Anul 2015 periodic nr. 1-3 4-6 |
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETELE„PLURALITAS” ALE GRUPULUI DE REFLECȚIE: PERICOLELE UNEI CULTURI INFRACȚIONALE
PROIECTUL CULTURAL CINELITERATURA
PROIECTUL CULTURAL CINELITERATURA- continuare
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ Recenzii și articole de : Constantin LUPEANU, Florentin POPESCU, Alexandru CETĂȚEANU, Dorina ȘIȘU, Marian ILIE, Elena TRIFAN, Magdalena ALBU, Dan LUPESCU, Adrian BOTEZ, Marilena CHERSIN, Octavian CONSTANTINESCU, Alexandru RACHIERU, Mircea LUNGU Despre: Constantin SCHIFIRNEȚ, Elisabeta IOSIF, Adela ROGOJINARU, Mariana DIDU, Theodor RĂPAN, Adrian BOTEZ, Ionuț CARAGEA, Marian ILIE
ESEUL, INTERVIUL, STILUL EPISTOLAR, CA MIJLOACE ALE CONFESIUNII: Emil Cioran îi recunoaşte genialitatea lui Petre Ţuţea ; Dr. Călin Georgescu: "În ultimii 25 de ani, sufletul românesc a fost trecut prin sabie" ; Prof. Dr. Mihai BERCA - PENETRARE ÎN EMPIRISMUL ROMÂNESC ; Lectie despre Romania de la un preot sas !; VIOREL ROMAN -Zece teze, 2015 ; Lucia OLARU-NENATI - PARABOLA VULTURULUI ; Magdalena ALBU - ODRASLELE DIAVOLULUI ŞI CONTRAFACEREA ACTULUI DEMOCRATIC; Corneliu LEU - BUGETUL PERSONAL AL SCRIITORULUI ȘI FOAMEA PE CARE VOR ALEȘII SĂ I-O TIMBREZE
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- partea II
Din folclorul internetului - partea III
PAGINA A PATRA

  ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ

 

 

                                           ȘI-A ÎNCEPUT ACTIVITATEA
                     INSTITUTUL CULTURAL ROMÂN DIN BEIJING.


Cunoscutul scriitor care a devenit directorul acestei instituții,
AMBASADORUL CONSTANTIN LUPEANU,

ajuns la post, ne scrie



        
      RAPORT CĂTRE  PRIETENI


   Confucius, într-o expunere aforistică, s spus: A ști înseamnă a ști, a nu ști înseamnă a nu ști, iată adevărata cunoaștere.
Este un îndemn de a spune lucrurilor pe nume, de a nu-i accepta pe aceia care nu știu și se prefac a ști, care se proclamă a fi atotștiutori.
A cunoaște, socotim noi astăzi, permite acțiunea. A acționa sporește cunoașterea, îmbogățește știința. Cunoașterea profundă oferă forță acțiunii. Pentru că nu este de ajuns să știi, să ai cunoștințe într-un anumit domeniu, ci se cuvine să și acționezi, să pui în practică ceea ce știi.
La acestea mă gândesc acum. Ajuns aici, într-un oraș înghețat, cu temperaturi cel mai adesea sub zero grade Celsius (În clipa asta, după amiaza la ora patru, sunt - 4 grade; uneri, dimineața, în drum spre slujbă, simt cum obrajii îmi iau foc, - 10 sau mai mult!). Am ajuns într-o instituție nouă, de fapt inexistentă, iată că mâine se împlinește luna și constat că spusa lui Confucius este bună, pentru că de fapt nu prea știam că munca de organizare a unui centru cultural este teribil de complicată, solicită aprobări din toate părțile și necesită timp, mult timp pierdut fără sens mi se pare mie, sau nu înțeleg eu birocrația.
Altfel, este ok. Am întâlnit prieteni de demult, am organizat o discuție liberă pe 14 Ianuarie 2015,  pentru Ziua Culturii României, am inițiat cinstirea lui Mihai Eminescu, a doua zi, la Catedra de limba română a Universității de limbi străine, Marți, pe 27 Ianuarie 2015, mă întâlnesc cu un vicepreședinte al Asociației poporului chinez cu străinătatea, un fel de minister al prieteniei, sub care ființează toate asociațiile de prietenie, pui apărați de aripile protectoare ale unei cloști. Și așa mai departe. Pe 28 pot să merg să îmi iau pașaportul cu viza pe un an.
Eu am venit întâia oară într-un Pekin atrăgător pentru noi europenii, pământ îmtins și încins sub cerul fierbinte de sfârșit de Mai, cu case abia ghicite în câmpia largă, cale de vreo 30 de km de la aeroport în oraș. Periferia de atunci a părții de nord însemna case fără etaj, curți tradiționale mărginite pe trei laturi de locuințe mici, cele mai multe din lut. La stradă erau ziduri cenușii. În fața intrării, cel mai adesea fără porți, în interior era ridicat un paravan din cărămidă, cu scopul ritual de a opri pătrunderea duhurilor rele, dar și pentru a împierdica scormonitul privirilor indiscrete. Blocuri cu 4 etaje erau hăt în oraș, începând de la Stadionul Muncitoresc. Ajunși în Bulevardul principal, Changan, Tihna Eternă, care taie orașul în două pe axa Est-Vest, vreo 17 km, azi de vreo cinci ori pe atâta, trona Waijiaodalou, Blocul diplomatic, de 7 etaje, de la care se întindea, spre Nord, cartierul ambasadelor. Casele erau tot vechi și mici, mai dichisite, unele cu câte un cat sau două, intram doar în perimetrul Orașului Imperial, imediat ce treceam de Poarta Jianguo, Costrucția Patriei! De aici, din acest punct și până la Palatul Imperial sau până în piața centrală, numită tot în conexiune cu imperiul, Tiananmen, Piața Porții Liniștii Cerești, fiind vorba de poarta sudică a Palatului Imperial, sunt numai patru kilometri.
Asta era în 1968. În 2014, aeroportul mic, ca o haltă de cale ferată dintr-o lume apusă, a dispărut, făcând loc unei țestoase uriașe, bine spațializată, doar că nouă ni se pare cam lipsită de rafinament. Este pe măsura aeropoartelor nemțești, utile, dar cu carențe la capitolul estetic. Aeroportul din Singapore, de exemplu, este expoziție de artă, muzeu! Surprinător este faptul că în acești patruzeci și ceva de ani, Beijingul este de nerecunoscut. Și de fapt reformele economice concepute de Deng Xiaoping au fost anuțate la o faimoasă Ședință plenară a CC al PCChinez, în Decembrie 1980, prin urmare modernizarea uluitoare s-a produs doar în douăzeci și ceva de ani! În 1954, vizitând China,  George Călinescu a scris că Beijingul este un sat mare. Câtă schimbare, într-un timp atât de scurt. Toată lauda pentru liderii Chinei! De la aeroport, pornești spre oraș pe o autostradă cu 3-4 benzi pe sens și întâlnești, din loc în loc, încrucișări cu inelele circulare ale capitalei Chinei, 8 da, ați citit bine, opt la număr! Hoteluri de 4 și 5 stele sunt deja începând din preajma aeroportului. Unde este câmpul verde care m-a întâmpinat pe mine în primăvara anului 1968? Aeroportul este parcă integrat metropolei, legat de aceasta. Orașul s-a întins, în partea aceasta Nordică, pe cel puțin cei 30 de kilometri parcurși de mine pe vremuri. Pe tot traseul, în stânga și-n dreapta, clădiri înalte, într-o sumedenie de ținute arhitectonice, armonios dispuse. Numai Palatul Imperial din centru, al cărui canal cu apă medieval formează primul inel circular, prima centură a orașului și câteva cartiere păstrate intacte pentru posteritate și pentru turism, în partea de vest a orașului,  reprezintă vechiul. Beijing este o metropolă demnă de secolul XXI, cu 20 000 000 de locuitori, pe o suprafață de vreo 15 000 kmp.
Poluată. Se spune că ar fi cea mai poluată metropolă a lumii. Asupra acestui aspect voi reveni cândva. Eu văd că respir și în curând am să renunț în cea mai mare parte la apa cumpărată în bidoane de plastic, fiindcă voi fierbe apa și o voi strecura prin două straturi de tifon după ce se răcește, cum am făcut 15 ani (și sunt teafăr) și cum fac milioanele acestea de locuitori. Beijingul este alimentat cu apă dintr-un lac de acumulare imens, de la vreo 70 km depărtare; am fost acolo cândva, se numește Miyun, Norii Denși. Apăi dacă e apă din nouri, să tot bei!
                                                                                                             Prietenul vostru,
                                                                                                                    C. Lupeanu

 
                                                          ANEXE NEDORITE
                                obligatorii la viața noastră de odininioară
                          și, uneori greu de evitat chiar în cea prezentă,

                                           adică ceea ce ni se alătură prin ochiul celor ce ne urmăresc



           
                 Corneliu Leu si-a lansat volumul „Anexe nedorite”,
                   ce cuprinde extrase din dosarele Securitatii


Scriitorul Corneliu Leu si-a lansat joi, la Libraria "Mihail Sadoveanu", volumul "Anexe nedorite", care cuprinde extrase din dosarele Securitatii puse la dispozitie autorului de catre Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS).
 "Am vazut ca, atunci cand colegi de-ai mei au scos carti in care au publicat documente obtinute din dosarele Securitatii, foarte multi le cumparau ca sa vada daca sunt sau nu descoperiti acolo. Asa ca am mizat si pe cartea asta, publicand sase dosare din arhivele Securitatii, dosarul unchiului meu, episcopul Grigorie Leu, care a fost ucis in 1949, dosarul arestarii tatalui meu, dupa aceea, dosarul unui var al meu care a fost arhiepiscopul emigratiei romane si a fost rapit de KGB, dus la Moscova, anchetat si dupa aceea trimis in tara spre a fi condamnat la moarte si, in conjungere, si dosarul meu de anchetat in procesul acela", a spus joi Corneliu Leu.


Prefata a fost realizata de prozatorul Florentin Popescu (în mod original, printr-o altă carte care s-a lansat, propriul său volum întitulat: „Convorbiri cu Corneliu Leu”)  subliniind faptul  ca interviurile din aceasta carte nu urmeaza un tipar, ci sunt un amestec de impresii, de pareri si de puncte de vedere. "Ce mi-a placut mie este faptul ca dansul este foarte transant, in toate problemele, pornind de la literatura si ajungand la politica. Dansul, pe langa activitatea de scriitor, pe care multa lume i-o cunoaste (...), este un foarte bun animator, putina lume stie ca acum doi ani a strans cateva mii de oameni in Bucegi, la Crucea de pe Caraiman, la Sarbatoarea limbii romane", îl citează pe Florentin Popescu, știrea „Agerpres”, precizând:
Titlul complet al cartii este "Anexe nedorite, obligatorii la viata noastra de odinioara si, uneori, greu de evitat chiar in cea prezenta, adica ceea ce ni se alatura prin ochiul celor ce ne urmaresc" si a aparut la editura „Rawex Coms” și citând din cele declarate de autor:


                
     „...Șase dosare din arhivele Securității, dosarul unchiului meu, episcopul Grigorie Leu, care a fost ucis in 1949, dosarele arestării tatalui meu, dosarul unui văr al meu care a fost arhiepiscopul emigrației romane, rapit de KGB la Viena, dus la Moscova, anchetat si dupa aceea trimis in țară spre a fi condamnat la moarte și, in conjungere, dosarul meu de anchetat in procesul acela", a spus joi Corneliu Leu la lansarea cărții. El a ținut sa precizeze că ultima parte a volumului nu este de fapt nici macar un pamflet: "E un amuzament al meu, să pot demonstra că până și teroarea, cand e birocratică, e penibilă cu desăvârșire. Că întotdeauna birocrația profitoare de buget de stat e în stare să inventeze anumite acțiuni de suspiciune, de urmarire, de acuzare, ca să-și justifice bugetul instituțional din care beneficiază toți paraziții". Corneliu Leu si-a exprimat bucuria ca soarta i-a dat posibilitatea sa faca din aceasta culegere de documente un amuzament, si nu un "lamento"; el i-a îndemnat pe cei care-i citesc cartea să o privească numai sub aspectul umorului care îl caracterizează. În timpullansăriis-a primit un mesaj din partea redactorului-șef adjunct al revistei „Lumină lină – Gracious Light” din New York: Draga Corneliu Leu, ai scos la lumina o carte uluitoare. Cel putin pentru mine care
tocmai lucrez la un articol , studiu despre personalitatile care au evadat din România in USA, dupa razboi (pr. Galdau, gen Radescu, aviator Alberes, Fam .Manuila etc si inmormantati si uitai aici.) Imi dai permisiune sa reproduc un fragment din aceasta carte? Nu pot citii toate paginile pe internet. Poate imi trimiti un exemplar... Repet , e o carte devastatoare pentru cei cu  constiinta romaneasca.
Felicitari si multumiri lui D-zeu ca te-a ajutat.
                                                                   La multi ani,
                                                                   M.N.Rusu

 
 PRIMA PAGINĂ A CĂRȚII:

ÎN LOC DE...

Nu numesc aceasta o „introducere” - și nici măcar o înlocuire de introducere -  pentru că nu e deloc bine ca cineva să fie „introdus” în această lume a suspiciunii, delațiunii și, în ultimă instanță, a drepturilor pe care atât totalitarismul bine experimentat pe societatea românească - cât și simpla birocrație, cum e cea prezentă la noi, care tentează tot o devenire totalitară în modul cum trădează democrația - și le arogă asupra persoanei umane, a existenței și libertăților ei. Faptul  că asemenea documente, provenind din  aspectele abjecte pe care relațiile interumane s-au văzut nevoite să le accepte în decursul timpului, le-am înscris ca o anexă la ciclul de opere definitive, se datorează doar intenției de a nu știrbi cu nimic din ceea ce m-ar putea reprezenta în bine sau în rău cititorilor mei și, în același timp, de a nu știrbi cu nimic din aspectul obiectiv, chiar și al decorului acestui răstimp prin care mi-am parcurs viața, mi-am exprimat gândurile, mi-am publicat scrierile.
Dar, așa cum am precizat, este o „anexă obligatorie, greu de evitat”; în ultimă instanță: nedorită. Ea doar se alătură aspectelor informative ale biografiei și aspectelor explicative ale bibliografiei care mă adaugă și pe mine în raftul de bibliotecă. Nu face parte din opera mea, ci reprezintă opera altora asupra mea. Nu se include în ceea ce am gândit sau am trăit eu, ci face parte din ceea ce au încercat să lucreze alții, sau alte forțe asupra mea și a familiei din care deveneam. Într-un fel sau altul, ele au legătură cu mine numai prin niște fapte exercitate asupra mea sau alor mei, la modul abuziv în care au înțeles să trateze persoana umană atât regimul de teroare moral-politică anterior, cât și cel prezent ale cărui libertăți constau în delăsarea morală și demagogia politică. E drept că acest regim din urmă își rezumă dictatura doar la aspectele totalitarist-fiscale ale inconștienței cu care îngrădește dezvoltarea socială în favoarea coruptă a unor preferați. Dar tocmai prin asta, chiar și incipient, pentru că frizează unul dintre criteriile de testare a unei orânduiri, vine și el să agreseze libertățile persoanei prin îngrădiri. Sunt îngrădirile unei birocrații favorizatoare doar conformismului executant  și ipocriziilor unui bigotism legislativ cu care, în permanență, lezează realizarea personală taxând și suspectând de rele intenții cea mai dinamică trăsătură umană: inițiativa persoanei.
Desigur, diferențele sunt foarte mari, totalitarismul politico-social fiind distrugător prin lipsa de simțire și scrupule, în vreme ce totalitarismul fiscal privește doar dorința birocraților naționali sau regionali și a monopoliștilor globalizanți de a-și asigura venituri pe spinarea noastră; în rest, pe baza unor justificări liberaliste, lăsându-ne în voia soartei. Ceea ce nu e totuna cu libertatea umană ci, mai degrabă, reprezintă un alt mod, mai catifelat, de lezare a ei. Din acest punct de vedere, asemenea ingerințe ale oficialului în viața persoanei private nu reprezintă un dat al existenței umane ci o anexă la ea, impusă mai brutal sau mai delicat de cei care vor s-o domine. Este motivul pentru care, asemenea anexe lăturalnice vieții mele propriu-zise și realizărilor ei, fie de ieri, fie de zi, eu le pun la un loc; tocmai pentru a atrage atenția că sunt la fel de pernicioase și în forma manifestării brutale, ca și în cea ipocrită a zâmbetului ce promite politicianist, fără a-i păsa cum arată, mult-visata-de-către-om-democrație.

