Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
PIAŢA UNIVERSITAŢII 2012 – BLESTEMUL REPETĂRII MINCIUNILOR CĂTRE POPOR: Partea întâi: GREŞESC AMARNIC CEI CARE CRED CĂ A PUTUT SĂ NE SCOATĂ ÎN STRADĂ DEMITEREA UNUI DEMNITAR; NE-A SCOS IN STRADĂ FAPTUL CĂ NU AU FOST DEMIŞI TOŢI!...
Reacţii la apeluri
Partea a doua ROMÂNI, AVEM O MARE PROBLEMĂ ! Articole de Sergiu Gabureac, Magdalena Albu, Ion Florin Florescu, Mihai Antoci, Traian Dungaciu, Marin Marian Bălaşa, Nicky Florescu ,Iulian Tănăsescu
ROMÂNI AVEM O MARE PROBLEMA!- CONTINUARE
PARTEA A TREIA: ŞI, IATĂ CE SE PETRECE ÎN LUME ÎN ACESTE ZILE-Alvin Toffler : Ce ne asteapta īn urmatorii 40 de ani, Viorel Roman-Editorialul lui Dwight Luchian Patton
ÎN ÎNCHEIERE REVENIM LA CONDIŢIA NOASTRĂ, „LOCALĂ”...: Articole de Horaţiu PEPINE şi Adrian BOTEZ
BISERICA DIN ETER Corneliu LEU către Dimitrie GRAMA
Dialoguri - continuare
PERIOADA POSTDECEMBRISTA ÎN FAPTELE EI SIMPLE Lunile şi anii denumiţi la fel de fals, de unii „postrevoluţionari” iar de alţii „ai tranziţiei”, văzuţi în lumina lor reală prin jurnale scriitoriceşti: -Darie NOVĂCEANU.
Nicolae Dan Fruntelată
Actualitatea culturală, literară şi artistică Studii de Titus FILIPAŞ, Dan LUPESCU, Adrian Dinu RACHIERU Eugen EVU, Adrian BOTEZ, Despre: Camil PETRESCU, Nicolae Dan FRUNTELATĂ, Gheorghe TOMOZEI, Ion PACHIA TATOMIRESCU;
Actualitatea culturală - continuare
Actualitatea culturală- literară şi artistică - continuare II
ORAŞUL MIZIL GAZDĂ A UNOR MANIFESTĂRI CULTURALE DE ŢINUTĂ ŞI LOCALITATE CU AUTORI VALOROŞI„ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL” – UN FESTIVAL-CONCURS CARE A CĂPĂTAT BUNĂ TRADIŢIE VERSURI, PROZĂ ŞI STUDII DE Emil PROŞCAN, Adina MANDALAC, Ion BUSUIOC, Bogdan-Costin GEORGESCU
- Emil Proşcan
Adina Mandalac
Adina Mandalac - continuare
Ion Busuioc - Fabule
Premianţi
Premianti- continuare
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului -continuare
Din folclorul internetului - partea III, Rubrica lui Ioan Lilă
Din folclorul intzernetului - ultima ora
PAGINA A PATRA
Actualitatea culturală, literară şi artistică

            A fost influenţat Camil Petrescu
               de  Ideologia primară ?


Unul dintre cărturarii români care s-a aplecat cu multă atenţie către studierea industrialismului românesc pre-1848 a fost Camil Petrescu (1894 - 1957). O parte dintre datele strânse de domnia sa cu acel prilej constituie osatura romanului „Un om între oameni” rămas neterminat. După 1989, regretatul scriitor Camil Petrescu a fost acuzat virulent de către „rudele dizidenţilor care au suferit din cauza nomenclaturii” că ar fi dat dovadă de oportunism şi ar fi făcut plecăciuni către comunism atunci când a scris acel roman. Dar, în fine, după 1989 a devenit o modă profitabilă să acuzi valorile româneşti. Eu susţin că există o legătură ideologică primară între operele domnului Camil Petrescu : „Jocul ielelor” din 1918,  „Ideea. Ciclul morții” din 1923, „Danton” din 1924-1925, „Un om între oameni” scris între 1953 şi 1957. Se ştie că şi pentru piesa  „Danton” scriitorul a depus un efort de documentare imens, el a muncit începând chiar din România timpului Belle Époque. Deci nu-i deloc absurdă alegaţia că domnul Camil Petrescu a studiat intens viaţa intelectuală din Franţa ultimului deceniu al secolului XVIII. Chiar dacă intenţia iniţială a fost poate numai Georges Danton, caustica intelectuală investigată a cuprins şi o mulţime de alte focare. De aici nu putem să excludem defel polul dominant chemat Ideologia primară, sau pur şi simplu Ideologia, văd că s-a creat un consens de a  folosi majuscula. Or, deja vedem în locus o sursă a interesului pentru acumularea informaţiei de calitate şi pertinente care a influenţat pozitiv scrierea romanului „Un om între oameni”. Într-adevăr, „industrialismul” reprezintă un termen inventat de către ideologul primar francez Antoine Destutt de Tracy. Totodată în această Ideologie primară este pregnantă legătura între „senzaţii” şi „idei”. Această legătură dă un arc de forţă în drama psihologică „Jocul ielelor”. Personajul principal Gelu Ruscanu este descris ca fiind „omul care vede idei”. Iar în volumul de versuri „Ideea. Ciclul morții”, citim declaraţia personală a scriitorului Camil Petrescu : „Dar eu,/ Eu am văzut idei./ Întâia oara, brusc, fără să ştiu,/ De dincolo de lucruri am văzut ideea,/ Cum vezi, când se despică norii grei/ Şi negri/ Zigzagul de argint al fulgerului viu. [...] Crescut din zilele de ieri,/ Neliniştit de marile tăceri,/Pândesc şi azi prelung stăruitor,/ Căci şi acum din lucruri şi vederi/ Ideea se adună/ Străvezie, dar precisă şi întreagă,/ Aşa cum se încheagă/ Subt privirea unui derviş,/ O figură, pe apa unui lac,/ În umbra limpezită de copac. [...] Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric,/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei.” Mi se pare limpede mărturisire de credinţă în Ideologia primară.
                                                                      Titus Filipas

 



                                                                     Nicolae Dan Fruntelată,
                                            între diversiune şi realitate


