Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
SCURTĂ DESCRIERE A ACESTEI REVISTE
DEZBATERILE NOASTRE
O NOUA DEZBATERE : « PARTIDE DE DOCTRINĂ SAU GRUPĂRI DE INTERESE FĂRĂ PRINCIPII
FRAGMENTE DIN ROMANUL « FEMEIA, FIE EA REGINĂ…
FRAGMENTE DIN ROMANUL ,,FEMEIA, FIE EA REGINĂ...\"- continuare
FRAGMENTE DIN ROMANUL ,,FEMEIA, FIE EA REGINĂ...\"- continuare II
CONSOLIDAREA MICII GOSPODARII RURALE ÎN ZONA DE MIJLOC A CURSULUI IALOMITEI
Amplificarea activităţii economice în zona VALEA PRAHOVEI
APEL CÃTRE PRIMARII COMUNELOR ROMÂNIEI
COMPLETĂRI LA BIOGRAFIA LUI EMINESCU?
CONSTANTIN FROSIN PREZINTĂ ÎN LIMBA FRANCEZĂ POEMELE LUI ION BARBU
GEORGE ANCA PREZINTĂ ÎN LIMBA ENGLEZĂ TREI POEME PE O TEMĂ CLASIC-ROMÂNEASCĂ
POEZIE CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ - Versuri de George Anca
Versuri de Rodica Elena LUPU
Corneliu FLOREA - DORURILE OANEI PELLEA
Despre cărţi şi noi apariţii editoriale - VOLUME DE: Feodor Angheli, Rodica Elena Lupu, Elisabeta Iosif, Georga Roca, Abhel Bardac, Carmen Catunescu, Florica Bud, si publicatiile \"AMANAHUL ASQLR\", \"Cetatea lui Bucur\", \"Dor de dor\" COMENTATE DE: Al.Florin Tene, Constantin Frosin, Melania Cuc, Ion Balu, Adrian Erbiceanu, Ionut Caragea, Cezarina Adamescu, Constantin Mitulescu, Pamfil Biltiu
CĂRŢI ŞI NOI APARIŢII EDITORIALE - CONTINUARE
CĂRŢI ŞI APARIŢII EDITORIALE - CONTINUARE 2
Partea întâi „DIN FOLCLORUL INTERNETULUI”: anecdotele vremii culese de George ROCA şi Cezar TEODORESCU:
TABLETA MEFIETICULUI
Să salvăm Casa Haret!
RUBRICA LUI Ioan LILĂ - PASO DOBLE 3
OFERTE!
CASATORIE
PAGINA A PATRA

Vorbind despre poezie: Literatura română în limbile lumii şi poezie contemporană românească

 I. LITERATURA ROMÂNĂ ÎN LIMBILE LUMII :

CONSTANTIN FROSIN PREZINTĂ

ÎN LIMBA FRANCEZĂ

POEMELE LUI ION BARBU:

AUX COLIMAÇONS
A mon oncle Sache Soiculescu
dont j’emprunte ici la voix


De mon lot de frères aînés,
D’aucuns morts
Et d’autres fermiers,
De mon lot de frères cadets
Enfants bien sages
Bègues, criquets,
Moi seulement, pâte plus volage
De tous (était-ce donc un don ?)
J’étais difforme, vagabond.

A l’époque, plus bête j’étais…

Quand carême plaines visitait
Avec ses fluides graviers d’abeilles,
Notre joie à tous était sans pareil :
Mômes timides
Pieds nus, humides ;
Belles demoiselles
(Aux nattes rebelles)
Vêtus de longs cotillons
En bêtes troupeaux allaient partir
Pour recueillir
Herbes, roses d’Inde, colimaçons…

Combien humide, cette baraque…
Et de prendre mes cliques et mes claques.

Tout pareil, une autre fois, mais
Un jour de saint, en Février,
Ou à la fête des Martyres
Notre bande de mômes, gnomes, et pire –
Restait sur la crête, là-haut,
Fort, je ne le suis pas trop.

De fatigue roué,
Sous un coudrier –
Sur un billot,
Je m’affalais
Bientôt…

Sur ce, me vint à l’idée
Qu’à force de scruter, fouiller
Les feuilles trempées – quel encombrement !
Parmi jeunes pousses et verts sarments,
Il se peut que je trouvasse
Un bête limaçon, mollasse…
Une voix tintait dans l’esprit
Comme quoi, l’escargot soumis
Sous sa tombe de feuilles, à côté,
Appelait l’Homme pour l’en tirer…

Et me mis à trifouiller
(Pour ma chance, je l’ai trouvé).
Tout juste microscopique, mais vrai :
Œil de bœuf, couverts de la taie.
Entre cet être et le dehors
Veillait un mur de chaux, bien fort.
- Mais que faire de cet aspect ?
Nulle envie de le jeter…
Voulais observer l’éclosion
D’un mou poussin de sa maison :
Voulais le voir ressusciter,
Du sommeil de sa cage tiré…

