Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
CE MAI ÎNSEAMNĂ, AZI, SĂ FII „PREŞEDINTE”, RESPECTIV „CETĂŢEAN” AL ROMÂNIEI...?! de Adrian Botez
FONDATORUL „STRATFOR” despre ROMÂNIA, interviu cu George Friedman
Proiectul Blue Beam (Raza Albastră) şi „salvarea” Noii Ordini Mondiale
Două articole despre Roşia Montană de Dr. Gh Funar şi Ion Longin Popescu
Un parlamentar român despre şeful delegaţiei FMI pentru România
Articol Eugen Evu
În loc de concluzii: Opinii din noua generaţie
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu,Viorel Roman, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea I
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea II
Articole de Mircea Bunea, Gavril Cornuţiu, Demi Perparim, Cristian Neagu - partea III
Secretele din Bucegi” – un documentar al sitului „Colecţionarul”
Traducerile în franceză ale lui Constantin Frosin, din versuri de: - Vasile Voiculescu - Ion Pillat - Marin Sorescu - Ileana Malancioiu - Nicolae Labiş - Magda Isanos - Stefan Augustin Doinaş
DIMITRIE GRAMA - Poezia ca (un) ritual de depoetizare
Recenzii şi prezentări de Adrian Botez, Al.FlorinŢene, Dan Lupescu, Melania Cuc, Eugen Dorceascu - Despre Eugen Evu, Stefan Doru Dancuş, Melania Cuc, Mihai Marcu, Aurel Petrescu, Ion Barb, Slavomir Almăjan, Valentina Becart - partea I
Partea II
partea III
- partea IV
Cu prilejul apariţiei seriei complete in trei volume difuzate de librăria electronică www.corectbooks.com
partea II
partea III
partea IV
partea V
Păstorel Teodoreanu pe internet
partea II
Parodii literare sau parodia guvernării rubrici de Elisabeta Iosif, Ionuţ Caragea, Ioan Lilă
partea II
partea III
Consideraţiuni în proză din folclorul internetului
partea IV
From The London Times: A Well - Planned Retirement UN PERFECT EXEMPLU DE DESCENTRALIZARE
PAGINA A PATRA

Actualitatea culturală, literară şi editorială

 

                            Adrian ALUI GHEORGHE   
                 Poezia ca (un) ritual de depoetizare

                                                 (Dimitrie Grama - „Versuri” Ed. Conta -Piatra Neamţ, 2010)  

 Dacă e să-l cauţi pe Dimitrie Grama prin lume, e greu să-l găseşti. E român care provine dintr-un neam de aromâni, a fost sportiv, în lotul olimpic al României, ca alergător de sprint. Din postura asta a ajuns în Suedia, în anii 70, unde s-a stabilit refugiindu-se de „binefacerile comunismului”, a studiat şi a devenit medic chirurg. Apoi a profesat în Anglia, o vreme. Apoi în Arabia Saudită. Are o locuinţă în Franţa, un domiciliu în Danemarca, acum fiind, de fapt, medic în Gibraltar. Deşi se mişcă lejer printre civilizaţiile lumii, din cele patru zări, are ceva care l-a marcat definitiv: limba română. Şi ceva care îi ţine sufletul cald: poezia. Soţia sa, Livia, este pictor şi este fiica unui remarcabil prozator din ţinutul Neamţului care nu a apucat, din păcate, să-şi ducă proiectul pînă la capăt, Laurian Ante, care a plecat prea devreme pe sub geana zărilor. Împreună au creat o insulă de spirit şi cultură românească, o insulă care pluteşte mînată de un duh înalt pe sub cele mai surprinzătoare orizonturi. Cei doi au demonstrat, de fapt, că atunci cînd ai unduirea artei de partea ta nu te frînge nici o furtună.  Dimitrie Grama a adunat, în timp, vreo zece volume de poezie, apărute în România. E, deja, o operă. Pe lîngă poezie a scris o mulţime de articole, în presa românească din ţară şi din străinătate, în care şi-a exprimat punctul său de vedere în legătură cu evoluţia societăţii româneşti, cu derapajele „profesiunii de român”. E, în articolele sale, uimirea că „românul cel talentat” nu se descurcă în jungla Europei, că o mentalitate retrogradă ne face să nu ne adaptăm la civilizaţia noului mileniu; apoi, în articolele sale, mai e mîhnirea că într-o Românie care ar putea hrăni întreaga Europă cu fertilitatea solului, se pune problema unei bucăţi de pîine pentru supravieţuire; apoi că demnitatea istoriei este abandonată la primul colţ de către românul care pleacă în lume. Sigur, nu se rezolvă mare lucru, cu un articol sau cu o sută de articole, dar e datoria fiecărui român care are conştiinţă să se exprime, să nu se adauge corului laşităţii majoritare, tăcerii complice. * Poezia lui Dimitrie Grama deconcertează: are simplitatea aforismului, are tăietura unui decupaj de pe o hîrtie creponată pe care se zbat fluturii desenaţi, e un amestec de vid şi plin din imagistica japoneză. Cetindu-i textele ai impresia că asişti la un ritual de depoetizare prin care este scoasă realitatea de sub tirania poeziei...! Cuvîntul devine un deget ascuţit înfipt în coasta realităţii. Ţipătul ei este amortizat de foşnetul literelor: „Realitatea atârnă din tavan/ ca un candelabru vestejit./ Când o privesc/ începe să tremure/ şi să-şi stingă,/ unul după altul,/ beculeţele./ De  aceea poate acum/ îmi este teamă/ să mă uit direct/ în ochii ei./ De aceea poate acum/ privesc din ce în ce/ mai mult podeaua.” Cuvîntul nu tulbură lumea, ci o linişteşte. Cuvîntul exorcizează peisajul cu oameni alungaţi de destin din loc în loc, cu oameni care suferă de ubicuitate: „A nins mult în/ ultimul timp şi/ Pământul arată/ ca o oaie mare/ cu ochi albaştri./ În blana-i pufoasă/ se joacă copii/ până seara târziu/ când intră în casă/ şi se pierd în/ banalitatea jocului/ de om adult.” Anecdota care susţine, de multe ori, textul poetic este stilizată pînă la strigăt. Morala e ca o tăietură fină pe o piele mustind de sînge: „Săracul pădurar,/ prea obosit să ajungă/ înapoi în sat/ s-a întins să moară/ pe un pat de frunze/ undeva la marginea pădurii./ Culcat pe o parte/ vorbea în şoaptă/ cu frunzele şi furnicile/ şi voia să le/ mângâie cu degetele/ lui uscate./ Simte ceva în palmă şi/ ridicând mâna/ aproape de ochi/ vede că ţine în ea/ un ban de aur./ Uitându-se mai atent/ în jurul lui/ descoperă o comoara .../ Şi moare/ cu aur în ochi şi/ cu un zâmbet care-i/ luminează faţa.” Poezia nu l-a lăsat pe Dimitrie Grama să (se) rătăcească prin lume, în momentul în care ajungea într-o fundătură a sorţii, numai ce apărea un vers care îi lumina drumul. Cînd îi apărea în cale o prăpastie, un text se făcea punte. De altfel poezia îi e şi drum de întoarcere în România, spre acel „acasă” ancestral, care tremură pe fundul sufletului. Iar limba română, pe care Dimitrie Grama o stăpîneşte cu măiestrie, - în timp ce a mai învăţat o mulţime de alte limbi europene, ca să comunice -, îi e culoare a sufletului. Sau altfel spus, Limba Română a trimis (acum) un emisar în  Gibraltar să spioneze pînă la ce adîncime se insinuează poezia în realitate. Şi cu ce efecte. Şi cu ce preţ. Şi dacă poezia nu e, cumva, limbajul universal al sufletelor care iau în posesie văzutul şi nevăzutul...!? Zice Dimitrie Grama, observînd cum timpul roade în coaja lumii: „Cadizul era de fapt/ un orăşel murdar/ peste care a trecut/ un val de mare/ şi l-a spălat./ Astăzi Cadizul/ este alb şi strălucitor/ pe când/ marea/ e ceva mai murdară.” În această carte de versuri Dimitrie Grama face proba unui nobil şi bine justificat misionariat.


 


 AUTO-DECRIPTAREA ONTOLOGIC-AXIOLOGICĂ A MAESTRULUI-SIMFONIE: „DESPĂRŢIRI DE PLURAL

                                                     sau

                                    IEŞIRI DIN SISTEM”,
                                                                                                                                                  
                                                                                                                              de EUGEN EVU


...După cele trei Cărţi ale Întâlnirilor – urmează, în sistemul de gândire şi, mai ales, simţire, al lui Eugen EVU – necesitatea unei cărţi a Despărţirii...  „Despărţiri de plural”, cum ţine să precizeze autorul. Să vedem de ce ar fi necesară, atât de devreme, Despărţirea, după TREI atât de frumoase şi fructuoase Întâlniri...