 Născut într-o familie de învăţători din comuna mehedinţeană Bălăciţa, în zariştea de foc a câmpiei de pe Piemontul Getic, Nicolae Dan Fruntelată (n. 10 octombrie 1946) este unul dintre  jurnaliştii şi poeţii din secţiunea de aur a literelor româneşti de la cumpăna mileniilor al doilea şi al treilea.
 Începe şcoala primară în comuna natală, urmează cursurile Liceului Traian din Drobeta-Turnu Severin, apoi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti.
 Locuind pe o lamă de cuţit, cum declara într-un interviu de acum aproape trei decenii, şi-a asumat viaţa aspră de gazetar profesionist, trăind, trudind şi creând contracronometru.
De la începutul anilor ’70 a condus revistele Viaţa Studenţească şi Amfiteatru – cele mai importante din mediul universitar românesc -, după care a fost redactor şef al cotidianului Scânteia Tineretului, apoi al revistei săptămânale a Uniunii Scriitorilor din România Luceafărul, până în ianuarie 1990.
A debutat editorial în 1977, la Scrisul Românesc din Craiova, cu volumul de versuri Puterea sunetului, urmat, în cadenţă cvasianuală, de Noaptea grâului nou (Cartea Românească, 1978), Vara din noi, vara (Eminescu, 1979), Inventarul speranţei (Ed. Eminescu, 1981), Viaţa în limba română (Ed. Militară, 1982).
1983 este anul în care intră pe piaţă cu trei volume de facturi diferite:Tiptil în lumea copilăriei. Poezii pentru copii (Ed. Ion Creangă), Lumea, ziua şi noaptea. Jurnal (Ed. Sport-Turism, Colecţia ,,Mapamond”), La bătrâneţe, lupii tineri (Cartea Românească), volum al deplinei şi înfloritoarei maturităţi lirice a lui Nicolae Dan Fruntelată, ca şi antologia Războiul mondial de catifea (Ed. Eminescu, 1995).
În prima parte a anului 1990 rămâne, pentru prima oară, fără loc de muncă. Părinţii, învăţători pensionari, îi asigură, din când în când, după puterile lor modeste, un simbolic “ajutor de şomaj”.
Spre sfărşitul anului, i se acceptă colaborările în presa postdecembristă, după ce zeci de oameni pe care îi ajutase îi întorseseră spatele. Conduce ziarul Românul (patru ani) şi Examene, după care îmbracă haina de jar a demnitarului public, devenind secretar de stat – şef al Departamentului de Informaţii Publice al Guvernului (1994-1996).
Urmează teribila cumpănă din anul 1997, când este operat pe cord, se reface greu, de fapt reînvie ca Pasărea Phoenix din propria-i cenuşă, reînvaţă să zboare în zarea visului , dar şi să meargă, copăcel-copăcel, prin pulberea lăcrimândă a realităţii telurice, apoi revine la uneltele de profesionist al scrisului şi director general al postului TVRM – Televiziunea România de Mâine, până acum vreo trei luni când predă stafeta lui Neagu Udroiu.
Turnesol ’89: Jurnalele unui cetăţean naiv din raionul Vânju Mare (Ed. Ager, 2002) și Mica Valahie (Ed. Decebal, Drobeta-Tr. Severin), antologie lirică, sunt cărţile cele mai percutante care preced volumele din 2011 ale lui Nicolae Dan Fruntelată, pe care prestigioasa Editură Semne din Bucureşti le prezintă la Craiova, în cadrul Târgului de carte (itinerant) “Gaudeamus” – februarie/martie 2012.
Este vorba despre Primul proces politic al noii democraţii. Diversiunea “Albumul” şi păpuşarii ei (112 p.), respectiv, Vara Căpcăunului (350 p.), carte pe a cărei banderolă scrie: Viaţa sub două dictaturi.
Fiecare dintre aceste volume au ca editor pe Mircea Croitoru, copertele fiind realizate de artistul plastic Mircia Dumitrescu, iar tehnoredactarea de Adrian Stanciu.
Despre Diversiunea “Albumul”…, autorul însuşi scrie: “Acest album (n. n. Eterna şi fascinanta ROMÂNIE) a fost comentat copios pe nevăzute, pe neve, cum zic pocheriştii: El era o fantomă. Dar când a intrat în casele marilor demnitari români, în toate instituţiile de presă, tipăritură de lux cu câteva sute de planşe color, cu imaginile unei ţări despre care în lume nu se mai ştia aproape nimic, te-ai fi aşteptat ca totul să se schimbe. N-a fost aşa. Diversiunea a continuat glorios, au zornăit cătuşe, s-au plătit poliţe, s-au pus în cumpănă vieţi. Această carte este o poveste. Citiţi-o ca atare…”
Nicolae Dan Fruntelată lămureşte – cu argumente forte, într-un stil alert, aproape cinematografic – povestea albumului care a produs, în urma unei comenzi oficiale, atâtea valuri în presă, în care el a fost incriminat, chemat la I. G.P. şi la procuratură, deşi rolul său se rezumase la a viza din punct de vedere artistic şi tehnic calitatea hârtiei şi a iconografiei, precum şi de a stabili repartizarea pe ţări şi limbi a monumentalei lucrări imprimate nu din bani publici, cum era acuzat, ci din sponsorizarea unei bănci ce nu mai prididea în a-şi construi sedii noi, îmbrăcate în marmură neagră.
Să reţinem că difuzarea exemplarelor de protocol a înregistrat atitudini diferite. Dacă preşedintele ţării din acea vreme, Emil Constantinescu, şi apropiaţii săi au acceptat exemplarele trimise, serviciile Preşedinţiei au refuzat 500 de exemplare, MAE a refuzat 1.000, iar Centrul Internaţional de Conferinţe – 500 de exemplare.
Aceste detalii sunt cuprinse în scrisoarea expediată de partenerul francez, Costea, care mai menţiona: “Cartea a fost editată până acum în 37.500 exemplare în opt limbi, conform contractului. A fost livrată în România, conform contractului, la 25 de puncte de livrare, în opt limbi de fiecare dată, în totalitate 10.035 exemplare. Cartea este în curs de distribuire conform strategiei de distribuire vizată, fiind de precizat că încă de acum această distribuire a ajuns la reprezentanţi oficiali din 84 ţări.”
Citiţi, dragi prieteni, Diversiunea “Albumul”… şi veţi vedea măştile hidoase ale păpuşarilor care decid asupra dreptului nostru la libertate şi viaţă.
Zăbovim, în cele ce urmează, asupra volumului Vara Căpcăunului. De reţinut că, în mitologia populară, căpcăunul e un monstru antropofag având două capete: unul de om, altul de câine.
În cazul de faţă, capul de om ar putea fi al plămadei de humă Nicolae Dan Fruntelată, care se autodevoră, dar şi renaşte sub presiunea amintirilor,  iar cel de câine – al jurnalistului, ţinând cont că presa a fost definită drept câinele de pază al democraţiei, deşi tinde să decadă la stadiul de câine de companie...
Printr-o autoironie jucăuşă,  autorul şi-a creat, din Căpcăun, un alter-ego, în pragul vârstei a III-a, din perspectiva căruia îşi rânduieşte copilăria, adolescenţa, anii maturităţii şi cu care dialoghează ori de câte ori resimte nevoia. Putea să-l numească, la fel de bine, Balaur sau Dragon, însă n-ar fi avut, parcă, rezonanţa tenebroasă a dublei vocale ă din Căpcăun (cap de câine).
Înlăuntrul şi înafara lui Nicolae Dan Fruntelată, Căpcăunul poate fi, alternativ, lumina şi umbra autorului, corpul său teluric şi cel cosmic, Zmeul zmeilor, cu care se ia mereu la trântă, de luni până duminică, săptămână de săptămână, fără niciun răgaz.
Şi acum să deşertăm traista cu poveşti…
…De la Bulzeşti la Craiova mergi cale de vreo 25-26 km. Înşiruite ca mărgelele pe aţă sunt satele comunei natale a lui Marin Sorescu, ale căror uliţe însumează tot vreo 25-26 km. Ca distanţă, a călători până la Craiova e ca şi cum ai hălădui prin toate satele acelea. Doar că te învârteşti în acelaşi cerc. Ca în odaia propriei vieţi…
De la Bălăciţa, comună şeasă de pe Piemontul Getic din judeţul Mehedinţi, unde văzu lumina zilei pruncul – bulgăre de soare – Nicolae Dan Fruntelată, de la Bălăciţa până în inima Bucureştiului, a Europei ori a lumii lumilor luminate sunt tot vreo 25-26 km. Sau, poate, de zece, de o sută, de 700 de ori mai mult.
Ce contează, Jean boxează – ar zice un distih de limes urban, adică de lume de la margine, de mahala, cu arome, în vis, de halva… Şi de cuţit înfipt în inima Lunii ca o limbă de câine (vorba legendarului Fănuş Neagu), ori în pântecele mării – pe ale cărei esplanade Nicolae Dan Fruntelată a auzit oftatul acestui animal uriaş, zbaterea lui de noapte şi torsul parşiv de zi.
Înşirate ca mărgelele pe aţă sunt satele din Bulzeşti şi tot aşa, înşirate pe aţa veşniciei copilului de învăţători din Bălăciţa, ajuns băiat mare în Bucureşti, profesor şi jurnalist adevărat, redactor şef la Amfiteatru şi Viaţa Studenţească – unde s-au şcolit, prin anii ’75, alde Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Sorin Roşca Stănescu, Octavian Ştireanu şi mulţi alţii -, …tot aşa înşiruite sunt aşchiile  din cartea Vara Căpcăunului.
Stârnită, în aparenţă, de un bulversant motto-îndemn din Ion D. Sîrbu: “Ca să nu mori fără urmă, trebuie să-ţi povesteşti, mereu şi mereu, naşterea, părinţii, copilăria, tot, tot, tot…”-, cartea este provocată în realitate de lungul tunel vertical, între zenit şi nadir, al vieţii unui Om între oameni: Nicolae Dan Fruntelată, care dialoghează cu sine însuşi, în ipostazele vârstelor succesive, de la copil la …Căpcăun, căutându-şi neostoit obârşiile, redefinindu-şi identitatea, setea, foamea de sine, de timpul neţărmurit, timpul fără de timp, clipele de aur ale anilor dintâi, de la Bălăciţa.
Alter ego, alter-ego-uri, oglinzi paralele, chipuri, cioburi de chipuri fulgerate de timp, frânturele de viaţă, holograme din care se reconstituie rotundul, armonia, sfera celestă a unei vieţi, a inimii de om pusă în contact direct cu aerul anului 1997, când a traversat deşertul îndoielii, în operaţia pe cord deschis făcută de vestitul chirurg Radu Deac, la Institutul Inimii din Târgu Mureş, unicul din această parte a Europei, pe care asasinii României  voiau să-l lichideze pentru a accelera ştergerea neamului românesc de pe vatra sa de-o vârstă cu lumina, unde nu am venit aduşi de vânt, ci suntem dintotdeauna.
Plăcerea irepresibilă de a povesti, de a retrăi în poveste cele mai vii segmente de vârste, hălci sângerânde de istorie trăită este evidentă de la un capăt la altul al cărţii, despre care Nicolae Dan Fruntelată se face a nu şti ce reprezintă ca gen literar: jurnal, reportaj, poem.
Vara Căpcăunului constituie oglinda retrovizoare a unei vieţi de om, aşa cum a fost, aşa cum este, jurnalul unui posibil roman, nu de tip balzacian (în care romancierul omniscient relatează totul la persoana a III-a plural), ci de tip André Gide (narat la persoana I singular, romancierul fiind protagonistul ori unul dintre personajele importante).
Este cartea unui posibil roman care se scrie sub ochii noştri, pe care cititorul îl scrie instantaneu împreună cu …Căpcăunul – tartor al poveştilor dintr-un Decameron abia conturat, din  Hanul  Ancuţei ori, mai degrabă, din mitul oriental al Şeherezadei: Povesteşte sau vei muri, mit contaminat cu acela al basmului românesc despre Pasărea care te scoate pe tărâmul celălalt, dar îţi cere câte o bucată din tine ca să poată zbura.
La p. 80, autorul se confesează: “Căpcăunul este acela care, de fapt, trebuie să dea, să-şi sfâşie viaţa, trupul, memoria şi să le dea unei păsări eterne. Spune Ion Barbu: Sfânt trup şi hrană sieşi/ hagi rupea din el. Asta e soarta şi petrecerea prin lume a căpcăunului” – pentru a continua pe ton de rugă şi smerenie: “Dă-mi, Doamne, mai multe poveşti, mai multe frumuseţi, mai multe iubiri, să pot trăi mai mult, să pot zbura mai mult !”.
Spiritul meridional, solar al lui Nicolae Dan Fruntelată, temperamentul de oltean – adică de gascon al României -, spiritul pandur şi speculativ, umorul fin, luminos, ironia iute ca un plesnet de bici, deschizând flori rubinii în carnea fragedă a realităţii, asigură o aură aparte cărţii Vara Căpcăunului, un halou de palpit suculent, generos, doldora de întâmplări, gâlgâind de tâlcuri, de bucurii, tristeţi şi dureri, dar mai ales de o tainică speranţă că totuşi, totuşi lumea noastră nu va amurgi de tot, nu va scăpăta definitiv în bezna neantului.
Iată, fără alte comentarii, o nuvelă comprimată în trei pagini (pp. 24-27):Vineri: Crimă la lumina zilei; poemul Sâmbătă: Popor de fân; microromanul în şase pagini Miercuri: Povestea grâului nou; testamentarul Cine mă urăşte ? (p. 62) sau inscripţia în azur din tableta Vineri:Fraţii mei (p. 82-85) - inspirată de Tudor Gheorghe, Mitru Fărcaş (care le-a cântat, din fabulosul său taragot, minerilor din Petroşani, la ora 4 dimineaţa, adică la ieşirea acestora din şut) Ovidiu Lipan Ţăndărică, Ghiţă Turda, Marian Nistor, Benone Sinulescu, Georgel Nucă, Cornel Constantiniu, după care autorul notează:
 “Da, căpcăunule, s-ar putea să uiţi câte ceva, dar nu e mai puţin adevărat că sângele acestor amintiri pulsează în venele tale şi îţi încarcă zilele şi nopţile. Unde i-aş trimite pe toţi prietenii mei ? În cercul de aur al amintirii. Pe urmă, aş lua acest cerc şi l-aş dărui împăratului vieţii mele, Căpcăunul, care m-a trăit şi mă trăieşte, dincolo de orice întâmplare, de orice uitare”.
 Vrând, parcă, să ne lase un moment de respiro, un răgaz de a cugeta, în plan secund, asupra celor aglutinate în primul sfert al volumului, autorul ne invită, pe nesimţite, în tărâmuri cu străluciri exotice.
Urmează un scurt preambul - Două săptămâni în vis: Lumea în care am fost, în care notează electrizant…”Aceste amintiri vin din alte cărţi, dar mai ales din foamea cea mare a căpcăunului care cere poveşti, cere drumuri, cere sângele nebun al unor clipe care s-au dus.“
Capitolele “călătoriilor pure” (“reale până la senzaţie fizică, până la gustul aerului, până la mirosurile de fructe, de iarbă, de oraşe”) sunt extrem de captivante: 1. ÎN CEEA CE PRIVEŞTE AMERICA– I.  Welcome (poem de expresivitate admirabilă, din care decupăm versurile…”se făcu/ seară adevărată, de auzeam/ osiile oceanului trosnind”), II. Ce face un turist la New York, III. Clarksburg, între weekend şi business, IV. Ţara ierbii albastre, VI. Bani negri pentru zile albe sau un salariu pentru fiecare, VII. O afacere numită whisky şi alta numită coca-cola, VIII. Din gunoi se-ntrupează averea, IX. Şase steaguri deasupra Georgiei, X. A păstra “standardul”, XI. Viaţa la peste două secole, XII. 24 de ore la Washington D. C., XIII. Moartea în piaţa de flori, XIV. Agamemnon for us (totalizând 28 p.), 2. DRUMUL DAMASCULUI (8 p.), 3. MEXICUL, RĂSCRUCEA LUMILOR (9 ½ p.), 4. FOTBALUL – SÂNGELE NEBUN AL COPILĂRIEI (10 p.), 5. BRAZILIA, O CĂLĂTORIE ÎN MIRACOL (4 ¼ p.), 6. IARNĂ LA OCEANUL INDIAN (11 ½ p.) – în total 72 pagini.
 Traversăm înfioraţi două foarte scurte capitole (Luni: Liberi în acvariu, Marţi: A iubi la Florenţa), după care plonjăm, pe parcursul următoarelor 35 p., într-o “periodă atât de ciudată, când simţi că ai trăit sub o magie (neagră, albă, cine ştie) ori sub intoxicare totală”: capitolul Iarna şi democraţia în şalvari, timp comprimat, între 22 decembrie 1989-20 februarie 1990,  transcris din “caietul iernii interzise, jurnalul firului de plumb” care i-a retezat lui Nicolae Dan Fruntelată 20 de ani de viaţă “şi de muncă oarbă”.
Capitolul este prelungit, doar din spărturi de clipe şi mozaic de trăiri înfrigurate, până la 1 noiembrie 1994, când N. D. F. a acceptat să devină funcţionar de stat.
Din nou un fulgurant moment de respiro: Scrisori unor prieteni care nu mă ştiu (Dan Petrescu, Gică Machidonu), continuate de unele dintre cele mai cumplite – prin adevărurile evidenţiate – capitole: CIORAN CEL SINGUR (“O Românie viitoare care n-a învăţat nimic din “cazul” rusesc, nu poate fi decât o construcţie fictivă”), Marţi: Mistreţul orb, Miercuri: Şi mai tragic, piloţii orbi - secvenţe din comentariul tânărului Mircea Eliade, publicat în ziarul Vremea din 1937: “Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut încercata Europă -, luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi (…) Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal s-a stins.”
Fior liric şi dramatic profund transmit capitolele Casele mele, Prieteni dintr-o stea, ca şi ultimele, dedicate Bucureştiului, iubit chiar şi atunci când e privit cu ochi critic. Între ele, cutremurătoare, pe alocuri oripilantă, Lumea magicienilor, apoi încă un intermezzo: Un fado pentru inima mea.
Urmează şocantul Paşaport pentru mankurţi, pornind de la  magistrala carte O zi mai lungă decât veacul, scrisă de Cinghiz Aitmatov – prinţul chirghiz, cunoscut de autor într-o toamnă, la Moscova -, după care trece la un alt prozator divin, albanezul Ismail Kadare şi la cartea acestuia Slujbaş la Palatul Viselor, o uriaşă metaforă despre imperiul care dispune de un minister ce colectează şi interpretează visele tuturor supuşilor, controlând astfel conştiinţa, spaimele şi speranţele, trecutul, prezentul şi viitorul.
Translând de la legenda teribilă a mankurţilor – cărora li se ştergea memoria printr-o procedură extrem de dureroasă -, legendă de la care poate începe viaţa noastră, şi istoria noastră, şi tragedia noastră, la mankurtizarea prin controlul viselor, Nicolae Dan Fruntelată trage un puternic semnal de alarmă, precizând: “Iată, se poate şi mai mult: să-i extragi omului visele şi amintirile şi să le foloseşti împotriva lui”.
Din stroboscopicul Joi: Glorie ţie, cuvânt nemernic (pp. 230-233), cităm: “Apoi să delirez cuvinte vechi dintr-un dicţionar de arhaisme şi regionalisme: avaiet, azap, baibafir, băsnar, berbecar, bihuncă, bocăneţ, buhundar, cameniţă, chifar, dumesnic, gavanos, goanţă, igreţ, lucoare. Aşa-i că sună ca o limbă străină ? Nu v-aţi gândit că ele înseamnă: dare în Ţara Românească, miliţian, otoman, fir de aur, cioban de berbeci, trăsură uşoară cu un cal, prăjitură ţărănească, cădelniţă, cuptor, domestic, borcan, boabă de fasole, lăutar, strălucire. (…) Într-o limbă cum e limba română, suplă şi regală ca o trestie, au loc toate. Cu condiţia să le ştim şi să le vorbim cinstit, să ne ferim de făcături şi de împrumuturi analfabete chiar în limba de origine. Lucrurile nu sunt beton, viaţa nu e cool, prietenii mei ! Nu vă dau lecţii,  întotdeauna voi ştiţi mai bine, dar, vă rog, vă implor, dacă v-aţi născut în limba română şi n-aţi citit nimic din Sadoveanu, n-aţi citit nimic din Eminescu, din Blaga, din Arghezi, din Nichita Stănescu, o să plângă inima în mine de mila voastră, de neputinţa voastră. Chiar trebuie să ne batem joc de tot ce suntem şi tot ceea ce am fi avut dreptul să fim? E cam trist, începe acest mileniu şi strig spre inima voastră:

Eu nu pot spune: Noapte bună, România
Oriunde te-ai afla
Pentru că tu nu te mai afli nicăieri
Decât, poate, în inima mea
Într-o stare de veghe chircită
Într-o stare de frică
Aşteptând judecăţi şi sentinţe
Ţara mea veche şi mică
Vândută mereu, răstignită mereu
Pe cruce, pe stea, pe vecie
Os în gâtul balenelor lumii
Momeală vie
E noapte prelungă în Est
Zi n-a fost aproape niciodată
Sunt vinovat că m-am născut aici
Vinovaţi şi voi, mamă şi tată
Eu nu pot spune: Noapte bună, România
Oriunde te-ai afla
Pentru că tu nu te afli nicăieri
Decât, poate, în inima mea.”