Et de tout mon long m’étends,
Puis cette magie répands :
« - Limaçon,
Colimaçon,
Boule tachée
Et verrouillée ;
Laisse les ténèbres de ta coquille
Limaçon naïf, et t’éparpille ;
Te cacher, à rien ne sert
Sous ces murs lourds et sommaires ;
Entre les branches, le soleil sourit
Et dans les prés, l’herbe reverdit,
Sans parler des nouveaux bourgeons
Qui parsèment les arbres de scions –
Limaçon
Colimaçon
Vois l’hiver ses touloupes ôter
Alors que tu es seul au foyer !
Sors, allez,
Depuis tes chemises cornées !
Va, laisse pousser tes quatre petits cils
Si transparents et vibratiles,
Pousse de même petits et humides
Quatre petits fils minces comme des rides.
Et adorne de tes luminaires
Ebouriffées roses trémières,
Ou la fleur de marguerite
De ta blancheur décrépite…

Sur le sommet de haies vives
Côté rives,
Ou plus en bas, si tu préfères,
Là, dans les terres,
Laisse ta bave en guise de repère… »
Après l’avoir fasciné,
Le posai
Et patientai.

Les ténèbres allumaient leurs mèches,
Au-dessus de moi, branches bien sèches
Frémissant au vent, vrai barde,
Me jouaient de rudes guimbardes…

Cette inimaginable forêt
Dépouillée par tant de cognées,
Prompte, opère
L’assombrissement des clairières.
Depuis de ligneux abris,
Des lamies
Je les voyais de travers
Qui bâillaient
Aux lèvres d’amadou, étiolées.
Retournés
Yeux bombés
Dormaient sous fronts tachés drôlement
D’un très velu
Et très barbu
Père filant.

Par ce froid et dans cette houle
Mis en boule
Scrutant d’un œil pénétrant
Au-dessus de la sente, le trajet
Où le soir ourdit la fumée
De nombre d’agissements,

Je vis bien sous le tas de bois
Que se précipitait vers moi
Une goitreuse toute de gourmands.

De travers,
Fixant le chemin
Depuis ses reins
En rase campagne, dans les ravins
Ses bandes tombaient en traînant.
De son goitre, une gourde à visière
De vieille rombière
J’entends un crissement grinçant…

De longs pleurs de fauve vilain
Pleurs enroués
Quand un serpent lui mord la main
Mugissement rauque, évasé,
Le soir hurlait du fond de ses seins
- J’eus peur, comme quoi je me sauvai !

II

La bise souffla toute la nuit…
Je n’étais pas encore arrivé
Que, tout à coup, se déclenchait
Une tourmente, de celles arriérées.
En plein Carême
Brandissait, cherchant querelle,
Nuées de blanches glumelles.
Tombaient aussi, écrasés,
Grains de millet…
(Il neigeait avec fermeté)
Au carbet,
Un feu brûlait furieusement
Bûches coupées.

Dans la hutte, unique surveillant,
Pourvu de plumes – quel entassement…
Indolent, en cueillais, rarement.
Plein de sable, le marchand
Passait – s’en retournait des champs
M’apporter l’assoupissement.
Et, claqué,
Au coin du feu affalé,
Veillais la braise incessamment…
Des ombres épaisses
Comme de vrais paons
Tournaient au-dessus de l’âtre
La masse de la vision verdâtre.

A part moi, disais :
« Mais, lui,
L’escargot bête, amolli ?
Dans sa coquille, il claque des dents
Craint de n’être brisé par le vent :
Prie le vent de ne le voler
Et de ne plus le cingler à bout
Portant ni mousse, ni amadou
Dans la forêt,
Prie le vent de s’apitoyer… »

Quittant la braise, déjà rare,
Sur le tard
Mollasse, j’approche la carrée
(C’était haut, n’y arrivais)
Mais par le verre rapiécé
Et par la glace enchevêtrée,
Déployait tout de grâce un voile,
La tourmente quasi spatiale ;
Ruiné, le cosmique appontement,
Sur les logements
Jusqu’au-dessus de la crête.
Opalescents,
Exubérants
Tombaient bulbes de ciboulettes.
Tout de suite, je me rappelai
Ce que déjà, moi, je savais,
Une nuit plus que les autres d’antan
Tourmentée
Quand, s’accoudant,
Becs dégoûtants
Soufflent le vent
Pour mettre à bas
Notre ici-bas…
Quand chevauchant les glaces, bouffant
La fée du froid s’emmitouflant
De huit manteaux
A l’étroit,
Reste à gober,
A le hoquet
Et se lamente contre
Le froid
- Hé, c’est la même nuit, probablement !
Vite, rentrons
Aux moellons flocons.
Penchant vers le sommeil,
Ne pensais qu’à lui, de guerre lasse.
J’y fis :
« Limaçon mollasse,
Que ne vins-tu plutôt à l’air !
Autrement, ni tourmente, ni chimères
Au bois ne t’auraient saisi…
Maintenant, que le feu finit,
La fumée périt,
On serait deux à trier duvets
Et lentement,
Le marchand de sable appeler
Depuis les prés
Pour nous fermer :
A moi, sourcils,
A toi,
La corne droite,
La gauche,
Doucement,
Quand sont détruits
Bois au taillis,
Pauvre d’esprit,
Pauvre d’esprit ! »

 


 

 

 

 

 

 

III

Depuis tous ces pennes et duvets –
Vraie neige d’or,
Dès que le soleil se montrait
Au dehors,
A travers champs
Comme en argent
Guerroyant avec le glissement
Pour monter, d’une grande fourche m’aidant,
Revenu sur la crête,
Je fonçais vers la coudrette…

Je l’aperçus près de son lit
De feuillage –
Ce n’était plus qu’une écaillée
Langue tordue et violacée,
Une badine, tel un kandjar,
Le liait au froid de canard !
Froides armures
De rêches bandeaux, qui se repoussent
Là, sur les brindilles impures,
L’agrippaient :
Une feuille morte, comme dotée d’une gousse.

