vigoare din recenta sa carte: ,,Românii de lângă noi’’, pe care – în urmă cu câteva săptămâni, când abia ieşiseră de sub tipar primele exemplare – am semnalat-o în finalul acţiunii de la Centrul de Presă din Negotin (Timocul sârbesc) prilejuită de lansarea manualului ,,O istorie pentru românii din sudul Dunării’’ , manual scris de profesorul craiovean Valentin Băluţoiu.
O parte dintre fraţii noştri de pe malul drept al bătrânului Danubiu şi-au bucurat deja sufletele la lumina recentei apariţii editoriale dăruite de Tudor Nedelcea, în care ei se regăsesc pe deplin.
Extrem de bogată în informaţii puţin ori deloc cunoscute, substanţială, reunind studii de indubitabilă ţinută academică, riguros concepute - , partea dintâi a cuprinzătorului volum îngemănează în acolada sa de lumină exegeze semnificative şi grăitoare prin chiar titlul lor: ,,Vlahii, români pierduţi ?’’, ,,Vlahii din Timocul sârbesc, inima românismului sud-dunărean’’, ,,Despre istoriografia românilor din Serbia’’, ,,Vlahii din Timocul bulgăresc’’, ,,Odiseea culturii scrise în Basarabia’’.
Definit excelent de Victor Crăciun, preşedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, inima Congreselor desfăşurate la Herculane, iar din 2002 la Alba Iulia, drept ,,veritabil exeget al românismului’’, Tudor Nedelcea face, şi prin acest nou volum al său, un irefragabil demers pentru ,,afirmarea românilor în ansamblul neamurilor din Uniunea Europeană’’ – după cum reliefează acelaşi prof. dr. Victor Crăciun.
Pe tonuri şi tonalităţi diferite, însă de o mobilitate admirabilă, tronsonul al doilea al volumului cuprinde recenzii, marginalii, cronici la cărţi publicate de cercetători români de certă valoare, ca şi relatări strict informative ori cu tentă de reportaj despre congrese, manifestări ştiinţifice şi cultural-artistice cu caracter internaţional – toate dedicate românilor din afara fruntariilor,  cu prioritate celor din jurul României.
Ţin să subliniez că multe dintre studiile şi comentariile incluse în carte au apărut, mai întâi, în Revista europeană de cultură şi educaţie ,,LAMURA’’, pe care, împreună cu profesorii Ovidiu Ghidirmic, Marian Barbu, Romulus Turbatu, o realizăm la Craiova şi în care, sub genericul ,,Euroregiunea Dunărea 21’’, rezervăm un important număr de pagini comunităţilor româneşti.
Două dintre exegeze au constituit prefeţe la cele culegerile selective din materialele despre românii sud-dunăreni publicate în ,,Lamura’’, în intervalul 2002-2005, culegeri tipărite în ediţii bilingve, română-bulgară, română-sârbă, ca şi premiera absolută din 2009: ,,O istorie pentru românii de la sud de Dunăre’’, imprimată la ALMA Craiova şi finanţată exclusiv din veniturile proprii ale Direcţiei pentru Cultură Dolj.
De asemenea, de mai mulţi ani, organizăm împreună, la Craiova, simpozionul internaţional ,,Românitate şi latinitate în U. E.’’ , la care participă zeci de personalităţi din judeţele riverane Dunării, de o parte şi de alta a superbului  Fluviu-,,salcâm înflorit’’, cum numea poetul Gabriel Chifu axa culturală milenară a Europei.
Acum şi aici, în această agora a românismului, îngăduiţi-ne, prieteni, să-l felicităm …întreit pe Tudor Nedelcea: o dată pentru ziua sa de naştere şi de două ori, pentru cele două noi volume ale sale.
Şi daţi-ne voie să vă întrebăm, concomitent cu profesorul George Cadar, autorul eclatantei cărţi ,,Origini’’ (,,Sfânta limbă bătrână a zimbri-geţilor’’): …,,dacă istoria spune că Eneea, întemeietorul poporului roman a fost trac, cum de noi, vlahii, românii ne tragem din latini şi nu invers? De ce, dacă Alexandru Macedon şi Spartacus au fost traci, dacă măicuţa Tereza şi Herbert von Karajan au fost aromâni, iar Papa Ioan Paul al II-lea, pe numele adevărat Ion Voitilă, român gorul, de ce nu putem spune public acest lucru, pentru că se supără străinii ?’’.
Dacă, în epopeea ,,Eneida’’, poetul latin Vergiliu nu se sfia să menţioneze: ,,Să ştie toată lumea că Romanii peninsulari se trag din Troia dacoromână’’, iar Mihai Eminescu, la anul 1881, conchidea: ,,Totul trebuie dacizat’’ -, credem că este cât se poate de firesc să ne îndemnăm unul pe altul, frate către frate: ,,Nu uita că eşti la tine acasă în orice parte a Peninsulei Balcanice te-ai găsi, căci acesta ţi-a fost leagănul din moşi-strămoşi’’, după cum evidenţiază Constantin Caranica.
Închei repetând Apelul Zalmoxiano-Hristianic al preotului cărturar Dumitru Bălaşa (de la a cărui naştere se vor împlini 100 de ani la 1 august):
,,Dacoromâni, oriunde vă veţi afla, nu vă uitaţi limba noastră. Este cea mai veche şi cea mai răspândită limbă, după constatarea lui Herodot. Ea stă la temelia tuturor limbilor zise romanice.
Va veni o zi când toţi învăţaţii lumii vor grăi în limba dacoromână a celui mai vechi popor de pe Terra.’’

 



