Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
CORNELIU LEU ADRESEAZĂ O SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI PREŞEDINTE AL U.D.M.R. MARKO BELA
Ce va fi în trei ani? de Andrei Marga
PROTEST de Dwight Luchian Patton
A.S.L. – FAŢĂ CU ADEVĂRUL MORŢII...! - de Adrian BOTEZ
DESPRE ROSTUL ROMÂNIEI de Bradut Florescu
Noua generatie de intelectuali din România de Dan Ungureanu
ÎN CONTRAST CU CELE DE MAI SUS, SISTEMUL DE INVATAMANT FINLANDEZ
Profeţiile lui Gupta Swami despre România
I.L. CARAGIALE „Moftul artificial”
BUCEGII ASCUND INTRĂRILE UNOR TRASEE SECRETE DACICE
CINE ŞI DE CE a inlăturat moartea lui Decebal de pe Columna Traiană?
Podul lui Traian ? Mă îndoiesc !
Arheometria şi moştenirea culturală a României
DESPRE CODEX RAHONHZY SI CERCETARILE VIORICĂI MIHAI-ENĂCIUC
ADRESE INTERNET PRIVIND ISTORIA DACILOR
ROMÂNII ION ŞI VASILE CU VÂRSTELE ÎNTRE 30 ŞI 40.000 DE ANI AŞTEAPTĂ CA MINISTERUL CULTURII SĂ SE PRONUNŢE - prin internet din surse- Nida Turbatu ,Mircea Bunea
asdasdf
Psalmii lui Stefan Augustin Doinaş în traducerea franceză a lui Constantin Frosin
hus
Recenzii, articole şi interviuri de Adriana SAVU, Laurenţiu BĂDICIOIU, Elisabeta POP, Al.Florin TENE, Ionel NECULA, Ionuţ CARAGEA, Melania CUC, Ioan IVĂNESCU, Dan LUPESCU, Eugen EVU, Ion SEGARCEANU, Nicholas BUDA, Loredana IONAŞ, Victoria MILESCU, Remus FOLTOŞ, Adrian BOTEZ, Jean-Paul GAVARD-PERRET , despre: Corneliu LEU, Nadegè Ragaru & Antonela Capelle-Pogăcean, Eugen DORCESCU, Adrian BOTEZ, Carmen DOREAL, Dorina ŞIŞU, Theodor ARDELEAN, Valentin BALUŢOIU, Paşcu BALACI, Dumitru DRAICA, Paul POLIDOR, Ionuâ CARAGEA, Florin AGAFIŢEI, Stefan DORU DANCUS, Mirela CADAR, Constantin FROSIN.- PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
RELATIVITATEA SUCCESULUI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ de Al. Florin ŢENE
Din publicaţii recente: Patru turnători de lux, Obiectivul "Tudorache", Criticul Iorgulescu a turnat
Un temeinic studiu despre avangarda în literatura română: Ion Pachia TATOMIRESCU „Întâiul dadaism...”
Din floclorul internetului -prima parte
Din folclorul internetului - partea a 2-a
Rubrici de Ionuţ Caragea, Ioan Lila, Elisabeta Iosif- partea I
Rubrici de Ionu' Caragea, Ioan Lila, Elisabeta Iosif- partea II
Dex Online
PAGINA A PATRA
Actualitatea literară, culturală şi editorială


         UN INTERVIU CU CORNELIU LEU
            DESPRE DOUĂ ROMANE
          DIN SERIA SA DE „DEFINITIVE”


                                 
     
                                                                                                                                                                  
                                                                                                                                     de Adriana SAVU

A.S.    în vitrina librăriei noastre electronice www.corectbooks.com au apărut recent două romane din seria dumneavoastră de opere definitive. Unul este forma „ne varietur” a romanului cunoscut din tirajele anterioare „PRETUL DRAGOSTEI, AL CREDINŢEI SI AL URII”. Ce vă  mai amintiţi de contextul în care l-aţi scris?
 
C. L.   Prin 1970 am participat cu satisfacţie la spargerea molohului de dictatură literară şi artistică ESPLA – Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. Din aceasta şi Editura Tineretului care dominau greoi, au apărut vreo şapte, plus altele în provincie. Satisfacţia, însă, a durat puţin pentru ca marile colecţii de clasici şi de literaturi atractive care aduceau tiraje mari au revenit altora. Punându-se problema rentabilităţii şi autogestiunii, Mircea Sântimbreanu şi Aurel Martin huzureau la „Albatros” si „Minerva” în vreme ce eu, la „Editura Eminescu” pierdeam  la cărţi de poezie, falimentam la cele de critică şi abia ieşeam la vopsea cu câteva romane. Am inventat „Colectia Romanul de Dragoste” care, vreme de un deceniu a depăşit 150.000 de exemplare pe titlu, în vreme ce comerciala colecţie poliţistă „Aventura” se situa cu cel mai mare tiraj de până atunci: 112.000.
    Dragostea triumfa, deci, în faţa altor teme literare! Din păcate, nu pentru mult timp. Pentru că, exact când eu scriam romanul „Preţul dragostei, al credinţei şi al urii” spre a-l publica în colecţia de care eram atât de legat, cenzura a constatat că ea punea accentul pe ataşamentul sentimental, în loc să pună accentul pe ataşamentul politic. Iar noul director, servil sau de conivenţă cu politrucii, a desfiinţat-o.  Norocul meu că am încredinţat cartea lui Marin Preda pe care-l legănau pe atunci vorbele Apostolului, despre care a scris mai târziu: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Şi mi-a publicat romanul la „Cartea românească”.
    Norocul meu; fiindcă alte cărţi la modă atunci, în care nu e dragoste, se dovedesc acum a  nu fi nimic.



A.S.    „ ROMA-TERMINI” este, în schimb, un roman nou şi prin datarea acţiunii în plină contemporaneitate şi prin faptul că intră inedit direct ăn seria de „Definitive”. Ce reprezintă pentru dvs. acest nou roman?
C.L.     Chiar dacă nu mă încântă lucrul acesta, este, într-adevăr - şi prin chinurile îngândurării personajului principal şi prin ceea ce generează emoţional ca artă a genului, un roman de senectute. Deci o meditaţie tardivă din care se întrevede uneori sentimentul implacabilului şi a lipsei de timp pentru alte rezolvări decât cele dure şi categorice ale vieţii pe care n-ai avut curajul să o recunoşti astfel când ai fi putut tu schimba câte ceva. E romanul vârstei la care am ajuns şi al nostalgiilor faţă de celelalte vârste pe lângă care am trecut. Dar, exact cum personajul meu are un alter ego tânăr, prin care îşi vede şi rechizitoriul pentru ceea ce n-a făcut , dar şi speranţele de continuitate a ceea ce a încercat să facă (sau ar fi putut să facă) în viaţa asta, şi cartea, ca atare, în construcţia ei romanescă  ce ambiţionează spre originalitate, vine atât cu experienţa mea de a scrie proză, cât şi cu ambiţia de a nu renunţa la căutarea de nou şi de modernizare pe care o are întotdeauna inovaţia artistică în toate obsesiile ei. Obsesii cu care impulsionează exprimarea prin forme noi, prin viziuni inedite, prin formule novatoare în comunicarea cu cititorul.  

A.S.     Ce sentimente v-au însoţit pe parcursul scrierii lui şi, de ce nu, atunci când l-aţi finalizat?  

C.L.     Dacă ar fi să vorbesc despre fluidul cu care am încercat să încarc (sau, pe care am încercat să-l descarc) în paginile acestei cărţi, trebuie să recunosc faptul că în el se amestecă – amestec de trăiri şi sentimente, de renunţări şi aspiraţii, de îndrăzneli şi temeri, de regrete şi speranţe, ca şi în chinurile vieţii noastre – lucruri paradoxale. Se amestecă meditaţiile sumbre sau nemulţumite ale senectuţii cu îndrăznelile – nesupusele şi iconoclastele îndrăzneli tinereşti provocatoare nu numai de nostalgie, ci şi de o anumită speranţă; ca o supapă a trecerii prin lumea aceasta. Adică, dacă e să luăm titlul de pe copertă care e categoric: „termini!”, vom vedea cum din interiorul paginilor se desprinde îndrăzneaţa nostalgie prin care, uneori, acest „categoric” reuşeşte a fi măcar înmuiat ca sens, dacă nu depăşit.

A.S.      Vorbiţi-ne puţin despre integrala „Opere definitive”, pe care vizitatorii librăriei noastre digitale au văzut-o menţionată pe coperta unora dintre scrierile dvs.   
C.L.      Acestea sunt cărţile pe care le-am scris în decursul timpului şi care, acum, se aşează în ordine lor firească, nu crono-logic, ci logic, sau după logica ce m-a condus în pledoaria literară a vieţii mele. Adică, pe categorii de idei, aşezate astfel odată cu transcrierea lor ca „opere definitive”. Formulare în legătură cu care precizez că nu este vorba de vreo pretenţie academistă, ci doar de consemnarea faptului că eu, autorul, nu voi mai avea când să revin asupra lor. Aceste „definitive” se înşiruie în cicluri: Cel al romanelor istorice, care m-au pasionat întreaga viaţă, cel al publicisticii, care m-a preocupat până la sublimarea ei în încercări de teoretizare şi eseistică sau al pamfletului politic ajuns până la metode şi soluţii politologice, cel al dramaturgiei de teatru şi de film, precum şi cel mai întins ca număr de cărţi, cel al istoriei contemporane. Acest ciclu l-am numit al  „Blestemelor contemporane”.

A.S.       Ce îşi propune Corneliu Leu cu noul ciclu „Blesteme contemporane” şi câte părţi va avea el?
C.L.      Pentru că blestemele contemporane despre care am apucat să scriu sunt diverse, m-am văzut în faţa faptului împlinit că se compune din mai multe părţi.  Adică trei, pe trei direcţii. Unele sunt blestemele din care am ieşit sau, cel puţin, sper să se fi întâmplat asta odată cu anul 1989; istoria contemporană din aceste cărţi am numit-o „Blestemul cu conducători iubiţi”. Urmează apoi „Purgatoriul blestemelor” care încearcă să surprindă istoria aşa zisei noastre tranziţii, de la aspectele grave, până la cele care merită să le faci onoarea ironiei. Iar a treia direcţie, cea a izbirii noastre cu capul greu de tot ce idealizam în lumea liberă la care tânjeam, a ajuns, în rima consonanţei cu celelalte, să se cheme „Blestemul ca libertate”.

A.S.       Ce aţi dorit să le „transmiteţi” celor care vor citi Roma-Termini?

C.L.       Păstrând accentele unei aventuroase proze fantastice prin interferarea spaţiilor psihologice şi descifrând în evoluţia personajelor brutalizate prin diktat geopolitic temeiurile unei grave meditaţii contemporane, cartea pune în evidenţă umorul trist, cu discrete nuanţe de sarcasm, al contrastului dintre cele fireşti ale omenirii şi artificialul clădit strâmb prin vanităţi politice. Personajul principal, care pare un învingător în marile medii financiare, este învins de un copil vagabond ce reprezintă propria lui tinereţe, sugerând momentul de dramatice regrete în care ajungem toţi, de la regele Lear încoace.

A.S.       Când vor fi gata următoarele părţi din ciclul „Blesteme contemporane”?
C.L.       Părţile sunt gata de mult. Roma-Termini, cartea pe care o lansăm astăzi, se înscrie în această ultimă parte a „Blestemelor contemporane”. Deocamdată atât, ca să nu ocupăm aici mai mult spaţiu decât cartea pe care o lansăm. Cu prilejul apariţiei unora dintre cele care urmează a căpăta forma definitivă, vom înşira titlurile care compun fiecare din aceste părţi.






 AMPLOAREA UNEI MANIFESTĂRI-SIMBOL
DEVENITĂ TRADIŢIONALĂ LA MIZIL


Duminică, 30.01.2011, la Mizil, în Liceul Teoretic “Grigore Tocilescu”, au avut loc Sărbătoarea liceului, ed. a V-a, şi premierea Festivalului Internaţional de Poezie şi Epigrame “Romeo şi Julieta la Mizil”, ediţia a IV-a. Prof. Victor Minea, directorul instituţiei menţionate şi prof. Laurenţiu Bădicioiu, coordonatorul proiectului cultural “Romeo şi Julieta la Mizil”, au deschis festivalul. La acest eveniment au fost prezenţi, printre alţii : Mircea Ionescu-Quintus, Ştefan Cazimir, Corneliu Leu, Dan Lupescu, Corneliu Berbente, Sorin Roşca Stănescu, Mircea Dinescu, Nicolae Dragoş, George Stanca, Lucia Olaru-Nenati, Aurel Antonie, George Corbu, Elis Râpeanu, Efim Tarlapan, Emil Proşcan, Doru Dumitrescu, Gheorghe Borovină, Nicolae Angelescu, Matei Gheorghe. Premiile au fost oferite de Nicolae Dragoş, Corneliu Berbente, Gheorghe Borovină şi Emil Proşcan. Corneliu Leu a făcut o evaluare a calităţii producţiei umoristice a festivalului, în raport cu valorile afirmate la ediţiile precedente. Nicolae Dragoş şi primarul Mizilului, Emil Proşcan, au evidenţiat nivelul ridicat a multor texte lirice. S-au înscris 314 concurenţi din toate judeţele, 237 la Poezie şi 77 la Epigrame. Pe lângă articipanţii din ţară au concurat autori din: Belgia, Brazilia, Spania, Italia, Franţa, Germania, Rep. Modova, Siria, Macedonia, Albania, Canada, SUA .

Premiile au fost acordate astfel:
POEZIE

Marele Premiu "George Ranetti":
Victoria Milescu din Bucureşti şi Liviu Ofileanu din Hunedoara
Premiul "Grigore Tocilescu":
Liliana Filişan - Constanţa
Premiul Agatha Bacovia:
Raluca Dumitran – Câmpina şi Maria Postu - Bucureşti

Menţiuni:
Gheorghe Bâlici – Chişinău; Oana Zahiu – Ploieşti; Valeriu Mititelu – Brăila; Loredana Dănilă – Slobozia; Floarea Dan – Bucureşti; Alexandru Gheţie – Piteşti; Mihaela Luncă – Galda de Jos, Alba Iulia; Alexandăr Stoikovici – Timişoara; Vasile Vajoga – Iaşi
Roxana Băltaru – Suceava; Maria Cucu – Câmpulung Moldovenesc; Theodor Damian – Woodside, New York , USA, Maria Ion – Craiova; Ariadna Petri – Ploieşti; Lică Pavel – Bucureşti, Ana Maria Zlavog – Brăila; Cristian Petru Bălan – Sycamore Drive, New Jersey , USA; Ioan Barb – Călan, Hunedoara; Aida Hancer – Bucureşti; Marilena Apostu – Galaţi; Constantin Badea – Bucureşti; Alexa Bale – Şişeşti; Maramureş; Magda Botezat – Oradea, Bihor; Cezar Ciobâcă – Botoşani; Ciumărnean Carmen – Zalău; Sălaj
Simona Crăciunescu – Vatra Dornei; Suceava, Ion Moraru – Galaţi; George Chiriac – Oneşti; Bacău, Mahmoud Djamal – Rakka, Siria; Eugenia Dumitriu – Campo Real de Madrid; Spania, Florina Isache – Roşiorii de Vede, Teleorman; Alexandru Piscu – Parava; Bacău; Marina Popescu – Bucureşti; Iulian Radu – Baba Ana, Prahova; Corina Stoean – Cazaşu, Brăila.


EPIGRAME

Marele Premiu "George Ranetti":
Ioan Toderaşcu- Vaslui
Premiul "Grigore Tocilescu":
Laurenţiu Ghiţă- Bucureşti
Premiul Agatha Bacovia:
Constantin Iuraşcu - Iaşi  
Menţiuni:
Vasile Larco – Iaşi; Ştefan Alexandru- Al. Saşa – Câmpina; Nicolae Paul Mihail - Sinaia
Elis Râpeanu- Bucureşti; Slavu Petronela - Vulcan, Hunedoara; Corneliu Zeană – Bucureşti; Ion Ruse – Constanţa; Gheorghe Bălăceanu Iaşi; Petru Ioan Garda - Cluj
Ion Moraru – Galaţi; Vasile Vajoga- Iaşi; Janet Nică - Ostroveni, Dolj; Ionică Laurian - Boureni, Dolj; Viorel Martin – Bucureşti; Ion Munteanu - Şoimari, Prahova

Domnii Sorin Roşca Stănescu şi Corneliu Leu au prezentat sintetic portalul-librărie www.corectbooks.com . Publicului, alcătuit din oameni de cultură şi personalităţi culturale, i s-au demonstrat avantajele ce decurg prin editarea şi distribuirea de cărţi on-line. Prezentarea, susţinută tehnologic prin laptop, ecran şi proiector, s-a bucurat de un mare interes, autorii dându-şi seama de rapiditatea punerii în valoare a operelor lor, cititorii de aceeasi rapiditate a obţinerii informaţiei şi textelor, iar cadrele didactice de o cale eficientă pentru a stimula interesul tinerilor pentru lectură. Mircea Dinescu a vorbit despre cartea “Femeile din secolul trecut”, carte pe care o promovează în ţară prin “Caravana cu cântecele, versurile şi vinul lui Dinescu”.El a cântat melodii de pe un CD pe versuri din volum, puse pe muzică de autor. De asemenea a “servit” publicul cu vinul din producţia proprie cu ‘versuri pe sticlă’.  Mircea Ionescu Quintus, care a fost prezent şi la ediţia precedentă, a apreciat calitatea festivalului, a organizării şi a invitaţilor şi a oferit un “Memento Mihai Eminescu”.Corneliu Leu, prezent în juriu la toate ediţiile, a fost nominalizat de către organizatori “Patriarh al festivalului”. În ciuda faptului că autorităţile din ţară nu au dat atenţie faptului că marele Caragiale s-a născut în acestă zi, manifestarea de la Mizil a subliniat din plin evenimentul, personalitatea lui I.L.Caragiale fiind evocată de către prof. univ. dr. Ştefan Cazimir, care a impresionat auditoriul prin comicul serios care îi caracterizează orice intervenţie.A fost prezentă şi  o paradă de modă realizată de Cristiana Maria Purdescu ale cărei creaţii au fost purtate de elevele liceului. O scenetă, “Lecţia de literatură”, a fost jucată de elevii şcolii, sub îndrumarea prof. Luminiţa Burlacu care este si autoarea textului respectiv. Melodiile formaţiei “Trei parale” şi ale formaţiei “Select” din Bucureşti au însoţit bucuria spirituală a unei zile memorabile…

                                                                                  A consemnat prof. Laurenţiu Bădicioiu

 
VIAŢA COTIDIANĂ  ŞI PUTEREA  ÎN COMUNISM







Nadegè Ragaru & Antonela Capelle-Pogăcean
Vie quotidienne et pouvoir sous le communisme. Consommer à l’Est
Editura Karhala
Paris, 2010, 464 p.


A apărut la Editura Karthala din Paris o carte de mare interes pentru intelectualii din Est, fie ei cercetători, oameni din mediile culturale sau simpli cititori, autoarele tratând cu maxim interes şi cu remarcabilă inteligenţă, la care aş adăuga şi tactul necesar, cîteva, nu puţine, chestiuni de mare importanţă pentru  o mai bună cunoaştere a vieţii de zi cu zi şi a posibilităţilor de a se cultiva a locuitorilor de diverse naţionalităţi din Est în regimul comunist.