Sur son corps ratatiné,
Me penchai
Et le pleurai :

« - Limaçons, qu’as-tu fait,
Du sommeil t’es-tu défait ?
Tu as cru à ma causerie
Hypocrite… Pure badinerie !
As cru que le soleil brillait,
Que dans les champs l’herbe a poussé,
Que le coudrier est une chanson –
Des mots creux et incantation !
Comme hier, aurais dû dormir
Sourd à ce qu’on veut t’offrir,
Un autre mur de chaux poser
Entre toit et tout ce qui est…
- Vois ?
Tu crus à ma rengaine :
L’hiver s’en prit à ta bedaine…
Du boqueteau passas les bornes
Mais le fis de la mauvaise corne,
Pauvre bicorne,
Pauvre bicorne ! »

Quand voulus le dorloter,
Je tendis un bras fort amer
D’avoir pleuré…
Et grelottant,
Une paire de cornes argentées
Se tordirent, ensuite s’effritèrent.
Même écorné, il me plaisait…
Et, dans son sac visqueux de bave,
Avec soin, dans la voie, et brave
L’ai porté,
Balancé :
Une toute petite gibecière en soie…
Et chez moi
L’ai bien rangé
Au grenier
(A deux pas, tout près)
Pour lui chanter, de temps en temps
Soit tout haut,
Soit mentalement :
« Limaçon,
Colimaçon,
Soleil s’épand
Dans les alpages et dans les champs,
Les jets t’attendent près de la fauche –
Mais n’as cornes
Ni droite,
Ni gauche.
Elles sont chez le marchand de sable
Sous les érables.
La corne droite,
La corne gauche…

- En hiver, les cornes cassent,
Limaçon mollasse,
Limaçon mollasse ! »

  

DU TEMPS, CONCLU…


Du temps, conclu, le mystère de cette crête tranquille, mais leste
Pénétrant, par la glace, dans un délivré azur,
Confectionnant de la noyade des troupeaux agrestes,
Dans le pullulement de l’eau, un jeu second, plus pur.

Nadir latent ! Le poète assume cette élévation
De l’ensemble des harpes disséminées en vol inverse,
Ensuite s’épuise en chants secrets, dans une marine vision –
Tout comme les méduses que, sous de vertes cloches, la mer berce.

 

LE TIMBRE


Flétrie, la cornemuse, ou le pipeau en cours de toute,
Au boqueteau transmettent le mal, morcelé, tout doux, plus fort…
Pourtant, l’abandon de l’argile, la roche qui Dieu adore
Les flots fiancés à la terre, crieront : est-ce possible, somme toute ?

Il faudrait un chant majestueux, pareil à un rêve,
Où le frémissement soyeux des mers sous le sel se cache,
Ou les éloges chantés par les anges, lorsque se détache,
De la côté du mâle, le tronc de fumée de toute Eve.

 

PARALLÈLE ROMANTIQUE


Pour nos noces, choisîmes une bourgade
Glorifiée par eaux lentes et fades –
Vrai molosse sur une patte affalé
En pays germain, vieux bourg suranné.

Escaliers, coins, portails ! Dans le creux
Ô, trolls tranquilles, ô, trolls goitreux,
Sous quel déferlement de venin
Tuez-vous un jeune rêve, exemple crétin !

Des cubes tordus, débiles, enfoncés
D’immobiles cramoisis et désuets ;
Vertement cerné dans quelques passages,
Sous de larges horloges – le son des âges !

 

É L A N


Je suis, moi, simplement un maillon du grandiose fléchissement
Fragile, mon tout est périssable ; en compensation,
Un essaim d’existences de ma mort font irruption
Et ma vraie appellation, mon vrai nom est ondoiement.

Incurvé sous le temps, je déploie un long tissu
Recouvrant tant l’herbe délicate que le front absorbé,
Et la blonde suite des formes – soleils en train de traverser,
Au large de la vie, déverse un passé révolu.

Dans l’onde erratique, dans les eaux éternelles sous la terre,
J’emporte les vêtements de ceux qui descendent au tombeau
Et, purgé, ingambe, je cours – quel subtile soubresaut –
Au travers de salons magnifiques, ou d’humides tanières…

De la sorte, dans les Terres en taillant de vastes accès
Vers des rythmes dépassant à jamais tout entendement,
J’offre et mets dans la Très haute Balance mon riche changement
De tant d’existences et d’un nombre égal de décès.

 


HUMANISATION

Il me fut donné de connaître ton froid château, Pensée :
Sous ses tristes arcades, pendant longtemps je me perdis,
Désireux de nouvelles réflexions, mais aucun reflet
Dans les cristaux ternis que tu caches, ne m’a rien dit.

