Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
Se află în dezbatere: Daniela Gîfu, Dimitrie Grama, Corneliu Leu, Toma George Maiorescu, Adrian Severin, Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Juli Zech, Cristian Zainescu
Articole de: Ion Raţiu,Dmytro SAVIUK-Citizen Journal, Constantin T. CIUBOTARU în dialog cu Alexandru Cetăţeanu, prof. dr. Adrian Botez
Articole de: Mona Agrigoroaiei, Aurura Petan ( Formula-AS), DACIAN DUMITRESCU, SERGIU GABUREAC, LUCIAN AVRAMESCU
Articole de:Titus Filipas, Viorel ROMAN, Gheorghe Tanasescu, MARINA CONSTANTINOIU
INSEMNARI DESPRE TRECUTUL APROPIAT AL LITERATURII- CORNELIU LEU face triste completări la un jurnal din 1949, Valery OIȘTEANU – despre onirismul si suprarealismul românesc
Articole de: Laurentiu BADICIOIU, Dan LUPESCU, Al.Florin TENE, Theodor DAMIAN, Toma George VESELIU, Adrian BOTEZ, Veronica IVANOV, Ed. FIDES, Alex. STEFANESCU. Despre: Marian Barbu, Festivalul de la Mizil, Poeti actuali, Daniela GÎFU, Corneliu BERBENTE, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, Georgeta RESTEMAN, Ion Mihai CANTACUZINO, Daniel IONITA.
TREI DOAMNE ALE POEZIEI DE AZI: Dorina ȘIȘU,Georgeta RESTEMAN,Mariana ZAVATI-GARDNER
PROZĂ DE:GABRIELA CĂLUȚIU SONNENBERG,OCTAVIAN LUPU și GEORGE ROCA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- PARTEA I
Partea II
Partea III
PAGINA A PATRA
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ

  
  „175 de minute la Mizil” cu parfum de „Zi solemnă” - 26.01.2013

Declaraţia de dragoste pe care Geo Bogza o făcea în scris oraşului Mizil, în 1940:
Nu am câtuşi de puţin intenţia să glumesc atunci când voi afirma că una dintre marile dorinţe ale vieţii mele a fost să vizitez Mizilul.  […]. E poate timpul să se afle în întreaga ţară ce-i Mizilul – Mi-zi-lul – cum trăiesc, cum gândesc, la ce visează, cum iubesc şi cum mor, acolo, în urbea lor, oamenii aceia peste care de atâţia ani planează, batjocoritor, zâmbetul marelui umorist.” 

Şi, într-adevăr au venit la Mizil: doamna ministru Ecaterina Andronescu, acad. Nicolae Dabija, acad. Solomon Marcus, acad. Vasile Tărâţeanu, insp.şc. gen. Horia Toma, Nicolae Angelescu, Gheorghe Matei, Gheorghe Borovină, prof. univ. Al. Popescu Zorica, Corneliu Leu, Sorin Roşca Stănescu, prof.univ.dr. Nicolae Rotaru, prof.univ.dr. Alexandru Şonea, prof.univ.dr.ing.Corneliu Berbente, prof.univ.dr. Andrei Vernescu, conf.univ.dr. George Stanca, prof.univ.dr. Radu Gologan, Efim Tarlapan, prof.dr. Costin Diaconescu, George Corbu, Dan Mircea Cipariu, prof. Nicolae Boaru.
Au fost şi epigramişti din ţară: Florina Dinescu, Elis Râpeanu, Constantin Moldovan, primar în Mănăstirea Humorului, Laurenţiu Ghiţă, dr. Corneliu Zeană,Vasile Larco, Ioan Toderaşcu, Gheorghe Dolinski.
Fundaţia Culturală „Romeo şi Julieta la Mizil” a fost principalul partener al festivalului iar  partener mass media: Radio România Actualităţi
La festival s-au înscris 584 de participanţi la ambele secţiuni. La Poezie, 439 iar la Epigramă 145. Concurenţii au fost români din Elveţia, Ucraina, Spania, Italia, Germania, America, Anglia, Scoţia, Franţa, Basarabia, Bulgaria, Canada, Irlanda şi România.
Juriul a fost alcătuit din: Corneliu Berbente, Corneliu Leu, Cristina Ionescu, Daniel Cristea Enache, Emil Proşcan, Victoria Milescu, George Corbu, George Stanca, Mihai Morar, Nicuşor Constantinescu.
Premiile au fost acordate astfel:
La Secţiunea Epigramă:
Marele Premiu „George Ranetti”: Ion Diviza, Chişinău
Premiul „Grigore Tocilescu”: Grigore Chitul, Bistriţa Năsăud
Premiul „Agatha Bacovia”: Florian Abel, com. Grindu, Ialomiţa
La Secţiunea Poezie:
Marele Premiu „George Ranetti”: Marius Grama, Galaţi
Premiul „Agatha Bacovia”: Raluca Dumitran, Câmpina
Premiul „Grigore Tocilescu”: Cezar Ciobîcă, Botoşani
Dl. acad. Nicolae Dabija, cunoscut scriitor și militant politic din Chişinău, a început prelegerea intitulată „Poezia care cuminecă” menţionând că la Mizil nu se simte ca acasă, ci ACASĂ! Impresionat de frumuseţea spirituală a oraşului, a scris în Cartea de onoare a şcolii:
Dumnezeu când fusese copil
Şi i se făcuse dor de o minune-
A făcut cerurile de la Mizil
Cele mai albastre din lume.

Dl. acad. Solomon Marcus a fost prezentat de dl. prof.univ.dr. Radu Gologan, preşedintele Societăţii de Ştiinţe Matematice din România: „dl. Prof. Solomon Marcus este un templu al matematicii şi, dacă Societatea noastră este sufletul matematicii româneşti, domnul Marcus este inima matematicii româneşti. În prelegerea despre umorul involuntar la români, dl. academician a analizat, criticat şi a adus exemple despre umorul involuntar la români, stârnind adeseori aplauze prelungite în sală.
Intervenţia d-lui prof.univ. Al. Popescu Zorica, intens aplaudată, a adus un omagiu d-lui Solomon Marcus pentru minunatul gest al celui din urmă întru apărarea lui Traian Lalescu. Dl. acad. Vasile Tărâţeanu a vorbit despre situaţia comunităţii românilor din Ucraina şi din Cernăuţi. În final a glumit, în spiritul festivalului, dedicând lui Laurenţiu Bădicioiu un catren:
Că m-ai chemat la festival târziu,
Eu n-o să-ţi port vreo supărare
De-mi voi găsi aici o Julietă
Mai lungă decât mine în picioare.

Corneliu Leu a spus: „I-am felicitat întotdeauna pe organizatorii acestei superbe întâlniri intelectuale, pentru demnitatea intelectuală a existenţei noastre. Asta înseamnă mult. Anul acesta, în mod deosebit, vreau să-i felicit pe sponsori. Să le dea Dumnezeu sănătate sponsorilor voştri de aici.” A mai adăugat: „Acum 8 ani am venit şi am declarat aici că eu, Corneliu Leu, născut în Medgidia cea cu vinuri dulci, vin la Mizil şi cer azil politic ca să pot bea vin sec de la Tohani. Vă mulţumesc din inimă că mi-aţi acordat şi încredere şi azil politic. Iată că am ajuns la 80 de ani cu rima respectivă la vinul de Tohani.”

Dl. senator Sorin Roşca Stănescu a fost premiat de organizatori cu trofeul „Romeo la Mizil” pentru atitudinea vestimentară de anul trecut, când, îmbrăcat într-un roşu intens, alături de soţia sa, părea un Romeo modern şi fericit, inventând astfel, la Mizil, un alt epilog pentru piesa shakespeariană.  Dl. prof. dr. Costin Diaconescu a transmis festivalului salutul celor aproape 7000 de membri ai Societăţii Române de Geografie.

Doamna deputat Ecaterina Andronescu a explicat că a avut ezitări dacă să vină sau nu la Mizil din cauza vremii dar că oricât de rea ar fi vremea la întoarcere spre Bucureşti nu va regreta niciodată că a venit pentru că „aici este o întâmplare pe care n-ai cum s-o uiţi vreodată. Este prima dată când vin şi, dacă o să mă mai invitaţi şi, chiar dacă nu o să mă mai invitaţi, eu vă promit că o să recidivez pentru că realmente ceea ce se întâmplă aici, la Mizil, este aproape un miracol. Asta pentru că se întâmplă în Liceul „Grigore Tocilescu” unde cei care s-au străduit au adunat aici personalităţi uriaşe în faţa cărora n-ar trebui să vorbeşti, ci să taci şi să le asculţi. Eu cred că, cu asemenea evenimente, ca acesta din acest liceu noi reuşim să ne arătăm identitatea şi cred că lucrul acesta avem datoria să-l facem şi să-l multiplicăm în toate şcolile din ţară. Sper să se mediatizeze evenimentul Dvs. deoarece el face parte din lucrurile normale care ar trebui să se întâmple în şcoală.” Liceului Teoretic „Grigore Tocilescu” i s-au conferit din partea d-nei deputat Ecaterina Andronescu, preşedinta Comisiei pentru Învăţământ, Ştiinţă, Tineret şi Sport două Diplome de Merit. În final, doamna Lucia Olaru Nenati a venit cu o frumoasă poveste de la Ipoteşti, poveste născută de minunata lună ianuarie, lună a naşterii lui Mihai Eminescu, poveste din care face parte şi Matei Eminescu, locuitor o bună vreme al Mizilului. Alexandrina şi Florian Chelu, de la Filarmonica Rock Oradea, au rostit ultimele acorduri pe portativul acestei întâmplări, din 26 ianuarie 2013.
                                  A consemnat, prof. Laurenţiu Bădicioiu
 
                   
                     Septembrie, fată tătară sau…
          MARIAN BARBU din perspectiva dimensiunii 4 D

A debutat în poezie aidoma incomodului şi autoritarului Al. Piru, definit de Eugen Simion ca ultimul mare istoric literar ‚,generalist’’ – adică specialist în toate epocile din cei 600 de ani ai literaturii române.
Îngăduiţi-mi să cred că profesorul meu Marian Barbu a ţinut să ne dăruiască straşnicul volum al şaselea din Trăind printre cărţi - amazonianul său serial, deltă deschisă spre patru zări - şi cvartetul sororalelor  cărţi de poezie – Aproximări soresciene (titlu inadecvat, de volum de eseuri), Cuvântul – neîmblânzitul cleştar, Mulţumesc lui Newton, Înfricoşata iubire sau Statuile iubirii  - mirese dalbe pe dinăuntru, policrome pe afară, reunite într-o casetă elegantă, ca într-o ladă de zestre ferecată în taine neştiute - pentru a ne reaminti, în stilu-i barbian (la concurenţă cu cel barbilian al distinsei profesoare de matematici Ileana Barbu, tovarăşa de tâmplă şi alne nopţi creatoare, munteanca de lângă Mânăstirea Dealu, iubitoare de copii doi: Simona  - Chicago, Dragoş – Montreal şi de nepoţi trei) că, în acest an de graţie 2012, se plineşte o jumătate de mileniu de când Domnitorul-Filosof Neagoe Basarab a urcat pe tronul Ţării Româneşti.
Din lumea titanilor, bazileul Neagoe Basarab, contemporan cu Erasmus, Rafael, ……….. , a înnobilat spiritualitatea românească şi europeană cu două monumente unicat, eclatante sinteze ale culturii poporului-carrefour, în profundă armonie cu esenţele tari ale punctului de interferenţă dintre Răsărit şi Apus.
Aici, la Porţile bifrons, precum legendarul Ianus, balans şi absorbţie: Orient–Occident, adulmecă mersul vremurilor, le îmblânzeşte şi le supune poporul răspântie magică a Drumului Sării – vitală substanţă motor -, a drumurilor vinului, mătasei, aurului, chihlimbarului.
Poporul punct nodal, stea polară a culturii din Europa Veche, din Europa obârşiilor perene…
Amintindu-l pe Neagoe Basarab, am în vedere faimoasa Biserică a Mânăstirii Curtea de Argeş şi cea dintâi capodoperă a literaturii române: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, concomitentă cu Principele lui Nicollo Machiaveli.
Marian Barbu a debutat cu poezie nu pentru că ar fi înainte de toate poet, ci pentru a urma strălucitul model al divinului G. Călinescu, cel care le cerea criticilor să rateze cât mai multe genuri literare, înţelegând prin ratare exersare întru poezie, proză, teatru – pentru a nu se specula că aceştia se pricep doar la a comenta, a cârti pe marginea literaturii, nu şi la a se înjuga la genurile creaţiei lirice, epice, dramatice.
De altfel, pe frontispiciul copertei din urmă a tuturor celor patru noi volume de versuri, prolificul autor craiovean înscrie un citat semnificativ din Vladimir Streinu: ,,Înţeleg ca un poet să nu fie şi critic; dar nu voi înţelege ca un critic să nu fie şi poet’’.
De factură vădit livrescă – stârnită adică mai ales de marile opere fundamentale ale predecesorilor -, poezia domnului Marian Barbu are o prospeţime anume, o mireasmă reconfortantă de sculptură în lemn abia răsărită de sub teslă şi daltă, prin tăietură directă, respectând fibra şi nodurile, direcţia de creştere a noii fiinţe – sculptura/ poemul – ce ţâşneşte cu zglobie în lume cu nonşalanţă, cu ingenuitate.
Poemele sale te fură prin geana de lumină jucăuşă din care transpare spiritul oltenesc, mirosul de praf de puşcă din flinta abia trezită la viaţă a haiducului Iancu Jianu, dar şi unul din arheii lumii de pe Terra şi din univers: Homo ludens, nu totdeauna senin, ci, deseori, cu înnourări de pandur din oastea lui Tudor Vladimirescu.
Asemenea limbii române, poezia lui Marian Barbu are o geană de substrat dacic, care şi-a absorbit limba fiică: latina, dar şi o sprânceană semeaţă şi mândră, de poartă maramureşeană, care îţi ia ochii prin măreţia somptuoasă, de o severă armonie, punându-te în gardă că, dacă-i treci pragul, intri într-un alt spaţiu, protejat şi ocrotitor, treci în tărâmul sacru al familiei ancestrale unde cutuma are putere de lege inexorabilă şi de judecător suprem.
Îţi ia ochii şi prin străvechile motive ce o înnobilează: Roata Soarelui, Funia Vieţii, colţii Marelui Lup Alb/ stindard dacic…
Monitorizată, vegheată din înălţimi olimpiene de ochiul strălucitor şi rece al criticului, al istoricului literar -, poezia profesorului Marian Barbu, deşi livrescă, are un fior liric aparte, o vibraţie de brazdă reavănă, aburindă, grabnic răsturnată de fierul de plug ascuţit impecabil, sub clar de Lună, precum briciul de bărbierit chipuri şi idei al străbunicului.
Are, însă, şi pecetea infailibilă, sigiliul fierbinte, din ceară burgundă, al spiritului locului: spiritus loci, din care s-au născut Neagoe Basarab, Dionisie Eclesiarhul, Chesarie al Râmnicului, Al. Macedonski, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, dar şi Mihai Viteazul, BRÂNCUŞI, Petre Pandrea, V. G. Paleolog…
Şocant au ba pentru unii, îndrăznesc să afirm că lirica lui Marian Barbu din acest Bildungsroman liric, din acest cvartet de coarde ce-şi caută vadul propice învolburărilor, descătuşărilor din vârsta de apogeu a creaţiei sale, incluzând destul de recentele Provizii de soare (2004), Oglinzile din Chicago (2006), Poeme americane (2008), se circumscrie în conul de lumină al unui postmodernism avant la lettre.
Referitor la noul şi impresionantul volum Trăind printre cărţi, observ doar că acesta îmbogăţeşte corpul de oaste al cavalerilor danubieni în armură de neînvins: Universalia… (despre cărţi din literatura lumii), publicat în 2010, şi Amurgul zeilor ..olografi (2011) – adevărat roman epistolar – adică al tomurilor de 750-860 de pagini.
Regăsim în tripticul menţionat acum monumentalitatea arhaică din Poarta Sărutului de la Tg. Jiu şi din ţăruşul de foc/ axis mundi: Coloana Infinirii, înfiptă de BRÂNCUŞI în ochiul lui Goliat şi în noada stătută, preastătută a Occidentului şi Orientului ce şi-au ucis obârşiile, prin uitare şi supunere oarbă sub ochiul Ălui din Baltă, satanicul ban şi consumism animalic.
 Să ne bucurăm, prieteni dragi, fraţi şi surori, de noile daruri literare oferite de profesorul Marian Barbu în această sfântă zi, cu o săptămână înainte de realinierea, după 25.960 de ani, a planetei Pământ, cu Soarele şi Centrul Galaxiei.
La mulţi ani tuturor, întru noile dimensiuni spirituale: 4 D şi 5 D !
Ne revedem în a opta civilizaţie a (l)humii…
                                                                DAN LUPESCU

 
           STAREA POEZIEI ROMÂNEŞTI
                  LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI
   