Două menţiuni se impun şi anume: cele două autoare sunt tinere cercetătoare  la un  Centru de Studii  şi Cercetări Internaţionale (CERI) pe lângă Institutul de ştiinţe politice (Sciences Po) din Paris şi provin din Franţa şi  respectiv din România. În plus, Antonela Pogăcean – într-un amplu interviu din 2009 apărut în revista Teatrul Azi,  explică  mai detaliat cu ce se ocupă la Paris –  s-a născut la Oradea, aici a urmat liceul, la Cluj o facultate, aşa încât exemplificările şi observaţiile  ei legate de Teatrul orădean ne-au interesat în mod expres.

Susţinători convinşi ai Proiectelor legate de studierea mutaţiilor produse în viaţa locuitorilor din ţările din Estul Europei sub comunism, au sprijinit şi încurajat apariţia acestui volum, domnii Christian Lequesne, director CERI, precum şi predecesorul său, Christophe Jaffrelot, dar şi responsabilul Colecţiei „Cercetări internaţionale”, Jean-Francois Bayart. Respectiva colecţie publică studii şi eseuri ce tratează „mutaţiile produse în sistemele internaţionale şi în societăţile politice, la ora globalizării, cu accent pe datele fundamentale ale acestui timp: interfaţă între relaţiile internaţionale sau transnaţionale şi procesele interne ce au loc în aceste societăţi care pot simboliza cumva faimoasa curbă a lui Mobius”. De asemenea, Colecţia propune analize originale şi riguroase, exigente din punct de vedere intelectual, scrise  într-o limbă clară, nedepinzând de mode şi puteri, indiferent care ar fi ele.

Volumul – peste 450 de pagini structurate în trei părţi – reuneşte contribuţii semnate de cercetători provenind atât din ţările estice (Bulgaria, Polonia, România, Rusia, Ungaria), cât şi din Vest (Franţa, Elveţia) şi SUA. Partea întâi este o amplă prezentare a societăţilor de tip socialist şi comunist care chestionează existenţa unei culturi socialiste de consum; studiile  poartă titluri incitante ca: „Stiinţele sociale socialiste şi problema consumului” (Liliana Deyanova), „Fiecăruia după munca depusă sau despre consumul imposibil în RDG” (Sandrine Kott), „«Reclamă» sau «propagandă»? Vicisitudinile sistemului publicitar socialist în Cehoslovacia comunistă” (Bradley Abrams), „A inversa alchimia. Rolul banilor în RDG-ul lui Eric Honecker” (Jonathan R. Zatlin), „Experţii în «societăţile statului la coadă». Şansele consumismului în Polonia comunistă din anii 1980” (Malgorzata Mazurek).

Partea a doua cuprinde alte câteva studii de mare interes, cum ar fi: „Interzicerea ofertei ilicite de bunuri de consum în URSS” (Gilles Favarel-Garrigues), „În căutarea locuinţei socialiste ideale în Ungaria post-stalinistă: blocuri prefabricate sau casa familială construită cu propriile mâini?” (Virág Molnár). „Ecranele socialismului: micro-puteri şi cotidian  în cinematografia bulgară” (Nadege Ragaru).

Românii îşi amintesc că după celebrele Teze din iulie, în România cenzura, urmată mai apoi de infinit mai parşiva autocenzură, când la noi Programul televiziunii s-a redus la două ore şi acelea dedicate Ceauşeştilor, urmăream cu mic cu mare posturile tv bulgare. La ei se mai putea vedea un film, un spectacol de teatru.

Partea a treia consacrată „vieţii sociale a bunurilor şi istoriei sociale a consumatorilor” dezvoltă subiecte legate de tema propusă: „Teatrul şi publicurile sale sau societatea socialistă oglindită în reprezentaţii la Oradea” (Antonela Pogăcean), „Pe drumul abundenţei materiale în URSS-ul lui Hrusciov. Consum raţionalizat sau urmărirea unei mode?” (Larissa  Zakharova), „Vilele de vacanţă din Bielorusia şi din Rusia în anii 1970-80: acces, forme, folosire diferenţiată”(Ronan Hervouet).

Autorii, toţi, fără excepţie, produc analize pertinente, cu bogate trimiteri bibliografice, asupra mecanismelor societăţii socialiste-comuniste prin observarea fină a vieţii cotidiene, a experienţelor omeneşti de tot felul, dar şi a mecanismelor de dominaţie la diferitele nivele ale societăţilor. Demersul încearcă să integreze abordări disciplinare diferite, făcând să converseze istoria materială, culturală, socială şi politică. Tematica consumaţiei si a consumului apare în această perspectivă preţioasă, căci invită la traversarea frontierelor disciplinare, pentru a integra politicul, economicul, dar şi istoria şi sociologia  în teritoriul sensibil al sociologiei culturii. Una dintre concluzii ar fi că regimurile comuniste au numeroase puncte comune, toate având punctul de pornire în fosta Uniune Sovietică. Ele prezintă în acelaşi timp şi diferenţe, alimentate de experienţe istorice de durată medie şi lungă, diferite. Aceste regimuri păreau în vremea lor eterne, nimeni neîndrăznind să viseze la o schimbare de anvergura celei care s-a produs. În acelaşi timp cartea pune în lumină existenţa, în acea perioadă, a unor circulaţii de idei, imagini, oameni şi bunuri între Est şi Vest care invită la o revizie a imaginarului maniheist al războiului rece,  structurat pe opoziţia blocurilor.

Viaţa cotidiană  de oriunde şi oricând înseamnă  putere de cumpărare, viaţă de zi cu zi, şcoală, muncă, posibilităţi de instruire, de culturalizare, de distracţie (lecturi, filme, spectacole, concerte, expoziţii, etc. Putem vorbi, în cazul nostru şi de formarea unor noi elite, unele reprezentând o pătură de activişti privilegiaţi ai regimului şi de decalajul enorm creat între „masele populare” şi aceşti indivizi deveniţi peste noapte „intelectuali de tip nou”. Vestul a fost şi din nefericire (sau din fericire?) rămâne un model perpetuu şi o alternativă îmbietoare, atractivă: abundenţa produselor de tot felul, vitrinele elegante, un anume lux şi o eleganţă  a comportamentului venită din acumulări culturale şi de civilizaţie de veche tradiţie, toate acestea însemnând cu adevărat un nivel de viaţă râvnit. La care se adăugau, fireşte, libera circulaţie şi libertatea gândirii. Nu intra aici, privirea din afară fiind sumară, superficială, nici volumul imens de muncă, nici calificare, nici valoarea reală, nici spiritul competitiv, nici multe altele aflate în spatele aparentei abundenţe, „amănunte” de care se vor lovi esticii abia după căderea comunismului.
 
Cartea revine asupra ipotezei (sau certitudinii, pentru unii) că consumismul (sau, mai degrabă absenţa tot mai acută –  nu în toate ţările estice la fel – a produselor de larg consum), a constituit principala cauză a epuizării regimurilor comuniste şi a detestării conducătorilor lor. Ipoteza e nuanţată, fiind considerată în parte reducţionistă:  cetăţenii est-europeni puteau avea şi alte motive de a susţine sau detesta regimurile în care trăiau. În plus, dincolo de asemănarea experienţelor de viaţă ale societăţilor estice (dovada importării lor din U.R.S.S), traiectoriile diferitelor state comuniste în anii 1970 şi 1980 prezintă contraste (de pildă, în Ungaria se putea călători mai uşor în  Vest, iar penuria era mult mai puţin prezentă în Cehoslovacia, Bulgaria, RDG, Ungaria anilor 1980 decât în România sau Polonia).

O observaţie critică importantă: cu cât discordanţa între discursul oficial al Puterii legat de capacitatea de consum a populaţiei creştea, realitatea de pe teren spunând altceva,  cu atât scădea şi mai  vizibil  încrederea maselor în legitimitatea sistemului socialist demagogic. În acelaşi timp însă, paradoxal, au existat destule forme de adeziune (unele false, altele părând pornite din convingeri sau din interese abil mascate) la programele autorităţilor locale; paralel cu acestea întâlnim nu puţine încercări de respingere, interpretate de cei vizaţi ca forme de abatere de la disciplina de partid sau ca manifestări ale unor indivizi cu grave probleme psihice. Internările forţate în ospicii stau mărturie.

Interesanta perspectivă din care sociologul rus stabilit în Statele Unite Alexei Yurchak, de pildă, a nuanţat dihotomia între „cultura oficială” şi cea aşa-zisă neoficială, înţelegând să includă unele forme de cultură – cum ar fi de pildă, rock-and rollul, atât de iubit de tineret – nu numai în categoria actelor de rezistenţă, ci şi ca un stil de viaţă care nu avea în mod conştient o dimensiune politică. La fel de interesantă mi s-a părut şi studierea rolului relaţiilor de favoare care operau în diverse forme, cu beneficii certe pentru cei care aveau puterea intervenţiei. În România exista chiar formularea glumeaţă: acronimul PCR devenea Pile, Cunoştinţe, Relaţii.
 
În legătură cu omul, pe seama căruia se perora enorm şi fără nicio acoperire în planul realităţii, lucrurile stăteau cam aşa: un regim socialist sau comunist nu îngăduia decât OMUL aşa-zis armonios, emancipat, educat în spiritul propagandei comuniste, adică îndoctrinat, fidel până la moarte sau sacrificiu suprem regimului respectiv. E limpede că disfuncţionalităţile interveneau şi din modul cum era organizată „economia  planificată”, obiectivele celor puţini care încercau să „modernizeze” cât de cât ce se mai putea,  părând de-a dreptul utopice în cadrul respectiv.

Din studiile prezente răzbate demagogicul slogan al „rolului culturii şi artei” în „formarea omului nou”, de fapt fiind limpede pentru toată lumea că e vorba despre rolul propagandistic al artelor; cenzura şi amestecul forţelor oculte ale temutei Securităţi – dacă vorbim de România – în toate formele culturii şi artei: tipărituri, spectacole, lucrări muzicale şi de artă plastică; nimic nu scăpa ochiului vigilent al cenzurii. Toate, dar absolut toate trebuiau să vorbească despre „realizărili” de excepţie ale regimului comunist. Fie şi în treacăt, se aminteşte „contribuţia” nefericită a unor creatori la propaganda mincinoasă, de pe urma căreia unii s-au îmbogăţit, au dobândit funcţii înalte sau pur şi simplu au dorit să bareze, din invidie, drumul unor colegi talentaţi şi valoroşi.

Desigur mie una mi-a trezit un mai mare interes capitolul  destinat stilului de viaţă individual şi colectiv din Ardeal; nu atât modului cum se făcea teatru în regimul socialisto-comunist (pe care, trăindu-l pe piele proprie, îl ştiam foarte bine), ci, mai ales modului cum „vede” lucrurile un om tânăr, mai mult, o orădeancă ce iubea enorm teatrul, nelipsind de la nicio premieră, ba chiar „ucenicind” prin arhivele teatrului şi prin  secretariatul literar. În plus, fiind bilingvă (tatăl român, mama maghiară) ea a urmărit permanent şi spectacolele secţiei maghiare.

Prin urmare am parcurs cu real interes observaţiile şi părerile Antonelei Pogăcean,  legăturile adesea greu de urmărit dintre măruntele întâmplări ale obişnuitei vieţi cotidiene şi Teatrul ca instituţie de primă importanţă într-un oraş de provincie ca Oradea. E vorba aici de teatru ca instituţie socială, traversată de relaţii asimetrice de putere, instituţie care nu poate fi, cel puţin teoretic,   suspectată de a  nu fi  total  nici de partea „culturii oficiale” şi  nici a „culturii disidente”. Chiar şi supus unor constrângeri politice puternice, definiţiile date teatrului apar multiple – cultură şi cultură naţională, educaţie, propagandă, divertisment, etc. Această pluralitate face posibilă diversificarea motivaţiilor şi a formelor de participare la spectacol, mai mult sau mai puţin ceremoniale, modelate în parte de trecut şi istorie.

Ea descrie clădirea construită în anul 1900 de celebrul cuplu de arhitecţi Fellner şi Helmer, în stil neo-clasic şi baroc (în interior), cu scenă italiană, apoi relatează câteva amănunte importante legate de compoziţia publicului (de la 1880 până la Unirea Ardealului cu România, 1918, perioada horthystă, 1940, cedarea Ardealului, refugiul românilor, trimiterea evreilor în lagărele de exterminare, date istorice care au marcat, desigur, şi traseul instituţiei teatrale. Importante pentru o justă înţelegere a cititorului străin.

Autoarea sesizează cu sensibilitate şi fineţe, dar şi cu rigoare ştiinţifică, etapele parcurse de teatrul orădean în anii comunismului; e cu totul justă observaţia ei, cum că secţia maghiară încerca să continue, pe cât se putea, tradiţia operetei şi a comediei muzicale, încercând să aducă pe scenă şi piese  capabile să trezească râvnitul suflu patriotic.

În ce priveşte secţia română, devenită parte a  noului Teatru de  Stat, aici lucrurile par ceva mai simple: se joacă piese istorice, în ideea trezirii sentimentelor patriotice şi a cunoaşterii istoriei neamului, dar şi comedii poliţiste sau pur şi simplu comedii. În repertorii se mai strecurau când şi când, înşelând vigilenţa cerberilor cenzori, piese oarecum subversive,  care încercau să comunice în subtext mesaje contrare ideologiei de partid. Ea dă exemple de piese ale unor autori ca D.R. Popescu sau Theodor Mazilu, sau uneori, cum observă şi ea, limbajul spectacular esopic putea funcţiona chiar şi prin intermediul pieselor clasice, Caragiale fiind pe primul loc. Sunt binevenite relatările despre prezenţa în repertorii a unui dramaturg ca Szigligeti, fondatorul dramaturgiei maghiare în sec.XIX, sau a lui Iosif Vulcan, dramaturg şi redactor al revistei Familia, revistă în care a debutat cel mai important poet român, Mihai Eminescu. De altfel, în semn de omagiu, cele două trupe poartă azi  numele lor. E vorba şi despre o anume complicitate între creatorii unui spectacol, capabil să comunice mesaje secrete prin intermediul textului, dar şi al imaginii scenice, al decorului şi costumelor, etc.

Autoarea a studiat temeinic acte şi documente de arhivă, state de funcţii şi de salarii,  a consultat  Monografiile celor două trupe teatrale, încercând să descopere şi alte cauze ale prezenţei sau absenţei temporare a publicului în sala de teatru, precum şi evoluţia (artistică, dar şi civică) atât a interpreţilor, cât şi a spectatorilor. După douăzeci de ani de la căderea comunismului, autoarea ne invită cumva să judecăm fără părtinire, fără patimă, cu discernământ, ce loc mai ocupă experienţa artistică şi de viaţă, în traiectoria istorică a societăţii europene. Ce preluăm şi ce trebuie să uităm definitiv din bogata şi dramatica experienţă a trecutului. Fiindcă, oricum timpul trece, iar întrebările nu numai că rămân, ci parcă se înmulţesc...

                                                                                             Elisabeta POP

 



   Înţelepciunea ca reflecţie controlată în poezia lui Eugen Dorcescu

Eseist, critic, istoric literar şi nu în ultimul rând poet, Eugen Dorcescu în volumul de poeme“Poemele bătrânului “,( bilingv, română-spaniolă, în traducerea autorului şi a Rosei Lontini), apărut la Editura Semănătorul, 2010, ridică reflecţia lucidă la rangul de evocare ducând efectul liric la un reflex psihologic. Relatarea poetului, aflat sub mantia gogoliană a bătrânului, este o operaţie chirurgicală pe sufletul viu: ” cadavrele încă vii erau pline,/ din creştet până-n tălpi, / cu viermi lungi de / sudoare “ . Întâmplările au o formă superior tragică, întrucât sunt trăite gustând ”în singurătate, acronia/ obligat, totuşi, prin pârghia/ necruţătoare a gravitaţiei, / să rămână fixat într-un loc, într-un topos, în spaţiul/ de care nu-l mai leagă nimic,/ în afara repulsiei“.
Eugen Dorcescu este un poet gnomic şi esoteric, un histrion fantast care se simte foarte bine în sihăstria sa. Poetul hălăduieşte prin “ timpul- criminal nevăzut,/ adânc împlântat/ în inima spaţiului, adânc/ împlântat în trupul bătrânului.” Bătrânul fiind Poetul, înţeleptul în vrajbă cu destinul său, cu timpul şi spaţiu. O întreagă filosofie stăpâneşte imaginaţia poetului şi-n decorul halucinant al periplului său timpul îl colindă “prin coşmaruri/ ca o hienă “. În coşmarurile sale bătrânul poet trece printr-o confuzie simbolică, prefigurată în imagini ale decrepitudinii, dând la iveală nostalgia discretă a purificării:”nici un moment, n-a/ părăsit masa de ceaţă şi fum/ a lui Thanatos “, nici atunci ” când primăvara nu-i altceva decât o/ invazie subterană de/ viermi”.
Spiritul însetat de transcendenţă caută dizolvarea în elementar, sinteza fastuoasă a contradicţiilor, fiindcă poetul are :” o singură sărbătoare, un/ cântec ce leagă trup, / suflet şi cosmos, un/ imn adresat solidarităţii astrale,/ eliberarea durerii, luminii, / o sărbătoare ce începe cu/ tine şi se-ncheie cu / tine“.
Prezentul volum îşi trage seva dintr-o filozofie sceptică, adâncă şi incurabilă despre viaţă şi moarte, maximilizând aparenţa prin confruntarea ei cu absolutul. Întâlnirea bătrânului cu tinerii, practic este o oglindire a propriei tinereţi.Toate iubirile sale, marea, lumina, culoriel, femeia, sunt sensul înalt al lucrurilor întrevăzut în eternitatea nimicului.
Volumul este o alegorie a disoluţiei omului în contextul eternităţii universului, este o mirare în faţa propriei vieţi, sfâşiată în luminiscenţe apoteotice, în “statutul său ontologic “ a spiritului. Spre sfârşit bătrânul “simte boarea unei noi/ înţelegeri, / presimte / vâltoarea, zborul / extazul-încă incert-al/ acelei “cognitio Dei/ experimantalis”.
Apocalipsa spiritului e o formă de sacrificiu al lucidităţii, o jerfă a cunoaşterii.
De o mare sensibilitate sunt scenele încărcate de mister, umplute de substanţa vitală, prin care trece un fior ca firul nevăzut al vieţii.
Eugen Dorcescu e unul dintre puţinii poeţi din literatura noastră contemporană cu vibraţie metafizică adevărată, aflat mereu în disputa dintre trăire şi cunoaştere

                                                                            Al.Florin ŢENE

 