J’ai ultérieurement abandonné ta grandeur polaire
Et me suis acheminé vers les chaudes terres du midi
Et, sous un boqueteau d’arbres touffus, à l’heure crépusculaire,
Mon sentier, surpris par l’ombre, sa route interrompit.

Là, à l’abri de ce groupe d’arbres sauvages, sur la brune,
Tu m’apparus, sous d’inconnues pour moi physionomies –
Toi, qui n’avais persisté dans cette froide commune
Toi – musique de la forme prenant son envol, Eurythmie !

Sous les arbres épanouis, sous mes pupilles interdites,
T’es résorbée dans le son, la ligne, la tonalité –
T’es répandue dans les choses, comme dans l’éternel mythe
S’épandait le Divin dans des argiles de courte durée.

Hélas, comme toute mon âme à moi aurait désiré
Avec tout le cercle de ton onde oblongue se dilater,
Traverser les éthers et – grandi et multiplié –
Se sentir vibrer dans des mondes qu’on ne saurait compter…

Et, à la tombée du soir, regardant vers le Nord,
Au moment où la pénombre sous l’horizon se réduit
Et le soir veut renvoyer un somnolent accord,
J’ai l’impression que tout ce dôme de glace s’amollit. 

GEORGE ANCA PREZINTĂ ÎN LIMBA ENGLEZĂ

TREI POEME PE O TEMĂ CLASIC-ROMÂNEASCĂ:
„RUINELE TÂRGOVIŞTEI”
THREE CLASSICAL POEMS ON TÂRGOVIŞTE'S RUINS

Ion Heliade Rădulescu

Night on the Ruins of Târgovişte

The sun still shines beyond hills,
Its ruby rays announces twilight,
And evening, watching from under each rock,
Slowly its daring shadow stretches up.

The mountain raises its crown and looks at
day's gentle descent, its sacred setting,
And last ray strikes its forehead
Proudly facing the redden sky.

The evening wind breathes and thrills leaf,
Serenity pours dew resurrecting greens;
Hills crown the field with garland
And river whispers meandering its way

On hill's eyebrow, on its steep forehead,
An old citadel, religious dwelling,
Keeps souvenir of a bloody night
Resembling much its nightly bosom.

Thus in my soul my faith rises,
A monument on passions' precipice,
And holds my hesitating, shaking being
At my stormy life's too peaceful set.

Now sun sets down and night advances,
Slowly it steers its steamy car;
Thousands of lights around on forehead sparkle,
And now it extends its ebony veil.

My marbled eyes look to eternity,
Walking from star to star, in each I read;
My soul wings and flies in heaven,
Bathing in light of celestial ether.

From there it returns and in my bosom seats -
Silence, darkness around me reign!
All nature sleeps, my being watches
Above on ruins the ancestors' grave.

A cold wind is felt like death's breath,
On greening stone it whistles transient:
Like life a mute thrill floods,
The desert insufflates delightful ghost.

All round alive: on wall leaf whispers,
Grass asks moss:”Who put me here?”
The wall like a phantom over me widens,
Backward the tower as a giant rises.

All stay still, like death unshaken,
Ready to rush; the shadows surround me,
Pass and repass, walk over me riveted;
Night birds, croakers flutter around.

.................................................................
I didn't come, o, shadows to trouble your peace,
My wandering being runs among you;
Your dwelling is also my quietness:
I am myself a shadow pushed by needs.

I am of your blood my arm doesn't arm
With glorified arms you handled;
My muse at shadow looks into your deeds
And my pen consecrated your memory.

I sing in the midnight your victories,
I on your grave knit laurels;
Triumphs, brave deeds, war wishes
I commend to people, your sons I let know.

The field shows me glorious wars
And so many victories on hills celebrated;
The river passing says how much blood torrents
In past ages its wave purpled.

Here Romania's heroes are staying
From Câmpulung, from Argeş, from Iaşi, from Bucureşti,
From Trajan and Negru, martyrs of bravery,
Till oppression of ancient haughtiness.

Here voice: Radu Negru! Over Carpathians resounds;
The Brave puts his throne in ancestors' place;
Any Romanian near under his flag gathers
And defend his land with Romanian arm, spirit.

In head of an army Mircea bravely shouts,
Insufflates manliness to Romanian soldiers;
winningly humbles Murat's haughtiness,
And place is free from Istru to Carpathians.

The Balkan up to foot saw the sons of Moon
Beaten, chased, knavish, escape to search;
Danube is witness to price of wreath
What Romania's sons knew to take.

From here I see in Moldova all its Roman glory
To resurrect under Ştefan also the years of oldness
Again to return; of bravery food
Under him encourages to defeat the tyrants.

Of Neamţ stronghold I see, a heroine,
Moldavian in all, Spartan in longing,
Scolding the knavery to Moldavian foreign,
Telling to die or to come winner.

Here Mihai the Great awakens manhood,
Relaxed flags freely flutter;
Under them he calls all Romania,
And trumpet resounds, the brave multiply.

Buzeşti do command, they're fear to Tartars,
The khan to their feet bites dust down,
Calomfirescu burns of their brave fame,
And his arm fists still more veined iron.

By war voice the altar is splitted,
From its bosom bravery is devouring fire.
Farcash burns in it, saintly his cross rises:
Is army commander, revenging shepherd.