„Mulţumesc trădărilor, care astfel – devreme fiind, fac mai suportabil inerentul Adio al Unuia, către Celălalt...! Caut să-mi fiu aidoma mie, pur şi complex, dar nu complicat, Eugen Evu. Intră şi  uită-te, vezi ceea ce oricum vezi şi dumneta, însă altfel. Prin aceasta nefiind suprimaţi de asaltul pluralităţii, prin acesta fiind noi înşine, plurisemantic, unici, aşa cum ne este viaţa, care,  nu-i aşa? – este o moarte cu...încetinitorul...Poate...Numărătoarea este călătorie inversă, inversăm Timpul...” (cf. O dizertaţie despre Mişcare, p. 7).

Evident, discuţia pornită (întru explicarea demersului cărţii – implicând un soi de „hartă/ghid spiritual/ă”, pentru [auto-] înţelegere şi [auto-] lectură) -  încă de la începutul ei, se duce în plan cosmico-metafizic – şi pune în mişcare termeni şi arhei ai ontologiei Omului Etern.

„Unul” şi „Celălalt” aduc aminte de termenii noicieni, dar, mai cu seamă, de cei ai cărţii lui Mihail Şora -  Eu tu, el ea - sau dialogul generalizat  ( o  carte scrisă în preajma lui decembrie 1989 şi apărută abia în 1990, după ce filozoful îşi multiplicase manuscrisul şi îl difuzase prietenilor…). Acolo, în cartea filozofului Şora (ca şi în gândirea lui Eugen EVU), persoanele gramaticale jucau, de fapt, într-o dramă cosmică, a “iubirilor”/autocunoaşterilor paradisiace aflate în ek-stasis – şi a “trădărilor necesare”, adică a necesarelor perspective, cerute de statutul ontologic al Fiinţei Umano-Divine, pentru a se cunoaşte pe sine, prin autocontemplare “obiectivată”.

Eugen EVU constată că “adio” este atitudinea, gestul uman absolut necesar/ă, pentru a exista, în mod conştient. S-a întâlnit cu sine în mulţi, li s-a dăruit, până la a se dez-identifica, până la a se pierde pe sine (…din vedere şi din existenţa reală).

E timpul, afirmă multpreadăruitul/dăruitorul, să mai şi EXISTE, “să-mi fiu aidoma mie, pur şi complex, dar nu complicat, Eugen Evu”.  

Generozitatea nu trebuie să ducă  la sinucidere. Generozitatea extremă, fără “oglindire”-conştientizare -  duce la masacru, la genocid, la terricid. La pierderea Şansei Soteriologice a Umanităţii.

Hristos s-a identificat, pe Cruce, cu Păcatele Istoriei Umanităţii – dar n-ar fi putut mântui pe nimeni, dacă rămânea în non-disociere de Istorie. Mântuitorul nu este un “oarece inform”: Mântuitorul poate fi DOAR Hristos-Dumnezeu – UNU şi Unicul.

Oglinditul, pentru a putea fi Oglinditorul şi Vizionar-Obiectivat-Mântuitorul.

La fel, şi Poetul!

Să fii “suflet în sufletul neamului tău” – dar, apoi, Golgota s-o urci Singur… Moise se identifică, fireşte, cu “poporul lui Israel”, dar, pentru a-şi împlini funcţia de Călăuză spre Ţinutul Canaanului/”Pământul Făgăduinţei”, trebuie să se unicizeze: să urce SINGUR Sinaiul, să rămână SINGUR înafara Canaanului, pedepsit şi auto-pedepsit: adică, singularizat, precum Viitorul Munte Golgotic, pentru a fi ZĂRIT şi urmat – sau, după caz, de care  să se delimiteze Poporul lui Israel – să se delimiteze de păcatul Unicului Moise – pentru a-l păstra drept Călăuză, “loc de Mişcare” a Trupului şi Duhului, totdeodată!

…N-au decât “poporenii” să-l contemple, să-i ofere “pluralitatea-plurisemantismul” lor - dar el să-şi păstreze, faţă de ei,  acel “altfel”, UNICITATEA - singura modalitate de a le fi REPER! “Intră şi  uită-te, vezi ceea ce oricum vezi şi dumneta, însă altfel. Prin aceasta nefiind suprimaţi de asaltul pluralităţii, prin acesta fiind noi înşine, plurisemantic, unici, aşa cum ne este viaţa”...

…A trăi, întru a te dărui -  nu înseamnă nici să-ţi oferi nemurirea, nici să le oferi altora nemurire, în sens biologic. Ci să oferi (ţie şi lor!) TOLERANŢĂ faţă de moarte! Speranţă/vizionarism în “ce este dincolo de ce vezi” …cu ochii fizici. Da, “viaţa (...) este o moarte cu...încetinitorul...Poate...Numărătoarea este călătorie inversă, inversăm Timpul...” – adică, Drumul este comun, dar dacă îţi şi le arăţi Inversul Egoismului Fiinţial/Timpul, celor pe care-i călăuzeşte preaplinul ontologic din tine -  poţi să trezeşti forţa Nebănuitului-ca-Inversare-Ontologică, INVERSAREA ONTOLOGIEI TERESTRE, pentru ONTOLOGIA CELESTĂ!

…Mai ales dacă eşti Vizionar, deci Profet, deci Poet!

…Aceasta ar fi intenţia teoretică a filozofului Eugen EVU! Dar Poetul-MAESTRUL iniţiator în vizionarism-Eugen EVU – este, mereu, generozitatea pluralizării întru “ceilalţi!”

…Şi, în definitiv, filozofia se poate dezvolta şi altfel: (tu) EŞTI cu atât mai mult cu cât (ei) SUNT. Fiinţa Maestrului este, de fapt, făptura lui hristică, etern dăruită/oferită. Dar, precum o simfonie, deşi pare o pluralitate de instrumente – prin MUZICA rezultată din armonizarea eurilor-instrumente, este, până la urmă – UNU! – tot aşa şi Poetul: cu cât rezonează cu mai multe suflete, în gestul său euharistc, cu atât (se) obţine, mai limpede, mai explicit, întru UNU – adică, întru HIPER-SINELE SĂU TRANSCENS!   

…La fel ca în toate cele TREI CĂRŢI ale ÎNTÂLNIRILOR, şi această “DESPĂRŢIRE”  este tot o trilogie: cum putea, altfel, să contrabalanseze despărţirea – întâlnirile?! Partea întâi şi a doua fuzionează, aproape – din punct de vedere tematic.

Partea întâia: Lecturi, jurnale, insomnii…

Partea a doua (p. 215): Pagini invitate, retrăiri, mărturii…

…Partea a treia: Întâmpinări, regăsiri, emoţii…(O întâmpinare: Geo Galetaru şi crinologia sa… - …şi o regăsire: Simona Gabriela Locsei – Arta mitopeică în modernitate – urmând…”O încântare a ochiului minţii…!” – picturi arheice, p. 382).

…Dar, cum deja am spus,  “despărţirea evuiană” este şi rămâne doar una pur conceptuală: Eugen EVU, cel care rezonează cu: Morris Cohen (Încercări modulare), cu Varujan Vosganian (Alte întâlniri…),  cu Elena Daniela Sgondea (De excelenţă…), cu Darie Pop, George Vulturescu etc. etc. – cu morţi  veşnic prezenţi (Ion Chichere – Un prinţ hamletian al Poeziei române) şi cu vii …”alter-ego-uri” (Ion Scorobete, Dumitru Hurubă, Mariana Zavati Gardner…Antonia Iliescu, Gabriela Goundenhooft, Marilena Rodica Chiretu, Nicola Rampin, Ştefan Erdmann … - Octavian Sărbătoare!) -  cu atât îşi poate face mai lămurite şi mai explicite şi mai relevante şi mai revelante – ale sale ALTE SCRIPTURI:

- Despre obârşia (originea) lumii, Dizertaţiile…la Apa Sargeţiei! (cf. Dizertaţii la Apa Sargeţiei, p. 242) -  …despre Ontologia Socio-Umană, despre Omul Primordial şi Omul Actual, despre Creator şi Critic  - despre Eternitate, Cunoaştere, Iubire (ceea ce duce la un regim cvasi-tautologic…!) etc. etc. !!! – şi poate  năvăli poetic, cu GNOZELE şi EPOPEILE şi “SAPIENŢIALELE” sale, ciudate, proteiforme şi superbe, precum o limbă paradisiacă, de mult pierdută / etern râvnită  - cf. Memoria sumeriană, Gnoze: Haggada, Epopeea lui Atrahasis…până la Elogiul dezordinii gândite, p. 363 (dând iama prin toate limbile  - …cea mai luminoasă, alături de româneasca Grădiştei, fiind, totuşi, italiana…!), poeseistic (Poeseul: NOUĂ SPECIA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ, marca “Eugen EVU”! – cf. Poeseu – mic elogiu românesc după o mie de ani: Omar Khayyam, p. 287, Jurnale, pagini, fulguraţii, p. 295, Noi paradigme, sau ecclectisme?, p. 299, “Contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu”, p. 300, Magic world…un poeseu românesc despre cosmogonia Fiinţei, p. 370) – …dar şi cu infinit mai multă şi îndreptăţită impetuozitate, prin etimologiile sale noiciene, sau, pur şi simplu, “evuiene” (cf. Sunetul Zeilor, p. 193 – dar şi Sentinţa cu schepsis, p. 321: “Specie vine de la specializare. Rostul subspeciilor ar fi acela de bază a piramidei trofice, care susţin şi tind către Vârf. Analogia cu Arborele – codificată în Piramidă, este <>…”) - sau prin false “tradiţii”, scăpate din Frâul Adevărului şi Bunului Simţ/Dreptei Măsuri a Lui Hristos (cf. Sincretisme NICICUM…sau zeităţi canibale? – cf. p. 264: “Când <> măcelărim 5 milioane de miei (de Paştile ortodoxe and catolice, 2010…), suntem tribali evrei…Când, de Crăciun, măcelărim milioane de brazi, suntem tribali nordici…Când substituim Sânzienele zeiţei romane Dians – pre-dacicei Bendis), Floriilor evreieşti, nu suntem nici dacici, nici neo-latini, nici iudei: suntem NICICUM…!!!”, p. 264)  - sau prin  ciudăţeniile sublime ale existenţei terestre, văzute cu ochi fierbinte, DE OM (cf. Despre hibrizi fosile, p. 267, Sapho kineghetikos, p. 269)  - sau prin pamfletele sale  - virile şi nostalgice, totdeodată… - cu bătaie lungă cât…LUMEA! – de fapt, îndreptate spre lumea asta nestăpânită nici de Dumnezeu, d-apoi de Adversarul…cel mult de “O Paiaţă” dementă: Pudriere din InSula Lesbos sau chibiţe de chibuţ (cf. p. 275), Raiadul vs Raiaua (cf. p. 285), Ubi Patria, ibi Matria? ( p. 307), Diafragma fier-carbon la…guguştiuci (p. 314) etc. etc. etc.