Sper ca cititorul să înțeleagă din simpla alăturare că este vorba de un semnal de alarmă în legătură cu asemenea „anexe” nedorite, de care persoana umană n-ar avea nevoie pentru a se putea afirma. Și le public ca atare, permițându-mi doar unele precizări de subsol atunci când un anume context trebuie nuanțat sau explicat. Astfel, dacă în primul lot de documente, cel referitor la personalitatea unchiului meu, Episcopul Martir Grigorie Leu, sunt necesare mai multe amănunte privind etapele momentului istoric și specificul domeniului eclesiastic, la celelalte, fiind vorba de relații interumane comune, în lumea obișnuită, curiozitatea mai mare ne împinge să deducem altfel de aspecte precum: Cam cine ar fi cei ce se ascund sub numele conspirative date de securiști, sau: Dacă există într-adevăr vreun mobil bine justificat al acțiunilor de urmărire, ori e vorba tot de aspectul greoi și conformist al mersului aproape nepăsător de mecanic al unei rutine birocratice prin care, în toate vremurile, cei rău intenționați și-au menținut puterea. Pentru că, de fapt, doar acesta este mobilul. Fie terorizându-ne brutal și răcnind sloganuri revoluționare, fie adormindu-ne simțurile cu o anumnită stare inconștientă de libertate a poftelor răsfățate în stare de inacțiune, manipulatorii nu urmăresc altceva decât menținerea puterii pentru ei.
Concluzia fiind una și aceeași: Că exact cum totalitarismul se menține prin birocrație (inventând chiar formele ei cele mai acerbe) birocrația ca act deliberat al puterii împotriva ființei umane, conține în ea toți germenii totalitarismului; așa că amenințarea e  permanentă,  oricum s-ar manifesta; iar asemenea anexe pe care  le impune vieții noastre, indiferent cum le suportăm sau le consemnăm, sunt totalmente nedorite.
                                                                               Corneliu LEU

 

La Montreal se organizează un
Concurs internațional de poezie patriotică românească :
Dragostea din « călimară »



     În cinstea zilei de31 august 2015


De la « Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?”, la « Patria mea e limba română », sentimentul patriotic  apare ca un fior adânc, unic pentru fiecare dintre noi, o trăire care ne sculptează inima, gândurile, vorba şi viaţa de zi cu zi. Anul trecut, românii din Montreal (şi din alte părţi ale Planetei) au aşteptat până la 5 ore în picioare, în ploaie şi în vânt, numai să  voteze spre binele ţării lor de origine ! Nu este aceasta o dovadă clară că românii nu au uitat România, că o iubesc şi că îi vor binele ?   Nu este acesta PATRIOTISM ?  Un vânt de speranţă spre mai bine  adie spre Carpaţi !
De Ziua Limbii Române, pentru a fi alături în colaborarea pe care a stabilit-o cu organizatorii din țară ai marii sărbători,  Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Romani (ACSR) şi revista Destine Literare lansează un concurs de poezie patriotică, prin care dragostea de România, de limba română şi de români să fie document şi la acest început de mileniu.
În afară de faptul că lucrările selecționate  vor fi propuse pentru distincțiile ce se vor acorda în țară cu prilejul sărbătoririi Zilei Limbii Române, organizatorii vor acorda trei premii şi câteva menţiuni,  după cum urmează :
•    Premiul I, « Claude Matasa »* , în valoare de minim $500 CAD****
•    Premiul al II-lea , « Constantin Clisu »**, în valoare de minim $300 CAD
•    Premiul al III-lea, « Ion Țăranu »***, în valoare de minim $200 CAD
•    Menţiuni, de minim $100CAD
Condiţii de participare :
1.    Vârsta minimă 17 ani,
2.    Vârstă maximă 40 de ani,
3.    Se vor trimite maximum 3 poezii, în limba română , cu diacritice (poeziile în engleză sau franceza trebuie să aibă şi o traducere în română),
4.    O poză de tip paşaport, o scurtă prezentare a autorului (autoarei), de maxim o jumătate de pagină, (font 12, format Word), care să conţină : nume complet, adresa, telefon, adresa electronică, tara, localitatea de reşedinţa şi profesia,
5.    Poeziile trimise vor rămâne în arhiva organizatorilor.
Termenul limită de trimitere a poeziilor este data de 30 iunie, 2015, la adresa: destineliterare@gmail.com
Românii poeţi din Canada, care simt  că pot împleti în versuri dragostea de ţara mamă cu dragostea de ţara adoptivă, sunt bineveniţi să ne trimită şi astfel de poezii.
Premiile şi cele mai reprezentative poezii vor fi publicate atât  în revista Destine Literare, cât și în noua ediție a „Antologiei de poezie română dedicată limbii române” care întrunește cele mai bune creații de la asemenea concursuri, răspândindu-le  în țară și la românii din întreaga lume.
Vă aşteptam în număr cât mai mare!
Colectivul de organizare

*Prof. Dr. Claude Matasa, inventator şi mare patriot român. Fost deţinut politic. A fost Consul Onorific al României în statul Florida şi Membru de Onoare al ACSR. A contribuit cu articole interesante la revista Destine Literare. A luptat pentru a se înfiinţa un Muzeu al Comunismului în Bucureşti, oferindu-se chiar să-l finanţeze în parte. Iniţiativa lui Claude Matasa nu au putut fi materializată, împiedicându-se de rezistenţa neocomuniştilor la putere în România, în frunte cu fostul preşedinte Traian Băsescu.
**Constantin Clisu a fost un apreciat scriitor român, mare iubitor de ţară şi de neam, care a petrecut ultima parte a vieţii în Edmonton, Alberta. A fost un fidel  membru al ACSR. A activat intens pentru a se « înzestra » oraşul Edmonton cu un bust al lui Eminescu.
*** Dr. Ion Țăranu a fost un patriot roman, lider al unei importante componente a comunităţii româneşti din Montreal, încă  din anul 1951. A înfiinţat mai multe asociaţii Româneşti, cu scopul de a uni românii din Montreal şi chiar din Canada. Împreună cu alţi câţiva români patrioţi a înfiinţat Câmpul Românesc de la Val David. Pentru activităţile lui comunitare a fost onorat cu Ordinul Canadei A scris mai multe cărţi despre românii din Montreal şi a fost membru devotat al ACSR.
****În cazul în care vor exista şi alţi sponsori ai concursului (prieteni devotați ai celor menționați etc.) premiile vor fi mai mari. Numele acestora precum şi componenta juriului, vor fi anunţate public de Ziua limbii române, pe data de 31 august, 2015, la Piaţa României din Montreal și vor fi făcute publice de publicațiile și documentele care apar în țară, pe site-urile internet care leagă rețeaua tuturor celor ce sărbătoresc în lume Ziua Limbii Române, în noua ediție a „Antologiei de poezie română dedicată limbii române” . 



ȘI ÎN IRLANDA SE ORGANIZEAZĂ
UN CONCURS LITERAR ROMÂNESC




 
                       IMPORTANTĂ APARIȚIE ÎN EDITURA „TRITONIC” :



Constantin Schifirneț
                           Mass-media, modernitate tendențială şi
                                          europenizare în era Internetului

IATĂ CUPRINSUL:
 
Introducere 11
1. Paradoxul spaţiului public 19
2. Mass-media în  sfera publică naţională şi în  sfera publică europeană 37
3. Spaţiu public naţional, spaţiu public european 59
4. Manipularea pe forumurile ziarelor online 87
5. Mass-media şi modernitatea tendenţială în  procesul
tranziţiei de la societatea naţională la
Comunitatea europeană 111
6. Europenizarea comunităţii naţionale în  contextul
modernităţii tendenţiale 121
7. Europenizarea imaginii instituţiilor intr-o societate
a modernităţii tendenţiale 127
8. Europenizarea în  ediţiile online ale ziarelor dintr-o
societate a modernităţii tendenţiale 147
9. Europenizarea responsabilităţii sociale corporative
intr-o societate a modernităţii tendenţiale 165
10. Europenizare, identitatea şi mass-media în  societatea modernităţii tendenţiale 185
11. Informaţii despre politici şi iniţiative ale Uniunii Europene transmise de către actorii sociali interni la postul public de televiziune 201
12. Interacțiune şi  socializare în  mass-media și în  new media 221
13. Manuel Castells: Mass-media în  Era Informației 253
14. De la modernitatea tendențială la europenizare 285
Anexa: Cultura tradiţională – cultura mass-media 309
Referințe 323
Indice de nume, de termeni şi de titluri de lucrări 343

 

 
                                Când primăvara coboară printre poeți


          
Anul acesta primăvara a coborât pentru a 16-a oara din ceruri printre poeții de pretutindeni  încununată cu diadema Zilei Mondiale a Poeziei, sărbătoare aleasă parcă anume de UNESCO spre a da un imbold suplimentar actului de creație întru cinstirea prin Cuvânt a Frumosului din noi și din jurîmprejurul nostru.
În seria largă de manifestări dedicate în România evenimentului o semnificație aparte o are apariția antologiei online de poezie românească intitulată "Simplitatea risipirii", la a cărei cladă și-au dat mâna, așezând poem lânga poem, un număr de 60 de poeți din diverse zone ale țării, cu preponderență din Capitală, din Dobrogea și din Curbura Carpaților.
          Totul a plecat de la o simplă idee lansată de prietenul meu constănțean Mircea Lungu, poet și jurnalist alături de care în urmă cu trei-patru decenii risipeam unduiri de suflet prin cenaclurile constănțene, prin revista Tomis și alte spații de expunere, convinși fiind că Lumea nu este de conceput fără poezie și că poeții sunt cei unși de Dumnezeu să-i dăltuiască destinele.
          Am prins ideea din zbor, precum Păsări-Lăți-Lungilă din poveste o pasăre de pe cer, lansând-o imediat în spațiul virtual către cele trei zări pe unde, cu anii, mi-am respirat  rimele, iambii și toate deprinderile prozodice - înapoi la malul Mării (Mircea Lungu), în forfota Bucureștilor (Victoria Milescu) și în întorsatura Carpaților (Marin Ifrim si Gheorghe Neagu). Primele reacții vădindu-se mai mult decât încurajatoare, ne-am așternut, cu Mircea si Victoria, la adunat polen metaforic, reușind ca în mai puțin de două săptămâni să etalăm în spațiul virtual o bijuterie cum nu s-a mai văzut. Se știe, mediul literar românesc este frământat de atâtea și atâtea zbateri încât e greu să aduni dintr-odată atâția creatori care să rezoneze pe loc la ton și să prindă a cânta în armonie, de dragul cântării în sine.
           Lista antologaților cuprinde mulți autori consacrați, membri ai USR, premiați la diferite concursuri internaționale sau naționale, dar și nume de autori ce acum pășesc pe calea afirmării. Îi voi cita pe toți, în ordine alfabetică: Ghiuner Acmola - Ion Andreiță - Costin Antonescu - Elena Armenescu - Doina Bârca - Mihaela Roxana Boboc - Crina Decuseară Bocșan - Alexandra Botoșanu - Vasile Botta - Teo Cabel - George Călin - Tudor Cicu - Constanța Cornilă - Florentina Loredana Dalian - Lavinia Dumitrașcu - Ștefan  Dumitrescu - Victorița Duțu - Genovel Frățilă - Vasile Ghinea - Lucian Gruia - Marin Ifrim - Marian Ilie - Steluța Ispas - Mircea Lungu - Miron Manega - Alexandru Mărchidan - Nicolae Grigore Mărășanu - Virginia Meheș - Mihaela Meravei - Georgia Miculescu - George Mihalcea - Nicoleta Milea - Victoria Milescu - Monica Mureșan - Adrian Munteanu -  Gheorghe Andrei Neagu - Dan Norea - Ștefania Oproescu - Iuliana Păun - Ioana Piersică - Petrache Plopeanu - Paulina Popa - Eliza Roha - Marina Roman - Paula Romanescu - Sorin Roșca - Ion Scarlat - Gabriela Marieta Secu - Nelu Stanciu - Amelia Stănescu - Gheorghe A. Stroia - Gheorghe Suchoverschi - Ion C. Ștefan - Radu Șuiu - Liliana Boian Terziu - Daniela Varvara - Ioan Vasiu - Daniela Voicu - Luiza Wolf Alexandrescu - Gina Zaharia.
          Vineri 20 martie Antologia online era gata, astfel încât am putut semnala publicului apariția și conținutul ei în cadrul unei emisiuni TV la care am participat împreună cu Victoria Milescu, iar începând de a doua zi se află postată pe portalul www.cartesiarte.ro.  putând  fi accesată pe linkul http://www.cartesiarte.ro/edituraOnLine/upload/files/showFile.php?filetype=pdf&filename=i91597Simplitatea%20risipirii.pdf.
Cât privește emisiunea Tv, aceasta poate fi  vizionată pe linkul https://mail.google.com/mail/u/0/?shva=1&zx=iwoyhmruzd58#label/literatura/14c42f23a06453bf?projector=1
            Plăcut impresionați de rodul stradaniei noastre colective, autorii antologați și-au exprimat imediat dorința ca Antologia să fie și tiparită, în care sens am demarat dejat demersurile și sperăm să abordăm ultima lună a acestei primaveri cu isprava dusă și la cel de-al doilea capăt. Ne-a încurajat în acest demers și eminescologul Nicolae Georgescu, dispus să ni se alăture în ediția tipărită cu un mănunchi de impresii pe marginea Antologiei.
           Har instituției care este UNESCO - Ziua Mondială a Poeziei nu putea fi aleasă decât la echinocțiul de primăvară!
                                                                                               Marian Ilie                                