În atât de tensionatele pagini ale rememorării Marţi: Bolnav de drumuri (pp. 240-243), amintirea începe ca un exerciţiu de respirare şi de voinţă:
“Repetă după mine: Severin, Şimian, Rogova, Hinova, Vânju Mare, Corlăţel, Almăjel, Dobra, Bălăciţa. Drumul meu spre casă şi drumul meu de acasă, o ieşire în lume ca un cuţit pe care îl tragi violent din rană. L-am făcut de obicei cu o maşină veche, un autobuz obosit care se leagănă pe drumul de pământ precum o raţă leşească. Nu ştiţi ce e raţa leşească ? O raţă mai mare de curte, mută şi leneşă. Rata se numea acel autobuz, el pleca din Bălăciţa dimineaţa în zori, pe la patru, lume gătită de oraş, cu paporniţe mari în mâini, acolo erau păsări, brânză, ouă… (…) Copilul urma să fie aruncat în apa rece a vieţii, lăsat singur şi pustiu, lăsat să se bată cu tot ce era necunoscut”
şi se încheie cu un strigăt abia domolit, ca o umbră de bocet nerostit, nemărturisit:
“(…) mă robeam cuvintelor trăpaş
şi m-au dus în toamnă ca pe-o marfă
să mă vândă-n marele oraş.
Doamne, dacă aş mai putea să mai fac o dată drumul acela cu autobuzul vechi şi prăfuit, Rata, până la oraş şi mai ales de la oraş înapoi în satul meu care aproape că nu mai există, atins de aripa morţii tuturor oamenilor pe care i-am cunoscut ! Ciudat sentiment, să-ţi fie dor până în rărunchi de ceva şi în acelaşi timp să nu vrei să-l mai vezi pentru că ţi-ar răni toate amintirile !”.
La paginile 246-249, Nicolae Dan Fruntelată rezumă cartea foarte puţin cunoscută Istoria politică şi socială a principatelor dunărene, publicată de Elias Regnault, reprezentantul diplomatic al Franţei la Bucureşti, în 1855, o extraordinară privire asupra lumii româneşti de atunci, cu idei care au fost, sunt şi vor fi valabile pentru destinul nostru istoric.
“Pe aici – scrie diplomatul francez – au trecut toate invaziile mari: Attila, Ginghis Han, Timurlenk, Baiazid, Mahomed al II-lea, Suvorov, Campania rusească din 1806, ocupaţia rusească dintre 1828-1834, revenirea în 1848 şi invazia ruşilor din 1853.”
Autorului îi sună puternic, în urechi, glasul de sirenă al emisarului Rusiei în Ţara Românească, colonelul Germano, care i se adresa mitropolitului Argeşului: “Frate, de ce nu v-aţi arunca în braţele Rusiei ? (…) Rusia vrea să vă salveze, ea vrea să fie mama voastră şi va fi chiar fără voia voastră !”
 Concluzia fascinantei cărţi a lui Elias Regnault – glosează Nicolae Dan Fruntelată – poate fi un permanent prilej de meditaţie. Pentru ca Occidentul să oprească invazia rusească – subliniază diplomatul din Franţa – există o singură şansă:
“Unirea într-un singur imperiu a tuturor românilor, de la Nistru până la Tisa, de la frontiera Galiţiei până la malurile Dunării, cuprinzând deci Basarabia, Bucovina, Moldova, Valahia, Transilvania şi Banatul Timişoarei. În pofida frământărilor seculare, toate aceste ţări au păstrat unitatea de limbă, unitatea de moravuri şi de sentimente, ele aspiră toate la unitatea politică.”
Elias Regnault trage o concluzie limpede și fermă :  cei zece  milioane de români - din acea vreme, de pe un teritoriu care ar putea ușor hrăni 40.000.000 de oameni - ”ar accepta cu mândrie misiunea de a se opune slavismului din nord.”
Printre cele mai extinse capitole din Vara Căpcăunului, ale cărei secvenţe sunt supratitrate pe zile, are aproape 15 pagini (263-278). Se intitulează Vineri, sâmbătă, duminică, luni, marţi: Biblia neagră a poporului roman. Sintetizează tratatul de 700 de pagini Fereşte-mă, Doamne, de prieteni – războiul clandestin al blocului sovietic cu România, este scrisă de un mare istoric şi universitar American: Larry Watts, tradusă în româneşte anul trecut. Teza majoră a cărţii: În istoria ei, România a fost mereu singură, cu spatele la zid. Fără a intra în detalii, cităm finalul comentariului lui Nicolae Dan Fruntelată:
 “Mi-e teamă că legenda neagră continuă. Ea va înceta să mai lucreze, probabil, atunci când vom fi împărţiţi în comitate mici şi fără putere (n. n. regiuni transfrontaliere), când nu ni se va mai auzi limba, când majoritatea dintre noi vor fi plecat, ca şătrarii, prin lume după o bucată de pâine… Vi se pare o viziune prea neagră ? Citiţi din scoarţă-n scoarţă cartea lui Larry Watts…”
Urmează un intermezzo luminos, pentru descărcarea supratensiunii accumulate – Miercuri: Vinul de fiecare zi, după care tensiunea creşte din nou, în Joi: România – “Ţara di jac” (adică de jaf, de jefuit, sintagmă dintr-o veche cronică străină), vibranta Miercuri: Scrisoare către doctorii mei, profesorul Leonida Gherasim din Bucureşti (mare diagnostician, necruţător: “Dacă mai fumezi, nu trebuie să mai iei medicamente, dai banii degeaba. Dar ai o şansă, moartea subită, poate mori în somn şi nu ştii nimic”) şi profesorul chirurg Radu Deac, Dumnezeul din Târgu Mureş, care a îndrăznit să-i facă lui Nicolae Dan Fruntelată o operaţie pe care alţi chirurgi i-au refuzat-o. După operaţie, acesta a scris un poem pe care i l-a dedicat:
  
Cineva
  Cineva
  a privit în inima mea
  de carne, de pasăre-mpuşcată
de ceas nebun, de aer viu
Cineva mi-a strigat:
Norocosule, am ajuns
când încă nu era târziu
Cineva m-a purtat
în spate prin apele moarte
Acum e tatăl meu
Şi stă lângă Dumnezeu
Nu pot să spun mai departe…
  
În capitolul cu titlu uşor derutant Aventuri la Marea Neagră, N. D. F. sintetizează viziunile lui Gheorghe Brătianu, Ştefan cel Mare (care a anticipat cu 400 de ani că viitorul principatelor române este legat de viitorul Pontului Euxin), Vasile Pârvan, apoi punctează decisiv: “În această lume atât de specială prin combinaţia de civilizaţii şi caracteristici (…), Marea Neagră a fost şi va rămâne o pecete de stabilitate, chiar de etern. Această placă turnantă a comerţului internaţional (…) a fost şi ar trebui să rămână un mare atu pe care România îl poate juca în partida geopoliticii mondiale”, pentru a conchide irefragabil: “…orice conducător adevărat al României ar trebui să fie, simbolic vorbind, un voievod al Mării Negre. Cu condiţia ca el, politicianul (n. n. mai bine-zis bărbatul de stat), să pună mâna să citească, să înveţe, să trăiască istoria românilor şi a teritoriilor locuite de ei. Politica nu mai trebuie să fie o formă de analfabetism, de aculturalism”.
 Capitolul De la dictatura proletariatului la dictatura lumpenburgheziei este încheiat prin citarea gânditorilor chinezi, care afirmă că: “Un imperiu pe cale de distrugere şi de pieire se poate recunoaşte după următoarele semne: are prea multe legi; aceste legi se bat cap în cap; aceste capete sunt făcute fără de cap; iar Capul nu face decât să dea legi prin care să fie apărat capul de prea multele legi care se bat cap în cap”.
 Într-o altă săptămână, de luni până vineri, autorul ne oferă succesiv, de cinci ori, câte un Recurs la metaforă: Şcoală cât Munţii Mehedinţilor (elogiu al Liceului “Traian”), Podul lui Dumnezeu (de la Ponoare), Corbii de piatră sau refuzul istoriei (“muzeu făcut de Dumnezeu românilor, unde istoria se aşază de acum zece mii de ani”, patria Corvinilor, strămoşi ai lui Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin), Lacrimile brazilor (chihlimbarul din Munţii Buzăului), Călătoria pe Lună (tărâmul vulcanilor noroioşi, semn că în subteran sunt imense zăcăminte de petrol).
 Într-o cadenţă accelerată se succed capitolele dinspre finalul cărţii, în care N. D. F. dă bici de foc amintirilor, de parcă i-ar fi teamă că nu a mărturisit destule despre spiritul locului său de naştere, despre oamenii cu ale căror destine s-a ciocnit soarta sa, modelându-se reciproc în lumina iubirii faţă de familie, neam şi ţară.
Le numim, fără a le mai rezuma: Adevărul şi numai adevărul, Discurs despre rădăcini (“Să mă scuzaţi că mă trag din neam de panduri, şi după tată, şi după mamă, dar ăsta e adevărul gol-goluţ şi el se poate proba din studii istorice, dar şi din literatura despre epoca lui Tudor” – p. 314; “Voi nu trebuie să cereţi nimic. Voi sunteţi apostolii neamului şi trebuie să mergeţi unde e nevoie de voi” – îi sfătuieşte directorul şcolii normale pe tinerii învăţători din regat ce urmau să plece în Basarabia – p. 316), Prietenul meu Nea Gheorghe (Dindere, “olteanul din Braniştea Mehedinţiului, om cu destin de film american”), Călătorie împrejurul camerei mele, Grănicerul disperării (Nicolae Dabija), Adevărata stângă românească, Să nu uiţi gara Lugovaia.
 Penultimul capitol – Marţi: Bucureşti, dragoste şi ură – acoperă 12 pagini şi jumătate. Ar merita să îl cităm integral, ca pe multe altele. Din considerente de spaţiu nu o facem.
 Cartea se încheie în zi de Duminică: În loc de Bună ziua: “M-a obosit mult de tot această alergare prin viaţa mea. A meritat, nu ştiu, să-mi spuneţi voi ?! Ştiu doar că i-am dat căpcăunului toată puterea mea. (…) Şi mai ştiu un lucru: că nu mi-e ruşine, dar diloc, diloc, diloc, diloc (aşa cum zice o horă moldovenească) de tot ce am trăit, de tot ce am iubit, de tot ce am greşit, de tot ce am reuşit. Nu eu am ales să trăiesc aşa, călare pe două dictaturi – cea comunistă, uneori fanatică – şi cea a democraţiei – uneori oarbă. Eu m-am lăsat trăit. Atât…”
 Şi astfel ne luminăm, la final de carte: Căpcăunul e timpul, care ne trăieşte, ne mistuie şi, poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne şi mântuieşte. Iar cum timpul nu există decât în raport cu eu, fiecare este, pentru sine, propriul Căpcăun. Propriul judecător…
 Volumul lui Nicolae Dan Fruntelată Vara Căpcăunului constituie – aidoma excelentei cărţi de poezie Hanibal, scrisă de Eugen Jebeleanu în urmă cu vreo 40 de ani – o meditaţie gravă, răscolitoare şi totuşi luminoasă, plină de speranţă asupra Timpului, o meditaţie asupra istoriei şi a condiţiei umane la răspântii de istorii învolburate, în care violenţele, agresiunile de tot felul, crimele, războaiele psihologice, meteorologice, financiare îşi fac de cap.
Cartea aceasta ne duce cu gândul, totodată, la Timpul trăirii, timpul mărturisirii, jurnalul parizian al lui Eugen Simion, care nu cuprindea, din fericire, dramatica experienţă a unei operaţii pe cord şi nici două stagii de şomaj.
 Inima pandurului Nicolae Dan Fruntelată e mare, luminoasă ca torţa lui Danko, este tare omenoasă, caldă, fierbinte ca pâinea de aur, dreasă cu platagele, abia scoasă din ţest,  şi – întremată cu resveratrolul din două pahare de zaibăr zilnic, roşioară de Dăbuleni, cabernet de Segarcea sau de Vânju Mare-Oprişor – îi va dărui autorului puterea de a ne oferi, peste zece ani, Toamna Căpcăunului, apoi, peste încă zece: Iarna Patriarhului.
 Frenezia cu care Nicolae Dan Fruntelată trăieşte evenimentele are vibraţie magică şi forţă tămăduitoare, care descind parcă din lumea prozei indimenticabile a lui Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Gabriel Garcia Marquez (Un veac de singurătate) şi îndeosebi din memorabilul roman Abaddon Exterminatorul de Ernesto Sabato, despre tragedia Argentinei din deceniile al şaptelea, al optulea din secolul trecut, pe care o repetă acum România.