…Da, TOTUL lui Eugen EVU este o năvală întru revelarea  sinelui, prin “alţii”. De data aceasta (faţă de Întâlniri…), acest proces este mai clar şi intens conştientizat, teoretizat… – dar şi aplicat. “Iadul – sunt ceilalţi…” - mormăia Sartre… Eu – sunt ceilalţi! – pronunţă, cu foarte bună dicţie, Eugen EVU.

…Dostoievschi spunea:  “Suntem vinovaţi de păcatele întregii umanităţi!”

Eugen Evu spune, la rândul său: A fi Maestrul cuiva/tuturor, înseamnă să-i ştii şi să-i fii/să le ştii şi să le fii – întru VINĂ şi EXTAZ PARADISIAC, DEOPOTRIVĂ  -  SUFLETUL!!!

…Nu, nu se poate “ieşi din sistem”, odată ce ţi s-a dat Firea de Călăuză/Maestru şi ţi s-a “împlântat”, în această Fire - Misiunea Hristică: se poate doar “conştientiza” SISTEMUL DUMNEZEIESC al Revelaţiei! (…“revelarea Revelaţiei”…!) – …şi asta o şi face, “cu asupra de măsură”, în cartea sa “despărţitoare”/conştientizatoare de Sine întru Sinea Trans-Individuală - Maestrul Eugen EVU.

                                                                                                              prof. dr. Adrian Botez

 



                        „SCRUM”, de ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ
                             (editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010)



...Până azi, nefericita întâmplare a făcut să nu-mi cadă sub ochi poezia lui Ştefan Doru Dăncuş. Azi, printr-un plic pe care l-am deschis cam apatic, am văzut viscerele, sângele, piroanele şi am auzit strigătele omeneşti (lansate către cer şi către incendiile demonico-terestre)  ale Poetului. Un Poet de o  putere teribilă - asemănatoare cu cea a lui Atlas – cel ce uneşte gunoaiele/reziduurile bolborosind fierbinţi, ale pământului (în plin proces de desacralizare!), cu Cerul  - Olimpian şi Mistic...
...Volumul de poeme fără titlu, deci putând fi citite la MODUL EPOPEIC!  (bilingv: în românească şi în franceză), Scrum, al maramureşeanului (de obârşie) ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ), vorbeşte (cu o decenţă rară, pentru astfel de titanice opintiri de mărturisire, clarificare a beznei şi orbirii, opintiri de vizionarism, din partea, totuşi, a unui OM!) - ceea ce noi (în genere şi din ipocrizie!) tăcem, anesteziaţi şi laşi. Şi trădători - de noi şi de Creaţie şi de Creator. „Scrumul” este o stare cosmică, terestră şi umană, în acelaşi timp – stare de nebunie a incendiatorilor, dar şi apocaliptica promisiune că, după trecerea prin focul VIU, scrumul va re-învia în „altceva” (nu în zăpadă: „nu mai ninge în românia” – cf. p. 24), dar, poate, într-o primăvară prin care eul-dracul se vor pierde-rătăci, prin...pierdere de identitate terestră („ori poate că sunt dracul şi mi-am pierdut identitatea/prin grădinile parfumate ale acestei primăveri (ar trebui să-mi dau demisia/din funcţia de Ştefan Doru Dăncuş” – cf. p. 78): de la „trupul aruncat/de viu în crematoriu” – cf. p. 14 („după ce un om de nimic/ abia ieşit de la casa de nebuni/a turnat benzină şi mi-a dat foc la staţia peco” – cf. p. 26), până la „poemele astea/grămada asta de scrum de pe sandalele Tale” (cf. p. 48) sau: „două cifre au încolţit în terenul fertilizat cu/ore de puşcărie şi scrum de ţigară” cf. p. 18 – unde puşcăria şi scrumul de ţigară au devenit sinonimele înlănţuirii vieţii, de către principiile malefice, ostile şi opuse vieţii – dar şi sinonime ale răbdării omului, în faţa încercărilor infernale, la care-l supune Instanţa Trancendentă!).

...Poetul e trădat de lume, Lumea îşi trădează principiile şi „fericirile” creştinismului (deci, îşi anulează, pare-se, cu o violenţă şi furie inexplicabile, şansa soteriologică!). Poetul şi Lumea – „eterna” contradicţie a contemporaneităţii  - ...şi, prin lupta/opoziţia contradictorială, se creează premizele (invizibile, dar intuibile! ) unei glorii iminente ...: „Meşterul Manole” este, aparent, un înfrânt al Iubirii/Anei Simetrice şi al Pământului – în realitate, este la fel de ridicul şi mistic-măreţ, pentru ne-iniţiaţii în spiritualitate, cât şi Iisus!  - şi mai proaspăt, în trăire, decât însuşi Dumnezeu-Iisus, căci este, DEJA,  iniţiat în dezamăgirile hristice  - ale ultimelor sale zile terestre („pământul pentru cactus/pentru sânii tăi e pregătit: spini va bea/Isus în primele zile”- cf. p. 18).

..Meschinăria lumii, ba chiar Pervertirea Iubirii, ating cote paroxistice şi forme dement-groteşti – prin care omenirea se reifică, poetul fals ia masca Poetului Autentic, care este, de fapt, Masca lui Momus! (...şi, în consecinţă, pare că şi Dumnezeu oboseşte/se blazează, îşi ia o...pauză! - ..iar Poetul Autentic rămâne Singura  Măsură! – SINGURUL REPER PENTRU O VIITOARE VIAŢĂ, în cu totul alte coordonate de Duh):”undeva la o masă încărcată de amici/şi femei un poet va scrie:/dacă moare dăncuş înaintea mea voi plânge puţin” (cf. p. 44).

...Ba chiar lumea nu mai poate să „înghită” sacralitatea, o desfigurează până la ne-recunoaştere, aducând sacralitatea la nivelul closetului şi Sfânta Euharistie, la nivelul grosolăniei dezgustătoare a crimei, absurde şi  fără sfârşit, parcă („Eu n-am zis să tăiaţi porci/în cinstea naşterii Mele/n-am cerut miei ucişi fiindcă am înviat a treia zi/nu frica de Mine vă trebuia/ochii voştri şi inimile voastre îmi erau de-ajuns/pentru a supravieţui printre voi”/spunea El cu blândeţe/şi dintr-odată unul din noi s-a ridicat/şi-a întrebat: Bine, bă, da noi nu mai mâncăm/astăzi?” – cf. p. 50) ...iar cuvintele Sfinte, în stare de CRIZĂ/DISIPARE SEMANTICĂ: ”paharul s-a umplut/closetul s-a închis./cineva a obosit să rostească:<< acesta este trupul meu – acesta este sângele meu>>”(cf. p. 32).

...Poetul/Artistul Autentic trebuie să aibă trupul în Inimă! – şi, de aici, disputa dacă încape trupul în inimă: „e dureros domnilor/nu poate o inimă să încapă un trup de om (e cumplit oameni buni să ţipi ca un copil/în pântecele mamei că vrei afară/că ai cărţi frumoase de scris/că ai de cântat melodii inextricabile deocamdată” (cf. p. 30).