 
                                   LANSAREA ANTOLOGIEI “PLANETA IUBIRII”,
                                                   COORD. ELISABETA IOSIF


La Centrul Cultural “Jean-Louis Calderon”, sala „Ion Lucian” a avut loc lansarea antologiei “Planeta iubirii”.
Cartea a fost publicată la Editura Cetatea Cărţii, Bucureşti, în 2014, sub coordonarea doamnei Elisabeta Iosif, scriitor, redactor de radio, de reviste culturale, preşedintele Ligii Scriitorilor Români, filiala Bucureşti.
După cum sugerează şi titlul, antologia are ca temă iubirea, aşa cum se reflectă ea în creaţiile a 22 de poeţi români trăitori pe planeta Pământ, fiind o floare rară şi preţioasă în peisajul literaturii române de la începutul secolului al  XXI-lea, după cum remarcă scriitorul Ştefan Dumitrescu încă din titlul prefeţei pe care o semnează “O antologie ca o poiană smălţuită cu flori şi ca un giuvaier pe masa la care mâncăm în fiecare zi.”
Iubirea, acest sentiment universal, prezent în toate artele din toate timpurile, a făcut ca  în carte creaţiile fiecărui autor să fie precedate de o reproducere de pe o pictură celebră având ca temă iubirea, iar în timpul seratei de la Centrul „Calderon” a fost elogiată deopotrivă de poeţi, actori, compozitori şi interpreţi vocali şi instrumentali.       
Astfel pe lângă scritorii: Geo Călugăru, Paula Romanescu, Traian Vasilcău, Floarea Necşoiu, Cristina Ştefan, Victor Gh. Stan, Elena Armenescu, Ştefan Dumitrescu, Florin Grigoriu, Ioan-Adrian Trifan, au fost invitaţi şi actorii: Cristina Deleanu, Eugen Cristea de la Teatrul Naţional, Bucureşti, actriţa Doina Ghiţeanu, Onu Pavelescu, membru al trupei „Micul Paris”.
Festivitatea a fost deschisă de doamna Elena Scurtu, directoarea Centrului Socio-Cultural „Calderon” care  a adresat urări de bine tuturor celor prezenţi şi a evidenţiat faptul că antologia „Planeta iubirii” strânge în paginile ei autori de pretutindeni şi că aduce o fotografiere a peisajului începutului de secol XXI, după cum afirmpă scriitorul Ştefan Dumitrescu.
Doamna Elisabeta Iosif a făcut o trecere în revistă a felului în care se reflectă iubirea în diferite epoci şi în operele marilor scriitori ai iubirii români şi străini, menţionând că şi-a propus ca prin intermediul acestei cărţi imaginea iubirii din literatură să rezoneze cu aceea a picturii renascentiste şi impresioniste.
 De asemenea, şi-a exprimat speranţa că această carte va reuşi să aibă asupra cititorilor efectul magic al lirei lui Orfeu.
Scriitorul Geo Călugăru i-a menţionat şi felicitat pe cei care prin talentul şi eforturile lor au contribuit la realizarea acestei cărţi: Elisabeta Iosif (redactor), Constantin Vlaicu (editor şi tehnoredactare), Raluca Tudor (coordonare şi tipărire), George Roca (coperta), Ştefan Dumitrescu (prefaţa), cât şi pe cei 22 de poeţi: Ştefan Dumitrescu, Elisabeta Iosif, Adrian Botez, Cristina Ştefan, Ioan-Adrian Trifan, Paula Romanescu, Traian Vasilcău, Cristina Cărbune, Adriana Răducan, Adrian Erbuceanu, Elena Armenescu, Nicu Doftoreanu, Georgeta Blendea Zamfir, Florin Grigoriu, Ingrid Cosma, Adriana Tomoni, Victor Gh. Stan, Paulina Popa, Doina Bârcă, George Roca, Floarea Cărbune, Ion C. Ştefan.
A afirmat că intrarea în secolul al XXI-lea are nevoie de iubire, asemenea secolelor anterioare şi a făcut aprecieri asupra scrierilor câtorva din poeţii cuprinşi în volum.
Pentru Elisabeta Iosif anotimpul iubirii este vara. Ea prezintă o iubire consumată în trecut:
„Ai venit din lumină. Ai fost ca zarea
Verii. Îngenunchind la graniţe - talaz,
Prin zidul amintirii. Cu ochii tăi ai colorat şi marea,
Ca-n vis. Mi-ai reaprins ferestre de topaz.”
Pentru Paula Romanescu trecerea timpului nu este o piedică în a trăi iubirea:
 „Cu fiecare pas plec mai puţin
Spre un tărâm pierdut din care vin,
Cu jar, fântâna timpului m-adapă.”
Doina Bârcă nu doreşte să se vindece de boala dragostei, ci dimpotrivă ar vrea să o permanentizeze:
„Ştiam, că sunt bolnavă de iubire,
Chiar dacă-n inimă purtam o stare...
Şi-o forţă ce n-o preţuiam destul...
Îmi amintesc de ea ca o salvare.”
Impresionat de trăirile momentului Geo Călugăru a creat noi versuri cărora le-a dat numele „Uimire”:   
„Spun cântec şi roua
 Se naşte din iarbă
 Să bea ciocârlia
Suind către soare
 În timp ce noi
 Ne încingem frunţile
 Cu laurii
 Încrederii în oameni
 Şi roua, da, roua
 Devine privire...”
Traian Vasilcău, poetul de peste Prut prezent în carte, neputând să fie prezent şi la acest eveniment, a trimis o scrisoare fraţilor săi în arta scrisului căreia i-a dat citire actriţa Doinea Ghiţeanu. Astfel menţionează că antologia a ajuns la Chişinău şi o citeşte cu nemăsurată  iubire. Îi felicită pe cei prezenţi în ea că nu au părăsit Planeta Iubirii, că aud cântecul lui Orfeu şi le urează să fie solii binecuvântaţi de pe Planeta Iubirii, să fie unici.
Floarea Necşoiu a făcut aprecieri ample şi pertinente asupra cărţii în ansamblul ei, cât şi asupra fiecărui autor cuprins în ea.
Pornind de la afirmaţia evanghelistului „Unde dragoste nu e, nimic nu e”, afirmă că acolo unde nu este iubire, există ură, lăcomie,    duşmănie, război, moarte, un întreg cortegiu de rău şi urât.
Cartea „Planeta iubirii” te poate spăla de răul din societate, iubirea fiind cale de cunoaştere şi de autocunoaştere, zborul omului spre absolut, cea dintâi temă a literaturii.
A apreciat varietatea speciilor abordate de scriitori pentru a reliefa complexitatea sentimentului erotic: sextină, sonet, poem.
Vom reproduce în cele ce urmează scurte fragmente ale aprecierilor făcute de profesoara Floarea Necşoiu la adresa scriitorilor prezenţi în volum.
Ştefan Dumitrescu conferă iubirii dimensiunile universului.
Elisabeta Iosif îşi elogiază iubirea pe care o compară cu zarea verii către care i s-a deschis sufletul prin ferestre de topaz. Sufletul feminin îndrăgosit devine Galateea şi iubitul Pygmalion.  
Adrian Botez îşi simte fiinţa îndrăgostită plămădită din cântec de privighetoare şi din gingăşia şi parfumul florilor.
Cristina Ştefan scrie în stilul avangardiştilor, împleteşte metafore precum „mosorul roşu” (viaţa) sau „papiota roşie” (iubirea) cu sinstezia simboliştilor.
Ioan-Adrian Trifan îşi vede iubita-iubire plămădită din chiar lumina lunii proiectată în dimensiuni şi forme statuare pe culmi atât de înalte, încât diafanul înger uman adună de pe cer stelele risipite.
Paula Romanescu este cuprinsă de speranţe şi emoţie în aşteptarea norocului tradus în unirea a două suflete.
Traian Vasilcău admiră şi preţuieşte femeia ce-i unică în Univers şi creaţie divină.
Cristina Cărbune declară deschis şi sincer iubirea, cât şi tristeţea provocată de cel plecat.
Adriana Răducan trăieşte în comuniune cu florile şi fluturii.
Adrian Erbuceanu defineşte iubirea drept o fată sfioasă şi ademenitoare.
Elena Armenescu îi porunceşte celui iubit „Rosteşte-mă”! şi devine şoapta lui de iubire.
Nicu Dorofteanu dansează tangourile iubirilor trăite de fiinţa umană.
Georgeta  Blendea Zamfir trăieşte momentul aşteptării iubitului ca pe o sărbătoare a naturii.
Florin Grigoriu se contopeşte total cu fiinţa iubită în starea de dumnezeire.
Ingrid Cosma devine o statornică îndrăgostită şi prezintă lumii frumuseţea cuplului de îndrăgostiţi nins de flori de cireş.
Victor Gh. Stan este creator de sextină, strofă ce devine cântec al unei clipe.
Paulina Popa vede iubirea ca un cavaler căreia i se închină iubiţii în ipostază de sclavi.
Doina Bârcă trăieşte iubirea ca fiind sublima maladie în flăcările căreia inima îi arde strălucind.
Gheorghe Roca exprimă bărbăteşte atracţia trăită la atingerea buzelor roşii, frumoase, voluptoase.
Floarea Cărbune trăieşte iubirea sublimă, zăvorăşte chipul celui drag în suflet ca pe o candelă într-un sanctuar.
Ion C. Ştefan este robul îndrăgostit de un vis neîmplinit.                                
 Victor Gh. Stan a felicitat-o pe doamna Elisabeta Iosif pentru faptul că a coordonat cea de-a doua antologie de poezie contemporană.
I-a asemănat pe cei 22 de autori cu 22 de soiuri de flori, a considerat că antologia „Planeta iubirii” a adus un moment de primăvară în luna ianuarie şi i-a propus un alt titlu „Primăvara iubirii”, deoarece ca orice plantă iubirea nu ar putea ajunge la apogeu, dacă nu ar fi însămânţată şi nu ar îmboboci primăvara.
După părerea lui Ion C. Ştefan, a scrie poezie de iubire este o răsuflare, sentimentul e o flacără, precum fulgerul care se produce la întâlnirea a doi nori.
Paula Romanescu a propus continuarea demersului publicistic prin apariţia de noi antologii ale iubirii dedicate fiecărui anotimp şi a unui volum dedicat anotimpului neiubirii.
Poeţii Ştefan Dumitrescu,  Paula Romanescu, Florin Grigoriu au recitat din propriile creaţii.
Prezentarea teoretică a cărţii a fost presărată cu farmecul vocilor unor mari actori bucureşteni: Doina Ghiţeanu, Cristina Deleanu şi Eugen Cristea care au citit din operele cuprinse în volum.
 Şi pentru că lira lui Orfeu a devenit nemuritoare ca şi sentimentul care i-a cuprins pe cei care şi-au destăinut sufletele în această carte şi pentru ca elogiul iubirii să fie desăvârşit, Onu Pavelescu de la Formaţia „Micul Paris” şi  actorul Eugen Cristea au interpretat vocal şi instrumental melodii inspirate de poezii de dragoste celebre, cât şi creaţii proprii.
Participând la această minunată serată am simţit că respirăm iubire, lumină, bunătate şi armonie, că sufletul ni s-a îndrăgostit de marea taină a iubirii, că plutim într-o sferă a „imperfecţiunii ideale.”
„Planeta iubirii” ne apare ca un potir în care fiecare floare şi-a revărsat propiul gust mai dulce sau mai amar, mai vesel sau mai trist, mai parfumat sau mai fad.
  Ar fi suficiente numai aceste două ore petrecute la Centrul „Calderon” ca să putem spune că antologia „Planeta iubirii” şi-a atins rolul izbăvitor într-o lume a absurdului, a răutăţilor, a invidiei şi lăcomiei.
Prezentările făcute în această seară ne-au incitat dorinţa de a călători pe „Planeta iubirii”, de a poposi asupra fiecărui vers, de a-i înţelege sensurile, de a cunoaşte trăirile eului, de a respira parfumul iubirii în multitudinea nuanţelor sale.
   
                                                                                                        Elena TRIFAN


 
 Magdalena ALBU

Adela Rogojinaru și arta
de a construi lumi verbale


„- Înţelege cineva de la Kremlin cum se luptă cu nemţii?
 - Stalin.  
- Ce idiot ţi-a spus asta?
- Dvs., tovarăşe locotenent.”
(Din filmul „Soare cu dinţi 2”, regia Nikita Mihalkov)

Nu mai este acum vremea idolilor politici cu chipul înfipt în fixitatea zidului de beton. Dimpotrivă, a sosit momentul grupurilor dominante ce plesnesc zdravăn din coadă în nume propriu, ca şi cum întreaga umanitate ar reprezenta proiectul lor de castă şi nicidecum rezultatul actului creaţionist divin. Înţesat la fiece pas cu demoni lugubri (căci cum pot fi, oare, altfel demonii decât lugubri?!), pentru care minima morală - la nivel teoretic măcar specifică lui Homo sapiens sapiens - nu mai are nicio semnificaţie azi, timpul fizic mestecă nesăţios, în frivolitatea-i dezlănţuită, în genere totul: de la oameni la norme, de la caractere la principii, de la coştiinţe la adevăruri cu alură imanentă ş.a.m.d. Poate tocmai de aceea criteriile valorice înfipte până mai ieri cu putere în mentalul colectiv încep să îşi piardă, din ce în ce mai abitir, rostul şi temeinicia. Nevoia oricărei persoane de a-şi găsi o similaritate concretă şi necesară între cadrele ei individuale de gândire şi diversele tipare din Cetate corespondente sieşi a determinat în mod constant de-a lungul vremii apariţia unor culoare fireşti de exprimare critică raportată la coordonatele acelui conglomerat de complexe multiple, pe care realitatea eterogenă şi atât de contorsionată a prezentului şi le conţine din plin. Putem vorbi aici, până la urmă, despre o formă concretă de individualizare a Fiinţei umane definibile în raport cu sine însăşi, dar şi cu Celălalt.    

Dacă e să aruncăm o privire asupra arhitecturii globalizante a postmodernităţii, atunci putem discuta despre un edificiu al ei asiduu fundamentat pe o substanţă carateristică de tip distructiv, intolerantă din punct de vedere chimic, după cum lesne se poate observa, la esenţa nobilă a sferei axiologice cu anterioritate construite în timp de către modernişti şi care, aidoma unei doze de vitriol concentrat, are capacitatea de a distruge sub raport material şi spiritual, deopotrivă, lăcaşurile solide existente deja. Dar răul pe care deconstructivismul ateu îl produce azi lumii nu se opreşte însă aici. Acesta ascunde, în spatele torentului dezlănţuit de minciuni prezentate cu sârg drept adevăruri fixe umanităţii - masca perfectă, de fapt, a dublului discurs cotidian -, un chip nevolnic şi de un inestetism înfiorător al Realiei contemporane, chip pe care numai zeul întunericului însuşi l-ar fi putut vreodată desena. Căci, practic, nu ai cum să îl pupi în bot pe Lucifer şi, în egală măsură, să îl ţii de-o aripă pe Dumnezeu… E un principiu de viaţă ce ar întrece până şi cunoscutul paradox al mecanicii fluidelor - paradoxul hidrostatic. Sentimentul de mâhnire interioară, revolta personală ori semantica dureroasă a indiferenţei Omului faţă de aproapele său se amestecă acum, nediferenţiat, în carnea statuii închise la culoare a spiritului decadent. Aproape totul miroase în clipa de faţă extrem de puternic a sărăcie moral-materială lucie şi a mult prea multă moarte în jur, o moarte a Sinelui deloc atipică însă, dacă e să o judecăm în relaţie directă cu felul ei ostentativ de a se manifesta, şi, în mod evident, nesingulară pe parcursul secolelor, aruncând retrospectiv o privire înspre complexa, dar cu limite finite istorie telurică de până acum a creaţiei lui Dumnezeu.
 
Când diavolul a însemnat pe frunte lumea, copiii lui nu au mai fost în stare să vadă Lumina de pâcla întunericului decadent. Aderenţa lor făţişă la perimetrul irespirabil al deconstructivismului ateu nu mai miră, cred, deja pe nimeni de mult. Pentru închinătorii la portretul îngerului căzut, trecerea prin coridorul spiritual al acestei lumi n-a însemnat  niciodată absolut nimic. Pierduţi sufleteşte în templul păgân al propriilor plăceri materiale şi trupeşti (evident, reductibile, în final, doar la regresiune morală şi moartea Omului ca imagine a lui Dumnezeu), unde suficienţa de sine, superficiul, ignoranţa, fragmentariul, indiferenţa faţă de Celălalt, crezul în ofertele diabolicului Anticrist, promiscuitatea, parvenitismul etc. au constituit întotdeauna punctul de pornire a singurei lor filozofii înguste de a fi. Cu seva extrasă continuu din zona inferioară a piramidei lui Maslow, exponenţii întunericului pur şi-au fixat inconştient ca unic scop tangibil înecarea eu-lui propriu, dar şi a celui colectiv, în cea mai desfigurată moarte cu putinţă. Aspiraţia lor generală către Lumină e anulată, practic, de la bun început chiar de nerecunoaşterea acesteia ca formă de existenţă concretă în faţa întunericului dominant. Peste toate însă, păcatul de neiertat al mândriei va rămâne în mod inevitabil prima lor semnătură pe paşaportul ultim către infern…

Ei bine, în tot acest context istoric viciat de metamorfoze multiple la nivel de normă şi concept, dar cu vizibilă perspectivă globalizantă, unul dintre marile paradoxuri ale existenţei umane în postmodernitate este acela că de legile scrise sau nescrise ale Proniei cereşti nu se mai ţine cont apoape deloc, cu excepţia, desigur, a unor insule de spirit izolate, unde se trăieşte cu nedisimulată bucurie încă, în braţele Luminii, şi-acum. Moartea marelui Creator - declarată făţiş cel puţin la nivel filozofard - anulează însuşi sâmburele viu al sacrului individual, lăsând în urmă un spaţiu gol, unde specificitatea semanticii anterior construite nu îşi mai regăseşte, iată, locul. Încercările încăpăţânate, le-am putea numi, ale Fiinţei umane de a pune totuşi în practică Verbul divin (ca pe un tipar de expresie firească şi necesară a libertăţii acesteia de a fi), nu fac altceva decât să încalce repetitiv, cu alte cuvinte, “norma” (impusă ca un fel de “secret polichinellic” de către frăţiile mediului proxim). Desigur că în acel moment persoana în sine va fi eliminată cu repeziciune în afara câmpului ei existenţial, aidoma unui element caraterizat de rebeliune interioară pe urdinişul stupului ocultoid. Prototipul “pionului obedient”, parte activă şi integrantă a sistemului matriceal numit simplu grup - pion capabil în cadrul dinamicii de haită să respecte cu necârtire ordinele superioare ale ierarhiei momentului -, a devenit deja unul dintre simbolurile ideale al transmodernismului contemporan, o prelungire maladivă, să o considerăm, a uneia dintre constantele primordiale născute de istorie înaintea spectacolului îmbibat cu sânge şi foarte multă moarte din iarna anului 1989 (asta dacă e să facem referire, bineînţeles, în analiza noastră interpretativă cu preponderenţă la sfera contemporană naţională).