Pasha with long beard toward run commands,
Fierce Manaf loses any barbarian courage;
Arabian drunk of blood in chain is rabid now;
Full battlefield is of dreadful janissary.

Danube is grave to Muslim camp,
In triumph cross flies, Christ is revenged;
Romanian is fear to Ottoman haughtiness:
That decided for cross eternally has triumphed.

Now over Carpathians Romanian vulture flies,
From here toward Moldova he takes his proud flight:
Two heads he has, with four eyes measures,
He now in all Romania is master.
................................................
O, walls! remainder of ancient glory!
O, tower! from where the eye saw thousands times
Victory flying on Romanian army,
In your mute whisper how much you tell me now!

This green moss piled by time,
These wild grasses growing in deserts
To moaning heart are laurels growing,
Awakening manhood; from eyes the slaves speak.

Brave warriors! When leaf sighs you
And stopped moans the wind through vaultings,
It is your name which like a soft wave
Murmurs, strains through these cracks.
.............................................................
But what voice interrupts this saint silence!
Is owl's voice weeping its longing.
Is this the poet? On your grave singing
This son of desert?... O, too much croaking voice!

What do tell me of our fate? Why your groan doesn't pause?
What kind of distress? as what kind of needs?
The raven is not vulture? Why don't you give me peace?
Weep for you only, do not weep for us!
..................................................................
Fatal foreboding now leaves me,
But alas! like you I am week, helpless;
My voice doesn't encourage, perhaps it also croaks,
Or weeps old glory, and weeps sorrowfully.

Ssh! the bell's heard! Is it the last hour?
Repentance angel with this copper voice
Calls to prayer wandering flock.
The nature awakens, the dreams are leaving me.

The rising reddens, mountain turns ruby,
Hummed among steams hills turn green;
River waters the field which dew enamels,
Coolness gives life and stars whiten.

Flocks, horses, animals to water descend,
Bells beat, shake with morning's rumor;
At mill's whizzing the waves wrap up,
Open is day's eye now on horizon.
.
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Grigore Alexandrescu

Farwell To Târgovişte

Lying on these ruins, under which deep
Is ancestors' glory and heroes' shadow,
In silence, stillness, I see the world in sleep
Forgetting during night troubles and needs.
But who is heard and what sound is this?
Which people or what armies and such quick step?
The earth shakes by war thunder,
Noises of camps, whispers, pass, whizzes a voice...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
But where are these? Are gone! Were fancy.
For arms,braves and all have got silent.
Thus any grandeur ends in vanity!
Our, Palmyra's and Rome's have passed
And on that dust, of which of old
Tyrants were frightened, trembling of fear,
The night's thief comes and croak birds fly,
On monuments the whistling shepherd passes.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
I get up, move from here; bring my steps,
Which touch the path, in bottom of a grove.
And leave these graves with heavy souvenirs,
For which I haven't enough tears to weep.
Here I hope to find content;
I wish to hear the wave and look to the sky,
To see much cheerful smile of aurora,
The morning rays which gild the clouds;
Here oak trees with pomp rise, straighten,
up their branches toward azure fields;
Here poplars with leaf valley crowns,
There I see hills, and here wild vines.
From rib of these rocks, from top of this mountain,
From where the vulture takes its flight,
Night's star pours its light on my forehead
And its ray is reflected on clear spring.
Here the merry zephyr through leaves slowly sights;
Here the horizon is sweet, luminous;
Here these rivers... But their wave is gentle,
And my soul is in waters, I haven't serene sun.
From bosom of my mother, born in worries, troubles,
Affliction was my cradle, with tears I fed myself ,
like sea's quick and awful billows,
By wind of bad fate toward rocks I was chased.
Now everywhere I turn my sight,
But my eyes don't meet content at all,
For nobody feels my ferocious sorrow,
And people passing by side-step me.
So! so! beloved, my dear good is gone;
Seeing that no pleasure remains for me on earth,
Seeing that for me smooth days are gone,
I put hand on forehead and search a grave.
From past days, from old happiness,
From my golden age, from their saint amour,
Ideas remained only, likewise hallucination
Remains the morning from flying dreams;
So, doubtlessly, my bitter life
By now is for me unfruitful sand,
By summer dried and by winter frozen
And no flower finds poor traveler.
But the souvenir of beloved beings
Will be at my soul eternally presented
Like leaves brought by started storms
At their old trunk which once they wore.
From your dreams, deceiving hopes,
Now over measure I see myself provided;
Run away, vain days, which killing cares
On my young age you soon did gather.
When in the autumn winter's cold sun shows,
Trees full of grief lose leaf, they dry:
Thus misfortune drying the flower of my age,
I say a farewell to world: take lyre and go.