 ...Poetul este trădat, de fapt, de nebunia satanic-proteiformă a lumii, în care nu evită să „locuiască”, DIN PLIN!  (şi nu evită/nu derobează de la  responsabilitatea sa, în această Stare de Trădare Cosmică! – ci-şi asumă, ŞI PRIN ASTA SE MÂNTUIE, ÎNTRU MĂREŢIE ÎNSÂNGERATĂ! – „beţia”, „noaptea”/bezna satanică” acceptată, deci înjosirea umanului, până la rezidualitate cosmică... ) – Nebunie „devoalată” paradoxal, ca Violenţă-Război ... „de Pace” (instituţionalizat întru strivirea Cetăţii/cetăţenilor) - POLIŢIA, apoi războiul de „adâncime”, interior, în sufletul fojgăind de microorganisme/SPITALUL -  dar şi RĂZBOIUL...pur, ”cinstit” şi... direct ticălos („cei 30 de arginţi îmi vor fi buni la poliţie/la spital ori în război – aş vrea să-i spun/şi tocmai acum cineva mă culege/din şanţul unde am zăcut beat toată noaptea” – cf. p. 20).

...Poetul simte că laşitatea, decadenţa lumii păstrează, parcă,  un reziduu de conştienţă sacrală, monstruos mutilat, prin...EVITAREA FEŢEI UMANE (a „chipului şi asemănării cu Dumnezeu”...), atunci când, reiterativ parcă întru eternitate, loveşte...”ÎN SPATE”!!!: „în noaptea asta a oboselii va ţâşni brusc/de pe grafic şi mi se va înfige pentru totdeauna/în spate” – cf. p. 28; „stau cu jungherul acela înfipt acolo unde/acolo unde nici Tu nu te aşteptai să fie” – cf. p. 52, „cuţitul în spate pe o străduţă întunecată” – cf. p. 14 etc.

...Poetul nu-l depărtează pe Dumnezeu de sine, ci-i recunoaşte şi admiră (fără nicio ironie!) curajul şi mărinimia (de după blazare...!), faţă de o creaţie degradată, prin vină (decavare/ruinare moral-spirituală!) exclusiv umană: „doar acest curajos Dumnezeu/coborând o treaptă pentru mine” – cf. p. 14.

...Lumea şi spaţiul Luptei lui Ştefan Doru Dăncuş este, firesc, România. România devine, concomitent, Arheu al Salvării de Duh şi Model al Destructurării Spirituale Terestre. Fiecare va înţelege, din aceste două variante, nu dilema, ci se va înţelege pe sine: unul îşi va revela Autenticicitatea Chipului, altul, „Comodul”, se va complăcea în Masca de Claun.
1-Scufundarea normalităţii şi „ecranarea” spiritualităţii se produc, ca chip leproso-contemporan, al României: „lucrez ca sclav în românia”. Nu merită majusculă, numele ţării tale?! -  pentru că Dumnezeu, se vede clar, MERITĂ! Nu merită (actuala „faţă”-chip de ţară), pentru că NU aceasta este faţa ei SPECIFIC-IDENTITARĂ (mai ales când se supune lui „correctness political” al masonilor „europenizanţi”/dezintegratori de identitate!, „sisifizanţi” întru des-fiinţarea Mitului Viu al Creaţiei...): ca să ajungi să-i suporţi hachiţele demoniace (dictate de forţe ce nu-i aparţin, specific şi identitar), trebuie să apelezi la sângele proaspăt al jertfei de tine însuţi, jertfă numită, manolic, Cartea Poeziei Scrise din Sângele tău – Carte nu doar ca Refugiu Cosmic (de pericolele demonului „europenizant”/masacrant de Fiinţă Vie/Specifică/Identitară!), ci Carte ca Peşteră-Uter, din care se prezumă re-naşterea Fiinţei, re-învierea spirituală, transfigurarea: „(peste 30 de ani)/desigur învins/ mi-am capitonat peştera – frumoasele cărţi/de poezie scrise cu sânge/mă apără de frig şi arşiţă/mai nou, europa vine la mine în vizită/sunt interesat pe post de sisif/brusc o baricadă cedează/într-una din jugulare/şi imediat apar hoardele ce dau foc/bisericii care sunt. Nu mai fug”. De observat că Poetul, pus în faţa incendiatorilor/producătorilor/năzuitorilor de/spre obţinerea de „scrum”/neant spiritual   - ca răspuns dat Neantului în Marş DEvastator, se identifică, eroic, cu Biserica Lui Dumnezeu – şi refuză laşitatea dezertării din propria identitate SACRĂ!
...Condiţia Poetului/Scriitor, în această Românie-Lume, devine tot mai imposibilă şi mai penibilă, îţi vine să inversezi polii morali şi să cedezi/să te predai „golului” (de sub podul Trecerii Iniţiatice, spre Sacral) – cât şi tentaţiei prostituţiei morale şi irealităţii (directe sau indirecte) – tentaţiei ştergerii din catastiful fiinţei perpetuate: „uneori e bine să fii scriitor/mereu ai o sticlă goală/ sub un pod/o fiică să facă trotuarul/un fiu să-ţi fure ziua de mâine/să te întreţină cu acest vis/toată viaţa lor/şi când mori – să dispară şi ei/ca nişte vieţi ale tale/prea crunt lăsate de Dumnezeu printre noi” (cf. p. 6). Greu să accepţi condiţia echivalenţei misionare: Poet=Apostol Pavel: „nu sunt pavel Doame/cum de-ai uitat că-s doru dăncuş” (cf. p. 66). Spiritualitatea, Genialitatea (ca şi în Scrisoarea I emineasciană...în care umanitatea era creatoare de, ca şi la Ştefan Doru Dăncuş...„muşunoaie de furnici”!)  - devin, în aceste ultime veacuri de grosolană ipocrizie dezmăţată – veacuri mamonico-plutonice, atât de vulnerabile, în faţa jocului satanic -  obiect de batjocură, de „lepădare” a vulgului de Steaua sa:  „nu pot  fi poetul genial  şi mare/cât biserica/pot fi doar lepădatul în stradă/ numrătorul de furnici/câte-o lacrimă topeşte metalul/monedelor aruncate de concetăţeni//sunt singurul cerşetor din România” (cf. 10).

2-Dar Poetul, tocmai pentru că este Veghetorul Comorii Mistice a Spiritualităţii Terestre, nu va abdica, niciodată, cu adevărat, de la Misiunea Sa de Ocrotitor şi Paznic al Sublimului Creaţiei Lui Dumnezeu. Poetul, ieşit, până la brâu, din moleşeala şi colcăiala lui Prakrti/Borborosul Materiei, este Revelatorul Naturii Dumnezeieşti, Originare, deci de o Puritate desăvârşită; numai că acest Chip Autentic al Lui Dumnezeu nu poate fi înţeles decât de ceilalţi iniţiaţi/Paznici ai Misterelor! De aceea, abia în penultimul poem al volumului, Poetul  dezvăluie Muntele, adică rezultatul iniţiatic al efortului spiritual de a se sustrage tentaţiilor borborosului infernal, destructurant de identitate şi degradant (pentru cine şi-a mai păstrat identitatea Sacrală de Românie!), Misterele Sublimului:”vino în munţi pe-nserate când/călugării dorm/şi numai clopotul unei singure stele singuratice bate/pe pământ” (cf. p. 104). „Steaua singuratică” a Poetului Ştefan Doru Dăncuş este echivalentul Paradisului eminescian, şi el sugerat prin Stea...

...Iar Iubirea Autentică se dobândeşte prin renunţarea (reciprocă, a celor două emisfere ale Re-Proiectatului Androgin!) la Sinele Terestru: „acum aruncă tot mapamondul cu pământ în mine/pe ochii mei pe orbitele mele/ei îţi distrug sfioasa alcătuire/abia acum eşti a mea! ce mult eşti a mea!”

...Dincolo de frazările zvârcolite, dincolo de imaginile apocaliptice şi de înfruntările exasperate, „pe viaţă şi pe moarte”, din jurul, parcă, a unei gropi de gunoi terestru – este disimulat Cavalerul. Poetul Ştefan Doru Dăncuş este chiar mai eminescian decât îşi doreşte...

...N-o să ne hazardăm să-l etichetăm/înregimentăm, unui curent culturalo-literar anume. El este, PUR ŞI SIMPLU, Poetul. Da, PUR! De aceea, şi poate / îndrăzneşte, printre munţii fumegând de gunoaie şi scrum ai lumii terestre (cu gândul şi năzuinţa de Duh, însă, spre Muntele Exasperant şi Deschizător de Cer, totdeodată - al Golgotei! – ...şi, de acolo, spre Muntele-Empireu...!),  să se adreseze, cu smerenie luminată, către Sfânta Maria, implorând-o pentru...Mântuitorul Cuvânt-Rugăciune (nu pentru „eul/sine gâtuit”, ci pentru NOI/SINEA ELIBERATOARE, întru Neam şi Androginitate!): „Sfântă Marie pentru noi roagă-te!”

... Poate că e transmodernist. Poaste că mistic-clasicist. Poate un preasfios-romantic...şi, de aceea, cu măşti postmoderniste, care se descuamează, cu o viteză ameţitoare, rând pe rând...Puţin ne interesează aceste clasificări de şoarece de bibliotecă. Poetul acesta, cu un curaj absolut, parcă mai viu decât ostenitul (de amărăciune) Dumnezeu – Poetul acesta, intrat, precum Orfeu, până în fundul infernului, la Tronul lui Hades – şi întors, apoi, să cânte, din Pisc de Munte, tot precum Orfeu, Viersul Iniţiatic al Mântuirii/IZBĂVIRII/ÎMBLÂNZIRII Celeste – este discipolul şi chiar emulul Zeilor Armoniei.