Deconstructivismul ateu se pregăteşte să moară, motiv pentru care tendinţa constructivistă a actualei ordini planetare abia aşteaptă să iasă la suprafaţă. Cel puţin aşa a grăit de curând cu tărie un misionar sosit de dincolo de oceanul învolburat. Aşa o fi, numai că, mimându-se aproape la perfecţie interpretarea ariei de forţă a actului democratic, se ajunge, de fapt, în ziua de azi la slăbirea pârghiilor lui autentice şi, totdeodată, la contrafacerea şi chiar anularea sa de pe firmamentul societăţii. Un exemplu concret, la care poate oricine lesne apela părăsind teritoriul generos al metaforei existenţiale, îl reprezintă încercările repetate de restrângere (din varii motive cunoscute sau mai puţin cunoscute publicului) a suprafeţei discursive caracteristice mass-media actuale. Cum s-a ajuns la acest deznodământ profund neverosimil? Într-un mod destul de simplu, ce are drept ţintă obturarea activităţii unor anumiţi actori sociali „cu normă întreagă” ai domeniului. Evident că acest lucru nu numai că implică deja o tentă cu făţiş profil antidemocratic în raport cu principiul diversităţii de opinie (specific, de altfel, întregii sfere jurnalistice), dar şi un soi de abordare discutabilă pentru public - cu rădăcinile înfipte în mod cert în carnea recentei istorii româneşti despotice antedecembriste - a politicului în raport cu o parte a instituţiilor private de presă ale momentului (a se vedea cazul postului de televiziune Antena3), ce împing ambele, din păcate, coordonatele discursului mediatic înspre creionarea unei direcţii cvasisingulare în cadrul vastului perimetru dialogal al momentului. Şi nu vorbim doar despre o unidirecţionalitate încadrabilă în arhitectura clasică a ceea ce definim simbolic a fi un regim de presă despotic, ci avem de-a face aici cu totul şi cu totul altceva. Să nu uităm niciun moment că „Principala valoare la care ţin jurnaliştii este libertatea presei; aceasta presupune recunoaşterea dreptului jurnalistului de a căuta informaţii şi de a exprima opinii, fără a fi ingrădit de vreo autoritate (politică, administrativă, economică, juridică etc.) diferită de cea a deontologiei profesionale” (Cristina Coman).

Libertatea presei a devenit în timp o noţiune „controlată” în special de cei care deţin puterea politică şi economică la un anumit moment dat, de aceea, în spatele aşa-zisei libertăţi de exprimare se ascund, de fapt, mult mai multe lucruri decât apar ele la prima lectură a realităţii (o realitate deformată într-un sens „hiperreal” de televiziune, conform viziunii filozofului francez Jean Baudrillard). Observăm aici o consecinţă a organizării societale de tip capitalist, dar şi o rezultantă a opoziţiei evidente dintre cele două „libertăţi primordiale” (Claude-Jean Bertrand) - libertatea de exprimare a opiniei şi cea de întreprinzător în zona mass-media (o investiţie firească, până la urmă, dacă ne gândim la viitorul imediat al nenumăratelor modalităţi de comunicare globală). Poate că ar trebui neapărat definite în contextul acesta postmodern, pe care îl parcurgem, nu doar relaţia presă-patron de instituţie mediatică (tocmai pentru a anula o dată pentru totdeauna eventualele puncte slabe ce ar afecta activitatea jurnalistică în sine), dar şi raportarea lui „zoon politikon” în genere la presă, văzută aceasta din urmă atât ca „resursă” de exploatare politico-economică, cât şi ca partener viabil de comunicare. Delimitarea corectă a ambelor căi de interacţiune credem că ar oferi un grad de libertate necesar şi chiar vital întru desfăşurarea activităţii canalelor de informare în masă. (Nu includem în cadrul acestei analize sumare noţiunea de rentabilitate a unei entităţi private de presă, un concept firesc, evident, în cadrul actualei economii mondiale, însă extrem de supus vulnerabilităţii, dacă ne gândim la mijloacele sale de creştere accelerată, ce se distanţează, de nenumărate ori, în chip vădit, de tot ceea ce presupune şi permite ansamblul de practici specifice folosite mediatic pentru deservirea publicului vizat.) Şi îmi îndrept din nou gândul către optica lui Baudrillard. Informaţia-marfă vândută într-un tip de „hiperrealitate” continuu reformulată şi suprapusă în mod constant peste cadrul realului necontrafăcut poartă cu sine o altfel de viziune asupra unui anumit eveniment sau situaţii apărute. Este, finalmente, un perpetuu exerciţiu de percepţie individuală a informaţiei primite. Disecarea acesteia şi aşezarea ei în albia adâncă a obiectivităţii rămâne, aşadar, în sarcina fiecărei persoane ce alcătuieşte publicul.

Asistăm în prezent la desfăşurarea unui fenomen demn de luat în cosiderare pentru alcătuirea unui studiu amănunţit în ceea ce priveşte evoluţia sub toate aspectele ei a anumitor canale private de presă, un fenomen cu accente perfect opozabile extinderii agorei de comunicare în genere (şi de comunicare politică, în special). Facem referire aici, desigur, la încercările evidente din partea sferei politicianiste de a îngusta palierul de expunere a variilor opinii formulate, un fapt care denotă nu numai faţeta sumbră a voinţei de reprezentare a vectorului politic efemer în ochii alegătorilor, dacă privim situaţia existentă sub aspect imagologic, dar şi relaţia de inversă proporţionalitate dintre acesta şi actul democratic în sine (act pe care-l putem analiza în cheie obiectivă, prin fixarea ca punct de plecare a însuşi modului de interacţiune dintre actanţii concreţi ai triadei comunicaţionale aici analizate: omul politic, jurnalistul şi destinatarul direct al mesajului acestora - publicul). Este un aspect îngrijorător, care ar trebui să semnaleze opiniei publice aruncarea rolurilor mass-media în prăpastia cu două guri precise de foc (folosite atât în practica nazistă, cât şi în cea a regimului comunist): manipularea şi propaganda.

Din fericire pentru noi, nu ne aflăm la ora actuală într-o dictatură de tip fascist, care să anuleze libertatea de exprimare a presei. Şi nu trăim nici sub umbrela vreunui oligopol cu funţie prejudiciativă la adresa manifestării acestei libertăţi. Tentaculele însă ale unei anumite forme de teatru politic postmodern se îndepărtează uşor, uşor de menirea lor iniţială, încercând să sufoce, din păcate, ceea ce denumim generic presă de opoziţie azi (să nu uităm în acest sens exemplul istoric al regimului de presă din Spania secolului trecut a generalului Franco, care ar trebui reanalizat şi fixat, undeva, în prim-planul memoriei colective tocmai pentru a fi evitată în viitor repetiţia unei astfel de situaţii reprobabile pentru destinele tuturor mijloacelor de informare în masă). Putem miza în acest context situaţional doar pe ideea de luptă cu scopul deţinerii unui control total al puterii în vederea promovării la nivel mediatico-societal a anumitor produse de marketing politic zonal sau adăugăm şi încercarea păguboasă de uniformizare a opiniei publice generale prin tragerea definitivă a cortinei peste obloanele acelui aparat jurnalistic disjunct faţă de „concepţia şi interesele puterii”, conform celor scrise de acelaşi renumit profesor francez Claude-Jean Bertrand?!... Rămâne de văzut.  

De menţionat aici cu precădere şi faptul că neacceptarea criticii în sine de către oricare dintre politicienii zilelor noastre ca instrument firesc de corecţie şi de reflectare a faptelor lui concrete nu aduce vreun câştig concret nici edificiului democratic aflat în construcţie şi cu atît mai mult imaginii acestuia în ochii publicului divers. Ea reprezintă, mai degrabă, un act de manifestare a unei atitudini vădit dispreţuitoare în raport cu masa alegătorilor (formată din nimeni altcineva decât din publicurile diverselor canale de presă existente pe piaţa românească acum), dar şi faţă de întreg complexul de valori şi principii pe care guvernaţii şi le aşează în structura propriei lor axe de identificare. Zoon politikon ar trebui să fie, cel puţin în accepţie ideală, o persoană cât se poate de obiectivă, tocmai fiindcă lumea lui este Cetatea, iar oamenii Cetăţii asta şi aşteaptă de la el. Căci „...este inutilă şi neavenită supărarea sau confruntarea cu presa pe tema unor comentarii critice, deoarece o asemenea reacţie nu va face decat să le creeze jurnaliştilor sentimentul că partenerul de dialog este obtuz, dogmatic, agresiv, adică exact ceea ce caracterizează structurile de putere autoritariste. Istoria presei este istoria luptei pentru promovarea şi apărarea dreptului la exprimarea liberă a opiniilor, iar jurnaliştii sunt extrem de sensibili la orice încercare de a li se limita libertatea de opinie.” (Cristina Coman).

E foarte adevărat însă că scena politicardă cu ferestre opace a timpului nostru veşnic schimbător ne obligă în mod constant a-i considera spectacolul său de grup drept cel mai periculos şi necinstit joc de societate oferit în aşteptarea unui Godot întotdeauna, din păcate, antestabilit... În tot acest sistem ce miroase, mai degrabă, a însăilare eterogenă de inecuaţii lipsite total de o minimă legătură palpabilă cu realul, publicul nu are voie să se transforme într-un personaj mut şi cu mişcări puţine, un mim asistând complet neputincios la prestaţia profund imorală a variilor lui politicieni circumstanţiali şi primind, deopotrivă, să tacă în loc de a vorbi ori de câte ori reprezentaţia teatrală e gândită prost sau cu rea intenţie de către regizorul ei efemer. Dimpotrivă, ne spune profesorul Bertrand, acest public „trebuie să intervină ferm pentru ca revoluţia să fie în folosul lui” şi nu al altcuiva. Poate îi dă o mână de ajutor chiar politicianului însuşi.      

În jocul inconştient şi periculos al comunicării interumane, nerecunoaşterea (sau, poate, necunoaşterea) „hiperrealităţii” ca modalitate de redefinire în coordonate proprii a Realiei înconjurătoare de către fiecare canal jurnalistic în parte ni se înfăţişează, iată, ca fiind ceva obişnuit pentru omul politic de astăzi. Iar dacă mai adăugăm şi bagajul de mentalităţi cu care se „aruncă” în vâltoarea societăţii un anumit personaj, fie el politician sau cetăţean de rând, atunci tabloul devine unul cât se poate de complet din punct de vedere explicativ. Trebuie însă precizat un lucru deosebit de important în situaţia aici analizată. Dacă ideea postmodernă a căderii ontologice din sensuri, până la urmă, direct în braţele neconturatului „hiperreal” baudrillardian este unanim acceptată de-a lungul şi de-a latul „satului” planetar al lui Marshall McLuhan, atunci a căuta cu sârg aşa-zisele „derapaje” ale continuu recreatului spaţiu de intersecţie dintre mesajul jurnalistic şi cel publicitar (un areal hibrid, unde simulacrul oferit de mesajul ultim a devenit, iată, paradoxal, singura entitate „concretă” identificabilă de către public) înseamnă, mai exact, a resemnifica, pe de o parte, topografia unei realităţi învelite în foiţa subţire a discursului, iar pe de alta, a stabili, după modelul folosit în cercetarea ştiintifică, o variantă etalon alături de un anumit număr de alte variante distincte prin parametrizări specifice, tocmai pentru a obţine o bază comparativă extinsă, cu grad de obiectivitate relevant şi satisfăcător, un lucru aproape imposibil de realizat din punct de vedere practic în domeniul jurnalistic.

De cele mai multe ori, moartea ca metaforă a oricărui final de viaţă nu zace deloc în bătătura unei case, ci taman în sufletul omenesc, acolo unde se cuibăreşte mai mereu cu forţa, căpătând identitate de zeu. Clipele profund desacralizate ale prezentului discontinuu postmodern - un segment de vreme în care diavolul îi clipeşte sfidător, din vârful piramidei detaşate geometric, bunului Dumnezeu - ucid, cu o putere de nebănuit, totul. Din păcate sau din fericire pentru fiecare dintre noi, participăm cu propria-ne linie a vieţii la construirea destinului unor timpuri cu structură vădit aspiritualizantă şi cu facies diform, când foamea fizică şi deznădejdea pot naşte pretutindeni sfinţi, dar pot anunţa, deopotrivă, pretutindeni, însuşi sfârşitul dramatic al Fiinţei umane ca punct final al Creaţiei divine, o Creaţie căreia nu i s-a înţeles nici până acum de către omenire sensul (subliniem, adevăratul sens real creaţionist şi nicidecum multitudinea de semantici fals construite şi puse pe tapet de fiecare nouă ordine mondială apărută în timp). Demnitatea persoanei (şi vorbim aici despre persoana privită din perspectivă teologică drept chip aidoma celui celest şi nicidecum altminteri) ajunge, la rândul ei, a fi complet strivită la ora actuală sub loviturile nemiloase ale orizontalei sistemului de axe cartezian. Îngreunata cu vădită intenţie (până la anulare chiar) exprimare nevoalată a verbului individual înseamnă, de fapt, compromiterea de facto a înseşi libertăţii plenare a Omului de a exista.

Uneori, nu mai ai cum să simţi mâna divinităţii fluturând benefic deasupta ta. Pe cea a diavolului însă, prin devotatele lui odrasle cu întuneric sticlos în priviri, o simţi lovindu-te-n suflet din plin... Să nu uităm totuşi că, pe lângă copiile crude al fiarei cu venele plesnind a vanitate, mai există pe lumea asta - şi pentru cei care cred în Pronia cerească, dar şi pentru atei - atât clopotul de refugiu al lui Gauss, cât şi intervenţia salvatoare a lui Dumnezeu. Verbul divin nu se împiedică, din fericire, în mult prea îngustele precepte iraţionale ale Fiinţei omeneşti... În condiţiile noului tip de tortură dezvoltat (a câta oară?!) asupra lumii (o tortură desfăşurată într-un evantai cuprinzător pe exact acele planuri fixe, unde se intenţionează, după cum precizam într-un paragraf anterior, schimbarea - firească, până la un punct, desigur - de normă şi concept), când verticala spiritului râvnitor către +∞ nu se mai poate vedea, practic, deloc din cauza morbului agresiv al sistemului decadent, nu ai cum să nu te întrebi, precum regizorul rus Nikita Mihalkov în filmul „Soare cu dinţi 2”: „-Înţelege cineva de la Kremlin cum se luptă cu nemţii?/ -Stalin./ -Ce idiot ţi-a spus asta?/ -Dvs., tovarăşe locotenent.”

 -----------------------------------------------
* Adela Rogojinaru – Doctor în filologie, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.  Director al departamentului de Ştiinţe ale Comunicării. (decedată la 7 august 2014)


 
                                                                   ,,Poemele fiinţei’’