                                                                                                                              DAN LUPESCU 

                              GHEORGHE TOMOZEI, UN „SUFLET VECHI”
                               „Sunt o vocabulă rostită de toamnă”

 
Gheorghe Tomozei a scris şi a publicat mult, priceperea versificatorie fiind vizibilă şi remarcată chiar la start. După ce trecuse prin liceul târgoviştean „Nicolae Bălcescu” şi, apoi, la Şcoala de literatură, debutând, încă adolescent, în 1953, în Tânărul scriitor, poetul intra în câmpul liricii (editorial vorbind) cu Pasărea albastră (1957), purtând, previzibil, amprenta labişiană. Dar ambiţia meşteşugarului, declarat – mai încoace – trufaş paznic al unui „hangar de fluturi”, era cea de a se elibera de tutelă, producând râvnitele „cristale”. Încât, înscris pe o linie neoromantică, prolificul şi singuraticul poet, sedus de vioiciunea spiritului muntenesc („valah” cum se răsfăţa) nu şi-a legat destinul, neapărat, de cadenţa generaţiei. Cu frenezie inventivă, caligraf împătimit, atent la „genealogie” el ne invită într-un „apocaliptic iarmaroc” desfăşurat „de la Dosoftei la Tomozei”, trecând de la poezia îmbibată de sentimentalitate ori înrobită de evenimenţial, mereu însă atinsă de muzicalitate, la cea frisonată de livresc, iubind străvezimea. Un sentimental, aşadar, cu acces la contemplaţie, doritor de „scrisori făloase”, el pare, mai degrabă, prin jocurile verbale şi patina istorică, pensând cuvinte zemoase ori vocabule rare, un nevindecabil caligraf (pe filiera A. Pann, Pillat, Urmuz), cinstind – înduioşat – cântecul de lume, dar şi zeflemeaua, exercitând – cu fast bizantin – seducţia. Acest subtext galant, răsfăţând verbul şi eliberând un hedonism fanariot, plombând în text – în numele unei nedomolite patimi arhivistice – „gablonzuri verbale” nu-şi stinge causticitatea. Fineţea prozodică, versul cantabil (desenând himere), graţia bizantină fac din poetul bântuit de „fermenţii melancoliei” un „trezorier al toamnei”. Întomnarea era, dealtfel, tema obsedantă a ultimelor volume: constatând că „se face toamnă-n univers” ori contemplând spectacolul „ningerimii”, el prefiră cuvinte tocmai pentru a se apăra de „blânda lentoare a paşilor morţii”. Se vrea, apăsat de „himerica mantilă” a toamnei, „mormântul / unei mori de vânt”. Astfel, în stampele sale irizate câteodată de un protector ludism verbal, dovedind sprinteneală şi inventivitate, se strecoară neliniştea, învolburând cutele textului. Coboară atunci peste noi o tristeţe inexplicabilă, suportată însă cu eleganţă, aruncând peste lume „un strigăt pal”.
 Dovedindu-se un harnic îngrijitor de ediţii, semnând antologii şi traduceri, literatură pentru copii, preţuind activitatea publicistică, poetul avea, negreşit, vocaţia prieteniei. Cel „înhăitat cu fluturii”, legat primejdios de trecut (cum mărturisea într-un interviu) ne-a lăsat o (altă) carte cu prieteni: Ospăţ cu păsări colibri. Iar afecţiunea şi preţuirea pentru Labiş şi Nichita Stănescu s-au răsfrânt, se ştie, într-o tenace preocupare de a le veghea postumitatea. Printre degustătorii de poezie (aceste „personagii ridicule”, cum credea – uşor amuzat – chiar poetul), zidit între cărţi, icoane, monezi, el se defineşte ca un suflet vechi. Gh. Tomozei are, indiscutabil, cultul poeţilor şi al poeziei şi, trăind în vecinătatea unor mari nume, reconstituie, cu o „mână-copilă”, într-o memorialistică aburoasă, întâmplările unor vieţi tumultuoase dintre care, explicabil, se detaşează episodul Argeş-ului, revistă pe care a şi condus-o (1969-1972).
 „Robind la amintiri”, Tomozei nu îngână însă o romanţă veştedă. Poetul „învesteşte timpul”, dar acest „jind subţire”, placat pe un arsenal arhaic şi, cum spuneam, reactivând falsul bizantin întreţine un abur exotic (învăluind un viguros şi declarat-orgolios duh valah). Curtenitor, plin de galanterie, ispitit de ludism şi orfevrărie, el propune împerecheri suave şi se vrea „sclavul iubirii”. Miniaturist, în fond, străin de poezia conceptelor, Gheorghe Tomozei rămâne, în faza crepusculară, o neobosită (şi repetitivă, câteodată) distilerie de imagini; o reverie fluidă, pillatiană, cu un stins ecou arghezian şi demonstrând, parcă, un „viciu matein”. Acest amestec de influenţe, topite în mojarul talentului (indiscutabil) pare a îndreptăţi, parţial, un reproş reluat în diverse împrejurări, privind deficitul de personalitate. Tomozei, s-a spus (exploatată fiind o afirmaţie a poetului) rescrie cu har „versurile altora”. Formula sa metabolizează varii „scriituri” (să ne amintim de etapa imagismului nichitian) iar trupul-cvartir, un veritabil „sertar cu semne”, stăpâneşte un regat de iluzii. Declinul e recunoscut, ruinele existenţiale îl împresoară şi regretul alexandrin se insinuează; până şi Ninive, cea „râmată de porci” (v. Ninive, 1982) vine să confirme destinul de „ţărână târătoare”. Şi care, devenind „un valah tibetan”, a făcut „bătături pe nervi”, golindu-se de moarte. Galanteria sau ludismul nu obturează însă profunditatea. Prolificul poet, înnegrind – risipitor – maldăre de file, dizolvând imaginea livrescă în manierism îşi surdinizează suferinţa. El contemplă resorbţia în mineral şi, întomnat, visând la un cuplu himeric, spiritualizează erotica, trecând-o peste timp, înspre agapé. Dar are, mai departe, „laşitatea” de a rămâne la masa de scris, sperând că va dăinui, scotocind prin buzunarele cu manuscripte unde va descoperi „un bot de vers / înfipt în creier”. Critica, să recunoaştem, i-a rămas datoare acestui important poet, departe de a-şi fi istovit gloria. Dincolo de gesturile ascunse (din pudoare) ori de aparenţa jucăuşă, de neobosită inventivitate (adunând giuvaericale), pe linia unui exotism lingvistic, vădind o energică dexteritate, poetul, surâzător şi dureros, cu ştiuta-i notă jovial-ludic-melancolică ne avertiza: „mă nărui nedescifrat, nevăzut”. Orânduite, parcă, într-un album, digitaţiile sale catifelate se încarcă, într-o ciudată simbioză, cu sevă, respectând o impecabilă caligrafie şi o discretă senzualitate. Fiindcă Tomozei nu şi-a etalat biografia în vitrină. Pudoarea l-a împiedicat să-şi exhibe eul poetic, refugiindu-se, cumva temător, la vămile visului, încercând cu virtuozitate felurite registre. Rafinamentul neoromantic, infiltraţiile livreşti, aerul villonesc ori gesturile trubadureşti împinse în jocuri-dicteuri nu fac decât să încercuiască inefabilul: tematica erotică. Poezia rămâne o oglindă răsturnată iar versul un „abator de miresme”. Încât evazionismul (diagnosticat de N. Manolescu) află în paleta cromatică „măsura durerii şi bucuriei”. Calofilia lui Tomozei stinge sunetul funebru în spectacolul autumnal, descoperind „mâlul luminii putrezite”. Iar recuzita sentimentală, desfăşurând în odaia „susă” (după un calc eminescian) chiar miracolul fiinţării nu va fi îngenuncheată, teatral, de potopul tristeţilor existenţiale. Discreţia surdinizează irepetabila experienţă a trecerii prin lume, încărcând-o cu suavitate. Făcând figura unui ins demodat, Gh. Tomozei îşi ascunde eul şi fuge în alte lumi, inventând decolorate stampe bucureştene, cu ierni de pe vremea lui Vodă Caragea şi butci din care coboară domniţe hieratice. Visul, ca o „pasăre albastră”, se întinde peste această poezie, desenând o aburoasă şi fugară prezenţă.
 Aproape uitat azi, prolific, afectat, dar şi ironic, impunând – în timp – prin virtuozitatea execuţiei, poetul Gheorghe Tomozei, în chip de miniaturist rafinat, a parcurs o evoluţie lentă. Catalogul corăbiilor (1987), adunând producţia lirică a unui întins răstimp (1957-1985) evidenţia tocmai această adaptare, părăsind poezia evenimenţială, stufoasă, preferând estetizarea şi intimizarea sub semnul exigenţelor unui orfevru, deloc spontan, devenit „o cupă de mirare”. Asumarea artificiului, recunoaşterea convenţiei, iscusinţa artizanală etc., întreţin un modernism de factură ludică, procurând delicii intelectuale. Joaca, revărsarea voluptuoasă de gratuităţi verbale (vezi Suav anapoda, 1969), interesul pentru limba cronicărească ori apetitul calamburesc, strunit de lapidaritate, fac din acest caligraf împătimit, răsfăţând vorbele în decor fastuos, un inventiv. Tomozei descoperă verbe noi, livrează combinaţii insolite şi citate metamorfozate, propune – observa D. Micu – un „umor livresc” într-un „osuar de miresme”, peste care – mărturisea poetul – „ninge cu litere de tipar”. Trăitor în Biblioteci fericite (1994), Tomozei a crescut la o intersecţie lirică, topind numeroase influenţe, identificând vecinătăţi, suspectat chiar că ar fi impersonal. „Valahul Tom” şi-a făcut mâna „siluind” poeme (mărturisea), celebrând „maşinării romantice” şi reciclând stiluri şi replici într-o lungă ucenicie. Apocalipticul iarmaroc, de pildă, invocă o posibilă istorie a poeziei noastre. Să fie Tomozei doar un histrion, un „mărturisitor” care, reîntors în trecut, dezvăluie o teatralitate naturalizată? Sau doar un „mim al galanteriei”, dezvoltând o pasionalitate rece? E drept, trubaduresc şi curtezan, cu certă vocaţie artizanală, el se vrea un „bufon luminescent” într-o lume spectrală (cf. Gheorghe Grigurcu). Poetul calofil visează (la) „un vers fără cusur”, se învecheşte programatic citindu-i, cu pietate, pe cei de dinainte, speră ca, rămânând „o rană înrămată”, să devină un meşter recunoscut („Trag după mine o Formă”). Confesivitatea sa, discretă, bilanţieră, răsfrânge – la ora reculegerii – un sentimentalism desuet, sub control însă. Încât, aşteptând „rădvanul toamnei”, poetul, pedant, înclinat spre poză, jongleur, schiţează un autoportret în care erosul, cu pusee gesticulante, adorator la limita libovului, conjugă sentimentalismul şi cruzimea. Tomozei va recunoaşte: „iubirii i-am fost scribul, robind la amintiri / ce-mi nălucesc o fată cu degete subţiri” (v. Despre vieţile şi petrecerile mele). El rămâne, negreşit, un poet tradiţional, cu mascate orgolii auctoriale, coborând ferice în trecut, într-o medievalitate fantastă, un singuratic care a cunoscut fericirea de a fi scriitor. Ivit într-o epocă de îngheţ dogmatic, trecut printr-o şcoală „utilă” (după unii), „odioasă” (după alte aprecieri), scuturându-se de anomaliile şi procesele (literare) care au definit-o, Gheorghe Tomozei a dovedit o rarissimă vocaţie a prieteniei. „Scutier” al lui Labiş (vorba lui Eugen Simion), a vegheat memoria poetului din Mălini, reconstituind într-o carte-colaj (v. Moartea unui poet, 1972) anii nebuloşi „de formaţie”, îngrijind apoi numeroase ediţii. Prin Labiş, primul care dispărea, generaţia sa a descoperit brutal moartea. O generaţie „ştampilată” (zicea Tomozei) de tandemul Labiş-Nichita. „Înhăitându-se” apoi cu N. Stănescu, gustând din plin „veninurile” postdecembriste, Tomozei – un „peregrin valah” – a părăsit mâhnit această lume gălăgioasă, măcinată de orgolii tembele, ştiind însă prea bine că poeţii constituie „infanteria” războaielor culturale. Şi se sacrifică în numele lor.