            Gheorghe Pârja
         TROIŢĂ, la răspântii de vifor şi veac

    Luminos ca o zi de Duminică, după ce a sângerat în Vinerea Mare, scriitorul Gheorghe Pârja ţâşneşte aidoma curcubeului din Maramureşul nemuşcat de patimi şi ger.
    În aceste zile de mărţişor înzăpezit, mistuit de dorul de Dumnezeu Tatăl şi chemat de fraţii săi din Oltenia, el poposeşte în Craiova Bravului Mihai Viteazul, pe tărâmul Domnului Tudor Vladimirescu şi al lui Tudor Gheorghe, al unicilor domnitori fraţi buni: Barbu Ştirbey şi Bibescu Vodă.
    Pe caldarâmul străzilor cu nume de voievod şi pe solara Calea Unirii, paşii poetului Gheorghe Pârja sărută ecoul paşilor lui Constantin BRÂNCUŞI şi Alexandru Macedonski, Gogu Constantinescu şi Henri Coandă…
    Bun gospodar fiind, prietenul nostru a venit cu straiţa grea de pită, slană şi horincă, înnobilate cu doi dintre pruncii săi cei mai surâzători: volumele ,,Călătoria îngerului prin Nord. Nichita Stănescu în Maramureş’’, respectiv, ,,Livada cu prieteni şi alte împrejurimi’’.
    Ambele au văzut lumina tiparului în colecţia ,,Vox Septentrionis’’, la ProEMA, prestigioasă editură europeană şi redutabilă imprimerie, cu performanţe poligrafice de standard occidental.
    Condusă cu inspiraţie, stăpânire de sine şi blândă mână forte de soţii Cornelia şi Alexandru Peterliceanu -, ProEMA, casă editorială şi tipografie din Baia Mare (capitala magicului Maramureş, axis mundi şi leagănul celei mai pure lumi de pe Terra, cum o apreciază japonezii, prin glasul artistului Kosei Miya), a dăruit omenimii o galaxie de cărţi-albume precum: ,,Biserici de lemn din Maramureş’’, ,,Săpânţa’’, ,,Sighetul’’, mândre şi sfioase cum numai icoanele din străvechime sunt în dimineaţa Învierii, chipeşe, strălucitoare şi galeşe ca miresele dalbe, transparente de dor, în faţa altarului.
Născut în zodia Taurului, pe 27 aprilie, zi inscripţionată de tatăl său pe lada de zestre a familiei, Gheorghe Pârja este un vârf de lance insolit al generaţiei sale lirice, leat cu năbădăiosul şi imprevizibilul Mircea Dinescu.
    Vârf de lance cu un sunet genuin, căci şi lancea cântă, nu-i aşa?, în limba universală a lănciilor.
Este un sunet auroral, hieratic şi grav. Sunetul Septentrionului traco-geto-dac, în care maiestuosul vultur carpatin şi Marele Lup Alb ascultă hipnoticele tăceri de la Rohia, apoi sfîşie pânza vremuirilor cu sincopate acorduri wagneriene, o tămăduieşte cu dangăte de clopote voievodale, dar şi cu scânteietoare dansuri de foc ancestrale.
Arareori tei legănat, mai adesea stejar solitar la răspântii de veac, troiţă învolburată/viscolită de Dor, zveltă săgeată cu tâmpla-n azur, cum bisericile de lemn de la Ieud (1368), Şurdeşti, Bârsana ori din satu-i natal: Deşeşti -, Gheorghe Pârja este un profesionist adevărat nu doar al poeziei, ci şi al prozei jurnaliere de excepţie.
Sobra armonie, de poartă maramureşeană de pe Valea Izei, fineţea inciziei critice, tăietura de diamant rotat şi profunzimea analizei sunt atestate plenar prin viaţa închinată condeiului şi reconfirmate periodic, irefragabil, de alegerea sa ca vicepeşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, preşedinte al Filialei Maramureş.
Dacă Florin Stama, directorul fondator al Studioului Regional de Radio ,,Oltenia’’ din Craiova – cu care se aseamănă prin vocaţia condamnării la luciditatea dureros de dulce -, este recunoscut ca jurnalist eminent, redutabil pamfletar cu arsenic arghezian în verb (în volumele sale ,,Scrisori deschise, neprietenilor’’ şi ,,Parlamentarii de la Ciupercă’’), Gheorghe Pârja ni se dezvăluie, prin tomul antologic ,,Livada cu prieteni’’, ca un demn urmaş şi strălucit continuator al genialului Tudor Arghezi miniaturistul, bijutierul care a creat tableta, gen cultivat ani buni în ,,Bilete de papagal’’ şi în presa naţională, consacrat definitiv prin savuroasa carte ,,Tablete din Ţara de Kuty’’.
Inconfundabilul orfevrier maramureşean a evitat cu eleganţă pastişarea cuvântului mai sec, poate chiar distant, ,,carte’’ (vezi ,,Carte cu prieteni’’ de Fănuş Neagu şi ,,Carte cu olteni’’ de Ilie Purcaru).
El a ales, inspirat, titlul atât de viu: ,,Livada cu prieteni’’.
Livadă care este totdeauna fie înfloritoare (sub pavăza zumzetului de albine abia perceptibil, al trilurilor păsărilor fără odihnă – apă vie a condiţiei umane răstignite pe roata lui Ixion, însă în armonie cu lumea, cu Dumnezeirea, cu sinea matusalemică), fie grea de rod.
Metaforă existenţială, ,,Livada cu prieteni’’ nu este deloc ocolită de Doamna în negru, a cărei coasă retează nemilos şi aleatoriu destine, aşa cum, în Vest, seceră vântul sălbatic.
Furat de fervoarea lecturii – pentru că volumul se citeşte realmente pe nerăsuflate, cu încântare -, furat şi de precizarea autorului (din ,,Argument’’) că este vorba de editorialele de luni, publicate la rubrica ,,Seismograf’’, din cotidianul ,,Graiul Maramureşului’’, răstimp de aproape 15 ani, gândeam, la un moment dat, cu admiraţie, dar şi cu o vagă părere de rău geamănă cu invidia: ,,Ia uite, dom’le, ce idee ultra a avut Gheorghe Pârja – să nu se lase furat de patimile, deşertăciunile vieţii politice şi economico-sociale, găsindu-şi refugiu permanent în lumea creatorilor, a oamenilor de cultură şi spirit ales, personalităţi exponenţiale în compania cărora îşi încarcă straşnic bateriile sufleteşti’’…
Îmi reproşam tacit, în subsidiar, că mie, olteanului de la ,,Cuvântul Libertăţii’’, din Craiova, nu-mi trecuse prin cap o asemenea idee.
Pentru ca, într-un final, să mă dumiresc: volumul însumează 193 de tablete. Or, 52 (câte săptămâni are anul) înmulţit cu 15 …fac 780.
Este, aşadar, o selecţie, cum, de altfel, precizează autorul. Numai că, la prima lectură, eu nu sesizasem acest detaliu important.
Se subînţelege că diferenţa de 587 editoriale a fost considerată de autor în clasa efemeridelor, dincolo de piatra de hotar a ,,Livezii cu prieteni’’.
De fapt, în tableta de la pagina 384, care dă şi titlul antologiei, Gheorghe Pârja exclamă: ,,Credeam, prieteni, că am obosit! Frunza nucului în preajmă vă ştie pe de rost. Sângele nostru curge prin seva majestuosului copac. Noaptea, când dorm în camera de sus, cad nucile cu zgomot pe acoperiş. Între trezire şi visare, simt cum sfredeleşte, în neliniştea nopţii, numele noastre. Voi nici nu aţi luat seamă că în fiecare toamnă aţi împrumutat chipurile în nenăscutul fruct miraculos. Ce e mai tare ca nuca ? Prietenia, dragi prieteni! Sângele iluzoriu, pe care voi l-aţi dat şi eu l-am primit, rămâne sonor în această aşezare princiară pândită de ruină. Nici nu vă daţi seama câtă forţă aţi lăsat aici.’’
Pentru ca mai apoi să puncteze: ,,Dacă memoria mea s-ar porni să aducă la suprafaţă toate numele Dumneavoastră, aş alcătui cel mai fastuos Dicţionar de prieteni scriitori. E o cinste pământească să răsune bucuria într-un loc atât de simplu. Dramatic şi tragic. Când viaţa omului devine tragică, el se îndreaptă spre artă. Rog o privire înapoi şi vă asigur că o bună parte a literaturii contemporane s-a perindat pe la Deseşti’’.
La paginile 14-15, Adam Puslojici menţionează: ,,În faţa noastră, de sub pana lui Gheorghe Pârja apar Eminescu, Brâncuşi, Blaga, Arghezi, Noica şi Eliade, Soljeniţân şi Basarabia, Ion Iuga şi India, Apusul Suveranului Pontif şi Mihail Gorbaciov, Europa centrală şi Estul ei, Povestea taragotului (Dumitru Fărcaş) şi Obârşiile lui Grigore Leşe, Tăcerea caselor (din Maramureş), călătoria în Bosnia şi Întâlnirea cu lumea (Nichita Stănescu), Poezie şi prieteni, Nichita - musafirul zeului, Unirea şi Eminescu la Belgrad, Scrisoare către Adam, Teatrul, războiul şi biserica, Un Maramureş al lumii, Cimitir la Cernăuţi, Icoana unui martir (Mircea Vulcănescu) şi Visul lui Mihai Olos…’’.
Fiecare tabletă în parte are fineţea unei marame de borangic, nobleţea seniorială a iilor din Mărginimea Sibiului, cusute exclusiv cu fir de mătase neagră pe fond alb, sau rafinamentul cămăşilor bărbăteşti tradiţionale din regiunea Podarilor de peste Jiu (satul lui Tudor Gheorghe), cusute alb pe alb, magică metaforă în alb Absolut.
Dar volumul ,,Livada cu prieteni’’, în ansamblul celor 408 de pagini ale sale, are vibraţii de violoncel îmblânzit de celebrul Pablo Casals, armonii celeste demne de Rapsodiile române ale lui George Enescu, expresivitate eclatantă, limpezime de cristal şi profunzime de frescă bizantină, maiestuozitate monumentală de Hurezi (,,Judecata de Apoi’’), din Epoca voievodului martir Constantin Brâncoveanu, apărător al creştinismului la porţile sud-estice ale Europei, promotor al celui dintâi stil arhitectonic autentic românesc: stilul brâncovenesc, numit şi stil muntenesc.
Închinând ,,Livada cu prieteni’’ mamei sale, Doca, şi memoriei tatălui său, Gheorghe, care şi-au deschis sufletele şi poarta pentru a primi la Deseşti ,,un popor de scriitori’’, fratele Gheorghe Pârja ne dăruieşte bucuria curată a îmbrăţişării calde a unui sfânt ştergar românesc, înrourat/îmbobocit în bunătate, concordie, cuminecare şi prietenie.
Ştergar tocmai bun pentru a ne răcori în jarul mileniului ce începu.
Din prefaţa doldora de tâlcuri ,,Poezia şi cronica neamului urmărită de poetul Gheorghe Pârja’’, scrisă de Adam Puslojici (Serbia), cu aplomb, înmuindu-şi pana de-a dreptul în sângele Răstignitului de pe Golgota, cităm un pasaj extrem de semnificativ: ,,Gheorghe Pârja este un meşter de aranjamente, de evocări, de asocieri, aniversări şi serbări, de evenimente valoroase şi fundamentale, de date şi datini. El nu uită ce uită lumea obişnuită, el repară unitatea noastră, el înregistrează cu atenţie şi grijă, cu dragoste şi demnitate selectivă. El laudă mereu obârşia şi casa noastră, dar şi memoria umană, integrală, universală. Limba română a lui este şi lauda cosmică a tuturora. Omul Gheorghe Pârja este şi Adamul din mine, de glie umană’’ – conchide Adam Puslojici.
În final, acum şi aici, unde s-a plămădit şi de unde a ţâşnit idealul primei uniri politice şi administrative, ortodoxe şi militare a românilor, sub securea lui Mihai Vodă Viteazul, aducem mulţumiri din adâncurile de suflet ale Băniei, mulţumiri şi felicitări fratelui Gheorghe Pârja.
Şi un semn de lumină lină, marelui sculptor Mihai Olos, a cărui capodoperă reprodusă pe prima copertă a ,,Livezii cu prieteni’’ poate fi un mugur, un ou primordial sau un cocon gata să irumpă, să-şi ia zborul, sugerând totodată monolitul DacoRomâniei în timp şi peste timp, tradiţionala, dar puţin cunoscuta cruce românească stră-străveche, cu braţele egale, cruce întreită la Mihai Olos (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, identici, îngemănaţi într-o verigă, întâia, indestructibilă).
Dar şi planetă, bulgăre de Soare, corp cosmic, cu 33 de chipuri plus Unul (vârsta christică), hălăduind solitar şi imperial prin constelaţiile fără de sfârşit, create de Dumnezeu.
Doamne, ocroteşte-i pe români !
Începând cu soţii Cornelia şi Alexandru Peterliceanu, grădinarii ,,Livezii cu prieteni’’ zămislite de Gheorghe Pârja.