Talent incontestabil, profesoara craioveană Mariana Didu (Colegiul Naţional ,,Ştefan Velovan’’) dovedeşte – şi prin cea de-a 13-a apariţie editorială a sa: ,,Poemele fiinţei’’ – că este nu numai un scriitor adevărat, dedicat universurilor liric, epic şi dramaturgic, dar şi un om de cultură cu inspirate deschideri spre lumea filosofiei.
Prin multitudinea genurilor cultivate, ea aspiră – aidoma lui Lucian Blaga şi Marin Sorescu – la titlul simbolic de scriitor total.
Alături de volumele de versuri ,,Mireasa din cer’’ (2001), ,,Treptele dragostei’’ (2002), ,,Strigăt de stea călătoare’’ (2004) şi, acum, ,,Poemele fiinţei’’ -, Mariana Didu a publicat romanele ,,Marea ucigaşă’’ (2002), ,,Femeia în spatele oglinzii’’ (2003), ,,Bernardina’’ (2013), volumul de teatru ,,Simfonia primăverii’’ (2002).
Redactarea tezei de doctorat – imprimată în 2008: ,,Lucian Blaga şi morfologia culturii’’, studiu temeinic, înscris în orizontul istoriei literare şi al filosofiei culturii – i-a temperat avântul publicării de cărţi în ritm vijelios şi în tumult efervescent, de cascadă.
Facem această afirmaţie deoarece numai în anul 2002 Mariana Didu a publicat patru volume, riscând să se ia la trântă (involuntar, desigur), peste secoli, cu Mihail Sadoveanu, care-i forţase pe criticii vremii să declare 1904 ca ,,Anul Sadoveanu’’ – graţie debutului fulminant al acestuia, cu patru cărţi: ,,Povestiri’’ (încununat cu Premiul Academiei, pe baza susţinerii lui Titu Maiorescu), ,,Dureri înăbuşite’’, ,,Crâşma lui Moş Precu’’ şi ,,Şoimii’’.
 Găsim de cuviinţă să reliefăm că acest careu de aşi îi va deschide lui Sadoveanu ,,o prodigioasă carieră editorială’’, fiind recunoscut, peste decenii, ca scriitor naţional, ,,unul dintre autorii cei mai fecunzi ai literaturii române, reprezentant tipic al realismului liric, antropologic şi etnografic, prin tematică, şi al romantismului, prin sentimente şi unele subiecte’’ (Marian Popa), descinzând din linia cronicarului Ion Neculce, a lui Ion Creangă şi din eposul popular.
Neastâmpărul creator al Marianei Didu se regăseşte din plin în volumele sale ,,Stele în fântânile dorului’’ (2008, eseuri, reflecţii, maxime), ,,Teatru’’ (2010), ca şi în insolita carte de graniţă: ,,Jurnal despre limitele existenţei’’, care poate fi considerată, în egală măsură, literatură (roman de idei), metaliteratură (diaristică), animate de un interesant suflu epic, liric, memorialistic, pendulând între ficţiune şi realitate, dar şi de un fuior de speculaţii filosofice.
Om al cărţii, pentru care pasiunea şi vocaţia cititului constituie un act reflex, asemenea respiraţiei sau bătăilor inimii (o sută de mii în 24 de ore), Mariana Didu se prezintă şi de astă-dată ca un scriitor  de inspiraţie livrescă, în sensul că ale sale creaţii nu sunt de sorginte hormonală, viscerală, ci stârnite de studierea unor cărţi, a unor opere filosofice ori de artă plastică, fundamentale pentru cultura românească şi europeană.
Recentul volum de versuri: ,,Poemele fiinţei’’ ne trimite cu gândul, automat,  prin chiar titlul său, la Martin Heidegger, cel mai strălucit reprezentant al existenţialismului german, care a lăsat umanităţii cel puţin trei afirmaţii cu valoare, intrinsecă,  de puncte cardinale şi de busolă, în acelaşi timp: ,,omul locuieşte în cuvânt’’, ,,limba este Casa Fiinţei’’, iar poezia - ,,glasul fiinţei’’.
Versurile Marianei Didu reflectă că domnia sa stăpâneşte destul de bine specificul operei lui Heidegger, care – sub înrâurirea filosofiei vieţii a lui Dilthey şi a filosofiei existenţei a danezului Soren Kirkegaard a plasat în centrul fenomenologiei sale ,,întrebarea privitoare la fiinţă’’, întorcând, aşadar, ştiinţa promovată de el cu faţa spre ontologie.
Pornind de la galaxia de concepte din filosofia lui  Martin Heidegger (,,Originea operei de artă’’, Ed. Univers, Bucureşti, 1982), dar şi de la studiile de rafinament benedictin şi de subtilitate bizantină ale lui Constantin Noica dedicate Limbii Române (,,Sinele şi sinea’’, ,,Ciclul fiinţei’’, ,,Ciclul rânduielii’’, ,,Viaţă şi societate în rostirea românească’’ – din celebrul său volum: ,,Rostirea filozofică românească’’, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970) -, Mariana Didu realizează un salt evident în ascensiunea sa lirică, de la efuziuni postsimboliste, romantic, neoromantice ori de la poezia de notaţie, specifice primelor sale trei volume de versuri, la poeme  de o substanţialitate evidentă, în care personalismul energetic (atât de bine definit de Constantin Rădulescu-Motru) se manifestă în deplină libertate.
Poemele cu substrat filosofic ale Marianei Didu – multe dintre ele ,,croşetate’’ pornind de la motive descifrate în haloul de tâlcuri şi mistere ale unor plasticieni renumiţi la scară planetară, precum: Brâncuşi, Picasso, Dali, Modigliani… - ilustrează că aceasta este conştientă de provocările şi riscurile pe care şi le-a asumat, în demersul său editorial de ţintă înaltă, elevată.
Putem plasa în domeniul reuşitei sale faptul că ea a făcut un slalom inspirit printre ,,jaloane’’ extrem de periculoase, care i-ar fi putut cantona volumul la nivelul unor simple speculaţii sau conspecte pe teme de interes major, pentru un intelectual veritabil.
Iată câteva dintre aceste ,,jaloane’’, de care autoarea a ţinut cont, le-a evaluat cu inteligenţă creatoare, le-a asimilat şi le-a valorificat fără a lăsa vreun moment impresia că nu le-ar cunoaşte ori că, dimpotrivă, ar fi inhibată de ele:
1. Poeticul locuieşte omul, parafrază pe care Heidegger a făcut-o după o cunoscută afirmaţie rostită de Holderlin (apud Gorun Manolescu);
 2. Poezia reprezintă – după Heidegger – o mare cale de acces la adevărul Fiinţei;
3. Mediator şi mesager, poetul se impune să devină agentul unei rostiri esenţiale (Sagen).
Mai presus de cele menţionate mai sus, Mariana Didu a evitat cu graţie şi cele trei pericole care – conform lui Martin Heidegger – ameninţă procesul gândirii:
a. Vecinătatea poetului-rapsod (care-i pericolul cel bun, mântuitor);
b. Gândirea însăşi (pericolul cel rău, cel mai aprig), care trebuie să gândească împotriva ei însăşi, ceea ce doar rar îi stă în putinţă;
c. Filozofarea – pericolul de-a dreptul nociv, generator de rătăcire.
Din perspectiva celor afirmate mai înainte şi susţinuţi de consistenţa demersului auctorial din ,,Poemele fiinţei’’ (Ed. Art Creativ, Bucureşti, 2015, format A5, 172 de pagini), avem temeiuri să afirmăm că Mariana Didu a avut temeritatea căprioarelor care pornesc în căutarea tigrilor, cum glosa Constantin Noica pornind de la constatarea că: ,,Oriunde mergi, înăuntrul limbii, mergi cu ea cu tot şi te loveşti de propriile ei praguri. Ai vrea să vezi cuprinsul limbii, dar te cuprinde şi te absoarbe ea, întocmai cum se întâmplă în lumea firii’’.
Tigrii sunt, în cazul de faţă, exact provocările cu care se confruntă poeta, provocări creatoare lansate de versetele biblice ale regelui Solomon din ,,Cântarea cântărilor’’, de legendara prietenie dintre Enkidu şi Ghilgameş, de Heidegger, Noica, Eminescu, Brâncuşi şi ceilalţi ,,protagonişti’’ – nu neapărat ca persoane/ personalităţi, ci ca entităţi culturale de sine stătătoare.
Maiestuos precum Sfinxul din Bucegi, poemul cu care se deschide noul volum – ,,Poemele fiinţei’’ – al Marianei Didu impune prin cadenţa de oratoriu a viziunii şi prin policromia rapsodică a vibraţiilor fiecărei imagini în parte şi a întregului, în ansamblul său.
Câteva secvenţe sunt grăitoare prin ele înşile: ,,poem al viziunilor mele/ despre lumea absolută/ zidită în spirală şi pururea nevăzută,/ ca înlănţuiri în adoraţie de trepte aurite/ ancorate spre cercul nadirului luminos/ al iubirii Feţei Nevăzute a lui Hristos,/ poem de îmbrăţişare a aurei fierbinte/ a lumii de noi doar intuite/ - izvor veşnic în ape arteziene şi cristaline -/ în care se scaldă zimbrii de foc,/ zimbri albi, himerici ai lui Dumnezeu’’, iar în partea a doua: ,,poem pentru zboruri de păsări uriaşe/ cu pliscul sonor pe nume inventate,/ ale căror triluri chemau veşnicia/ şi viaţa fără de moarte/ poemul delirului şi plânsului apoteotic/ al slavei şi al deznădejdii fără hotare/al nefericiţilor în iubire pentru care lumea absolută/ e o carte cu peisaje suave, amăgitoare/ cu întrebări şi răspunsuri ale fiinţei’’ -, pentru ca finalul să cadă ca un zăvor care, închizând numai aparent fiinţa stenică a poemului, deschide mareea de taine: ,,aura lumii acesteia o ating doar poeţii lunatici/ şi toţi îndrăgostiţii Pământului acesta răsturnat’’.
La fel de expresivă este logodirea dintre elementele concrete, materiale şi cele abstracte, în cel de-al doilea poem al volumului, care începe cu strofa: ,,totdeauna, dragostea are ochii verzi/ (bobul de rouă poartă ie câmpenească)/ şi îi ia urma/ doar vânătorul priceput s-o ademenească’’ – pentru a se încheia, de asemenea, cu o deschidere întru nemărginire: ,,(prin tunelul lumii întunecoase/ eu asmut câinii conştiinţei dureroare)// doar timpul se subţiază ca un şarpe’’.
Sunt versuri în care auzim, parcă, un ecou vag din filosofia aceluiaşi Martin Heidegger, care, la Freiburg, susţinea că viaţa se cuvine abordată la nivel ,,factic’’, nicidecum ca o idee pură, ruptă de temporalitatea sa istorică, smulsă din lumea care-i este constitutivă.
 Prin ,,facticitate’’, Heidegger înţelegea viaţa ca desfăşurare în proximitatea unei situări istorice, în lumea imediată.
Şi tot el, prin sintagma ,,hermeneutica facticităţii’’, exprima tranşant termenii în care înţelegea să se plaseze la antipodul oricărei ,,fenomenologii pure a conştiinţei’’.
Peste timp, Mariana Didu îi dă o replică neaşteptată, asmuţind ,,câinii conştiinţei dureroase’’.
Sunetul de o diafanitate celestă din ,,Cântarea cântărilor’’ îl regăsim, sprinten, în poemul ,,Cântă-mi frumuseţea, iubite’’, care începe astfel: ,,încă din zori mi-a-nflorit rochiţa rândunicii,/ din pământ, în ochii viorii seminţele păcatului au încolţit/ mi-a crescut pân’ la umeri dragostea, până la zenit’’ -, pentru a se încheia prin răspunsul prompt al celui iubit: ,,ţi-am cioplit o luntre, draga mea,/ într-un trunchi de copac de santal/ ochii-ţi smaralde cereşti clipind într-o stea/ trupu-ţi înveşmântat e în dantele diafane,/ cristal curat este oceanul inimii tale’’.
Paradoxal sau nu, în poemul următor, Mariana Didu face saltul din timpurile biblice tocmai în secolele XX-XXI, murmurând, cu timbru grav de clopot călit în ţara magilor, aidoma lui Leonard Cohen: ,,dansează-mă spre frumuseţea mea blândă/ (…)/ dansează-mă ca pe-o vioară astral în vara arzândă…’.
La pag. 18, primele zece versuri sunt explicitarde, nu-şi au, deci, după opinia noastră rostul -, poemul, cu adevărat Poem de referinţă pentru Mariana Didu, fiind concentrat doar în partea a doua: ,,el era tot idee/ şi eu mă întrupam în carnea crezului lui,/ mă rezideam perpetuu trecând în alt timp/ doar de iubirea lui nu mă săturam niciodată,/ doar ea era azima sfântă pe care voiam să mi-o/ înmulţească Domnul,/ doar izvorul ei era veşnic nesecat’’.
De o luciditate dureros de dulce este introspecţia concentrată, ca într-un aliaj aurifer de cea mai înaltă puritate, în versurile din partea finală a poemului din pag. 49: ,,Eu nu am nimic, lume,/ Eu nu sunt nimic,/ Nici măcar praful în care am început să iau formă,/ Nimic nu-mi aparţine,/ Când şi când călăresc câte un cal de praf,/ Sunt prinţesa regatului de praf/ Cu mintea clădită ca un tron pentru Dumnezeu/ La care să ne-nchinăm toate mumiile de nisip/ Cărora Dumnezeu le aprinde lumina/ Să lumineze veacurile ce va  să vină’’.
Atât de încântată a fost şi este Mariana Didu de poemele filozofice în proză dedicate de  Constantin NOICA subtilităţilor inefabile ale limbii române, încât aproape că îl pastişează, ,,traducându-i’’ şi ,,adaptându-i’’ multe concepte, sintagme memorabile şi judecăţi de valoare în graiul specific lirosofiei şi erosofiei sale (a Marianei Didu).
Jumătatea a doua a volumului ,,Poemele fiinţei’’ este constituită, în cvasitotalitatea sa, din creaţii poetice provocate de scrierile lui Constantin Noica.
Ultimele 10-11 poeme ies de sub aripa atât de originalului sistem de filosofie a limbajului gândit de Noica, rotunjind – prin trimiteri spre ale zări ale spiritului românesc şi universal – un alt univers demn de tot interesul.
La pag. 145, reîntâlnim chemarea iubirii ardente din ,,Cântarea cântărilor’’: ,,sânii tăi, iubito, gutui amărui,/ îi pun în pictură, îi pun în poveste,/ muzici dragi pe unde/ să nu-i scapi prin frunze/ pitulici cu creste galbene, domnească/ până când a veşniciei aripi dantelate/ vrea să-i întomneze, vrea să-i nemurească’’.
Poezia cu titlul ,,Nudul culcat al lui Modigliani’’ (pag. 153) este urmată de ,,Autoportret cu Marc Chagall’’, artistul plastic plecat din spaţiul spiritual rusesc, pentru a realiza – printre multe altele – vitralii dumnezeiesc de frumoase şi alte ,,ferestre onirice’’ (dar de inspiraţie biblică) la Kneseth – Parlamentul Ţării Sfinte, pe care am avut ocazia să le admir într-un august-septembrie 1992.
Una dintre aceste ,,ferestre’’, inspirată din Proorocul Daniel (cel aruncat de Nabucodosor în groapa cu lei, din pricina unor intrigi de curte, dar găsit nevătămat, a doua zi), s-ar putea să o valorific pe coperta unei viitoare cărţi…
Volumul ,,Poemele fiinţei’’ se încheie în forţă, aşa cum a şi început, cu poezii precum ,,Picasso şi iubirile sale’’, ,,Oraşul văzut dintr-un car’’ (trimitere deloc voalată la Marin Sorescu: ,,în car, inima lui crescuse ca un glob mare de foc…’’), ,,Visătorul versus realitate’’, ,,Mă lupt, iubito, cu epidemia de tine’’ şi, mai ales, cel din urmă: ,,Necunoscuta misterioasă…’’, care poate a fi chiar Moaşa naşterii fiinţei întru Domnul (Moartea): ,,chipul ei avea o transparenţă infinită,/ semăna cu o tuberoză care-şi schimbă/ necontenit culoarea împrumutând noi culori/ de la şarpele curcubeului,/ de la vipera luminii,/ (…)/ şi, totuşi, cineva o zărise, poate, poetul/ peste a cărui tristeţe princiară/ (…)/ cobora amintirea aievea,/ şi faţa fără de cuprindere a lui Dumnezeu, / doar el ajunsese până la esenţe/ (…)/ doar lui îi vorbea în şoaptă/ pom înflorind noaptea,/ curgând din el lumină -/ (…)/ adăsta un cântec neştiut de nimeni,/ venit din alte timpuri,/ din alte zări,/ din alte lumi îndepărtate…’’.

Citind şi recitind anumite tronsoane din ambiţiosul volum al Marianei Didu, ni s-a lămurit tot mai accentuat percepţia că şi germinarea noii sale cărţi, ,,Poemele fiinţei’’, s-a petrecut sub oblăduirea modelului ei cultural: poetul, dar cu osebire filosoful Lucian Blaga.
Cu discreţie şi eleganţă - ca într-un ritual chinezesc al ceaiului, îngemănat cu adieri de arome exotice deloc dulcege, din contră, cu accente masculine, de mosc, tabac şi ambră, în paşi insinuanţi, aproape infinitezimali, de gheişă totdeauna sigură pe mijloacele sale de expresie -, Mariana Didu îşi centrează zborul liric şi spirala aspiraţiilor sale literare în funcţie de altitudinea şi rotaţiile neîncetate ale candelabrului cu trei braţe magnifice: Marele Anonim, lumea, omul.
Fiinţa pe care poeta o are în vizor, în ,,Poemele fiinţei’’, este omul -, fie în ipostază de botezat în focul divin al iubirii, fie în aceea de înfrigurat căutător al absolutului, al identităţii sale în raport cu Dumnezeu, al armoniei cu sine, cu lumea înconjurătoare, cu universul.
Din ,,Trilogia cunoaşterii’’, ,,Trilogia valorilor’’ şi, mai ales, din ,,Trilogia cosmologică’’ -, Mariana Didu a reţinut (şi a valorificat, cu mijloacele specifice lirismului) că, deşi este ,,fiinţa cea mai înaltă şi cea mai complexă ce rezultă din procesele de integrare cosmică a diferenţialelor, omul este cenzurat. Aceasta înseamnă că omul nu poate să ajungă la o cunoaştere pozitivă absolut adecvată a realităţii, nici a Marelui Anonim, nici a lumii înconjurătoare, nici a propriei sale fiinţe’’.
Din poemele Marianei Didu transpare un anume ecou din zarea gândirii lui Lucian Blaga şi anume: fiinţa umană deplină – indiferent dacă o numim, în prezentul volum, Iubit, Iubită, Brâncuşi, Eminescu, Picasso, Dali, Chagall… - rezultă dintr-o mutaţie ontologică unică în univers ,,prin modul de existenţă în orizontul misterului şi pentru relevarea acestuia’’.
Spre deosebire de omul paradisiac (gândit de Blaga drept un preludiu al fiinţei umane, căruia îi este proprie existenţa în orizontul lumii date şi care constituie baza vieţii umane, dar nu dispune de plenitudinea şi demnitatea acesteia) -, omul deplin, numit de marele filosof şi omul luciferic, trăieşte în orizontul misterului, cu scopul de a-şi releva sieşi misterul.
Acestea sunt câteva dintre considerentele pentru care, în poemele Marianei Didu, revine adesea sintagma ,,omul deplin’’.
 