                                 ADRIAN BOTEZ – UN POET PROFETIC


        Nu mai citisem de multă vreme o poezie de-a lui Adrian Botez. Rămăsesem blocat în azima Crezurilor creştine, şi mă feream de alte adăstări în universul său liric, aşa cum evităm să mai consumăm ciorbă de cartofi după ce ne-am terminat friptura din farfurie. Aş fi vrut să-mi menţin degustarea încercată cu cinci ani în urmă, când am fost fascinat de lirismul său cald, pios şi plin de cucernicie.
        Ce eroare! Adrian Botez nu scrie mai multe feluri de poezii şi stacheta, odată ridicată la o înălţime harică, rămâne necoborâtă pentru tot restul zbaterilor sale genuine. L-am regăsit şi în ultimul său volum de poezii Cartea profeţiilor (Editura Rafet, Rm. Sărat, 2010), tot înfăşurat, vorba poetului, în aceeaşi mantie de irizări ecumenice, de smerenie şi de nestrămutată credinţă. Autorul chiar este fixat în în rigorile bătrânei noastre credinţe şi nu este – ştiu asta şi din numeroasele sale eseuri – clare, ferme şi vaticinare -  niciodată dispus la concesii şi la negocieri, când e vorba de relaţia noastră cu Cerul. Adrian Botez este un fel de Justin Pârvu laic, care apără învăţătura  Hristosului celui viu de pe poziţii profane, dar la fel de necruţător, de smerit şi de încrezător în destinul acestui popor.
        După deceniile comuniste de ateism agresiv şi gonflat mulţi poeţi s-au reîntors la tradiţia creştină, la valorile bisericii ortodoxe, dar la fel de mulţi o fac artificial, formal, teatral, neconvingător. Impostura se observă repede, pentru că nu e susţinută de convingere şi de trăire subiectivă. Cu Adrian Botez este altceva. La el credinţa şi trăirea religioasă este chiar esenţa modului său de viaţă.
Nu pot fi supărat pe Tine, Doamne/ cât Tu eşti ritmul vieţii mele:/ indiscutabil mă vei duce-n toamne/ dar primăvara m-a spălat de rele…// şi vin spre Tine-n dănţuiri ciudate/  tot risipind petalele pe trepte:/ cei din oglinzi râzând pe săturate/ /mă încunună-n zodii prea deştepte!// …de-atâta blând roire de lumină/ s-a şters din frunte-mi scrisul cel de vină!  (Artificii)
        A făcut din ideea sofianică, cea care ajută omului în trecerea vămilor, măreţie de arhitravă şi, dacă Nae Ionescu vorbea despre funcţia epistemologică a iubirii, Adrian Botez se interesează de funcţia izbăvitoare a epifaniei şi-a căutat la tot pasul arătările divinului. A cunoscut toată gama dezamăgirilor şi s-a înfiorat de cursul ubuiesc, luat de mecanica devenirii  - şi nu o dată şi-a reprimat însuşi darul profeţiei. Nu mai vreau să profeţesc nimic/ nu vezi – vine noaptea şi-mi cade/ nasul în strachina cu/ somn/ce-mi tot zici de/ războaiele tale/ - de parcă n-ai vedea că/ nu mai prididesc cu atâtea/ hărţuieli – buşituri personale – unele/ monumentale// acuş e vară – şi-i aşa de frig/ de parcă Miezul Lumii a-ngheţat. (Greva profetului).
        De unde vechile profeţii anunţau venirea Celui mult aşteptat, noile încercări profetice au rămas fără sacru şi se resorb din vraiştile acestei lumi. Cine avea de venit – a/ venit...
        Structurat în patru cicluri – Cartea profeţiilor, Cartea glasurilor, gesturilor şi tăcerii, Cartea descântecelor şi Cartea apocalipsei, ultimul volum de versuri semnat de Adrian Botez dă seama de om, de neam, de raporturile noastre cu transcendenţa şi de destinul nostru de fiinţe rostitoare, dar şi împregnate de multe metehne şi beteşuguri. A făcut din iubirea de neam un crez, o constantă, o obsesie - de care nu s-a despovărat niciodată. Suferă pentru toate lufturile trecerii noastre prin lume şi se consternează de toată nepriceperea guvernanţilor noştri, insensibili la întronarea demnităţii româneşti. Are şi soluţia. Neamul nostru va-nvia/ Când Lumina va vedea:/ Pe Hristos când vom iubi/ Neamul ni-l vom mântui (Catren de copil).
        Poate şi de asta îl iubesc pe autor, îi urmăresc evoluţia şi-i aştept fiecare nouă carte, ca pe un balsam pentru ceasurile de restrişte.
                                                                                             IONEL NECULA, filosof şi eseist


             ADRIAN BOTEZ ŞI PROFETUL DIN PROPRIA INIMĂ



Publicat în anul 2010, la Editura Rafet din Râmnicu Sărat, volumul de poezii „Cartea Profeţiilor” este structurat în patru părţi: „Cartea Profeţiilor”, „Cartea Glasurilor, Gesturilor şi Tăcerii”, „Cartea Descântecelor” şi „Cartea Apocalipsei”.Autorul, Adrian Botez, îşi dedicăvolumul familiei. Dar are poetul viaţă personală? (Nichita ar spune că Nu) Şi de ce „Cartea Profeţiilor”? Nimeni nu este profet în ţara lui. Dar în propria inimă? Dar în inima altora?
În prima parte, ce poartă şi titlul volumului, ne întrebăm: Care este rolul poeziei la Adrian Botez? Pentru ce s-a născut Poetul? Urmează, el, exemplul celui care prin lumina sa – clocotindă tăcere (superbă metaforă)– spune TOTUL? Răspunsul nu se lasă aşteptat: „te-ai născut – deci – pentru ca să / vindeci nădejdea / şi toţi cei cu ochii plecaţi – din mine – deodată / s-au privit drept în ochi şi / s-au recunoscut” („Despre cel născut atunci, acolo”– pag. 7).Acesta este mesajul: nădejdea, recunoaşterea, trezirea spirituală. Mai mult de atât, spune poetul, „mântuirea va fidoar când vom lua / asupra noastră  – răspunderea întregului / Rău / când vom lua din spinarea / presupuşilor diavoli – povara zdrobitoare-a / ispitirii” („Atunci când”–pag. 11).
Adrian Botez se descrie pe sine drept un apărător al legilor sfinte care ucide impostura („Despre mine”– pag. 13). Presupuşii diavoli despre care vorbeşte sunt în noi. Sunt dorinţele şi fricile noastre, care ne închid sufletul într-o închisoare de oase, sânge şi carne. Nimeni nu îşi mai poartă crucea martirului, cu toţii am devenit indiferenţi…, preamuritori şi reci.
Evident, există un risc al poeziei lui Adrian Botez, pentru că este nominativă şi nu lasă loc de alegeri şi interpretări. Dar, se pare că poetul, justiţiarul acestor vremuri „distrugătoare şi delapidatoare” de conştiinţe, nu mai are vreme de pierdut. Cumva ne aduce aminte de personajul interpretat de actorul Denzel Washington în filmul post-apocaliptic „The Book of Eli”, apărătorul ultimei Biblii existente pe Pământ. Eli citea o Biblie pentru orbi şi o învăţa pe de rost pentru a transmite cuvintele lui Dumnezeucelor care aşteptau povaţa şi izbăvirea. În cazul nostru, Adrian Botez scrie o carte de poezii pentru orbi, pentru ca cei „din urmă” să poată face pasul înainte, şi îşi răspunde singur la întrebarea din poemul „Proştii, lina şi punctul” (pag. 30) : „nici nu-mi dau seama de ce / şi-a mai pierdut vremea Dumnezeu – de m-a / trimis în lume – şi pe / unul ca mine.”
Poemul „Bătrân lup de cer” este unul memorabil. Călător transdimensional şi extrasenzorial prin Universul vălurit, poetul se (re)trage „către umbra înţelepţilor / daimoni ai copacilor – bătrân / nebun – năzuind înapoi – la sânul / răcoros al mamei sale” (pag. 39). Refuză „neliniştea”, „zgomotul forjării destinelor” şi îşi acceptă condiţia umană. Dar să nu credem că acceptul este rezultatul unui dialog umil cu Divinitatea. Nu în această etapă.
În partea a doua a volumului, glasurile, gesturile şi tăcerile poetului se îndreaptă către revoltă. Din „Bolşevismul cosmic” (pag. 61) se-aud „Bâlbâielile divine” (pag. 66!!!): „Dumnezeu e trist – trist şi dând / impresia – din pricina norilor – a vizibilităţii / limitate – că ar fi şi meschin: un Dumnezeu supărat / îşi ia pseudonimul „Satana” – dar / n-au rost investigaţii / onomastice – în casa celui care / şi-a luat vacanţă în / muntele Sinai”. Omnipotentul, atotştiutorul, „a avut profesori – tot atâţia câţi / oameni a creat: fiecare om / este întruchiparea nemulţumirii / divine – de  a afla – atât de / strâmb şi / puţin”.
În poemul „Vrăjmăşie mocnind” (pag. 69), poetul mărturiseşte că „nu mai sunt tânăr de mult: Dumnezeu / mă şantajează cu / suferinţele – ca să-L / privesc în ochi…”. Evident, nu despre adevăratul sens al cuvântului şantaj vrea să ne vorbească Adrian Botez, pentru că marele creator nu este responsabil pentru nefericirea noastră. Nu el trebuie să fie ţinta protestului şi a înverşunării. Numai o persoană cu inima curată îl poate înţelege pe Dumnezeu şi îi poate înţelege căile SALE. Poezia, în cazul nostru, este o formă de purificare prin ardere, atât cât îi este permis poetului să ardă înspre fireasca sumisiune, prin descântec de cuvinte, în partea a treia a volumului, sau prin apocaliptice lovituri până la sânge, în partea a patra.
Spune autorul în „Cartea Apocalipsei”: „vine vremea când / nu-L mai suporţi nici pe / Dumnezeu  – ca / Maestru…” (Mane, Tekel, Fares – „Numărat, Cântărit, Împărţit”–pag. 123). Dar ce s-ar întâmpla dacă… Dumnezeu, plictisit de atâta tânguire, nu ne-ar mai suporta pe noi, ca ucenici, şi ne-ar lăsa pe mâna profesorului distrat, TIMPUL, fără niciun indiciu, fără nicio revelaţie?
Totuşi, să nu ne facem o impresie greşită despre creştinismul poetului, contradicţiile şi revolta din volum fac parte din parcursul firesc al căutării şi cunoaşterii. Poeţii sunt fiinţe nonconformiste şi extremiste, care zboară spre înălţimi primejdioase ca nişte Icari, coboară precum luceferii blânzi şi sfârşesc, nu de puţine ori, în Infernul lui Dante. În cazul nostru, Poetul, atât de încercat de forţele luciferice, încearcă să-şi ridicespiritul cât mai sus prin intermediulproiecţieisale în universul astral. Astfel, îl “invită” pe OM să arunce o “privire” inţiatică spre adevărurile absolute ale Dumnezeului Paradisiac: Voinţa  -Călăuză , Spiritele Voinţei (Tronurile) – pag. 127, ordinea ca  disciplină celestă : Spiritele Ordinii (Heruvimii) – pag. 130, iubirea ca şi cerc al infinitului - Spiritele Iubirii (Serafimii) – pag. 132 - şi visul ca “răzoare de lumini” (Preludii hiperboreene – pag. 134).

                                                                                                                          IONUŢ CARAGEA

 


                  Carmen Doreal şi adevărata sa identitate

               Volumul „Poeme în culori – Poémes en couleurs”,
                  editura Nemesis, 2010


Volumul „Poeme în culori/Poémes en couleurs”, publicat în anul 2010, la editura Nemesis din Montréal, conţine 22 de poeme în limbile română şi franceză. Autoarea, Carmen Doreal, poetă şi pictoriţă, a ales câteva tablouri personale pentru fundal grafic al poemelor şi nu a greşit. Cele două tipuri de creaţie se îmbină într-o armonie perfectă.    
Înfrumuseţată de dorul/rodul real al cuvintelor, după „O altfel de ninsoare”, în care „altcineva locuieşte / pe dinăuntru / ireversibil”, Carmen Doreal ne face părtaşii jurnalului său liric: „jurnalul meu de poetă / mă risipeşte peste inima ta / la limita serii / mizând pe o singură noapte”. Cititorul se regăseşte de cele mai multe ori în postura de iubit sau confident aşezat „La masa tăcerii”, privind „asfinţitul... o rană / din care / o umbră a plecat”. Poezia în cazul de faţă este o tandră resemnare, o acceptare a compromisului devenit creaţie artistică, pe fondul unei nevoi acute de identificare în timpul/spaţiul prezent. Este, pe alocuri, un dulce catharsis, în care autoarea îşi declară credinţa trecută şi redobândită: „cred în tine, poezie / eşti prietena mea cea mai bună / în nopţile albe / îmi ţii empatică / volubilă companie / cred în tine poezie / îmi dăruieşti aripi complimentare / anticipând fericirea în sine / îmi demonstrezi că viaţa ar fi / un şir de întâmplări / declanşatoare” („Cred în tine poezie”).  
Elementele prin care se recurge la analiza eu-lui cât şi situarea/raportul în(tre) dimensiunile existenţiale sunt reprezentate de două motive principale : imaginea în oglindă şi dedublarea. La poluri opuse, oglinda poate însemna înfierare amoroasă – „oglinda are două feţe / îmi tatuează cuvântul / un înger / o dată pentru tine însuţi / o dată pentru mine („Oglinda are două feţe”), sau eliberare – „oglinda decantărilor fine / eliberează poeta din mine / levitaţie cu inima la cer / geminidă” („Cred în tine  poezie”).
Dedublarea se realizează într-o vânzătoare de iluzii – Siddartha, „dedublată de un iubit secret / îmi invadează sângele /  cu telepatii halucinante / o altă toamnă mă regăseşte / înveşmântată / în rochiţa de frunze / colorată rebel / de un pictor impresionist” („Siddharta”).
Poeta „reinventează iubirea sub Poartă de sărut / pe malul fluviului Saint-Laurent” şi trăieşte „Transcendenţa” – „divaghez în vers alb cu Pierre Morency” – fără să uite numele lui Eminescu, Arghezi, Sorescu, Nichita Stănescu sau experienţa din Paris, acolo unde „Dali, Elytis, Claude Debussy, / agăţau oglinzi suprarealiste înalte / deasupra patului meu...”.  
Poezia poetei Carmen Doreal, cu fine inflexiuni întâlnite în opera Valeriei Coman, dar şi cu influenţa „exilului creator”, vine să ne prezinte un suflet cald, dedicat culorilor şi cuvintelor într-un rogvaiv al luminii şi al iubirii. Trăind între prezent şi trecut ca între două oglinzi în care (se) priveşte concomitent, autoarea nu este capabilă să facă o alegere şi devine un continuu „metamorf”, poezia ei fiind o lungă călătorie, asemenea unui fluviu de sentimente.


                                                                                                                 Ionuţ Caragea





                     Rădăcinile romanului modern


Apărut  la Editura Transilvania,  în cadrul Colecţiei Cititor de Proză, ( aparţinînd  Proiectului cultural de anvergură coordonat de  cărturarul de talie europeană Emanuel Pope), - volumul  Incursiune în romanul grec-latin, autor Dorina Şişu, se constituie în unul dintre evenimentele editoriale de marcă ale anului 2010.
Nu trebuie să citeşti toate cele aproape 150 de pagini ale cărţii pentru a te dumiri că un astfel de demers, literar, nu a fost gîndit pentru  ,,ronţăitorii,, romanelor roz-bombon şi nici pentru cei care nu deţin dorinţa de incursiune în ceea ce ne place să credem că este matricea culturii europene,- avem aici geneza însăşi a Literaturii pe care,  noi o disecăm  mai mult  dintr-o memorie colectivă, la îndemînă, decît după studii aprofundate, de gen.
Dorina Şişu sparge pojghiţa blazării contemporane, coboară în tainiţe străvechi şi, cu uneltele  căutătorilor de comori intelectuale indubitabile, reuşeşte să scoată pe piaţa de carte o lucrare care, cred eu, ar trebui să îşi aibă locul său pe raftul bibliotecilor şcolare, locul de unde  încep, sau ar trebui să pornească,  mai toate călătoriile spirituale.
Dorina Şişu nu face Teorie de dragul teoriei  şi fiecare idee  folosită drept cheie a logosului  ziditor de pagini extrem de interesante nu doar ca istorie literară, dar şi ca Viaţă de dinainte ca romanul ca gen să aibă viaţă,- fiecare idee, zic, aici este aidoma unei cariatide. Structuri arhitectonice elevate şi stil particular, muncă de creaţie dar şi sisifică trudă de cercetare,- iată spaţiul  prin care autoarea  se mişcă elegant, - aşa, ca şi cum ar caligrafia, pe falii de nisipuri nemişcătoare, codul cel prin care, noi, cei mai mult sau mai puţin igoranţi, să putem dibui universalitatea Cuvîntului, să reuşim să ne împărtăşim din trezirea aceea, urieşească, a două civlizaţii, a două fenomene colosale care stau la baza vremurile în care  trăim. Prezentul se datoreza trecutului.
Incursiune in romanul grec-latin este un studiu vast, ambiţios şi pe măsura unei penelope care ţese cu şi printre însemne prăfuite de vechime.  Autoarea prinde în pagini  distincte toate cuvintelor potrivite, împodobeşte textul-la-subiect cu ,,purupra şi aurul ,, călătoriilor de iniţiere pe care, intelectual vorbind, le ducem cu toţii, noi muritorii, pe vîrful ariplor, sau... şontîc-şontîc.
Ecuaţiile componistice, de ,,laborator,, - tehnica mînuirii ştiinţifice a sintagmelor ce fac pod între lumea greco-romană şi  Aventura umanităţii,  cu apogeul său în Mileniul Trei,- raţiunea descifrării pasajelor peste timp,  demersul făcut pas cu pas pe calea cunoaşterii  pornind din punctul  zero al prozei europene,  şi implicit a celei romaneşti,- ar fi putut duce la o inapetenţă pentru informaţie pentru cititorului de azi,- care, vai,   optează  mai mult pentru  lectura  pe ,,diagonală,, în devafoarea unei lecturi  sistematice, serioase. Nu a fost să fie aşa! Cartea te atrage magnetic.
 Dorina Şişu are stil, şarm personal şi  harul scriitorului făcut nu născut, şi care, dacă ar vrea, ar putea scrie poeme pînă şi într-un caiet de Algebră.
Împărţirea cărţii pe capitole şi, mai apoi,  zidărirea fiecărui capitol în mai multe eseuri  structurate pe teme interesante prin unicitatea abordării ,- toată structura cărţii de faţă vine şi accetuează  procedeul prin care studiul se derulează firesc, prin potrivite într-un puzlle care te incită prin inedit şi enigmă. În acest sens, consideraţiile critice nu pot fi decat unele favorabile.
Poveşti şi umbre de ,,basm,, antic se prefiră între tradiţiile care, aşezate fiind în oglindă, ne arată pe noi, oamenii,- aşa cum am fost, cum încă mai suntem: amatori de vise şi de  aventuri fantastice.
Plonjarea, cu sau fără lonjă de siguranţă, în golul de sub cupola Circului lumii atemporale, - iată forţa şi raţiunea Dorinei Şişu, -talentata şi harnica autoare a unei cărţi în care zeii şi oamenii devin  persoanje.
Pe parcursul lecturii nu poţi să nu te detaşezi de mediul ambiant modern, să nu uiţi pentru o clipă că  există ornice electronice şi maşini infernale, cu combustie.
Lectura te fură şi ... te laşi în voia cuvintelor anume alese, aşa, precum Ulise însuşi se lăsa dus de vîntul opintindu-se-n pînza corăbiei.
Dorina Şişu deţine o filosofie  (care ţine de exerciţiul exploratorilor, a eroilor din romanele dintotdeauna) are tenacitate şi forţa nativă prin care  discerne lucrurile importante din noiamul informaţiei de bibliotecă.
 Iată esenţa care stă la baza scrierii cărţii sale,- carte zidărită ca un pod de legătură între  Odiseea, Metamorfozele  şi Don Quijote.Ne deschide porţi interesante către autorii din antichitate, apoi doar sugerează jaloanele care, odată urmate ar trebui să ne ducă spre taina şi destinul coloşilor literaturii din secolul tuşat de ritmul diabolic al industrializării.
Incursiune în romanul grec-latin este o lectură necesară, în aceste vremuri de redefinire, fie şi numai pentru a ne smeri, a recunoaşte că nu noi, cei de Acum şi de Aici, suntem Alfa şi Omega minunii ce se numeşte Literatură.
 