                                                                                                                                        Dan Lupescu





                     Ambiţie şi performanţă la Mizil

                                                                                                                                   Lucia OLARU NENATI



        La sfârsitul lunii eminesciene  (adică ianuarie), am participat la un festival în oraşul Mizil, nume care îmi era  cunoscut, venind din memoria culturală  cu un halou de bună dispoziţie conferit de trimiterile livreşti şăgalnice şi de bonomă ironie. Aşa precum fusesem deja încunoştiinţată prin informaţiile anterioare din presă şi din invitaţia primită, aici urma să se desfăşoare cea de-a patra ediţie a unui festival literar intitulat foarte inspirat “Romeo şi Julieta la Mizil”, ceea ce mi-a semnalat din pornire că eminenţele cenuşii ale oraşului au găsit modalitatea cea mai fericită de-a transforma “porecla în renume”, adică un reper livresc – titlul unei piese destul de cunoscute a unui dramaturg de extracţie locală, din “mantaua lui Caragiale”, George Ranetti – într-un brand cultural local actual.  Anvergura manifestării desfăşurate în  aula Liceului « Grigore Tocilescu » din localitate, devenită autentică incintă  festivalieră naţională ori - ţinând cont de prezenţa participanţilor din atâtea zări ale lumii  - chiar internaţională, a dovedit că mai sus relevatul obiectiv se afla în plin proces de îndeplinire.
    Dar manifestările publice ale festivalului au început, de fapt, din ajun cu o neobişnuită agapă desfăşurată acasă la primarul oraşului, Emil Proşcan, unul dintre  iniţiatorii  acestui proiect. Acesta a ţinut să invite oaspeţii sosiţi din ajun sub acoperişul său - într-o verandă decorată cu gust estetic şi semănând a fi  décorul permanent al unor întâmplări culturale – la o reuniune ce s-a dovedit a fi un autentic banchet platonician sau o avanpremieră la ceea ce avea să urmeze a doua zi. Prezenţi în jurul mesei generoase, epigramişti de calibru greu, precum Efim Tarlapan, George Corbu, Vasile Larco  ş.a.,  antrenaţi în  concursul de epigrame  (acesta fiind, alături de concursul de poezie, un element important al festivalului) au încrucişat săbiile scânteierilor de duh ducând umorul la cote ameţitoare şi dătătoare de delicii spirituale  si, mai ales, de o irezistibilă bună dispoziţie. Dar cota de spiritualitate a reuniunii – ce amintea parcă de saloanele culturale ale aristocraţiei de odinioară (Oh, ou sont les nieges d’antant?!) a fost conferită şi printr-o elevată înbinare a poeziei cu muzica într-un recital de mare sensibilitate şi virtuozitate al unei familii de muzicieni din Oradea, familia Chelu, tată şi fiică, care au interpretat (fiica solo voce şi tatăl la ghitară), poeme româneşti şi universale de o atentă selecţie valorică  transpuse în regnul muzical.
           Semnatara acestor rânduri a ţinut să atragă atenţia asupra unui nume important dar quasi necunoscut din istoria epigramei, dar şi poeziei noastre, înfăţişând mesenilor cartea  George Voevidca. Viaţa şi opera, o primă monografie –antologie a acestui autor bucovinean interbelic,  care mi-a fost publicată de către  editura Mioriţa din C-lung Moldovenesc, avansând propunerea de-a i se acorda cândva acestui autor un moment de atenţie în cadrul festivalului. Intervenţiile avizate ale altor participanţi precum George Stanca, Dan Lupescu  şi alţii au completat atmosfera prezidată discret de către amfitrion pe care, pe tot parcursul şederii la Mizil, aveam să-l descopăr - mărturisec, cu uimire! - a fi un intelectual autentic, ba chiar, din cele citite ulterior, un prozator  de  real talent, ceea ce a fost de natură să explice ambiţia şi tenacitatea sa de-a se implica atât de concret în realizarea unui asemenea proiect cultural. Nu se poate încheia privirea asupra acelei seri deosebite fără a puncta prezenţa  activă şi dinamică a celuilalt factor de temei a acestui eveniment, spiriduşul său de argint viu, profesorul Laurenţiu Bădicioiu, coordonatorul proiectului aflat în derulare.
       Momentul de apogeu al festivalului s-a derulat a doua zi în sala suprapopulată  a liceului  unde s-au adunat concurenţii premiaţi, juriul decident, invitaţii speciali şi, nu în ultimul rând, publicul numeros doritor a gusta spectacolul oferit de prezenţa atâtor personaje ale vieţii publice. Au putut fi ascultaţi în cadrul unui dens program anevoie strunit de directorul liceului, Victor Minea, şi de profesorul Bădicioiu, alocuţiuni şi intervenţii de substanţă ale unor vorbitori aparţinând  unui spectru foarte larg şi eterogen de vârstă, preocupări, şi calibru, dar în cea mai mare parte, nume de notorietate, precum spiritualul nonagenar Mircea Ionescu Quintus sau Ştefan Cazimir, (primul cu o reverenţă către Eminescu, al doilea către Caragiale), Corneliu Leu, Dan Lupescu, Sorin Roşca Stănescu, George Stanca, Nicolae Dragoş,  Elis Râpeanu, Corneliu Berbente, laureaţii celor două  concursuri, de poezie şi de epigrame, (a căror listă este deja publicată), primarul Emil Proşcan şi alţii, totul culminând cu un năvalnic recital al poetului Mircea Dinescu ce şi-a surprins, cucerit – dar şi şocat !- auditoriul printr-o  o jerbă de artistică nonconformistă, adică o îmbinare a poeziei sale, mereu imprevizibile, cu un potpuriu muzical live, manifestare ce-a prefaţat lansarea ultimelor sale producte artistice, o carte de poeme (Femeile din secolul trecut) şi un album de piese muzicale create pe versurile sale şi  interpretate de el, totul prezentat  într-un ingenios marketing  artistic, dimpreună cu sticle de vin din podgoria sa.
            Am un cuvân bun şi pentru actul de selecţie operat de juriu, (lucrare foarte anevoiasă având în vedere  sutele de texte trimise din ţară dar şi de la multe alte adrese din lume), atât în ce priveşte câştigătorii secţiunii de epigrame - cei premiaţi dovedindu-şi vivacitatea şi ascuţimea de spirit prin ilaritatrea stârnită de recitarea epigramelor premiate - cât, mai ales, la secţiunea de poezie  unde, printre alte premieri, unul dintre cele două mari premii a fost atribuit poetei Victoria Milescu a cărei poezie o cunosc şi o consider a face parte din galeria de elită a poeziei noastre autentice de azi, în ciuda discreţei sale şi a aprecierii sale critice. Argumentele acestei aserţiuni pot fi citite pe internet la adresa : http://revista-ecoul.com/scriitori-despre-scriitori/lucia-olaru-nenati-despre-victoria-milescu/
         In ce priveşte intervenţia mea ca  şi justificarea invitării mele la acest festival, ele se referă la faptul că Teatrul “Mihai Eminescu” din Botoşani a pus în scenă piesa ce dă numele  festivalului, în anul 1986, adică în perioada când eram director al acestui teatru iar discursul meu s-a axat în jurul acestei împrejurări. Am evocat astfel atmosfera realizării acelui spectacol  ce a constituit, de fapt, debutul regizoral al lui Mihai Mălaimare, dar şi unul dintre primele spectacole în care juca  Dan Puric, pe atunci actor stagiar la Botoşani, alături de alţi absolvenţi  şi tineri de talent precum Maria Roxana Ionescu, Adriana Galben, Constantin Ghiniţă,Viorica Vatamanu, Valerian Răcilă, dar şi actori experimentaţi ai teatrului care au răspuns cu elan suflului de entuziasm al celor tineri: Doru Buzea, Jean Apostoliu, Mihai Păunescu, cu toţii dând viaţă poveştii de dragoste petrecută în Mizilul de altă dată când discordia  dintre doi adversari politici punea piedici în implinirea iubirii copiilor lor, într-o manieră ce a permis  parodierea dramei shakespeariene. Am evocat climatul psihologic special în care s-a realizat acest spectacol, ca şi altele din acea perioadă, de o intensitate răvăşitoare care ne cuprindea pe toţi  cei implicaţi şi  de care îmi amintesc ca de un rarissim coup de foudre colectiv care antrena până şi vieţile personale ale realizatorilor într-o combustie entuziastă care a dus la realizarea  unui spectacol de o irezitibilă vivacitate ce a avut un mare succes si o longevitate de invidiat, exact ceea ce trebuia în acea perioadă de cumplită încercare pentru colectivele artistice ale ţării care fost autofinanţarea intituţiilor de spectacole.  Am dăruit gazdelor fotografii, un caiet program al spectacolului şi un afiş enorm pe care  neobositul Laurenţiu Bădicioiu  mai că mi l-a smuls din mână,  drapându-se cu el şi  defilând astfel îmbrăcat  la recepţia finală.
            Pentru că timpul nu a permis susţinerea unei comunicări, ci doar o (cât mai) succintă expunere, prelevez aici câteva fragmente ale referinţelor critice suscitate de acel spectacol de odinioară al cărui titlu a devenit azi fanionul unei manifestări culturale ce se arată a fi tot mai substanţială.
   «  Actuala stagiune teatrală a fost inaugurată la Botoşani cu o « restituire », gest semnificativ pentru politica repertorială a unui teatru care şi-a făcut un punct de onoare din redescoperirea şi din recitirea scenică modernă a unor texte prea uşor date uitării. Mihai Mălaimare, invitat aici să gândească şi să realizeze regizoral comedia în versuri Romeo şi Julieta la Mizil (...) a invitat iubitorii de teatru la o reprezentaţie vie, alertă, clădită cu ştiinţă profesiunii şi cu mult bun gust la care se râde lejer şi de la care pleci cu reconfortul parcurgerii unei cărţi vesele bine scrise..(...) Am văzut la lucru o trupă dispusă şi hotărâtă să muncească serios în folosul calităţii propuse  şi care în general a ştiut să păstreze  în mod lăudabil măsura necesară ridiculizării prin parodie. (...) In cuplul Veta-Mişu, Maria Roxana Ionescu şi Dan Puric manifestă o molipsitoare disponibilitate către performanţă, aşa cum face (...) întreaga echipă de la Botoşani care ne-a invitat la o originală readucere în atenţie a comediei lui George Ranetii (...), actorii dialogând cu noi de pe o treaptă valorică superioară celei aparent pretinse de text. »
         Constantin Paiu, în România literară, din 9 oct 1986, Bucureşti