Creaţie, ca scriitor, ca doctor în ştiinţe, creaţie sută la sută a prof. univ. dr.  Ovidiu Ghidirmic, director al revistei Lamura din Craiova -, Mariana Didu pare să fi şoptit, necontenit, în gând, ectenia lui Constantin Noica, din care este obligatoriu să reţinem deschiderile către universal ale culturii noastre, în întregul ei: către presocratici, către adânca înţelepciune indiană, către cea persană ,,şi poate către un Orient ce va constitui marea problemă de mâine’’ – şi, în sfârşit, către Goethe.
Pentru că – subliniază Constantin Noica: ,,Dacă n-ar fi decât aceste trimiteri, şi încă ar merita să ne străduim a face din cultura noastră unul din miracolele europene’’.
                                                                      
DAN LUPESCU    

 
 MODALITĂŢI DE A CONVIEŢUI CU MOARTEA, ÎNTRU VEŞNICIA ARTEI:
TRILOGIA SONETISTICĂ
               
                   „FĂRĂ DE MOARTE. De trei ori 60 +1 Iconosonete”,

                                      de THEODOR RĂPAN
           (Editura „Semne”, Bucureşti, 2014)


Dacă dezonorata critică (şi istorie!) literară valahă, de la-nceputul de veac XXI, şi-ar lua misiunea axiologică în serios (precum, de fapt şi de drept, nu şi-o ia!), „doamna” cu pricina ar constata că Sonetul românesc are, azi, TREI CRAI-MAGI DE LA RĂSĂRIT – care-şi schimbă, între ei, tiara (ori coroana!), după plac şi în bună înţelegere – întru ARMONIA DEPLINĂ A „POESIEI”. Iar printre cei trei, fără vreo urmă de îndoială, hălăduieşte şi THEODOR RĂPAN.

Noua sa trilogie sonetistică, intitulată FĂRĂ DE MOARTE. De trei ori 60+1 Iconosonete (abia al treilea volum, chiar înainte de Referinţele critice, îşi asumă pe acel UNU – evident, evocarea, în efigie parashabdică/întru Logos Originar, a Lui Dumnezeu!) –  aduce multe nunţi de sunete inedite, dar fixează, definitiv, şi constante ale poeziei theorăpaniene. Căci THEODOR RĂPAN este cel mai fidel şi smerit Preot al Sonetului Valah contemporan!
În definitiv, vorba lui Petru Solonaru, autorul „Androginului”: „Endecasilabul e sumă de hexar şi pentar” Adică, mediere şi nuntă între MARELE HIEROFANT – CINCI/QUINTA ETERNĂ, Numărul Ştiinţei Binelui şi Răului/Litera Femeii şi a Religiei/Pentagrama Angelică sau Diabolică şi Îndrăgostitul/Săgeata Dragostei/Hexarul, Numărul Antagonismului şi al Libertăţii, Numărul Unirii, al Muncii, al Săptămânii Creaţiei Dumnezeieşti…
Temele sonetelor theorăpaniene rămân, în genere, aceleaşi cu cele din volumele anterioare – în primul rând, TRIADA SACRĂ: Iubirea, Femeia, „Poesia”  – în speţă, Sonetul-cel-Viu (THEODOR RĂPAN consideră, cu îndreptăţire, că Sonetul este cea mai înaltă expresie a înălţării Văpăii Poetico-Parashabdice, dinspre chilia Poetului, înspre divinitate: „Ori, şi mai bine, dă-mi duhovnicia/Cu care în chilie, pe răcoare,/Te voi slăvi: ofrandă – Poesia!” (cf. Sonetul XI, p. 25, vol. I) sau: „De dragul tău rescriu în gând Sonetul,/Nu curge sânge, corbii stau de-o parte,/Tu, dintr-un foc, vrei să ucizi Poetul?”  (cf. Sonetul XVI, p. 34, vol. I).
Deci, Nemurirea mijlocită – prin Iubire şi Artă: „O, Moarte, stai! Înaltul mă apasă,/Zălog îţi las Sonetul numai ţie,/Îmbracă-l în Lumina majestuoasă” (cf. Sonetul LV, p. 113, vol. III).
Pe deasupra de toate, fireşte – Dumnezeu. Dar un Dumnezeu care, acum, inspiră-creează, în trilogia de faţă, o triadă inedită, oarecum (oricum, o triadă cu mult „tuşeu” pe treptata de identificare a Femeii cu Moartea, nu atât în Duh antic: „N-am frică, Doamne! Toate-s petrecute...” (cf. Sonetul LXII, p. 117, vol. I) cât, preponderent, în Duh EROICO-DACICO-MIORITIC: „Un pas în gol! Căderea e suişul” (cf. Sonetul LX, p. 122, vol III)  sau: „Iartă-mă, Stăpâne, m-am fost Dumnezeu” (cf. Sonetul LIX, p. 121, vol. III): triada-tetradă VIAŢĂ-IUBIRE-MOARTE – implicit, POESIE! – („VIAŢĂ, IUBIRE, MOARTE – POESIE,/Le-am strâns la piept pe toate cu-ndurare,/Efemeridelor – rămâneţi mie!//Zadarnică de fu a mea-ncercare,/Iertare cer! Amin-ul va să fie/Un ultim semn trimis din Ursa Mare!” (cf. Sonetul LXI, p. 124, vol. III).
Graalul, Inorogul, Icar, Parnasul – sunt „accesoriile” curente, fireşti, ale Poetului, pus, acum, pe recapitulări şi evaluări-ipostazieri definitive, vis-à-vis de Eternitatea Divin-Artistică. Iar Poetul nu este dispus deloc să cedeze drepturile senioriale asupra EXISTENŢEI sale terestre, întru FRUMUSEŢE şi IUBIRE/POESIE – chiar dacă existenţa se dovedeşte binară, cu avers şi revers – Viaţă şi Moarte (El, Poetul, îşi asumă, hamletian, chiar categoria URÂTULUI întru IUBIRE, ba însăşi esenţa umilitoare a Morţii: CADAVRUL! ...propriul cadavru!!!): „«O, felix culpa!» Unde este Raiul?(...) Dar tu mă cerţi, îmi aminteşti de-o hârcă/Pe care o desfid, nu ai ce-mi face,/Spre eşafod mă duc pe mine-n cârcă!” (cf. Sonetul XLII, p. 86, vol. I).
Relaţia dintre Poetul Daco-Valah şi Moarte, ÎNSPRE NEMURIRE/„FĂRĂ-DE-MOARTE”, este modulată, în cele trei volume, cvasi-infinit, de către Hierofantul-Poet:
1. Victoria asupra Nopţii-Morţii/HECATE, prin Iubire, dar şi preluând Ipostaza Nebunului Diogenico-Filosofic, ba chiar şi a Nebunului Tarot-ian, pentru a depăşi chiar solaritatea albinelor/Fiicele Soarelui şi pentru a se înscrie în zona Muzicii Sferelor şi a Cântului Orfic, Restaurator Cosmic, al SIRENELOR/PARASHABDA ORIGINAR-PARADISIACĂ: „Beau vinul nopţii, palidă-i Hecate,/Să trec Olimpul nu pot fără tine,/Sărutul morţii vine pe albine (...) //Smintit rămân ca bravul Diogene,/Şi-mi pare rău, vor râde-n somn bufonii,/În timp ce-n vis mă vor jeli sirene” (cf. Sonetul XXII,  p. 46, vol. I) ;
2. Situarea, vaticinară, sub CORBII AMBIVALENŢI (simboluri funerare, dar şi pirico-zalmoxiene!)  – prin asumarea V.I.T.R.I.O.L.-ului Artei: „De dragul tău rescriu în gând Sonetul,/Nu curge sânge, corbii stau de-o parte,/Tu, dintr-un foc, vrei să ucizi Poetul?”  (cf. Sonetul XVI, p. 34, vol. I); rezultatul final este îngemănarea fiinţial-funcţională cu Hristos-Nazarineanul, cu Focul din Lemnul Dulgheriei Creaţiei Cosmico-Divine – prin CREDINŢĂ NEŞTIRBITĂ/NECLINTITĂ, asumându-şi potenţa supra-umană a PLUTIRII, adică o ipostază supra-apostolică, supra-petrinară: „Vai, în zadar voiam să fiu departe,/În mine se ascunde Nazaretul!/Plutind pe ape, dincolo de Moarte!”;
3. Alianţa cu Dumnezeu, întru vasalitatea faţă de Dumnezeu – având, însă, calitatea de Alchimist-Căutător-al-Sării/AUR (Arta Regală!), în speranţa Revelaţiei de după Nunta-cu-Moartea: „Frică îmi este doar de Tine, Doamne (...) /Un trup de foc ce-aşteaptă răstignirea!// (...) Şi sap la sarea ocnelor din mine/Sperând că într-o zi vedea-voi farul/Plătind peşin cu lacrimi şi suspine!” (cf. Sonetul XXXVI, p. 74, vol. I);
4. „Îmbătrânirea frumoasă”, dar exasperant-umilitoare, deviind către Duhul lui Dionysos: „Aşa îmbătrânesc frumos şi-n pace/De-mi vine să m-ascund într-o năpârcă/Sorbind tăcerile din boloboace...” – şi, în cele din urmă, asumarea yorick-iano-hamlet-iană („Spre eşafod mă duc pe mine-n cârcă!” (cf. Sonetul XLII, p. 86, vol. I);
5. Iscodirea, perpetuă, a ceea ce este „dincolo de ape” – dar cu refuzul „Pocalului” Anti-Graalic al Morţii – rămânând, însă, concomitent, sub semnul Martiriului („în calendarul firii”) şi al Fanteziei Inocente, Mitico-Demiurgice (şi auto-demiurgice: „Cămaşa destrămării nu ne-ncape!”)  –  chiar despărţit (poate!) de Iubită, trăind-eternizându-se întru IUBIRE: „Refuz pocalul Morţii, mi-e ruşine,/Rămân martir în calendarul firii...//Aşa voi mai afla de fluturi, zâne,/De inorogi şi dropii, de câmpie (...) Mărita mea, ce-i dincolo de ape?/Cămaşa destrămării nu ne-ncape!” (cf. Sonetul XXXVI, p. 74, vol II);
6. Mistică alianţă (temporară...!) cu Moartea (să-l „lase-n pace”!), faţă în faţă cu mult-amplificatele chinuri, distructive (chiar de AXĂ A FIINŢEI COSMICE/POMUL!), ale Iubirii, prin Iubita Capricioasă: „Pe ţeava puştii Moartea-ncet coboară,/Muşcă din măr şi-apoi mă lasă-n pace!//Lăcustă nesătulă e Iubirea,/Din cleştii ei întreg nu scapă omul;/Pierdută-n ierburi, spăimântoasă-i firea,/Omida învrăjbirii roade pomul!//Să mă ascund? O, nu! Departe-i cerul.../Păzeşte-mă! Nu risipi misterul!” (cf. Sonetul XLVIII, p. 98, vol. II);
7. Înfrăţire mistică, pentru vecie, cu Aştrii Veşniciei (tocmai poate părea paradoxal, dar nu e: să ne gîndim la Gorunul blagian!) la „Călătoarea” Moarte (deci, cu ADÂNC-CUNOSCĂTOAREA/INIŢIATA OFIDIANĂ – MOARTE ÎNTRU VECIA DESCĂTUŞĂRII SPRE LUMINA/VIAŢA SPIRITUAL-ORIGINARĂ) – prin Sacralitatea Soteriologică a SONETULUI (singura realitate mundană, în faţa căreia Moartea se închină, precum în faţa „VÂNTULUI” - PNEUMEI SACRE! – Moartea respectându-l şi pe cel care este PREOTUL MUNCII DEMIURGICO-SONETISTICE, HIEROFANT şi SCRIB al CRONICII AKASHA, al ARMONIILOR SIDERALO-PLATONICIENE: „Cetit vei fi de vânt, nu de oricine…”): „Sonetul de din urmă-l scriu în grabă,/Ea e la uşă! Să-i deschid? Nu-i bine.../S-o las să intre? Ochii şi-i aţine/Spre inima-mi! Răstită, mă întreabă:// – Eşti gata? Fă-ţi desaga! Ia cu tine/Sonetele! Ai pus atâta zdroabă,/Încât de mergi cu ele la tarabă/Cetit vei fi de vânt, nu de oricine… // (…) Zadarnică de fu a mea-ncercare,/Iertare cer! AMIN-ul va să fie/Un ultim semn trimis din Ursa Mare!” (cf. Sonetul de din Urmă, adică Sonetul  LXI, p. 124, vol III).
    Ar fi imposibil de numărat comorile lui Cresus – de aceea, nici nu avem, Doamne fereşte, ambiţia de a „eticheta” întreaga colecţie de bijuterii anastazice, a lui THEODOR RĂPAN. Cine ar încerca, ori doar visa la aşa ceva, în mod sigur, s-ar îmbolnăvi de „boala sonetului!”
Poate nici n-ar fi rea, acea boală. Dar, ca orişice Boală a Duhului, cere Maeştri Iniţiatici/INIŢIATORI. Şi noi nu suntem decât un „provocator” la descifrarea Scrisului Păsărilor pe Limpezimile Văzduhului, a Scrisului Peştilor Cristici, pe Apele Primordiale… Un soi de Kazimir Malevici al Poesiei Celei „FĂRĂ DE MOARTE”, care încercăm să descifrăm/descâlcim infinitul, dintre semnele finite. „Pătratul alb pe fond alb” – noi îl indicăm, îl sugerăm, îl „îmbiem” (cu ardoare de novice/catehumen, e drept!) doar iubitorilor de sacralitate, drept ÎNCEPUT ŞI SFÂRŞIT A TOATE!
Ca şi SONETUL DIVIN, de altfel!
                                                                                                         ADRIAN BOTEZ

 
                   Vindecarea stă în gândurile noastre subconștiente!

‘Tu, realmente poti sa schimbi soarta fiecarei celule
din corpul tau, schimbandu-ti gandurile’. – Dr. Bruce Lipton.