 

 

Vasile Cârlova
The Ruins of Târgovişte

O, sadden walls! O, glorious monument!
In what high size you also did shine once,
While a sweeter and much happier sun
Poured its light over this enslaved land!
But at last Saturn, as from hight was told,
In fog of oblivion instantly subdued you.
What grief takes you in. How all of you has perished!
Under fate's doom you blackened entirely!
From ancestors' glory nothing remained to you.
Nowhere is seen at least a trace of a step.
And while once any mortal
Looked at you with zeal, with riveting eye,
Now of much fear one draws back
As soon as his sight falls just on you...
But yet, sad walls, you have a pleasant thing,
When the eye watches you in silent minute:
Of pity you fill it, of thoughts you bewilder it.
You still in being serve us as example
How glorious most and iron built
of mankind deeds from front of world perish;
How all destroyed are as trace back,
On wings of time never again appearing;
How man, as fulfilled be in all,
Unthinkably falls or perishes at last.
I, for one, in faith, more I enjoy
your upsetting on thoughts to watch,
Than high building, than beautiful palace,
With much shine, but without use.
And just like shepherd walking over fields
On shelter runs when he sees hurricanes,
I likewise now, in storm of pains,
Want neither muses' song, nor pity from heaven,
A motherland to weep it with much grief I ask.
At you, at you I have hope as for help;
You are spring of words and ideas.
When noise of day ceases everywhere
When night, atmosphere totally darken,
When man of troubles, of toils tiered
In silencing night is found asleep,
I neither then of thoughts having rest
At you with no shyness I come alone in tears
And of your sad sight insufflated
Our black fate I ceaselessly discover.
I see myself near grave of ancestors' glory
And I feel a lamentation of human things;
And it seems to me yet I hear a mournful voice
Saying these words: “What, alas! Did remain any more,
When strongest glory like shadow has passed,
When most free spirit with it has fallen .”
...........................................................................
...........................................................................
This sad voice, ruins have penetrated me
And to blaspheme life it brought me in mood.
...........................................................................
So, ruins, you receive that as long as I'll see earth
to come for caress, to weep on this grave,
Where the tyrant yet didn't dare a step,
For at your sight he feels terrified!

II.  POEZIE CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ

 

Versuri de George Anca

 

chiparos

chiparos

chiparos
îngropător de grâu
în San Remy
înverzită pânză
râul de aur macii

zboare tablourile
în original
a te sculpta
marea maternă
labirint reîncarnărilor

jertfit dumnezeu pictural
pădurea vana nirvana
paralel mercurul
nepicturală supravieţuire
se sfârtecă arbuştii

în Pompei
visându-te
la aceeaşi fereastră
oceanul ceresc
în golul credinţei

îmi limpezeşti
cărarea din urmă
vendetta veveriţă
n-am mai răni
în alţii karma

în liniştea muzicalităţii
pe hartă în sus
circulaţie imaginară
plonjasei în chiparos
ne călătorim în turnir

pictorul inelului
înghiţit de peşte
cine te înrămează
cine te atârnă
licitaţie libaţie

bolovanul întunecos
edict mistralului galben
ce zice lumea de
cerealele lui Van Gogh
ronţăite pe şine

fiecare cu frumuseţea lui
l-ai fi preferat pe Tănase
ospăţului meu din Van Gogh
corpul e puţin obosit
lucrurile le zvârlim

se întinde roata
pe ultim urcuş
groapa dracului
din fundul pământului
mă scrie cu spatele

pe ce loc încetinit în exces
nu m-aş împăia
în lipsa păsărilor
nemaiîmpuşcate
la noi se sărută morţii

vă sări camăta
ce de azi mă
ţinu de mâna vorbei
al câtelea rând
citi-mă-voi din inerţie

căpiţa în vâlcică
să ne iubim străinul
c-aşa e dumnezeu
umbrit chiparosul
peisaj portretul

el nu ne privea
mi-alesei m-alese
singurătatea acestor
priviri către Provenţa
cu ochii lui Van Gogh

chiparos de păduri
cutreiere Diana
îndrăgostitului Acteon
Petrarca în Avignon
înaintea picturii

pensiero dominante
ajuns la vorba voastră
cât să mă călcaţi
în picioare de drag
şi nu mă răpuneţi

voi nu sunteţi într-o ureche
ci la Reghin eu în Sâncrăieni
ne târâie dragoste veche
din cântece fără pereche
divorţate de streche

nu suntem de cap
capete ne apasă
tangăm scoarţa
ştiindu-mă la fereastra
unde pictasei

cuptor pe dărâmate
deprimă împrejurimi
torturat de galben rod
cerul şi pământul
cu nebunie cu tot

prea anotimp rămasul
nu mă mai uit ba da
colinele dulceaţă
letargiei de-o viaţă
să vă încânt de faţă

eros maur
dar din dar
ars foc ars picto
mă dau de gol
cât mai în dodii

tensiunea tabloului
sufletului crai
spovedanie certaldă
ne-om mai înţelege
iubirea în lege

în bucurie bronz topesc
se pornesc şi brazii
în risipire liberă
pe ei citiţi-mă
în discuţie cu Van Gogh

alb turn
salută chiparosul
de-o spaimă
lăuntrică
vindecându-se

n-am credinţei prana
mă întorc din Provenţa
urcându-mi reverenţa
caut salamandra
sudului în Andra

nordici fecioraşi
voi să nu fi fost
skalzi troieni
colind de Crăciun
al lui Tagore gorun

 

 

 

 

 