 …”Teatrul “Mihai Eminescu” din Botoşani oferă (…) o nouă versiune a piesei în cadrul unui program de restituiri dramaturgice, mai mult chiar, de “restituire a valorilor culturale ale trecutului”. (…) E obligatoriu să vorbesc despre un anume ritm al desfăşurării piesei, antrenant şi viu, despre atmosfera de romanţă a mizanscenei, reproducere de epocă susţinută de muzică, de decorul şi costumele de altădată. Şi mai trebuie să vorbesc despre interpreţii rolurilor principale, Maria Roxana Ionescu şi Dan Puric. Veta ...este o brunetă focoasă cu voce bărbătească, cu o brumă de educaţie. Excelent sugerează tânăra actriţă senzualitatea şi mitocănia personajului învăluite în foarte subţiri prefecătorii. Dan Puric în Mişu se arată un componist iscusit de timidităţi şi nerăbdări tinereşti de provincie. Personajul lui este un funcţionăraş romanţios, poetastrul unui minuscul târg realizat cu inteligenţă şi voioşie şi, nu în ultimul rând, cu performanţe coregrafice remarcabile. (…) Toţi actorii au reuşit să cânte şi să danseze într-un spectacol năstruşnic şi atrăgător. (…) Meritoriu însă,  mai ales, prin efortul de înnoire şi prestaţia actoricească.”
                 Radu Anton Roman în Contemporanul din 17 oct 1986, Bucureşti.
« Gestul (de-a introduce piesa în repetoriul teatrului) are o evidentă dimensiune culturală  cuvenindu-se a fi salutat şi încurajat (...) şi prilejuieşte acum o premieră de real interes Teatrului « Mihai Eminescu » din Botoşani. (...) Putem aprecia cu toată căldura verva unei desfăşurări scenice de o reală inventivitate « spumantă ». (...) Piesa reprezintă pentru teatrul din Botoşani expresia unui original şi, ca specific al montării, ambiţios start într-o competiţie cu el însuşi. Eveniment ale cărui proporţii este de aşteptat ca viitoarele premiere să le pună  în continuare tot mai fertil şi mai elocvent în valoare. In acest sens recenta premieră constituie o veritabilă mobilizare de forţe şi o prealabilă, utilă şi convingătoare demonstraţie.
              Al.I. Friduş în Cronica, 3 oct 1986,  Iasi
      “ Teatrul “Mihai Eminescu” din Botoşani a acordat o atenţie specială repunerii în  circuitul repertorial a unor texte din literatura noastră dramatică pe nedrept uitate. (...) Pe aceleaşi coordonate se înscrie şi premiera cu Romeo şi Julieta Mizil de George Ranetti premieră ce, o spun chiar de la început, ne-a prilejuit o dublă satisfacţie. In primul rând ne-a făcut plăcere să ne reîntâlnim cu un text de la începutul secolului nostru, construit pe ceea ce am putea numi principiul paratextualităţii. (...) Insă cea mai mare ambiţie şi tototdată izbândă a fost  de-a valorifica textul ca o sursă de expresie teatrală pentru actor.(...) Rezultatul e mai mult decât meritoriu. Am văzut un spectacol dinamic, vesel, centrat pe starea de joc, antrenant, plin de vervă, un spectacol căruia i s-a conferit o remarcabilă arhitectură.”
                Mircea Emil Morariu în Tribuna, 11 decembrie, Cluj-Napoca  
     “Pe sensurile parodistice ale scriiturii (riscând sacrilegiul persiflării unui mit, al iubirii absolute şi eterne) se ţes, respectând propunerea autorului  (...) trame salvate de inteligenţa mizanscenei şi de verva surprizătoare a interpreţilor care alcătuiesc o echipă sudată, omogenă, cu temperament şi acut simţ scenic rezultat din mariajul actorului cu cântăreţul, dansatorul şi mimul, detectabili în fiecare. (...) Credem în acest spectacol în care toţi interpreţii “se joacă” plini de vervă cu plăcerea şi convingerea că servesc un deziderat superior: aduc oamenilor un dar al bucuriei şi seninătăţii juvenile.”
     Constantin Ceucă în Ateneu, (sectorul Caiete botoşănene), 10 octombrie 1986, Bacău

            Revenind la festivalul de acum, performanţa realizată în Mizilul de astăzi prin organizarea unui festival de o tot mai mare anvergură, are rolul şi darul de-a contribui la abolirea acelui ton condescendent de care s-a “bucurat” acest oraş în receptarea culturală. Mai ales că azi trenul opreşte în Mizil, rezolvând astfel una dintre marile surse ale conflictului dramatic al sus citatei piese, dar şi în realitate. Lăsând deoparte orice nuanţă de maliţie, ca una ce am fost implicată în întemeierea unui festival literar ce împlineste în curând patru decenii, Zilele “Mihai Eminescu” de la Botoşani, sărbătoare care din acest an a devenit  Ziua Naţională a Culturii Române, am ţinut să felicit organizatorii şi participanţii şi să le adresez confraterne urări de dăinuire întru performanţă  şi succes.
                                                                                                                       Lucia OLARU NENATI

 ÎNCOTRO E ŢARA, DOMNULE SUBLOCOTENENT?!
 