                                                                                                  Melania Cuc


 


                              DOAMNA NOASTRĂ, LIMBA ROMÂNĂ


Nu demult, la editura Limes din Cluj Napoca a aparut lucrarea prof. dr. in filozofie Teodor Ardelean, „Limba Romana si cultivarea ei in preocuparile Astrei”.
Salajean de bastina, Teodor Ardelean (astazi directorul Bibliotecii Judetene „Petre Dulfu” din Baia Mare), fost elev al Liceului „Ion Agarbiceanu” din Jibou, cu vaste preocupari literare si filozofice, a izbutit sa scoata la lumina tiparului lucrarea sa de suflet, „Limba Romana in preocuparile Astrei”, ce-i confera pentru eruditia sa titlul de doctor in filozofie.
Cartea lui Teodor Ardelean oglindeste straduinta si eruditia autorului, care a urmarit prin arhivele istorice si prin cercetarile sale noi sa dovedeasca, cu pasiune si stiinta, locul si rolul limbii in marea simfonie a sufletului national romanesc.
Pe buna-dreptate, prof. univ. dr. Victor V. Grecu, ce prefateaza aceasta monografie a Astrei, o considera aidoma „odei bucuriei”, o sinteza enciclopedica, un veritabil tratat de istorie nationala si, mai mult, o „carte romaneasca de invatatura” si un catehism al vietii culturale si national-politice a romanilor de pretutindeni.
Cartea lui Teodor Ardelean, prin care a devenit doctor in filozofie, o adevarata enciclopedie consacrata Astrei, contine 266 pagini sistematizate in 12 capitole, care care se adauga „Anexele”, o vasta bibliografie si indicile de nume. Valoarea lucrarii profesorului-doctor Teodor Ardelean este data mai cu seama de capitolele: Unitatea limbii si unitatea nationala; Limba romana si cultura populara; Limba si cultura prin biblioteci;
Limba si cultura prin „scolile taranesti”; Cultura limbii romane in Revista „Transilvania”, organul presei Astra etc.
In monografia lui Teodor Ardelean, „Limba Romana si cultivarea ei in preocuparile Astrei”, s-a tinut cont de aportul intelectualilor salajeni la opera luminata a societatii Astra. Teodor Ardelean in scrierile sale, nu poate uita aportul lui Simion Barnutiu si Iuliu Maniu, deveniti membri de onoare ai Astrei, si nici grandioasele Adunari Generale ale Astrei la Simleu Silvaniei in 1878 si 1908.
Avem convingerea ca editura Limes din Cluj Napoca a intuit succesul cartii doctorului Teodor Ardelean, directorul bibliotecii „Petre Dulfu” din Baia Mare, reusind sa contribuie la imbogatirea patrimoniului spiritual al Astrei tuturor romanilor

                                                                            Ioan IVANESCU





                                    NEGOTIN:
                                 Lansarea manualului
                       Istoria romanilor din sudul Dunarii


Centrul de Presa din Negotin (Timocul romanesc din Serbia) a gazduit, marti, 25 ianuarie 2011, lansarea manualului ISTORIA ROMANILOR DIN SUDUL DUNARII.
    Volumul este scris de profesorul Valentin BALUTOIU, profesor la Colegiul National Carol I din Craiova, cunoscut autor de manuale de istorie.
    Evenimentul cultural de la Negotin a fost prefatat de Dusan Prvulovici, presedintele Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Negotin, liderul Federatiei Rumanilor/Vlahilor din Serbia.        
    Dan Lupescu, directorul fondator al Revistei europene de cultura si educatie LAMURA, a prezentat detaliat noua aparitie editoriala. El a insistat pe elementele de asemanare, dar si pe cele de diferentiere dintre aceasta noua lucrare a profesorului craiovean Balutoiu  si cartea cu continut similar din anul 2010 semnata de acelasi autor, Valentin Balutoiu, in editie bilingva romana-sarba, finantata din venituri proprii de Directia pentru Cultura a judetului Dolj.
     Daca manualul din 2010 (36 de capitole) era conceput special pentru tinerii din Timoc, cel actual (29 capitole) se adreseaza cu precadere profesorilor de istorie si liceenilor din Romania, care cunosc in mica masura destinul conationalilor de pe malul drept al Dunarii.
    In continuare, moderatorul Dan Lupescu i-a invitat la microfon pe preotul Boian Alexandrovici, protopopul Bisericii Ortodoxe Romane Dacia Ripensis cu sediul la Malainita, Dimitrie Craciunovici, presedintele Miscarii Democrate a Romanilor din Serbia,  Draghisa Costandinovici, doctor in istorie, Dragan Demici, presedintele Partidei Democrate a Romanilor din Serbia. Desigur, marturisiri si precizari extrem de interesante a facut profesorul Valentin Balutoiu, autorul recentei carti.
In finalul acestui colocviu, el a oferit autografe participantilor.
        Manifestarea culturala de la Negotin a fost organizata de Asociatia Culturala ProEuropa LAMURA din Craiova, care a daruit Federatiei Rumanilor din Serbia/Savez Vlaha Serbia si Agentiei TimocPress 30 de exemplare din lucrarea ISTORIA ROMANILOR DIN SUDUL DUNARII     (Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2010), 20 de exemplare din manualul O ISTORIE PENTRU ROMANII DE LA SUD DE DUNARE (Editura ALMA, Craiova, 2009) si zece exemplare din recentul volum selectiv ROMANII DE LANGA NOI, publicat de prof. dr. Tudor Nedelcea la Editura Fundatiei Scrisul Romanesc.


 



               GHEORGHE VIDICAN - GENUNCHII TAMISEI


Gheorghe Vidican
Genunchii Tamisei (poezie)
Editura Brumar
2011, Timişoara

Prestigioasa de drept - prin exigenţe -,  editură Brumar, i-a tipărit lui Gheorghe Vidican o plachetă cu titlu frumos în sine, „Genunchii Tamisei”. Vidican este omul cuvintelor care revin bombardate cu semnificaţie, este poetul rezonant metaforic ca un diapazon, cu dizarmoniile şi artimiile realului.

Singure cuvintele par a fuziona şi reverbera prin acest talent de a interpreta şi comunica liric, Vidican având o „ gândire” poietică de vervă empatică, plasticizantă; procedeul este al impregnării de semnificat în carnea estetică a textului, prin despersonalizarea obiectuală şi a stării, fără nicio inhibiţie a „logicii” sintactice: „aşchii de ochi răstălmăcesc cercul/  acoperă bănuiala soldatului/ cu mâna de alge a parcului” …” Neliniştea doarme în şarpele întins pe frânghii”. Acest procedeu de a re-structura prin colaj, ludic compozit, o imagine, este holografic şi modern, mizând pe şocul imagistic şi efectul artizanal, însă unul ce pare mereu spontan, deci relevă o predispoziţie pentru anularea oricărei „proporţii” logice. Apetenţa cu care scrie întrerupând doar prin titluri un text- continuu, steno-gramatic, este a nesaţiului de a „ interpreta”, de la o carte la alta, şi de a re-codifica perceptiv patosul descriptiv: -de fapt delirul perceptiv bine controlat, de unde surpriza de impact semiotic.

Oriunde auzi şi asculţi, afli prin discursul lui, o stare „underground” a simbolismului, în cheie psihedelică: „se folosesc degetele inimii”; „zâmbetul negru plin de candoarea femeii”; carte cosmică întinsă la uscat dimineaţa (ca o rufă, n.); „complice cu foamea din ochii noştri/ ce dau buzna între ţîţele unei femei/ ce devorase noaptea unor şoferi de tir” (Pentru  neechivoc, era mai corect TIR n.) .. Eros sublimat, textualism exaltat, fie şi la Tamisa. Sau „amintiri în coperţile cărţilor”… ( texco).

Evident, locaţia Londrei, este nu doar una turistică, exotică, ci este a unui traseu ce se reia labirintic, iniţiatic, printre olginzile deformatoare ale unei galerii din memorie; descripţia este fluentă şi dezinvoltă, captând trans-modernist scăpărări hieratice: „salcâmii îşi ard frunzele în palma optimistului incurabuil/ bufniţa bate în cuie dimineaţa”, „sfârcurile barmaniţei (participă) gata-gata să se răstoarne în ochii Tamisei”. Suprarealism paradoxist, buşnind prin toate crăpăturile dintre cuvinte, cu foame de substanţialitate, să recunoaştem, atractiv ca o narcoză.

Poate că doar la Ion Mircea am întâlnit, mai puţin oximoronic, ( de ce nu OXIMO(I)ronic?) acest insaţiabil har de a prelungi un preludiu în fond al lui Amor Fati. Fie şi imaginat sau rememorat – restaurat ingenios, inventiv, fantastic, pe un ţărm de Atlantic, unde bântuie himerele vânătorilor de fantome… Ceea ce este vizibil pe constanta cărţilor lui Vidican e această izvorâre, această împrospătare-înnoire  continuă, catarsică, din chiar corpusul textului animat de empatia sus amintită. Un spirit cooperant, din irepresibila nevoie de comunicare elevată, acesta este Gheorghe Vidican, omul şi poetul. Poezia sa este caleidoscopică, este un ochean întors, prin care nisipul numără coloristic durata unei clepsidre…
                                                                                                             Eugen EVU


                                                           M.N. Rusu :
                  De la „Utopica”, la ... critica literaturii pure.


Noua apariţie editorială, „Cu ... şi despre M.N.Rusu”, de Veronica Bârlădeanu, pune în lumină, într-o viziune originală, caleidoscopică – expresivă şi elocventă - , personalitatea de real prestigiu a criticului şi istoricului literar M.N.Rusu. Dedicat trup şi suflet pasiunii sale definitorii, ajuns acum la onoranta treaptă a deplinei măiestrii profesionale şi a (re)evaluărilor, colegul şi prietenul meu de la „Viaţa studenţească” şi „Amfiteatru”, stabilit din 1992 la New York, poate privi cu satisfacţie şi legitimă mândrie la drumul parcurs prin lungul şi densul labirint al cărţilor purtând semnătura unor autori de toate vârstele şi tendinţele literare. Autori pe care i-a comentat şi relevat cu vocaţie şi aplicabilitate, punând la temelia propriilor analize şi concluzii piatra filozofală a pregătirii sale universitare, vădind apetenţa şi înrâurirea unor mari creatori şi cugetători ai culturii române şi universale...

                                                                                                ION SEGĂRCEANU
                                     





                 „CU... ŞI DESPRE M.N.RUSU” – o carte a unei veritabile experienţe


Sub îngrijirea şi atenta coordonare a scriitoarei şi traducătoarei Veronica Bârlădeanu din Bucureşti, editura Ramura de Măslin a publicat de curând (decembrie, 2010) volumul-surpriză „Cu... şi despre M.N.Rusu". Volumul, pregătit de-a lungul mai multor ani de muncă editorială intensă, într-o totală discreţie, a ajuns în mânile iubitorilor de carte şi literatură, de la cenaclul „Mihai Eminescu" din New York, la mijlocul lunii decembrie, 2010. Între acoladele unui moment de rară emoţie pentru criticul şi istoricul M.N.Rusu, cartea a fost prezentată şi discutată la ultima întâlnire, pe anul 2010, a cenaclului, în absenţa autoarei, care din motive de sănătate nu a putut fi prezentă la New York, la acest moment festiv.
Conceput într-o formă recuperatorie care aduce istoria trecută în clipa palpabilă a prezentului, „Cu... şi despre M.N.Rusu" este – aşa cum mărturisea autoarea cărţii – „un semnal, sau poate o semnalare, socotind că restituirea cuvenită în toată dimensiunea ei trebuie să o facă istoricii literari şi istoria literaturii". Rodul unei activităţi de ziarist şi reporter - pe care M.N.Rusu a avut-o timp de peste treizeci de ani, în România şi mai apoi în Statele Unite ale Americii - volumul adunat şi alcătuit de Veronica Bârlădeanu, defineşte pasiunea unui jurnalist care s-a implicat în istoria literaturii române într-unul din momentele cele mai delicate ale acesteia: perioada regimului comunist. Inductabilitatea acestuia faţă de dogmatismul politic aplicat, în general, culturii române, precum şi refuzul de a se conforma „indicaţiilor preţioase", l-au scos din  sfera servilismul de partid, într-un ricoşeu cu efect de bumerang. A preferat să exploreze, ca un exilat extra muros, conurile de umbră ale istoriei literare, dând la iveală nume şi fapte de o importanţă extremă pentru cultura românească. Amintesc, spre exemplu: Unirea Principatelor aflată în  manuscrisele lui Dimitrie Ciocârlia-Matila, Diversitatea cărţii, Istoria lui Del Chearo, Lucian Blaga, inedit - Jurnal vienez, Urmuz şi istoria arhitecturii româneşti, Eminescu şi spaţiul mioritic, ş.a.
Cu ocazia lansării acestei cărţi la New York, poetul Theodor Damian preciza că „Volumul, în afară că publică toate referinţele la M.N.Rusu din dicţionarele şi istoriile literaturii române de până acum – ceea ce este o iniţiativă extrem de binevenită – menţionează şi prezenţa acestuia în revista Lumină Lină, de la New York... Toate aceste referinţe scot în evidenţă bogăţia aportului său cultural, pe cât de intens în ţară pe atât de intens în Diasporă, la crearea culturii române şi nu numai, ci şi la menţinerea spiritului nostru românesc în America. Există şi un capitol cu autografe, pe care Veronica Bârlădeanu le-a colectat de pe cărţile primite de-a lungul timpului de către M.N.Rusu. Capiolele cărţii sunt aerisite, pe ici pe colo, cu poezii dedicate lui M.N.Rusu şi îmi face plăcere să menţionez că una dintre marile dedicaţii de poezie făcute, este poezia Doină, scrisă de marele meu mentor spiritual şi poetic, Mihail Crama. Mi-a plăcut intuiţia extraordinară pe care Veronica Bârlădeanu a avut-o, când a scris cartea despre M.N.Rusu... Primul titlu din volum este intitulat Un nume drept de respect. Pare oarecum banal, dar în cazul nostru această sintagmă are o semnificaţie cu totul aparte. Mircea este un om extrem de modest... mă refer la un anumit tip de modestie, care azi nu mai există, un fel de curent contra-cultural. Mai toţi ziariştii îşi adună articolele publicate la ziare, pentru a le pune într-un volum, care va ajunge pe rafturile unei biblioteci... Mircea putea să facă aceasta de foarte mult timp, dar nu a făcut-o! El a avut puterea aceasta de a merge contra curentului cultural... şi vă menţionez câteva reviste care au fost principalele arene de luptă ale lui Mircea, în România: Luceafărul, Viaţa Studenţească, Amfiteatru, Săptămâna, România Literară, Viaţa Capitalei şi alte publicaţii cum ar fi  Almanahul Coresi, Braşovul Cultural şi Artistic, Manuscriptum, Dialog, Astra, Caiete de Literatură, Cronica şi altele. M-am uitat la titlurile articolelor... oare exagerez spunând că sunt două mii?! Sunt de fapt trei mii şi ceva... Aceasta este un fenomen! De ce nu a mai publicat o altă carte, după debutul cu Utopica? Pe deoparte este un mister, iar pe de altă parte este o înţelegere anume a lui, contra-culturală, despre rolul unui critic literar într-o cultură naţională... Ceea ce a scris el a rămas, se vede şi va fi acolo pentru totdeauna".
S-a comentat apoi condiţia jurnalistului de profesie, pe care a demonstrat-o şi M.N.Rusu de-a lungul carierei sale, ocazie cu care Grigore Culian, directorul şi fondatorul ziarului „New York Magazin" a precizat: „Este important că s-a amintit că d-na Bârlădeanu, autoarea acestei cărţi, şi-a început cariera profesională ca şi reporter. De fapt şi eu când am lucrat la Micro Magazin, unde pentru o perioadă a lucrat şi M.N.Rusu, am făcut de toate: distribuţie, reportaj, editare... Meseria de reporter în jurnalistică este cea mai grea, cea mai ingrată. Te poţi duce în medii ostile, unde te poţi alege cu orice ce... este o primă fază care te formează ca ziarist. Cred că am autoritatea să vorbesc despre ziaristului M.N.Rusu, pentru că am colaborat cu el încă de la începuturile mele când am fondat ziarul New York Magazin, ziar la care el s-a oferit să mă sprijine... nu erau bani, dar pe el îl măcina ideea de a ajuta o publicaţie!"
Au mai vorbit prof. Viorica Ciaprazi, jurnalista Mariana Terra („Romanian Journal") şi Alexandru Gotea. Ultima întâlnire literară a cenaclului „Mihai Eminescu" pe anul 2010, a fost încheiată printr-o scurtă alocuţiune a criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, la finalul căreia acesta le-a mulţumit invitaţilor, exprimându-şi speranţa că „d-na Veronica Bârlădeanu va supravieţui acestei seri, care îi va produce o imensă bucurie..."
                                                                                                         Nicholas Buda
                                                                               În revista „Gandacul de Colorado”








           PAŞCU BALACI DESPRE „MISTERUL LUI IISUS”  

 

Cei mai importanţi poeţi şi scriitori ai Oradiei s-au reunit la Librăria Gutenberg din municipiu, pentru a participa la lansarea volumului "Das Mysterium Jesu" ("Misterul lui Iisus"), semnat de scriitorul şi dramaturgul Paşcu Balaci. Cartea a fost prezentată de poetul Ioan Moldovan, directorul revistei „Familia", iar invitatul de onoare al evenimentului a fost PS Sa Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea. Un grup de elevi de la Liceul Teoretic German "Friedrich Schiller" din Oradea a citit din volum în limba germană, de asemenea, şi dr. Lucian Munteanu.

„Mă bucur foarte mult că suntem împreună în această zi, că s-a născut acest volum pentru care şi eu sunt «vinovat». În toamnă, când trebuia să merg la Roma, Paşcu Balaci mi-a adus aceste sonete traduse în germană să le duc Papei. I-am spus atunci că ar fi bine să le publicăm pentru că una e să dai sonetele pe nişte foi A4 şi alta să mergi cu un volum. Şi aşa s-a născut această carte", le-a mărturisit PS Sa Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea, celor prezenţi ieri la lansare. Ierarhul a mai menţionat că acest volum cuprinde sonete deosebite, referitoare la credinţă, la ceea ce are omul mai profund şi că, lecturând această carte, cititorul va găsi, dincolo de omul Paşcu Balaci, o parte din sufletul său care ni se oferă.

Pentru a intra în atmosfera sonetistă a poeziei germane, câţiva elevi din clasa a IX-a A de la Liceul Teoretic German „Friedrich Schiller" din Oradea au citit din volum în limba germană. Este vorba de: Anca Romocea, Ioana Florea, Vasile Timiş, Larisa Gug şi Marcel Bărbuţ. De asemenea, şi dr. Lucian Munteanu, a fost invitat de autor pentru a citi din volum în limba lui Goethe.

„Volumul lui Paşcu Balaci trebuie considerat ca o tentativă a poetului de a-şi transmite mesajele şi într-o altă limbă, de data aceasta în germană, prin intermediul poetului şi traducătorului Josef Johan Soltesz. Traducerea a fost realizată înainte ca realizatorul ei, trăitor la Satu Mare, să fi trecut la cele veşnice", ne-a spus poetul Ioan Moldovan, directorul revistei Familia, menţionând că Paşcu Balaci este un sonetist cu o bogată înfăptuire lirică în acest gen pretenţios şi oarecum căzut într-un con de umbră astăzi.

„Se poate spune că personalitatea scriitorului se defineşte prin cultivarea a două genuri: teatrul şi poezia (aceasta mai ales în forma fixă a sonetului). În amândouă direcţiile, Paşcu Balaci s-a ilustrat prin numeroase apariţii editoriale. Nu mai puţin de 10 volume de sonete a publicat până acum.