Pentru a aborda această temă este necesar un îndelung exerciţiu de receptare a poeziei româneşti în ansamblu, cu aplecare spre tendinţa de evoluţie a poeziei din a doua parte a secolului XX, şi numai apoi este necesară o plonjare în panorama poeziei secolului XXI.
În acest context, cristalizarea criteriilor de selecţie şi a conceptelor cu care trebuie lucrat stau la baza analizei noastre. O panoramă a poeziei de la Nichita Stănescu, trecând pe la Cristian Popescu, până la Claudiu Simonati se întinde pe o suprafaţă de timp considerabilă, greu de cuprins doar într-un articol, mai degrabă poate fi expusă în Biblia înţelegerii poeziei romîneşti din secolul nostru, de care făcea vorbire Ion Simuţ.
Exegeza poeziei de astăzi înregistrează o evoluţie/ involuţie a poeziei, prin apariţia unui nou curent literar, pe care l-am denumit, proglobmodernul, despre care am scris în presa literară a anilor 2000. Este o întoarcere, pe jumătate, la clasicism, încercînd să înlăture mâzga  postmodernismului opzecist a cărei poezie nu trasmitea nimic, aducând un deserviciu limbii literare.
Pentru a face, succint, o analiză a poeziei româneşti la începutul acestui secol, e necesar să priveşti această panoramă ca printr-un ochean întors, adică de la cel mai tânăr autor, Adela Greceanu, la Mircea Ivănescu, care a decedat decurând.Poeţii tineri ai acestui început de secol, au învăţat, practic, de la post-textualişti (nouăzecişti ), postmodernişti, textualişti ( optzeciştii), manierişti, experimentalişti ( şaizeciştii), în frunte cu Angel Dumbrăveanu, Marin Sorescu, etc.
O privire de ansamblu asupra influenţelor poetice de la sfârşitul veacului trecut şi începutul acestui secol este necesară pentru a stabili cele cinci metode distinct de analiză comparativă prin raportarea la Identitatea eului poetic. Se pare că tendinţa poeziei actuale este o prelungire a celei de la sfârşitul secolului XX, care a fost şi este, se pare, instaurarea eului poetic ca instanţă absolută, prin utilizarea şi eliminarea formelor de retorică pentru a se ajunge la eul real absolut, adică la Voce.
Am constatat că poeţii de la începutul secolului XXI nu prea îşi pun întrebarea cine se exprimă în versurile lor, abandonându-se fără voia lor versului impersonal.
Vorbeam mai înainte despre cele cinci metode de analiză: metoda argheziană ar consta în exploatarea impurităţii limbii, metoda blagiană- expresionistă care glisează între eul exterior, amplificat cosmic, şi  un eu interior problematizat.Urmează metoda lui Ion Barbu, de textualizare a discursului care înlocuieşte eul poetic cu o instanţă textual suverană care se reflectă doar pe sine în oglinzile textului, ce o numim realitate textuală.Mai este metoda bacoviană ce constă într-o formă de existenţialism al eului poetic care se contemplă pe sine într-o formă degradată şi agonală, urmând metoda stănesciană care este dată de postmodernismul necuvintelor, eul poetic fiind situate, cum ar spune Marin Mincu în „interstiţiile spaţiului metalingvistic“.
Am observant, într-o analiză a raportului realitate-limbaj (text ), că tinerii poeţi care urmează metoda lui Nichita Stănescu, poezia lor afirmă că realitatea înseamnă mai mult decît limbajul, cuprinzând potenţele preverbale.Ei cred că realitatea este doar limbaj şi ce nu este limbaj nu există. Cei care urmează metoda lui Sorescu preţuiesc  realitatea double-face, în care lumea şi limbajul coexistă, dar pot fi abordate în mod ironic, ori grav, experimentalist cum o face Mircea Ivănescu.
Poeţii de la începutul secolului XXI,pentru faptul că aplică procesul de textualizare, poezia lor a luat locul a ce se numea în perioada primei jumătăţi a secolului XX emoţia sau sentimentul. Transferul poetic obişnuit- realitate-a fost îndreptat spre opoziţia realitate-text.
Poetul de la începutul acestui secol  a devenit acel “ de-scriptor“ care pune în text tot ce atinge, până şi inefabilitatea. Acesta nu vizează Poezia, ci “textele “, problema lui nu mai constă în scrierea versurilor, ci de-scrierea mecanismelor acesteia- ocultând poemul-. Creându-şi senzaţia că se află la interstiţiul dintre realitate şi text, aşa cum Platon lăsa să se întrevadă ideile în vacuumul realităţii.Dicteul textualist folosit de poeţii de azi constă în producerea de text şi metatext în acelaşi timp. Textul poetic fiind organizat în pulsiuni poetice ale actului liric, care nu mai este interesat decât să comunice autenticitatea trăirii sale şi evitând de a comunica o anumită idée.
Poezia actuală, cea care nu se înscrie în globmodern, are diferite caractere revelatoare- colocvialitatea ironică, folosind semnle de punctuaţie nefireşti şi o oralitate simulată, discursurile care încearcă să spună totul pentru a masca diferite complexe, cum ar fi forme de demenţializare a realului, poeme schizofrenice, pornografice, pbsesii viscerale, autoexecuţiile eului şi simţiri dereglate, promovarea gradului zero al scriiturii, a unei stări poetice plasmatice, prin contestarea rolului metaforei. Aceşti poeţi care practică textualismul au atitudini radicale în raport cu universul literaturii : ei susţin că toţi poeţii care nu se supun imperativului scriiturii sunt consideraţi păşunişti şi tradiţionalişti.
În această perioadă şi în acest peisaj literar au apărut poeţi tineri a căror cărţi au fost publicate de edituri cunoscute, dar, din păcate, datorită modului defectos de promovare a cărţii aceştia au rămas aproape anonimi. Amintim în acest contest pe:Răzvan Ţupa, Dan Sociu, Elena Vlădăreanu, Claudiu Komartin, Lavinia Bălulescu, Livia Roşca, Linda Maria Baros, Violeta Ion, Miruna Vlada, Diana Geacăr, Andra Rotaru, etc.
Generaţia „ milenaristă“ care are un program declarat anticalofil şi minimalist nu prea s-a impus pe piaţa poeziei.Această poezie este una cu bătaie scurtă, fapt dovedit de precocea ei manierizare. Acest contigent are déjà micile lui ierarhii. Printre acestia se află Livia Roşca, născută în Drăgăşani, la 1980, cu volumul “Ruj pe icoane “, volum premiat de Uniunea Scriitorilor. Din păcate, această poezie scrisă de concetăţeana mea, nu justifică integral asemenea aprecieri. Acest caz mă face să constat că ezistă un mod de a face pe cineva poet şi ai construi o mică glorie.Laudele nemeritate de pe coperta a patra ale criticilor Alexandru Matei, Tudorel Urian şi Al. Cistelecan laudă nişte poezii siropoase şi anoste. Se pare că această poetă nu are viitor.Volumul de debut  este un excellent produs, de la ambalaj la reclamă, al unui serviciu de marketing literar profesionist-din care lipseşte poezia.
După cum se obsearvă, cu ajutorul unor critici onorabili se promovează grafomania şi veleitarismul. Un anumit ecou a avut textile Mirunei Vlada, din volumul “Poeme extrauterine “, apărute la Editura Paralela 45, în 2004.Născută în Bucureşti în 1986, autoarea debutase cu un an înainte în revista Luceafărul, prezentată de Octavian Soviany. Alexandru Matei vorbeşte despre “ autenticitatea spunerii“, Aurel Pantea scrie despre “voluptatea deziluzionării, ce trimite în limbaj impulsurile unei feminităţi ce-şi calmează toate libertăţile şi toate decomplexările “. Toate aceste elogii sunt rostite cu jumătate de gură, cu reserve subtextuale.Aceste constatări, unele laudative nu reprezintă în niciun fel garanţia valori. Şi în al doilea volum al acestei autoare intitulat “Pauza dintre vene “, apărut în 2007, la Editura Cartea Românească descoperim un manierism lipsit de accente personale.Descoperim, la fiecare poem, banalităţi rostite emfatic şi aşa zise filosofări anoste.
Spre deosebire de precedenta poetă,în poeziile Laviniei Bălulescu din volumul “Lavinucea “, apărut la Cartea Românească, în 2007, născută la Drobeta –Turnu Severin în 1985, are capacitatea de a se întoarce în copilărie şi cu evident înclinaţie ludică, cu influenţă din Mircişor al lui Cărtărescu din Orbitor şi din personajele lui Cristian Popescu.Această poetă a debutat cu volumul “Mov “, în 2004, la Editura Prier,titlu identic cu titlul  volumului de poezie a unui poet din Petroşani, volum apărut la Editura Fundaţiei “I.D. Sîrbu “, condusă de scriitorul Dumitru Velea. Poemele, 26 la număr, au graţie şi sprinteneală, demne de luat în seamă.
Un alt poet al acestui secol este Valentin Radu, care în 2001 a publicat volumul “ Înapoi în Arcadia“, la Editura Paralela 45, pe atunci minor care s-a apucat să se joace înainte de vreme cu lucrurile serioase de pe lumea aceasta, între care se numără şi poezia. Mircea Bârsilă a girat debutul lui Alexandra Pârvan cu volumul “Prinsoare “, apărut în 2001, observând o “armonizare a contrariilor”, remarcânduse prin asociaţiile duale, în spiritual unui onirism îmblânzit de emoţia credibilă, cu remarcă Adrian Alui Gheorghe.
Şi la Cluj descoperim o paletă diversă de abordare a stări poetice.De la şaizeciştii Aurel Rău, Aurel Gurghianu, la optzecişii Ion Mureşan, Ion Cristofor şi până la milenariştii Ionuţ Ţene, Flavia Teoc, MihaI Bumb, etc, toţi au îmbogăţit ideatica şi structura poeziei prin felul de exprimare a ideilor.
Fiecare zonă a ţării îşi are grupul ei de poeţi, din păcate puţini cunoscuţi, chiar dacă poezia lor dezvăluie talente autentice.Vina o are felul de distribuire şi difuzare a cărţilor şi a presei literare. Astfel, în zona Doljului, Hunedoarei şi al Orăştiei sunt poeţi demni de a fi luaţi în seamă şi citiţi cu interes.Printre aceştia enumărăm pe: Any Drăgoianu, cu debut editorial în 2005, Dumitru Velea, Mihai Duţescu, Petre Gigea-Gorun, Eugen Evu, Janet Nică, Ion Pachia-Tatomirescu, Marius Robu, Claudiu Nicolae Şimonaţi, Llelu Nicolae Vălăreanu şi alţii. O parte din aceştia au fost cuprinşi în antologia Lumina cuvintelor, întocmită cu profesionalism de Claudiu Şimonaţi. Parafrazându-l pe Malraux, pot să conchid că în Secolul  XXI se vor naşte marii noştri poeţi, sau poezia va dispărea, prin paginile efemere ale internetului.
                         Al Florin ŢENE

 
 
                      SCRIIND CU SUFLETUL ÎN VIS
        

    Daniela Gifu scrie cu primăvara în suflet, cu sufletul în vis şi cu visul ca un soare răsărind şi asfinţind ca în zilele facerii lumii. Volumul „Păcatul neliniştii” este expresia unui „dor purtat în suflet o vreme-ndelungată”, care „oricât l-ar paşte moartea nu moare niciodată”, cum ar zice Victor Eftimiu, dor ce se manifestă atât în căutarea firească a împlinirii prin iubire, cât şi într-o generală stare de graţie şi gratitudine faţă de Dumnezeu pentru darul iubirii născător de fiinţă nouă în adâncul fiinţei iubitoare.
Capitolele din volum sunt organizate, în mod original, după lunile anului, începând cu martie şi terminând cu februarie, ca într-un calendar al iubirii, unde după modelul mărţişorului, firul alb şi roşu, cei doi îndrăgostiţi, Ea şi El, îşi împletesc destinele într-o călătorie ce se vrea pe viaţă şi pe veci.
Aşezarea capitolelor pe luni sugerează de asemenea curgerea anului, deci curgerea iubirii prin luni şi ani, şi cu aceasta creşterea continuă, ca cea a unui râu de la izvor la vărsare. Vag, formatul poemelor şi conceptul alcătuirii volumului (patru pagini pentru fiecare lună: primele trei având câte două poeme-coloane, El şi Ea, faţă-n faţă, ordinea se va schimba lună de lună, iar pagina a patra având doar o singură strofă-bloc), trimit către alcătuirea specială a tipului de poem-acatist (cu icoase şi condace pentru fiecare stare, tot douăsprezece, asemenea celor de aici), gen poetic în care, în literatura română contemporană, a excelat Valeriu Anania (vezi volumul File de acatist).
Cartea Danielei Gifu poate fi citită şi ca fiind un singur poem (dialogal) scris dintr-o răsuflare în momentul îndrăgostirii. Aşadar, poezia din aceste file este un dialog intim între Ea şi El (fiecăruia venindu-i rândul de a deschide luna), deci un discurs cu accente de filosofie existenţialistă, o declaraţie de iubire ce aminteşte atât de un anumit mod de expresie al dramei antice, cât şi, mai ales, de celebra „Cântare a cântărilor”, poem biblic de asemenea dialogal, unde iubirea este sublimată şi celebrată în acelaşi timp.
Precum cartea biblică, şi poemul Danielei Gifu este scris ca o expresie a sublimului ca stare interioară ce denotă că poezia e-n suflet şi sufletul e-n poezie, sau, mai mult, că poemul e suflet şi sufletul e poem. Poate că numai în contextul acesta al sublimării iubirii, dar, în condiţia umană prezentă, trebuie înţeles cel puţin unul dintre sensurile acestui titlu, „Păcatul neliniştii”, ce trimite la asceza părinţilor pustiei.
 
Că marele poem al acestui volum este o „cântare a cântărilor” o spune însăşi poeta: „Am scris primul cânt...” (p. 40). Neliniştea iubirii, apropos de titlu, este prezentă şi în Cântarea cântărilor, şi nu în sensul de păcat, ci de bucurie: „De dormit dormeam, dar inima-mi veghea” (5,2) pentru că Ea, cea din Cântare, singură recunoaşte: „Sunt bolnavă de iubire” (5,8).
În volumul Danielei Gifu iubirea dintre El şi Ea e percepută ca un fel de ireversibilă predestinaţie: „De m-ar înrobi înnorarea/ tot te-aş chema” (p. 68). E aici dovada unirii totale asemănătoare cu unirea ca încununare a treptelor desăvârşirii din mistica patristică, implicând purificarea şi iluminarea ca trepte precedente. Aceasta e de parcă poeta ar identifica iubirea cu unitatea indestructibilă (indestructibilă tocmai pentru că întemeiată pe purificare sau puritate şi iluminare sau înţelegere, ambele în formă maximă) la care se ajunge în urma parcurgerii drumului de la natural la supranatural. Cu alte cuvinte, există în iubirea ce uneşte astfel o asceză a suferinţei ce implică lepădarea de sine ca drum al mersului sigur spre ţintă. În acest context iubirea e atât de mare că e mai puternică decât moartea, şi precum credinţa, mişcă şi munţii din loc (p. 60).
 
În iubire, dăruirea totală are fazele ei după cum ea implică şi o anumită necesară pregătire. În limbajul poetei acest lucru se petrece astfel: „Mă/ abandonez desfătărilor/ care mi-au copleşit de/ mult împotrivirea./ De va veni furtuna,/ sloboade-mă!” (p. 56). În dăruirea totală erotismul nu mai are înţeles de păcat, ci de virtute; cuplul, unitatea desăvârşirii, este generator al acestei iubiri, chiar fizice, virtuoase. În „Cântarea cântărilor” el o vede pe ea femeie şi înger totodată: „Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre asini. Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, voi veni la tine, colină de mirt, voi veni la tine, munte de tămâie. Cât de frumoasă eşti, tu draga mea, fără nici o pată” (4, 5-7). Aici, în volum, ea cheamă asemănător: „În lumina de amurg/ a iubirii ce se apropie ne/ vom înfrupta din plăcerile/ atingerilor./ Vino,/ strecoară-te/ sub sânii mei!” (p. 46).
 