(In memoriam acad. Marcu Botzan)

„Faceţi, Vă rog, efortul de a mai coborâ din sferele înalte
ale unui Cioran, sau ale altuia ca el, pentru a afla că umanitate –
pe româneşte omenie – se găseşte şi mult mai jos, şi – poate – mai autentică.”
Acad. Marcu BOTZAN

„E de o vârstă cu piramidele naturale din Tibet şi Alpi şi cu catacombele din care izvorăşte de sute de mii de ani poteca de fir de argint a Oceanului, ce nici nu scade, nici nu sporeşte.” Aşa cuvânta pe la începutul secolului al XX-lea, mai exact în anul 1928, poetul român Tudor Arghezi despre fascinantul scriitor „polar” Henrik Ibsen. Aproape că la fel am fi tentaţi să spunem şi noi astăzi, în luna martie a începutului de veac XXI, despre academicianul Marcu Botzan, un creator al perfecţiunii profesional-umane şi un adept al multidisciplinarităţii, pe care eu l-aş poziţiona categoric lângă acei semizei ai spiritului omenesc, unde sculpturalitatea cuvântului aşezat între forţa ascuţită a raţiunii şi delicateţea rară a spiritului interior i se citeau nu numai între filele multelor sale cărţi concepute de-a lungul timpului, ci şi pe frumuseţea chipului său plin de lumină, demnitate şi modestie. Coordonatele de care stă agăţat destinul acestei personalităţi de tip renascentist, din păcate nu atât de cunoscută la nivel naţional pentru meritele sale diverse, se înscriu în perimetrul unei adimensionalităţi specifice numai familiei sufletelor rare şi tari.
 
Traseul biografic al vieţii unui om se conturează, uneori, tăcut, ca o litanie creştină, alteori, extrem de agitat, asemeni unei mări turbate ce plesneşte cu duşmănie ţărmul, sau, de ce nu, plat şi confuz, întocmai ca o apă tulbure şi stătută a destinului său lumesc. Parcursul ontologic al celui ce a fost până mai ieri academicianul Marcu Botzan aparţine, indubitabil, primei categorii. Născut la Craiova în primăvara anului 1913, Marcu Botzan şi-a petrecut copilăria în praful uliţelor Podarilor Doljului alături de ceilalţi copii ai satului – fapt care va deveni peste ani fundamentul literar al volumului de versuri „Cântece şi descântece pentru un sat de altădată” (1997) -, pentru ca mai apoi să urmeze Liceul Carol I din Craiova, cursurile Facultăţii de Agronomie din Bucureşti între anii 1931 şi 1936 şi, ulterior, pe cele ale Facultăţii de Construcţii din cadul Institutului Politehnic de pe acelaşi mal dâmboviţean. A doua mare conflagraţie mondială a constituit însă un moment de răscruce în viaţa Omului Marcu Botzan, cel care a străbătut un capitol unic de viaţă pe întinderea unui spaţiu de aproape, iată, un secol întreg, palma dureroasă a secerei morţii transformând tânărul idealist din anii ’40 în modelul de echilibru uman şi intelectual de mai târziu, veritabila parabolă reuşită, de astă dată, a propriei sale vieţi miraculos ţesute de Dumnezeu Tatăl. Trebuie amintit în acest cadru contextual faptul că ampla activitate profesională a viitorului academician Marcu Botzan în domeniul compex al îmbunătăţirilor funciare se poate spune că s-a desfăşurat, aşadar, după ce acesta va fi traversat cu greu ambele fronturi, cel din Est şi cel din Vest, de la Odesa la Stalingrad şi, mai apoi, din ţară până la Budapesta.

Lui Marcu Botzan, primii paşi în cercetarea ştiinţifică i-au fost îndrumaţi de către însuşi Gh. Ionescu–Sisesti, cea mai de seamă personalitate a agriculturii româneşti a secolului al XX-lea, iar din anul 1966, atunci când se înfiinţează în Bucureşti primul Institut de Cercetări de Îmbunatăţiri Funciare şi Pedologice, devine directorul acestuia, în această calitate fiind un manager cu o gândire modernă, de tip avangardist, înfiinţând, astfel, toate secţiile şi laboratoarele institutului şi creând, de asemeni, numeroase câmpuri experimentale la nivel naţional. Prin cercetările iniţiate şi coordonate de către academicianul şi profesorul Marcu Botzan, s-au rezolvat în timp multe probleme de fond ale îmbunătăţirilor funciare, nesoluţionate până atunci şi legate de consumul de apă al plantelor în diverse condiţii pedoclimatice din ţară, dar şi de calculul normei de udare ori de bilanţul apei în sol, motive mai mult decât întemeiate pentru ca Marcu Botzan să fi fost ales membru titular al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice încă din momentul înfiinţării acesteia, iar din anul 1993 să devină şi membru titular al Academiei Române.

De la publicaţii în domeniul îmbunătăţirilor funciare, precum: „Problemele de irigatii si desecari ale Campiei Baraganului” - o lucrare premiată de Academia Română în anul 1959 şi recunoscută din punct de vedere valoric şi pe plan internaţional -, „Culturi irigate”, editată în trei ediţii consecutive, carte ce constituie baza de studiu a inginerilor şi a tehnicienilor de îmbunătăţiri funciare (Marcu Botzan obţine şi pentru aceasta lucrare un alt premiu al Academiei Române, ceea ce reprezintă o mare excepţie de la regulă în acest sens, ştiut fiind faptul că forul academic respectiv acordă unui autor doar un singur premiu pe parcursul întregii sale activităţi ştiinţifice), „Bilanţul apei în solurile irigate” (teza sa de doctorat), „Verificarea hidroameliorativă a Luncii Dunării româneşti şi a Deltei” sau lucrări care abordează şi alte teme conexe acestui domeniu ştiinţific deosebit de vast, cum ar fi „Apele în viaţa poporului român”, „Hidronimie românească sau botezul apelor”, „Corectarea mediului şi umanizarea naturii”, „Zeu şi fluviu Dunărea”, „Drumuri de apă”, „Începuturile hirotehnicii pe teritoriul României”, „Mediu şi vieţuire în spaţiul Carpato-Dunăreano-pontic”, academicianul Marcu Botzan realizează o incursiune în cadrul spiritului beletristic cu uşurinţa pe care ţi-o dă capacitatea cognitivă personală de a vedea dincolo de ceea ce se vede şi de a desluşi codurile realităţii înconjurătoare din toate unghiurile şi laturile ei fragile şi complicate deopotrivă. „Cântece şi descântece pentru un sat de altădată”, „Baladă pentru Calea Soarelui”, „Încotro e ţara, d-le sublocotenent?” ori „Neizbutita parabolă a lui Marcus Aurelius” sunt titluri care fac din Marcu Botzan o personalitate demnă de orice aulă academică internaţională. Despre literatura închipuită de Marcu Botzan, academicianul Eugen Simion scria: „După o viaţă de activitate ştiinţifică cu numeroase publicaţii în domeniu, acad. Marcu Botzan abordează  - de câţiva ani – şi beletristica. Cu originalitate şi căldură umană.” Şi fără contrafaceri, fără prefăcătorie, am adăuga noi, din simplul motiv expus de el însuşi în anul 1955, şi anume acela că „numai adevărul îţi poate dezvălui curata, neprefăcuta omenie”.

Puţini ştiu că Marcu Botzan, această uriaşă personalitate a culturii şi a ştiinţei româneşti a îmbunătăţirilor funciare, era fiinţa umană care încă lăcrima, în anul lui Dumnezeu 2005, la amintirile tulburi legate de coşmarul halucinant al destinului său şi intitulat simplu de către istorici - „al doilea Război Mondial”. Marcu Botzan te reînvăţa să trăieşti exemplar emoţia curată şi mistica sa aparte. Dar şi mai puţini cunosc faptul că dumnealui sculpta, iar fiecare dintre piesele create îşi ducea pe umeri geneza ei singulară. Având marele privilegiu de a cunoaşte acest punct de lumină a spiritului românesc şi universal cu doar câţiva ani în urmă, în liniştea casei sale din Piaţa Dorobanţi, cu prilejul aniversării a 92 de ani, întâlnire magică pentru mine datorată inginerului Nicolae Moraru, un alt specialist de marcă al aceluiaşi domeniu vast al îmbunătăţirilor funciare, am fost luată de mână, dusă pană în camera alăturată, unde domnul academician îşi ţinea sculpturile, iar acolo, pe îndelete, Marcu Botzan mi-a povestit identitatea, sufletul fiecărei lucrări în parte. Nu le orânduise un traseu specific în posteritate, dar eu una mi-aş dori foarte mult ca toate aceste unicate ale academicianului Marcu Botzan, inclusiv picturile deosebite ale soţiei sale, să aibă un drum al lor firesc înspre o sală de expoziţie caracteristică ori înspre incinta Academiei Române al cărei membru era. E păcat ca această latură personală, pe care dumnealui nu şi-o dezvăluise deloc din câte mi-a spus, să rămână în continuare necunoscută şi după dispariţia sa fizică dintre noi.