...Între Apocalipsă şi Speranţă Inspirat-Vizionară, ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ este Călăuza (una dintre...) de care oamenii istorici au nevoie, ca de apă în deşert, pentru a ieşi din istorie, spre Paradis. Adică, spre ei înşişi, cei AUTENTICI...!

                                                                                                                                 prof. dr. Adrian Botez


 

- continuare -

 

              Metafora ca mod de exprimare a vibraţiilor eului
                              la Melania Cuc

Autoare a două zeci şi patru de cărţi de poezie, eseu şi proză, având o experienţă îndelungată în domeniul creaţiei literare, Melania Cuc, prin noul volum de “Tablete şotron “, intitulat symptomatic ”Vânătoare cu şoim “, apărut la Editura ”Dacia “, Cluj-Napoca, 2010, evidenţiază viziunea personală asupra stărilor eului, exprimată prin originalitatea metaforei, în diferite ipostaze.
Tabletele cuprinse în acest volum sunt adevărate poeme în proză în care metafora joacă rolul de conciliator între pulsiunile tumultoase ale existenţei noastre şi viziunea personală a autoarei prin felul de a se raporta la realitate. Aceste poeme”tablete “ cuprind declaraţiile patetic-orgolioasă a autoarei, în care resemnarea virilă se închide ca într-o carapace, e produsul unei mizantropii vizionare, al impulsului frenetic de a sălta fiinţa în metafizic:”Lâmgă noi, oceanul galactic este plin de trunchiuri din arbori-gingobiloba şi delfinii ce se sinucid înghiţind pahare după pahare pline cu aer “.( Prin ochii mei speriaţi). E aici un filon-rămăşiţă a titanismului romantic, melancolic, neliniştit, dar şi trufaş, deşi experienţa pare mai degrabă rimbaldiană. Autoarea uzând de dezechilibru sistematic al simţurilor, exacerbate până la inflamarea lor, forţează limitele realului, pulverizându-le, depăşindu-le progresiv. Experienţa este o epuizare completă a trăirii, prin élan vizionar şi înstrăinare metodică, prinm exaltarea resorturilor vitale:”Îmi şterg pe furiş lentila ochelarilor şi mă mint că te văd din nou frumos şi deştept pe sub masca ce muşcă din carnea ta vegetală “.(Este calmă, trândavă ).
La capătul exaltărilor, autoarea e o altă fiinţă, un animal superior îmbogăţit cu carnaţia metaforei aşezată cu grijă peste scheletul lui abstract, un arheu elibert în carnea cuvântului şi fugit din măduva scheletului realităţii. Aceste poeme-tablete sunt o formă de purificare, dar şi o povară ontologică, o boală congenitală, tradusă prin viziuni ale splendorii malefice, îmbibate de profetism:”Sălbatic este şi dansul de nuntă şi mătcile nu ştiu mai nimic din somnul în care zace războinicul ca într-o cămaşă de zale zornăitoare “.( Vremuieşte vremea).Extazul e o formă de supliciu, iar durerea un mijloc de aşi exprima bucuria, un fel de voluptate dureroasă. Frisonul e starea obişnuită de tensiune.Prin percepţia aproape delirantă a simţurilor, autaorea se înalţă în zonele oculte ale spiritului, precum într-un impuls magic. Melania Cuc priveşte lumea printr-un ochian al simţului ocular, un fel de aranjament de oglinzi într-un tub cu cioburi colorate, care prin rotaţie crează ochiului inedite imagini.Alchimia verbului declanşează viziuni spagirice, iluminări fantaste ale fiinţei: “La liziera cu rezervaţia de vânătoare în carantină, lichienii cresc ca solzii Leviathanului de-a lungul şirii spinării unui domn singur “.( Navigăm în derivă). Întreg vizionarismul Melaniei Cuc are un sens moral şi metafizic.
În proza-poem ”În secundele acestea “, precum în majoritatea tabletelor, autoarea ne aminteşte de proiecţiile sarcastice ale lui Ted Huhes împletite cu lirismul ascetic al lui Eliot. Melania Cuc denunţă perversitatea conştiinţei obnubilate de norme şi convenţii, într-o expresie rafinată, ajungând, uneori, până la măiestria calofilă.  Într-un alt text e proclamată vocaţia pentru libertatea pentru esenţial, pentru cazza primă, închipuită ca un exorcism terifiant,(Libertatea mea va fi despuiată de toate veşmintele inutiule!...Urlă lupoaica şi cositoarea cea strălucitoare şi întruna flămândămerge înainte, mereu înainte… ), ca un paroxism sensorial. Ecroşeul e o imagine a exploziei numenale. E multă imaginaţie în aceste proze, îndulcită adesea prin inflexiuni psalmice, multă secreţie patetică trasă prin filtrul romanticului. Metafora şi incantaţia sunt procedee predilecte prin care discursul prosodic-liric se încarcă de o priză magică, de sonorităţi oraculare.
Acest volum al Melaniei Cuc topeşte în discursul său, rafinat până la eclatanţă, o imaginaţie copleşitoare, în care încap, deopotrivă, viziunile mitologice şi exploziile luminiscente, reprezentările sardonice şi desfăşurările beatitudinale. Autoarea cărţii e o poetă de înaltă vibraţie prozodică şi o prozatoare frisonată de metaforă, convingătoare în toate privinţele.
                                                                                                                                        Al.Florin ŢENE

 

              “ Scriitori olteni postrevoluţionari     
                                 -viaţa şi opera “

    O iniţiativă binevenită în a deschide evantaiul cunoaşterii scriitorilor dintr-o zonă a ţării este apariţia dicţionarului”Scriitori olteni postrevoluţionari- viaţa şi opera “, întocmit de Mihai Marcu şi apărut la Editura Socrate, Craiova, 2010.
Se cunoaşte faptul că Marea Istorie a Literaturii Române este formată din “micile” istorii, în sensul ariei de cuprindere, a unor grupuri de scriitori dintr-o anumită zonă. Meritul lui Mihai Marcu este că, prin acribiea unui cercetător, istoric literar şi obiectivitatea unui critic literar, a reuşit să adune în  “istoria “ sa 86 de scriitori născuţi pe meleagurile oltene şi care au publicat cărţi după 1989.
Cartea, după ce este deschisă cu”Tatăl nostru “, un mod original şi de apreciat,  este structurată astfel: o prefaţă intitulată ”Cu dragoste, vă dau ştire despre ei”  semnată de autor, în care subliniază că în Oltenia, ţara dintre Olt şi Jiu, s-au născut personalităţi ce au marcat istoria neamului nostru, cum ar fi Tudor din Vladimiri, Mihai Viteazul, Constantin Brâncuşi, Titu Maiorescu, Tudor Arghezi,”bardul din Bârca “, Mihai Drumeş, Mihai Duţescu, şi alţii;I-Scriitori olteni postrevoluţionari,II-Alţi scriitori olteni postrevoluţionari, III-Portret de scriitor, IV- Alte nume de scriitori olteni postrevoluţionari şi Postfaţa semnată de autor în care remarcăm rândurile:”Din fericire, nenumărate cărţi scrise de  “diletanţi”, excelează prin frumuseţe şi conciziune, contrastând cu elucubraţiile literare emise de unii membrii ai Uniunii Scriitorilor Români.Rafturile librăriilor se prăbuşesc sub greutatea gunoaielor scrise de aceşti “Dumnezei “ şi zac nevândute ani de zile, aşternându-se peste ele colbul uitării”, din păcate apărute cu bani publici, suvenţionate de Ministerul Culturii.    “Dumnezeii “ de o zi au hotărât să primească şi o pensie suplimentară! Din impozitele noastre aceşti rechini se înfruntă cu neruşinare, sfidându-ne!” Un adevăr care ,iată, nemulţumeşte un alt scriitor ce-şi câştigă existenţa prin sudoarea frunţii fără să întindă mâna cerşind la bugetul sărăcit al ţării.
„ Scriitori olteni postrevoluţionari- viaţa şi opera- „ estre o adevărată istorie a literaturii oltene de după `89, în aceasta redescoperim nume de scriitori de primă mărime care şi-au publicat cărţile după dispariţia cenzurii comuniste, sunt autori ce nu au cunoscut meschinăria şi dedublarea în literatură, care mergea pe principiul “una gândim şi alta scrim “.
Autorii din această mică enciclopedie a scriitorilor olteni se încadrează în adevărul exprimat de aforismul academicianului Vasile Bogrea( 1881-1926):”Adevăratele valori nu fug de lumină, învăluindu-se în mister. Numai putregaiul are nevoie de întuneric pentru a străluci “.
Printre  autorii cuprinşi în această istorie literară descoperim nume de rezonanţă, prezente cu cărţi în librării şi lucrări în revistele ce apar la noi, dar şi în străinătate, unii fiind membri activi ai Ligi Scriitorilor Români. Printre aceştia sunt:Emil Albişor, Ion Anastasia, Paul Artezu, Ion Buzera, Nicolae Coande, Bucur Demetrian, Mariana Didu, Doina Drăguţ, Adina Enăchescu, Florea Florescu, Ema Mihaela Lazăr, Emil Lăzărescu, Mihai Marcu, Sever Negrescu, Vintilă Nicu, Tudor Negoescu, Nicolae Panea, Constantin Pădureanu, Victor Olaru, Gheorghe Birău, Nicolae Bălaşa, Nicolae Rogobete, Gabriela Păsărin Rusu, Beatrice Silvia Sorescu, Mircea Ursei, Ion D. Soare, Zenovie Cârlugea, etc.
Prin această istorie literară a scriitorilor olteni descoperim în Mihai Marcu instinctul artistic, talentul cercetătorului, supleţea metodei de analiză, generozitatea iubitorului de literatură şi faţă de confraţi. El ştie să se apropie de text, are de partea lui adaptibilitatea şi fidelitatea instrumentului critic. Aplecarea consecventă spre viaţa şi opera personalităţilor incluse în Dicţionar , autorul evidenţieză sistematic şi  surprinde evoluţia fiecărui scriitor în parte, conjucturile care l-au făcut să se exprime prin scris, geneza textului, procesul constituirii operei prin autosemnificare şi autoreflectare, în linia semiologiei, aşa cum a procedat, mai ales la întocmirea fişelor excelenţilor scriitori: Nicu Vintilă, Adina Enăchescu, Nicolae Bălaşa, Zenovie Cârlugea, Nicolae Coande, Gabriela Păsărin Rusu, Beatrice Silvia Sorescu.
Comentarile propriu-zise, aplicate asupra cărţilor publicate de autorii incluşi, ţintesc o refacere a universului epic şi liric( tipologii, forme, figure textuale), prin metodologia  tematismului şi fenomenologiei.Descoperim observaţii interesante în aceste fişe de autor având precizia limbajului critic şi abundenţa datelor, inclusiv  “ Scrierile” autorilor şi ”Referinţe critice “.
Autorul e un spirit eminamente pozitiv, iubitor de precizie, de exactitate ştiinţifică şi aplecare spre hermeneutică. Este un cercetător, şi nu un glosator, ce a ţinut cont, se pare, în elaborarea lucrării sale  de spusele lui Octavian Goga:”Viaţa unui om nu trebuie judecată după aventurile cu care a pornit la drum, ci după obstacolele pe care societatea le-a pus de-a curmezişul gândurilor lui “.    