Iubirea cântată în „Păcatul neliniştii” este concepută ca un dar divin. Poeta ne spune: „Am fost poftiţi acum/ împreună la masa/ îndulcitoarelor/ merinde aşezate de/ călăuza cerească” (p. 44). Într-o astfel de unire nu mai contează încotro mergi, căci există o călăuză. Doar trebuie s-o urmezi. „Nici eu,/ nici tu nu cunoaştem/ încotro-ul” (p. 44). Sau altfel: mergi şi fă din însăşi calea, ţintă, şi din însuşi mersul, scop. Vorba Fericitului Augustin: „Cântaţi cum cântă călătorul. El merge şi cântă. El cântă şi înaintează”.
Ca-ntr-un discurs filosofico-teologic de factură ascetică, aşa cum întâlneşti la părinţii pustiei de tip Pateric, poeta vorbeşte de rafinarea conştiinţei prin actul căinţei (o trimitere la neliniştea din titlu?), o rafinare a conştiinţei până la a deveni un fir de lumină (p. 38). Dacă această căinţă indică un păcat, o rană, autoarea nu e departe de Van Gogh care spunea: „Să faci din rană o lumină”. Transformarea, subţierea conştiinţei, afectează întregul mod de a fi al persoanei faţă de lume. Iubirea faţă de persoana iubită aduce cu sine o dispoziţie generală de iubire şi apreciere faţă de tot şi de toate: „Totul acum e/ iubire” (p. 30), zice poeta. Iubirea deci face ca lumea întreagă să fie percepută altfel decât înainte, adică în modul cel mai adecvat cu putinţă: ca obiect demn de iubire.
Lectura volumului arată că dragostea se cere celebrată, şi odată cu ea şi viaţa, pentru că dragostea este un eveniment al vieţii, ceva care vine, survine (vine de sus) şi, aşteptat sau neaşteptat, se cere sărbătorit. Aşa vedem şi în „Cântarea cântărilor”, unde ea declară: „Eu sunt a lui, a celui drag. Hai, iubitul meu, la câmp, hai la ţară să petrecem” (7, 11-12); iar aici poeta (el, în dialogul poetic), cere: „să înceapă sărbătoarea/ vieţii” (p. 30).
 
La Daniela Gifu, iubirea, deşi e spontană şi apare ca o stare de graţie şi ca o necesitate a modului de a fi într-un anumit moment în viaţă, presupune şi sacrificiu. „Crucea iubirii” (p. 22) de care vorbeşte ea duce cu gândul la o iubire răstignită, sacrificată dar şi sacrificială, de tip hristic, deci la o iubire ce implică totala dăruire a celuilalt, ca cea a lui Hrisos, pe cruce, omenirii.
 
Poemul volumului e ca un drum pe care-l citeşti mergând. Drumul e fascinant în el însuşi, dincolo de surprizele pe care le poţi întâlni la orice pas. De aceea el poate implica şi nelinişte. Dar dacă eşti în fascinant, în miracol, de ce să fii neliniştit? Nu e oare acesta „păcatul neliniştii”? Poate. Totuşi, în finalul volumului, poeta mărturiseşte că, în sfârşit, ca şi cum acomodarea s-a terminat, nu mai e neliniştită: „Acum, cu zâmbetul/ prelung sub sărutarea/ ispititoare, ţi-am întâlnit acea privire/ înmuiată în fericire. O/ strălucire ispititoare în/ care mă pierd plăcut. Mi/ s-a astâmpărat inima” (p. 104). Cam aşa cum spune şi ea, cea din „Cântarea cântărilor”, acum liniştită şi sigură: „Eu al iubitului meu sunt, şi el este al meu” (6, 3).
***
Vorbeam de poemul ca drum şi de surprizele acestuia. Parcurgând poemul de iubire, cititorul găseşte multe perle pe care să le aşeze în vistieria sufletului său. Iată doar câteva: „Ne plimbăm mână-n mână, în vis” (p. 22); „Să/ îmbătrânim căutând/ împreună/ împrimăvărarea” (p. 22); „Te chem de/ teama de a nu-ţi uita/ numele” (p. 28); „Asfinţitul aşezat uşor peste noi” (p. 68); „Vijelia pustiitoare/ a propriei tale şovăieli” (p. 68); „Încotro-ul fost-a definit./ Sătura-ne-vom vreodată?” (p. 78); „Te legănai mai frumos/ decât gândul” (p. 80); „Teamă mi-e/ că vei obosi să priveşti în/ pustietatea din mine” (p. 84).
***
Daniela Gifu scrie cu primăvara în suflet, cu sufletul în vis şi cu visul ca un soare răsărind şi asfinţind ca în zilele facerii lumii”. 
                                                      Theodor DAMIAN
 
               EVIDENŢA – ODĂ A ACCEPŢIUNII NECONDIŢIONATE
         DESPRE UN NOU VOLUM AL LUI
       CORNELIU BERBENTE: “FIINŢĂ ŞI LUCRARE”

 

Extrasă voit parcă de sub tutela tiraniei unui ritual iniţiatic, a unei atmosfere liturgice magnifice, volumul de versuri “FIINŢĂ ŞI LUCRARE”, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012, de Corneliu Berbente, întoarce elegant, neostentativ, spatele artificiului. Nu însă şi poeziei care, aşa cum observă pertinent G.Călinescu, prin natura ei este structură şi presupune, volens-nolens, artificiul. A conchide franc asupra calităţii, capacităţii, opţiunii de a fi liber “chiar prin zidire”, pentru că, spune poetul Corneliu Berbente, - repetănd învăţăturile apostolilor şi marilor părinţi ai Bisericii Ortodoxe, şi ale filozofilor moderni:”Omul fusese făcut/ Să poată rosti cuvântul “iubire”, căci, după cum spune apostolul Pavel, dacă “dragoste nu am, nimic nu sunt.”(1 Cor. 13.2)).
  Dacă poetul Corneliu Berbente în meditaţia asupra marilor şi micilor teme: “Prima ceartă cu marile şi micile teme”, Edit. AGIR, Bucureşti, 2008, sintetiza criza existenţială a omului, el n-o făcea întâmplător, ci pregătea practic această pledoarie pro-domo, de a ilumina stările de opţiune conştientă a acestei “fărâme”, în contextul armoniei întregului. Iată-l definind complementaritatea disciplinelor cunoaşterii într-un poem al crizei autocunoaşterii, prin trimiteri expresis- verbis la nevoia de simboluri: “Arta, Ştiinţa şi Poezia/ Stau la masă cu Filozofia, / Spre a propune simbolul total,/ Demn să-l arate pe om/ Măreţ oscilând  şi autonom,/ - Raţional, iraţional-/Între orgoliu şi umilinţă,/Între fiinţă şi nefiinţă.” (Simbolurile, p.97). Se observă o excelentă unitate stilistică între cele patru volume de versurui: “Epigrame ...şi altele”, Editura Tehnică, Bucureşti, 2006; “Spre aducere aminte”( poezie creştină), Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2006; “Prima ceartă cu marile şi micile teme”(poezie satirică), Edit. AGIR, Bucureşti, 2008; “Regnuri şi sunete”, Edit. Bren, Bucureşti, 2010. E aici omul de ştiinţă care a conţinut în el pe poetul zămislitor de universuri insolite, spiritualizate, mai luminoase decât praful stelar. Important ni se pare, ca şi în cazul volumului de poeme religioase de faţă, că accentul nu cade neapărat pe noutatea expresiei, deşi este căutată, ci pe o metaforă a indiferenţei conştiente, suverană reorganizării percepţiei după alte legi impunând un discurs cu o retorică înşelător neutră. Aşadar, să-ţi pui întrebarea fundamentală a Existenţei, să faci vorbire despre geneză: “Cer şi pământ,/Le-a făcut Dumnezeu prin Cuvânt./ Cuvântul era Dumnezeu, /În veşnicie din Tatăl născut.”, să pleci de la un pătrunzător panseu teologic rostit de părintele Teofil Părăian: “Noi cuvintele le înţelegem, dar nu şi puterea lor.”, e o complexă analiză asupra căreia poetul Corneliu Berbente operează deopotrivă cu instrumentele gândirii ştiinţifice, dar şi cu cele ale sensibilităţii imagiste ale gândirii artistice. O astfel de întrebare capitală organizează întreg demersul tomului de poeme:”Putea fi omul, oare, mut?/ Fiu hărăzit să devină/ Asemenea Celui născut,/Lucrare peste lucrarea din tină...” Răspuns firesc, urmat în limita acestei mari îndoieli:” Liber chiar din zidire,/Omul fusese făcut/ Să poată rosti cuvântul “iubire”!
  Poezia religioasă pentru Corneliu Berbente e produsul sine qua non al cunoaşterii prin recunoaşterea continuă a motivaţiei Creaţiunii divine, creaţie identică, bineînţeles, şi într-o dublă determinare cu iubirea. O dialectică a spunerii, a identităţii dintre Cuvânt şi Raţiune ca Una “calea Cuvântului pe veşnicie: “Cuvântul şi Raţiunea/ Oare nu S-au născut împreună?/ Nu-i mai săracă minunea/ Când  nu poate s-o spună?” Oglindă, capacitate reflexivă, participativă, în acest sens trebuie - în concepţia poetului – să devină omul, acel om care în poemul “Istoria”, (p. 33, “Prima ceartă cu marile şi micile teme”) renunţă la divina creaţie, din păcate căutând în lucruri explicaţia Big Bangului. Poetul revine asupra acestui postulat dintr-o perspectivă matematică, introducând cunoaşterea într-o funcţie unde o mărime poate depinde de una sau mai multe mărimi variabile independente. În acest regim, explorarea universului infinit al lumii este posibilă, dar numai într-o relaţie strânsă cu o percepţie în care intensitatea trăirii este fundamentată pe o suverană luciditate. Paternitatea supremă, mângâietoare, o reflecţie adâncă, un sondaj în sufletul temător, singuratic, speriat de complexitatea vieţii ( a se citi meandrele păcatului) înşelătoare, seducătoare, unde prezenţa lui Satan e doar intuită, dă coerrenţă axei conceptuale a Existenţei, salvând omul de la eroarea capitală prin triada “gând- infinit-Dumnezeu. Volumul de poeme “Fiinţă şi lucrare” începe, nu întâmplător, cu poezia “Rugă”, în bună parte, resorturile interioare ale unei lungi confesiuni, unde Eul e supus unui examen minuţios, instanţă unde conceptele religioase sunt explicate şi fac parcă o trimitere, deloc întâmplătore, la vechea “Mărturisire ortodoxă” a mitropolitului Petru Movilă al Kievului (1596-1646), o carte de pedagogie creştină, de o valoare teoretică excepţională. Dacă poetul Vasile Militaru versifică “Psalmii”, asta nu înseamnă că poetul-savant Corneliu Berbente şi-a propus să teoretizeze asupra conceptelor teologice în versuri. Nicidecum. Opera lui trebuie privită ca un moment de schimbare, de diversificare a mijloacelor de comunicare cu lumea lui Dumnezeu, din care omul este parte. Din această perspectivă, resorturile unei lungi confesiuni cu un Eu meditativ-reflexiv dau şanse lectorului de a-şi explica firesc conceptele religioase, de a defini fiinţa umană în cadrul legilor, în logica firii, prin deplasări analogice ale percepţiei aflate în pericolul mecanicii impenetrabile a cunoaşterii, prin structurarea unei comunicări topite în funcţii care sporesc şi desfrunzesc hăţişurile Existenţei, apropiind Sufletul dublat de Raţiune spre a decoperi şi a spori Taina. Dacă credinţa în Dumnezeu nu-şi poate găsi în viaţa pământească o astfel de izbândă, prin dovedire sau arătare văzută, credinţa în Dumnezeu e primirea de către noi ca adevărate, pe bază de încredere şi pe baza unei vederi sufleteşti, a tuturor adevărurilor pe care le avem, prin Descoperirea mai presus de fire, în vederea mântuirii noastre. Sfântul apostol Pavel ne spune despre credinţă că este “încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrărilor celor nevăzute”.(Evr.11.1), desigur tocmai acel temei în baza căruia înţelegerea tainelor care depăşesc puterile minţii este posibilă numai prin credinţă, lucru realizabil prin ridicarea sufletului la Dumnezeu cu care unindu-ne, intrăm în starea de mântuire. O prefaţă tradiţională, urmând paşii consacraţi, ne-ar obliga să prezentăm lectorului acest minunat volum de poeme religioase făcând referiri comparativiste la literatura religioasă română, demers necesar pentru o bună situare în context şi o justă evaluare a acestui curajos act. De asemenea, ar fi necesar să începem cu al treilea poem din volum:”Dă-mi, mie”. E un poem emblematic, centrat pe poetica rostirii credinţei creştine, ca proces de innoire liberă a sufletului ca vedere duhovnicească a unui lucru nevăzut, ca “ înţelegere a celor nevăzute, potrivit firii”(Teodorit al Cirului). În acelaş timp, scriitura e supusă unui act deliberat de caligrafie perfectă a comunicării:” Doamne, dă-mi mie putere a scrie,/Dar nu în limbaj învăţat şi ales, (subl. n.) /Ci-n vorbe mai groase, (subl. n.) uşor de-nţeles/ De cel păcătos, asemenea mie!” Ceea ce nu pare deloc hazardat este tocmai faptul că poetul a structurat volumul pe unităţi de “asalt”al gândirii, al percepţiei fenomenului religios, încadrând poezia care dă numele volumului între poemele “Rug㔺i ”Dă-mi, mie”, cartea având astfel o arhitectură a unui suflet cercetat în faptele sale în tot ceea ce poetul numeşte, într-o sintagmă revelatoare, “altarul împlinirii”, pentru a descoperi preţul bun al lucrării, al acestei duble determinări, fiinţă şi lucrare:” Doamne Sfânt, Fiu şi Cuvânt,/Viaţă, Adevăr şi Cale!/Să nu-mi fie din trufie/Lucrul, ci prinos iubirii/ Pe altarul împlinirii/ Sfinte-poruncilor Tale!/ Pune, Doamne,  de la Tine,/Şi-atunci ce lucrez  e bine!”
     Suita de poeme, care conţin în ele esenţele doctrinei religioase ortodoxe, are în vedere analiza tuturor cauzelor, plecând de la Cauza Primă a Existenţei şi constituie, în final, fundamentul teoretic al conceptului de Eternitate, formulat de părintele Dumitru Stăniloae, ilustru teoretician în Teologia ortodoxă, : “Cine lucrează binele în viaţă se consolidează în existenţă, adică în eternitatea ei.” Conştient de acest adevăr, poetul Corneliu Berbente, sintetizează aparent simplu, un element care generează Existenţa dăruindu-i durata veşniciei:” Fiinţa şi lucrarea-s împreună,/Nu fiinţezi de n-ai lucrare bună!/Căci binele-i izvor şi temelie/ De existenţă întru veşnicie“. Binele, Adevărul, Libertatea, Iertarea sunt pietrele templului fără de început şi fără de sfârşit – Existenţa.
Se naşte din lectura poemelor sale, adevărate bijuterii ale gândirii neosândite la răsuceli sintactice, acel sentiment al confortului lecturii. Nimic, în acest demers limpede ca un cleştar, nu e amorf. Există declarată o pedagogie divină, “Pedagogie“ de care, spune poetul invocând curricula divină, moto, ca examen pentru veşnicie, este o probă de foc, omul fiind dator să opereze asupra materiei, asupra lui însuşi, dar şi a universului înconjurător şi a celui interior: “Să ştii că şi-n Curricula Divină/ Materia mai e şi disciplină!/ Dator eşti deci, cu mintea hărăzită,/ S-o-ntorci la Domnul înduhovnicită.”, pentru că, într-un portret sugestiv, Corneliu Berbente dă carnaţie ideilor uşor intrate într-un conflict – izvor al Existenţei:“ Materia e trupul, templu-n care/Să practici. Disciplina-i ascultare./Limbaju-i rugăciunea. Catalogul/ Se strigă la-nceput cu Decalogul.”
  O sugestie care mută comentariul într-un registru al istoriei culturii vine din caracterul etic-religios al demersului. Vedem aevea în Dascălul cu Catalogul ce cuprinde Decalogul acele diplomatice, dar religioase învăţături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Care sunt secretele mecanismului de gândire teologică practică a poetului-savant Corneliu Berbente? Dintr-un început: cerinţele autoimpuse. Toate aceste necesităţi de disecare derivă dintr-o recunoaştere fericită a deplinei întâietăţi a gândirii teologice, argumentând cu afirmaţia autorităţii celui mai de seamă filozof modern, Martin Heidegger:” teologul este adevăratul  specialist in ce priveşte timpul.”
Veşnicia
                                                                                  Moto: “... teologul este adevăratul  specialist in ce   
                                                                               priveşte timpul.” (Martin Heidegger)
Veşnicia-nceput şi sfârşit nu avea,
Căci tot ce se cheamă-nceput
Şi tot ce-i sfârşit se adună în ea,
Prezent devenind, viitor şi trecut.
Izvor veşniciei e Cauza Primă,
Persoana Supremă ce totul animă,
Dumnezeu necreat, Armonie şi Bine.
E Sinele Însuşi, Cel care
Ştiinţă având despre Sine,
Prin Sine subzistă: El este şi are!

Lucrare fiind necreată,
E veşnicia în veci neschimbată?
Părinţii ne spun cumpătat:
Eonul e timp nemişcat,
Iar timpul, eon în mişcare.
E taină, şi taina e mare!

Izvorul Cel Veşnic a toată minunea
Născut-a Cuvântul, Înţelepciunea;
Şi Viaţa din Sine purcede,
Cum oare? Nu ştiu, dar pot crede!

Din lut mi-a dat Domnul zidirea,
Am Chipul Lui veşnic, deşi nu-I văd faţa,
Şi simt cum Îl mişcă iubirea
Şi cât de-nţeleaptă-I e viaţa.

Căci doar cu Cel Veşnic e veşnicie,
Ca El este: şi nesfârşită,
Dar şi de iubire-mplinită,
Putând dăruită să fie!