Saptamana mea a inceput rasfoind cartea lui Joseph Murphy – „Puterea extraordinara a subconstientului”, in care autorul arata puterea extraordinara de vindecare a trupului si a vietii pe care o au afirmatiile pozitive si increderea deplina in puterea subconstientului de a ne mentine viata intr-o atmosfera benefica, bine-facatoare. Autorul vine cu o multime de exemple din experientele unor oameni care, auto-sugestionandu-se si crezand cu tarie in capacitatea corpului lor de a se vindeca, realizeaza intr-adevar acest lucru si traiesc adevarate minuni in viata lor. Citind, capat increderea ca avem o forta extraordinara: puterea de a ne schimbam viata si ca acest lucru chiar este posibil.
Joseph Murphy – Idei de retinut
1. Adevarata bogatie se afla in propria fiinta. Acolo trebuie sa cautati implinirea celor mai arzatoare dorinte.
2.Marele secret al tuturor geniilor din toate epocile este capacitateaextraordinara de a intra in contact cu puterile subconstientului lor si de a le folosi corespunzator. Si dumneavoastra puteti sa faceti la fel.
3. Subconstientul cunoaste rezolvarea oricarei probleme. Daca ii sugerati inainte de a adormi: “Doresc sa ma trezesc la ora 6”, el va va trezi exact la aceasta ora.
4. Subconstientul este creatorul corpului vostru si ii sta in putere sa vindece orice boala. Sugestionati-l in fiecare seaa cu ideea unei sanatati perfecte si el, fiind servitorul vostru fidel, se va supune.
5. Orice gand constituie o cauza si orice situatie reprezinta un efect.
6. Daca doriti sa scrieti o carte, o minunata piesa de teatru, sa tineti conferinte inspirate, sugestionati-va subconstientul cu putere, din tot sufletul, si el va va raspunde cu siguranta.
7. Sunteti asemenea unui capitan ce-si conduce vaporul. Trebuie sa dati ordine potrivite (sugestii si imagini mentale) subconstientului care controleaza si guverneaza toate experientele vietii voastre.
8. Nu spuneti niciodat: „Mi-e imposibil” sau “Nu am mijloace sa…”subconstientul va prelua aceste sugestii şi va face astfel incat sa nu aveti banii sau sa nu putti face ce v-ati propus. Afirmati mereu: “Imi sta in puteri sa fac orice datorita subconstientului meu.
9. Legea ce sta la baza intregii manifestari este legea credintei. Credinta este gandul permanent intretinut in mod constient. Respingeti cu fermitate orice gand ca cineva sau ceva v-ar putea face rau. Aveti incredere in uriasa putere asubconstientului de a va vindeca, inspira, revitaliza si imbogati.
10. Schimbati-va radical, in sens benefic, modul de a gandi; numai in acest fel veti influenta pozitiv destinul, spune Joseph Murphy.
Dovezi stiintifice
Totusi, sunt unul dintre acei oameni care pun semnul intrebarii si, oricata deschidere as avea, m-ar convinge mai degraba dovezile pragmatice obtinute prin intermediul cercetarilor stiintifice, decat povestile subiective si etichetatea ca „miraculoase”, povesti de vindecare prin „puterea gandului”.
Chiar astazi descopar insa un articol care vine in sprijinul meu – Oamenii de stiinta ne arata in sfarsit cum cum gandurile pot provoca modificari moleculare specifice asupra genelor! Deci, „Antrenandu-ne mintea putem sa ne recastigam sanatatea!”
Un studiu recent publicat de catre revista de specialitate Journal of Psychoneuroendocrinology si realizat de cercetatori din Wisconsin, Spania si Franta a demonstrat schimbari la nivel molecular in corp, dupa o perioada intensa de practici meditative si gandire pozitiva.
Studiul a aratat efectele benefice pe care le-au experimentat un grup de practicieni ai meditatiei, in comparatie cu un grup de subiecti care erau implicati in activitati non-meditative. Dupa 8 ore de meditatie, cercetatorii au gasit diferente la nivel molecular si un nivel redus al genelor cu potential inflamator cat si capacitatea subiectilor care practicau meditaita, de a se recupera mai usor in cazul unor situatii stresante.
Noile rezultate demonstreaza un mecanism biologic care are efecte terapeutice, pe care l-am putea activa fiecare din noi…
Abilitate pe care la un moment dat, in decursul istoriei omenirii o stiam poate, dar pe care, societatea ne-a facut sa o dam uitarii?
Activitatea genelor poate fi schimbata prin intermediul perceptiei
Dr. Bruce Lipton a fost primul om de stiinta care a inaintat aceasta idee ca prin puterea gandului, avem puterea de a ne transforma chiar de la nivel molecular. In anul 2005, Dr. Bruce Lipton publica cartea The Biology of Belief – Unleashing the Power of Consciousness, Matter & Miracles (Biologia Credintei – Dezlantuind Puterea Constiintei, Materie si Miracole)
Potrivit Doctorului Bruce Lipton, activitatea genelor poate fi schimbata in viata de zi cu zi, fiindca perceptiile mintii noastre sunt reflectate in chimia corpului nostru iar daca sistemul nostru nervos interpreteaza mediul inconjurator si controleaza chimia sangelui, atunci tu, realmente poti sa schimbi soarta fiecarei celule din corpul tau, schimbandu-ti gandurile.
Trebuie sa ne schimbam modul de a gandi, pentru a reusi sa aducem vindecare in corp: „Functia mintii este aceea de a crea o coerenta intre credintele noastre si realitatea pe care o experimentam”, explica Dr. Lipton. „Ceea ce inseamna ca mintea ta va ajusta biologia corpului si comportamentul sau, pentru a se potrivi cu ceea ce crezi tu. Daca ti s-a zis ca vei muri in sase luni, iar mintea ta va crede aceasta sugestie, cel mai probabil vei muri in sase luni. Acesta este cunoscut ca si efectul nocebo, adica rezultatul unui gand negativ, care este opusul efectului placebo, unde vindecarea este ajutata de gandul pozitiv”, explica Bruce Lipton
Dr. Lipton ne spune ca, schimbandu-ne perceptia, mintea poate altera activitatea genelor si ca realmente, putem sa rescriem codul genetic din celulele noastre, schimband chimia sangelui nostru.
Aceasta se intampla prin activitatea unui sistem compus din trei parti: exista in noi o parte care nu isi doreste sa moara (mintea constienta) si care este influentata de o parte ce crede ca va muri (prognoza medicului cu privire la starea ta, ce este inregistrata in subconstient) care se manifesta in reactiile chimice din organismul nostru (partea a treia), reactii ce se conformeaza credintei dominante. Neurostiinta a demonstrat ca partea subconstienta a mintii controleaza 95 la suta din vietile noastre, deci aceasta este credinta dominanta…
Este o situatie complexa, explica doctorul Lipton – „Oamenii au fost programati sa creada ca ei sunt victimele si ca nu au nici un fel de control. Suntem programati din start cu credintele mamei si ale tatalui nostru. De exemplu, atunci cand suntem bolnavi, ni s-a spus ca trebuie sa mergem la doctor, fiindca medicul este autoritatea ce se ocupa de sanatatea noastra. Am primit acest mesaj inca din copilarie, ca medicii sunt autoritatea si ca noi suntem victimele fortelor care se manifesta in corpul nostru, dincolo de abilitatea noastra de a putea controla acest lucru. Partea amuzanta este ca de multe ori, oamenii se fac bine chiar in drum spre medic. Atunci isi face simtita prezenta abilitatea innascuta de a ne auto-vindeca, iar acesta este un alt exemplu al efectului placebo”.
Credintele subconstiente sunt CHEIA
Exista in zilele noastre acest curent al gandirii pozitive si iata, se pare, acesta are un fundament stiintific. Totusi nu este suficient sa gandim pozitiv la nivel constient, ci sa descoperim si blocajele de la nivelul subconstientului.
Oamenii pot fi atenti la credintele lor constiente dar nu pot intui ce se ascunde in subconstientul lor, acolo unde, de cele mai multe ori, se ascund bine, gandurile negative. Credintele tale subconstiente actioneaza fie in avantajul tau, fie in dezavantajul tau; uneori, incercand sa iti schimbi doar atitudinea constienta cu privire la viata, nu reusesti sa schimbi si partea subconstienta care salasuieste in tine.
Noua stiinta a epigeneticii promite insa oportunitatea fiecarei fiinte de pe planeta de a deveni ceea ce este cu adevarat si de a-si dezvolta abilitatea de a-si atinge cele mai inalte posibilitati, inclusiv capacitatea de a ne vindeca corpurile, societatea si de a trai in pace.
„Genomul nostru este foarte dinamic in modul sau de expresie si rezultatele pe care le-am gasit arata ca linistea mintii poate influenta in mod efectiv modul cum acesta se exprima”, arata studiul Davidson citat mai sus.
Si alte studii recente au aratat raspunsuri epigenetice la stimuli ca stresul, dieta, exercitiile, raspunsuri care s-au manifestat in decursul a adoar cateva ore.
                                                                                             Marilena Chersin


 
                    DESCÂNTEC DE PLÂNS CU INIMA LA GURĂ
                                 de OCTAVIAN CONSTANTINESCU

Volumul domnului Adrian Botez, “Cavalerii Apocapliptici: Psalmodieri în vârful muntelui”, nu este unul de poezie obişnuită. Spiritul ludic, bine temperat (un fel de râsu'-plânsu' mai “particular”), pare să-şi fi ocupat un loc bine meritat, în creaţia acestui autor original, aparte, cu un parfum aşa de particular, încât critica ar putea  numai cu greu să-l circumscrie unui “curent”, unei “tendinţe”, sau “şcoli” literare anume. Titlul volumului nu este peiorativ, aşa cum am fost tentat să cred, la prima luare de contact cu cartea, contaminat fiind eu de lecturi mai vechi (vezi Topârceanu, cu al său roman “Minunile Sfântului Sisoe”, unde putem citi, negru pe alb, “Şi iată, şi iată, pe vârful muntelui ne-am aşezat…”)  - ci el reprezintă un strigăt de alarmă, o prevestire a unor realităţi cu adevărat de apocalipsă, trecute, însă, printr-un filtru special, cu parfum uşor ludic, uşor autoironic, dezbărat de imprecaţie.
Volumul, alcătuit, în mare parte, din poezii cu formă fixă (sonete “clasic-italiene”: 4+4+3+3), conţine, însă, şi destule versuri/poeme fără rimă, dar pline de o muzicalitate de soi, cu care autorul ne-a obişnuit deja, ba chiar “balade”, pe care ai fi tentat să le consideri inspirate din versul popular, dacă n-ar fi cu totul şi cu totul altceva, anume spirit ludic auctorial, condensat în ziceri memorabile, sentinţe uşor de înghiţit şi de acceptat, în această formă, plină de invenţii semantice, de metafore absolut proaspete (vezi “Balada genurilor”):
“…lorderie lordereasă
hematomul de mireasă
amantlâcuri de mătasă
au căzut stele pe casă
am băut lumină grasă…”

Aşa cum a fost structurată, în patru mari capitole, respectiv: “I. Psalmodieri în vârful muntelui: Cavaler al soarelui privirii”, “II. Spital: Cavalerul, Moartea şi Diavolul”, “III. Leac frumuseţii: Cavaler Iubirii”  - şi, în fine, “IV – Doar Herald Focului” cartea nu este uşor de citit, solicitând nu numai auzul muzical, ci şi inima şi mintea lectorului, căci e adresată, simultan, tuturor acestor facultăţi umane. În mare parte, “concluziile” din sonete spun adevăruri dureros resimţite, tragic trăite, din greu plătite, de conştiinţa poetică, veşnic trează:
“un vârf de munte este pisc de cântec
de-aceea m-am oprit – oprindu-mi lume:
jertfesc minunea – pieptu-adânc mi-l sfârtec”  
(Psalmodieri în vârful muntelui)

    Peste toată durerea lumii, resimţită, uneori, patetic - apare, însă, un fel de cântec ghiduş, schiţat numai, dar perfect detectabil, o luare în răspăr a propriei realităţi şi vieţi, a propriului destin de om lucid, într-o lume nebună şi debusolată. Autorul înfrânează, cât poate, această tendinţă, o reprimă, parcă, fără succes:

    “PRICINAŞI

Îmi frec – cotul meu de
cotul Morţii – până ies
flăcări

cu aceste flăcări între noi
venim – eu şi Moartea
pricinaşi – să ne împace
Dumnezeu”



Uneori, însă, această joacă de-a lumea şi de-a desluşitul rostului Creaţiei capătă accente mai serioase, ca în “Ultimul ceai”, unde, după “mărturisirea” autorului, “am citit până la rădăcina cititului – am scris / până la rădăcina scrisului: şi ce s-a întâmplat – şi / oare ce s-a schimbat în cerurile – în zilele şi / nopţile şi-n înşiruirile acestei / lumi?”.
Îmblânzirea verbului poetic, domesticirea, îndulcirea lui, până la parabolă, apare, însă, cu atât mai pregnant, într-o poezie absolut remarcabilă, după părerea mea, dedicată de autor. în mod explicit, lui Marin Sorescu (căruia, însă, nu-i plăteşte niciun fel de tribut!) -  anume poemul “Era unul”, un fel de poveste a creării lumii, spusă, însă, ca un basm, ca o relatare a unei întâmplări banale, “de la mine din sat”.
Alteori, ghiduşia se manifestă în inventarea unor idei-metafore: “…gându-n lampă se termină…” (Baladă sanchie), ori a unor sonorităţi “cu totul osebite”, prin muzicalitatea desăvârşită, în cântec-joc: “… strai de plai verde de nai / însorite ploi de mai / strai de munte – strai de frunte / cu bucium de gânduri multe / strai de flori cu trei miori…”(Letopiseţ de primăvară).
Punctele cardinale ale acestor cântece şi jocuri rămân, însă, serioase, grave: Dumnezeu, Creaţia, Moartea, Suferinţa, Nordul (ca o prefigurare a Lui Hristos şi a Morţii/Transfigurare), Logos-ul, Golgota, Hristos, Marele Întuneric etcaetera etcaetera, căci penelurile cu care acest veritabil “pictor prin cuvinte” descrie lumea sunt multiple, paleta sa de verbe şi imagini, inepuizabilă. Neputinţa mea de a  descrie ar fi trebuit să mă oprească de la a comenta -  nu m-a putut opri, însă, bogăţia de sunete, lumini şi culori, dar şi de umbre şi cotloane, ale acestei adevărate lumi, descoperite nouă, cu farmec şi patimă, de către autor.
Ar fi, încă, foarte multe de spus, despre unele tendinţe aproape “eretice”, din punct de vedere social – “simţul enorm şi văzul monstruos”, asupra unor nedreptăţi “post-revoluţionare”, despre care e imposibil să taci, căci, nu-i aşa, vorba poetului pus, aici, în “judecată” :  “o viaţă întreagă m-am antrenat pentru / acest neant – somptuos şi / savant / în toiul luminii – neînţelegătoare omeniri / întregi refuză a se / arunca”(O viaţă întreagă). Mă opresc, însă, aici, îndemnându-vă, fără sfială, a citi, căci veţi descoperi, cu siguranţă, ceva care să vă placă, în mod deosebit, fiecăruia (oricât aţi fi de diferiţi de acest Poet, ca structură interioară!).

¬

 
CUVÂNT DE ÎNSOŢIRE
             La volumul „Cer fără scări/Ciel sans escalier”,
                                         editura eLiteratura, Bucureşti, 2014

    Reîntors acasă, prolificul şi provocatorul Ionuţ Caragea, un literar atipic, dezlănţuit într-o abundentă producţie (versuri, aforisme, eseistică, proză SF) vrea să rescrie lumea. Descoperă, îngrijorat, că „este atâta poezie în jurul meu / încât niciodată nu voi avea timp să o scriu”; în plus, mintea este „trădătoare de suflet” şi, cu fiecare cuvânt încredinţat cimitirului alb, pierde câte „o picătură de viaţă”. În fond, „extremistul” Ionuţ Caragea refuză cuvintele-decoraţii, ştie că moartea este o „prezenţă invizibilă / care ne locuieşte în fiecare clipă”; nu-i înţelege pe cei care, temători, nu sunt capabili de a dărui, oblojind suferinţa din jur. „Născut” pe Google, cum ne anunţa într-un mai vechi volum (editura Stef, Iaşi, 2007), poetul caută, cu o cucernicie sinceră, locul spovedaniei. Şi în Cer fără scări / Ciel sans escalier (eLiteratura, 2014), împătimitul navigator, trudind la un „piedestal de cuvinte”, caută mirificul lumii, nu fericirea-cobai. Şi nici mizerabilismul din jur. Veritabil „atlet al poeziei”, cum îl vedea Jacques Bouchard, un „bard cosmic liber”, ghidat de orgoliu, cum îl definea rafinatul Ştefan Borbély într-o densă prefaţă, Ionuţ Caragea se (ne) întreabă: „şi dacă pică serverul mai sunt poet”? (v. Disconnect). Evident, Ionuţ Caragea este un poet autentic, urmând a fi „redescoperit”. Chiar dacă „realitatea virtuală”, aplatizând relieful axiologic, e locuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule, lăsând biete urme scriptice destinate „coşului”. Or, pentru Ionuţ Caragea poezia este „o trecere de pietoni / între viaţă şi moarte” (splendid spus!). Iar dedicaţiile sale lirice, dobândind un înţeles soteriologic (cf. Ştefan Borbély), nu lasă loc echivocului: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj / într-un cer fără scări”.