La un moment dat, cel care a fost până pe data de 8 martie a anului 2011 academicianul Marcu Botzan scria cam aşa: „Faceţi, Vă rog, efortul de a mai coborâ din sferele înalte ale unui Cioran, sau ale altuia ca el, pentru a afla că umanitate – pe româneşte omenie – se găseşte şi mult mai jos, şi – poate – mai autentică.” - o invitaţie, iată, făcută posterităţii cu o delicateţe superioară sui-generis în cartea sa intitulată „Încotro-i ţara, domnule sublocotenent?”. Îi pot spune acum identificatorului cele trei tipuri de hazard manifestate în timp în mod individual ori prin suprapunere fenomenologică pe teritoriul ţării noastre - şi este vorba aici despre  hazardul  climatic, cel geomorfologic şi cel hidrologic -, că noi, cei de acum, suntem siliţi să coborâm, din nefericire, zilnic câte o altă treaptă existenţială înspre întuneric, arareori mai fiind învredniciţi de către divinitate cu bucuria de a găsi în sufletele mute de lângă noi bucuria Luminii christice, şi ne izbim peste tot, din ce în ce mai mult, cu propriile noastre încălţări tocite, de chipuri cioraniene spelbe, cu funia atârnând înfiorător în jurul grumazului ori cu ţeasta făcută praf şi pulbere de caldarâmul prăfuit al străzii şi, din ce în ce mai puţin, de câte un facies eliadesc cu parabola florii de nufăr bine înfiptă în cap şi în restul de suflet rămas să moară încet în existenţa-i pământeană sufocată la maximum azi cu un morman de deziluzii şi de dureri multiple.

Faptul că Marcu Botzan a devenit acum parte a eternităţii divine, ne face să ne amintim de spovedania sa din faţa erorilor flagrante ale războiului trăit din plin pe pielea sa: „...am putut constata că o bucăţică de război este un mare şi unic prilej de a privi mai de aproape omul, această ciudată lighioană, cu neomenia dar şi cu omenia sa, la fel de mari, răsplătindu-se una prin cealaltă.” Iar dacă traiectul vieţii sale a cuprins în el latura modestiei şi rarisima textură a demnităţii umane specifice numai spiritelor superioare, atunci putem închide spaţiul acesta destinic circular al celui ce a fost acad. Marcu Botzan sub auspiciile generoase ale câtorva versuri aşezate într-una din scrierile lui, „Neizbutita parabolă a lui Marcus Aurelius”, singurele, de altfel, rămase de la împăratul Hadrian şi prinse în mult discutata „Historia Augusta”:

„Sufleţel blând şi rătăcitor
oaspe şi prieten al corpului
vei pleca acum în locuri
palide, uscate şi pustii
şi nu vei mai face glume ca de obicei!”     

P.S.: Îmi propusesem ca împreună cu domnul inginer Nicolae Moraru să mergem şi anul acesta la acad. Marcu Botzan acasa, pe 30 martie, pentru a-l omagia cu prilejul celor 98 de ani, pe care i-ar fi împlinit la acea dată. Se vede că Dumnezeu a avut cu totul şi cu totul alt plan şi nu ne-a mai împlinit dorinţa interioară.
                                                                                                 Magdalena ALBU

 
        
                        ANTOLOGIA
scriitorilor români contemporani din întreaga lume


    Iniţiativa  scriitoarei Ligya Diaconescu şi a revistei STARPRESS 2011, din Canada, în colaborare cu Andrada Victoria Diaconescu, de a publica  “ANTOLOGIA  scriitorilor români contemporani din întreaga lume”, a izvorât din dorinţa de a face cunoscute cercurilor iubitoare de cultură, şi nu numai, din întreaga lume, scriitori români trăitori pe meridianele lumii. Lucrarea apărută în format A4, cuprinde 52 de poeţi şi prozatori, în 225 de pagini, cu creaţii scrise în limba română, dar traduse şi în limba engleză de către autoarea antologiei şi de Mariana Gheorghe, din Vancuver( Canada).Parafrazând pe Eugen Lovinescu pot spune că cei cuprinşi în această amplă lucrare nu sunt numai talente remarcabile, ci şi puncte din frontiera hărţii noastre sufleteşti.
    Această antologie a apăut şi urmare “Concursului Internaţional de Poezie “ pentru românii din întreaga lume-“STARPRESS “, iniţiat de Ligya Diaconescu  din România şi George Filip din Montreal, aşa cum ne informează poetul în “Cuvânt înainte “.
    Tot ca o prefaţare a acestei ample lucrări, scriitoarea Cezarina Adamescu ( redactor la Agero, Stuttgart, Germania ) subliniază că această antologie este o”Călătorie prin patria neasemuită a cuvintelor “, în timp ce Adalbert Gyuris( Germania) spune că lucrările publicate sunt”Gânduri alese “, iar cunoscutul scriitor Octavian Curpaş din Phoenix (Arizona ) detailează rolul amplei lucrări, spunând că ea este” o şansă la universalitate pentru autorii români ai timpului nostru “, ca Lucreţia Berzintu ( Israel) să conchidă că Ligya Diaconescu “a creat acest buchet de flori de pretutindeni “.
    Fiecarui autor cuprins în antologie i se rezervă patru pagini în care sunt publicate datele biobibliografice, fotografia şi creaţiile, în limba română şi în engleză.
    Urmare faptului că poetul clujan Al.Florin Ţene, preşedintele Legii Scriitorilor Români, a câştigat Marele Premiu la Concursul Internaţional STARPRESS, antologia se deschide cu fişa bio-biobliografică a  acestuia şi cu patru poeme în limba română şi engleză. O altă personalitate reprezentativă a literaturii noastre din diasporă este poetul George Roca, membru al Ligii Scriitorilor, stabilit în Australia, prin poeziile cuprinse în această antologie, pot spune că este un martir al talentului.Lumina din poeziile Victoriei Duţu  stabileşte o analogie între două structure lirice, între spiritual postmodern şi cel globmodern. Cunoscutul poet din SUA, Virgil Ciucă ştie să împletească armonios inteligenţa artistică  cu ceremonia lirică.O poetă a vibraţiilor luminii sudului este Elisabeta Iosif, în poeziile căreia anotimpurile sunt simboluri  ale iubirii şi ale renaşterii spirituale. Lică Pavel dospeşte verbul în versuri scurte, concentrate, ele fiind oglinda unde”Omul care mă priveşte îmi seamănă leit “.Versurile semnate de Carmen Tania Grigore sunt expresii ale eului frisonat de dragoste. Poemele semnate de Marin Ifrim sunt adevărate acumulări de detalii în care se răsfrâng clipele aşteptării. Adalbert Gyuris (Germania ) îşi exteriorizează sentimentele prin plasticitatea şi coloratura cuvintelor, în timp ce din Baia Mare poeta Mariana Angela Glodici îşi aprinde “Făclia de dor “ pentru a lumina “cu speranţa cea mai curată” destinul.Un poet laborios este Damian Theodor (New York ) în versurile căruia descoperim metafore ce inched o premoniţie adâncă. Mariana Zavati Gardner(Anglia ) este o poetă a amintirilor unde pactul autobiografic, autoreferenţialitatea poemului sunt introduse într-un scenariu nostalgic. Micropoemele lui Adrian Botez sunt adevărate clic-clacuri ale unui aparat fotografiat ce surprinde clipa de lumină. O metamorfoză a anotimpurilor nuanţează poezia lui Victor Burde, în timp ce Mariana Doina Leonte îşi ascultă tăcerea poemelor sale.
    Un poet profund este Menuţ Maximinian dotat cu capacitatea de a da carnaţie obsesiilor şi a sentimentelor. Visul evaziv al Mihaelei Cristescu (Sydney-Australia ) transcende dincolo de realitate prin plasticitatea imaginilor, pe când acest fenomen îl găsim şi la Cristina Gabriele Nemeş dar încorsetat în frumoase poeme scrise în stil clasic.Implicarea eului în “conflictul “ dintre anotimp şi persoanele iubite din versurile semnate de Elena Olariu dă o notă de sinceritate. Gustul pentru rememorarea histrionică îl descoperim la Alex Popa ( Anglia), acelaşi lucru străbate şi poeziile Ionelei Flood (London-England ). În versuri scrise în stil clasic Gigi Stanciu decantează gânduri cu o voluptate irepresibilă. Iar poeziile semnate de  Cristiana Maria Purdescu, Gheorghe Mizgan, Sorin Micuţiu, Silvia Petre-Grigore, Ioana Geier( Germania), Marian Dragomir, Olga Alexandra Diaconu, Ionela Van Rees Zota( Germania), Eliza Floria, Ana Maria Gîbu, Maya Maria Muşat, Monalisa Livia Gheorghiu alternează subtil spectacolul ingenuu şi tonul romantic.
    O poetă cunoscătoare excelentă a poeziei este Ligya Diaconescu, sedusă fiind de himera clasicităţii.O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie impecabilă împing poezia Ligyei Diaconescu către discursul muzical în care par a se fi strâns cele mai incitante ritmuri în armonie cu trăirile egoului. Clasicismul prozodic al versurilor e însă mai degrabă o formă de îmblânzire a convulsiilor lăuntrice, un act de exorcism. Poemele freamătă de sensibilitatea unei poete admirabilă. Aceaşi seducţie pentru versul clasic o descoperim la Lavinia Huţişoru Dumitru.
    Această amplă antologie se încheie cu proze semnate de Elena Buică (Toronto, Canada ), Radu Botiş, Cezarina Adamescu, Adrian Botez, Liliana Moldovan,  Ovidiu Creangă,( Toronto, Canada), Daniela Gîfu, Dora Alina Romanescu, Radu Vasile Chialda, Victoria Fătu Nalaţiu, Menuţ Maximinian şi Camelia Iuliana Radu, texte ce evidenţiază starea actuală şi diversă a prozei româneşti unde urmele biografiei, rememorarea, punerea în oglindă a depoziţiilor, introspecţia, radiografia unor destine angrenate în circuitul social al vieţii, cu toate complicaţiile pe care le presupune, sunt doar o parte din evantaiul multicolor al ideilor ce se desprind din aceste proze.
     Această antologie, realizată cu profesionalism de Ligya Diaconescu, se constituie într-un barometru care indică punctele din frontiera hărţii noastre sufleteşti, cum scria Eugen Lovinescu. Lucrările cuprinse în această antologie reprezintă perenitatea talentului românului indiferent pe ce meridian al planetei se află.