Am citat poemul in integrum pentru valoarea sa antologică, pentru portretul Eonului, acel Timp nemişcat, pentru acurateţea limbii, respectiv splendoarea imaginilor, adâncimea gândirii filozofice – teologice.
  Un alt pilon pe care construieşte podul spre Eternitate Corneliu Berbente, este discursul său liber, voit lipsit, bunăoară, de efluviile liricii declamative ale poeziei ortodocşilor Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, sau negaţiile suculent filozofice, cu miez lingvistic - folcloric , ale lui Tudor Arghezi, sau transcendentalismul blagian, de care Corneliu Berbente nu este străin, el însuşi acreditând ideea că formele apriorice (Kant) precedă experienţa şi constituie condiţiile existenţei ei, acea teză a identităţii în unitate indisolubilă:”Fusesem creat părtaş să devin/La necreat.Firea noastră umană/ Împlinită va fi-n Ipostasul divin,/Ca Domnul cu sfinţii-n aceeaşi Icoană!” Poetul limpezeşte adevărata stare de lucruri: puterile creaţiei umane sunt rod al Harului - acele puteri ale firii dumnezeieşti; în absenţa/odihna Lui, se produce absenţa puterilor omeneşti (“Fusesem creat”). Acest poem, ca simbol al identităţii în unitate indisolubilă exprimă, tale quale, o necesitate a devenirii Eului, cu semnul aprioricului:” ”Fusesem creat părtaş să devin/ La necreat”, ipostaza duală a existenţei devine, cuprinsă şi dată înţelesului într-o geometrie a perceptibilului, rama-cerc, lucrare privită, metaforă prin fereastra unei icoane, întocmai “Ca Domnul cu sfinţii-n aceeaşi Icoană.”
  Cartea lui Corneliu Berbente este totuşi, în pofida unei savante disecări a temelor, a textelor biblice, a semioticii conceptelor, a ideilor, a doctrinei teologice, din perspectiva artistului – un poet talentat- o carte conflictuală-desbatere, un colocviu cu un singur participant, având ca protagonist monologul interior - într-un lung discurs confesiv, pragmatic, înalt filozofic, profund religios. Nici n-ar putea fi altfel, pentru că ea nu repetă pateticul anterior, descriptivismul ornant imagistic, setea aceea de beatitudine cucernică, mitologică, a psalmilor , a rugăciunilor încorsetate de figuri ale retoricii clasice, de la Dosoftei, Nichifor Crainic, Blaga, Vasile Voiculescu, unde metafora, parabola, hiperbola, ploaia de epitete declamativ-patetică, sufocantă de cele mai multe ori, înăbuşă trăirea religioasă. Evident că nu putem generaliza, poeţii citaţi au o operă incontestabilă, dar e momentul să ne eliberăm treptat de judecăţile de valoare care măsoară ridicând în slăvi ceea ce e timpul, să trecem cu vederea, ignorând nu denigrând, pentru că există la cei amendaţi zone de originalitate şi mare profunzime ideatică, înnobilate de har poetic şi for al credinţei.
  Corneliu Berbente împinge discursul său poetic într-o altă rigoare a construcţiei retorice. Prin structura ei. “Fiinţă şi lucrare”, ca şi celelalte volume de poezie, elimină Dubiul, Îndoiala, Incertitudinea şi Negaţia folosite uneori ca pretexte pentru o afirmaţie riguroasă.
  La Corneliu Berbente  absolutul cunoaşterii e rezultatul Credinţei salvate prin luciditatea minţii coborâtă în urmă de patosul trăirii deşarte. Despovărarea de interpretări adeseori agresive, specioase, speculative, întoarcerea spre percepţia primară, dar nu primitivă, fără ingerinţele mijlocitorului care are, fireşte, propria-i percepţie-trăire, consolidată într-o convingere/normă = unitate de măsură, de evaluare, nu poate ţine loc singurului  Adevăr: unicitatăţii,  legăturii indispensabile a Eului creat cu Creatorul său, e o inserţiune nefericită intre receptor şi Transmiţator. Poetul propune, în schimb, invocarea ajutorului divin: “Ajută, Doamne, minţii să coboare/ În inimă, căci ea e trăitoare./ Smerindu-se de frunte mai în jos,/ Să fie-n minte Domnul doar, Hristos!”...” “La Cina dinainte de mormânt,/ Dând trupul Tău şi sângele Tău sfânt,/ Mai înainte de teologie,/ Statornicit-ai Sfânta Liturghie.”Totuşi deşi poetul împinge unicitatea, actul divin în prima Liturghie, poezia lui Corneliu Berbente tratează abundent şi convingător, într-o plastică a ideilor care, altfel, în cărţi, deşi sunt încărcate de o retorică plină de metafore şi artificii de stil, nu devin nicicum folositoare în aprofundarea subtilităţilor, misterelor gândirii teologice. În schimb, refuzând “ruga  spusă ca din carte”, tălmăcirile“din câte un teolog”, folosind “cuvinte simple”, “pe inţeles”, “veşnice şi sfinte”/” Spre care pururi inima dă ghes/ Şi le trăieşte mai presus de minte!”, rezultatul este benefic pentru cunoaşterea Adevărului.
  În poezia “Nici “dacă” şi nici “cum”, tăgada argheziană e năruită prin alăturarea unui “Poate” al Certitudinii:” Slăvit eşti Tu, Doamne, că n-am să pot şti,/ Nici dacă, nici cum mă voi mântui! /Poate că mintea-mi, fiind luminată/ De Tine, la cer mă va duce;/ Sau, poate, din inima mea întinată / De patimi, ţâşni-va o rugă curată.” Între “poate”şi “necesar”, între “voinţă” şi “nevoinţă”, între “mult”şi “fărâmă”, între “tot” şi “Iertarea Iubirii”, una dintre principalele teme religioase e Veşnicia, o veşnicie a Fericirii ca necesitate divină de menţinere integrală a Creaţiei.
  Poezie a definirii Eului, a alcătuirii lui între slăbiciunile inerente, materiale (zona păcatului), a marilor incertitudini izvorâte din neputinţele lui, dar şi şansele, Eul cu faptele sale supus unui examen sever, dar blând, îngăduitor- drum al Iertării, nu judecat într-o instanţă, ci îndreptat (acţiune voită, opţiune dramatică, eliberatoare) cu faţa spre El, Creatorul. Stilistic vorbind, mărturiseşte poetul:”eu am exclus fraza lungă şi am plecat de la conceptul de paradox, spre a ajunge la adevăr, fiind catalizat de problema Evidenţei-Taină; fără Taină am muri de plictiseală.” Dar, aşa cum se observă, complexitatea ideatică a cărţii lui Corneliu Berbente e o rezultantă a locului pe care îl are Smerenia în Existenţă, ca expresie a conştiinţei de sine-Virtutea supremă creştinească- capacitatea de a recunoaşte darurile şi însuşirile primite de om de la Dumnezeu, fără a ignora existenţa, în paralel, a slăbiciunilor.
  Aşadar există acest paradox al Smereniei, smerenie a minţii, esenţa Credinţei. Dragostea Tainei preapline, purificarea Sufletului prin Smerenie, Mântuirea, Iertarea, Fericirea sunt posibile doar prin efort conştient. Poemul “Transfigurare”are un moto sugestiv, scos din Sf. Grigorie Palama: ”Fericit cel care, prin înţelepciune, Îl face în el pe Dumnezeu om.” Raportul  Dumnezeu - om, prin Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul e substanţa unei existenţe interogative, bântuită de criza cunoaşterii, prin raţiune pozitivă, dar în limitele unei înţelepciuni în care divinitatea e parte. Identitatea lui Iisus cu Tatăl (“Iar Eu şi Tatăl una suntem.”,Ioan, 10.20) şi legătura cu omul prin firea Sa pământescă sunt  prezentate astfel:” Căci firea Lui dumnezeiască/ E cu a Tatălui de-o seamă,/ Iar firea Sa cea pământească,/ Din Duh şi din Fecioara - Mamă./... Cu El asemenea vom fi,/Pe cât ne vom putea smeri!” În viziunea sa, Corneliu Berbente dă o importanţă capitală Tainei Întrupării, teologia ortodoxă având ca fundament Hristologia. În această Taină “din veac ascunsă, şi de îngeri neştiută”, apare zguduitor, dar şi dădătoare de speranţă, conlucrarea cea mai înaltă a omului cu Dumnezeu, prin Fecioara – Mamă, “Maica Preafericită,/ Cea dintâi îndumnezeită”.
  Bergson considera filozofia, în ultimă instanţă, ca ştiinţă a sufletului necesar supusă ritualului de purificare şi pătrundere în imperiul raţiunii pozitive. Din această perspectivă, proiectul poetului savant Corneliu Berbente defineşte Smerenia drept conştiinţă de sine raportată însă în deplină cunoştinţă la Dumnezeu, pe deoparte, la Eul Contemplativ, iar, pe de altă parte, la Aproapele - oglindă a comportării Eului - o dublă determinare care are un singur sens: dragostea de Aproapele/ Calea Smereniei.
   Una din numeroasele teme abordate de poet este, fără îndoială, paradoxul Iertării, drumul sigur spre calea Fericirii Eterne. Soluţia socială, meschină, de autoevaluare în vechea noastră deprindere de a măsura, de a judeca, de a nu ieşi din prejudecăţi, deci de a nu vedea “altfel”, ci astfel, stă la baza dublei conştiinţe a păcatului, a nelucrării în spiritul credinţei creştine ortodoxe. A sta doar pe margine, făra implicare, fără acea iubire a Aproapelui şi a privi fără să te rogi pentru păcătos are o sancţiune divină. Dumnezeu având această lucrare  a participării Eului, teza iubirii Aproapelui este aici temeinic verificată. Ceea ce se observă cu pregnanţă în volumul comentat este tocmai faptul că scriitura este lipsită aparent de chinurile facerii, a căutărilor sterile; prozodic vorbind, poetul nu siluieşte limba să intre în tipare incomode, ideile, ca nişte flori miraculoase ale spritului şi sufletului cresc, se materializează în versuri ca o răsuflare normală, negâtuită de rigori ale versificaţiei poeziei cu formă fixă.       
   Corneliu Berbente are o poezie densă, o poezie a supunerii fiinţei umane în liniile unui portret ce creşte viguros, în deplină determinare divină. Această capacitate de a da viaţă ideilor altfel abstracte, iar în cazul poeziei religioase, ascunse într-o retorică stufoasă, redundantă duce, în mod fericit, la un discurs liric temperat, controlat de o înaltă luciditate, nobilă prin blândeţea ei, înaripată, dumnezeiască, aidoma unei dulci poveri a cunoaşterii Aproapelui şi autocunoaşterii Eului şi, desigur, a întregului Univers. Oricum poemele sale, multe dintre ele, au structura unor imnuri ale Iertării, ale biruinţei Binelui asupra Răului; altele, aforistice, litote - semne ale capacităţîî de esenţializare. Poate i s-ar putea reproşa cumva rigoarea ştiinţifică, aplicată, uneori explicativ-pedagogică, respinsă de linia poeziei pure reduse la universul paralel, independent, al cuvântului. Totuşi să nu uităm, la Corneliu Berbente, ficţiunea scriiturii e însăşi logica strânsă a Iluminării unui Adevăr Absolut, care nu suportă demonstraţia, ci Evidenţa. Corneliu Berbente este poetul Evidenţei. Nu cerceta. Recunoaşte ceea ce este: în fapt, oda accepţiunii necondiţionate a Creatorului.
                                 Toma George Veseliu
 
 DRAMATICA EPOPEE VALAHĂ – PRIN MONOGRAFIA UNUI CUVÂNT: “LA ÎNCEPUT FOST-AU SÂGA, SÎGETUL, SIGINII, APOI SARMISEGETUSA…(monografia unui cuvânt pelasg>valah”), de  ION PACHIA-TATOMIRESCU