                                                                                               ADRIAN DINU RACHIERU
                                                                                   Din ciclul „MITOGRAFII LIRICE”
 

                                   Lupta Alchimică a MAGULUI ZALMOXIAN,
                                cu...ARHEOPTERIXUL din om:
                  „ELEGII DIN ERA ARHEOPTERIX”,
                          de ION PACHIA-TATOMIRESCU -
                 Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011


Paradoxistul creator al salmilor („P”-ul Celest ocultat!) şi vajnic teoretician al traco-zalmoxianismului mioritic, Ion Pachia-Tatomirescu, este un poet „de rasă”. Da, poeţii autentici formează o rasă terestră aparte – există şi se manifestă altfel şi superior, faţă de ceilalţi locuitori ai planetei Terra.
Spre exemplu, noul volum (din cele aproape 20) de poeme, Elegii din Era Arheopterix, dovedeşte că Poetul îşi poate depăşi limba, pentru un limbaj care, dacă i-ai crede pe unii, este „specializat”: limbajul poetic. Ei bine, Ion Pachia-Tatomirescu „vorbeşte poezie” ca un MAG-DEMIURG întru LOGOS (nu doar în sensul că-şi „permite” jocuri demiurgice-creaţii-inovaţii de Cuvinte – unele paradoxal-mirabile: „În urmă cu câteva secunde/s-a născut verbul a (se) peşteriza” – cf. A (se) peşteriza) – nu ca „specialist”, ci ca Homo Poeticus (sunt sigur că Ion Pachia-Tatomirescu face parte din rasa atlanteenilor, despre care, cu mare desfătare de Duh, face vorbire părintele antroposofiei, Rudolf Steiner!): adică, „vorbeşte poezie” - aşa cum respiră. Poezia din Cuibarul „Stelei Polare”, Poezie Mistic-Şopotită, din Ouăle Androginice ale Valurilor Temporal-Atemporale, Emergent-Imerse..., Poezia de sub Ouăle Brâncuşiene Palingenetic-Zalmoxiene („Coloană a Credinţei fără Sfârşit”), ale Cloştii cu pui de Aur... – spre Laptele-Lumină, al Căii Drepte-DAO/”Galaxie” – Poezie ca „Râu al Privighetorii Orfice” (cf. Într-o privelişte cu alt curcubeu). ”Sprinteioara viespe” alecsandrină (cf. Despre o nelinişte în jocul de-a galaxia...) este tocmai simbolul palingeneziei tracico-orfice (tinzând, fulgerător, către „stadiul Brahman”!), al metamorfozei sacre (ba chiar al metanoiei!), prin depăşirea condiţiei umane, spre cea divină: la Alecsandri, „mreana” imersă (cu voinţă mistică!) vrea (şi face eforturi de Duh!) să (se) transgreseze în „viespea” Emergent-Celestă, Angelic-Zburătoare (de fapt, în primul rând, vehement-„impulsionantă” spre ZBOR...!)! Către Raiul-Privire Revelatorie (de „Tată-Cer/Tinereţe-fără-Bătrâneţe-şi-Viaţă-fără-de-Moarte”)-Re-Îndumnezeitoare (cf. Raiul meu cât o sprânceană, cât o pleoapă...), de după Plânsul (lustrant-soteriologic!) din „peştera-Biserică”: „Plâng în pântecul-peşteră:/peştera răsună ca biserica din Voroneţ,/ca zidurile celui mai pur albastru-de-cer,/ca ochii Soarelui-Moş” (cf. idem). Către Trupul de Albină Divină, Fiu/Fiică a Soarelui/Dumnezeu („să-ţi pictez câte-un univers/în fiecare hexagon/al fagurelui-trup” – cf. În fiecare hexagon al fagurelui-trup...) – Hexagonul-Litera VAU fiind „simbolul Dragostei şi Numărul Antagonismului şi al Libertăţii; Unirea; Munca; Săptămâna Creaţiei” (cf. Eliphas Levi, Chei majore şi Pantaclul lui Solomon).
Ion Pachia-Tatomirescu nu se poate stabili existenţial, în cosmos, decât printr-un etern „colocviu poetic” – discutând întru dispută cu toate ale lumii. Evident, într-un volum de „dispute poetice” care (dacă ne-am lua după titlurile celor 7 părţi-7 zile biblico-demiurgice, prin care veşnic nemulţumitul demiurg re-creeează, veşnic, lumea, ca-ntr-un caleidoscop al infinitelor variante imaginabile poetic: Ars poetica, Elegiile elementului Aer, Elegiile elementului Apă, Elegiile elementului Foc, Elegiile elementului Lemn – element strict autohton! - , Elegiile elementului Pământ,  Elegii din Era Arheopterix) par a recapitula („elegiac”... – vom vedea, mai jos, de ce...!) cosmosul, în vederea unei re-creaţii, din noi temelii manolice – Poetul intră în dispută demiurgică, în primul rând, cu...rânduiala-Logos-ul! Cu modul existenţial la care au „retrogradat” (de 20-22 de ani încoace, mai cu seamă!) oamenii – „colegii” săi tereştri. Deveniţi „anti-eminescieni/anti-pelasgo-daci”, deci pervertiţi întru Anti-Patrie/Anti-Logos Divin – nichitstănescienii „oameni-fantă” - „galactici mancurţi”, „hiene-vârcolaci” trebuie anatemizaţi, descântaţi de/întru...vidul mitic/vidul de Anti-Logos (adică, nimiciţi prin propria-le pornire distructiv-demoniacă, întoarsă împotrivă-le, precum bumerangul) – sub condiţia refacerii „ROST-ului”, ca Logos-Limbă („gură” – de rai, ori de iad! -  de Om-Hristic, ori de „om-fantă”...! – „Noua cometă străbate vidul/izbindu-se de cerul/Gurii de Rai/şi de cerul gurii noastre/(...)pentru imperioasa autostradă/a libertăţii absolute/dintre Yin şi Yang” – cf. Cometă glonţuitoare de vid şi de ceruri ale gurilor...), Logos-semnificaţie, Logos-Direcţie a Evoluţiei Spirituale, Logos-Rânduială Sacră-Cosmică (întru re-demiurgie sănătoasă!): „Eminescu i-a văzut adeseori/pe-acei oameni-fantă,/alcătuiţi din antimaterie/(...) Însă, de douăzeci de ani,/pe aceşti oameni-fantă,/pe aceşti galactici mancurţi, eu îi văd şi ca hiene-vârcolaci,/Sfârtecând exact Luna-Patrie,/Ce-i Sfânta Limbă Pelasgo-Dacă/una şi-aceeaşi cu Sfânta Limbă Valahă,/fără întrerupere.../Şi tot fără întrerupere, anatemizez/toţi mancurţii din Patrie,/înfăşor toţi oamenii-fantă/într-al blestemului năvod,/cu verb înspicat-răspicat:/Rostiţi-vă şi rostuiţi-vă,/voi, vârcolaci-fantă,/voi, vârcolaci-mancurţi,/duce-ţi-vă-nvârtindu-vă, roindu-vă,/pe toate-ncreţiturile Genunii, desigur,/nu în preajma Daciei mele de Lună Plină:/nu-mi ameninţaţi Lumina-Patrie,/că mă-nfurii/şi vă fac mitul ţăndări...!” (cf. Rosteşte-te, vârcolac...!).
Lumea lui Ion Pachia-Tatomirescu este una Pelasgo-Dacică, luând fiinţă pe Axa („bănăţenită”!) a Kogaionului/Cogaionului („Ce albă e apa asta cerească, minunos croită/în rochii albe de mirese, spre-a ninge/în sfânta parte – dinspre Cogaion – a Banatului”- cf. Ninge spre Cogaion...) – o lume care a luat fiinţă din „colocviul” cvasi-amical dintre Vid şi...AVID (Fărtat-Ne-Fărtat) – iniţial, forma existenţial-umană a Păsării-Înger al Cunoaşterii Divino-Umane Supreme! Vidul, pentru a putea dialoga-„demiurgi”, dimpreună cu Avidul, are nevoie (se „formalizează”...acceptabil!) de ameliorarea Principial-Cosmo-Feminină-YIN – „Doamna Zână”...: „Ţi-am intrat în dialog/ca să nu mă crezi olog.../Ţi-am adus un scorpion/(ce-i la doamna în poşetă)/să-l atârni de-alba-ţi manşetă/pe-o absenţă de buton...!” (cf. Dialogul învidării de pe malul oximoronului).
Din păcate, Vidul s-a implicat demiurgico-social mai mult decât îi permiteau „clauzele tratatului cosmic”, cu Avidul – tentând chiar să corupă esenţa Avidului, înjosind-o (dinspre Duhul Cunoaşterii Divino-Umane!), până la vulgara...lăcomie! „Iisus Hristos a făcut Constelaţia Lirei:/cât este <>,/domnule Prim-Ministru-al-Coasei...?” (evident că, aici, nu se fac, neapărat, referiri personale, ci categoriale!) – cf. Despre o nelinişte a „dreptului de autor”... În aşa fel încât Starea Angelic-Cunoscătoare, Poezia, intră sub zodia exasperării (iar Poetul nu mai poate rămâne, în această dezbinare a eonilor -  „Poetul de Serviciu al Naţiunii Valahe” – cf. Poetul nu e mânătarcă de vid, printre constelaţii... - ...adică, Paznicul Copacului Cosmic cu Rădăcinile Răsturnate, Paznicul Rădăcinilor Celeste ale Lumii/FIINŢĂRII!), din pricina blocajului ei cosmic (o stare de „băltire” a sinelui, în curs de dezagregare - devenit anti-specular, care nu se mai oglindeşte, în propria-i Creaţie!), la nivelul comunicării purificatoare (ca dinamică isihast-revelatorie a Sinelui, dar şi a Sinei noiciene): „Ce rost are/să mai scrii Poezie/dacă oceanele nu citesc?/ Ce rost are/să mai scrii Poezie/dacă îngerii nu citesc? (...)/Şi ce rost are/să mai scrii Poezie/dacă Ea, Însăşi,/nu se mai citeşte?” (cf. Ce rost are...dacă stelele nu citesc...). E nevoie, „avidă” (în sensul profund gnoseologic!), în cosmos şi, deci, în Logos - de o „revoluţie” a Duhului, contra lăcomiei „legea cohortei de omizi/pe frunze de dud”: „Ba, are rost o nouă revoluţie (...)/are rost o nouă cibernetică/ a Verbului/(...) dacă totul înaintează/după legea cohortei de omizi/pe frunze de dud” (cf. Ba, are rost...).
Arheopterixul, conform tratatelor, este „pasăre fosilă, cu caractere intermediare, între reptile  şi păsări, descoperită în jurasicul din Germania” – dar, pentru „atlanteanul” Ion Pachia-Tatomirescu, cel cu Verbul care „calcă ţanţoş/până ajunge la marginea ninsă” (adică, până la Lumina Albă, Atotintegratoare cromatico-existenţial, a Paradisului Atemporal, deci, Anti-Dinamico-Exterior, intrând în starea isihast-interiorizată: „de unde înaintează prudent,/pe partea de argint-viu,/carosabilă, logosabilă/ şi verbos-abilă/a hârtiei” (cf. Verbul calcă ţanţoş...) – transgresând, apoi, şi colocviul-dispută „logos-abilă”, şi viziunea, în Tăcerea Ritmică a Poemului/Logos Unic!), „arheopterixul” a devenit, din păcate, OMUL – dar ca simbol al Căderii în Istorie, al Haosului! -  iar nu vitruvian simbol al Cosmosului/Orânduielii: „Când cărţile bisericilor/sunt pline de sânge, Doamne,/(...) cineva ne scrie istoria,/sunt sigur,/în Cartea-Haos” – cf. Un psalm în faţa Cărţii-Haos. Omul este/a devenit ipostaza degradată, până la reptilă, a fostei Păsări Angelice!  Nu este exclusiv vina Omului că nu mai este „capodoperă divină”, ci şi a unei mistice catastrofe, probabil „muşamalizată” acolo, în Cerurile „Sinei”: „Pentru toate cele scrise de noi/în Cartea-Haos,/pentru toate cele zise/împotriva Haosului din sinea mirabilă,/ nu trebuie să vii, Doamne, spre mine,/cu levierul-steag/în mâna-ţi dreaptă” (cf. idem). Cu alte cuvinte, „ridicarea-retrezirea” (sugerată de... „levier”!) Duhului uman trebuie să se facă nu „cu anasâna” divină, nu prin intervenţie divină autoritar-cezarică -  ci prin conştientizarea Autenticului Sine, chiar de către Om!
De data aceasta, se trimite (rezonabil!) la referenţi umano-terestro-anti-poetici (aleşi, însă, TOT categorial!): „Naşule, de ce Muma-Aerului/te-ai apucat tocmai astăzi/să-mi strici sărbătoarea pe stil vechi (n.mea: zalmoxiano-hristic!)/clonând pasărea Arheopterix,/reptilo-zburătoarea aceea,/frumoasă ca Nina Cassian/ce zbura proletcultist/din Casa Scânteii în Pădurea Băneasa” (cf. Clonă). Pentru că numele Celui Rău trebuie pronunţat, CU ORICE RISC, în orice ritual de exorcizare-descântare – pentru Restaurarea Cântecului Orfico-Soteriologic!
...Mai este posibilă întoarcerea la „sănătatea Lumii”, negarea Genunii (Vidul Extrapolat-Proliferat-Vinovat), întru Grădina Hesperidelor, Grădina cu Mere-Aştri-de-Aur? Da, prin Revelaţia Logos-ului Divin, prin restaurarea Logos-ului Demiurgico-Divin/Poezia CA FORŢĂ DE RE-ARMONIZARE/ÎNSĂNĂTOŞIRE DE DUH A LUMII (voiculescian, de jos în sus, de la „moruni”, către „nori de egrete”: „pot să intru în somnul real,/nu-n somnul din imn,/căci poemul meu porneşte/pe văile Genunii şi le-albeşte/în toate punctele cardinale ale fiinţei,/mai mult, ori mai puţin pudrată,/sau fardată cosmic,/în armoniile gamei celeste-a izvoarelor,/în sinesteziile/ deltelor fundamentale/cu vălătuci de moruni,/cu nori de egrete,/ori cu tezaure de flăcări,/pentru merele de aur...” (cf. În somnul real, nu-n somnul din imn...).
Restaurarea Lumii Armonice, a Cosmosului-Logos, se face sub semnul „ELEGIAC”, autosacrificial-hristic, alchimic, al LEBEDEI („Lebăda [hermafrodită]simbolizează forţa Poetului şi a Poeziei” – cf. Victor Magnien – Misterele de la Eleusis; „cerească atotputernicie, element al dragostei şi al uniunii” – cf. Novalis, dar şi la Goethe: „Undă însăşi peste unde,/Lunecă spre locul sfânt”; emblemă alchimică a Mercurului Auto-Sacrificial: centru mistic şi unire a contrariilor – apă-foc -, unde se regăseşte valoarea sa arhetipală de androgin: „ea cântă dumnezeieşte pentru sine şi pentru lume – Divina sibi canit et orbi – pentru că Mercurul, hărăzit morţii şi descompunerii, îşi transmite sufletul către trupul lăuntric, ieşit dintr-un metal imperfect, inert şi descompus” – cf. Basil Valentin, Les clefs de la Philosophie, Ed. Minuit, Paris, 1956, p. 152). Iată de ce cartea „de hârtie” a lui Ion Pachia Tatomirescu are şapte cărţi alchimice într-însa – ELEMENTELE fiind cinci (LEMNUL este Crucea Lui Hristos/”Suportul” In-Suportabil al ZBORULUI/ÎMBRĂŢIŞARE A COSMOSULUI,  ÎNTR-O NOUĂ ERĂ FIINŢIALĂ!!!), iar Ars poetica/Duhul POETIC este chiar Duhul Lui Hristos/UNITATEA – adică, Cel care re-uneşte ELEMENTELE disparate - re-construind, alchimic, Lumea-Cosmos ARMONIC!
...Ne oprim cu sugestiile de lectură - aici. Nu am citit, în ultimii ani, o mai convingătoare pledoarie pentru Logos-ul Alchimico-Poetic, adică pentru Restaurarea Paradisului, prin Poezie. Numai un Maestru, precum Ion Pachia-Tatomirescu (şi nu mulţi sunt ca el!), putea crea o astfel de Carte a Cărţilor. Dar şi MAGNUM  OPUS.
Alchimie provine din arabul al-kimiya sau al-khimiya, care e compus din articolul al și cuvântul grec khymeia (χυμεια) care înseamnă a topi , a lipi, a împreuna – iar Magnum Opus/Opus Alchemicum conţine ŞAPTE procedure (se justifică, astfel, mathematic, structura cărţii lui Ion Pachia-Tatomirescu!), necesare obţinerii “Mântuirii Duhului Umano-Divin”, a “Pietrei Filosofale” (…sunt patru operaţiuni şi trei faze: patru operațiuni - putrefacţie, calcinare, distilare, sublimare – şi trei faze: solve, coagula, unitas…).
Sau, cum spunea un Poet-Alchimist al Franţei secolului al XIX-lea, despre această “elegiacă” DURERE a FIRII - întru restaurarea Lumii, prin Iubire-Unire întru Duh ARMONIC: “Iubirea-ne isca-va o nouă armonie, / O nimfă, cu durerea-mi unită pe vecie…”
…Numai prin Alchimia Poetică, Supreama Re-Armonizare a Duhului/Logos-ului Lumii, ne poate veni Salvarea/Mântuirea. Nu prin revoluţii ale glodului uman - şi cu atât mai puţin prin ceea ce ţine de acumularea glodului-Prakrti…Numai Tentaţia/NOSTALGIA/ELEGIA Meree către PURUSHA/SPIRITUL/DUHUL - vindecă omenia din om!
Şi nu veţi afla un „tribun” mai convingător, întru demonstrarea acestei teorii, decât Ion Pachia-Tatomirescu - cel despre care însuşi Romulus Vulcănescu afirma: „Combate teoria abisală a „spațiului ondulatoriu“ deal-vale a lui Lucian Blaga, înlocuind-o cu teoria semantismului sincretic a spațiului spiritual zigzagat, creastă de munte – abis – creastă de munte”.
Da, mereu, din Genune, “Nostalgia Paradisului”! – Nostalgia/ELEGIA despre/către “CREASTA MUNTELUI AXIAL AL LUMII”-MERU/Vârful Duhului”-SINEA DIVINĂ, ca LOGOS DIVIN – pentru a ne elibera de ambiguitatea “arheopterixă”, de “Era Arheopterix”: din “eu”, în “noi” – şi din “noi”, în EL! 
                                                                             Adrian Botez
 