                                                                                                      Al.Florin ŢENE.

                                
          Naraţiunea mijloc de a creea destine

    Destinul de prozator al lui  Toader T.Ungureanu s-a creionat, de-alungul anilor, odată cu scrierea prozelor şi romanelor sale:”Regăsiri în timp “, “Sub semnul Capricornului “, trilogia “Rătăcitorul ,( vol I-Triumful vieţii, vol.II-Destine şi vol.III-Dincolo de hăţişuri ), “Nu aştepta luna mai “, “ Condamnat la viaţă “, “Şi visele pot fi trăite “, ”Dragoste şi durere “, “Al cincelea anotimpă “ şi “De dragul ochilor tăi “.
    Aceste proze ne descoperă un autor în întreaga sa splendoare barocă a imaginaţiei, având voluptăţi şirete pentru subiecte pline de miez, un narator cu viziuni neoplatonice, un degustător rafinat de înţelesuri pe care le culege pătimaş din viaţă.
    În noul său roman”Cărările destinului “, redescoperim aceaşi înclinaţie  spre lirism şi introspecţie, povestire şi facondă.
    Romanul  prefaţat de Constantin Zărnescu care subliniază că autorul este un”Constructor laborios de subiecte ample, în linia înaltei tradiţii a prozei moldoveneşti “, este structurat în capitolele: : “Au fost tineri “, “ Patima“, “În căutarea norocului “, “Micu prinţ“, “Tranzacţia “, “Străinul “, “Cântec întrerupt “, “ O nouă şansă“ şi “Chemarea stelelor “.
    Naraţiunea romanului se desfăşoară pe măsura derulării destinelor creionate de autor, demiurgul  personajelor sale, cu nume de Alina, Ciprian, Raoul, Mărioara sau Ema.
    Prospeţimea relatării, retrospecţia, întoarcerea în timp prin povestirea personajelor sunt elemente ale comportamentului eliberat de canoane, arătând că romancierul este un dibaci mânuitor al stilului şi un fin observator al psihologiilor latente. Romanul rescrie destinul unor personaje ce au o traiectorie orbitală în jurul lui Raoul, un împătimit al jocului de cărţi, fiind o variantă contemporană la Craii de Curte Veche, căci retrăiesc voluptăţile vieţii şi îşi lasă destinul la mâna hazardului.
    Citind acest roman mi-am adus aminte de romanele lui B. Jordan, T.C.Stan, ori Patricle Martinescu din perioada interbelică, dar Toader T. Ungureanu face un pas înainte faţă de predecesorii săi, mutând intersesul de la epicul aventurii( contaminat de facilităţi flagrante ) la comportamentism. În gesturile, limbajul şi manifestările protagoniltilor ghicim o pshiologie şi o mentalitate care dau seamă şi despre un cod romantic frisonat uneori cu poeme ce trebuiesc luate în seamă. Însă chiar relatarea prozatorului e un astfel de mixtum compositum, căci, trecând de la o perspectivă narativă la alta, autorul pune pe tapet o nesfârşită ştiinţă a povestirii.
    Patima jocului de noroc îl degradează pe Raoul, aducându-l în situţia de a-şi pierde toţi banii câştigaţi şi chiar soţia şi fiica, schimbându-le destinul în bine.Prozatorul priveşte realitatea la microscop, pulverizând-o într-o avalanşă de imagini şi secvenţe romantice de dragoste , focalizând concreteţea în nuanţe diafane.
    Autorul foloseşte fragmentarismul ca metodă şi viziune, căci fizionomia exterioară se încheagă prin acumulări lente de senzaţii şi detalii.Nu lipseşte oniricul, o stare de vis ce reapare obsedant în nopţile Alinei, de teama apariţiei fostului ei soţ Raoul. Profesoară la o şcoală,Alina este înjunghiată de  cartoforul înrăit care se răzbună înjunghiindo în clasă.Acest dramatic personaj femenin moare într-o perioadă când îşi găsise fericirea alături de Prinţ. Un om bogat ce o iubea mult, inclusiv pe fata ei.
    Acţiunea cărţii se desfăşoară în zona Dornelor, dar şi în două localităţi din judeţul Cluj.Lumea imaginată de autor, încărcată de aerul fabulos al visului, are coerenţă şi respiră acelaşi fond ritualic, palpitând de ritmurile înalte ale naturii.Percepţia prozatorului e, aici, superioară, iar frazele sale pletorice vibrează de o poeticitate autentică.
    Toader T.Ungureanu ştie să coboare în imediata apropiere a vieţii, să-i simtă freamătul şi să-i descifreze misterul ascuns. Efectul, în astfel de cazuri, e de autenticitate clocotitoare şi de cristalizare a realului cu imagini pregnante.Ochiul pare a observa lumea printr-un ochean colorat care hieratizează mişcarea, gestica personajelor, inclusive de a pătrunde în vârful “degetelor” intuiţiei în visele ascunse ale personajelor. Exerciţiile de candoare  dintre Alina şi Ciprian au o doză de ingenuitate.
    Autorul acestui roman e un prozator indiscutabil înzestrat, cu simţul miraculosului şi al poeticităţii, inclusiv fiind dotat cu voluptăţi de povestitor.Romanul este grav, deschis cu toţi porii spre adâncimile existenţei, fiindcă naraţiunea lui creează destine tragice

                                                                                                                             Al.Florin ŢENE.





 