Cămila

Cămila Ceahlăului
niciun epilog nepoate
doar ştii bunicule
că lumea e a celor cu bani
geaba ţii cu provincia

nu-ţi cerşesc iubirea nepoate
n-ai citit nicio carte
ce profesori şi ăştia
nimeni nu lucrează
pentru ţară

spitalul decorat
cu picturile pacienţilor
originalele la Arles
natura eroziune
doar chiparoşii

pădure dintr-un foc
negru zdrenţuind
buclele aerului
Provenţa Andra bani de
un tablou de Van Gogh

pictor avatar campestru
fluviul feţelor lui Crist
chiparosul stejar
clocotul grâului
clopoţit de maci

ne lipsise şi
noaptea asta
tu ori săditorul tău
plus pictorul avatar
semănând grâului

spitalul Ceahlăului
nu l-om picta
din uscate culori
mai o şănţuire
a sărutului înflorit

nunţile norilor
pe grâna chiparosului
încotro s-o apucăm
de-am fi macii
mocăniţa neagră

sunt chiar în fereastra
spitalului
perdele însorite
trezia spulber
viziunii

în munţi obscurizaţi
în chiparos înjunghiind
aripa îngerească
spre hohotul bolgiilor
respirăm aerul nebunului

anul tabloului
urmat de prefissi notizen
când mi-ar mai
trebui timp
de somn după drum

secerători

secerători o zare
spre vârf de chiparos
cu munţii la culcare
sub dansul furtunos
ne-am ţine mirişti soare
de-ar răsări pe dos
a scaldei ocultare
culorii abanos
formatul se anunţă
lipsirea lui Cezanne
ci lanul doar grăunţă
lumina măgheran
ponoarele zgrăbunţă
magog vincentian

mă aflu în uraniu
deposedat de sine
ori scaldul fără craniu
la mai închise mine
stau renilor de saniu
a luneca terţine
străluci năluci de staniu
pe locul fără cine
sandala pe mandala
de-a morii alandala
mai calce capitala
Salerno pe închise
Provenţa la Remy se
în aer porolise

mă ţin de Pârscov Avignon
medievalelor speranţe
din merele spre bastion
la paradisuri coate stanţe
de nici myssorian amvon
Khalil n-ar rotunji libanţe
mi-oi avatar daimonion
picta van goghienei Franţe
lăsăm pe Rhone cocardă
cu norii să ne ardă
secerătură bardă
am fi îndoitura
pe pască ura gura
demonilor asura

scăpate expectaţii
cu doctorul scăpaţii
prieten de libaţii
liberţi agonizaţii
uitţi-vă afară
zvârliţi-vă pe scară
din cerişte scărară
pe jarişte de vară
o oră îmi mai dară
carenţei din patern
comandă sonetară
moi ţarine pe stern
de-a grâul să răsară
părintelui etern

premersă călăuză
aripile pe duză
ori îngera lehuză
premeargă-ne ecluză
parcată parcă morii
secaţi şi sicomorii
secante mendatorii
în loc de iluzorii
şi un Khalil Gibran
Van Gogh american
român myssorian
aleargă-se algie
pictată profeţie
perspectivată ţie

persoana se înşiră
cădelniţată şiră
de ne şi pomeniră
mirenilor la miră
ce treaptă sibilină
închipuită cină
la cinul de albină
comorilor din mină
ce-mi taie carotida
a răsuna firida
umbrindu-ne absida
trăim pe ace negre
culcându-ne pe zegre
trezindu-ne în pegre

zbate-te mă zbat
galben şi palat
moalelui ouat
de la scăpătat
nu m-ai sonetat
că m-ai săgetat
nu m-ai săgetat
că m-ai dodiat
trece-mă terţină
râului de vină
păcii salamină
chiparosul altul
numelui cu psaltul
tăietorul daltu-l

nici cu Hanuman pe cai
nici duhovnic să nu ai
rădăcină coborai
c-a venit luna lui mai
pajişte te întindeai
baladă te călăreai
din peisaj reieşeai
şi că bine îţi păreai
sant cu sânt întrevedeai
cerurile spălăceai
pentru norii de pe plai
într-o vale nemai rai
că pietroiul jerăgai
nu mai sfârâie alai

nu-mi pot permite legendă
pe astă Van Gogh agendă
niciun sonet o tiradă
capul spre irodiadă
mi-aş depăşi torţionarul
mai presărându-vă harul
sărăriul saru-l
piperul mărarul
trec de caraulă
paşterea sătulă
peştera abulă
nu mai profetul
buhaiul procletul
tatăl pe încetul

 

Versuri de Rodica Elena LUPU

COMOARA TRISTĂ

Generalii s-au urcat în tren,
Războiul e pierdut, o ştiu cu toţii
Şi-ncarcă sute de vagoane mari
Cu tot ce-au jefuit în timp ca hoţii.

Cu garda personală, cu muniţii,
Cu câteva surori pentru răniţi,
Cu-arhiva bătăliilor pierdute
Şi-o mână de spioni descoperiţi

Începe goana către vizuină,
Locomotiva geme de efort
Iar la opriri se abureşte toată
Se-nchide ca şi pielea unui mort.

Prin staţii generalii mai adună
Câte-o comoară sau câte-un muzeu
Cu care umplu multele vagoane
Ale acestui tren mereu mai greu...

Dar fuga lor devine mai înceată
Şi generalii au priviri uriaşe
Dau ordin ca să se dezlege grabnic
Vagoanele răniţilor în faşe.

Şi fuga se continuă bizară
Adăugând vagoane cu averi
Şi semănând tot ce-i în plus în urmă:
Spioni, soldaţi, muniţii, armurieri.