                                                 ION PACHIA-TATOMIRESCU -
            UN CAVALER LA CURTEA OXIMO(I)RONISMULUI
                        Mic coment la trei poeme semiotice



Faţă de scriitura poliedristă (crustalogică!) - a unui avid de cunoaştere, trepidînd între raţionalism şi protocronismul aparent repausat, recent resurect, cel pripit taxat de N. Manolescu drept „confiscabil ideologic” (1991), încerci savoarea lecturii mai ales din astfel de scrieri, Ion Pachia-Tatomirescu fiind un magister ludi greu de situat între livresc, ironismul postmodernist şi enciclopedismul suprasaturaţie intelectuale; în opera sa de cercetător şi istoric, pare a fi al unei vocaţii (şi este!), iar poezia – cvasi-ludică, - îi este un exerciţiu catarsic, marjînd pe calambur, lexic impregnat de livresc, pe urzeala mito-poetică a originismului, apelînd la un procedeu interferent: revelaţie mistică – revelaţie strict ştiinţifică: de unde efectul „coandă” al lexemului colateral, impresia extragerii din orice a semnificaţiei latente în Limbaj: vorba sa „dansul fotonilor” (fie al tahionilor sau quarcilor!), energetism sadea, de o savoare aparte: „Bucuria corului/ de vrăbii – razele/ taie geamul/ cu infinite ace-pliscuri/ de diamante/ de la gureşele/ dezlănţuitoare/ de fotoni.../ Dincoace de ferestre, Verbul/  calcă ţanţoş, până-ajunge/ în marginea ninsă,/ de unde-naintează prudent,/ pe partea de-argint-viu, carosabilă, logosabilă/ şi verbos-abilă/ a hârtiei,/ făcîndu-se apoi nevăzut/ printre hematiile/ din auriculul drept/ al Poemului..” ( subl. n).
                                                                   
Verbul calcă ţanţoş… ( ars poetica)
Acest textualism de practician semiotician, face farmecul volumului inspirit titrat – aluziv la o „eră Arheopterix”: aşadar a unei MUTAŢII a speciei (speţei) umane. Poetul apelează atitudinal la oxymoron, ( procedeul stylistic „muşcătura nebunului”), şi aici ne aminteşte de Adrian Botez, dar şi de… atitudinea Săpânţa, versus mioritismul sau manolescismul binarei noastre „codificări” din Genomul ancestral: verbul „învidării” este al reumplerii de VID (din „zero-ul gravid”, n) al… antimetafizicii stănesciene: însă anticipez enunţul că avem de-a face cu un paradoxist, zonă scrutată exigent de acest om- orchestră, în care sintagmele cochetează cu aphoriile sau gândirea haijinică: suntem în fastul semnificat de lothus, unul ce mai degrabă ne aminteşte de cei Vechi, din Arealul străbunului Melos, subdunărean- campestru, banatic: cine să traducă în occidental eclectic, astfel de discurs? (de facto ghematric!): „Bună-ziua, Vidule…!/ -Mulţumesc, Avidule…!/ -Bună ziua, Doamnă Zână,/  de-ai ieşit cu Vid de mână,/ pe câmpia-mi celestină,/ printre păpădii-lumină,/ pe colinele-mi de glajă,/ dintre cârlionţi de vrajă,/ pe Muntele de Aramă,/ nins de stele -/ lynx în scamă…!/  -Ce mai faci tu, Vidule…?”.
                                     
Dialogul învidării de pe malul oximoronului
Aceste prime două poeme – cheie ale volumului, sunt auto-definitoare pentru întregul intinerar parcurs; comunicarea – de tip pragmatic - este a unui Cod propriu, necesitând „decriptare” doar pentru neiniţiaţi. Aşadar avem un poet oracular, „ritualic”: parafrazic, de fapt.
De sub „centura de iridium” a Memoriei (Arhetip plus dobândire empirică, voila!, poetul – uns cu toate alifiile gnoseologice şi para-istorice, exclamă patetic – explicit - demitizant (paradoxal) – un enunţ retoric, captând cumva – ameţitor, - starea de „nestare”, cosmică: rostul sau nerostul însuşi actului de a scrie, într-un timp (summum al duratelor noastre) ce poate fi scrutat doar prin „întrezărire”, aşadar în plin vertij al Mutaţiei (memoria teluricului, - zburarea materiei în inefabil, prin Cuvânt (aici cuvinte, scântei ale „norişorului de splendoare” din epopeea Enuma Eliş: astro-fizica se-mbină analogic cu psihanalismul actual; (ce tip de revelaţie este acesta, tatomiric, dacă nu unul de cercetare psihică Jung-iană…) Poemul de mai jos exprimă stupefacţia Fracturii dintre Logos şi delirul discursiv al textualismului: „Ce rost are/ să mai scrii Poezie,/ dacă stelele nu citesc…?!/ Ce rost are/ să mai scrii/ Poezie,/ dacă oceanele n-o citesc…?!/ Ce rost are/ să mai scrii Poezie,/ dacă îngerii nu citesc…?!/ Ce rost are/ să mai scrii Poezie,/ dacă brusturii nu citesc…?!/ Ce rost are să mai scrii Poezie,/ dacă abisurile pacifice/ nu citesc…?!/ Ce rost are/ să mai scrii/  Poezie,/ dacă galaxiile nu citesc…?!/ Şi ce rost are/ să mai scrii Poezie,/ dacă Ea, Însăşi, nu se mai citeşte…?!/”.
                              
(Ce rost are… dacă stelele nu citesc…)
Cine este EA, dacă nu dumnezeea lui EL? Mater- Materia… Inteligenţa materiei. Îmi permit un repaos la lectură, după primele TREI texte; ceea ce ni se transmite (comunică elecat) din poezia lui Ion Pachia-Tatomirescu, este dar din har, reumplere de mister „al rostirii de leac”, incantatorii, pe care o relevă a fi deja perimată în tehnocratismul agresiv al „erei neo- arheopterix”, şi (ro)mantice desfătări sofianice. Mofturile elitiste ale „Noului Age” al criticii ocoodentale, nu vor avea organonul de a primi şi eventual împărtăşi –  necesar empatic- un astfel de discurs, în acest ACUM al… rezonanţei Schuman. Toate Codurile – cheie (mantrele, Peştera lui Platon, Orfeu, Prometeu, Labirintul, Mandalele,) – par a fi depăşite, caducei, în plină Mutaţie… Una care precipită athanoric – tomografic, nu doar Fiinţa heideggeriană, ci şi organicul. Prin aceea că  noii sacerdoţi (sacerdocţi!), ai neo- barbarbarismului sunt undeva în catacomba paralelă…
                                           
(Elegii din era Arheopterix, Editura Dacia Xxi)
«[...] Unul este Ion Pachia-Tatomirescu [...] E desigur un „ghiocel“, nu pentru că n-am mai auzit de numele lui, ci fiindcă se aruncă în discursul liric fără reţinere, încredinţîndu-se asocierii libere a cuvintelor şi unei inspiraţii despletite.
Vladimir Streinu
«[...] poemele de început ale lui Ion Pachia Tatomirescu aduc mărturia unei erupţii lirice de mare autenticitate prin îndrăzneală asociativă şi dinamism interior, traducând zbaterile şi elanurile unei sensibilităţi adolescentine înfiorată de a se descoperi pe sine şi tulburată de presimţirea unei ordini cosmice»
Mircea Iorgulescu
«Încă de la început  poetul şi-a proiectat un univers coerent, populat de elemente mitologice autohtone, între care semnificative prin ele însele, dar şi prin recurenţă, erau Muntele, Matca, Fluviul, Curcubeul; intenţia acumulării acestora era de a contura [...] o geografie lirică a spaţiului carpato-dunărean, de nu chiar consacrarea mitologiei dacice în registru liric; fiecare carte adaugă ceva universului astfel gândit, de unde unitatea de viziune şi coerenţa de lanţ a tuturor. De la instaurarea unui climat cosmogonic într-o abundenţă vegetală, în special florală, evocatoare, analogic, de mari prefaceri în ordinea naturală a lumii, la propunerea de concepte personale, „zoria“ bunăoară, cu derivatul verbal „a înzoria“ şi la ordonarea materialului mitologizant într-o viziune integratoare [...]» (în „România literară“, anul XVIII, nr. 28, 11 iulie 1985, p. 11, „profil“ reluat integral, fără modificări, în „Literatura română contemporană, I – promoţia 70“, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995, p. 315 sq.)
Laurenţiu Ulici.
------------------------------------------
* Prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu , membru al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 1980), al Societăţii Române de Haiku (din 1990), al Asociaţiei Istoricilor  Bănăţeni (din 1992), al Société des Poètes et Artistes de France (din 1999) etc.; este membru de onoare al Societăţii Literare  „Tristan Tzara” Moineşti-România) – Zürich-Elveţia (din 2005) şi membru Honoris Causa al Cercului „Lumina“ din Panciova-Serbia (din 11 august 2006), calitate în care i se acordă în 15 decembrie 2007, la Novi Sad/ Panciova) şi Medalia de Aur „Lumina“ ’60.
                                                                                                                Eugen EVU
 