ION PACHIA-TATOMIRESCU (n. 16 februarie 1947, Tatomireşti, judeţul Dolj) este numele uneia dintre cele mai puternice, autentice şi autoritare personalităţi culturale, din România ultimelor decenii. Autor a cca 50 de lucrări, ştiinţifice şi beletristice, filolog şi doctor în ştiinţe filologice (cu teza Generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970), poet, prozator, teoretician (unul dintre fondatorii paradoxismului mondial), critic, istoric al culturilor / civilizaţiilor, al religiilor, lingvist, publicist, editor şi traducător – numele său se leagă, în primul rând (şi s-a făcut pregnant remarcat!):
– în poezie, de o/printr-o nouă specie literară, premieră mondială: SALMUL – cea mai scurtă poezie cu formă fixă din istoria literaturii universale, mai exact spus, «un distih, în care versul prim are măsura 2, un troheu, fiind stihul „un-doi-irii“ („undoirii“ / „îndoirii“) Întregului Cosmic, şi, versul secund, măsura 4, o zalmoxiană pereche de trohei...» (I. P. T., Salmi..., p. 5). “Invenţia” lui ION PACHIA-TATOMIRESCU (păcat că filologii n-au, şi ei, precum tehnicienii, dreptul la un Birou Mondial al Omologării Brevetelor de Invenţie!) este deja „omologată“, prin recunoaştere şi citare/explicitare, atât de esteticieni din Belgia, ca Paul Van Melle («Salmes est fait uniquement de poèmes à forme fixe de ce nom, plus brefs encore que le haïkou japonais, car ils sont fait d’un trochée et d’un tétrasyllabe; il n’est pas facile de s’habituer à ce rythme...» – în revista Inédit, nr. 153 / 2001), cât şi din Franţa, ca Jean-Claude George («Le Salme est la plus courte poésie fixe de l’histoire de la littérature; le triplement du salme – proche du haiku – donne le trisalme...» – în Art et Poésie, nr. 177 / 2002);
– ca istoric al culturilor / civilizaţiilor, al religiilor, este printre cei mai fervenţi, eficienţi, consecvenţi şi erudiţi apărători ai nobilei cauze a pelasgo-traco-dacismului  - prin lucrări/studii extrem de bine documentate, argumentate, curajoase şi serioase (multimea de atribute nu este, nicicum, redundantă, ci teribil de firav-acoperitoare de realitate!), dintre care se detaşează: a-DE LA MIORIŢA LA ZALMOXIS, în care, după cum certifica ROMULUS VULCĂNESCU, încă din anul 1984, ION PACHIA-TATOMIRESCU «pledează pentru rădăcinile „mioritice“ ale Zalmoxianismului, apelând, mereu, la implicaţiile zalmoxianiste ale conţinutului Mioriţei (“tema transsimbolizării baladei în Zalmoxianism cedează locul temei transformării Zalmoxiansimului în baladă. Ideea dominantă a acestei relaţii este aceea a seninătăţii protagonistului „mioritic“ în faţa morţii, care reeditează pe plan epic seninătatea dacică în faţa morţii solului către Zalmoxis”); b-ZALMOXIANISMUL ŞI PLANTELE MEDICINALE, interdisciplinare studii de istoria limbii pelasgo-thraco-dace (abordând numele de plante medicinale cogaionice), de botanică, de etnoiatrie, sau de medicină zalmoxiană (pelasgo-thraco-dacă / valahă), vol. I, II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997; c-DACIA (DACOROMÂNIA) LUI REGALIAN / REGALIANUS’ DACOROMANIA – THE INDEPENDENT STATE OF DACOROMANIA (258 – 270), FOUNDED BY REGALIANUS, THE GREAT GRANDSON OF THE HERO-KING DECEBALUS, lucrare de istoria antică a Pelasgilor / Valahilor (în română şi engleză; traducerea în limba engleză: Gabriela Pachia), Timişoara, Editura Aethicus, 1998; d-ISTORIA RELIGIILOR, vol. I (Din paleolitic / neolitic, până în mitologia pelasgo-daco-thracă – sau valahică / dacoromână), Timişoara, Editura Aethicus, 2001; şi, cea mai recentă  încununare a muncii şi înverşunării/consecvenţei epistemologice a cercetătorului tracolog ION PACHIA-TATOMIRESCU: e-“LA ÎNCEPUT FOST-AU SÂGA, SÎGETUL, SIGINII, APOI SARMISEGETUSA…(monografia unui cuvânt pelasg>valah”), Timişoara, Editura Waldpress, 2012.
ION PACHIA-TATOMIRESCU este membru activ al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 1980), este unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Române de Haiku (din 1990) şi ai Academiei Dacoromâne din Bucureşti (din 1996), membru al Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni (din 1992), membru al Société des Poètes et Artistes de France (din 1999), membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte din Oradea (din 2004), membru al World Poets Society / Société Mondiale des Poèts (din 2007). Binemeritate (dar nu şi îndestule, având în vedere valoarea muncii/roadelor muncii sale!) recunoaşteri ale muncii i-au fost acordate astfel:
– La 29 august 1991, International Writer (University of Colorado at Boulder – U. S. A.) acordă lui ION PACHIA-TATOMIRESCU un Certificat for Excelence.
– La 26 iunie 1999, Société des Poètes et Artistes de France acordă lui Ion Pachia-Tatomirescu III-ème Prix Vitrail Francophone (ION PACHIA-TATOMIRESCU a intrat în acest concurs din 1988 cu ciclul de poeme Cosmia şi Zoria).
– La 31 mai 2000, Academia Dacoromână din Bucureşti încununează pe ION PACHIA-TATOMIRESCU cu Premiul Deceneu, «pentru promovarea valorilor dacoromâneşti».
– La 30 iunie 2003, Universitatea Tibiscus din Timişoara – Facultatea de Jurnalism acordă lui Ion Pachia-Tatomirescu o Diplomă de Excelenţă.
– La 14 septembrie 2004, Festivalul International de Creaţie Religioasă de la Timişoara îi oferă lui ION PACHIA-TATOMIRESCU Premiul Dosoftei (pentru opera publicată până la acel moment).
– La 7 octombrie 2004, Colegiul Naţional Bănăţean din Timişoara îi acordă lui ION D. PACHIA (ION PACHIA-TATOMIRESCU) Medalia de Onoare, bătută în bronz, «pentru recunoaşterea internaţională a creaţiei sale artistice».
– La 27 septembrie 2005, Asociaţia Română pentru Patrimoniu – din Bucureşti – acordă Diploma de Excelenţă profesorului dr. ION PACHIA-TATOMIRESCU, «pentru studiile de daco-românistică şi pentru activităţile de „editor naţional“».
– La 2 septembrie 2006, Biroul de Informare al Consiliului Europei din Republica Moldova şi Salonul Internaţional al Cărţii din Chişinău (ediţia a XV-a) acordă Premiul pentru Eseu cărţii Generaţia resurecţiei poetice, de ION PACHIA-TATOMIRESCU (Editura Augusta, 2005).
– La 9 octombrie 2006, Asociaţia Astra Română pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni – din Timişoara – conferă Diploma de Onoare d-lui prof. dr. ION D. PACHIA, «pentru excepţionala contribuţie la propăşirea culturii şi limbii române».
 – La 15 decembrie 2007, C. P. E. Libertatea din Novi Sad / Serbia conferă d-lui prof. dr. ION D. PACHIA, membru Honoris Causa al cercului Lumina, Medalia de Aur Lumina-60.
...Avem în faţă (fie că suntem conştienţi, fie că nu!) un adevărat monument al valahicităţii noastre (atât de furibund contestată, azi, de către Bandiţii Lumii!): “LA ÎNCEPUT FOST-AU SÂGA, SÎGETUL, SIGINII, APOI SARMISEGETUSA…(monografia unui cuvânt pelasg>valah”). Putem să nu fim de acord cu multe dintre amănuntele ideatice, zămislite de cartea lui ION PACHIA-TATOMIRESCU (spre exemplu, semi-ocultarea cuvântului “thrac” [THRAKES = Luminaţii, Sfinţiţii – ...noi ştim că moşii noştri aveau DUBLĂ ÎNRĂDĂCINARE, în Pământ şi în Cer...cum, azi, se citeşte în fiecare dintre cele PATRU ÎNTR-UNUL blazoane medievale valahe: BOUR-ACVILĂ, şi PARDOŞII „CU SPADE/SIGINI” – în avers şi-n revers! – precum Dubla Funcţie Sacrală Zalmoxiană, Cei Doi GEMENI Divini!]...sau “iertarea”, oarecum naivă şi anistorică, a corifeilor Şcolii Ardelene, care corifei, afară, să zicem, de Petru Maior, au trădat ideea de “valahism”!...etc.) – dar nu avem cum să-i negăm CĂRŢII ACESTEIA, în niciun fel, TEMELIA de idei!
Aparent, dintr-o simplă răsfoire a impozantei lucrări, cititorul este tentat să dea dreptate modestiei autorului, care-şi subintitulează cartea „monografia unui cuvânt pelasg>valah”. De fapt, o lectură onestă descoperă mult mai mult – mai precis, descoperă, scrisă în registru aparent neutral-ştiinţific, epopeea tragic/dramatică a unui Neam – desluşită prin intermediul arheologiei (etimologice) încăpăţânate (în final, REVELATORII!), asupra unui cuvânt: “SÂGĂ”!
La nivel strict formal, cartea (total: 236 pagini, format mare) are patru părţi (inegale, ca întindere tipografică):
I - Arutéla>Arudéla>Arudéal>Ardeál (pp. 7-38);
II - Maris>Mureş, Maramaris >Maramureş, Maramarisia> Marmaţia, sau „Ţara Dacilor de pe Mureşul Mare/Tisa“ (pp. 41-56);
III - Pelasgii >Valahii – „marii anonimi, prin imperii/istorii“ (pp. 59-108);
IV - La început fost-au SÂGA, SÂGETUL, SIGINII, apoi SARMISEGETUSA (monografia unui cuvânt pelasg>valah: SÂGĂ) – pp. 111-226.
SARMISEGETUSA (“CENTRUL SPIRITUAL PELASG”, la care ajunge, în mod desăvârşit firesc, întregul demers, de reconstituire demonstrativo-etimologică, de la “sâgă” (“gresie,  lespezi / stânci” – cf. p. 116), până la…“SARMISEGETUSA”, însemnând “FORTUL/CETATEA DE PIATRĂ-DE MUNTE A  LUI SARMIS” (Sarmis fiind “rege-zeu-medic” pelasgo-thrac – acelaşi cu cel ce face obiectul epico-liric al două dintre poemele eminesciene, din eposul thracic al Aminului nostru: SARMIS şi GEMENII) a fost (şi va rămâne, în veci, în Cronica Akasha! – dar şi în memoria unor istorici oneşti, dureros şi suspect de puţini, e drept!) EPICENTRUL MARII EPOPEI TRAGICE A NEAMULUI VALAH/ROMÂNESC ŞI, DECI, AL ADEVĂRULUI UMANITĂŢII – EPICENTRU evidenţiat/vădit, de-a lungul ultimelor veacuri, ÎN MOD INVERS/CATABAZIC (adică, semnalul ADEVĂRULUI MESAJULUI SĂU SACRAL fiind tocmai…NEGAREA sa furibund-blasfemiatoare şi, aparent, “ocultă”!), prin măcelul de oameni şi prin pângărirea, prin distrugere sistematică, a emergenţelor sacrului pelasgo-thracic:
“26) SARMISEGETUSA – SARMIZEGETUSA – ZARMIZEGE-THUSA (< pelasgo-dac. compus: SARMIS- „SARMIS [aprox. 354 – 295 î. H., REGELE-ZEU-MEDIC-CTITOR AL DAVEI-CAPITALĂ A DACIEI – v. fig. 33-a, infra]“ + -SEGET „SÂGET“, „DROAIE DE SÂGI CIOPLITE“ / „ANDEZITURI“ + -TUSA „FORT ZALMOXIAN“, „TUSĂ“; vectorizarea semantică a toponimului: „fortul [Tusa] sâgetului lui Sarmis“) – capitala Daciei (în pereche zalmoxiană de mic – mare: 1. capitala religioasă a Daciei: Sarmisegetusa Mică [la altitudinea „blândă“ de 1200 m, aflată „sub protecţia muntelui sfânt“, Cogaionului Mic, cel ce are – magic-religios – cea de-a zecea „terasă“ frântă, spre „a fi magic-analogic“ unsprezece, „căci de zece nu se trece, totul reluându-se în sacră spirală, de la unu-geminat, 11“, cunoscut astăzi sub numele de Grădiştea Muncelului]; 2. Sarmisegetusa Mare de la poalele / piciorul-de-plai şi sub protecţia sfântului Cogaion Mare [„cucuionul“, numit şi astăzi Gugu, prin „transformarea“ oclusivei postpalatale surde, C- / K-, în sonora G-, prin închiderea vocalei labiale posterioare mijlocii, -o- în -u-, şi prin apocopa silabei ultime -ion], munte sacru având altitudinea „sever-totală a vârfului“ de 2291 m şi Peştera [lui Zalmoxe Întâiul, aprox. 1630 – 1555 î. H.; cf. PTIR, I, 42, reformatorul Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H.], puţin mai jos, Cogaion / Kogaion [nu Kogaionon !] la care se poate ajunge pe Râul Mare; Sarmisegetusa Mare este capitala politic-administrativ-teritorial-militară a Daciei antice, redenumită, după sinuciderea regelui-erou al Daciei, Decebal, din august 106 d. H., şi în cinstea cuceritorului, la puţină vreme după instaurarea puterii imperial-romane în câteva provincii ale aurului / metalelor şi sării din Dacia Nord-Dunăreană: Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa).
Tradiţiei – ori, mai exact spus, „oralităţii culte“ a Zalmoxianismului, graţie căreia s-a transmis până-n prezent, nealterat, numele sacru al capitalei Daciei, Sarmisegetusa –, i se raliază cele mai vechi documente istorice scrise, ÎN CIUDA ORDINULUI DAT DE ÎMPĂRATUL CUCERITOR DIN ROMA, TRAIAN, CA DACIA, RĂZBOINIC-EROICUL EI POPOR PELASGO(>VALAHO)-DAC ŞI CAPITALA ZALMOXIANISMULUI, SARMISEGETUSA (MICĂ), SĂ DISPARĂ, SĂ FIE RASE DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI, ÎN CELE MAI BARBARE CHIPURI ANTICE, DE LA JEFUIREA, INCENDIEREA ŞI DISTRUGEREA TEMPLELOR DE CĂTRE ARMATA IMPERIAL-ROMANĂ, PÂNĂ LA UCIDEREA DIRIJATĂ A LIDERILOR, A ELITEI PREOŢEŞTI-MILITARE” – pp. 155-156 Şi, după Traian, „ordinul“ a fost respectat, parcă, mai abitir... – şi „înăuntrul“ VALAHIEI, şi ...„dinafară“!
Urmează, fireşte, argumentările, făcute de/prin cei puţini istorici oneşti (în paradigma şi sintagma spaţio-timpului!), în sprijinul afirmaţiilor despre DACIA SACRĂ şi despre SARMISEGETUSA-CENTRU SPIRITUAL TERESTRU (după ce a fost părăsit Centrul din Bucegi!) – prin texte antice şi mai puţin antice (multe greşeli şi manifestări de ignoranţă, ale acestor istorici, să sperăm că sunt doar...greşeli şi ignoranţă, iar nu semne ale crimei blasfemice premeditate!) – texte neuitate şi meticulos înşirate, cu comentariile şi amendările de rigoare, de către atât de rigurosul şi neliniştitul cercetător şi „scormonitor“ de Adevăr, ION PACHIA-TATOMIRESCU:
„26-b) în Istoria romană, de Dio Cassius, datând din orizontul anului 229 d. H., reîntâlnim numele aproape neschimbat, doar cu vocala maximei aperturi, -a-, închizându-se anterior în -e-: «După ce [Traian] rândui acestea şi lăsă oaste la Zermizegetusa (Zερμιζεγέθούσα)... [în toamna anului 102 d. H.]» (LXVIII, 8, 3 / Fontes, I, 690 sq.);
26-c) în Cosmografia, scrisă prin secolul al VII-lea d. H., de Ravennatis Anonymi / Geograful din Ravenna, apare – într-o înşiruire de dave / oraşe-cetăţi din Dacia Nord-Dunăreană, cu un amendabil număr de toponime grafiate cu greşeli (datorate nu transliterării făcute de anonimul geograf creştin, ci scribilor superficiali din şcolile abaţiilor din acel secol) – şi numele capitalei Daciei (…) – Geograful din Ravenna, Cosmografia, IV, 7 / Fontes, II, 580).
 Autorii antologiei de sub egida Academiei Române, din 1970, Fontes Historiae Dacoromanae, II, precizează (cu privire la Cosmografia raven-niană): «În secolul al VII-lea, un autor creştin necunoscut din Ravenna a redactat o lungă operă geografică în cinci cărţi, intitulată Cosmografia, care cuprinde aproximativ 5300 de nume. (...) Materialul se află în le-gătură strânsă cu cel din Tabula Peutingeriana, iar elementele vechi sunt dintr-un prototip care a stat în baza lucrării Itinerarium Antonini, din secolul al III-lea.» (Fontes, II, 575). Geograful din Ravenna secolului al VII-lea d. H. corectează într-o bună măsură numele greşit („metatezat“) al capitalei Daciei din Tabula Peutingeriana, «Sarmategte XIIII» («Sarmizegethusa 14 [mile]» – Fontes, I, 740 / 741), desigur, în temeiul informaţiilor / izvoarelor sale din secolul al VII-lea d. H., în Sarmazege[t] (< Salmas „Zalmas“ / „Zalmoxis“ +  seget „sîget“, „lespezi / stâlpi de andezit“), în „sacrul“ toponim antic pelasgo(valaho)-dac (unde, după mai bine de o jumătate de mileniu de Creştinism, mai persista amintirea „sâgetului zalmoxian“), fiind posibilă apocopa celui de-al treilea element formant, -TUSA („fort“).   