                  ,,Podul suspendat,,, sau...
             Jonglând pe firul unui păianjen

Volumul de proză scurtă PODUL SUSPENDAT, semnat de Suzana Deac, şi apărut în 2011, la Editura Transilvania din Baia Mare, are girul Proiectului CITITOR DE PROZA şi Republica Artelor, cu sediul la Londra.
Coperta fiind semnată de Maia Martin.
Criticul literar Virginia Paraschiv, într-o prefaţă, care beneficiază de toate ingredientele de care numai un profesionist ca domnia sa, dispune, îi face lucrării, o prezentare la obiect, schiţând în tuşe fine şi portretul scriitoarei.
,, Suzana Deac oficiază ca prozator în volumul Podul suspendat, un ritual de exorcizare a fantasmelor morbide, induse de ,,programatorul de suflete,, - accidentalul traumatizant sau durata cleioasă a cotidianului cenuşiu,,.
Modestă, ca o privighetoare care îşi cunoaşte valoarea lirică, Suzana iese în luminile rampei literaturii contemporane doar când are ceva a spune, când imaginile şi ideile sale de creator autentic au ajuns la maturitate, deţin esenţa comunicării. Suzana nu este o feministă utopică, nu este luptătorul care se aruncă în arenă pentru ca mai apoi să-şi descrie aventura. Ea este observatorul inteligent, tenace şi care ştie să decanteze sterilul de diamantele care, în cazul de faţă, devin literatură.
După mai multe volume scrise în limba română şi în limba maghiară, cărţi de beletristică, dar şi de specialitate (cu accente în psihopedagogia persoanei) Suzana Deac revine pe piaţa de carte cu un volum de proză scurtă deosebită. Lecţii de viaţă!
Într-o perioadă în care creaţia literară depăşeşte cu mult numărul cititorilor de carte, un autor care ştie să-şi aleagă subiectul va reuşi să se evidenţieze, să se bucure de recunoaşterea publicului larg, dar şi de aprecierile criticilor.
Nimic nou sub soare! Şi totuşi, Suzana Deac reuşeşte să evadeze din locul comun printr-o transcedere aproape geografică, prin paralelisme de stări şi situaţii la limită, - tot motive bune pentru a susţine un scris cu tentă firesc, feminină, dar care este dublată de persectiva pe care i-o impune, pragmatic, obiectiv, psihologul.
Folosindu-se de darul literar hărăzit de Sus, adăugând travaliului creativ ştiinţa psihologiei omului modern, autoarea face în PODUL SUPSENDAT un exerciţiu de decuplare de la ,,tihna,, spre care ne împinge tot mai mult confortul cotidian (maşina, televizorul etc). Ne obligă să gândim, să ne redefinim, să ne regăsim în situaţiile speciale, pentru a deveni parte din personajele sale.
Lumea prin care ,,cotrobăie,, după Artă, este lumea pe care o trăim laolaltă sau separat, familia, concetăţenii, prietenii virtuali ,- cunoscuţii şi necunoscuţii. Ştirile din massmedia, preluate la cald şi procesate mai apoi, până devin Operă, - sunt alt material de construcţie pentru cartea de faţă, autoarea se mişcă firesc într-un conglomerat de acţiuni pe care îl transformă în proză de calitate.
Femeia ca entitate care, cândva a fost una cu bărbatul, constituie de-a lungul cărţii, un soi de placă turnantă, - când frivolă, când responsabilă, frumoasă, complexată ... Expusă ca într-o vitrină , - dar întodeauna în relaţie existenţială cu bărbatul. Despre această relaţie, dintre sexe, aşa cum o readuce pe tapet Suzana Deac, prefaţaroarea cărţii, Virginia Paraschiv, spune: ,,Erosul subtil şi spiritualizat îşi face simţită prezenţa, El şi Ea, contopiţi mai degrabă în tensiunea stării (....)”.
Dincoace de lumea plăsmuită în carte, pornind de la umbra firului de iarbă, trecând prin Alpii Elveţiei, la Techirghiol etc... prin tot atâtea locaţii care pot fi atinse, - există o realitate creatoare, în care autoarea caută aproape întotdeauna iubirea. Dragoste şi durere! Două faţete ale aceeaşi monede. Liniştea de dinainte de furtună, mai apoi, dezastrul.
Între cele două, stă firul insignifiant al unui păianjen, ce se numeşte: Destin.
Fiecare scriere din carte este o poveste, are tâlc şi o citim cu plăcere pentru că, lumea însăşi este o poveste fără început şi sfârşit, pentru că noi toţi facem parte din această Poveste. Ceea ce ne rămâne în urma lecturii, este definitoriu pentru omul modern.
Suzana este un fin observator al societăţii dublat de naratorul de excepţie. Are stil şi nu se aruncă în vâltoarea desfăşurării epice până când nu simte că acolo este punctul, în care se intersectează imaginile de care are nevoie, pentru ca scrisul ei să aibă acţiune, culoare.
În proza aceasta există şi eşantioane inedite de stări psihologice clasice, dar şi spaţii obişnuite, prin care, de obicei, trecem zilnic cu indiferenţa omului grăbit să ajungă acasă.
Pagină după pagină, PODUL SUSPENDAT ne lasă să înţelegem că noi suntem doar acrobaţii, care facem spectacol, fiind prinşi de firul subţire al unui păianjen. PODUL SUSPENDAT este istoria individului, care află că este la mâna Destinului, că lupta sa este inegală şi că drumul nostru contează mai mult decât destinaţia.
Prin tehnica personală, de redare a emoţiilor umane, Suzana Deac merge în echilibru perfect,- îmbinând sensibilitatea poetei cu atitudinea frustă a prozatoarei.
Iată un demers literar de calitate certă şi unde, ea ştie foarte bine, când să treacă de la starea de beatitudine a fericirii la starea de ,,avarie,, a vieţii.
Scriitoarea nu dă sfaturi profesionale, nu vine cu formule magice.
Cartea nu este măciniş de stări, nu este nici colaj din culori, sunete, arome şi atingeri de înger. PODUL SUSPENDAT, dintr-o copertă în alta, musteşte de Viaţă! Este Viaţa cu urcuşurile spectaculoase şi mai ales, cu prăbuşirile inevitabile. Lecţii personale.
În acest sens, toponimele, cele mai multe preluate de pe harta geografică, te ajută să localizezi personajele în spaţii deja cunoscute şi cu potenţial de imaginaţie magic-real.
Şi totuşi, autoarea ne vinde, ca oricare scriitor veritabil, ne oferă iluzii. Vinde vise ambalate în sintagme bine şlefuite.
Nimic în plus. Nimic în minus în construcţia cărţii care, are consistenţa călătoriei cu un tren de noapte. Unul după altul, personajele urcă în vagoane, îşi povestesc viaţa intimă unor oameni, pe care ştiu că nu îi vor mai întâlni niciodată. Coboară din haltă în haltă, anonimi, lăsând în urmă amprenta poveştilor lor. Totul devine Destin colectiv.
Ne recunoaştem în persoanjele cărţii Suzanei Deac pentru că ea, autoarea este un observator fin al lumii care ne înconjoară, un Om cu talent, care ştie să adune în pagini de proză, evenimente, stări, spaţii de conflict, - dar mai presus de toate ştie cum să declanşeze, în noi, declick-ul întrebărilor. De ce? Unde? Cum?
Felicitări, Suzana!
                                                                                                           Melania Cuc


 


Lansare de carte – eveniment:
Nicolae Gudea, „Christiana Minora”



Într-un cadru mai restrâns, aşa cum şi-a dorit autorul, la Parohia greco-catolică „Sfânta Familie” din Zalău, a avut loc sâmbătă lansarea unei noi cărţi semnate de prof. Nicolae Gudea, „Christiana Minora. Studii, articole şi note în legătură cu creştinismul timpuriu din Dacia Romană, Dacia postromană şi unele provincii vecine”. Cartea a apărut la Editura „Mega” din Cluj Napoca, ca al XVI-lea volum al seriei „Interferenţe etnice şi culturale în mileniile I A. Chr. – I P. Chr.”, sub egida Universităţii „Babeş – Bolyai”, Institutul de Arheologie Aplicată Cluj Napoca şi Facultatea de Teologie Greco – Catolică şi cu sprijinul financiar al „Bischofliches Ordinariat Mainz” prin grija vicarului general Dietmar Giebelmann.
Câteva din titlurile materialelor publicate: „Vasul cu inscripţie creştină de la Moigrad”; „Despre o gemă gnostică cu inscripţie din Muzeul de Istorie şi Artă din Zalău”; „În legătură cu o nouă descoperire cu caracter creştin la Porolissum”; „Descoperiri creştine timpurii (până la 313 p. Chr.) în provinciile romane din jurul Daciilor”; „Date noi şi importante în legătură cu potirul de la Moigrad”. Cartea este, de fapt, o pledoarie pentru arheologia creştină în România, a cărei existenţă ar fi negată oficial. Prof. Nicolae Gudea: „Atitudinea oficială actuală în legătură cu arheologia creştină din România seamănă foarte mult cu ceea ce s-a întâmplat în timp.
În plină epocă comunistă (anii 1985 – 1988) am avut de înfrânt – în lupta pentru publicarea cărţii cu creştinismul – opoziţia şi chiar sabotajul unor capsomani comunişti, care, din punct de vedere ideologic respingeau cercetarea creştinismului în cadrul instituţiilor statului şi o lăsau pe seama popimii ortodoxe care au împins-o în braţele unui naţionalism creştin aberant din care nu mai putem ieşi”. Un scurt fragment din „Cuvântul înainte” al prof. Gudea, extrem de polemic, şi care nu poate fi redat aici integral. Oricum, am participat la o lansare de carte – eveniment, o carte pe care vă îndemn să o citiţi. Nu ştiu dacă, într-adevăr, aşa cum susţinea autorul, „schimbă istoria României”, dar oricum este „explozivă”. Din multe perspective.
                                                                                             D.SĂUCA


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971