 
                                        Scriitor sub acoperire


Dincolo de aparente, o viata pe malul celalalt (Ed. Paradigme, Pitesti, Bucuresti 2010, 265 p.) aparuta in colectia memorii a Institutului national pentru studiul totalitarismului a Academiei Romane, prefatata de generalul Olimpiodor Antonescu, prof. Radu Ciuceanu si Filip Teodorescu este o care mai putin obisnuita. Autorul, Ion Pavel a facut parte din prima linie a comunitatii de inteligenta a dictaturii de dezvoltare. Dupa care a devenit intreprinzator in domeniul editorial si tipografic. Dar in afara de o biografie fascinanta, el este fara indoiala un scriitor talentat, care parca a activat tot timpul sub acoperire, dincolo de aparente, dupa cum singur  marturiseste. Romanicieri, scriitori medici, juristi, pictori, oameni politici, de stat, de afaceri etc. sunt bine cunoscuti, mai ales ca fiecare aduce un mesaj sun influenta (de)farmareii sale profesionala. De aceea nu este deloc surprinzator ca ofiterii de informatii, spionii, au si ei o nota distincta, un formec deosebit generat de duplicitatea meseriei lor. Sa luam numai exemplul a doi spioni ai coroanei Angliei. Nu stim cat din rapoartele din timpul Revolutiei ruse a lui William Somerset Maugham au fost utile Regelui Angliei, Secret Intelligence Service (SIS), in urma cu un secol, dar ele sunt si astazi modele literare, de maestrie stilistica. John le Carre, dupa ce a slujit si el un deceniu British intelligence services MI5 si MI6, este unul din cei mai populari scriitori ai vremurilor noastre. Ion Pavel face fara doar si poate din aceiasi familie, chiar daca el se afla de partea ortodoxa, cea rece a Cortinei de fier, dupa cum spune la Carre in celebrul lui roman. Cu toate ca nu si-a publicat rapoartele secrete si aveam de aface doar cu memoriiile unui ofiter de informatii roman, spiritul de observatie, folosirea spontana a dialogului, metafora si stilul sunt tipice unui scriitor. Este suficient de a citi numai paginile dedicate Cuplului Ceausescu, un cuib de cuci (alegorie), p. 195-203, sau Schitele de portret in contrast: O lectie de patriotism - generalul Iulian Vlad si Pacepa vazut de aproape, p.223-253, pentru a ne reaminti de Maugham si Le Carre. Sa retinem numele Ion Pavel si sa asteptam o noua carte. Sunt convins ca va completa o fateta a literaturii romane inca ne explorata. Si va fi un succes.
                                                                                                          Viorel Roman




                  PLEDOARIE PENTRU MULTIPLELE FUNCŢII
                               ALE IUBIRII
                                                                      

Motto:
„Şi m-am trezit vibrând de armonia
Din suflet izvorâtă şi senină
Îmbrăţişând cu doruri poezia
Scăldată-n picuri scurşi dintr-o Lumină”
                                              Georgeta Resteman


Georgeta Minodora Resteman, născută la Săcuieu – Cluj, de profesie inginer chimist, este cunoscută ca organizatoare de ateliere şi tabere de literatură, dar mai ales prin prolifica sa activitate în reviste prestigioase reviste literare scrise sau online: Confluenţe Româneşti, Publicaţiile ARP, Armonii Culturale, Curentul Internaţional, Conexiuni, Observatorul, Gândacul de Colorado, Phoenix Mission Magazine, Totpal, Boema. 
--------------------------------------------

Georgeta Minodora Resteman
„Descătuşări – Fărâme de azimă” (versuri vechi şi noi), 272 pagini
Editura „Armonii culturale”,
Adjud, 2011

Visul său de a-şi publica volumul de versuri s-a împlinit, azi, numindu-se „Descătuşări - Fărâme de azimă (Versuri vechi şi noi)”. Cartea este structurată în patru părţi, un ciclu al anotimpurilor de suflet, în care se împletesc culorile Toamnei – ca prevestire (Partea I – Picuri de mir), culorile primăverii  - ca reînviere (Partea a II-a – Simfonia vântului primăvăratec), culorile zăpezilor sufletului (Partea a III-a – Ferestre de vise), precum şi culorile unui anotimp numit Speranţă - evadarea de sub imperiul sentimentelor încarcerate (Partea a IV-a – Flori sub zăpadă).
Aşezate într-o ordine relativ-cronologică, poemele surprind prin ritm şi culoare, alternând versul clasic, cu versul alb (ce păstrează expresivitatea şi calinitatea poeziei). Se sesizează, odată cu apropierea de axa prezentului, că poemele converg spre o mai mare transcedere a sensurilor, probând încrederea căpătată asupra calităţii „înscrisurilor” sale. La o primă citire, poemele Georgetei Resteman creează senzaţia lecturării unui jurnal de epocă, strict personal, în care iubirea gravează, pe fiecare filă întoarsă, stări contradictorii - efuziuni lirice, tristeţe, bucurie, exaltare ori amărăciune - dar şi vehemenţă, maturitate, înţelepciune, linişte.
În ceea ce priveşte planurile ideatice ale demersului său artistic, se subînţelege că la baza liricii prezentului volum stă iubirea, o iubire profund resimţită, îndelung analizată şi tranşată cu persuasiune, care se divide în părţi infinit mici: pentru fiinţa iubită (iubirea clar-obscură: împărtăşită - neîmpărtăşită), persoanele dragi sufletului său (iubirea ancestralităţii sale), satul românesc (iubirea pentru însemnătatea satului într-o ordine firească a lucrurilor), precum şi pentru pământul sacru al gliei străbune (iubirea ca certitudine, umbrită de regretul neîmplinirilor prezentului). 
Pentru Georgeta Resteman, funcţiile poeziei sunt prin excelenţă curative, tămăduitoare, filantropice. Ea iubeşte şi atât, fără a avea, în schimb, ca unică certitudine, decât dăruirea de sine. O dăruire care poate fi balsam miraculos, turnat peste răni vechi şi profunde: „Le mângâi tandru, tâmpla, de dragoste flămândă,/ Dorinţa de-a învinge mă strădui să le-o dărui/ Şi ţes din fire pânza speranţei de izbândă/ Rămân cu ei alături, ca tot ce-i rău să birui” (Dorinţa). Ca efect al acestei funcţii, exclusiv curative, transpare bucuria împlinirii prin fiecare vers, explozia de sentimente generând renaştere spirituală: „Un zumzet sălbatic îmi umple-universul/ Cu zgomot de-aripă, uşor, mă pătrunde.../ Deschid călimara lasând tandru, versul/ Să picure-n calde, mirifice unde.” (Renaştere).
 
Tonul unora dintre poeziile Georgetei Resteman deşi contemplativ, se păstrează  limpede, curat, precum ochii nopţii căzuţi în adorarea magiei cerului înstelat. Deşi trăirea prin iubire este singurul mod de supravieţuire statutat de poetă, ea ştie să fie pe rând iubită, mamă, fiică. Adresându-şi întrebări fireşti asupra locului şi rolului omului pe firmamentul vieţii, formulează – cu destulă înţelepciune – poveţe către cei mai tineri, poveţe în care se regăseşte cu puterea unei primăveri reînviate: „Iar sufletul ce-l porţi nu-i de vânzare/ Pe-un sac de vorbe dulci, e-nşelător/ Cel ce mimeaz-a vieţii disperare,/ Prin lan de amăgiri e călător…” (Povaţă). Şi, deşi viaţa i-a oferit prea puţine motive de bucurie, cu înţelepciune, fără abandon, dar cu tacită resemnare, poeta priveşte întotdeauna partea plină a paharului, reuşind să-şi impună a revaloriza fiecare experienţă, cu absconsa morală că fiecare eşec trebuie să fie începutul cursei spre reuşită: „Sute de miresme adunate-n mine/ Risipesc tristeţea şi-o transformă-n fum/ Renăscând dorinţa, clocotind de bine,/ Bucuria dulce-a timpului de-acum!” (Muguri)
În poezia Getei Resteman, există o multitudine de teme romantice, dintre care  - indubitabil - cea mai puternică şi mai evidentă dintre ele este iubirea. Acestei iubiri, cu multiplele sale valenţe, i se subordonează  o multitudine de motive romantice, florale, picturale, în structuri lirice pastelate, împrumutând pe alocuri rezonanţe elegiace. Apar astfel: magnoliile, mălinul, floarea de tei, nectarul florilor, lacrimile, frunzele arămii, toamna, primăvara, cântecul. Şi toate acestea, ca motivaţie a vieţii, convertind cu determinare fapta în vis, trăirea în ideal, întunericul în lumina pură a astrelor: „Răvăşită mă-ntorc dintr-a astrelor lume,/ Pământul îl simt sub picioare şi sper/ Să birui furtuni, iar tristeţea din mine/ S-o mistui în flăcări de suflet - mister.” (Răvăşire). Ca amuletă - capabilă să ocrotească iubirea - se foloseşte trifoiul cu patru foi, semnificând magia, norocul, îndepărtarea neşansei, dobândirea fericirii. De multe ori, cadrul natural este unul idilic, precum visul unei nopţi de vară, în care iubirea se întâlneşte cu ea însăşi. Rezonanţele unor astfel de versuri amintesc de glosele eminesciene, de firea înaripată de dragoste a iubitei, de culorile ochilor împrumutaţi din infinitul cerului albastru: „Din cântec lin, pe strune de vioară/ Să torc spre tine-n taină tandre şoapte/ De Sus să curgă dintr-o călimară/ Praful iubirii peste noi în noapte.” (Aş vrea).
Într-o împletire suavă a clipei prezente cu cea viitoare (sperată), conştientizând - în fiecare clipă - faptul că poartă în vene sângele strămoşilor săi, departe de ţară, departe de cei dragi, dincolo de lumea pe care o cunoaşte şi o recunoaşte, Georgeta Resteman îşi adună picăturile de suflet, rostind un dulce: te iubesc, române şi te iubesc, România! Apare astfel, ca o verigă a ancestralului său dor, o lacrimă sfântă, ca o rostire psaltică, imaginea tatălui său – element fiinţial necesar pentru aflarea rostuirii interioare şi a echilibrului: „Revăd tabloul sacru al bunătăţii tale/ Cu drag, în poarta casei de sub munţi/ Mă aşteptai c-un zâmbet şi-mi aşterneai în cale/ Doar flori de bucurie şi sfinte rugi, fierbinţi.” (Tatălui meu).
Mai mult, poeta nu-şi poate percepe eul propriu şi nici nu se poate raporta la eul colectiv, fără a trece - prin sufletul său tânjind spre împlinire - fierul înroşit în focul simţirii pentru satul străbun: „De câte ori revin şi-ţi sărut glia,/ Măicuţii mele, mâna, în pridvor/ Purtând în suflet cald, melancolia,/ Te voi numi mereu - SATUL CU DOR...” (Satul cu dor). Resimţind povara depărtării şi dorind - prin întreaga sa fiinţă - apropierea de cei dragi, „priveşte” - într-o stare meditativă - elementele constitutive ale cadrului natural pur-românesc. Se defineşte pe sine, realizându-şi autoportretul, cu fervoarea şi efervescenţa creatoare a unui suprarealist, împrumutând accente fauvistice (culori tari) şi creând magia omniprezentă într-o  creaţie populară: „Din limpezi izvoare îmi iau apa vie/ Şi foşnetul frunzei din codru mi-e cântul/ Iar soarele toamnei şi mustul mă-mbie/ Să dărui cu dragoste, veşnic, Pământul.” (Sunt).
Utilizând (aşa după cum era şi normal) instrumente lirice menite să sensibilizeze, să atragă, să inducă starea de reflecţie asupra adevărurilor vieţii, fără a avea pretenţia de descoperire, prin poezie, a panaceului universal, tonul Georgetei Resteman este blând: dojeneşte dar nu acuză, spune dar nu se dezice, critică dar nu unelteşte. Ca un Om şi Român adevărat, resimte acut realitatea imediată, povara vremurilor, sărăcia, care îi îndepărtează pe oameni şi le transformă sufletele în vaste întinderi sterile. De multe ori, vorbele poetei sunt cuvintele pe care omul modern nu mai are curajul să le rostească, poezia căpătând astfel valenţele unei revolte, menite să aducă la lumină adevărul: „Răvăşită-i astăzi ţara/ De orgolii şi de ură/ De prin colţuri - sare zgură/ Şi ne-aduce iar ocara.” (Vocile străbune – Cetatea Bologa, Sufletul nostru nu-i de răstignit, Blestem, Sătui de minciună,  Plecaţi ni-s copiii…, Revoltă). Ridicând privirea către cer (omul - lut moale în mâna Olarului Primordial), poeta simte că salvgardarea poporului român este regăsirea credinţei, prin care se întăreşte speranţa şi se vindecă neîncrederea: „Doamne, te rog să faci Tu o minune/ Păzeşte glia noastră românească/ Adună-i fii-acasă-n vremuri bune/ S-aştepte ca mălinul să-nflorească!” (Am aşteptat de-a înflorit mălinul).
Revine ca laitmotiv esenţial - satul românesc. Un loc sacru, în care interferează energiile benefice ale spiritualităţii româneşti, un loc purtător de eleganţă prin simplitate, păstrător al simbolurilor desprinse din negura timpurilor trecute. Un loc ce aduce sufletului - zbuciumat de umblet şi împovărat de timp – o binemeritată pace: „E-o linişte-adâncă, frumosul e-n suflet, dorinţa-n priviri,/ Doar un dangăt de clopot se-aude departe pe deal,/ Din coşuri ies pale de fum, la geamuri răsar amintiri/ Aşa e toamna târzie acolo, acasă, la mine-n Ardeal.” (Toamna, acasă, la mine-n Ardeal). O subtilă asemănare cu poezia coşbuciană, ori chiar reverberând accente din lirica lui O. Goga:  „E ger şi în soba-nvechită de timp... lemne ard/ Trosneşte de doruri grădina, zăpezile-o-ngroapă/ Din lacrimi de cer îngheţate privirea-mi se-adapă/ Şi-un lujer de floare uscată zăcând sub un gard/ La fel ca şi mine aşteaptă... din neguri te-arată!” (Nostalgie).
Este imposibil să scrii despre poezia Georgetei Resteman şi să ai pretenţia epuizării tuturor nuanţelor lirice, de a contura toate motivele ori temele expuse prin vers, de a intui toate dorurile şi frământările pe care le încearcă. Fără nici un motiv de îndoială, în schimb, se poate afirma că poezia Georgetei Resteman este una de calitate: expresivă, romantică, al cărei mesaj este recursul pentru iubire, statutarea acesteia ca unic mod de a trece peste orice neajuns al vieţii, de a depăşi orice obstacol, de a găsi rostul şi echilibrul, într-o lume a dezechilibrelor. Fărâme de azimă (Versuri vechi şi noi) este o lectură agreabilă, bazată pe furnizarea încrederii şi convertindu-se într-un mozaic, în care satul românesc capătă nuanţe de vechi şi de nou, actuale sau străvechi, resimţite din plin de fii săi, pelerini pe meridianele Pământului. Prin apariţia acestui volum de poezie, încă de la debutul său, Georgeta Resteman dovedeşte stil, rafinament şi artă poetică, fără a cădea în patima versului steril. Deşi există multe voci autointitulate „cu autoritate” în domeniu, asta nu înseamnă că mesajul transmis de astfel de voci este pe gustul tuturor ori satisface în totalitate setea de lectură a cititorului – pe care, de cele mai multe ori, îl subestimează în mod deliberat. Şi, fără îndoială, a alege să scrii, doar pentru satisfacerea orgoliilor personale, riscând să fii înţeles doar de propria persoană, de a afişa constant  o exagerată doză de erudiţie, în detrimentul curajului de a te apropia de sufletul cititorului, este calea sigură de a rata adevărata poezie. În antiteză cu „vocile” mai-sus amintite, prin tot ceea ce scrie (şi nu numai prin poezie, ci şi prin numeroasele sale intervenţii publicistice ori jurnalistice), Georgeta Resteman dovedeşte forţa unui creator valoros, incoruptibil în faţa valurilor postmoderniste, păstrându-şi intactă dorinţa de a transmite, de a genera stări pozitive, de a ilumina spiritul. În concluzie, prezenta lucrare are toate ingredientele necesare unei reuşite şi, cu siguranţă, va fi apreciată ca atare, creând premisele „adăugării” în panteonul literaturii române a încă unui nume valoros: GEORGETA MINODORA RESTEMAN. Fărâme de azimă – pâinea şi vinul unui sacru legământ – se naşte dintr-o celestă iubire de oameni.
                                                                                             Gheorghe A. STROIA
 