Aflaţi în situaţia ciudată
Când nemaifiind nimica de lăsat,
Înconjuraţi de aur, diamante,
Chiar generali-n gol s-au aruncat

Unul pe altul, până când în urmă,
În ordine crescândă morţi pe drum,
Cu faţa răvăşită de izbândă
A mai rămas un general nebun,

Dar şi el va muri căci nu e cine
Să-l apere de-acest pierdut război,
De inmamicul care iată, vine,
Să-şi ia comoara tristă înapoi.


PANTONIMĂ

Aspru om timpul nu mai este
Mă joc încă pititea cu păcatul
Şi tac pentru că nu găsesc cuvinte,
Ca să despartă apa şi uscatul.

Doar gerul ne înghite ochii palizi,
Ce pipăie pumnalele puterii
Şi prăbuşiţi în trupurile goale,
Ne-acoperă zăpezile plăcerii.

Apoi dansând înnebuniţi de ură,
Cu sângele cristalizat de sare,
Doar dinţii ne-or desparte simplu,
De fiecare ins, de fiecare.

Şi-n apa care se transformă-n gheaţă,
Scutieri de ţurţuri vom albi în tină
Şi-unde-n afara noastră să mai ningă
În tristul început de pantonimă?


CU ÎN-CE-TI-NI-TO-RUL

Aerul e doar o aburire,
doar un spaţiu din care au migrat clipe,
din care s-au scurs lacrimile,
acolo sus-sus la fereastra singurătăţii,

un Auschwitz de rame căzând sau urcând,
un gând imens construit din sticle,

concave
convexe

cum stai ca un porumbel de granit
ciocănind geamul orb reflectând,
interior
exterior

cum stai ca o frunză speriată
de picăturile de mercur ale furtunii de vară,
senzaţii
sentimente.

EFECTUL GLOBAL

Soarele a ruginit,
Lumina ca şpanul răneşte mortal,
Arborii goi şi-au defectat
Motoarele cu elice zburătoare.

Oamenii alungiţi, plini de găuri,
Străbătuţi de păsări şi maşini de călcat
Se întind pe tărgile trecerii de pietoni
Ca să moară.

Difuzoarele cântă,
Astronauţii înşurubează stele,
Calculatoarele socotesc
Eroarea erorilor.

Şi asta e tot,
Plictiseala sugrumă elenul vital
Global repartizat
Şi statistic.


  
 

 

 

 

 

DRUM ÎNCHIS

Să vorbim despre altceva,
Despre copaci sau statui,
Despre ceva ce nu se mişcă
Şi nu poate vorbi.

Să facem aluzie doar la realitate
Ca nu cumva realitatea
Să se supere pe noi.

Evident, puţini au strigat „Jos Hitler!”
Sub dictatura hitleristă.

Excrementele muştelor stau pe tavan,
Muştele nu vorbesc,
Ele au ochi mari şi pot zbura,
Sunt negre, au antene
Şi număr mic,
Au microfoane şi megafoane
Şi îşi fac veacul
În jurul nostru.

În general m-am săturat
Să tot găsesc metafore,
Să tot scriu fabule, alegorii.

În fond fiecare ştie
Cine sunt muştele,
Cine sunt statuile,
Cine sunt copacii,
Cine a fost Hitler.
Vreau să scriu poezie,
Nu vreau să scriu fabule,
Nu vreau să scriu caracterizări,
Nu vreau să scriu reclamaţii,
Nu vreau să-mi scriu biografia,
Nu vreau să scriu epitafuri,
Nu vreau să scriu în stăinătate!

Cer să se recunoască greşelile,
Cer să se dea jos lozincile,
Cer înapoi vieţile celor morţi,
Cer înapoi timpul pierdut,
Cer înapoi poezia!

Dacă nu ştiţi ea este o bucurie
A cuvintelor – o nuntă a unui biet om
Cu o biată realitate
Atât cât încape ea în câteva cuvinte.

Ştie oricine,
Poezia nu a declanşat revoluţii,
Nu a ucis – decât pe poeţi
Pentru că ea e o aripă transparentă,,
Nicio pasăre nu şi-a folosit aripa
Ca să înjunghie.

În fine, să vorbim totuşi despre altceva!

Muştele încă zboară,
Excrementele mă privesc din tavan

Şi eu strig:
Gata! Ajunge!
Jos puşcăriile!
Jos spitalele!
Jos frica!
Jos muştele! Ajunge!

Nu vedeţi că sunt ocupat?
Nu vedeţi că n-am timp?
Nu vedeţi că trăiesc?
Nu vedeţi că scriem toţi aceleaşi fabule
În loc să scriem măcar
Un singur adevăr?


DE CE OARE?

Se iubeşte, se trăieşte şi se moare
Într-o lume plină de minciuni
Şi mă-ntreb într-una: de ce oare,
Când pământul cu noi este bun?!

Soarele e pentru toţi un dar
Care îl primeşte fiecare
Mulţi însă de viaţă n-au habar
De această clipă trecătoare.

Soluţii găsim, buni de gură suntem
Ne-o iau însă alţii înainte
Nu ştim ce să facem, atâta putem:
Să râdem de vorbele sfinte.

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971