                                                 ADRIAN DINU RACHIERU
 
 
                                 ORIGINALITATE STILISTICĂ ŞI LEXICALĂ

                  Fie că glosează pe tema nobleţei clipei ca ordonator al exprimării noastre prin vadul lumii, a stărilor şi fenomenelor niciodată reversibile sau pe aceea a modului în care această existenţă prinsă între cerul şi pământul aflate în mişcare necontenită te sleieşte de puteri, fie că forţează pătrunderea, cu o coregrafie proprie, în memoria celuilalt, apropiat sau de-aiurea, poetul turc Fazil Hüsnü Dağlarca (1914-2008) caută acel liniştitor echilibru între elementele întemeietoare ale universului ,,A avut loc incendiul acela / da înlăuntrul său / nu-şi mai încăpea într-însul / închis cu propria strălucire / ... Apoi s-a dus, a plecat / Galaxii planete stele / Prin măreţe schimbări de formă trecură”, cu toate echivalenţele şi simbolistica lor, şi el ca natură umană, (omul fiind o fiinţă a naturii),  preumblătoare în timp şi spaţiu. Ascuns în unghiuri recapitulaţive, biografice sau cu perspective cosmice, în fond ce face? Purcede, cu un amestec de seninătate şi angoasă, dând la iveală ceva din propriu-i spirit, pentru a-l şi înţelege, a răspunde fiinţei sale poetice, scriind şi intrând în dialog cu celălalt. Chemările Necuprinsului,  exemplificate în 101 poeme (Ed. PACO, Bucureşti, 2013) conţin însufleţite răspunsuri, iar întâlnirea cititorului român cu poezia lui Dağlarca, unul dintre cei mai importanţi poeţi turci ( aproape necunoscut în România şi cel care a cultivat în literatura turcă poemul epic)  se datorează unei tălmăciri excelente sub condeiul lui Marian Ilie. Şi, când tu însuţi eşti poet, a traduce poezie este, cred, nu doar un exerciţiu de poeticitate, ci unul de curaj aflat în două ipostaze: odată, în a trăi manifestările sensibile ale unei alte existenţe care, pentru a-şi afla adevărurile, şi a le spori astfel, s-a adresat unei instanţe integratoare, anume poezia, şi a doua, prin a reda, sau recompune, cu propriile-i diapazoane, claritatea stilului, plasticitatea cuceritoare a imaginii şi alternanţa fluxului metaforic, cucerit fiind de noutatea şi sensurile profunde ale versului, de enunţul direct şi curat sau ambiguitatea studiată, de sentimentul de anticipare a conflictului dintre eu şi tu.
Cu alte cuvinte, Marian Ilie, cunoscător fin al faptului că există un poem dinaintea poemului, deci o enigmă personală, şi că munca poetului nu doar cea legată de poezie, interacţionează afectiv cu esenţa, apasă pe clapele raţiunii trăind estetic actul creaţiei artistice a unui confrate, identifică tramele discursului. Rezultatul? O carte orgolioasă, un prilej de lectură apropiată, care nu poate începe fără această  lămuritoare declaraţie în legătură cu poemele cuprinse în ea: ,,Toate acestea mişcare sunt / Cea pe care am trăit-o cu fiecare din ele.” Din această mişcare se disting câteva teme majore în care cântă sau invocă: timpul care nu-şi mai poate ieşi din sine, lumina ca foc primordial, călătoria ca receptare a mersului universului şi integrarea omului prin văz, cuvânt, transformarea mersului, dezvoltarea capacităţilor lucrative  ca parte a istoriei umanităţii, schimbarea, cu menţiunea că trupul trebuie redat lui însuşi şi nu altcuiva, nici măcar timpului, dar şi regăsirea în celălalt, sau în toţi.  Aşa se face că, îndemnându-ne să urcăm în barca propriei imaginaţii, să-l însoţim  în larg, prilej cu care ne va fi transferat ceva din teama lui de infinita uitare, Dağlarca ne face atenţi să luăm aminte la amprenta sa poetică: ,, O rugăminte am / În toate operele mele / Ca şi în toate scrierile mele / neintrate în operă / Către cititorii mei toţi / Să se adune şi să pună la un loc / după cum îi duc gândurile / Şi după cum ele-ntre ele se cheamă / să pună unul lângă altul / Toate versurile mele despre  ,,Cine”... Iată cum încrederea în convingătoarele sale argumente poetice, în perenitatea frumosului prins în gânduri şi chipuri,  - ,,Pe chipurile noastre / În discuţiile noastre / În gândurile noastre / Pe genunchii noştri / Timpul viitorului este frumuseţea” spune  acesta într-un alt poem - şi în numele propriei sale înţelepciuni-, poetul convoacă dreapta cumpănire  a cititorilor  capabili să-i recompună opera după înţelegerea  lor, într-un cuvânt să-l justifice nu doar în faţa contemporanilor cum şi de ce a trăit sub semnul fascinant al sunetului articulat care naşte cuvântul şi al cuvântului în care se ascund singurătatea şi focul metaforei. Asta pe de o parte, pe de alta, însă, pe acest ,,Cine” -  care bănuim pe cine  numeşte – Fazil Hüsnü  doreşte ca viitoarea  construcţie să trăiască în necuprinsul din timp şi spaţiu : ,,Nu pe azur nu în întuneric ci în hău”  pentru  ca, în final, să conchidă exploziv, ,,Opera tuturor să fie / ca noaptea ca ziua  / Identitatea mea să fie / În toţi”. Ce alt exemplu al multiplicatorului  Unu – o simbolistică pe care o  găsim  şi la Nichita Stănescu, în repetate rânduri  -  poate fi atât de lămuritor decât acest ultim vers şi ce tihnită bucurie îi poate lua locul faptului că identitatea sa doar topită în ceilalţi – cu trimitere la vârstele pământului – va fi certificată într-un destin poetic?  
      În filosofia privindu-l pe celălalt sau a dezvăluirii repetate, metafora păsării este tulburătoare: ,,Când doi oameni / Se văd / Unul pe altul / Două păsări – deschise pe două ramuri sunt”. În acelaşi registru discret şi a unui model exersat al dualităţilor, cu trimitere acum la regnul vegetal tezaurizat, vom citi următoarele versuri: ,,Copacul îi seamănă omului / Suntem  ca-n pădure  / când suntem singuri /   Singur cu sine e în pădure copacul / Copacul îi seamănă păsării / Că nu zboară / E mărturie că zboară” .  Epicul nu lasă loc echivocului: poetul trăieşte printre oameni şi e singur, - un adevăr memorabil! - , dar nu asta este  important, ci jocul prin care  aduce imaginea atât de aproape de noi – copac – om – pasăre, adică ,,eu sunt arborele, eu sunt pasărea, sunt ideea de plutire dar şi de cădere”, plus repetiţia  cu valoare  de prezent discontinuu  ,,că nu zboară, că zboară”. Este aceasta una dintre poţiunile pe care autorul le bea până la capăt pentru a produce magie.  În unele răgazuri mediative.    
În altele, Dağlarca îşi pune inima, spiritul, raţiunea într-un tablou, invitându-ne să fim părtaşi dorinţei sale de supravieţuire prin cuvinte, precum şi-n intervalul dintre ele, şi a-nţelege cum acestea devin mişcare energică, o exprimare a voinţei: ,,Strig Hoo / Strigă Hoo / Mi-e teamă un pic / Dar mai mult mă bucur / Nu nu sunt eu / E multipla întredeschidere din stâncă / Mai iute decât trecerea mea prin viaţă /  Unul în spatele celuilalt / Fără ca feţele să li se vadă unul în spatele celuilalt / Cel ce strigă Hoo/ Şi cel de departe de lângă el / Mai întâi din singurătatea naturii muntele / Capătă grai iar înspre mine  / Se reflectă opusul existenţei mele / Nici n-apucă să-mi ia trupul proporţii / Că Hoo-ul din gura mea / Ia proporţii”. Iată cum fluiditatea ideii venită din cunoaştere capătă sfericitate iar litera proprietăţi asemănătoare luminii:  ,,E multipla întredeschidere din stâncă / Mai iute decât trecerea mea prin viaţă”, iar simplitatea  imaginii descompuse  ,,Cel ce strigă Hoo / Şi acel de departe de lângă el” te poate  pironi locului, a uimire. Simplificarea metaforică legată de ceva care devine nemăsurabil, acel ,,ia proporţii” devine uneori, o nouă  aspiraţie spre evoluţie : ,,Drumul vă duce picioarele/ Am bătut cale spuneţi.../  Voi sunteţi departe de toate din ele ca şi izgoniţi/ Ditamai departe (Marian Ilie surprinde  întocmai ideea devenirii prin ea însăşi care n-ar avea măsură şi contur, potrivit lui Noica),  cu gogeamite orbirea voastră...” sau  ,,Cerul e o gogeamite picătură/... Gâza/ Din rădăcinile ierbii gâza/ seamănă cu gogeamite somnul”... Vin apoi alte nuanţe şi înţelesuri multiple, ne provoacă şi ne fac să ne asumăm această provocare întru spirit şi fiinţă şi, ca atare, poetul vrea să o dezvăluie precum în faţa unui auditoiu: ,,Ce e cuvântul vă întrebaţi/ Dacă se referă la fiinţe/ E repetata lor preschimbare/ Dacă se referă la fiinţe/ E că se văd mereu altele aia e/ Cuvântul e seva copacului/ Ce dă se se preschimbe în floare/... Cuvântul e umbra interioară  a omului/ Care dă să i-o ia/ Înainte”.   
  Cu dimanica verbului intrăm nu doar în modernitatea scrisului său, dar şi în ceea ce am numit la început ca fiind timpul care nu-şi mai încape în sine, temă în care aluatul capătă expresivitate doar frământat de mâini dibace: ,,Lumina se dezgolea un pic/ Voi îi ziceaţi seară/ Lumina se dezgolea şi mai mult/ Voi îi ziceaţi noapte/ V- aţi obişnuit  cu traiul strâmtorat/ Apoi mă dezbrăcam eu/ În mine vă dezbrăcaţi voi precum plantele/ Pe jumătate seară – aripa întâiei tăceri/ Pe jumătate noapte  –  aripa celei de-a doua tăceri”... Traiul şi sărăcia nu sunt întâmplătoare aici, dacă ţinem cont că toate revoluţiile  au crescut din om iar apoi au muşcat cu sete din el, deci timpul nu anulează tragicul pentru că el, ca şi sublimul, se află în noi!, finalul fiind acea întoarcere către sine pentru a regăsi, cum spunea Kant, ,,cerul înstelat deasupra mea şi lumea morală în mine”. Aşezându-şi discursul sub semnul circularităţii pentru a ilustra simbolic trecerea de la temporalitate la spaţialitate în registru cosmic şi apoi la ciclurile vieţii, Fazil Hüsnü improvizează, ca în jazz, păstrând însă linia melodică şi vivacitatea: ,,Să fie ziua o creatură/ Ce-şi împrospătează chipul/ Cu faptul nopţii/ Cu faptul zilei?/ Tot ce ne imaginăm e mitul Universului/ Întreaga filosofie/ toate poeziile romanele piesele de teatru toate/ ...Cei ce văd nu-i recunosc/ Chipul împrospătându-se/ Cei ce nu văd nu recunosc/ Chipul zilei împrospătându-se/ Chipul tău/ Chipul meu nu le văd”.                    Plenitudine în creştere şi descreştere a luminii care aduce ordine desfăşurării necesare a vieţii, cercetare parte cu parte a întregului, de la exterior la interior, pentru a-l confirma dar şi o-ncercare, cred, de a găsi în cele două chipuri înţelesuri care să-i sporească  misterul cum  că ambele ar ascunde elemente de geometrie euclidiană, cunoscute în lumea artei ca fiind parte a secţiunii de aur sau a proporţiei divine, iată ce mai descoperim dacă punem totul sub lentila unei lupe din dorinţa definirii graniţei dramatice dintre spirit şi materie, dintre un eu şi un tu proiectaţi în oricare lume posibilă.  Asumându-şi ziua de mâine, şi cine n-ar face-o?, înţelegerea e simplă, poate astfel să lărgească acel timp, să-l contamineze cu speranţa sa în perenitatea naturii şi a relaţiei om-natură, aici amintindu-ne, întrucâtva, de Walt Whitman şi de al său cuprinzător Cântec despre mine, poetul dinlăuntrul privirii, notează: ,,Că trece vaporul / Că trece norul / Că trece pasărea / Că trece turma de oi, / Că trece cometa / Că trece lumina / Nu nu nu / Că frumuseţea Lumii rămâne – că nu trece”, pentru a completa,  într-un alt poem în care mărturiseşte că nu vrea să dea ochii cu amintirile pentru ,,Că nu mă găsesc unde sunt”, ba mai mult, ele sunt ,,zilele de mâine ale zilelor de mâine”, acel ceva în care nu te mai poţi oglindi, adică ,,ceea ce unul vede şi ce alţii nu văd sunt”; Socrate exclama şi el ,,câte lucruri de care nu am nevoie  sunt!.  Poetul vrea să trăiască numai în prezent când ,,Nopţile noi ar vedea/ Vechile nopţi”.
      Călător fiind într-o lume de fiinţe şi lucruri purtătoare ca şi el de universal, se pune în relaţie cu astrele, dându-le atribute omeneşti: ,,Am încurcat soarele cu ochiul/ Albăstrimea semăna cu timpul de dinaintea marii explozii/ În locul unde am căzut au deschis o şcoală elementară/...Cum locul acela era Anatolia/ De la 7 la 70 de ani trubadur/ M-am fost prins în rostogolirea de sunet peste sunet/ Pe mine m-a mângâiat însufleţirea”... Nu-şi imaginează universul fără el, chiar naşterea şi-o conştientizează ca pe un fapt petrecut  înaintea apariţiei sistemului solar, albastrul având proprietăţi care nu le-ar nega pe ale celorlalte este menit a diferenţia planurile; eul literar devine atât de personal  ,,Cum locul acela era Anatolia”  încât ne îngăduie să aflăm că la 70 de ani mai era un trubadur, care se cânta încă pe sine, ştiind că, ştergând fie şi o notă, cântecul nu va sărăci. Acelaşi eu notează, într-un poem memorabil despre copilărie şi-o cromatică topită în ea, scris cu gândul la fiecare dintre noi, următoarele: ,,Era noapte/ Noaptea de dinainte să încep şcoala/ Şi cum dormeam / Vă puteţi da voi seama ce am văzut:/ Se făcea că-mi puseseră sub pernă-ncălţările / Nou-nouţe  galbene –galbene/ Pe tălpile lor sclipind precum întunericul / Cuiele sclipeau ca un joc/ Socotii socotii – ce multe degete – aveam/ - Parcă-mi număram degete de la picioare -/ Şi porniră porniră porniră la drum”... Suflet al întregii lumi, în necuprinsa lui căutare dornic să-i cuprindă  bogăţia, acesta-şi iese din propria- i piele, devine feminin într-un cosmos maritim, trăieşte gândul altora: ,, Apă e omul/ Se face mai mare şi devine o mare/ Îşi îndreaptă faţa spre cer/ se contopesc două azururi/ Iese-n afară cu valurile/ Îşi pune pânze la gânduri/ Se face corabie omul”...  Acelaşi om, după enunţarea unui timp orizontal, regenarator  – apa  – scoate din straturile clipei poetice, cu sensibilitate, într-o rememorare nu lipsită de tensiune, un enunţ al timpului vertical, pasărea : ,,Cu plăcere-am lucrat în tot ce-am făcut/ Şi în tot ce-am făcut un porumbel a zburat/ Cu ochi mov/ Cu ochi verzi/ Cu ochi roşii/ De unde să ştiu încotro se ducea/ Toate lucrurile au un dincolo al lor”...  Cu aceeaşi figură de stil cuprinzătoare, repetiţia, dă expresivitate şi profunzime, ca-ntr-o continuare a mărturisirii de mai înainte, de parcă ar dori să-şi redobândească apropierea de spiritul care numai el poate interpreta şi reformula experinţele, crezului său poetic: ,, A scrie înseamnă a merge/ Când scriem/ Ne cheamă/ Ne cheamă din nou/ Ne cheamă de ce/ Ne cheamă cum/ Ne cheamă încotro/ Din somnurile universale ale fiinţei/ ne cheamă cine?/ Să fie oare-ntoarcerea la drum a glasurilor”...  Să-nţelegem  de-aici că înaintarea în timp, atunci când vorbeşte despre literatură înseamnă a nu-i pune la îndoială valorile trecute?  Desigur.
     Următorul pas făcut de Dağlarca este să formuleze această parabolă: a scrie înseamnă  a te citi pe tine însuţi, pentru că vrednic dacă eşti de a fi citit se cuvine ca primii cititori să-ţi fie chiar cuvintele tale: ,,Cuvintele îmi sunt/ Cei dintâi cititori/ Când încep să prindă contur/ Sunt mici bucăţi de sunet primar/ Semănând cu al munţilor/ Cu al apelor/ Cu al copacilor/ Cu al metalelor/ Cu al tuturor animalelor/ Semănând/ Semănând un pic/ Semănând puţintel/ Pe un alt cer/ Pe un alt cer al sunetului/ Străfulgerările noastre”... De ce cuvintele? Pentru că ele ştiu să păstreze înţelesuri ascunse, să clarifice obscurităţile, chiar dacă sunt scrise cu pană şi cerneală, adică pe apă, şi nu se pot apăra, cum nici cel ce le-a scris n-o poate face, şi să-ndemne la relectură fără a se preocupa de temporalităţi ci doar de limbă şi tradiţii, să stea cu urechea lipită de uşă cu credinţa că nu te-ai îndepărtat de ea după ce ai închis-o, în alţi termeni să te facă părtaş - datorită selecţiei făcute de poetul  Marian  Ilie din volumul Uzaklarla giyinmek - Să te îmbraci  în depărtări, publicat în 1990 la Istanbul -, la auto-cunoaştere şi la chemările lirice ale necuprinsului. Or, Fazil Hüsnü Dağlarca tocmai la un astfel de dialog interior ne invită, acesta fiind vântul bunei rânduieli a sufletului care ştie ce e acestă bună rânduială, meditând în lumina cuvintelor.
                                                                      Mircea LUNGU

 
 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971