Vasile Pârvan, în admirabila sa lucrare, GETICA, din anul 1926, abordează, fireşte, şi toponimia pelasgo(valaho)-dacă; numelui purtat de capitala Daciei (aşa cum se relevă atât din inscripţii, cât, mai ales, din «tabele de toponime după sursele documentare care le menţionează, analizate şi discutate din punct de vedere topo- şi geografic, ca şi filologic-lingvistic» – REtn, 183) îi acordă subcapitolul Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον [Zarmizegethusa Basileion = Sarmizegethusa Regia], făcând o trecere în revistă a mai tuturor „istoriilor“ de până în acel anotimp al cercetării, din care – pentru Distinsul Nostru Receptor – spicuim: «M[anuscrisele] lui Ptolemeu mai dau în locul lui Z iniţial, ca şi chiar a celui de-al doilea, un Σαρμιζε- – [Sarmize] şi Σαρμισε- – [Sarmise]. Aceeaşi variaţie şi în inscripţii. Perfect cunoscut. Aşezat de Ptolemaeus destul de exact ca direcţie pe hartă, dar cu long[itudinea] şi lat[itudinea] greşite.» (PGet, 154).
(...)Marele geograf antic din Alexandria de Nil, din orizontul anului 150 d. H., uimeşte prin foarte marea apropiere a coordonatelor sale date Sarmisegethusei Regale (Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον): 47o 50’ – 45o 15’  (Fontes, I, 544 sq.), de vreme ce exactitatea noastră revoluţionar-geografică, datorată măsurătorilor prin sateliţi, indică drept coordonate: pentru comuna Sarmizegetusa din judeţul Hunedoara-Dacia / România (perpetuare contemporană a Sarmisegetusei Mari): 45o 52’ latitudine nordică – 22o 78’ longitudine estică (altitudine: 570 m) şi pentru Sarmisegetusa Mică, sau CAPITALA ZALMOXIANISMULUI, azi, în ruinele din Grădiştea Muncelului, comuna Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara: 45° 37’ 23’’ latitudine nordică – 23° 18’ 43’’ longitudine estică (altitudine: 1200 m).
Pelasgo(>valaho)-dacul Sarmisegetusa (Zarmizegethusa, Sarmaze-ge[tusa] etc.) este un toponim rezultat prin compunere (şi – ca orice „cuvânt sacru“, de vreme ce desemna capitala Zalmoxianismului, ori a regelui-erou, Decebal – transmis cu „cea mai mare grijă“ a valahofonilor autohtoni), unde distingem trei elemente: (I) „SARMIS [onomastic dacic-dinastic / regal, desemnând regele-zeu-medic-ctitor al davei-capitală a Daciei, aprox. 354 – 295 î. H.]“ + (II) -SEGET- „SÂGET“ [„locul cu multe sâgi“, adică gresii, lespezi, cu „stâlpi-de-andezit“, cu „soare de andezit“, cu „temple de andezit“ etc.] + (III) -TUSA „fort [zalmoxian]“, întregul toponim având o clară vectorizare semantică, atestată şi istoriceşte, şi arheologic: „FORTUL [TUSA] DE SÂGET / ANDEZITURI AL REGELUI-ZEU-MEDIC AL DACIEI, SARMIS“ etc. etc. – cf. pp. 156-158. Ar fi locul de menţionat şi ce batjocorire înfiorătoare are loc/se produce, azi, în plin an de graţie 2013, cu sacrele ruine ale FORTULUI LUI SARMIS („SÂGELE” sanctuarelor devenind...TEMELII DE MOTELURI!!!)...intenţia finală fiind, evident, aneantizarea lor, dar întrebarea care stăruieşte este: PRIN COMANDĂ DE LA CINE ŞI DE UNDE?!
Fiecare dintre cele patru mari capitole are, în final, zona de sigle (“cifra de după siglă indică volumul – unde-i cazul – şi pagina de referinţă”, ne previne atât de scrupulosul autor). La fel, de-a lungul lucrării se etalează, acribios, 72 de figuri (sau hărţi) clarificatoare/edificatoare pentru text.
De observat că ION PACHIA-TATOMIRESCU preferă termenul de „pelasgi“, celui de „daci-thraci“, atunci când vrea să-i denumească, mai precis, pe strămoşii noştri (şi, deci, ai omenirii!). Sau, şi mai bine: „pelasgo[>valaho]-daci“ – cf. p. 9). Motivul este bine întemeiat, pe ştiinţa sacră a mitologiei, dar şi pe istorici străvechi şi, cum altfel, pe afirmaţiile iniţiatului NICOLAE DENSUŞIANU (care, la rândul său, l-a iniţiat, întru Duhul Pelasgo-Thracic, pe MIHAI EMINESCU), autorul „Bibliei Valahilor“ – „Dacia preistorică“:
„I) Pelasg / Pelasgia – intrare în legendă, „plonjare“ în mit. În sacrul nume al fiinţării, în numele „fiitorimii“, întemeietorul de POPOR PELASG – „CEL MAI VECHI“ DIN EUROPA, IVIT „DIRECT DIN PĂMÂNT“, DIN TERRA-MUMĂ, ÎNTRU DESĂVÂRŞIRE ŞI ÎNTRU „SECUNDE GENEZE“ – NU PUTEA COBORÎ DECÂT DINTR-O ZEITATE, DIN „IREPRESIBILA“ NIOBE, FIICA LUI TANTAL ŞI NEPOATA LUI ZEUS: «Pelasgii, scrie Dionysiu din Halicarnas, şi-au primit numele de la Pelasg, [...] fiul Niobei» (Lib. I, 11 şi 17 / DDp, 582). Marele dramaturg antic, părintele tragediei, Aeschyl / Eschil (525 – 456 î. H.), în Suplicii (251 sq.), pune în gura lui Pelasg stihurile declinării miticei identităţi: Τού γηγενούς γάρ έίμ έγώ Παλαίχ-θονος / ίνις Πελασγος, τήσδε γής άρχηγέτης..., ceea ce, graţie autorului nea-semuitei DACII PREISTORICE, Nicolae Densuşianu (1846 – 1911), se tâlmăceşte cu fidelitate, din elină / greacă în limba pelasgă > valàhă: «Eu sunt Pelasg, fiul lui Palaechton, născut din Terra (Gaea), domnul acestei ţări, şi, după mine, regele său, s-a numit, cu drept cuvânt, Gintea Pelasgilor, ce stăpâneşte acest pământ.» (DDp, 582).
Ieşind, fireşte, din spaţiul mitic-pelasg, din sâmburii nenumăratelor legende despre autohtonii iviţi „direct din pământul Europei“, în realităţile arheologic-istorice despre cel mai mare / vechi popor european, ori, după cum suntem încredinţaţi de Herodot, în Istorii (V, 3), dacă ne raportăm la Eurasia, al doilea, «după neamul indienilor», constatăm, pe de o parte (1), că Poporului Pelasg îi corespunde – dintre orizonturile anilor 30000 şi 8175 î. H. – o impresionantă unitate religios-culturală şi, fireşte, lingvistic-pelasgă, de la Atlantic / Asturia, la Don / Volga, adică Poporul Pelasg are o inconfundabilă Europelasgie, şi, pe de altă parte (2), că seminţia anticilor Pelasgi nu a dispărut din „istorii“ şi constituie blândul Popor al Valàhilor (> Vlàhilor) Europei contemporane din inconfundabila şi bogata arie culturală / civilizatorie antică a Pelasgiei (de Centru, sau a Thraco-Daciei)” – cf. pp. 59-60.
Din punct de vedere conţinutistic/semantic-problematizant, cartea lui ION PACHIA-TATOMIRESCU de AICI începe (chiar dacă, în logica istoriei, ARDEALUL AURULUI UMANITĂŢII este LEAGĂNUL (fiinţial şi spiritual!) AL OMENIRII – “INIMA CENTRULUI”! – şi, deci, a trebuit să-i ofere preeminenţă, de onoare şi sacrală, în înşiruirea capitolelor: “Desemnând provincia / „ţara“ aurului Daciei, toponimul Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál are „încărcătură semantic-sincretică“ aparte; radicalul – ca şi în hidronim – reverberează înţelesul-pivot de davă naturală, de râu, de pământ, de ţinut (ţară / provincie) unde „creşte“ / „înmugureşte“ aur, inducţia autoproiectându-l – dinspre multimilenare istorii – chiar şi în câmpul cromatic al „aurului verzui / verzuriu“, poate, pentru că „se întemeiază“ şi pe realitatea arhicunoscută deja: aurul pelasgo(>valaho)-dacilor din Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál – după cum ne încredinţează arheologul / istoricul Ion Horaţiu Crişan – «conţine mult argint (în medie 25 – 26 la sută) şi de aceea este de culoare deschisă, uşor verzuie, fapt care înlesneşte recunoaşterea lui». Poate şi pentru că proporţia aur–argint este sacră, derivată din MONOTEISMUL TETRADIC AL ZALMOXIANISMULUI, DINSPRE PERECHEA SACRĂ SECUNDĂ, SOARE / SO-ARES („TÂNĂR / RĂZBOINIC“ – ÎN DOMINANTĂ-YANG, CU „75 LA SUTĂ AUR“) – LUNĂ („SORA SOARELUI, SPUMA LAPTELUI“ – ÎN DOMINANTĂ-YIN, CU „25 LA SUTĂ ARGINT“), pentru că nobilul metal din Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál se găseşte «sub toate formele sale: în filoane – aur primar, în sedimente rezultate din dezagregarea rocilor aurifere, în diluviuni şi aluviuni» (CS, 335)“ – cf. pp. 35-36).
Adică, lucrarea lui ION PACHIA-TATOMIRESCU începe, esenţial, de la revelarea şi analiza/comentarea CELUI MAI MARE RĂZBOI SPIRITUAL (şi, fireşte, ca toate războaiele spiritual – “secret” şi infernal de crâncen, fără niciun fel de scupule, din partea inamicilor noştri tereştri, care nu se dau înapoi de la a falsifica, în mod absurd şi, uneori, chiar sinucigaş! – ÎNTREAGA ISTORIE A PLANETEI TERRA, numai spre a nu-şi recunoaşte, ÎNCĂ, iremediabila înfrângere de Duh şi...pe FĂCLIERII PELASGO-VALAHI AI EVOLUŢIEI SPIRITUALE A PLANETEI TERRA!), din întreaga istorie a lumii aşa-zis “moderne” (cu rădăcini ale răului/falsificării genocidico-antropocidice, însă, şi în antichitate, şi în Evul Mediu…!).
Războiul pentru IDENTIFICAREA CORECTĂ, REALĂ, A CENTRULUI SPIRITUAL (PERPETUU, ÎNTRU  SACRALITATE ŞI  DINAMISM SACRAL…CHIAR DACĂ, AZI, OCULTAT/E!) AL LUMII TERESTRE …
Şi, pentru că NUMAI la noi, la POPORUL PELASGO-VALAH, se identifică, în mod corect şi credibil, DEMONSTRABIL! – acest CENTRU DINAMIC-SPIRITUAL…adversarii Adevărului, care au trăit, în belşug şi huzurind, prin imperii de jaf şi de crimă, timp de MILENII ale Minciunii! – TOCMAI prin inducerea în eroare a Lumii Umane, cu privire la CENTRUL EI SPIRITUAL AUTENTIC!!! – …acum, aceşti adversar (de fapt, Inamici ai Luminii şi ai Evoliţiei Spirituale a Terrei!) turbează/spumegă de mânie şi tremură de frică…pentru că se apropie Sorocul Revelaţiei, iar Profeţii (de tipul lui Mihai Eminescu, Nicolae Densuşianu, B. P. Haşdeu, Vasile Lovinescu ş. a.) îşi fac vocile auzite, peste vacarmul orăcăitor al Impostorilor Lumii, care ştiu că, teribil de curând, toată huzureala lor ilegitimă, de “Lotri”/Tâlhari ai Duhului, se va rostogoli de-a dura, DEFINITIV, în TARTAROS!!!
Noi, PELASGO-VALAHII, n-am fost cuceriţi/îngenunchiaţi niciodată, nici de valurile kurganice (despre care vorbeşte autorul cărţii, pe îndelete, în partea a III-a a lucrării sale: “Primul val de populaţii-kurgan – 4400-4200 î. H” – cf. p. 74; “Al doilea val de migrator-kurgan – 3400-3200” – cf. p. 76), nici de “valurile migratoare luvite, nesite, hittite, aheene” etc. – cf. p. 77; nici de romani, nici de bizantini, ori de otomani, austrieci, ruşi etc. etc. etc. Şi nu ne vor putea afla şi “confisca” Duhul nici ORBII NEO-BABILONIENI, ai “GLOBALIZĂRII” NEO-ZARAFILOR LUMII!!!
Noi fie i-am “asimilat”, pe veneticii de tot soiul, fie i-am împins în lături, precum împinge o stâncă/“SÂGĂ” – apele puhoaielor trecătoare, ce-o lovesc…
Şi… –  AM RĂMAS!
Am rămas în “Blàkia / Blàcia > Blàchia > V[a]lahia” (cf. p. 104), mereu după neamul nostru de Sfinţi şi Mucenici, în Ordinul Cavalerilor Zalmoxienii (“Cavalerii Thraci, Ca-valerii Dunăreni / Danubieni, Cavalerii / Zeii Cabiri” – cf. p. 84 – şi întru amintirea şi pomenirea veşnică a rosturilor adânci din stihul homeric al “Iliadei”, când Marele Orb Inspirat vorbeşte despre “elita sacerdotală a abioilor zalmoxieni”: “Zeus «dă roată cu privirea sa scânteietoare, departe de el, şi se uită în Ţara Thracilor, iscusiţi călăreţi, în Ţara Dacilor, cu Mysienii ce ştiu să lupte piept la piept, cu acei oameni semeţi, ce mulg iepele (hippemolgoi) şi se hrănesc cu lăpturi (galaktophagoi), Abioii (Pelasgo > Valàho-Dacii nord-dunăreni şi nord-vest-pontici) – CEI MAI DREPŢI DINTRE OAMENI»” – cf. p. 85) – …da, am rămas “Blàki / Blàci > V[a]lahi şi derivatele acestora, dincoace de orizontul anului 551 d. H.” – cf. p. 104. Neam “NEGRU”/MISTIC, de neînţeles/nedesluşit (căci, în esenţa noastră, suntem DE NEVĂZUT!!!) pentru nimeni dintre cei ce nu au mucenicit în/întru Neamul acesta al nostru, într-o Istorie MARTIRIC-GOLGOTICO-HRISTICĂ, având capătul în RAI!!!
Suntem un neam ÎNGRIJORĂTOR, INSUPORTABIL DE SFÂNT, prin “frăţia” de Duh dintre Zalmoxe/Făt-Frumos şi…Ileana Cosânzeana (“Zalmoxianismul – monoteistă religie ce avea în panoul său central, după cum s-a mai subliniat, nu triada / treimea ca în Creştinism, ci tetrada sacrelor perechi: Samos / „Soare-Moş“ – Dacia / Dochia şi Soare – Lună („reverberând“ în plan teluric „absolutul cuplu“, Făt-Frumos – Cosânzeana” – cf. p. 31), pentru aceste vremuri fără niciun Dumnezeu:
– “Exista în Pelasgia din orizontul anului 1600 î. H. şi o puternică „aristocraţie războinic-zalmoxiană“ (având ca exponenţi „regii de arme“ din fruntea provinciilor / „ţărilor de râuri / munţi“ subordonate Cogaionului / Sarmisegetusei), provenind din rândurile Cavalerilor Zalmoxianismului (cunoscuţi şi sub numele de Cavaleri Dunăreni / Danubieni, Thraci, Cabiri etc.). Aceşti adepţi ai Zalmoxianismului de tip arhaic admiteau ca sublimă jertfă întru Dumnezeul Cogaionului a celui mai bun / cinstit, a celui mai războinic / viteaz dintre ei, Pelasgii sarmisegetusani, dar nu admiteau în vreun chip sclavia celor de aceeaşi credinţă, de acelaşi neam, CĂCI PELASGUL CĂZUT ÎN SCLAVIE NU SE MAI POATE BUCURA DE NEMURIRE. NEMURITORUL PELASGO-DAC (REPREZENTANT AL ACESTEI ARISTOCRAŢII), POTRIVIT DOCTRINEI ZALMOXIANISMULUI, SE CONSIDERA PARTE DIN SACRUL ÎNTREG COSMIC CARE ESTE DUMNEZEU. ŞI CA PARTE PURĂ, SĂNĂTOASĂ, PRIN ŞTIINŢA DE A DEVENI NEMURITOR, AVEA DREPTUL DE A PARTICIPA LA MAREA ORDINE COSMICĂ. Raiul conferit de Zalmoxianism era desemnat prin sintagma ÎMPĂRĂŢIA / ŢARA-TINEREŢII-FĂRĂ-BĂTRÂNEŢE-ŞI-VIEŢII-FĂRĂ-MOARTE” – cf. p. 82;
– “PELASGII „DUMNEZEIEŞTI“ din Creta, în «Odiseea» lui Homer (aprox. 1135 – 1060 î. H.)” – cf. p. 84 (…);
– “Din vremurile homerice, Pelasgo-Abioii exercitându-se în spiritul Zalmoxianismului, şi la Dunărea de Jos, şi în nordul Mării Negre, şi în Masagaeţia (Masageţia), sunt Pelasgo-Dacii / Geţii din acelaşi spaţiu, menţionaţi, apreciaţi şi de părintele Istoriilor: «cei mai drepţi (dikaio-tatoi) între Thraci» (HIst, I, 345). Epitetul sincretic dikaiotatoi, întâlnit şi la Homer (aprox. 1135 – 1060 î. H.) şi la Herodot (484 – 425 î. H.), după cum se ştie, este un superlativ al adjectivului dikaios, cu vectorizarea semantică de „CEL CE RECUNOAŞTE ŞI FACE ÎNTOCMAI CE ESTE DREPT ÎNAINTEA ZEILOR ŞI OAMENILOR“ (DZal, 5). Mai mult, Pelasgo-Dacii-Abioi se făcuseră vestiţi prin ţinerea perioadelor de post „din porunca lui Zalmoxis“, hrănindu-se „cu miere, lapte şi brânză“, şi supunându-se unui „vegetarianism ritualistic / iniţiatic“ (cf. DZal, 3 sqq.). Apelativul ABIOI (Abii – cf. Hil, 284) duce gândul la o disimilare totală în etnonimul Pelasgo-illyric Abroi (ori la rădăcina antroponimică Abre / Abrozes – cf. REtn, 82 sqq.), fie la un semantism sincretic arhaic (vizavi de „a privativ şi bios / viaţă“, ori de licenţa poetică a lui Homer, „oi ta abia pha-gontai“ / „cei ce mănâncă alimente neînsufleţite, lipsite de viaţă“ – cf. DZal, 4), greu detectabil în straturile „aheiene“ ale elinei / greacăi, un semantism sincretic vectorizat în „CEI MAI PRESUS DE VIAŢA OAMENILOR (OBIŞNUIŢI)“, „NEMURITORII“ – cf. p. 88;
– “Solul (Mesagerul Celest) la Samasua > Samos („Soarele-Moş“ / „Tatăl-Cer“, adică Dumnezeul Cogaionului / Daciei), în interiorul scenariului misteric / iniţiatic, şi în afara acestuia, încă de dinainte de vremurile homerice, din orizontul anului 1600 î. H., îşi făcuse cunoscut „statutul de nemuritor“, de Ethicus / Aethicus („cinstitul“ / „drept-dumnezeiescul“), graţie „ŞTIINŢEI DE A SE FACE NEMURITOR“ pe calea monoteist-tetradică a Zalmoxianismului” – cf. p. 88.