Cartea lansată este o ediţie bilingvă, cumulând volumele anterioare Sonetele către Iisus” şi Viaţa lui Iisus în treizeci şi trei de tablouri, din 2002, respectiv 2004", a mai adăugat Ioan Moldovan. De altfel, critica a semnalat la timp faptul că pentru Paşcu Balaci a scrie sonet este o provocare a dorinţei de împlinire prozodică prin abordarea faptului biografic, dar mai ales pe teme fundamentale ale culturii omenirii.

                                                                                             Loredana IONAŞ






                             DUMITRU DRAICA, UN UNIVERSITAR ORĂDEAN
               PUNE SEMNELE DE PUNCTUAŢIE LA LOCUL LOR





În urmă cu câteva zile, la Casa Corpului Didactic Bihor, a avut loc o întâlnire cu profesorii de limba română despre problemele de ortografie, manifestare organizată de ASTRA Oradea, în colaborare cu ISJ Bihor, în cadrul căreia au fost lansate cărţile "Contribuţii la istoria ortografiei româneşti" şi "Despre scrierea limbii române", semnate de conf. univ. dr. Dumitru Draica. Manifestarea a fost deschisă de Rodica Popa, profesoară metodistă a CCD Bihor, după care a luat cuvântul conf. univ. dr. Corneliu Crăciun, preşedintele Despărţământului ASTRA Oradea.

Prima carte a apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă şi cuprinde, aşa cum îi spune şi titlul, o incursiune în istoria ortografiei româneşti între 1699 şi 2005. 1699 este anul în care apărea "Bucoavna românească", considerată prima lucrare românească de ortografie apărută la Bălgrad, din iniţiativa mitropolitului Atanasie al Ardealului, iar 2005, ultimul an de referinţă, este cel în care apare DOOM2, la Bucureşti, la Academia Română Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan - Alexandru Rosetti". Între secolele XVII-XXI, autorul a încercat o retrospectivă asupra celor mai importante lucrări din domeniul ortografiei. Bunăoară, pentru secolul XVIII, trebuie remarcat momentul Şcoala Ardeleană, pentru că de activitatea reprezentanţilor ei se leagă primele demersuri pentru unificarea limbii şi instituirea ortografiei româneşti. În continuare, profesorul Draica a surprins începutul de secol XIX în lingvistica bănăţeană, după care prezintă Şcoala critică moldovenească, reprezentanţii curentului tradiţionalist popular. Accentul principal al cărţii cade pe lingvistica românească de la începutul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, pe aceeaşi linie a stabilirii ortografiei limbii române.

Autorul nu a omis în lucrare nici gazetele româneşti care au abordat problemele ortografiei şi a vorbit despre ASTRA şi Revista Transilvania, apoi Iosif Vulcan şi Revista Familia, dar şi revistele Gazeta Transilvaniei de la Braşov şi Tribuna de la Sibiu. "Un moment important în secolul XIX îl reprezintă Titu Maiorescu şi Junimea", explică profesorul Draica, menţionând că este de semnalat rolul Junimii la impunerea principiului fonetic în ortografia românească. Secolul XX, lingvistica modernă, a fost urmărită de autor prin prisma activităţii unor mari lingvişti: Alexandru Philippide, Sextil Puşcariu, Emil Petrovici, Ovid Densuseanu. "Odată cu înfiinţarea Academiei Române, misiunea ei e nobilă: aceea a determinării ortografiei limbii române", a mai spus autorul cărţii. Domnia sa a făcut referire la cele trei mari reforme ale Academiei din 1904, 1932, respectiv 1953. Sfârşitul de secol XX este marcat de apariţia în 1996 a Îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a.

A doua carte lansată, "Despre scrierea limbii române", a apărut în 2010 la Editura Univesităţii Oradea, şi este o lucrare practică. Aceasta se adresează în primul rând studenţilor filologi, actualilor şi viitorilor profesori de română, dar şi mass-media. Lucrarea este structurată pe patru secţiuni: forme corecte ale cuvintelor în limba română, forme corecte de plural, cuvinte accentuate corect şi despărţirea corectă în silabe.
                                                                                                     Loredana IONAŞ


 




                            REALISMUL TRAGI-COMIC ŞI
                    «COBAI ÎN ŢARA DEZAMĂGIRILOR»
                                DE PAUL POLIDOR

Paul Polidor a evoluat constant şi semnificativ. Ar fi putut rămâne profesor de limba română sau de limba rusă, dar şi-a urmat chemarea inimii cu încredere, dăruire şi speranţă. A ales cariera artistică, ce include nu de puţine ori privaţiuni materiale şi chiar contestări. Au fost şi acestea în viaţa sa, o viaţă de muzică şi poezie. Neputând să renunţe la una în favoarea celeilalte, le-a ales pe amândouă. El scrie poezie, cântă, compune, având destinul tipic al artistului român. E mai cunoscut în străinătate decât în ţară. Cântă în vreo 12 limbi străine, a lansat conceptul interferenţelor muzicale, organizează turnee, festivaluri, îşi editează opera sa, dar şi a altor creatori; a înregistrat o serie de audio-book-uri în lectura unor autori contemporani - adevărate documente de istorie literară. El contrazice ideea greşită că poetul ar fi cu capul în nori, dimpotrivă, poetul reacţionează lucid la evenimentele timpului său cu arma cuvântului. A vibrat la drama Basarabiei, dacă ar fi să menţionăm doar caseta „Basarabia, dragostea mea”, dar şi la multe alte drame, mai mari sau mai mici ale României postdecembriste.
 
Paul Polidor munceşte mult şi pe multe fronturi. Îşi iubeşte ţara şi de aceea vituperează împotriva celor ce au făcut ca azi să se trăiască prost într-o ţară frumoasă şi bogată. E felul său de patriotism, pe care nu-l găseşte nici anacronic, nici amendabil. Acesta este şi sentimentul pe care ţi-l lasă lectura recentei sale cărţi Cobai în ţara dezamăgirilor. Este o carte a revoltei, scrisă aproape furibund, cu dinţii încleştaţi încercând să oprească hohotul de plâns printr-un hohot de râs. Căci este vorba de România, „ţara lu’  râsu’-plânsu’”, ţară balcanică, unde totul se ia uşor, se schimbă repede, fără avertisment şi fără consecinţe.

Poeziile constituie reflexul la provocarea unei realităţi contemporane, ofertantă într-un fel de pitoresc promiscuu lezând morala, etica şi estetica. Poetul, vorba lui Caragiale, simte enorm şi vede monstruos, căci în jur sunt, cu adevărat, lucruri monstruoase. Ele sunt exprimate pe limba lor, în cuvinte tari, chiar licenţioase, textele fiind uneori la limita dintre poezie şi nonpoezie. Se apelează uneori la stilul folcloric, sau baladesc, ori chiar jurnalistic pentru a dezavua aspecte hilare ale unei societăţi malformate de vicii mai vechi sau mai noi, autohtone sau importate. „Am devenit ţară americană” spune autorul, criticând valul de vulgaritate ce inundă canalele mass-mediei, spiritul de imitare gregară. „Am devenit ţară de fiţe” mai spune, cu copii de bani gata, cu bodyguarzi, politicieni limbuţi, târfe de lux, droguri etc. „Sicriul patriei” e plin cu sărăcie, boli, crime, violuri. Cu o voită detaşare cinică indică demagogia celor ce-şi sacrifică propriul popor: „s-au făcut donaţii pentru Haiti, iar casele românilor o iau la vale”. Nu sunt uitaţi nici pensionarii umiliţi de pensiile mici, muncitorii cu „salarii de câine”, care sunt slugi la alogeni în propria ţară, ori slugi dincolo de ţară. Ţara Mioriţei a devenit „Ţara disimulării”, iar „maneaua a devenit brand naţional”. Globalizarea, criza mondială amalgamează etniile, obiceiurile, metehnele. Românii, printre chinezi, vietnamezi, ţigani cu emblematicul Romică, subzistă, obosiţi, dezamăgiţi, cobai ai unei democraţii pe care nimeni nu o înţelege. Cine este de vină pentru haosul din ţară şi din sufletele oamenilor? Răspunsul ni-l dă tot poetul. Noi toţi şi fiecare în parte. Românii, „popor răbdător” au uitat „aroma revoltei”, care apare doar spontan, frizând comicul, autorul ironizând apelul răzbunător cu trimitere la versurile unui clasic. „Să nu dea Dumnezeu cel drept/ Să vrem noi sânge, nu curent/ N-o să-apucaţi elicopterul/ Că vă-ngropăm şi noi, şi cerul.”

Şarja, umorul sec, expresiile necenzurate luate din vorbirea curentă dau un plus de autenticitate şi savoare unei realităţi tragi-comice, pe care Paul Polidor o surprinde supravieţuind prin iluziile şi deziluziile fiecăruia dintre noi.

                                                                                                   Victoria MILESCU









                                     Cum trebuie să fie poetul*




Ce poţi spune despre un om care spune despre el însuşi că este fratele geamăn al lui Hristos şi care pomeneşte de numele lui Iisus de nenumărate ori în titlurile dar şi în versurile sale?! Să credem, oare, că talentul izbitor, acablant, senzaţional al lui Ionuţ Caragea s-a grefat pe creştinismul sensului suferinţei? Oare numai atât? Nu. Vom spune mai mult şi mult mai mult. Inovator la modul abrupt, Ionuţ Caragea nu scrie de data asta cu sentimentul ci cu partea intelectivă a sufletului. Nu este un poet de „atmosferă” iar dacă ar fi unul de atmosferă, aceasta ar fi pur intelectivă, aş spune transcendentală. Asta i se potriveşte mai bine – nuanţa transcendentală a facerii textului…
Dar acest poet nu este numai intelectiv. Este ceva greu de definit la el. Poezia lui acţionează din toate direcţiile deodată şi dă efectul unei implozii în adâncimile sufletului. Dar „curentul literar” este de negăsit la el. Nu scrie în nici o manieră, nerespectând decât spiritul poeziei care de fapt îl şi domină căci poezia pluteşte, pentru el, deasupra suprafeţelor lucrurilor, gândurilor şi principiului metafizic din care ea însăşi îşi trage seva…
În primul rând, poezia lui Ionuţ Caragea mi se pare o lecţie de viaţă. Poezia s-a coborât din turnul de fildeş şi umblă prin lume determinând lectorul să îşi ascută urechea la ceea ce este mai bun în om, nu neapărat la fantazări fără rost imediat. Există o tentaţie a eticului în poezia autorului nostru. Există o angajare ex abrupto pentru o trăire creştină şi o percepţie profundă a lucrurilor. Lui Ionuţ Caragea nu-i plac căldiceii chiar dacă acest lucru nu se poate deduce direct din scrisul său…
Ionuţ Caragea este – spun asta fără a-l cunoaşte personal – un om minunat şi, mai mult, un poet de mare calibru. Căci a reuşi să treci cu vederea circumvoluţiunile dureroase pe care lucrurile le lasă în mintea ta – aşa cum ele numai perfecte nu sunt – înseamnă nu a cădea într-un păcat ci înseamnă a te înscrie pe calea unei trăiri şi gândiri ce depăşeşte imediatul, căutându-l astfel pe Dumnezeu în tocmai aceste semne pe care El le-a lăsat în lume. Înţelegerea suferinţei ca rezultat al imperfecţiunii ACESTEI lumi şi speranţa pe care numai Cerurile ţi-o pot reda, este mărturisirea credinţei de neclintit a lui Ionuţ…
Aş mai avea de adăugat că poezia lui Ionuţ va avea un cuvânt greu de spus nu peste multă vreme, atunci când criticii se vor fi lămurit asupra scrisului său. Mie mi-a fost de ajuns să-i citesc volumul „33-bis” şi o mulţime de alte poeme de pe net pentru a-mi da seama că este un poet desăvârşit – adică unul ce se lasă „prădat” de propria sa poezie şi face exact ceea ce-i dictează ea în momentul precumpănitor al inspiraţiei – căci Ionuţ nu scrie decât inspirat. De altfel nu vom întâlni la el nici o urmă de decalc, nici o urmă de supralicitare… Nu am nimic sau nu găsesc nimic să-i reproşez acestui poet, vreun viciu al textului său care este şi rămâne impecabil dar în acelaşi timp percutant şi grăitor – în efectul său vocal. De multe ori metafora este uitată pentru a da frâu liber unei exprimări cât se poate de directe, fără înconjur, mai exact, o transmisie care ea însăşi devine metaforă, luată ca ansamblu, ca tot unitar. În sfârşit, Ionuţ Caragea e un poet aşa cum şi-ar dori orice tânăr să fie, aşa cum, personal, visez că trebuie să fie poetul…
Felicitări sincere, Ionuţ!

                                                                                                                Remus Foltoş

 
 O CARTE PENTRU VREMURI VIITOARE: „EDUCAŢIA PERMANENTĂ. PARADIGMA FILOSOFICĂ ŞI PEDAGOGICĂ”, de FLORINEL AGAFIŢEI


...Avem în faţă o carte care, deocamdată, în climatul actual, de ignoranţă educaţională şi culturală generalizată şi de mizerie morală, socială şi fizică contaminantă, pare a veni dintr-un viitor teribil de îndepărtat. Este vorba de onesta, conştiincioasa şi cutezătoarea (din punct de vedere intelectual) carte a sanscritologului, omului de cultură, romancierului şi jurnalistului focşănean, FLORINEL AGAFIŢEI :  EDUCAŢIA PERMANENTĂ. PARADIGMA FILOSOFICĂ ŞI PEDAGOGICĂ.
Autorul este perfect conştient de valoarea cărţii sale (dar şi de precaritatea receptării ei, într-un climat bruiat cumplit de factorul politico-demagogic, în care Legea Educaţiei a devenit subiect de ping-pong propagandistico-partinic, şi vocile autorizate, în domeniu, n-au nici cea mai mică şansă a se face auzite!): „Noutatea demersului e legată, pe de o parte, de perceperea fenomenului educaţional prin prisma paradigmei filosofice, din cele mai vechi timpuri şi până în contemporaneitate, iar pe de altă parte, de înţelegerea necesităţii globalizării educaţiei permanente în România, ca modalitate de metamorfozare reală a mentalităţii întregii naţiuni, fapt ce s-ar putea repercuta pozitiv asupra dezvoltării în ansamblul ei, la uin moment dat” (cf. Cuvânt înainte, p. 9).
După opinia noastră, tocmai „globalizarea” aceasta deşucheată şi perversă (de la care autorul pare a trage reale nădejdi...), globalizare cu finalitate strict economico-financiară, este cauza pentru care atât educaţia, cât şi însăşi cartea dlui Florinel Agafiţei sunt...victime sigure şi tragice!
...Lucrarea urmăreşte, în paralel, evoluţia gândirii filosofice şi a atitudinilor pedagogice, trădând, astfel, un interes ascuns, pentru evidenţierea legăturii dintre atmosfera de gândire a unei epoci şi rezultatele aplicate, în mediul ontologic uman - în chip de „acţiune pedagogică”. Filosofia, deci, în viziunea dlui Florinel Agafiţei, nu  trebuie să fie „joc steril”, ci premiza  aplicării principiilor într-o conformaţie socio-spirituală, specifică fiecărei epoci de evoluţie a Duhului pe Terra. Şi, totuşi, în cele din urmă, rezultă, subteran (fără voia autorului!), că există legături indisolubile şi indiscutabile, între epocile de evoluţie a Duhului „educabil” al umanităţii terestre: pare că un plan major (propus, oferit iniţial, de...”cineva”!), transcendent, este privit, în împlinirea lui...sinusoidală! Nu există pedagog ori filosof modern sau chiar contemporan, care să nu trebuiască a prelua (fie şi...negator!) principii ale...antichităţii educaţional-filosofice!
...Chiar de la început, din Introducere, autorul defineşte conceptul de „educaţie permanentă” (spre a nu fi confundat cu  cel de „învăţare continuă!), din punctul său de vedere, care, de data aceasta, coincide cu al nostru şi cu logica şi bunul-simţ comun: „Din punctul nostru de vedere, educaţia permanentă, pentru a putea izbândi, ca şi concept pus în aplicare, trebuie să se bucure de un cadru legal şi financiar corespunzător, menit a impune în planul realităţii concrete, ceea ce se află în spaţiul ideatic (...). Educaţia – continuată după perfecţionarea şcolii – nu trebuie confundată cu perfecţionarea profesională, care este doar o latură a acesteia,  realizată prin reciclare, adeseori (...) Simpla reciclare, din cinci în cinci ani, întocmită adeseori de formă şi înţeleasă ca o altă obligaţie la locul de muncă,  nu va servi prea mult cadrului didactic, mai cu seamă dacă ştie că până şi aceasta presupune o altă formă de control a standardului profesional, pe linie ierarhică etc”. Şi, firesc, dl Florinel Agafiţei dă exemplul Japoniei, în care tocmai conştiinţa necesităţii VITALE a educaţiei permanente a produs ieşirea din marasmul „nenorocirilor celui de-al doilea război mondial” şi a produs o explozie extraordinară, atât în plan economic, cât şi al demnităţii spirituale (duhul samurailor  n-a apus!), care  impun Japonia, pe plan mondial, ca pe o forţă nu doar redutabilă, ci şi misterioasă, de neînvins – TOCMAI PENTRU CĂ ESTE CONVINSĂ, PÂNĂ ÎN ULTIMA FIBRĂ A FIINŢEI EI NAŢIONALE (...iar nu neapărat...”globaliste”...!),  DE CEEA CE FACE: EDUCAŢIA PERMANENTĂ A UNUI POPOR ÎNTREG!
...Şi urmează o demonstraţie credibilă, în patru capitole, despre cum conceptul şi realitatea „fiabilă” a educaţiei permanente au „migrat”, dinspre Orientul Antic (India Vedelor, China lui Confucius, Japonia  lui Nichiren şi a manualului de educaţie Teikin-orai/Manualul învăţământului de familie) către ...Europa.
...Evident, nu este o surpriză, pentru noi, faptul că sanscritologul harnic şi înverşunat, care este dl Florinel Agafiţei, consideră „orientalismul”  (în Capitolul I) la modul exclusivist, în legătură cu educaţia: „Va fi fost Zarathustra – ca şi Zalmoxis – aproape contemporan  cu Buddha, printre alţi mari educatori ai omenirii, dar nici unul, nici celălalt n-au reuşit cu învăţăturile lor să depăşească mileniile, aşa cum a putut s-o facă Buddha”. Noi, însă, suntem absolut convinşi că superioritatea morală a iranienilor/perşilor, manifestată în antichitate, ca şi în zilele noastre, se trage nu dintr-o neputinţă, ci dintr-o biruinţă (secretă, poate...!) a sistemului de educaţie şi de revelaţie zarathustric. La fel, nu putem să ne lăsăm deloc convinţi că isihasmul, practicat, egal, la Muntele Athos şi în Rusia, ca şi în monahismul românesc de frunte, nu este cel puţin egalul învăţăturii buddhiste. În definitiv,  noi credem că, în cartea de faţă, se uită, premeditat, că aveam de-a face cu un continent...continuu, EURASIA (zalmoxienii, se ştie, credeau în metempsihoză, iar Ion Creangă, după opinia lui Vasile Lovinescu , era un iniţiat zalmoxian al Kogaionului...), iar „ruptura” de azi este una voită/dorită, de forţe politice mai mult sau mai puţin „oculte” (ocultate de ignoranţa noastră!), ale planetei Terra... A se vedea, spre exemplu (dar exemple pot fi date şi din China, şi din India etc., a se vedea asemănarea frapantă între cuvintele sanscritei şi cele...româneşti/trace!) civilizaţia ainu, din Insula Hokkaido, pe care yayo-ii au neglijat-o/ignorat-o (şi urmaşii lor nu se dezmint!) CU PREMEDITARE!!! Istoria se falsifică permanent, de sute şi, poate, chiar mii de ani, cu o rea-credinţă „harnică” şi cu o încăpăţânare şi „erudiţie”...demne de o cauză mai bună...
„Pânã nu demult, nu a interesat pe nimeni originea acestor bãrboşi blonzi, ainu. Nu s-au fãcut cercetãri cromozomiale  PCR, pentru cã nimeni nu a fost interesat sã cheltuiascã suma de 5-10.000 de dolari pentru a afla adevãrul, iar statul japonez de azi preferã sã-i ignore chiar, şi asta spre binele istoriei lor!!! Antropologul american Carleton Coon îi considerã pe caucazienii sosiţi în urmã cu 5.000 de ani ca având aceeaşi origine cu cei care au ocupat insulele Kurile şi Aleutine (devenind nici mai mult, nici mai puţin decât primii descoperitori ai Americii), bazinul fluviului Amur şi Manciuria. Alţii îi considerã pe aceşti ainu (carpato-dunãreni, cum le spun eu) ca fiind cei care au migrat peste toatã Asia, caucazienii care au sosit în Mongolia de azi şi trecând peste strâmtoarea Behring se rãspândesc pe teritoriul celor douã Americi, teorie susţinutã de descoperirea în 1958, pe coasta Ecuadorului, a unor vase ceramice asemãnãtoare cu cele ainu. De ce nu, carpato-dunãrenii, arienii, pelasgii, ainu ori cum vreţi sã-i numiţi pe aceştia ai noştri, sã nu fie aceiaşi sugeraţi de Legenda Omului Alb, Bãrbosul blond care a sosit în Mexic (n.n.: acel celebru Quetzalcoatl – Zeul Alb al Luminii şi al Învăţăturilor Benefice şi Secrete ! – care a plecat, după iniţierea, poate chiar ÎNTEMEIEREA! amerindienilor, spre RĂSĂRIT!!!) şi Peru cam în aceeaşi perioadã, cu 5.000 de ani în urmã. Aparent, şi carpato-dunãrenii ainu, atunci când au invadat Japonia, au întâlnit o populaţie cunoscutã drept Cultura Jomon, yayoi-ii veniţi de prin Coreea în jurul anului 300 d.H., ainu au fost împrãştiaţi, decimaţi sau, mai corect spus, asimilaţi, japonezii aducându-şi cu mare dificultate aminte despre <>, pe care i-au gãsit pe insulele ocupate acum de ei. Aproximativ 14.000 de ainu mai trãiesc şi în ziua de azi în mici sãtucuri de pe coastele insulei Hokkaido, dar interesul ştiinţific, în ceea ce priveşte originea acestora -  nu existã! -  şi se pare cã nu pasioneazã pe nimeni. (…) Japonezii au fost şi au rãmas şi azi un popor foarte rasist, închistaţi în castele lor sociale.(…)
Azi, ainu trãiesc izolaţi în sãtucurile lor, zbãtându-se sã-şi pãstreze identitatea, limba, dupã cum ne spune acelaşi Patrick Smith. Soarta lor ne aminteşte de aceea a nativilor americani, care se pierd treptat, “natural”,  prin rezervaţiile din Statele Unite. Japonezii obişnuiţi îi considerã pe oamenii ainu nimic altceva decât un parc de atracţii. Ce-i uimeşte cel mai mult pe aceştia sunt caracteristicile fizice deosebite de ei: figura distinsã şi cizelatã, unii din ei având chiar ochii albaştri. Începând din secolul XIX d.H., oamenii ainu au adoptat vestimentaţia tradiţionalã japonezã. Limba lor nu a fost studiatã, fiind consideratã de “cercetãtorii” japonezi : “de neclasificat”…!!!
(…)Dacã astãzi maşina de PCR costã câteva mii de dolari şi are mãrimea unui cuptor cu microunde, se preconizeazã ca în viitorul apropiat mãrimea unui asemenea aparat sã nu o depãşeascã pe cea a unui “palmtop computer” (computer ce poate fi ţinut în palmã). Acest lucru ar permite transportarea sa în locurile de cercetare, informaţiile culese putând fi apoi analizate cu ajutorul computerelor specializate ce comparã datele introduce cu mii de alte amprente genetice mitocondriale specifice diferitelor rase şi civilizaţii. Vã spun toate acestea pentru a vã întredeschide o uşã spre viitorul apropiat al arheologiei moderne. Aşa cã, Oamenilor ainu carpato-dunãreni, mai aveţi de aşteptat. Dacã nu veţi dispãrea, pânã când cineva va fi interesat de civilizaţia voastrã. A noastrã!” (s.n.) - cf. Napoleon Săvescu, Istoria neştiută a românilor, cap. Ga-Ramanii carpato-dunăreni, cuceritori ai Affricii de Nord şi Asiei, în revista online Dacia, www.dacia.org.