                                                                                                                         Al.Florin ŢENE

 

                     Ritmuri cromatice
 Legendarul Olimp în ritm de Căluş oltenesc


    Inginerul informatician Aurel Petrescu, din Craiova, cândva Capitala Valahiei Mici, este un pictor cu totul special.
De o modestie rară, dublată de bun simţ şi corectitudine exemplare, sfielnic ca o fată mare, Aurel Petrescu are o tărie lăuntrică de granit, o energie debordantă care, mai totdeauna, irumpe/explodează în picturile sale de o evidentă expresivitate.
De la o primă etapă de creaţie, a reveriilor pe Valea râului Amaradia, care i-a îndulcit copilăria, apoi la aceea a vâslirii temerare sub geana de lumină a Dunării – axa fluvială, dar şi coloana vertebrală a culturilor riverane celui mai lung fluviu din Europa -, Aurel Petrescu face, realmente, de câţiva ani, o pasiune cu totul aparte pentru spaţiul de vis al străvechii Elade, al Greciei contemporane, născute/întemeiate în Sfânta zi de Bunăvestire: 25 martie 1821.  
A poposit în Grecia chemat, pe de o parte, de un imbold turistic, iar, pe de altă parte, ispitit irepresibil de mirajul sădit în sufletul său de cartea de căpătâi a copilăriei sale, Legendele Olimpului, scrisă de un alt craiovean, Alexandru Mitru, şi difuzată în sute de mii de exemplare în anii copilăriei, pubertăţii şi adolescenţei lui Aurel Petrescu.
Din confruntarea imaginilor magice pe care le purta în suflet de câteva decenii cu acelea ale realităţilor palpabile ale Eladei de acum şi ale vestigiilor miticului Olimp, Aurel Petrescu a dat viaţă unor picturi insolite, cuceritoare prin freamătul tuşelor groase, cărnoase de culori – preparate după o alchimie proprie, secretă -, prin scânteietoarele vibraţii cromatice şi ruperi de ritm inspirate.
Unii dintre privitorii tablourilor lui Aurel Petrescu – scuzat să fiu: cei născuţi orbi pentru frumos nu le vor vedea niciodată mirajul aparte – nu vor înţelege mare lucru. Se vor uita ca …viţeii la poarta nouă, vor rumega nepăsători în ignoranţa lor melanholică şi vor trece mai departe.
Numai cei dăruiţi de Dumnezeu cu inimi şi creiere deschise pentru frumos, numai cei cu o cultură (nu neapărat de specialitate) solidă vor intra în consonanţă cu vârtejul universului semantic pe care ni-l propune Aurel Petrescu prin expoziţia sa de acum, de la Parlamentul României, inspirată de mirifica lume a Olimpului, a Eladei antice şi a Greciei.
Închei prin a reliefa că Aurel Petrescu vede Olimpul şi îl transcrie în picturile sale din pespectiva Căluşului oltenesc – celebru dans tradiţional, în special pentru Oltenia şi Transilvania, înscris în patrimoniul cultural imaterial mondial/UNESCO, împreună cu Doina, cântecul care a însoţit, de milenii, sufletul traco-geto-dacilor şi al românilor, continuatorii lor.
                                                                                                                    DAN LUPESCU

 

 - continuare -

                    Ioan Barb şi ,, Picătura de infinit,,


Cu un debut poetic încă din 1979, urmat de o odisee în care activitatea literară şi cea jurnalisitcă merg mână în mână, Ioan Barb  revine pe piaţa de carte cu  al doilea volum de versuri,  pe care şi-l intitulează  PICĂTURA DE INFINIT. Cartea apare la Editura ATU din Sibiu în Colecţia ,,Raftul de poezie,,.
Aşa cum este firesc pentru poezia pe care un autor o adună între copertele unei cărţi de-a lungul  unui timp în care travaliul poetic a trecut  el însuşi prin etape experimenatle şi convingeri stilistice, şi în volumul de faţă se simte cum scrisul a fost condus cu mână  fermă, adunând  şuvoiele de inspiraţie într-un adevărat fluviu de imagini şi exemple de filosofie ce se sincronizează, elaborat şi aproape elegant ,cu starea de spirit din care se naşte emoţia.
Creaţia lui Ioan Barb este mai mult decât sugestivă, adesea ilustrativă şi conjugată cu întrebări la care autorul le dă, atunci când crede de cuviinţă, răspunsul.
Avem cartea unui poet care ştie ce este Poemul, nu se lasă în voia  sunetelor pentru a-şi linişti foamea de certitudini.
Cuvinte  coborâte din alte lumi şi din alte vremuri sunt aşezate în front cu locul comun, cu acel cotidian în care  cosmosul se ,,stinge,, prin steaua căzută,- devine  creaţie. Creatorul este doar un vector subtil şi înnobilat cu  bucuria cunoaşterii de sine.
,, Mesajul meu se pierdea în curcurbeu,,-(spărgătorul de stele) este un exemplu de adaptare a stării de a fi, a atotcuprinzătorului spaţiu galactic, culori dispersate în picături de ploaie,  în devenirea de lacrimă materială, palpabilă.
Nu doar nemărginirea este cercetată cu inima, cu ochiul şi cu  verbul de către poet, el reuşeşte performanţa de-a descoperi miracolul şi în natura cu care ne-am obişnuit întaratât, încât nu o mai privim cu spaima şi altruismul unui îndrăgostit.
,,Sufletul său, ud de de singurătate, de ploaie,,(când cântă în tine păsări străine)- este un exemplu de  poem în care, pentru autor, modernismul sec, decopertat de petalele florilor de câmp, nu s-a inventat încă. Natura în consonaţă cu  omul-de-asflat face miracolul  şi poetul ştie cum să îşi aleagă matricea în care aruncă silabele  din care va răsări, mai apoi, poezia .
Avem în faţa noastră un poet cu har , un poet care nu se azvârle în mijlocul cuvintelor ca într-o coridă. Ne le subjugă, nu le plezneşte şi nu oboseşte reluând, repetând o idee, de aceea poate, poezia de faţă este mustoasă şi echilibrată, fără sinuozităţi care să deranjeze.
Deşi , versurile  sunt  aparent domestice, ele privesc dincolo de dimensiunea imediată şi în,,picătura deinfinit,, pe care poetul o disecă cu profesionalism şi  responsabilitate, cele mai mici detalii au o semnificaţie uriaşă.
,,Mă străbate  diseprarea , ca un tren ce aduce făină,, ( Stins  ca un imperiu decăzut)
Lupta sa personală  are accente de singurătate uneori, numai că, ea, singurătatea poetului nu se desăvârşete în turnul de fildeş. Ioan Barb priveste şi îşi slujeşte Ţara  defel imaginar, soldat cu arma la umăr şi arma sa este …literatura. Bună.
O poezie nostalgică, năbădăioasă, frumoasă sau cu răni pe faţă… aşa percep eu fiecare pagină din carte. NU doar poemul pe de-a-ntregul prinde consistenţă cu fiecare  rând  scris, Ioan Barb  are amprenta sa proprie de exprimare.
Tehnologia de ultimă generaţie intervine şi în angoasa poetică, pune unghia în gâtul din care ies cuvinte şi aici,  silabele poetice dor. Si… poemul, aici, este de o altă nuanţă, - pe-bucăţi şi cu raşpelul nervoyităţii ideii în sine se simte cum se rupe versul. Vezi ,, Programat să ucid cu mintea mea,,(pag.23). Evident, autorul se descurcă printre metafore chiar dacă acest gen de abordare poetică se simte că nu  i se potriveşte.
Interesantă este şi experienţa alinierii de spaţii care natural nu deţin convergenţă,  alăturării de sentimente şi arhetipuri ca şi rupe dintr-un lanţ trofic, - peste care neliniştea ce va fi să fie se asedinemtează.
Poemele lui Ioan Brab sunt secvenţiale ca structură, cu o bură de inocenţ ( care dă bine) şi  cu acel restort indefinit ce are  puterea , prin Artă, să declanşeaze criza de conştiinţă a
omului modern şi cu atât mai pregnant, să trezească conştiiţa poetului. Un poet care se ia în serios şi care, în demersul său creato,r ştie unde să aşeze stropul de infinit, - un semn care poate fi luat punctual, doar un punct din care porneşte linia orizontului. Cerc.
O carte ca o introspecţie în faţa oglinzii unui ocean,- un loc în care peştii, oamenii şi stelele de pe cer trăiesc mirajul vieţii defel virtual.
                                                                                      Melania CUC