                                                            Voci ale poeziei moderne


De curând a apărut la Valencia, Spania, în Editura Pre-Textos*, un foarte frumos volum, ce oferă, în traducere spaniolă, o amplă panoramă a creaţiei poetice moderne, de la Romantism până în zilele noastre. Printre cei 35 de autori  vizaţi, descoperim şi numele a doi poeţi români: Lucian Blaga şi Eugen Dorcescu.
Lucrarea, tipărită cu prilejul împlinirii a peste cincisprezece ani de activitate a prodigiosului “Atelier de Traducere Literară” (Taller de Traducción Literaria), condus de profesorul Andrés Sánchez Robayna, reputat istoric literar, poet, traducător şi traductolog, editorul cărţii, este, într-un fel, o urmare, o completare  şi, mai ales, o clarificare a “metodologiei” unei realizări similare, anterioară acesteia – De Keats a Bonnefoy, 2006 – , coordonată de acelaşi specialist.
“Atelierul” fiinţează în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din oraşul La Laguna, renumit centru universitar, ştiinţific şi literar al Insulei Tenerife, în Arhipelagul Canarelor.
Aceasta celebră universitate, întemeiată în 1792, este cunoscută de noi mai ales prin numele lui Alexandru Ciorănescu, profesor, comparatist (“encargado de curso”), din 1948 până în 1979. Iată că deschiderea spre cultura universală, apetenţa pentru comparatismul literar, pe care cărturarii din La Laguna le-au practicat încă de la începuturi, se concretizează acum în  această Ars poetica (Versiones de poesía moderna). Orientarea este enunţată, de altfel, cu limpezime, de profesorul Robayna, în Introducere, precum şi de  poetul şi eseistul francez Yves Bonnefoy, în mărturiile sale de traducător  (v.  Epilogul –  La traducción como intercambio).
Ars poetica  îşi adună scriitorii (şi, în consecinţă, textele-bază) dintr-un areal amplu şi diversificat: William Wordsworth, Matthew Arnold, Kostis Palamas, Henry J.-M. Levet (sau Levey), Rainer Maria Rilke, Josep Carner, Aldo Palazzeschi, Saint-John Perse, Anna Ahmatova, Pierre Reverdy, Ossip Mandelstam,  Archibald MacLeish, Paul Éluard, Lucian Blaga,  Allen Tate, Jaroslav Seifert, Czeslaw Milosz, Johannes Bobrowski, Tadeusz Rózewicz, Zbigniew Herbert, Philippe Jaccottet, Charles Tomlinson, Alberto De Lacerda, François Jacqmin, Haroldo De Campos, Gary Snyder, Derek Walcott, Tomas Tranströmer, Lasse Söderberg,  Mark Strand, Eugen Dorcescu, Louise Glück, Giuseppe Conte, André Velter, Adam  Zagajewski.
Cum se vede, lista poeţilor selectaţi acoperă  aproape întreaga hartă a Europei şi se întinde mult peste limitele ei geografice, până în cele două Americi. În ea figurează personalităţi dintre cele mai însemnate ale literaturii moderne, reprezentanţi ai unor tendinţe proeminente, care au modelat viaţa artistică şi culturală, conferindu-i acesteia imaginea pe care a dobândit-o astăzi. Unii sunt deţinători ai Premiului Nobel (Saint-John Perse, Jaroslav Seifert, Czeslav Milosz, Derek  Walcott, Tomas  Tranströmer). Autorii sunt aşezaţi în ordine cronologică; poeziile, editate bilingv, originalul  cu tălmăcirea pe pagini alăturate, lasă cititorul să urmărească în voie transformările survenite prin trecerea din limba originară în cea spaniolă. La sfârşitul fiecărui grupaj  (format dintr-un număr echilibrat de piese) e menţionat numele traducătorului.
Înaintea unui asemenea tablou, se ridică întrebarea, firească desigur, care a fost criteriul de selecţie?
Principiile după care au fost aleşi  autorii şi textele lor sunt expuse şi susţinute, clar, convingător, în Introducere (p. 9-20).  Descoperim aici nu doar punctul de vedere al  editorului-traductolog, ci şi un succint rezumat al principalelor opinii actuale cu privire la oportunitatea unui asemenea demers.
Mai întâi, Andrés Sánchez Robayna atrage atenţia asupra creşterii rapide şi intense, în deceniile din urmă, în mediile universitare, a interesului faţă de traductologie, ca disciplină modernă, ca ansamblu teoretic, ce însoţeşte şi determină actul traducerii literare în sine. El precizează că raţiunea înfiinţării, la  Universitatea din La Laguna, a  mai sus  amintitului Atelier,     derivă din însăşi factura interdisciplinară şi internaţională  a sistemului didactic promovat de această instituţie.  Este pus în evidenţă  modul cum, treptat, întrebările şi îndoielile, pe care le incumbă, în general, fenomenul transpunerii creaţiei artistice dintr-un  cod lingvistic într-altul,  au impus traducătorilor antrenarea în discuţie şi  a unor  discipline conexe, spre înfăptuirea unei  convergenţe cu adevărat creatoare: lingvistica, literatura comparată, critica şi istoria literară etc. (“Ningún problema tan consustancial con las letras y con su modesto misterio como el que propone una traducción”,  notase, cândva, Borges, citat de  autorul Introducerii).
În viziunea pasionaţilor traducători de la La  Laguna, cele două volume, până acum tipărite, nu reprezintă, aşadar, simple antologii de sine stătătoare (“se trata, en efeto, de una muestra de poemas, no de una antología poetica”, p. 12). Este acesta un element capital în definirea şi încadrarea demersului literar-artistic, şi lingvistico-stilistic, întreprins de profesorul Robayna şi de discipolii săi, element asupra căruia vom reveni mai departe. Ars poetica extinde cercul desenat de volumul De Keats a Bonnefoy, pentru că, între timp, au fost cooptaţi specialişti (unii chiar foşti studenţi ai Universităţii), care au făcut posibilă traducerea directă de către, în mare parte, nativi în limbile de pornire. Aşa se face, subliniază Andrés Sánchez Robayna, că “numărul limbilor” (al autorilor proveniţi din varii spaţii geografico-culturale-lingvistice)  a crescut considerabil, de la un volum la celălalt, prin ataşarea unor idiomuri, precum rusa, poloneza, ceha, româna, suedeza.
Acestui criteriu, căruia i-am putea spune cantitativ şi care, evident, schimbă configuraţia tabloului, i se adaugă unul de natură estetico-literară, ce deschide perspectiva, oarecum monovalentă, a ceea ce înseamnă rolul şi destinaţia traducerii, spre o privelişte globală, de ansamblu, spre  cunoaşterea, prin intermediul unei dinamici interrelaţionale, a poeziei moderne.
Editorul volumului insistă asupra acestui deziderat de natură calitativă, creativă, ce prevalează asupra oricăror altor  criterii,  afirmându-l ca  principiu dominant de selecţie. Astfel, este vizată nu doar performanţa estetică individuală a unui autor ori altul, ci şi capacitatea operei sale  de a ilustra (ori iniţia) o tendinţă, o orientare, o încercare de reconfigurare a lirismului modern. Este acesta temeiul noutăţii, al originalităţii în abordare, precum şi temeiul valorii informaţionale, în planul esteticii, al teoriei şi istoriei literare, la care făceam trimitere anterior. Volumul îşi propune să ofere “o posibilă imagine”  a multiplelor şi diverselor căi pe care le-a urmat poezia, de la sfârşitul veacului al XVIII-lea până în prezent,  “după multe căutări şi descoperiri” (p. 13).
În fine, Andrés Sánches Robayna a apelat şi la un al treilea criteriu, de natură  existenţială,  ce ar răspunde ideii după  care traducerea are  şi un rol salvator, într-o lume a negărilor şi a separărilor. Traducerea ar fi semnul solidarităţii   şi al posibilelor confluenţe.
Este vădit că editorul a acordat o atenţie specială  poeţilor proveniţi din ţările estice (Polonia, Cehia, România), a căror operă a ajuns mai târziu (ori indirect) în spaţiul comun al culturii europene şi al căror destin a fost marcat, conjunctural, de intoleraţa şi duritatea unor regimuri  identice. 
Principiile de realizare concretă a muncii în transferul literar urmează mai multe etape, de la  transpunerea primă, individuală, la definitivarea graduală şi colectivă, cu participarea şi coordonarea permanentă ale diriguitorului, ale maestrului, Andrés Sánchez Robayna. Procesul  de translare a informaţiei estetice are în vedere toate palierele, încât traducerea este, potrivit programului afirmat în cuvântul introductiv,  o reîncorporare a structurii semantice în textul de sosire, într-o proporţie cât mai mare, cu respectarea  strictă a  alianţei  dintre rigorile filologice şi  spiritul  creator (v. p. 16).  Printre alte exemple, reţinem suplinirea pierderii, pe care o implică renunţarea la rimă, prin respectarea ingenioasă a metricii, a măsurii, dar şi  efortul, de cele mai multeori răsplătit, de a menţine ritmul interior al textului (şi al limbii!) originalului, distribuirea accentelor semantice deopotrivă cu cele metrice, pentru a evoca, atât cât este posibil, atmosfera inconfundabilă  pe care textul poetic o degajă.
 
Spre ilustrare, apelăm la două poeme dintre cele reţinute din lirica românească:
Lucian Blaga: “Mamă, - nimicul – marele! Spaima  de marele/ îmi cutremură noapte de noapte grădina./ Mamă, tu ai fost odat’ mormântul meu. / De ce îmi e aşa de teamă -  mamă - / să părăsesc iar lumina?” (DIN ADÂNC).
Madre – nada –  ¡lo eterno! El temor a lo eterno/  noche tras noche tiembla   en mi jardin./ Fuiste una vez, madre, mi tumba./ ¿Por qué tanto temor – madre -/  a abandonar la  luz de nuevo?  (DESDE LO PROFUNDO). (Traducere: Andrés Sánchez Robayna şi Lilica Voicu-Brey).
 
Eugen Dorcescu: “În clopot de-ntuneric luna bate./  E-un naos  marea. Golul, dedesubt,/ Se-acoperă cu-un pod de alge, rupt./ Concentrice văpăi dezghiocate.//  Un miez de foc alunecă pe creste/  În râpe-ntunecate strălucind./  Vin zorile, cu grape de argint./ Nimic nu e aicea. Totu-i peste”.
La  luna da en una campana oscura./ El mar es una nave. El vacío, debajo,/ Se cubre con un puente de algas, roto./ Llamas concéntricas resquebrajadas.// Un ascua se desliza  por las cimas/  Y brilla  en los abismos  tenebrosos./  Llega el alba, con ráfagas de plata./  Aquí no hay nada. Todo por encima.  (Traducere: Lilica Voicu-Brey şi  Silvana  
Rădescu). 
În încheiere, am sublinia nu doar importanţa culturală a acestei cărţi- eveniment, ci şi complexitatea structurii ei, a ideilor pe care le vehiculează.  Într-o vreme a pan-mecanizării, colectivul Atelierului de la Universitatea din La Laguna, condus de excepţionalul umanist Andrés Sánchez Robayna, propune o lucrare ce este, deopotrivă, “creaţie şi critică”(cităm titlul eseului, din  1962  a lui Haroldo  de Campos, poet şi teoretician brazilian, el însuşi inclus în Sumar), un volum  realizat cu ştiinţa cercetării migăloase a textului, cu  pasiune şi cu respect pentru cele ce aparţin spiritului.
                                                                                              Olimpia BERCA
________
*Andrés Sánchez Robayna (Ed.), Ars poetica (Versiones de la poesía moderna), Editorial Pre-Textos, Valencia, 2011.
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971