...Să revenim, cu folos, la cartea dlui Florinel Agafiţei.
Se trece la Grecia Antică: Socrate (cu celebra sa „moşire”-maieutică a Duhului uman), Platon, Aristotel – care, în viziunea (îndreptăţită!  - dar, în actualele condiţii spirituale, total degradate, ale Terrei – aparent utopică...) a autorului, ar trebui să devină contemporanii noştri, din punct de vedere intelectual: „Socrate era încredinţat că omul este imaginea pământeană a unui model exemplar ce făcea parte dintr-o prestabilită ordine metafizică, de unde şi încrederea nelimitată în posibilităţile acestuia de a se cunoaşte profund pe sine şi, astfel, a se putea metamorfoza în spiritul toleranţei, lebertăţii, cugetării, iertării aproapelui. Socrate pune un accent deosebit pe virtute şi predarea acesteia”.   
...Nu găsim acoperirea în realitate a afirmaţiei de la pagina 31: „Platon (...) a avut şansa ca să înveţe la picioarele maestrului Socrate, pe care, fără îndoială, l-a şi întrecut în măreţia cugetării”. Nimeni nu poate proba că Platon l-ar fi „întrecut în măreţia cugetării” sau nu pe Socrate, atâta vreme cât Socrate, ca şi Hristos, a practicat învăţământul/învăţarea prin oralitate, N-A LĂSAT SCRIS NIMIC! Şi n-a avut decât un... „evanghelist”, pe Platon...Socrate e un fel de...”creaţie ideatică” a „evanghelistului” Platon (cum, poate, într-un alt sens al conceptului de „creaţie ideatică”, şi Hristos...!). De aceea, sunt şi azi unii care chiar îi contestă, lui Socrate, existenţa reală...!
...De asemenea, se trece cu vederea că, prin Aristotel, se produce fenomenul de „pietrificare”, de uitare a tainelor inefabile ale Duhului (ESTE UITAT MITUL!!!) – şi, deci, începutul  „căderii” în materialism...
...Urmează aventura prin Evul Mediu (Capitolul al II-lea), cu îndeobşte, dublă ţintire a privirii – spre „Viaţă - repere”, şi spre „Opera pedagogică şi filosofică”: Albertus Magnus (la care se face doar o privire rapidă asupra vieţii...), Toma d'Aquino („pedagogul creştin”: „În ecuaţia Dumnezeu-magistru-discipol poate interveni, ca intermediar, adeseori, ÎNGERUL, capabil, el însuşi, de a transmite anumite cunoştinţe învăţătorului” – cf. Toma d'Aquino – pedagogul creştin, p. 49), Erasmus din Rotterdam (văzut/investigat ca  filosof şi ca pedagog: „Omul nu se naşte, ci devine, iar devenirea lui se realizează doar prin educaţie” – cf. Erasmus – pedagogul, p. 53).

...Urmează, în Capitolul al III-lea, Perioada modernă, care începe cu autorul ceh al conceptului de Pansofie, dezvoltat explicit în Didactica Magna - Jan Amos Comenius (1592-1670), membru al sectei Fraţii Moravi („e necesară educarea omului în spiritul armoniei universale, înţelegerii faptului extraordinar că el însuşi face parte dintr-un mare întreg, unde e necesar să seintegreze respectând nişte legi organice dinainte date, aprioric funcşionale” – cf. Pansofia – concepţia filosofică asupra pedagogiei, p. 59, sau: „arta universală de a învăţa pe toţi, totul – se poate realiza dacă se vor înfiinţa şcoli în toate aşezările rurale şi urbane” – cf. Idem, p. 62), se continuă cu John Locke (1632-1704: „el cercetează, permanent, problema raportului intelect-simţuri” – cf. John Locke – paradigma filosofică, p. 65 – şi: „Ideea pedagogică pricipală a lui Locke pare să pornească de la Platon, care susţinea că, dacă un lucru este util, atunci este şi frumos (...) Omul este, totuşi,  o fiinţă educabilă” – cf. John Locke – pedagogul, p. 67) şi Immanuel Kant (1724-1804), cel care „ aborda, în actul transmiterii cunoştinţelor, metoda socratică, cu precizarea că interlocutorul căruia  i se adresa nu era altă persoană, ci el însuşi (...) Disciplina, ca să dea roade, trebuie să fie dublată de instrucţie (...) altfel,,, se produce apariţia inşilor dezorganizaţi, a spiritelor brute” (cf. Kant şi Spiritul socratic, p. 72) , cu Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) , cel mai mare pedagog iluminist, autorul revoluţionarului tratat de educaţie – Emil sau despre educaţie - dar care...şi-a dat toţi copiii (rezultaţi din legătura cu o femeie de condiţie socială joasă) la orfelinat! – şi ar fi trebuit să se încheie, oarecum apoteotic,  cu Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827, cel care afirmă, în lucrarea Cum îşi învaţă Getruda copiii: „În limbaj se găsesc, de fapt, adunate toate rezultatele progreselor omeneşti şi, pentru a ne încredinţa despre aceasta, ne vom lua după urmele acestor progrese, ajutându-ne de psihologie” – cf. Pestalozzi şi pedagogia copilului, p. 81)  şi cu Herbert Spencer (1820-1903) – ...dar suntem surprinşi să vedem finalul „epocii moderne” sub semnul unor mai modeşti filosofi şi pedagogi, precum Alfred Binet (1857-1911) şi Emile Durkheim (1858-1917) – acesta din urmă, însă, având măcar meritul întemeierii sociologiei... Criteriul cronologic nu echivalează, din păcate, în ce priveşte strălucirea rezultatelor, cu criteriul evoluţionist; e greu de spus unde stă „hiba”: omenirea „europeană” nu evoluează suficient de repede (nu e suficient conectată la ritmul temporal), sau timpul „modern” nu este decât  expresia, din ce în ce mai joasă, a epocii Kali-Yuga?!

...Poate că răspunsul s-ar vrea sugerat în Capitolul al IV-lea – care:

1-începe cu Eduard Spranger (1882-1963, cel ce afirmă, ferm, „educaţia prin cultură”: „Spranger este adeptul susţinerii ideii existenţei moştenirii genetice, care funcţionează de la caz la caz; el afirmă că un artist poate fi educat în interiorul unei instituiţii şi poate fi instruit în funcţie de domeniul abordat (...) arătându-i-se care sunt trăsăturile estetice după care trebuie să se coordoneze în conceperea operei; acestea nu ar fi posibile dacă cel care pretinde să ajungă artist nu se naşte cu o structură estetică menită a-l sprijini în idealul devenirii personale” – cf. p. 101, ultima afirmaţie a lui Spranger fiind, în esenţă, un truism!),

2-continuă cu Maria Montessori (1870-1952), o „liberalistă” destul de ilogică, dar, probabil, tocmai de aceea, pe placul „mondialiştilor” contemporani, distrugători de educaţie REALĂ!!!  („Montessori pune accentul pe necesitatea inducerii ideii de independenţă a copilului, în tot ce realizează acesta” – cf. p. 105, afirmaţie care aminteşte de aberaţiile, îngurgitate de copii, prin citirea romanului Robinson Crusoe, al lui Daniel Defoe, unde Robinson Crusoe poate fi independent de civilizaţia europeană, cât poate fi şi un pasager urcat într-un tren supraaglomerat! - ...dar cum să cultivi mai bine egoismul şi iresponsabilitatea, decât prin iluzia...”independenţei” copilului, de parcă acesta s-ar putea educa după...”maşini”!)... -

3-...şi se sfârşeşte cu atipicul pedagog (potrivit, prin metodele şi viziunea sa „filosofică”, doar realităţilor postrevoluţionare din Rusia sovietizată, a anilor '20...!) Anton Semionovici Makarenko (1888-1939).

...Probabil (şi autorul îmi confirmă această raţiune de structurare semantică a textului) că Mariei Montessori îi este conferită importanţa din text, tocmai pentru a se reliefa antiteza dintre „liberalismul educaţional” şi „metodele constrângătoare” ale lui Makarenko...

...De ce, oare (ne întrebăm noi), dacă tot se pătrunde adânc în secolul al XX-lea, se omite revoluţia efectivă (cu orizonturi extrem de interesante!), în viziunea asupra Duhului Educabil, pe care o aduce „Şcoala/Pedagogia WALDORF” (prin conceptul de „copil-sămânţă”!), experiment iniţiat de Rudolf Steiner – şi nu total necunoscut în România postdecembristă, ba chiar cu rezultate notabile (spre exemplu,  la Turda sau Iaşi) ?!

...Lucrarea dlui Florinel Agafiţei este nu doar meritorie, ci şi o temerară operă de pionierat. Admirabilă, din multe puncte de vedere (prin puterea de sinteză, dar şi prin accentuatul spirit critic!). Este o „ademenire” a omului terestru, ca fiinţă conştient-responsabilă (sperăm, din toată inima!), recapitulativă, resintetizatoare şi evolutivă (chiar dacă...exasperant de sinusoidal!), către nişte zone deosebit de sensibile, de o importanţă capitală, pentru continuarea (sau extincţia!) vieţii umane, pe planeta Terra.
Cum am spus de la început: o lucrare/carte pentru „vremuri viitoare”... - dar nu numai în sensul că (bănuim noi) nu va fi citită (cu real interes) de prea mulţi contemporani, ci şi în sensul că, dacă problemele ridicate în această carte nu vor fi luate în seamă, cât de degrabă, şi dezbătute serios (de cât mai mulţi şi competenţi-responsabili locuitori tereştri!) şi nu vor avea parte de  soluţionări ferme şi extrem de profesioniste, viitorul Terrei Umane este într-un pericol de moarte!!!
...Evident, ea/lucrarea autorului-pionier va trebui să continue, să se completeze şi aprofundeze, prin paginile unor cărţi/lucrări viitoare.
                                                                                                                               prof. dr. Adrian Botez

 




SINGUR PRINTRE...”UNIONIŞTI”: ANTOLOGIILE DE POEZIE ŞI PROZĂ ALE REVISTEI „SINGUR” (coordonatori: ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ şi GABRIEL COJOCARU)

...În grelele ceasuri (pentru literatura română AUTENTICĂ!), în care „Marii Pontifi” ai U.S.R. (ne referim, evident, în primul rând, la dl prof. univ. dr. NICOLAE MANOLESCU şi la dl ALEX ŞTEFĂNESCU...) vor, cu orice preţ, să-l asasineze pe Eminescu (şi, prin el, axiologia artistică românească şi Canonul Suprem al Literaturii Românilor) a doua oară (...unii nu ştiu - ... pentru că nu se află mulţi curajoşi să le-o spună... – nici despre primul asasinat!), prin promovarea, pe post de „Canon al Literaturii Românilor”, pe scatologicul Mihail Gălăţanu -  ...iată că, în aceste momente de răscruce, pentru viitorul literaturii româneşti, se găsesc, în mod surprinzător şi nesperat, câţiva oameni (în frunte cu cel mai inimos şi truditor, „până la obsesie”, dintre ei, ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ! – cel care s-a „înhămat”, precum Atlas, la muncile toate, de la coordonare de texte şi până la supraveghere „cerberică” a tipografilor...ba chiar a intrat, „de nevinovat”, în munca sisifică, „rudă” şi ucigaşă cât şi un război... a expedierii cărţilor!...de unde mult amar i s-a mai tras...), care să „treacă fără păs” peste „comenzile literare insinuate” pervers, de către U.S.R.,  şi să alcătuiască două antologii (una de Poezie, cealaltă de Proză românească -  ambele, din „contemporaneitatea scriitoare”!), absolut uluitoare.
Unice, în felul lor, cel puţin pe tărâm naţional.

În ce constă „unicatul”, dar şi valoarea artistică şi vaticinară a acestor antologii?

În primul rând, ele nu ţin cont de niciun fel de „indicaţii de la centru”, dar (şi exact acest lucru  le face uluitoare!) NICI DE PREJUDECĂŢILE „CONSACRĂRII”, prin „membria” (obligatorie!) useristică. Ştiut este (de către cei care mai au un rest de conştiinţă umană -  morală şi axiologică) faptul că U.S.R. nu mai are, de mult, autoritatea morală, necesară pentru a impune „autorităţi” literar-artistice. „Compromisul” (uneori scandalos de grosolan!) este cuvântul de ordine, în toate filialele U.S.R. din România (...după venirea dlui N. Manolescu la conducerea „trebilor” scriitoriceşti-româneşti, via...Paris...! - intrarea în „uniune” se face nu pentru cine ştie ce merite estetice ori cultural-artistice, ci pe criterii cu totul extraestetice, despre care, însă, nu ne propunem, aici, să discutăm... -  deşi, într-un fel, aceste două antologii, coordonate de ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ şi de GABRIEL COJOCARU reprezintă tocmai reacţia – de mult aşteptată, de nimeni şi deloc sperată! – faţă de nulităţile artistice, care au împânzit, cu grohăituri...”artistice”, ceea ce se mai numeşte „uniune”, deşi a devenit „canonico-modelară”, alături de „politichia” românească, pentru...”Duhul Dezbinării” şi al anarhiei axiologice româneşti!).

Înainte de a merge mai departe, să amintim că materialele au fost „selecţionate şi aprobate”, pentru ambele antologii (de Poezie şi de Proză), de FELIX NICOLAU, IOAN GROŞAN şi IOAN ES POP.

Şi să nici nu uităm a-l cita pe atât de sincer-mărturisitorul autor al pseudo-prefeţei la Antologia de Poezie, GRIGORE TIMOCEANU: „(...) Proiectul Antologiilor Revistei SINGUR a necesitat o muncă uriaşă; nervii ne-au fost întinşi la maximum, am primit telefoane Ştefan Doru Dăncuş, creierul acestui proiect, a reuşit ceva fără precedent: a rămas în sediu de la ora 14.00 până la ora 8.00 dimineaţa, ţinând legătura cu fiecare autor pe cele şase calculatoare şi plecând apoi, ba la vreo tipografie, ba la vreo întâlnire de afaceri. Nu vom uita uşor dimineţile în care veneam <> şi ne primea ca pe nişte colindători, senin, de parcă nu era mare lucru să stai peste program. Nu vom uita nici momentele în care striga, cu energia inepuizabilă pe care numai credinţa o poate dărui omului, să nu ne uităm la titlurile de glorie înşirate de diverşi autori de CV-uri, să gândim cu propriile minţi, să fim atenţi ce şi cui răspundem (…). Mă simt fericit şi totuşi trist. Îmi va fid or de cafeaua de atunci, de micile petreceri organizate la câte-un final de săptămână, de zgomotul tastaturilor, de discuţiile încinse asupra unor subiecte prioritare ce vizau bunul mers al derulării proiectului. Păstrez însă nădejdea că vom fi chemaţi să lucrăm la alte proiecte, iar <> (cum ne-a botezat Dăncuş) nu se va destrăma aşa uşor…”.