 


                               Zbor  căzut între aripi

Se pare că, Apocalipsa ca fenomen social al prezentului incită masse tot mai largi de oameni, dar, mai ales, creează acel fluid propice gânditorilor, duce la un spaţiu şi timp prin care personalităţile cele mai diverse ale Planetei se întorc cu mintea şi  cu sufletul spre Divinitate. Omul religios al zilelor noastre nu mai este doar eşantion de percepte însuşite în numele unei religii anume, nu  se zbate , la polul opus, să cucerească ceea ce a mai rămas întreg din natură. Omul de azi îşi caută latura sa pierdută, spirituală, şi interacţionează cu semenii săi,- nu mai rămâne singur în faţa întrebărilor esenţiale.
Dincolo de dogme religioase şi graniţe istorice aparent ca fără de trecut, tot mai mulţi scriitori caută esenţa translatării umanităţii prin segmentul temporar, revin la ideea  de Zbor.
,,Zbor căzut între aripi,, se numeşte şi noua  carte semnată de Slavomir Almăjan, un român stabilit prin voia Domnului, în umbra frunzei de arţar canadian, dar care este încă bântuit de dorul cel mare al Meşterului Manole, dor ancestral.
,,Vom încerca să pătrundem împreună prin labirintul gândului uman în încercarea de a dovedi prin Duhul, că ignoranţa sau lenea intelectuală sunt
cauzele primare ale stării perpetue de conflict în care există specia umană. Vom face asta ca să înţelegem că Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii într-un context mare, pe care suntem datori să-l citim.”
Iată un cititat din cartea despre care vorbim şi care ne avertizează, cititori fiind, că aveam de-a face, aici, cu un discurs ce are drept ţintă tagma intelectulilor, spiţa celor care indiferent de  idéea care îi animă,- vin în agora cetăţii universale pentru a-şi mărturisi  starea de conflict, în care se află laolaltă cu toată specia  noastră umană.
Slavomir Almăjan este un  intelectual creştin indiscutabil şi nu face rabat la sintagmele biblice pentru a-şi arăta poziţia pe care o are aici, pe Pământ.
ZBORUL este doar un motiv penrtu reflecţia în faţa unei oglinzi unde, cerul şi pământul devin, prin filosofie, Act cultural şi… drept la Credinţă.
 Zborul, privit, de autor , ca simbol al libertăţii,, nu există în spaţiul actual decât, prin corelarea lui cu aripile,,.
Interesantă, deşi defel nouă, ideea  prin care scriitorul creştin se opreşte într-o viziune dincolo de care lumea nu mai este antheică, nu mai ţine de gravitaţia lutului din care, ca oameni, am fost plămădiţi. Ba, mai mult, Salvomir merge mai departe, ne asiguă că…,,Dacă ar fi să desenăm diagrama arborelui genealogic al aripei, originea ei s-ar găsi în vremea de zămislire a primei respiraţii.,,
Frumos spus şi pentru că autorul acestui volum de reflecţii este un poet înnăscut.
Poezia cuvintelor de care se foloseşte autorul în cartea de faţă, este o poezie a Vieţii şi a Morţii care nu pune punct creaţiei divine.
,, Prima privire în sus a Creatorului a creat  aripile(....),, iată un gând de care omul Slavomir Almăjan îndrăzneşte, aş zice, prometeic, să se apropie  ca de soarele dumnezeirii.
Acestă lucrare, cartea, este ca un poem în proză, are puterea de-a despica frumos apele neliniştii noastre generale, să ne facă părtaşi la aventura prin care Ştiinţa şi Lucrarea Divinităţii sunt Alfa şi Omega,-Dumnezeul Întreg spre care privim punând întrebări, căutând răspunsuri. Dar, autorul intervine mereu, punctează fără să-şi aroge paternitate ideii :
 ,,Procesul cunoaşterii este mai degrabă un proces al punerii întrebarilor decât un proces al găsirii răspunsurilor.,,Punctum!
,,Zbor căzut între aripi,, este o carte care potriveşte în acelaşi puzlle al paginilor idei creştine şi idei profane. O Carte în care limitele umane sunt ridicate, prin cunoaşterea de sine, la apoteoza Înălţării, a drumului în Lumină.
 ,,Da, omul este un zbor căzut între aripi dar numai în tendinţa lui de a fi independent faţă de Dumnezeu. El este o revoltă a firii pământşti împotriva divinităţii, dar mai ales el este un revoltat împotriva lui însuşi. Indiferent de atitudine, omul nu poate fi desprins din contextul eternităţii.,,
În viziunea  autorului, omul , frumosul-răzvrătit, ţine mereu să aibă ultimul cuvânt chiar şi în relaţia lui cu Dumnezeu, dar, tot el, omul, conştientizează că… face parte, fără doar şi poate,  din procesul creaţiei, al continuităţii.
    Mi se pare a fi de bun augur modul analitic în care autorul face disecţia mentală a omului modern, reuşeşte să vadă din unghiuri aparent diferite, aceeaşi imagine,- Divinul, - un întreg din care monada umanităţii se desprinde firesc, natural, - închizând cerul  Zborului, al prefecţiunii şi  aventurii umane, în contextual spiritual.
Slavomir Almăjan este un intelectual care nu leneveşte în turnul său de fildeş, el îşi foloseşte capacitatea, tot mai  rară, de-a sintetiza stări şi percepte , pentru a-şi stabili propria-i dimensiune umană, creativă.
Cu incursiuni în incunabile apstolice  şi în altele din lirica profană, autorul se situează într-un univers special, particular, din care  priveşte sfera ridicării prin propria sa putere, apoi, prin omenire, el priveşte spre Cer. Cerul său, - spaţiu al zburătorilor cu aripi adevărate şi nu de hârtie.
După peste două sute de pagini de zbatere pe litera cu greutate palpabilă, tipărită, Salvomir conchide, descoperind că…ZBORUL este doar … un cântec fără început şi fără sfârşit. Superb.
Înrezător în steaua sa, aici, scriitorul îşi desăvârşeşte misiunea pentru care  este conştient, că a fost trimis pe Pământ.
;;Zbor căzut între aripi,, este cartea unui om religios care face parte din contigentul Mileniului Trei. Este manifestul unui spirit liber-cugetător care se convinge că … Zborul  are un nume şi Numele Lui este Dumnezeu.
Avem o  carte care se citeşte în strană dar şi pe iarba verde, o carte care arde prin ideea ce se desprinde din fiecare pagină, şi prin spaţiul dintre cuvinte . Este un motiv bun să ne oprim , să citim, să medităm la acel ,,semn de carte,, pe carte fiecare dintre noi se cuvine să-l aşeyăm între paginile cărţii vieţii personale.
Zborul omenirii nu a căzut între aripi !  Titlul cărţii este un avertisment, o metaforă din care, odată înţelegând-o, suntem mai înţelepţi, mai demni de aventura cunoaşterii şi credem cu tărie că , da, avem deja arpi.
Felicitări, Slavomir Almăjan!