ION PACHIA-TATOMIRESCU afirmă, categoric, tăind (destul de brutal, dar pe bună dreptate!) discursul emfatic şi de falsă/ipocrită lamentare (vezi, Doamne, ne explică, el, nouă, pe noi şi de ce ne pătimeşte Duhul!), al anticului “părinte” Herodot (care vrea “să tragă spuza pe…turta” neamului său, care neam, încă de atunci, darămite astăzi, şi-a “amurgit”, de mult, Misiunea sa pe Terra!):
“Dar nu „sinonimia regional-excesivă“ a Pelasgo-Daco-Thracilor a dus la fragmentarea / fărâmiţarea imensului lor spaţiu de etnogeneză, a spaţiului Pela[s]giei > V[a]lahiei Mari, ori la „dezbinarea“, la „lipsa de unitate“ a Pelasgimii > Valahimii (cum s-ar putea crede fără o atentă analiză a aserţiunilor lui Herodot – «dacă ar avea o singură conducere [...] şi ar fi uniţi în cuget...» / «dar unirea lor e cu neputinţă şi...» / HIst, II, 29), ci politicile primitive ale imperiilor antice, evmezice şi contemporane (căci n-au încetat nici în acest secol al „rafinăriilor de jecmănit naţii“), axate pe principiul dezbină şi înrobeşte / împărăţeşte” – cf. p. 92.
Explicaţia “fărâmării” noastre, ca fiinţă istorică a Neamului Metafizic al Pelasgo-Valahilor – este mult mai “pragmatică” şi extrem de cinic  gândită, de către Centrele Oculte ale Lumii (“de azi, de ieri, dintotdeauna”…lumea  impostorilor, foc de invidioşi şi de furioşi pe meritele divine şi umane ale unor semeni de-ai lor, aleşi de Dumnezeu/Zalmoxis, pentru Terestră şi Celestă Misiune:
“Marea sfârtecare / fragmentare (fărâmiţare) a Pelasgimii > Valahimii a fost „MINUŢIOS“ PREGĂTITĂ ŞI DIRIJATĂ DE IMPERII, din două direcţii:
(a) direcţia politică, prin care împăraţii / cancelariile au „fixat“, ori, mai exact spus, au „plantat“ / „înrădăcinat“ popoare (triburi / neamuri) migratoare euroasiatice cu statutul de foederatus („aliat“, „confederat“, „asociat“ – gdlr, 489) / federat („populaţie aşezată la graniţele imperiului roman, angajată să apere un segment de graniţă în schimbul unor avantaje“ – cf. dex-98, 372), îndeosebi, în Valea Dunării, dacicul fluviu sacru şi „coloană vertebrală“ a Pelasgo-Daciei;
(b) direcţia schismatic-religioasă, prin care – pe de o parte – Catolica Biserică (Papa de la Roma) / Vaticanul „angajează regi apostolici maghiari / unguri“ spre a extinde aria Catolicismului în spaţiul marii Dacii Ortodoxe (DACIE AL CĂREI ORTODOXISM A DESCINS DIRECT DIN ZALMOXIANISM, ÎN FORMA DESEMNATĂ SUBTIL DE MIRCEA ELIADE PRIN SINTAGMA „CREŞTINISM COSMIC“) şi – pe de altă parte – Biserica Ortodoxă / Patriarhia din Constantinopol (prin lucrarea subtil-acribioasă a patriarhilor greci, prefăcându-se a da replică şi la „sacra limbă latină“ a Catolicismului, inventând „limba sacră slavonă“, a Ortodoxismului), declanşează şi realizează slavizarea „de cancelarie“ a Valahimii Pelasgo-Thraco-Daciei” – cf. p. 92.
Da, se tem de Neamul nostru, de spiritualitatea divină, care pluteşte, aureolant, în cerul nostru, deasupra capetelor noastre, năucite (la nivel strict cerebral!), de iminenţa momentului când conştiinţa noastră, azi aburită de manipulările intense (şi disperate!) la nivel de cerebrum, va lua contact DIRECT CU DUHUL NEAMULUI METAFIZIC…da, atunci se va isca o SCÂNTEIE REVELATORIE IMENSĂ, CÂT TOT CERUL PĂMÂNTULUI – … şi, da, ei, adversarii incorecţi se îngrozesc de această SCÂNTEIE A REVELAŢIEI, ca şi de viitoarea solidarizare spirituală a celor ALEŞI, contra Imposturii Mondiale/Mondialiste, se tem TOŢI BANDIŢII (“imperiali” şi “regali” şi “falşi aleşi/hristoşi mincinoşi” şi…sinucigaş de mincinoşi!) ai  ISTORIEI TERESTRE!!! – …pentru că aceşti infractori “globalişti” (care au ajuns unde au ajuns NUMAI prin crimă şi jaf, de-a lungul unei întregi istorii, involutive spre “Epoca de Fier/Întunecată/KALY YUGA” – şi care ştiu, neliniştitor şi supărător de bine, că DUHUL IMERGENT este făuritorul pojghiţei formale a existenţei vizibil-emergente, iar nu invers!) – ... şi mai sunt  conştienţi (perfect conştienţi!) de faptul că NU POT DECÂT SĂ AMÂNE, IAR NU SĂ ANULEZE PLANUL EVOLUŢIEI SPIRITUAL-DIVINE A LUMII TERESTRE:
“DE ACEASTĂ CONŞTIINŢĂ NAŢIONALĂ A VALAHIMII, DE SETEA DE RE-UNIRE A VALAHIMII ÎNTRE FOSTELE HOTARE ALE ANTICEI NOASTRE DACII SE TEM SCURSORILE IMPERIILOR EVMEZICE / „MODERNE“ DE AZI, SE TEM IMPERIILE CONTEMPORANE, SE TEM PROPAGANDIŞTII „GLOBALIZĂRII“ / „MODIALIZĂRII“.
Fără a fi prilej de împăunare cu faptul că nu a existat vreun imperiu care să supună Pelasgimea > Valahimea în întregul ei, este bine să se ştie:
a) SECOLUL AL XXI-LEA ESTE AL DEPLINEI CRISTALIZĂRI A CONŞTIINŢELOR NAŢIONALE;
b) UNIUNEA EUROPEANĂ NU ARE ŞANSE DE IZBÂNDĂ: (1) NICI APELÂND LA „TĂVĂLUGUL GLOBALIZĂRII“, (2) NICI CONSTRUIND ŞI „EUROREGIONALIZÂND“ PE TEMELIILE ŞUBREDE ALE FOSTULUI IMPERIU AUSTRO-UNGAR;
(3) „Uniunea Europeană va reuşi să devină un puternic / modern stat numai dacă îşi recuperează istoria veridică a spaţiului în care se doreşte ivirea sa şi numai dacă îşi aşază bazele pe Euro-Pelasgia (pe unitatea geografic-spirituală din debutul holocenului, de la Atlantic la Don / Volga)“ – cf. p. 104. O, nu: cei ce s-au înălţat, la ranguri nemeritate, NUMAI prin minciună – nu vor putea şi nici voi a renunţa niciodată, la acest factor motrice nepreţuit (interconectat cu lăcomia lor bestială), care i-a propulsat în mijlocul MATERIEI/PRAKRTI (de fapt, în toiul de putoare al BORBOROS-ului)!
...O, cât se mai străduiesc Bandiţii Istoriei, de sute şi mii de ani (ieri, prin imperialii romano-bizantini, apoi prin cei austrieci, ori otomani, ori... „papali“..., apoi, prin komisarii sovietici, iar azi, prin obrăznicăturile de komisari ai Uniunii Europene! – „ejusdem farinae“!!!) să inventeze fel şi chip de tertipuri, doar-doar ne vor umili atât de mult, încât să nu mai îndrăznim a asculta nici măcar Vocea Lui Dumnezeu-ADEVĂRUL, şi ei să rămână cu prada în braţe, iar cu noi...întru distrugere, pustiu, mancurtizare – ...şi, desigur, „sub cnut“:
– “…ori la limba pelasgă din Dacia situată în afara graniţelor imperiului, rebotezată Scythia [Magna] / Sciţia [Mare], în spiritul ORDINULUI DAT DE ÎMPĂRATUL TRAIAN ÎN ORIZONTUL ANULUI 106, CA DACIA ŞI POPORUL EI EROIC SĂ DISPARĂ DIN ISTORII / DOCUMENTE)” – cf. p. 95;
– „Dacă – prin absurd – toponimul pelasgo(>valaho)-dac Arutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál ar fi fost zămislit în limba maghiară (oficială / de cancelarie, ori dialectală), rămâne de neînţeles efortul cancelariilor ungare / maghiare de a prepara – fie şi în limba latină – o sintagmă care să-l substituie, ca, de pildă: Ultrasilva, Transalpina, Transilvania etc. (în esenţă, semnificantul fără semnificat, cu „stranii“ reactivări de factură imperial-austro-ungară şi prin nejustificata „politică de euroregionalizare“ impusă / dictată de Uniunea Europeană României de astăzi; toponimul pelasgo>valaho-dac, ARDEÁL, încărcat cu istoria multimilenară a Daciei, desemnând – în Dacia ca şi în România contemporană, moştenitoarea anticului nucleu al Daciei – faimoasa regiune intracarpatică a aurului – inclusiv cel de Roşia Montană ce a intrat în „vizorul“ canadiano-englez –, nu trebuie substituit de toponimul Transilvania, numele statului valah-evmezic dat de cancelariile budapestano-vieneze). Dar, după cum s-a mai spus, ungurii / maghiarii (sub Arpad, vreo şapte-opt triburi ce-şi aflaseră salvarea, în anul 895 d. H., din „menghina“ pecenego-bulgaro-moldavă ce le-a zdrobit „ţara“ lor de la Atelkuz, dintre Volga şi Don), înrădăcinându-se în Dacia de Vest (provincia Pannonia, în anul 896) – nu prin „cuceriri“ (fabricate de tardiv-evmezice cancelarii ale regilor unguri), ci prin voinţa împăratului bizantin, Leon al VI-lea, prin încuscriri / înrudiri cu „duci“ valahi (fiul lui Arpad, Zultes, se căsătoreşte cu fiica lui Monu Măruţ / Menumorut, primind şi un teritoriu nord-dunăreano-tisian ca zestre), ori cu puternici regi / împăraţi valahi (regele ungur, Bela al IV-lea, în calitate de socru al împăratului valah Ioan al II-lea Asan, primeşte „în grijă“ Ardealul / Transilvania), prin papii de la Roma şi Catolica Biserică („încoronatoarea“ multor „regi apostolici“ din Ungaria, inclusiv a valahului Matei Corvin) etc. –, au preluat de la autohtonii pelasgi > valahi dunăreano-tisieni majoritatea hidronimelor, toponimelor etc. (v. supra, III-f, 2)“ – cf. pp. 29-30;
– „...se cristalizează conştiinţa naţională a Pelasgimii > Valahimii, se afirmă „irepresibil“ dorinţa acesteia de re-Unire a sfârtecatului şi imensului său spaţiu de etnogeneză, spaţiul Pelasgo-Daco-Thraciei, dintre roţile dinţate ale imperiilor antice şi evmezice, măcar între hotarele Daciei lui Burebista (82 – 44 î. H.), ori ale Daciei lui Regalian (258 – 268 / 270 d. H.), impunând „istoriilor lumii“ un puternic stat evmezic (constituit atât din părţi ale Daciei Nord-Dunărene cât şi din Dacia Sud-Dunăreană, din Thracia, din Macedonia şi din alte „Valàhii mari / mici“), stat cunoscut epocii respective sub numele firesc de Blàchia > Valàhia Mare, toponim / sintagmă cu tâlmăcire în limba franceză a documentelor evmezice drept La Grande Blàquie (după cum certifică Geoffroy de Villehardouin – «care luptase în persoană contra lui Ioniţă [Ioan cel Frumos] în armata nenorocitului Balduin» – şi Henri de Valenciennes, în Conquète de Constantinopole... – XIRD, II, 330 / XIRD-b, I, 466), NICIDECUM – CA ÎN FALSIFICATELE ISTORII STALINISTE – ŢARATUL BULGAR / VALÀHO-BULGAR” – cf. p. 95;
– “Din această conştiinţă naţional-valahă din fosta Dacie a lui Burebista / Regalian, se relevă, evident, dincoace de a patra re-Unire parţială a Valahimii din vremea Dinastiei Fraţilor Valàhi Petru şi Ioan I Asan (1185 – 1280 / 1300): a şaptea re-Unire Parţială a Valahimii sub sceptrul lui Mihai Viteazul din anul 1600, a opta re-Unire Parţială a Valahimii sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza din anul 1859, a noua re-Unire Parţială a Valahimii din anul 1918 etc. La re-Unirea Valahimii din 24 ianuarie 1859, „noul stat“ trebuia să se nu-mească Dacia (în acest sens Mihail Kogălniceanu, încă din ianuarie 1840, prin revista DACIA LITERARĂ, „pregătise terenul“); dar imperiile acelui anotimp n-au admis aşa ceva; s-a propus apoi (şi chiar a avut un oarecare „circuit“) ca respectivul stat desprins din Imperiul Otoman, să fie desemnat prin sintagma Principatele Unite ale Valahilor, dar Imperiul Otoman / Turc, Imperiul Habsburgic / Austro-Ungar şi Imperiul Ţarist / Rus n-au fost de acord, desigur, spre a nu se trezi conştiinţa naţională a valahilor din Dacia Nord-Dunăreană şi din Dacia Sud-Dunăreană, ceea ce ar fi dus la reunirea celorlalte provincii din antica Dacie, încât Valahimea ar fi devenit o putere considerabilă în Europa, periclitându-le „cuceririle“; în ultimă instanţă, imperiile au admis ca statul valah să fie desemnat prin toponimul România. Scursorile de azi ale celor trei mari imperii evmezice, Imperiul Sovietic (U. R. S. S.), îndeosebi, propagandiştii stalinişti / neostalinişti şi sorosişti, cu meschine interese, din statele interesate (ce şi-au aflat ogor de întemeiere în Dacia), au deschis două „fronturi războinic-semantice“ încât conştiinţa naţională a Valahimii să fie permanent „dinamitată“ / „terorizată“: (a) „frontul“ anti-Pelasg >Valah având în obiectiv „bruiajul polidimensional-mediatic“ al profundei sinonimii, Pelasg > Valah – Român (Moldovean, Aromân / Macedoromân, Meglenoromân, Istroromân), „deturnarea“ / „haotizarea“ sensurilor etnonimului; (b) „FRONTUL“ MANCURTIST-DETURNĂTOR DE IDENTITATE, AVÂND ÎN OBIECTIV „ÎNDEPĂRTAREA DE ETIMON“ ŞI CULTIVAREA / SEMĂNAREA DE CONFUZII PE TOATE CĂILE OFICIALE / NEOFICIALE (CORUPTE, ORI „MANCURTE“) ÎNTRE ROMÂNI (cei mai vechi locuitori ai Europei din România de după Revoluţia din Decembrie 1989) ŞI AŞA-ZIŞII RROMI (ŢIGANI), creându-se impresia că România, nu India, ar fi „ţara-mumă“ a acestei etnii migratoare. SISTEMATIC „PROFANATE“ DE VREO DOUĂ-TREI DECENII, TOPONIMUL ROMÂNIA (IMPUS DIN 1859 ÎNCOACE, DE CELE TREI IMPERII „MODERNE“) ŞI ETNONIMUL ROMÂN RECLAMĂ, SOLICITĂ IMPERIOS REVENIREA LA ADEVĂRATA ISTORIE A VALAHIMII, LA ETNONIMUL NOSTRU PUR, PELASG > VALAH, ŞI LA SACRUL NOSTRU TOPONIM ANTIC, DACIA“ – cf. pp. 101-102.
…Lăsaţi-o baltă, nevolnicilor, care vă daţi, ieri ca şi azi, azi ca şi ieri…(într-o istorie pe care o manipulaţi, tremurând de groaza sfârşitului de lume…A VOASTRĂ!) – drept “stăpânii lumii”! Împlinirea sorţii (şi a) voastre va fi prin POPORUL PELASGO-VALAH – care, aşa cum spune Aminul-Eminescu, are Misiune de Candelă a Lumii, care să re-aprindă Paştele, după ce se vor fi stins toate luminile…“Vestului/AMURGULUI SPIRITUALITĂŢII UMANE / Apusului”!
Da, aşa se cheamă poporul muceniciei şi al izbăvirii: PelaSG! De la “SÂGĂ”-“PIATRA MUNTELUI” (despre care îşi aminteşte până şi un scriitor minor şi ne-iniţiat întru fălniciile fâstâcitoare ale academicelor dicţionare, ca Alexandru Vlahuţă, îşi aduce aminte, în frumoasa, dar, astăzi [din pricina atât de “avântatului” proces de mancurtizare prin…învăţământ!], uitata sa “Românie pitorească”: “Urcăm din greu tihăraiele umbrite ale Cireşului, maluri de SIGĂ, sparte de puhoaie” – cf. p. 113) – şi de la “SIGINI”-“PURTĂTORII DE LĂNCI” ai Pelasgo-Valahilor, vă va veni şi vi se va împlini, Orbilor Impostori ai Istoriei Terestre, destinul vostru implacabil… – …pentru ca, apoi, pe Planeta Terra, să se re-instaureze Lumina de Duh a AURULUI/ARDEALULUI NEAMURILOR!
Astfel, re-echilibrată întru Divina Thule, Lumea terestră autentică, a “SÂGILOR”-“SÂGINILOR”/MUNŢILOR SPIRITUALI ŞI ÎNVIAŢI CA EROI IZBĂVITORI DE NEAM ŞI LUME – va re-începe să respire aerul curat al Învierii Duhului, iar nu hleiul mlaştinii amorale, poluată cu sufocantele minciuni şi putori ale “vulpilor şi leilor” machiavelici!!!
…Cât de revigorant este vizionarismul, mai ales când se bazează, în acelaşi timp/în paralel, pe “SÂGA” (PIATRA) FILOSOFALĂ a Ştiinţei Autentice, a unui iniţiat întru Logos, cum trebuie că este ION PACHIA-TATOMIRESCU – cel care, prin cartea sa, chiar dacă tendinţa Orbilor Lumii este aceea de a ne orbi jalnic, pe toţi, întru analfabetism, existenţial şi moral! – întru ne-citire, din ne-curiozitate DE NIMIC! (nici măcar de fiinţa/soarta noastră! – iată unde s-a ajuns cu experimentele laboratoarelor satanice ale Bandiţilor Lumii: PÂNĂ LA ANULAREA INSTINCTULUI DE AUTOCONSERVARE!!!)  – tot va deveni Făclierul cu LANCE/“SIGINĂ” al celor care (îi vedem, îi ştim, îi presimţim!), încetul cu încetul, pe dedesubtul “parezei” simţirii noastre şi pe deasupra simţurilor grosolane ale Bandiţilor Lumii, se vor reface, ca ELITE COMBATANTE, ÎNTRU LUMINĂ-LUMINARE DE DUH.
Tragica/Dramatica Epopee Valahă va deveni (cu voia ori fără voia Impostorilor Lumii!), prin semnele cărţii lui ION PACHIA-TATOMIRESCU – Epopeea Învierii Neamului PELASGO-VALAHIOR. A Neamului Mistic/“LAH” al lui Făt-Frumos şi al Ilenei Cosânzene…!!!
Amin!
                                                                            prof. dr. Adrian Botez
 