Da, şi eu, care port corespondenţă “emailată” cu dl ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ, pot da mărturie că o aşa forţă de muncă şi o aşa concentrare, întru rugă, pe textul NU recomandat de…”oficialităţi”, ci de Însuşi Dumnezeu! – este nu doar o trudă, ci este, de-a dreptul, O JERTFĂ ADUSĂ HRISTOSULUI - “CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA”!!!

...Ei bine, dacă Antologia de Poezie conţine, totuşi (pe lângă cei „fără de nume în Ceruri”, acei ce realizează, aproape, „incognito”-ul, anonimitatea Lui Dumnezeu! – 51 la număr), un „snop” (cu „loc rezervat”...mai „la coadă”), de artişti consacraţi şi cvasi-consacraţi (Paul Aretzu, Dana Banu, Eugen Evu, Ion Scorobete, Miron Ţic, Gheorghe Neagu etc. – în total, doar 19 nume) – Antologia de Proză se supune perfect poruncii „meşterului” DĂNCUŞ (precum sună mărturia dlui Timoceanu: „să nu ne uităm la titlurile de glorie înşirate de diverşi autori de CV-uri, să gândim cu propriile minţi, să fim atenţi ce şi cui răspundem…”) – da, această a doua Antologie, cea de Proză, este  total dezinhibată sub aspectul...”consacrării” celor antologaţi! Din 52 de nume (şi, eventual, opere) antologate – noi nu recunoaştem decât cel mult cinci-şase...ne referim la nume care apar şi circulă, „în draci” (de parcă ar fi făcut „aranjamente/contracte monopoliste” cu ...„unioniştii”!) în presa scrisă şi audio-vizuală!

„Cum este posibil aşa ceva? Sigur şi-au publicat-antologat finii şi vecinii, neamurile până la a şaptea spiţă!” – ar sări, ca ars, cineva dintre „unionişti” (da, într-adevăr, „unioniştii” sunt cei mai în măsură să „devoaleze” fraudele morale...!) – dacă n-ar pune mâna, cu nădejde şi interes, să citească textele celor antologaţi.

Ei bine, credem că trebuie să fii de completă rea-credinţă să mai afirmi aşa ceva, după ce ai citit cel puţin jumătate din paginile vreuneia dintre antologiile sus-amintite!
Şi, de ce să nu mărturisim, „că dacă nu mărturisim noi, se vor ridica pietrele să dea mărturie” – nici noi n-am fi crezut că un grup minuscul de oameni (pentru care niciodată TV România Cultural nu şi-a creat spaţiu, timp ori  - ce glumă! -  rubrică, de tip „patapievicean”!, pentru a-i face auziţi Neamului Românesc, Neam care să-i asculte, pe îndelete,  în dezvoltarea discursivă a viziunii lor critice, asupra literaturii române...!) – ar reuşi, cu atâta succes, să „dibuiască”/detecteze, cu o intuiţie aproape fără greş, talentele autentice, „aurul pur”, care (din motive de timiditate sau de complexe provincialiste) au răsărit, cu o discreţie incredibilă, nu doar „într-o zonă” (ori oraş-„buricul pământului”!), ci peste tot, pe pământul României!  - ...de la Baia Mare (Dana Valentina Puiu sau Alexandra Iliescu), la Bistriţa-Năsăud (Victoria Fătu Nalaţiu), la Cluj-Napoca (Doru Emanuel Iconar – 16 ani! – dar cu o bună ştiinţă atât a naraţiunii, cât şi a „vitalităţii” dialogului! – pe care nu le întâlneşti decât la puţini scriitori...”unionişti”...!),  ori la Timişoara (Simion Todorescu), ori la Dej (Alexandru Petria) ori Caransebeş (Sorin Olariu) ori la Bocşa-Română/Caraş-Severin (Viorel Tăutan), şi până la Bucureşti (Angela Nache Mamier, Sorin Lucaci, Florentina Loredana Dalian – ultima, prin textul A unsprezecea poruncă, bătând recordul în ce priveşte scrisul eliptic şi maxim rezolutiv, imagistic senzualist), până în comuna Râca/Argeş (Ion Ionescu Bucovu), ori la comuna Pecineaga (Virgil Stan), până la Râmnicu Vâlcea (Emilia Dănescu) ori Câmpulung-Muscel (Gabriel Cazan), până la  Iaşi (Pavel Nedelcu – 17  ani! – dar cu texte incredibil de mature, cu interogaţii halucinant-suprarealiste, ca şi viziunea artistică, din ciclul Cafea), sau la Brăila (Emanuel Pope – care credem că, prin ştiinţa dialogului viu – „Cu revoluţia în vine” -, poate, de-acum, să-şi încerce forţele în dramaturgie, fără „scremături” ori ...dureri de cap!) -   sau comuna Trifeşti/Neamţ (Gheorghe Neagu, actualmente scriitor focşăneano-vrâncean) sau comuna Călmăţuiu/Teleorman (Viorel Ploeşteanu) – ...dar şi până la...Chiperceni/Republica Moldova (Valeria Dascăl) ori Chişinău/Republica Moldova (Mihai Carabet) sau chiar...Québec/Canada (Ionuţ Caragea – „cel născut pe Google”, 35 de ani, un talent, poetic şi de proză science-fiction, cu totul ieşit din comun, născut...la malul Mării Negre: Constanţa! – fost rugbist...).

...Unii dintre cei antologaţi nici n-au debutat prin volum. Cel mult, au debutat revuistic (în sensul clasic al cuvântului: în reviste „de hârtie”!). Spre exemplu, poetul Ioan Barb, cu o poezie de o expresivitate antropocentric-panteistă şocantă: „pianul privea morocănos/ din mijlocul salonului/ îşi acorda singur clapele/când mă apropiam îmi simţea pulsul/şi se oprea (...) în curând pe cerul din Betleem/va deschide ochii o stea” -  sau Laurenţiu Belizan,  extrem de expansiv în metafore şi în expresii revelatorii („o să te muşc de umeri până îţi va da soarele”, „lumina pâlpâie şi lasă umbre în patul meu/catedrală unde privighetorile nu au voie să cânte”).

Alţii n-au debutat, propriu-zis, revuistic, în sensul clasic al cuvântului „debut revuistic”, ci ...direct pe Internet – e drept, în prestigioase (de-acum!) reviste culturale online: spre exemplu, acelaşi excelent poet Laurenţiu Belizan, din Slobozia (care a publicat pe site-urile: poezia.ro, rolitera.ro, hermeneia.com, reteaualiterara.ning.com, fdl.com, boomlit.com) sau basarabeanul Mihai Carabet („Publicaţii: numai pe Internet – cititordeproza.ning.com, poezie.ro, lira21.ro”). Acest nou mod de exhibare/exprimare, Internetul, cel puţin în cazul celor antologaţi de ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ şi GABRIEL COJOCARU, n-a dăunat valorii estetice (de ce să ne mirăm, când printre cei mai talentaţi şi violent-expresivi/explozivi în expresie, dar cu Har indubitabil, poeţi de limbă română, din lume! – în această epocă a globalizării informaţiei... -  se numără, cu cinste, „cel născut pe Google”- poetul excepţional şi prozatorul incandescent-imaginativ IONUŢ CARAGEA?!)  - cum nici vârsta: „copilul” Mihai Carabet scrie o poezie textualistă...dar fără, neapărat, „autonimicirea autorului”, cum predică, apocaliptic, Marin Mincu...!: „acum vreau să-ţi fac rău (...) să te strangulez cu numărul meu de telefon” etc.

...Nu putem, în final, decât să “lăudăm osârdiia lui ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ vornicul şi a lui GABRIEL COJOCARU stolnicul, carile, amândoi, au făcut de dragostea ţărâi letopiseţul lor”… - Antologiile Cele Două, prin care (ei şi cei trei “meşteri” într-ajutor: pot demonstra Terrei întregi că nu e nevoie de “unionişti” corupţi, pentru a scoate la lumină Harul Scriitorilor Românilor! – şi că nu vârsta şi nici locul naşterii (ori trudei de-o viaţă!) şi nici (măcar…!) averea cea trecătoare (şi în cele patru vânturi risipitoare!)  nu sunt factori determinanţi, în stabilirea criteriilor axiologice artistice - nici în Sfânta Poezie, cum nici în mucenicia Prozei!

…Spuneam, în deschiderea prezentării acestei adevărate “ofrande biblice” (de la “biblos”-carte…) – ceva despre spiritual vaticinar al acestor Antologii ale revistei SINGUR. Da, prin aceste două Antologii, noi am căpătat optimism şi nădejde, pentru că acum ştim că viitorul nu va aparţine nici “politichiei”, nici politicaştrilor – CI VIITORUL ROMÂNILOR ESTE SCRIS ŞI PROOROCIT, CU LITERE DE FOC,  ÎN ACESTE PAGINI DE ÎNALT HAR!  Cei ce se tot plâng de “dispariţia Neamului Românilor”, să facă bine să citească aceste două adevărate “cărţi revelate/pentru Revelaţie”: şi se vor convinge că Dumnezeu-Cuvântul este, pentru Neamul Românilor (răspândiţi prin colţuri umile, sau mai puţin umile, de Românie şi de lume -  dar şi creând, prin “slova” lor, Unghiuri Terestre Magnifice!) -  …Dumnezeu-Cuvântul, ziceam, se află prin imediata apropiere!

                                                                                                               prof. dr. Adrian Botez


 





  POEZIA MIRELEI CADAR – UN „CLAVECIN BINE TEMPERAT”:
   „REFUGIUL DORINŢEI”, de Mirela CADAR




La prestigioasa Editură Citadela (condusă de omul de cultură, scriitorul şi ziaristul sătmărean AUREL POP), a apărut volumul de poezie al Mirelei CADAR, „Refugiul dorinţei”.
O poezie  senzualistă, estompând aluviunile raţiunii până la clarul şi limpedele Revelaţiei ... „de fineţe” („fineţe” care eclipsează...însuşi „toiul” Revelaţiei!) – o poezie  de intuiţie feminină, cu reverberaţii elegante, în ambele cosmosuri – Creaţia Lui şi interiorul ei – şi atunci când discursul e proaspăt-declarativ, dar  chiar şi... „în reluare”.
La „tombola” poeziei cadariene se câştigă, facil,  „dorul” (uneori, şi el, mimat), iar nu furtuna oarbă a simţurilor şi patimii/pătimirii (de...”mlaştină”): „Raţiunea opacă nu discerne profunzimea/Unui fior” (cf. Labirint); „Un dor /Se zbate/Pe mlaştina pasiunii” (cf. Voiaj).
Nu e o poezie reflexivă, ci a nervilor epidermici - o poezie intimistă („O lumânare pe divan/Miros de tămâie”), o poezie a dorului şi jindului, a nelămuritului, oarecum calchiată (cel puţin aşa vrea să dea impresia scriitoarea) după nichitstănescianul „dincolo-de-orizont, dincolo-de-marea”: „Vrăjită /Privind spre larg/Aştept ceva” (Voiaj), sau: „Aş zăcea aşteptând clipa/Lumina ochilor/Împlinirea” (cf. Dorinţa) şi: „Neîmplinit /se ascunde/În orizontul îndepărtat” (cf. Apus) – dar fără excesul răscolitor de „căutare şi ştiinţă”, al marilor neliniştiţi cosmici. Mirela CADAR n-are apetenţe pentru voiculesciana, tragica „vraişte a grădinii”. De fapt, ordinea şi curăţenia virginală domină până şi în visare.
O caligrafie a sufletului, pe hârtia luminoasă, uneori suflând, ca în nişte foale „bine temperate”, în pânzele călătoriei, până la incandescenţă („Destinul/Privirea/Zilele zburau în neştire/Imaginea chipului/s-a pierdut în umbră/Sufletul ardea” – cf. Fiorul) – dar fără a obţine sau năzui la mari tumulturi, fără mari mize transcendente, fără teribile aşteptări spirituale. „Destinul” nu e neguros, ci elegant, „jungla” nu e terifiantă, ci seamănă cu bine-măsuratele grădini versailles-eze – niciodată nu se ajunge la „zborul ca frenezie a prăpastiei”, spre Sus sau spre Jos - iar „neştirea” e nu o întâmplare ontologică, ci o condiţie specific „cadariană”, o stare de continuă,  de nestinsă, dar cuminte dorinţă. Cuvintele, uneori, se înghesuie emfatic („obsesie”, „omniprezent”, „conflict”, „tulburare”, „decalog”, tragedie romantică”, „vulcanic”, „erupţia sentimentului”, „haos” etc.), cu pretenţii de „tribunat” răscolitor-reverberator, dar nu sunt decât decoruri ale unei relative „bunăstări” sufleteşti, destul de bine mascate: „Eşti obsesia /Eşti omniprezentul/Eşti tulburarea” (cf. Obsesia) – dar se ajunge la: „O ultimă umbră/În orele trandafirii” (cf. Apus). Deci, „trandafirìi”...: totul e normal, totul e sub control. Nimeni să nu se îngrijoreze. Îşi va găsi galoşii exact unde şi i-a pus. E ordine şi o linişte de apartament, cu o vază de flori insinuantă, mirosind, vag, a selenaritate de-afară...
Un panteism de salon, fără relief accidentat: „Mireasma de câmp/balsamul/arşiţa trupului/Izvorul /să-şi facă /prin mine /albia” ( cf. Să simt).
Până şi expediţiile ontologico-epistemologice ale piraţilor-copii, ale piraţilor-nebuni (o nebunie absolut inofensivă, mai bine sau mai rău jucată!), puşi pe prăduială de cartier, au învăţat, din noapte... „răsăritul” atoateconsolator! Cf. Să fiu: „Să navigăm în noapte ca piraţii nebuni/Să fiu prada ta/La răsărit”.
Până şi sfinţenia este butaforică (e şi normal: viscolul şi aerul tare al piscului presupun iniţierea dură, or....nu e cazul!): „Totul e ploaie de scântei/Corzile viorii sunt în flăcări/Ultima serenadă/Din seara sfântă” (cf. Concert), ba chiar uşor pleonastică: „Din paharul de cuminecătură/Sângele” (cf. Darul). Truisme, monotonii, sforţări penibile de a recupera inspiraţia, de pe unde nu există: „Un sfârşit ?/Sau un nou început?/Situaţie deprimantă./Halucinantă” (cf. Tu...); „Atmosfera feerică/Transformată/Într-o părticică de rai” (cf. Furtuna); „In beznă şi tăcere/Supravieţuirea e malefică”…(cf. Tu unde eşti?).


Sentimentul morţii „cadariste” – ajuns până la...antagonismul „lipsă de bun-simţ” - ”stimă”: „Doamna decapitează/Pe cine întâlneşte /Depăşind bariera bunului simţ/Stimata doamnă în negru...” (cf. Doamna în negru). Iar Golgota – „O instrucţie perfectă”  - ...cum altfel, într-o lume care evoluează spre „careul rond/cvadratura cercului” şi în care predomnesc rafturile sentimentale (cf. Între “eu” şi egretă – ...din nou, neconcordanţă între titlu şi...”expresia verbală”...ca şi în Odiseea, Remember...ca şi în multe alte cazuri de titluri cadariene, cu promisiuni triumfalist-epatante! ).

...Uneori, totuşi (destul de rar, din păcate), notaţii subtile şi credibile, emfaze în surdină, discreţie şi  bun-gust al plasamentului elementelor constitutive ale unor imagini real-sugestive, expresii ale unei renunţări (sincere!) la teatralitatea vulgarizantă a existenţei: „O lumânare s-a stins/în aortă” (cf. Darul); „Prăpastia din sufletul prăpastiei/E plină de spini şi lacrimi” (cf. Îndemn); „Hoinăresc celule/(Lupta cu destinul)/Scheletul unei deziluzii? (cf. Septembrie); „Se prăbuşeşte o pasăre/Din libertatea cerului/Cuibul ei arde-n flăcări” (cf. Vestejirea buruienilor); „Propagarea armonioasă în decor/A invizibilului” (cf. Privirea). Dacă e să găsim vreo „fantă” majoră, în „echipamentul” poetic al Mirelei CADAR: renunţă mult prea uşor la recepţionarea corectă şi integrală a semnalelor (intermitente) ale transcendenţei, preferă desenul facil şi, adeseori, lipsit de orice eficienţă afectivă, unor trăiri efective, profund angajante. De ce era nevoie de, spre pildă, aceste „versuri”-neversuri...penibil debutante, pornite dintr-o autodistructivă patimă după ludicul artificios:  „A tăcut!/Dar ei au înţeles/Fără cuvinte/Decorul e umbrit!” ... de salturile ratate, între barele trapezului, voit-râvnit cosmic: „În fiecare colţ zăcea/O umbră de privire/O fărâmă de suspin/Sau un urlet de durere/Răvăşit printre galaxii” ( cf. Decor)...?! De la suspin, până la urlet...de la colţ la galaxie...! -  ...se trece cu seninul inconştient, nefiresc, dar, mereu, periculos, pentru destinul poetic... -  al unei plimbări printre leii savanei ori printre tigrii junglei!

...Inima şi iubirile Mirelei Cadar se potrivesc, în ritm, mai curând cu colindul, decât cu furtunile şi cu...”haosul” – ...iar flacăra inimii „rimează” poetic mult mai firesc cu „adierea”, decât cu marile devastări şi dezastre: „Ecoul vocii/Pe corzile inimii/Ademenindu-mă/Colind” (cf. Haos); şi „Răsuflarea./Mii de lumini/Focul iubirii/Flacăra pâlpâie/Încet, încet,/O adiere” (cf. Flori de gheaţă).
Starea de reverie este, în genere, una de largă, irepresibilă respiraţie... -  de aceea, Mihaela Cadar dă doar titlul, dar nu şi conţinutul stării, prea descătuşat-romantice, pentru ea – şi produce, premeditat, confuzii în „familia de termeni constelativi” ai exprimării fenomenului propus spre „dezbatere”, pentru a-şi masca, astfel, noviciatul încă nedesăvârşit: „Întâiul coşmar/Imposibilitatea de-a despica/Tortul/Răsucit cu atâta măiestrie/În prezenţa ta./Juvenil” (cf. O reverie).
Întrebările existenţiale sunt, şi ele (cum altfel?) „tandre”: „Un jurnal învechit//Printre file/Era un gest tandru” (cf. Întrebarea).