                                                                                                                               Melania CUC


- continuare -

 POEZIA VALENTINEI BECART SAU DESPRE      «NEANTUL IDENTIFICĂRII»




Poezia doamnei Valentina Becart (Undeva, un poet, Editura on-line Semănătorul, 2010) se întemeiază pe absenţă, în sensul ontologic şi metafizic al acestui termen. Nu pe absenţa, pur şi simplu, a ceva sau a cuiva anume (ar fi prea simplu, ar fi minor), ci pe absenţa de sine – şi din sine – a fiinţei înseşi, pe incompletitudinea fără leac a făpturii umane, care, după cădere, şi-a ratat, iremediabil, şansa de a fi fericită:
 
drumul
zace împietrit în tăcere
aşteptând răbdător – pasul şovăielnic...
anotimpurile
nu-şi pierd nici ritmul
şi nici farmecul împlinirii...

doar eu
mă poticnesc din când în când
ne-înţelegând
de ce – urcuşul e atât de greu
şi nopţile atât de adânci –

nici o stâncă
nu şi-a ferit privirea
când trăsnetul a lovit-o...
numai amintirile rătăcesc
în cenuşa drumului
şi sufletul meu
fără întrebări şi fără răspunsuri
fără Dumnezeu...
numai eu.
numai eu...

Locul ei, al acestei fiinţe alungate din Eden, „ce-a cutezat mult prea sus/ spre ‘grădini’ nepermise...”, fiinţă dinaintea căreia se deschid căi fără sens şi drumuri fără ţel, este o permanentă şi echivocă “răscruce” (18, 50) – spaţiu al oportunităţilor multiple, adică, de fapt, al oportunităţii irosite:

… seminţele le-a aruncat
undeva,
la o răscruce de drumuri –
… acolo m-am născut eu…
mereu la un pas de pericol,
mereu la un pas de salvare…
dar, fără îndoială,
la o răscruce,
la o răscruce…

În ce mă priveşte, în mai multe rânduri, am îndrăznit a numi omul exact aşa: fiinţa care şi-a ratat şansa. Atunci, demult, la începutul începutului, Adam a fost aruncat în istorie şi, spre a se orienta în labirintul ei, în dedalul exterior şi lăuntric, urmaşilor săi li s-a dat, drept unic şi infailibil ghid, Legea. Nu le rămâne decât s-o asculte. De notat că autoarea are conştiinţa acestei „aruncări” („aruncat am fost în lume”), asociind-o, însă, cu beatitudinea Haosului şi cu nostalgia după “repaosul” increatului (cf. Din nou să fiu repaos, 18; vezi infra).

Aşadar, arhitema acestei poezii fiind absenţa (în înţelesul pomenit), vom asista, pe de o parte, la eflorescenţa unei suite de teme şi motive, ce decurg din această instanţă tutelară (reminiscenţa – imposibilitatea de a uita pierduta stare de graţie, nostalgia, dorul, tânjirea nedefinită şi continuă, ca o maladie nevindecabilă (32, 47, 59), deruta gnoseologică, agnosticismul ezitant, dispersia, entropia universală („frunze”, „ploaie”, „lacrimi”, „ninsoare”, „nisip”), căreia, timid, pare a i se opune, când şi când, „cuvântul”, ca singură, poate, forţă antientropică („Din jocul vieţii/ mă voi desprinde/ cuvânt împlinit furişat în liniştea secundei”), „labirintul singurătăţii” (35), întâlnirea, repetată, cu „abisul”, cu „adâncul”  şi, drept corolar, cu „neantul”, termen dominant etc.), iar pe de alta, la o manieră compoziţional-stilistică armonios şi necesar pliată pe un asemenea mesaj: textul meandric, vag rimat (rima cade, deseori, acolo unde cade şi accentul semantic), fluctuaţia ritmului, potrivit cu denivelările simţământului (întotdeauna disforic), construcţia liberă de constrângeri, specifică lamentoului, elegiei, cu delimitarea secvenţelor – fapt original – nu atât prin titluri, cum se obişnuieşte, ci prin procedeul, foarte interesant, şi, în cazul dat, foarte productiv, al repetării versului final (repetare ce prelungeşte nedefinit ecoul şi marchează resemnarea, împăcarea, acceptarea deciziei divine):

… nu plânge…
fiu al depărtărilor!
mă vei găsi – pe un ţărm pustiu –
flacără stinsă
şi tu … îndurerat
mult prea târziu
mult prea târziu…

Acestea mi se par a fi, în linii mari, temelia şi structura de rezistenţă ale textului. Tensiunea şi dinamica lui sunt determinate de drama pe care o trăieşte eul contemplativ şi meditativ, la cel de al doilea palier gnoseologic – acel palier guvernat de intuiţie, străjuit de teroarea neantului şi însoţit de angoasă. Dacă, sub raport tematic, sâmburele acestei poezii este absenţa de sine a fiinţei, sub raportul spectacolului liric avem a face cu lupta dintre trup (soma) şi suflet (psihe) – nu cu cea dintre carne (sarks) şi duh (pneuma), de care vorbeşte magistral Apostolul Pavel. Otrăvit de efluviile angoasei, crezându-se pe marginea neantului, sufletul (sediul afectelor) este sfâşiat permanent de incertitudini, de tristeţi imposibil de numit, de dor, ba chiar de o nedisimulată thanatofilie:
 
De ce m-ai smuls
din Haos
- vitregindu-mă -
de splendoarea „nefăcutului"
şi m-ai redat „vederii"
modelându-mă...
cu mii de ochi
privindu-mă
adulmecându-mă...

gândindu-mă
că aruncat am fost
în lume
să port povara
- născutului fără vină -
cu mii de ochi
rugător ... te caut
şi te implor – Stăpâne
ascunde-mă - de mine -
ascunde-mă...

… sunt pradă vrerii tale
îndură-te -
şi redă-mă
liniştii din Haos...
din nou
să fiu - repaos -
repaos...

Uneori, rareori, de fapt, imanenţa, trupul (contactul nemijlocit cu ambianţa) pare a prelua iniţiativa, propunând aparenţa drept esenţă şi ceea ce este trecător – veşnicie:

Nu vă lăsaţi înşelaţi
de dogme
ce vă promit o „lume viitoare”…

chiar dacă adevărul doare

numai aici, pe Pământ
veţi fi aproape de Soare
de bucuria dimineţilor
când
din adâncul nopţilor de veghe
răsare ca o minune
tânără, viguroasă,
albă floare
ziua neumblată
păşind agale…

Slăviţi Pământul
ca pe-o sfântă… scăldătoare
cu nobil parfum de sărbătoare…

Dar această farsa ontologică nu poate înşela eul, fiinţa. Sufletul reintră în chinul lui, în iadul lui, în purgatoriul lui, urmându-şi, prin „labirintul singurătăţii” (35), calea spre „ţărmul promis” (59), în care crede şi nu crede:

Şi iată-l
vâslind spre miazănoapte…
cu greu
scăpând de pânda adâncului
şi cu ochi dureros… cătând în depărtare
ţărmul promis -
şi lumina adevărului
ce l-a osândit
la zadarnica trudă a „întoarcerii” -
în care
ca un biet muritor
a crezut…

O singură dată (din câte mi-am dat seama), fiinţa întrezăreşte cel de al treilea palier gnoseologic, cel al revelaţiei, unde sălăşluieşte iluminarea (şi, eventual, extazul). Dar străfulgerarea, intensă şi impresionantă, este de scurtă durată:  

Din retina timpului
mă voi smulge
 punct luminos
liber să fiu -
în singurătatea tăcerii divine
tăcerii divine…

Elanul este ameninţat permanent de cădere, după cum prăbuşirea este mereu atenuată de năzuinţa spre zbor. Spaţiul poeziei Valentinei Becart este, deci, intervalul dintre neant şi paradis, iar substanţa ei umană – intervalul dintre intuiţie şi revelaţie. Starea lăuntrică dominanată rămâne angoasa (sau, mai curând, efectele ei) – angoasa latentă, nezgomotoasă, dar tenace, care împinge sufletul într-o sinceră şi adâncă melancolie, într-o disperare liniştită, decentă. Totul alunecă spre ceea ce autoarea numeşte “neantul identificării” (altfel spus, spre neantul, spre vidul, spre eşecul căutării de sine). “Neantul identificării” (48) este una din definiţiile privilegiate ale acestui lirism, poate cea mai adecvată dintre toate câte i s-ar putea căuta şi, eventual, găsi:
 
Zideşte-mă
în adâncul Creaţiei Tale
să-ţi fiu eu -  muză şi flacără albastră –
ce-ţi vor sta de veghe
ca o blândă alinare
în nopţile de căutare
prin neantul identificării
cu fragilitatea gândului întrupat,
întrupat…

Valoarea unui text literar (a unei creaţii artistice în genere)  stă, după opinia mea, în cantitatea de fiinţă pe care acea creaţie o conţine în structurile ei generative şi pe care, concomitent, este capabilă să o transfere convingător în structurile sale discursive, în procesul şi actul concret al comunicării. Poezia de factură exitenţialistă a Valentinei Becart, vorbind, cu insistenţă, obsesiv, despre destinul incomprehensibil al acestei fapturi, ea însăşi, uneori, de neînţeles, care este omul, nu poate fi abordată decât din perspectiva analitică şi axiologică pe care o impune meditaţia (rezolvată estetic) asupra fiinţei. Substanţa, generoasă în sine şi deplin asumată de autoare, îşi găseşte, cu talent, cu pricepere, cu naturaleţe, expresia pe care cititorul – fie el ingenuu sau avertizat – o aşteaptă şi o acceptă.

                                                                                                              Eugen DORCESCU

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971