 LANSARE DE CARTE LA AMBASADA ROMÂNIEI
                 DIN CIPRU


Vineri 25 ianuarie 2013, între orele 17,00-19,00 la sediul Ambasadei României în Republica Cipru din Nicosia a avut loc primul eveniment cultural românesc din insulă: lansarea cărţii „CIPRU, COROLĂ DE LUMINĂ VIE” – note de călătorie, istorie şi peisaj, semnată de Georgeta Minodora Resteman (născută în data de 24 august 1960, la poalele munţilor Vlădeasa, în comuna Săcuieu, judeţul Cluj) şi publicată de editura ANAMAROL, Bucureşti, în decembrie 2012. Fiind al patrulea volum editat de autoare în anul trecut (alături de trei volume de poezie), cartea este scrisă pe parcursul şederii sale în Cipru - când a vizitat insula de la un capăt la altul împreună cu fiica sa, angajată a unei companii de top din sistemul FOREX. Şi-a aşternut impresiile lăsate de locurile legendare dar a şi făcut o prezentare completă şi complexă a insulei, a istoriei, culturii acesteia, într-o manieră scriitoricească mai aparte, marcată de influenţele structurii sufleteşti a poetei Georgeta Minodora Resteman.
„Cartea aceasta […] este mai mult decât o carte de reportaj şi de călătorii, bună pentru a o lua în vacanţă ca să ne delectăm cu o lectură plăcută, aleasă, care să ne facă fericiţi. Este o carte care, cu siguranţă, va fi apreciată şi căutată de acea tipologie de lectori îndrăgostiţi de literatura de călătorii, care le aduce în faţa ochilor ţinuturi mitice, exotice, peisaje nemaivăzute, romantice, unde poate nu vor putea ajunge niciodată…[…] O asemenea carte minunată care îţi îmbogăţeşte cunoştinţele despre insula Cipru, despre civilizaţia actuală şi civilizaţiile mediteraneene care s-au perindat în istorie şi care îţi încântă sufletul este cartea doamnei Georgeta Resteman „CIPRU, COROLĂ DE LUMINĂ VIE” – spune în prefaţa volumului scriitorul Ştefan Dumitrescu, membru al USR.
La eveniment au participat Excelenţa Sa, domnul Ion Pascu, ambasador al României la Nicosia, membri ai Corpului Diplomatic, invitati ciprioţi din cadrul instituţiilor culturale şi nu numai, dar şi un număr însemnat de reprezentanţi ai Diasporei române din Cipru. Domnul ambasador Ion Pascu a făcut o prezentare a autoarei şi câteva precizări asupra cărţii. A luat apoi cuvântul doamna Christina Todea Christodoulou, Preşedinta Alianţei Românilor din  insulă, care a punctat câteva aspecte referitoare la scrierile existente despre Cipru şi istoria lui, de-a lungul timpului. “Orientul Mijlociu a fost o destinaţie preferată pentru călătorii europeni de-a lungul secolelor. Oferea imagini sălbatice, neobişnuite, exotice şi pitoreşti. Era deseori şi destinaţia călătoriilor religioase şi a pelerinajelor către leagănul Creştinătăţii şi putea de multe ori să camufleze sub o decenţă evanghelică o călătorie de evadare de sub convenţiile unei societăţi mult prea formalizate. Cipru, situat pe coasta cea mai de nord-est a Mediteranei a fost o ţintă a tuturor acestor călători, care au fost fascinaţi de straturile de civilizaţii (acheeni, micenieni, romani, bizantini, lusigneni, otomani, britanici) care s-au suprapus pe insula, şi care au lăsat în urma lor un tezaur de vestigii. Nenumărate jurnale de călătorie sau cărti s-au născut din aceste experienţe.
Menţionez, în primul rând, „Excerpta Cypria”- publicată de Înaltul Comisar Britanic, Claude Deval Cobham, între anii 1892 – 1895. Acest document preţios conţine 41 de extrase din jurnale ale diverşilor călători în Cipru, sau persoane care au relatat evenimente şi datini de pe insulă, începâd geograful roman Strabo, care a vizitat Ciprul în anul 24 A.D. şi continuând până la G. G. Gervinus, profesor la Heidelberg, care a vizitat Ciprul în 1863.
Este de remarcat, însă că toate aceste  referinţe aparţin unor bărbaţi călători. Primele femei de renume care au poposit în Cipru au fost, probabil Sfânta Elena, mama lui Constantin cel Mare, când, în anul 326, întorcându-se de la Constantinopole, a naufragiat pe insulă, lăsând ca monument impresionant Mănăstirea Sfintei Cruci (Stavrovouni). Secole mai târziu, prinţesa Berengaria de Navarra  a avut o descindere destul de spectaculoasă la Limassol, în 1191, unde în final şi-a celebrat căsătoria cu Richard Inimă de Leu. În secolul al XIX-lea, când mijloacele de transport se dezvoltă şi călătoriile se înmulţesc, un număr însemnat de femei, în special britanice, precum Agnes Smith (1887), Esme Scott Stevenson (1878), Mrs. Lewis (1893), Magda Ohnefalsch Richter (1894-1913), Gladys Peto (1926) descoperă Ciprul. Mărturiile aduse de aceste femei sunt scrise într-un alt registru, umanizează exoticul, personalizează neobişnuitul şi consemnează observaţii etnografice mult mai intime”. Cu această observaţie, doamna Todea-Christodoulou a pus capăt scurtei introduceri, creând o punte de legătură între călătoarele din trecut şi doamna Georgeta Resteman, călătoarea din România şi autoarea cărţii „CIPRU- Corolă de lumină vie”. Oprindu-se asupra acestei cărţi, a precizat: “Georgeta Minodora Resteman este prima româncă scriitoare, care a publicat o carte atât de bine documentată într-un mod inedit, ieşit din tiparele obişnuite, un adevărat roman care evidenţiază puternica legătură între mamă şi fiică, dar în care regăsim şi o reuşită şi completă prezentare a istoriei, culturii, tradiţiilor şi locuitorilor Ciprului”.
 În final, a vorbit audienţei autoarea, Georgeta Minodora Resteman, dezvăluind modul în  care s-a născut această carte, oferind, totodată, şi explicaţia titlului ei: “Dacă Ciprul reprezintă pentru locuitorii şi vizitatorii lui locul binecuvântat numit şi insula luminii, fizic vorbind, pentru mine a însemnat punctul de sprijin şi recâştigarea echilibrului interior prin mânuirea condeiului într-un moment dificil al vieţii, locul în care am scris această carte dar şi mai bine de jumătate din poeziile mele, putându-l defini ca fiind o adevărată «corolă de lumină vie»; aici, sufletul meu a înviat!”
Fiecare participant a primit la sfârşitul manifestării o carte cu autograf din partea autoarei, au avut loc discuţii şi schimburi de păreri între participanţi. Felicitări Doamnei Georgeta Minodora Resteman şi aşteptăm cu nerăbdare apariţia celor patru cărţi şi în Biblioteca Românească din Cipru!
                    Veronica IVANOV
 
 Editura Fides are placerea sa va anunte aparitia volumului
 
Ion Mihai Cantacuzino — O viata in Romania. De la "Belle Epoque" la Republica Populara. 1899-1960
 
traducere din limba franceza de prof. univ. dr. Petruta Spanu.
 
In format academic, cartea (356 pagini, ISBN 9789738930964) este in acelasi timp oglinda istoriei, dar si esenta vietii unui mare arhitect roman, G.M. Cantacuzino. Prezentam Cuvintul inainte al autorului:
„Desi purtam acelasi nume, eroul acestei povesti, George Matei Cantacuzino  nu este una dintre rudele noastre apropiate.
Stramosul  nostru  comun,  Pârvu,  a  murit  in  1692,  probabil  victima  a  ciumei,  in timp  ce  ridica  in  Oltenia  manastirea  Hurezu  pentru  varul  sau  primar  Constantin Brâncoveanu,  care  domnea  atunci  in  Tara  Româneasca.  Datorita  ocupatiei  sale  de ispravnic, gasim portretul in picioare al lui Pârvu Cantacuzino pe fresca zidului dinspre nord,  inauntrul  acestei  minunate  manastiri.  Este  stramosul  comun  al  majoritatii Cantacuzinilor care traiesc acum in Occident.
Familia  lui  Georges  s-a  despartit  de  ceilalti  Cantacuzini  din Tara  Româneasca atunci cind un nepot al lui Pârvu a trebuit sa se insoare cu o domnisoara Cantacuzino (sic) din Moldova, intemeindu-i astfel acolo pe stramosii lui Georges.
Aceasta cronica a vietii lui G. M. Cantacuzino in secolul al XX-lea […] Este  intr-un  cuvint  marirea  la  microscop  a  Istoriei,  avind  ca  obiect saizeci de ani din viata unui singur personaj principal, mort acum exact cincizeci de ani. Dar ce personaj! Ce viata!
             Gif-sur-Yvette,  noiembrie  2010"
 
 
               POEZIA DATĂ ÎN DAR


A trecut vremea când o antologie era expresia dorinţei unui cititor pasionat (eventual profesionist) de a da şi altora ocazia de a citi poeziile care l-au încântat pe el. Acum o antologie se alcătuieşte din ambiţia unui critic literar de a se prezenta în faţa opiniei publice ca o instanţă supremă sau din nerăbdarea unei noi generaţii de poeţi de a se impune, după înlăturarea necruţătoare a celei dinainte.
Ceva din farmecul culegerilor, crestomaţiilor, florilegiilor de altădată s-a pierdut. Aproape că-mi vine să mă adresez, copleşit de nostalgie ca Eminescu în Epigonii, predecesorilor noştri: „Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;/ Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”.
Daniel Ioniţă este unul dintre ultimii romantici ai îndeletnicirii de antologator. Stabilit în Australia, la Sydney şi având altă profesie decât aceea de literat, el a continuat să citească, totuşi, de-a lungul anilor, poezie românească, aşa cum făcea şi înainte de a se expatria. „Toată povestea – explică Daniel Ioniţă – a început de fapt foarte modest. Intenţionam să traduc câteva poeme pentru copiii mei, nepoţii şi nepoatele mele şi alţi câţiva prieteni mai tineri. Numitorul comun al acestora era faptul că, deşi stăpâneau la nivel de conversaţie limba română, nu erau capabili să guste poezia românească. Nu erau capabili, cred eu, să pătrundă minunata ei adâncime – un pastel unic, dar variat, o voce deosebită printre marile valori poetice ale lumii.”
Ce frumos ar fi dacă şi autorii de antologii profesionişti ar da dovadă de atâta candoare şi bunăcredinţă în întreprinderile lor! Dacă i-ar avea în minte, ca destinari ipotetici ai versurilor selectate, pe propriii lor copii!
Munca de traducător, care este, într-un fel, şi o muncă de critic literar, l-a format, treptat, pe Daniel Ioniţă, astfel încât el are acum, se poate spune, o conştiinţă estetică. Dovada cea mai convingătoare o constituie tocmai această antologie a poeziei româneşti moderne, Testament, pe care a dus-o la bun sfârşit cu un efort ieşit din comun, dar, în mod paradoxal, şi cu plăcere. Prima remarcă pe care o putem face parcurgând sumarul antologiei este ignorarea inocentă a obligaţiilor pe care le are (sau crede că le are) un specialist. Daniel Ioniţă nu vrea să ilustreze curente literare şi nici să includă în cartea sa poezii cu valoare de documente de epocă. Scopul său este acela al fluturelui care zboară din floare în floare: să culeagă nectar liric cât mai dulce şi mai înmiresmat. Selecţia, fiind dezinteresată, netendenţioasă, este în acelaşi timp drastică. Din fiecare poet, autorul reţine o singură poezie, uneori două şi, în mod cu totul excepţional, trei.
Poeziile alese sunt, în general, dintre acelea care plac încă de la prima lectură. Drept urmare, pot fi citite pe scenă, pot fi puse pe muzică şi, mai ales, pot fi folosite pentru înduplecarea unui vorbitor de engleză, care poate nici n-a auzit de România, să citească literatură română. Textele sunt aşezate în ordine cronologică, după anul naşterii poeţilor. Vasile Alecsandri, primul din sumar, este prezent cu un „pastel” bine-cunoscut, plin de o voioşie care se transmite cititorului: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă/ Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă/ Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi/ Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi./.../ Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare/ Străluceşte şi dizmiardă oceanul de ninsoare/ Iat-o sanie uşoară care trece printre văi.../ În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.” (Iarna) Urmează Eminescu (bine a făcut autorul selecţiei că n-a început cu Eminescu, ar fi fost un mod convenţional şi neconvingător de a-i evidenţia valoarea). Din opera lui poetică Daniel Ioniţă a ales cu un instinct artistic sigur sonetul Trecut-au anii şi Glossa. Sonetul este esenţă de eminescianism şi, în acelaşi timp, este povestea pe scurt a unei vieţi în care se poate recunoaşte oricine. Glossa îşi păstrează cadenţa de metronom gnomic şi în versiunea engleză: „Time is passing, time comes yet,/ All is old, and all is new;/ What for good or ill is set/ You can ponder and construe;/ Do not hope and do not worry,/ What is wave, will wave away;/ Though enticing with a flurry,/ Cold remain to all they say.”
Aproape niciun poet român important nu lipseşte din sumar. După Vasile Alecsandri şi Eminescu, urmează Alexandru Macedonski, George Coşbuc, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Ion Minulescu, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Ion Barbu, Lucian Blaga, Radu Gyr, Magda Isanos, Mihu Dragomir, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Caraion, Irina Mavrodin, Nora Iuga, Mircea Ivănescu, Petre Stoica, Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Grigore Vieru, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana, Virgil Mazilescu, Adrian Păunescu, George Ţărnea, Nicolae Dabija, Leo Butnaru, Leonida Lari, Liliana Ursu, Mircea Dinescu, Daniela Crăsnaru, Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu, Daniel Bănulescu şi alţi câţiva, mai puţin cunoscuţi. Din Tudor Arghezi, Daniel Ioniţă a ales, inspirat, Testament, din George Bacovia – Decembre şi Plumb, din Ion Barbu – Riga Crypto şi Lapona Enigel, din Lucian Blaga – Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi Risipei se dedă Florarul.
Cu puţina engleză pe care o ştiu îmi da seama că celebrul poem al lui Radu Gyr, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane nu are aceeaşi forţă în traducere, din simplul motiv că numele Gheorghe şi Ion, la vocativ, elemente de bază în construcţia poemului, sunt inevitabil lipsite de rezonanţă afectivă în conştiinţa unor străini. Ştefan Augustin Doinaş figurează în sumar cu (probabil) singurul său poem scris într-o stare de graţie, Mistreţul cu colţi de argint. Nichita Stănescu este reprezentat de două poeme sentimentalabstracte, foarte nichitastănesciene, Luna în câmp şi Poveste sentimentală şi de un simpatic poem scris în argou, din tinereţe, Balada motanului.
Daniel Ioniţă a ştiut ce să aleagă: poezii nu numai încântătoare, ci şi traductibile: „Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des. / Eu stăteam la o margine-a orei,/ tu – la cealaltă,/ ca două toarte de amforă.” etc. – „Later on we met more often./ I stood on one side of the hour,/ you on the other,/ like two handles of an amphora.” etc. Exact cum speram, din antologie nu lipseşte Nicolae Labiş. Poemele sale Moartea căprioarei şi Dans, scrise cu spectaculosul său talent, îi vor încânta, n-am nicio îndoială, şi pe cititorii de limbă engleză. Din Grigore Vieru aş fi ales una sau două dintre emoţionantele poezii pe tema mamei; autorul antologiei a preferat Basarabie cu jale, care îl prezintă pe Grigore Vieru ca pe un poet vates, ceea ce este justificat. În afară de Nichita Stănescu, generaţia '60 mai cuprinde, în antologia lui Daniel Ioniţă, nume bine alese: Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana, Virgil Mazilescu, Ioan Alexandru şi Adrian Păunescu.
Fiind bilingvă, antologia îi va interesa, fără îndoială, şi pe cititorii români, ca pe o gală a poeziei româneşti moderne. Va fi, fără îndoială, şi contestată (tocmai pentru că nu se bazează pe raţiuni de politică literară), dar cu greu se va putea face abstracţie de ea.
                                 Alex ŞTEFĂNESCU
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971