...Da, credem că Mirela Cadar şi-a autodefinit cel mai bine poezia, în pseudo-arta poetică Speranţa: „Evantai de plăceri” - ...personale, am adăuga noi, fără nicio urmă de maliţiozitate! În definitiv, orice om îşi decide trăirile şi riscurile unei vieţi, şi aşa, scurte...Nu e neapărat să facă, dintr-o decizie oarecare – Marea Poezie!
                                                                                              prof. dr. Adrian Botez

 



Jean-Paul GAVARD-PERRET

Université de Chambéry


                   APOLOGIE DU GLISSEMENT.
          CONSTANTIN FROSIN : LUX IN TENEBRIS LUCET



Très (trop ?) longtemps Frosin a douté de lui. N’en doute-t-il pas encore, lorsqu’il définit une partie importante de son œuvre – celle qui correspond au seuil de son exil intérieur – du terme de « sous-réalisme » ?
Il est vrai que le futur (mais déjà) poète avait de quoi douter. Il attendra la Révolution Roumaine de 1989 (prélude de celles qui relie aujourd’hui les rives sud de la Méditerranée) et la chute de Ceausescu pour véritablement s’engager en poésie. Mais on ne lui fit pas de cadeaux. « Mes quelques poésies roumaines prêtaient au rire » avoue-t-il humblement et il se sentait ridicule auprès de ses amis qui lui conseillèrent d’arrêter d’écrire…  Frosin ne demanda pas aux autres de se charger de ses (faux) amis. Il  rêva, puis cultiva et donc  réalisa  un nouveau pari : écrire dans une langue foraine : le Français.
Commença la véritable élaboration de son œuvre. Elle est donc inscrite sous le sceau d’une poésie d’exil. Libéré de la langue maternelle et du joug paternel du dictateur, l’écriture pris  son envol.  Frosin surgit de sa gangue selon un jeu de bande que d’autres poètes connurent tant à l’intérieur qu’à l’extérieur de la Roumanie. Cioran dans le premier cas, Beckett dans l’autre suffisent à le placer en bonne compagnie.
Cette liberté d'expression ne lui a pas accordé pour autant la liberté intérieure. Frosin demeure un poète partagé. Néanmoins, c’est ce qui fait sans doute le ferment de son œuvre et tout l’intérêt pour le lecteur. Voué à  cet exil intérieur, l’auteur est resté en Roumanie. Il est demeuré profondément Roumain et fier de l’être, mais il a « choisi » (nous y reviendrons)  d’écrire en français. Ce qui ne le réduit pas pour autant à l’état de schizophrène. Paradoxalement, même cette schize, cette césure linguistique ont peut-être confirmé l’auteur dans son identité la plus profonde et sans doute marqué d’une douleur (dont il ne parle pas), mais qui est consubstantielle à son caractère, son émotivité et sa réactivité (l’une va rarement sans l’autre) à fleur de peau.
Pour autant, le poète n’a rien d’un missfit (un désaxé). Cette figure est d’ailleurs une vision plus romantique que réelle. Mais dont l’histoire littéraire aime à s’en porter (à tort) garante. L’exemple de Baudelaire en reste un exemple patent : derrière le prétendu fou, le sage n’était pas en sommeil. Il en va de même pour Frosin. Et ce, même s’il n’a pas choisi la langue française. On peut affirmer - et le poète en a conscience - que dans ce processus d’abandon et de mûrissement, la langue l’a choisi. Il y eut là un coup de foudre réciproque. Ce que la langue française a  accordé au poète, ce dernier le lui a largement rendu et ne cesse de le prouver tant sur le plan de la littérature que de l’engagement culturel, donc politique.
De ce rendez-vous « amoureux », les deux sortent grandis. Frosin est devenu l’un des séducteurs les plus amoureux de ses charmes linguistiques, mais aussi son éminent passeur. Ajoutons que, contrairement au coup de foudre entre deux êtres, celui qui unit un être et sa langue, ne finit pas mal, en général. Qu’au moins Frosin soit rassuré sur ce point ! Il a encore de beaux transports amoureux devant lui !
Jean-Paul Mestas ne savait pas si bien dire en 1991, sur le no. 41 de sa célèbre revue : Les Cahiers de Poésie Jalons : "En tant que poète, Constantin FROSIN s’exprime directement et uniquement en français, c’est dire l’aspect original d’une personnalité dont Constantin Crisan s’est fait le porte-parole. (…) En définitive, il n’est pas imprudent de dire que la poésie roumaine tient là (en Constantin FROSIN, N. N.), une de ses valeurs en marche" (p. 26).
Denis EMORINE écrivait en 1995, dans la Préface du livre Mots de Passe de notre poète : "Roumain par naissance, Français de cœur par l’adoption d’une langue et d’une culture qu’il connaît et pratique à merveille, tel est Frosin. Ces deux données imprègnent sa poésie, en constituent la richesse par le syncrétisme. En un mot, l’équilibre lié à l’harmonie stylistique. De fait, de nombreuses allusions à Apollinaire, Baudelaire, Verlaine, Prévert… parsèment Mots de passe. La confrontation entre ses deux cultures, même cautionnée par Apollinaire, ne se produit pas sans heurts pour Frosin. (…) Détournements féconds qui créent toute la force et l’inspiration de Constantin Frosin puisque, suscitant notre admiration, il utilise la culture française comme une arme rhétorique. (…) Il faut enfin saluer en Frosin l’orfèvre du jeu sur la langue. (…) Ce dédoublement imprègne Mots de passe à des degrés divers : de cet échange, souvent conflictuel, entre le cœur et la raison, naît l’œuvre qui intrigue le lecteur pour mieux le séduire". (éd. L’Ancrier, Strasbourg, 1995, p. 5 – 7).  
Louis DELORME, dans la Préface à notre livre : Ce Peu qui est Tout (La poésie de Constantin FROSIN), éditions le Brontosaure, Paris, 2009), confirme les affirmations précédentes : "On connaît Constantin Frosin comme un brillant défenseur de la francophilie et francophonie, les deux allant bien ensemble. (…) Constantin FROSIN est un maître de notre langue. Est-ce à dire que notre langue lui serait devenue maternelle ? Certes non ! Mais plus que cela, essentielle, c’est sûr. Essentielle pour aller chercher au fond de soi, dans les différentes couches que nous abritons, non pas des réponses, puisque on les sait par avance illusoires, mais pour au moins pratiquer ce double jeu du ça et du soi : cette introspection onirique et narcissique  qui constitue la principale préoccupation du lettré. (…) Il fait honneur à notre langue et à notre culture, dans un temps où celle-ci est souvent galvaudée par ceux qui devraient en être les premiers défenseurs". (p. 5 – 7).
Moi-même, j’écrivais en 2009 (et je m’en félicite) : "Sa poésie est plus complexe que la vie. Ses mots ne se réduisent pas à une simplification de la vie, mais à son approfondissement, afin de voir, d’entendre de quoi c’est fait en une aventure plus démesurée qu’il ne semble, sauf à prendre le langage pour un pur outil de communication « rationnel », outil qui veut faire abstraction du manque et du tourment que tout langage poétique ne peut que constituer – sinon à se parodier lui-même". (in Ce Peu qui est Tout, éditions le Brontosaure, 2009, p. 26).      
L’auteur est donc un modèle de la littérature qu’on nommera migrante. Elle lui permet de passer d’un exil muet à un exil linguistique qui produit un paradoxe étrange - puisqu’il fait le jeu de la proximité avec son pays, comme il crée le jeu du lointain, quant à sa vie intérieure. Mais sur ce plan,  on n’y peut rien changer. Beckett déjà cité, en demeure un exemple parfait : le français lui a permis de sortir de tout.  Tout, sauf évidemment ce qui aurait été existentiellement le plus important : les affres de sa vie intérieure la plus profonde.
Un évident respect ne peut permettre d’en dire plus sur le cas de Frosin. On n’est pas devant lui comme un médecin légiste à la recherche de blessures affectives. D’autant que le poète est bien vivant. Certes, il ne se fait pas d'illusion sur la puissance de la poésie et de la littérature. Elle est donc pour lui à la fois "le zéro et l'infini". Elle est ce qui peut justifier une existence par le déplacement et les voies qu'elle propose. Affectivement (pour son auteur), de peu d'emprise, elle crée néanmoins un lien majeur avec les hommes et le monde. Et qui plus est, lorsqu'elle se dégage du lien maternel, par ce qui devient une  forme de  rupture œdipienne.
En cela le voile de la langue foraine ne cache pas, au contraire. Son dispositif tient d'un dévoilement. Ce langage second ou tiers, en devenant sillon maître, permet de sortir du mutisme ou de ce qui en est proche (à savoir le soliloque) pour ouvrir un passage. Il permet aussi bien le rire que la dérision, afin de venir à bout de bien des visions martyres, des fantasmes funestes et des cœurs vulnérés.
Le français permet à Frosin d'insérer du fétiche dans le fétiche pour le rendre plus évident. Il permet aussi de créer un miroir particulier où l'être se dé-contextualise pour entrer non dans un univers parallèle, mais plus profond. Dans les textes francophones du poète, d'autres Frosin se mettent à croître et à se multiplier. C'est pourquoi la "fantasia", la" furia Francese" de l'auteur sont tout, sauf une plaisanterie. Il s'agit de l'essence même, de l'enjeu de sa quête et de sa découverte. Le français permet de parler (drôlement) d'un désastre qui, soudain n'est plus roumain et personnel: il devient universel. Au moment même où écrire en une telle langue revient à s'accepter comme étrange à soi-même, mais aussi d'affirmer un pouvoir sur soi.
Ecrire de manière foraine revient pour le poète à sinon atteindre son propre fond (est-ce que d'ailleurs un être en a un ?) mais de cerner les inconnus dans sa maison. Cette transgression langagière  permet - par l'acquisition d'un "b-a ba" - une pensée sans trouble avant de l'accueillir alors que, dans la langue mère, le poète ne pouvait troubler les pensées qui l'assaillaient. Le passage d'une langue à l'autre offre une expression première. Elle déterminée une pensée en dehors de la terreur paralysante. C'est donc à la fois une lucidité et un oubli aussi bienfaisants que précaires. Ils  permettent de formaliser ce qui, pour Frosin - sans ce recours - n'aurait pu se faire.
Ce déplacement représente la plénitude expressive d'un conflit où la perte et le manque peuvent sortir d'une expression déjà formulée. Frosin, grâce au français et son écart, a donc trouvé non un écartèlement, mais la juste distance. La langue "étrangère" est donc peut-être la seule à dépasser la limite de la pensée, et le cas de Frosin (comme ceux des Cioran et Beckett) reste capital. D'autant qu'avec le premier, un fait majeur le tient : il reste un exilé de l'intérieur. Cela demeure plus intéressant et rare. Cela crée sans doute un trouble différent de la pensée dans ce jeu de rapport entre éloignement et proximité.
On peut alors penser au même transfert que celui en action chez Kafka. La souffrance ne connaissant peu de mots au sein d'une langue maternelle forcément culpabilisante, la foraine permet le surgissement de l'irrationnel. Elle ne dit pas le simple "perte de la tête". Elle dit plutôt la tête majorée par son changement de logiciel linguistique. La tête qui s'augmente de son manque dans ce qu'une langue apprise garde d'incertitude et qui  oblige celui qui l'utilise à ne pouvoir se glorifier et s'ériger en chef. Cette langue permet  d'approcher le mystère de l'être dans le propre mystère qu'elle contient pour celui qui s'y engage.
Frosin a donc remplacé une ténèbre par une autre. Celle-ci s'est imposée par une nécessité intérieure et afin qu’un "fiat lux" s'y produise. Sortant du piège de la langue maternelle et du silence où elle faisait plonger le poète, celui-ci s'en est plus ou moins inconsciemment soustrait. Il a quitté la banalité d'écriture pour le "Wiz" surréaliste par lequel il s'est engagé - sur le mode du déplacement, du divertissement - à beaucoup plus qu'il ne le croyait en commençant.
Ce qui pouvait être de l'ordre, au départ, du saugrenu permet à Frosin de se débarrasser non de ses soucis, mais de son empêchement. Il a compris ce qu'avant lui, Rilke avait imaginé : le poète n'est poète que par la familiarité avec le non familier. Il devient alors non seulement "doublement mortel" comme le disait le poète allemand, mais doublement vivant.
Entrer dans une autre langue ne permet plus d'avancer "grimé" : au contraire. Il s'agit de s'effacer pour atteindre ce qui ne se pense pas et qui est de l'ordre du "pleurement sans larme et du rire sans éclat" ( Maurice Blanchot). Les dérapages  vers une langue foraine représentent ainsi un substitut à laquelle il faut renoncer dans la vie réelle, et ce même s'il n'est pas impossible que cette dernière soit la vie même.
Tout poète travaille dans ses ténèbres. En elles, il fait ce qu'il peut. Mais grâce au français Frosin donne tout le possible. Son doute devient sa passion, sa passion sa tâche d'écriture. On peut nommer cela la passion de la poésie, la passion Frosin. Cela ne possède rien de pathétique ou d'orgueilleux : c'est un aveu.
Entrant dans le langage français, Frosin ne cesse de franchir la ligne, de passer la frontière afin d'offrir non des points de vue, mais d'écriture sur l'existence. Il utilise toute son énergie afin de se débattre avec lui-même et pour échapper aux pièges de l'auto-séduction. Le poète cherche en ses tréfonds la vie comme puissance du dehors. La première se heurte à bien des résistances c'est pourquoi l'humour, la drôlerie demeurent des moyens majeurs (mais pas le seul bien sûr) afin de court-circuiter ces résistances. Cela évite de mettre du cortège dans ces re-présentations.
La langue française prend donc pour le poète, une valeur de ferment de singularité comme d'universalité.  C'est pourquoi son œuvre  nous passionne. L'auteur, à travers ce langage,  soumet sans cesse l'altérité à une critique radicale par l'intériorité, comme il soumet son intériorité à l'altérité. Il nous apprend ainsi deux choses aussi parallèles qu'essentielles. Notre dedans est toujours plus profond que ce que l'on prend pour notre monde intérieur conscient. Notre dehors est toujours moins lointain que le monde extérieur.
De plus, l'œuvre de Frosin reste une perpétuelle mise en abyme. Elle dit comment la poésie "étrange" le monde au sein même d'une langue qui se déconstruit afin de se reconstruire selon d'autres plis. Elle met à l'extérieur l'intérieur et l'intérieur dans l'extérieur. Bref, elle propose le désenclavement en un mouvement de dédoublement et non de redoublement. Frosin, pour trouver l'autre en lui, ne repasse plus les plis de sa propre langue. Le français lui permet d'en décoder les vagues et les strates, dans un rapport de force avec lui-même, dans le pouvoir de s'affecter lui-même. D’où la sauvagerie, le monstre que produit une œuvre qui explore le rapport qui désunit et le non rapport qui rapproche.
Pour Frosin, qu'est-ce donc qu'écrire sinon faire parler l'autre en soi et qui, sans le détour forain, serait resté muet ? Preuve s'il en était besoin, que sa poésie reste le plongé en l'inconnu. Preuve aussi qu'il existe toujours un autre et un autre de l'autre en un auteur.
C'est pourquoi à la perception, à l'histoire, le poète préfère sa propre précipitation dans l'inconnu. Pour lui, il se peut bien qu' il n'existe pas de refuge sinon celui de la littérature. Mais il a mis à mal ce refuge en le faisant exploser par la dynamite et la dynamique de la langue étrangère. Le théâtre mental de l'auteur est  donc habité d'un rythme et d'une arythmie. Elles représentent la reconquête de l'homme sur son destin.
Face au "manque essentiel" dont parlait l'Ecclésiaste, Frosin envoie ses coups de tonnerre et de sabre. Dans sa transfiguration et sa translation, il permet de s'approcher  de son insaisissable. Régisseur du peu, le poète impose par ses textes des pertinences d'indices  nouveaux.  Que demander de plus ? Que demander de mieux que ce "climax" linguistique qui devient, non pas une compensation du réel, mais une sorte d'envers du déco en un jeu déplacé  entre l'homme et le monde, l'être et le néant. Sortant du point zéro d'une langue qui le clouait mais demeurant dans son territoire, il trouve ce point limite où il peut enfin parler.
Le français l'ouvre donc à une parole ascendante. Ne trouvant pas ses mots, il les a cherchés ailleurs. Entre deux points de douleur, il a trouvé sa voie. D'une certaine manière, cette langue l'a sorti de sa crise d’identité en lui promettant cette sorte d'indéfini qu'un tel transfert provoque. Le "je" put enfin s'attribuer la poésie. Elle reste pour lui le moyen de se requalifier et de se dés-assujettir. Son "mauvais dire" trouva donc des accords et désaccords nouveaux. L'inné fut transcendé par l'acquis. L'auteur fut ainsi porté par une énergie trans-linguistique. Preuve que la langue poétique n'est jamais celle d'un patrimoine ni l'espérance d'une universalité abstraite. Elle est la rupture d'un dire qui ne pourrait se dire. Sans elle, il n'y aurait eu que le silence.
Ainsi, ce qu'il y a parfois de dur et de rude chez Frosin et de parfois dévastateur, reste le signe d'une exigence nécessairement  intempestive, la brisure rythmique, le besoin d'aller de l'avant qui récuse tout arrêt. On pressent toujours (à l'exception de textes officiels où la mesure est de mise) une liberté, une véhémence (qui n'exclut pas la douceur), un sentiment de révolte aussi perpétuel contre toute intolérance.
En ce sens, Frosin est l'éternel migrant de l'intérieur. Il prouve que l'évasion passe par d'autres chemins que celui des frontières géographiques. Elle passe par l'étrangement de la langue qui oblige à renoncer aux certitudes comme aux fausses témérités. L'œuvre est donc la négation et l'affirmation de la langue. Et la duplicité : territoire maternel et langue étrangère, crée un bouleversement particulier, un cheminement passionnant. Elle crée une liberté de penser et un équilibre particulier. Frosin est donc l'enraciné déraciné - ou le déraciné enraciné. Cette "altération" donne à l'œuvre et à l'homme toute sa puissance et son autonomie.
Certes, l'auteur sait qu'on ne guérit pas de sa vie. Ou si l'on veut être plus précis :  on ne guérit pas de sa mère, de sa langue, de sa terre. Leur deuil est impossible. Mais choisir de changer de langue permet, comme le disait Beckett : "d'éviter le laïus". C'est la nouvelle peau d'une langue qui ouvre Frosin à une pulsion étrange et qui permet d'ouvrir le cerclage premier. Cette folie foraine permet de détruire une "loi" de dévastation dans laquelle le poète ne pouvait s'estimer qu'à l'aune d'un certain néant. Le français lui permet de vivre loin de cette "vérité", elle offre au poète un destin et une méditation sans limite. Contre les préjugés et les pré-requis du verbe premier, est apparu un pendant de lumière remonté de la nuit personnelle de l'auteur. Au tréfonds de lui, il ignore jusqu'à son phénomène et sa manifestation. Le français est devenu ainsi une prise de conscience - comme si la langue créait la pensée et non l'inverse. Preuve que déplacer la langue revient à déplacer la vie. Au roumain-miroir fit place une langue de réflexion  capable de produire de l'inexprimable. L'émotion soudain ne fut plus suspecte à l'existence. Elle y trouva une voie d'accès.
Le "geste" poétique de Frosin  permet d'atteindre au plus profond de l'être. N'est-ce pas là la liberté véritable, réalisée, vivante et vibrante d'affects et d'intelligence ?  Il se peut que ce transfert permette aussi de sauver la conscience de son antagonisme avec la vie en faisant de sa froide clarté une lumière vivante. Mais sur ce point, Frosin reste le seul à pouvoir répondre.



Notes sur l'auteur de cet article: né en 1947 à Chambéry, Jean-Paul GAVARD-PERRET poursuit une recherche et une réflexion littéraires ponctuées d’une vingtaine de livres de textes brefs et d'essais. Les plus récents : « Donner ainsi l’espace » (La Sétérée),  "Porc Epique" (Le Petit Véhicule), « La mariée était en rouge » (éditions du Cygne), "Cyclope" (éditions de l'Atlantique), "Samuel Beckett, l’imaginaire paradoxal et la création absolue" (Minard), "L'Image est une chienne" (L'Âne qui butine), "Missfits" (V. Rougier). Il produit actuellement une série d'interview d'artistes.
    Docteur en littérature, Jean-Paul Gavard-Perret enseigne la communication à l’Université de Savoie (Chambéry). Membre du Centre de Recherche Imaginaire et Création, il est spécialiste de l’Image au XXe siècle et de l’œuvre de Samuel Beckett.
Poète et critique, il collabore à de nombreuses revues dont Passage d’encres, Les Temps Modernes, Esprit, Verso Art et Lettres, Champs visuels, Communication et Langage par exemple. Auteur de quelques centaines de chroniques, recensions, analyses critiques, publiées sur bon nombre de revues ou en volume.



Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971